Tehnologii Horticole Moderne
Tehnologii horticole moderne
C U P R I N S
Capitolul I
Introducere – Pomicultura României în perioada de după 1990
1.1 Măsuri organizatorice
1.2 Situația livezilor și producției de fructe
1.3 Evoluția defrișărilor și plantărilor de pomi
1.4 Unele considerații de final
1.5 Noi structuri organizatorice
1.6 Perspective
1.7 Strategia orientării
Capitolul II
Tehnologia culturii mărului
2.1 Scurt istoric, arealul de cultură și origine
2.2 Importanța culturii mărului
2.3 Producția mondială de mere. Situația actuală
2.4 Comerțul cu mere
2.5 Cultura mărului în România
2.6 Tendințe și orientări pe plan mondial și în România
2.7 Cerințele mărului față de condițiile de mediu
2.8 Particularitățile biologice.
2.9 Descrierea pomologică a principalelor soiuri de măr
2.10 Soiuri de măr de tip columnar
2.11. Portaltoii mărului
2.12 Tehnologia înființării și întreținerii livezilor de măr
2.13 Recoltarea, păstrarea și valorificarea merelor
2.14 Combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor
Capitolul III
Tehnologia culturii părului
3.1 Origine, arealul și importanța culturii
3.2 Cultura părului pe plan mondial și în România
3.3 Producția mondială de pere și în România
3.4 Formarea și evoluția sortimentului varietal la păr
3.5 Sortimentul în principalele țări producătoare și în România
3.6 Principalele soiuri de păr din sortiment
3.7 Portaltoii părului
3.8 Folosirea intermediarului la păr
3.9 Cerințele părului față de condițiile de mediu
3.10 Înființarea și întreținerea livezilor de păr
3.11 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
3.12 Bolile și dăunătorii părului. Combaterea lor
Capitolul IV
Tehnologia culturii gutuiului
4.1 Importanța culturii și scurt istoric
4.2. Principalele caractere și însușiri ale gutuiului
4.3 Cerințele gutuiului față de condițiile de mediu
4.4 Sortimentul de gutui recomandat în cultură
4.5 Arhitectura livezii și tehnologia culturii
4.6 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
4.7 Principalele boli și dăunători ai gutuiului.
Capitolul V
Tehnologia culturii prunului
5.1 Importanța culturii și scurt istoric
5.2 Producția mondială de prune și în România
5.3 Cerințele față de condițiile de mediu și arealul de cultură
5.4 Evoluția sortimentului de prun în România
5.5 Principalele soiuri de prun
5.6 Portaltoii prunului
5.7 Biologia florală și de fructificare la prun
5.8 Înființarea și întreținerea livezilor de prun
5.9 Producția la prun și menținerea potențialului
biologic al soiurilor
5.10 Recoltarea și valorificarea prunelor
5.11 Principale boli și dăunători ai prunului.
Capitolul VI
Tehnologia culturii cireșului și vișinului
6.1 Origine, scurt istoric și arealul de cultură
6.2 Producția mondială de cireșe și vișine, și în România
6.3 Particularitățile biologice ale cireșului și vișinului
6.4 Cerințele cireșului și vișinului față de condițiile de mediu
6.5 Sortimentul de cireș și principalele caracteristici
6.6 Sortimentul de vișin și principalele caracteristici
6.7 Portaltoii cireșului și vișinului
6.8 Arhitectura livezii și tehnologia culturii la cireș și vișin
6.9 Recoltarea, sortarea, păstrarea și valorificarea
cireșelor și vișinelor
6.10 Bolile și dăunătorii cireșului și vișinului.
Capitolul VII
Tehnologia culturii caisului
7.1 Origine, scurt istoric și arealul de cultură
7.2 Producția mondială de caise și în România
7.3 Principalele caractere și însușiri ale caisului
7.4 Cerințele caisului față de condițiile de mediu
7.5 Sortimentul și principalele însușiri ale soiurilor
7.6 Portaltoii caisului
7.7 Arhitectura livezii și tehnologia culturii caisului
7.8 Recoltarea, păstrarea și valorificarea caiselor
7.9 Bolile și dăunătorii caisului
Capitolul VIII
Tehnologia culturii piersicului, nectarinului și paviilor
8.1 Origine, importanța și arealul de cultură
8.2 Producția mondială de piersici, nectarine și
pavii, și în România
8.3 Sortimentul de piersici, nectarine și pavii –
principalele caracteristici
8.4 Cerințele piersicului față de condițiile de mediu
8.5 Portaltoii piersicului
8.6 Arhitectura livezilor de piersic și tehnologia culturii
8.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea producției
8.8 Principalele boli și dăunători ai piersicului.
Capitolul IX
Tehnologia culturii căpșunului
9.1 Origine, arealul și importanța culturii
9.2 Producția mondială de căpșuni și în România
9.3 Principalele soiuri de căpșuni și caracteristicile lor
9.4 Cerințele căpșunului față de condițiile de mediu
9.5 Tehnologia înmulțirii căpșunului
9.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
9.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
9.8 Principalele boli și dăunători ai căpșunului. Combaterea lor
Capitolul X
Tehnologia culturii coacăzului și agrișului
10.1 Importanța, originea și arealul de cultură
10.2 Producția mondială de coacăze și agrișe și în România
10.3 Particularitățile biologice ale coacăzului și agrișului
10.4 Sortimentul și principalele însușiri la soiurile de
coacăz și agriș
10.5 Cerințele coacăzului și agrișului față de condițiile de mediu
10.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
10.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
10.8 Principalele boli și dăunători.
Capitolul XI
Tehnologia culturii zmeurului și murului
11.1 Importanța, originea și arealul de cultură
11.2 Producția mondială de zmeură și mure și în România
11.3 Particularitățile biologice ale zmeurului și murului
11.4 Cerințele zmeurului și murului față de condițiile de mediu
11.5 Principalele soiuri de zmeur și mur
11.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
11.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
11.8 Principalele boli și dăunători.
Capitolul XII
Tehnologia culturii afinului
12.1 Origine, arealul si importanța culturii
12.2 Producția mondială de afine și în România
12.3 Particularitățile biologice și de cultură ale afinului
12.4 Sortimentul și principalele caracteristice
12.5 Cerințele afinului față de condițiile de mediu
12.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
12.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea afinelor
12.8 Bolile și dăunătorii afinului
Capitolul XIII
Tehnologia culturii cornului
13.1 Răspândirea și importanța culturii
13.2 Particularități biologice și înmulțirea cornului
13.3 Principalele biotipuri de corn
13.4 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
13.5 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Capitolul XIV
Twehnologia culturii catinei albe
14.1 Răspândirea și importanța speciei
14.2 Particularități biologice și cerințele plantei
14.3 Sortimentul și descrierea soiurilor
14.4 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
14.5 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Capitolul XV
Tehnologfia culturii dudului
15.1 Origine și importanța culturii
15.2 Cerințele dudului față de condițiile de mediu
15.3 Principalele soiuri de dud
15.4 Specificul culturii dudului
15.5 Principalele boli și dăunători.
Capitolul XVI
Tehnologia culturii nucului
16.1. Importanța culturii
16.2. Situația actuală și tendințe de viitor
16.3. Originea și răspândirea principalelor specii de nuc
16.4. Particularitățile biologice ale nucului comun
16.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui
16.6. Tehnologia obținerii materialului săditor
16.7. Verigi ale tehnologiei de cultură a nucului
Capitolul XVII
Tehnologia culturii alunului
17.1. Importanța culturii
17.2. Situația actuală și perspectivele culturii alunului
17.3. Originea și răspândirea princpalelor specii de alun
17.4. Particularitățile biologice ale alunului
17.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui
Capitolul XVIII
Tehnologia culturii migdalului
18.1. Importanța culturii. Originea și aria de răspândire
18.2. Taxonomia migdalului
18.3. Particularitățile anatomo – morfologice și
biologice ale migdalului
18.4. Cerințele migdalului față de condițiile de mediu
18.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui
pe cale genetică
18.6. Tehnologia culturii migdalului
Capitolul XIX
Tehnologia culturii castanului comestibil
19.1. Importanța culturii
19.2. Originea și aria de răspândire a principalelor
specii de castan
19.3. Particularități biologice ale castanului comestibil (indigen)
19.4. Cerințele castanului comestibil față de factorii de mediu
19.5. Sortimentul actual șl perspectivele îmbunătățirii lui
pe cale genetică
19.6. Tehnologia culturii castanului comestibil
Bibliografie
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
POMICULTURA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA DE DUPĂ 1990
1.1. Măsuri organizatorice
În perioada de după 1990, pomicultura românească a cunoscut același ritm al declinului, în ce privește suprafețele de livezi pe rod, producția de fructe realizată și, bineînțeles, investițiile. Acest lucru a fost posibil datorită, în principal, următoarelor cauze:
– procesului lent și întârziat al tranziției. Privatizarea unităților de stat s-a prelungit mult, iar la finele anului 2007 era încă neterminat. Se adaugă, în acest context, consecințele politicii de restituire a terenurilor agricole ale acestor unități către foștii proprietari. Ca atare, situația financiară a fostelor I.A.S. a devenit tot mai incertă – cele mai expuse aflându-se, înainte de toate, plantațiile de pomi și vii, lăsate în bună măsură neîngrijite și, chiar abandonate;
– politicii nefaste a prețurilor la fructe și nu numai. în lipsa unei organizări adecvate și a oricăror inițiative pe linia promovării formelor asociative în valorificarea produselor agricole, în general, a avut loc, pe întreaga perioadă, o degradare continuă a prețurilor la producător și, în baza costurilor sporite de producție, o slăbire accentuată a veniturilor din pomicultură.
S-ar mai adăuga la aceste aspecte de fond, dezorientarea producătorilor de fructe, faptul că în politica de orientare a producției și valorificării fructelor, integrării țării noastre în Uniunea Europeană care a avut loc pe data de , a determinat confuzie, neclarități, implicații lipsite de orice încurajare și perspectivă pentru pomicultorii noștri. Legea Pomiculturii nr. 348 din este edificatoare, în sensul că prevalează, în proporție de peste 80% din conținutul ei, nu măsurile de încuraj are a producătorilor, cum ar fi fost normal, ci rigorile și restricțiile pentru aceștia, ca și când România ar fi fost confruntată nu cu penuria și declinul producției de fructe, ci cu prosperitate și excedent în acest domeniu.
Se observă, în ultimii 18 ani, la nivelul ministerului de resort, dar și în teritoriu, în producția horticolă, ca și în alte domenii de activitate agricolă, au avut loc schimbări permanente, de natură organizatorică, în ideea apropierii administrației centrale publice de organizarea și de maniera de lucru existentă în acest domeniu în Comunitatea Europeană.
Fără îndoială că schimbările neîntrerupte care s-au succedat mai în fiecare an, au avut o influență negativă, de proporții, în susținerea activităților și în programele de dezvoltare ale pomiculturii. Se poate vorbi, mai curând, de o dezorganizare structurală de ansamblu, care a determinat consecințele majore, de regres pe toate planurile, ale pomiculturii României, culminând cu desființarea majorității plantațiilor pomicole aparținând fostelor cooperative agricole de producție și mai apoi ale fostelor întreprinderi agricole de stat.
1.2. Situația livezilor și producției de fructe
Perioada 1990-2005 poate fi caracterizată, pe bună dreptate, ca fiind contra-performanțelor pe ansamblul horticulturii românești și cu atât mai mult în pomicultură, unde efectele negative ale retrocedării terenurilor către foștii proprietari, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale așa-zisei tranziții, au fost și au rămas în continuare drastice.
Conform datelor operative ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, situația suprafețelor de pomi pe rod și a producției de fruci
7.4 Cerințele caisului față de condițiile de mediu
7.5 Sortimentul și principalele însușiri ale soiurilor
7.6 Portaltoii caisului
7.7 Arhitectura livezii și tehnologia culturii caisului
7.8 Recoltarea, păstrarea și valorificarea caiselor
7.9 Bolile și dăunătorii caisului
Capitolul VIII
Tehnologia culturii piersicului, nectarinului și paviilor
8.1 Origine, importanța și arealul de cultură
8.2 Producția mondială de piersici, nectarine și
pavii, și în România
8.3 Sortimentul de piersici, nectarine și pavii –
principalele caracteristici
8.4 Cerințele piersicului față de condițiile de mediu
8.5 Portaltoii piersicului
8.6 Arhitectura livezilor de piersic și tehnologia culturii
8.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea producției
8.8 Principalele boli și dăunători ai piersicului.
Capitolul IX
Tehnologia culturii căpșunului
9.1 Origine, arealul și importanța culturii
9.2 Producția mondială de căpșuni și în România
9.3 Principalele soiuri de căpșuni și caracteristicile lor
9.4 Cerințele căpșunului față de condițiile de mediu
9.5 Tehnologia înmulțirii căpșunului
9.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
9.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
9.8 Principalele boli și dăunători ai căpșunului. Combaterea lor
Capitolul X
Tehnologia culturii coacăzului și agrișului
10.1 Importanța, originea și arealul de cultură
10.2 Producția mondială de coacăze și agrișe și în România
10.3 Particularitățile biologice ale coacăzului și agrișului
10.4 Sortimentul și principalele însușiri la soiurile de
coacăz și agriș
10.5 Cerințele coacăzului și agrișului față de condițiile de mediu
10.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
10.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
10.8 Principalele boli și dăunători.
Capitolul XI
Tehnologia culturii zmeurului și murului
11.1 Importanța, originea și arealul de cultură
11.2 Producția mondială de zmeură și mure și în România
11.3 Particularitățile biologice ale zmeurului și murului
11.4 Cerințele zmeurului și murului față de condițiile de mediu
11.5 Principalele soiuri de zmeur și mur
11.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
11.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
11.8 Principalele boli și dăunători.
Capitolul XII
Tehnologia culturii afinului
12.1 Origine, arealul si importanța culturii
12.2 Producția mondială de afine și în România
12.3 Particularitățile biologice și de cultură ale afinului
12.4 Sortimentul și principalele caracteristice
12.5 Cerințele afinului față de condițiile de mediu
12.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
12.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea afinelor
12.8 Bolile și dăunătorii afinului
Capitolul XIII
Tehnologia culturii cornului
13.1 Răspândirea și importanța culturii
13.2 Particularități biologice și înmulțirea cornului
13.3 Principalele biotipuri de corn
13.4 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
13.5 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Capitolul XIV
Twehnologia culturii catinei albe
14.1 Răspândirea și importanța speciei
14.2 Particularități biologice și cerințele plantei
14.3 Sortimentul și descrierea soiurilor
14.4 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
14.5 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Capitolul XV
Tehnologfia culturii dudului
15.1 Origine și importanța culturii
15.2 Cerințele dudului față de condițiile de mediu
15.3 Principalele soiuri de dud
15.4 Specificul culturii dudului
15.5 Principalele boli și dăunători.
Capitolul XVI
Tehnologia culturii nucului
16.1. Importanța culturii
16.2. Situația actuală și tendințe de viitor
16.3. Originea și răspândirea principalelor specii de nuc
16.4. Particularitățile biologice ale nucului comun
16.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui
16.6. Tehnologia obținerii materialului săditor
16.7. Verigi ale tehnologiei de cultură a nucului
Capitolul XVII
Tehnologia culturii alunului
17.1. Importanța culturii
17.2. Situația actuală și perspectivele culturii alunului
17.3. Originea și răspândirea princpalelor specii de alun
17.4. Particularitățile biologice ale alunului
17.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui
Capitolul XVIII
Tehnologia culturii migdalului
18.1. Importanța culturii. Originea și aria de răspândire
18.2. Taxonomia migdalului
18.3. Particularitățile anatomo – morfologice și
biologice ale migdalului
18.4. Cerințele migdalului față de condițiile de mediu
18.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui
pe cale genetică
18.6. Tehnologia culturii migdalului
Capitolul XIX
Tehnologia culturii castanului comestibil
19.1. Importanța culturii
19.2. Originea și aria de răspândire a principalelor
specii de castan
19.3. Particularități biologice ale castanului comestibil (indigen)
19.4. Cerințele castanului comestibil față de factorii de mediu
19.5. Sortimentul actual șl perspectivele îmbunătățirii lui
pe cale genetică
19.6. Tehnologia culturii castanului comestibil
Bibliografie
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
POMICULTURA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA DE DUPĂ 1990
1.1. Măsuri organizatorice
În perioada de după 1990, pomicultura românească a cunoscut același ritm al declinului, în ce privește suprafețele de livezi pe rod, producția de fructe realizată și, bineînțeles, investițiile. Acest lucru a fost posibil datorită, în principal, următoarelor cauze:
– procesului lent și întârziat al tranziției. Privatizarea unităților de stat s-a prelungit mult, iar la finele anului 2007 era încă neterminat. Se adaugă, în acest context, consecințele politicii de restituire a terenurilor agricole ale acestor unități către foștii proprietari. Ca atare, situația financiară a fostelor I.A.S. a devenit tot mai incertă – cele mai expuse aflându-se, înainte de toate, plantațiile de pomi și vii, lăsate în bună măsură neîngrijite și, chiar abandonate;
– politicii nefaste a prețurilor la fructe și nu numai. în lipsa unei organizări adecvate și a oricăror inițiative pe linia promovării formelor asociative în valorificarea produselor agricole, în general, a avut loc, pe întreaga perioadă, o degradare continuă a prețurilor la producător și, în baza costurilor sporite de producție, o slăbire accentuată a veniturilor din pomicultură.
S-ar mai adăuga la aceste aspecte de fond, dezorientarea producătorilor de fructe, faptul că în politica de orientare a producției și valorificării fructelor, integrării țării noastre în Uniunea Europeană care a avut loc pe data de , a determinat confuzie, neclarități, implicații lipsite de orice încurajare și perspectivă pentru pomicultorii noștri. Legea Pomiculturii nr. 348 din este edificatoare, în sensul că prevalează, în proporție de peste 80% din conținutul ei, nu măsurile de încuraj are a producătorilor, cum ar fi fost normal, ci rigorile și restricțiile pentru aceștia, ca și când România ar fi fost confruntată nu cu penuria și declinul producției de fructe, ci cu prosperitate și excedent în acest domeniu.
Se observă, în ultimii 18 ani, la nivelul ministerului de resort, dar și în teritoriu, în producția horticolă, ca și în alte domenii de activitate agricolă, au avut loc schimbări permanente, de natură organizatorică, în ideea apropierii administrației centrale publice de organizarea și de maniera de lucru existentă în acest domeniu în Comunitatea Europeană.
Fără îndoială că schimbările neîntrerupte care s-au succedat mai în fiecare an, au avut o influență negativă, de proporții, în susținerea activităților și în programele de dezvoltare ale pomiculturii. Se poate vorbi, mai curând, de o dezorganizare structurală de ansamblu, care a determinat consecințele majore, de regres pe toate planurile, ale pomiculturii României, culminând cu desființarea majorității plantațiilor pomicole aparținând fostelor cooperative agricole de producție și mai apoi ale fostelor întreprinderi agricole de stat.
1.2. Situația livezilor și producției de fructe
Perioada 1990-2005 poate fi caracterizată, pe bună dreptate, ca fiind contra-performanțelor pe ansamblul horticulturii românești și cu atât mai mult în pomicultură, unde efectele negative ale retrocedării terenurilor către foștii proprietari, în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale așa-zisei tranziții, au fost și au rămas în continuare drastice.
Conform datelor operative ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, situația suprafețelor de pomi pe rod și a producției de fructe din plantațiile în masiv în anul 2004, comparativ cu 15 ani în urmă, respectiv cu anul 1990, se prezintă în tabelul 1.1.
Tabelul 1.1
Suprafețele de livezi și producția de fructe în perioada 1990-2004
Rezultă că, în perioada menționată (1990-2004), suprafața livezilor pe rod a fost diminuată cu 37,8 mii ha, ca urmare a defrișărilor efectuate de proprietarii cărora li s-au reconstituit dreptul de proprietate. La rândul ei, producția totală de fructe și pe fiecare specie în parte, a scăzut la circa 61% din total și la 25-60% la speciile de bază (mere, pere, piersici, caise etc).
Totodată, au dispărut din peisaj arbuștii fructiferi (zmeur, mur, coacăz, agriș etc), din suprafața de existentă în anul 1990, rămânând circa la finele anului 2004.
O trecere în revistă a producțiilor de fructe scoate în evidență îngrijirea nesatisfăcătoare a plantațiilor, randamentele la hectarul de livadă situându-se la un nivel mai mult decât mediocru (tabelul 1.2).
Tabelul 1.2
Randament mediu la diferite specii de fructe (t/ha)
în perioada 1990-2004
Ar mai fi de adăugat faptul că, în perioada analizată (1990-2004), cantitatea de produse procesate din fructe a avut aceeași curbă descrescătoare (tabelul 1.3).
Tabelul 1.3
Situația produselor procesate din fructe în perioada 1990-2004
Sursa: Date operative M.A.P.D.R.
Fără îndoială că acest declin s-a datorat procesului de privatizare a fabricilor de conserve care, în marea lor majoritate, au fost cumpărate de așa ziși investitori locali și străini, demolate și multe din instalațiile respective vândute la fier vechi. Foarte puține dintre acestea au supraviețuit.
1.3. Evoluția defrișărilor și plantărilor de pomi
Diminuarea patrimoniului pomicol în perioada menționată a avut loc și pe seama plantațiilor tinere, care au suferit, la rândul lor, efectul defrișărilor necontrolate și a lipsei de preocupare atât a autorităților centrale și locale, cât și a proprietarilor, beneficiari ai retrocedărilor de terenuri plantate cu pomi, în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991.
Conform datelor operative ale MAPDR, în cei 15 ani (1990-2004), s-au produs defrișări de livezi tinere și pe rod, pe o suprafață de . în același timp, plantările noi de pomi s-au efectuat, an de an, în măsură tot mai mică, ajungându-se la o cifră derizorie, de numai 200- pe an, cu totul nesemnificativ, așa cum de exemplu au stat lucrurile pe o perioadă de 6 ani consecutivi (1996-2001).
Situația livezilor defrișărilor totale și a plantărilor de pomi pe perioada 1990-2004 se prezintă în tabelul 1.4.
Se constată, prin urmare, nu numai diminuarea suprafețelor totale și a celor pe rod ocupate cu pomi, ci, mai ales, scăderea drastică a suprafețelor de livezi tinere, de la 15,0% la abia 2,5% pe perioada examinată (1990-2004), situație deloc îmbucurătoare, determinată de ritmul tot mai slab de plantări noi, de la un an la altul. Cauzele sunt multiple, ele vor fi arătate în continuare.
Tabelul 1.4
Evoluția livezilor, defrișărilor și plantărilor în perioada 1990-2004
Sursa: Datele operative ale M.A.P.D.R.
De reținut că, în cazul pomilor, în exploatațiile raționale, deci și pe ansamblul țării, ponderea livezilor tinere neintrate pe rod sau aflate în primii ani de rodire, trebuie să fie, de regulă, înjurai a 20-25% din totalul suprafețelor de pomi.
Drept consecință, producția autohtonă de fructe a devenit precară, ea nemaifiind în măsură să satisfacă nevoile de consum ale populației și ale exportului. Din contră, conform datelor din Anuarul Statistic, în perioada 1990-2005 au crescut sensibil, an de an, importurile de fructe, inclusiv cele din speciile cultivate în țara noastră (tabelul 1.5).
Evoluția producției și a consumului la fructele proaspete, în perioada 1990-2005, se prezintă în tabelul 1.6.
Tabelul 1.5
Situația importurilor și exporturilor de fructe proaspete și procesate în perioada 1995-2005
Tabelul 1.6
Evoluția producției de fructe, exportul/importul și consumul pe locuitor în perioada 1990-2005
Rezultă că acoperirea necesarului de consum la nivelul a 45- fructe anual pe locuitor s-a realizat, din ce în ce mai mult, pe seama importurilor masive de fructe provenind din zona temperată și nu numai din speciile subtropicale.
Un alt mare neajuns al pomicultura actuale a României îl constituie calitatea acestui patrimoniu. în cadrul unei anchete efectuate în anul 2001, de către M.A.P.D.R., a reieșit că, din suprafața totală de circa 200,0 mii ha cu livezi, numai o foarte mică parte, respectiv 3,7%, s-a aflat într-o stare bună, ca vegetație, întreținere și potențial de producție. Circa 57% din patrimoniu, respectiv , era într-o stare relativ bună, livezile având o vârstă între 10 și 20 de ani și realizau o producție de fructe mulțumitoare. Restul de plantații, reprezentând 23% din total (), se prezintă într-o stare slabă, cu vârsta de peste 20 de ani, cu goluri în proporție de 20-25%, la care lucrările de întreținere (tăieri, tratamente fito-sanitare, lucrările solului), erau făcute sporadic. Alte circa 16% din plantațiile pomicole ale țării, respectiv peste , se aflau în declin accentuat, fiind nelucrate, cu peste 50% goluri, urmând a fi defrișate. Și ai trecut deja încă 7 ani, fără să avem, cel puțin, semne privind revigorarea sectorului.
Din păcate, redresarea pomiculturii României este încă departe de a se realiza, dacă avem în vedere că, în baza inventarierilor făcute în anul 2002 (luna august), au fost înregistrate de livezi abandonate, lăsate în părăginire, din care livezi clasice și livezi intensive. Dintre acestea, sunt livezi de măr, păr, prun, cais, piersic, cireș, vișin etc.
Ca urmare a slăbirii interesului față de cultura pomilor, cu toate progresele făcute în privința modernizării și perfecționării activității prin oferta sortimentului programat la înmulțire și calitatea materialului săditor realizat în pepinierele stațiunilor de cercetare, în producerea pomilor altoiți, pe ansamblul întregii țări, s-a înregistrat un regres de neimaginat, trecându-se, în decursul perioadei de după 1989, de la o producție de 10-12 milioane pomi anual, la ridicola cifră de abia 1,0-2,0 milioane pomi valorificați anual (tabelul 1.7) și acestea valorificați pentru plantări „izolate” în cuști.
Și după anul 2000, producția de material săditor pomicol s-a menținut în continuare la un nivel nesatisfăcător, în perioada 2005-2008, realizându-se între 2,0-2,5 milioane pomi altoiți. Mai mult decât atât, puținele suprafețe realizate prin Programul SAPARD, numai , s-au realizat cu material din import.
Cu atât mai nemulțumitor este faptul că, în tot acest timp, știința pomicolă românească a contribuit notabil, prin creațiile sale noi, la îmbogățirea și perfecționarea sortimentului de pomi și arbuști fructiferi, în ciuda „neglijenței” cu care a fost tratată de factorii politici de decizie.
În Catalogul Oficial al soiurilor de plante de cultură din România (Ediția 2006) se regăsesc peste 185 de soiuri noi de pomi și arbuști fructiferi, create în perioada 1990-2006, după cum urmează: 26 soiuri de măr, 12 de păr, 19 de prun, 27 de cireș și vișin, 18 de cais, 30 de piersic și nectarin, 15 de nuc și 4 de migdal; iar la arbuști: 9 soiuri de coacăz, câte 5 de afin și zmeur, 4 de mur, 3 de cătină, 2 de măceș, câte 1 de nuc și lonicera și 12 soiuri de căpșun.
Tabelul 1.7
Producția de material săditor (mii buc.) în perioada 1990-2000
Sursa: Catalog de soiuri și material săditor (Ghid pepinieristic), N. Braniște și colab., 2002, Editura Ceres, București.
1.4. Unele considerații de final
La tabloul cât se poate de nefericit al patrimoniului pomicol național, cândva prosper și la mare preț, astăzi în cea mai mare parte neglijat, neputincios în a face față consumului intern și exigențelor pieței, puține lucruri ar mai fi de adăugat.
Cel mai trist este faptul că generații de specialiști, oameni de știință consacrați, pomicultori cu suflet, pe o lungă perioadă de progres marcată în răstimpul a peste 40 de ani (între 1945 și 1990), au muncit în van, opera și sacrificiile lor irosindu-se în perioada de tranziție.
Fără îndoială că, pentru neavizați, apare în mod firesc și întrebarea: căror cauze sau întâmplări se datorează situația grea, de dare înapoi cu peste 50 de ani a pomiculturii României? Răspunsul este bine cunoscut: de la organizarea pe ferme și exploatații pomicole specializate, s-a trecut la fărâmițarea proprietății și la dezorganizarea activităților; de la specialiști și oameni cu pregătire în pomicultură, s-a trecut la incompetență și ignoranță în domeniu; de la serviciile pentru pomicultură, bune sau rele, cum au fost ele (întreprinderile și centrele de valorificare a legumelor și fructelor, centrele de mecanizare a lucrărilor în pomicultură, centrele și formațiunile pentru protecția fito-sanitară a livezilor, fabricile de conserve din legume și fructe etc), la lipsa totală a acestora; de la credite ieftine pentru investiții și lucrări în pomicultură, la povara dobânzilor bancare astronomice; de la o politică de prețuri rezonabile ale fructelor, dar și ale produselor ce intrau în procesul de producție, la jungla prețurilor, și multe altele de acest fel.
In tot acest timp statul, prin organismele sale administrative, nu a mai acordat nici o atenție semnificativă pomiculturii, ca de altfel niciunei alte activități horticole. In schimb, profitându-se de această lipsă de preocupare, a funcționat din plin birocrația, politicianismul ieftin, interesele obscure, de grup, în tot ce a însemnat producția agricolă, inclusiv pomicultura. Drept urmare, prin abuz, cu sfidarea legii, dar și cu fără-de-lege, o mulțime de neaveniți, în frunte cu personalul din administrația publică (primari, consilieri, funcționari, apași de tot felul), au făcut cam tot ce le-au trecut prin cap, împroprietărindu-se pe seama celor îndreptățiți și mai ales dezorganizând și dezafectând activitățile agricole și averea fostelor cooperative agricole, mai întâi și, pe cea a statului, după aceea.
Timp de 18 ani, începând cu anul 1991, Ministerul Agriculturii s-a rupt de realitate și nu s-a implicat prin vreo intervenție majoră și eficace, pentru a curma starea nefastă din agricultură. Drept urmare, într-un timp record, din realizările capitale pentru siguranța alimentară a națiunii, s-au desființat, s-au restrâns ca activitate, au dispărut miraculos de pe harta țării sau și-au schimbat destinația, marile exploatații agricole, viticole și pomicole performante, ca și complexele agro-zootehnice, sistemele de irigat, silozurile de cereale, de legume și fructe complexele de sere, mijloacele energetice și mecanice din dotarea agriculturii, rânduiala și competența din acest sector. A dispărut, înainte de toate, de sus și până jos, responsabilitatea din agricultură, grija și preocuparea pentru avuția publică și privată, ca și pentru gestionarea acesteia. în tot acest timp, Ministerul Agriculturii, ca și alte autorități competente ale statului, s-au restructurat și s-au reorganizat continuu. In aceeași perioadă de timp au fost însă elaborate și pregătite arhive întregi de studii, proiecte, propuneri, programe, rapoarte etc, din care nu a rezultat nicio finisare concretă sau efect economic pozitiv și care au costat milioane de euro.
În schimb, bunăoară, a fost elaborată Legea pomiculturii nr. 348/2003, la inspirație externă. Din păcate, conținutul acesteia se referă probabil la o Românie de prin anii 2020-2030, adică la o stare de „prea plin” a producției de fructe, care ar deranja societatea română și partenerii din U.E., pentru care sunt necesare intervenții severe pentru stăvilirea producției pomicole și pentru descurajarea pomicultorilor. Normele, rigorile și constrângerile prevăzute de această lege și la care pomicultorii vor trebui să se alinieze, sunt măsurile care vor duce sigur la restrângerea activității. Este totuși de așteptat ca acestea să ducă și la creșterea performanțelor calitative și economice ale pomiculturii românești. Din păcate, cel mai consistent capitol din lege nu este cel al încurajării sau al sprijinirii pomicultorilor – așa cum ar trebui -, ci acela referitor la restricții și sancțiuni, în care sunt incluse nu mai puțin de șase articole distincte, cu peste 20 de aliniate referitoare la pedepsirea „preafericiților” pomicultori presupuși sau virtuali contravenienți, pentru faptul că au îndrăgit, și-au consacrat energia, capacitatea profesională și speranța în binefacerile de cândva ale pomiculturii din țara noastră.
Așa a fost să fie, pierderile, costurile sociale, pentru tot ce a avut loc, în bună parte vor fi transferate pe umerii altor generații, respectiv ale celor viitoare, cu speranța că acestea vor rândui mai fericit ideile, acțiunile și așezarea lucrurilor, precum și statornicia bunăstării lor, inclusiv în domeniul pomiculturii.
1.5. Noi structuri organizatorice
În anul 1991, la aplicarea Legii nr. fondului funciar, pomicultura deținea următoarea structură:
– suprafață pomicolă, total (rotunjit)
din care:
• societăți comerciale cu capital majoritar de stat
(foste IAS-uri)
• domeniu public (cercetare, învățământ)
• sector particular
din care:
– de la fostele cooperative agricole de producție
– în grădinile de lângă casă
În urma aplicării Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, fermele, marile exploatații pomicole, au suferit un grad însemnat de fărâmițare, cu toate consecințele negative ce decurg de aici și, în primul rând, a lipsei de pregătire tehnico-profesională a noilor proprietari. Pe Valea Dâmboviței, ferma pomicolă cu livadă intensivă de , a cooperativei agricole „Mănești” condusă de doi specialiști remarcabili și cu rezultate semnificative până în anul fost divizată în 213 proprietăți. In scurt timp, marea majoritate a pomilor au ajuns în stare de lichidare. Din păcate, sunt multe sute de astfel de exemple.
Cu toate acestea, ferma pomicolă, mare sau mică, rămâne în orice condiții, baza producției și a valorificării opționale a recoltei de fructe, așa cum au dovedit deja primele inițiative de la Voinești – Dâmbovița a câtorva pomicultori inimoși, ca Troneci Alexandru, Oprea Ion, Petrașcu Sever, Mihăilă Ion, Bucura N. și alții. Această situație implică, din partea tuturor factorilor competenți, cu deosebire a celor din domeniul organizării și a cercetării științifice din pomicultură, tehnice, a creșterii profesionalismului, a îmbunătățirii sistemului de creditare etc, în ideea consolidării și perfecționării activităților de ansamblu ale fermei pomicole ca atare. Vorbind de ferma pomicolă, nu trebuie omisă ideea organizării și a consolidării asociațiilor de producători de fructe și mai ales implicarea acestora în problemele deosebit de arzătoare ale valorificării, respectiv ale pieței fructelor românești. Nu se poate intra în competiția de ofertă și calitate, pentru învingerea greutăților ce țin de valorificare, fără asocierea fermierilor, respectiv a producătorilor de fructe. In pomicultură, ca și în alte domenii ale agriculturii, timpul producătorului izolat, așa-zis independent, a trecut de mult, acest mod de acțiune fiind deja infirmat, înainte de toate, de către experiența europeană.
Un instrument modern și eficace, în rezolvarea problemelor ce țin de perfecționarea și optimizarea activităților din pomicultură, îl constituie Consiliul pe produs – legume-fructe, instituit deja în anul 2003 și reorganizat în anul 2005 prin Ordin al Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, transformat în anul 2007 în Organizația Interpreferimală Națională PRODCOM LEGUME-FRUCTE. Acesta are un rol major în stabilirea orientării, a direcțiilor de angajare pentru dezvoltarea producției de fructe și valorificarea ei cât mai profitabilă.
Astfel, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 45/2005 privind organizarea pieței produselor agricole și agroalimentare aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 307/2005, prin Ordinul nr. 1 304 din , Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale asigură recunoașterea Consiliului pe produs „Legume și fructe proaspete și procesate”, ca structură organizatorică de nivel național, fără personalitate juridică. Prin anexa la ordinul menționat se stabilește și componența acestui Consiliu, format din 41 membri, dintre care 19 producători de legume-fructe, 5 procesatori, 7 comercianți, 2 distribuitori, 5 parteneri diferiți, pe filieră și 3 reprezentanți ai autorităților – respectiv din partea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, a Ministerului Economiei și Comerțului și a Consiliului Concurenței.
Un aport semnificativ în creșterea competenței profesionale a pomicultorilor, în organizarea dezbaterilor la obiect pentru eficiența investițiilor și creșterea calitativă a activităților, în strânsă dependență de cerere și ofertă, de armonizarea pieței fructelor etc, pot aduce Societatea Română a Horticultorilor, Societatea Națională a Pomicultorilor din România, Patronatele din sectorul producției și cel al industrializării fructelor, Liga Comercianților de legume-fructe și alte asemenea organisme. De rolul și activitatea acestora sunt legate multe din așteptările și speranțele producătorilor de fructe, ca și ale comercianților din domeniu și, de ce nu, ale consumatorilor de fructe din România.
Un element de care va trebui să se țină seama cu mare grijă, mai ales odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, este cel referitor la inspecția și controlul tehnic, al autorității de stat, cu referire la producerea și valorificarea fructelor proaspete și procesate. în acest sens, în temeiul art. 42, alin.(l) din Legea Pomiculturii nr. 348/2003, a fost emis Ordinul nr. 591 din al Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale cu privire la organizarea și funcționarea Inspecției de Stat pentru controlul tehnic în producerea și valorificarea fructelor, precum și pentru executarea controalelor de conformitate pentru fructele proaspete, iar prin Ordinul 420 din 26 iunie 2008 au fost stabilite atribuțiile acestei inspecții.
Inspectorii respectivi au statut de funcționari publici și atribuții în monitorizarea și controlul operatorilor din domeniu, verificarea respectării standardelor de comercializare a fructelor, controlul importurilor, punerea în aplicare a procedurii de retragere a unor loturi de produse din circuitul comercial și, bineînțeles, în aplicarea, în cazurile de rigoare, a sancțiunilor prevăzute de legislație. Inspecția menționată are în vedere, înainte de toate, controlul de conformitate și aplicarea normelor și reglementărilor comunitare, în domeniul fructelor proaspete și procesate.
1.6. Perspective
Proiecția viitorului în domeniul pomiculturii României are însă câteva repere clare, care nu pot fi omise și de care autoritatea de guvernare trebuie să țină seama.
Referitor la creșterea producției, principalul obiectiv constă în asigurarea consumului a cel puțin 55- fructe proaspete pe locuitor, ceea ce ar apropia România de nivelul atins deja de o bună bucată de timp, de către țările avansate europene și pentru care există toate condițiile și posibilitățile pedo-climatice, economice și umane, pentru a fi atins. Un astfel de nivel de consum pentru populația României, împreună cu acoperirea nevoilor pentru turism, consumuri colective etc. înseamnă, pe total, asigurarea unei producții autohtone de fructe diverse, în stare proaspătă, de circa 1 milion tone, cu care s-ar acoperi pe de-a întregul nevoile pieței interne. Se mai adaugă la această cantitate, cel puțin 7-800 mii tone fructe pentru asigurarea materiei prime necesare industriei prelucrătoare, inclusiv pentru băuturi din fructe (țuică) (circa 400 mii tone) și alte cel puțin 100 mii tone care să constituie cantitatea minimă, rezonabilă, de participare a României la exportul de fructe proaspete diverse. Cu alte cuvinte, cerințele de producție pomicolă pot fi evaluate, în mod realist și rezonabil, la un nivel de 1,8-2,0 milioane tone fructe anual, nivel care, în condiții normale, poate fi realizat, fără mari probleme.
Rămân ca obiective, preocupările pentru producerea de material săditor hibrid de viro și categoria biologică certificat conform normelor din UE în cantități suficiente și o structură de specii și soiuri judicios întocmită în vederea înființării de livezi cu soiuri performante, competitive pe piața internă și la export, cu deosebire a soiurilor genetic rezistente la boli și dăunători. Foarte importantă este preocuparea pentru sprijinirea exploatațiilor pomicole, ca acestea să fie bine organizate, de dimensiuni raționale, înzestrate cu tot ce este necesar pentru realizarea de randamente superioare și, bineînțeles, conduse profesionist -, singurele soluții în măsură să ducă la eficiență și la câștiguri bănești superioare din pomicultură.
Măsura inițiată în anul 2005 de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, de atribuire a sprijinului financiar pentru fructele destinate prelucrării industriale este, pentru etapa actuală, binevenită și salutară pentru pomicultori. O majorare a prețului de referință, de circa 10%, reprezintă o încurajare, care ar trebui menținută în continuare. Conform Hotărârii Guvernului nr. 1 205/2004 și 1 391/2005, producătorii de fructe au primit ca sprijin financiar (în lei/tonă):
2005 2006
– mere pentru suc concentrat 100 120
– prune pentru marmeladă, magiun etc. 120 200
– piersici 140 300
– struguri de masă – 390
Au fost avute în vedere 60 000 tone fructe cu un sprijin de 6 100 000 lei în anul 2005 și 21 000 tone fructe cu 2 600 000 lei în anul 2006, de care au beneficiat producătorii din pomicultură.
Toate acestea, însă, cu o condiție obiectivă, care a fost neglijată în mare măsură până acum, anume aprofundarea cunoștințelor legate de piață, subordonarea permanentă a preocupărilor producătorilor cererii reale, mereu în schimbare, a pieței fructelor. Niciodată și nicăieri, în condițiile economiei de piață, nu vor fi succese și realizări certe, ale pomicultorilor, fără preocuparea de a cunoaște și a prevede cât mai mult cu putință din tainele și regulile pieței fructelor.
Se știe că, în procesul distribuției, principalele reguli de piață la fructe constau în asigurarea de partizi importante ca volum, partizi de calitate, standardizate, partizi alcătuite dintr-un anume sortiment ca soiuri și împachetare (ambalare). Nu trebuie uitat apoi că, în contextul integrării europene, competiția de calitate devine acerbă. Putem învinge în competiție, dacă asigurăm partizi de marfă reprezentative, la un standard impecabil de calitate și dacă participăm pe piața cu rol de complementarietate a mărfii, în acest sens, România este imbatabilă, se poate impune, cu nucile de tip Sibișel, cu prunele de masă și pentru deshidratare negre, cu fructul mare de tip Record și Tuleu gras, cu merele roșii Ionathane românești, colorate viu pe toată suprafața, fără defecte de conservare, de tip Voinești, Bistrița, Fălticeni, Baia Mare, Făget etc, cireșele roșii și negre mari, de tip Germersdorf (Cisnădie, Cotnari etc), fructele arbuștilor fructiferi, ca să nu mai vorbim de fructele speciilor spontane care populează din belșug pădurile României. Toate acestea au solicitare nelimitată, în stare proaspătă sau procesate, pe orice piață externă.
Cum este și normal, au început să prindă viață o serie de manifestări și de inițiative lăudabile, în pomicultura României. Este de datoria generației actuale a pomicultorilor – profesioniști și amatori, să susțină și să diversifice cât mai mult cu putință astfel de inițiative, ca Festivalul Mărului la Voinești, județul Dâmbovița, aflat deja, în anul 2006, la a 6-a ediție (figura 1.1), Sărbătoarea Căpșunilor la Satu Mare, Clubul pomicultorilor la Iași, Seminariul pomicultura în Comuna Mălușeni, județul Vaslui, Sărbătoarea Cireșelor la Cisnădie, județul Sibiu etc. Rămân de mare interes târgurile și expozițiile locale de fructe, care s-au încetățenit, devenind tradiționale, în numeroase centre pomicole din țară, ca de exemplu la Bistrița, Baia Mare, Fălticeni, Lipova, Vălenii de Munte etc.
Fig. 1.1. Festivalul merelor, Voinești, jud. Dâmbovița
().
Este însă necesar ca, prin solidaritate de interese, producătorii asociați în diversele forme de conlucrare, ca și autoritățile publice sase implice activ pentru instituirea unui sistem informațional neutru și independent al activităților de piață și de producție, la îndemâna producătorilor și comercianților de fructe, precum și la promovarea unui program investițional care să însemne, într-o primă etapă, amenajarea a cel puțin 5-600 centre sociale pilot (proiect tipizat) pentru preluarea, condiționarea, tranzacționarea și expedierea fructelor, amenajarea de uscătorii moderne de fructe, reînființarea școlilor profesionale și de meserii în pomicultură și nu numai, 10-15 centre model pentru vânzarea fructelor prin licitație publică etc.
Referitor la integrarea europeană – cazul pomicultura, se impun să fie luate în calculul de orientare al factorilor de decizie și următoarele considerații și sugestii.
Cele de pomicultură stabilite pentru România, în baza negocierilor de integrare, constituie un prim reper pe care trebuie să-1 avem în vedere și asupra căruia nu avem ce comenta. Pe suprafața respectivă, România poate să realizeze cel puțin 2 milioane tone de fructe, față de circa un milion de tone cât obținem în prezent. în contextul integrării europene, problema care se pune este însă legată de întrebarea: – ce fel de pomicultură trebuie să avem noi și cum trebuie să arate ea, în ansamblul pomiculturii europene?
Aici nu-și mai au rostul ideile patriotarde, orgoliile, mândria de român. Aici trebuie să răspundem prin calcule și soluții economice viabile, prin calitate managerială în gestionarea investițiilor și prin competențe profesionale fără cusur. Cine cunoaște realitatea lucrurilor și mai ales stadiul progreselor la care s-a ajuns, respectiv nivelul tehnologic al pomiculturii europene, știe din capul locului că România nu poate fi acum competitivă ca performanță tehnologică, niveluri de producție pe unitatea de suprafață, calitatea produselor oferite, sortiment, structuri ale organizării producției, pieței, condiționării, transporturilor, stocării, procesării etc. In multe privințe, din majoritatea punctelor de vedere, ne aflăm, din păcate, departe de stadiul dezvoltării europene și, fără să supărăm pe cineva, am putea spune că nu departe de cota zero.
Față de țările europene, România are însă un mare atu pentru pomicultură: potențialul natural de producție, respectiv condițiile de climă, determinate de starea și evoluția anotimpurilor, de sol, expoziție, regim de insolație și, să nu omitem, calitățile umane – toate împreună, deloc de neglijat.
Se știe că, în condițiile integrării, dispar frontierele. Ca atare, piața României va fi expusă larg tuturor produselor europene, inclusiv a fructelor care au atins un nivel de prezentare și de calitate fără reproș și care, cu siguranță, vor invada piața României. Vom mai rămâne competitivi la preț și mai ales la calitățile gustative ale fructelor românești care cu siguranță vor fi apreciate și căutate.
1.7. Strategia orientării
Toate speciile pomicole, cu excepția celor din climă caldă, subtropicală, prosperă, se pot cultiva cu succes în condițiile României. în contextul integrării este bine să punem accentul și pe o pomicultură complementară, adică pe promovarea speciilor deficitare în ansamblul european, precum și pe acele specii care nu ridică probleme de piață, respectiv de desfacere.
Ca atare, fără a neglija merele, perele, piersicile, care în România trebuie promovate mai cu seamă pentru consumul intern și pentru industrie, este oportun să punem accentul pe speciile fără dificultăți în desfacere, mai ales atunci când este vorba de valorificare la export. Menționăm, în ordinea importanței, prunele cu fructul mare, de masă și pentru deshidratat, cireșele, caisele, nucile, arbuștii fructiferi. Grație realizărilor genetice autohtone, dar și a condițiilor naturale de excepție, avem cele mai bune creații și selecții din Europa, nu numai în ce privește merele și perele cu rezistență genetică la boli, dar și la prun, cireș, cais, nuc. Nu suntem încă în stare, ne hazardăm, păgubim, dacă ne închipuim însă că putem detrona pozițiile de top în Europa ale Italiei, Franței, Poloniei, pentru mere și pere, sau ale Italiei, Greciei, Turciei, pentru piersici și struguri de masă.
Astăzi așa sunt legile pieței și nu ne mai este permis să forțăm lucrurile cu unele practici de altă dată, proprii economiei centralizate. Astăzi, investitorul în pomicultură și nimeni altul, își asumă riscurile. Acestea pot fi evitate numai cu judecata la rece, cu simț pragmatic, la dimensiuni strict delimitate, pentru că, în noile condiții, pomicultura se află într-o mare competiție, nu mai este o amatorie, o afacere simplă și, ca atare, nu mai pot fi admise compromisuri de ordin tehnic, economic sau managerial.
Cum trebuie să arate plantațiile pomicole de azi și, mai ales, cele de mâine?
Așa după cum stau lucrurile, astăzi, pomicultura, ca exploatație, indiferent la ce dimensiune, trebuie proiectată și realizată întocmai ca o uzină modernă, care presupune inginerie în adevăratul sens al cuvântului. Prin natura ei pomicultura este de fapt, o activitate agricolă dintre cele mai intensive. Ca atare, față de practica noastră, mai mult sau mai puțin tradițională, cu randamente de numai 5-10 tone fructe la hectar, trebuie adoptată inevitabil tehnologia europeană, cu niveluri de recoltă standardizate și constante an de an, de cea 50-60 tone mere și pere, 25-30 tone piersici și caise, 15-20 tone prune sau cireșe la unitatea de suprafață. O asemenea tehnologie presupune obligatoriu:
– terenuri nivelate, drenate, afânate în profunzime, fertilizate masiv cu îngrășăminte organice. La nevoie, cu aplicarea de dezinfectanți, amendamente etc;
– pomi și portaltoi de calitate ireproșabilă, liberi de viroze, din soiuri și clone dintre cele mai performante;
– plantații dese, de cel puțin 2 000 pomi la hectar;
– sistem de irigat prin picurare;
– sistem de susținere a creșterilor și de dirijare a coroanei pomilor;
– sistem de protecție împotriva grindinei;
– în unele cazuri, instalații (aeroterme), pentru combaterea brumelor și a înghețurilor târzii de primăvară;
– împrejmuire și drumuri de acces, practicabile pe orice vreme.
Toate aceste investiții primare, cu manopera aferentă, se ridică la cel puțin 12-15 mii euro, respectiv 50-60 mii lei la hectar. La această sumă se mai adaugă alte cel puțin 50-60 mii lei pentru asigurarea mijloacelor tehnice de lucru, efectuarea construcțiilor și a amenajărilor aferente, precum și costul lucrărilor curente de pană la intrarea pe rod a pomilor (inclusiv procurarea îngrășămintelor, a pesticidelor, ambalajelor, recipienților de cules etc), care urmează a fi asigurate în primii doi ani de la înființarea plantației.
Pentru a recupera costul investiției respective, este necesar ca rezultatele economice finale, respectiv profitul net, din pomicultură, să fie mai mare decât dobânda la creditul bancar, adică de 15-20%. Aceasta înseamnă că, din activitatea pomicolă, respectiv din valorificarea fructelor, să se obțină anual la hectar un venit net de cel puțin 150-200 mii lei (40-50 mii Euro).
În eventualitatea unei producții de 50 tone la hectar – în cazul merelor și perelor – și a unui preț mediu de vânzare la producător de minimum 0,25 Euro/kg (respectiv 1 leu/kg), ceea ce este posibil a se realiza, rezultă un venit brut la hectar de circa 50 mii lei, respectiv un venit net de circa 30 mii lei, ceea ce duce la o durată de recuperare a investiției, după 4-5 ani de rod. De reținut că durata de exploatare a plantației nu poate depăși 14-15 ani.
Prin urmare, în condiții normale, un venit anual net de circa 30 mii lei la hectar, se asigură începând cu anul 5-6 de la plantare, urmând ca de venituri profitabile din pomicultură să se beneficieze pe o perioadă următoare de 8-10 ani, timp în care este nevoie să se asigure și rata nouă de investiție de cel puțin 100-120 mii lei, pentru înființarea unui nou hectar de livadă.
Calculul și discuția se referă la suprafața de numai un hectar de livadă. Pentru o activitate mai de amploare ca semnificație economică, o exploatație pomicolă de acest fel trebuie să fie de cel puțin 4-, așa că volumul de investiție va fi, la rândul său, de 4-5 ori mai mare.
Se pune întrebarea: de unde bani?
Se știe că, aproape fără excepție, pomicultorii și, în general, producătorii agricoli nu au bani. Majoritatea covârșitoare a lor, ca de altfel și a multor oameni de afaceri, ocolesc băncile, au rezerve și nu fără motiv. Foarte mulți dintre pomicultori sunt lipsiți de mijloace, nu au condiții, dar nici perspective pentru valorificarea eficientă a fructelor. Ca atare, riscul investiției în producerea fructelor este cu atât mai mare.
La rândul ei, contribuția fondurilor SAPARD a fost, pentru sectorul pomicol, ineficientă, pe alocuri chiar neagreată, datorită sistemului greoi, birocratizat și neadecvat exploatației familiale, care nu-și poate întocmi acte de decontare pentru aportul cu mijloace materiale și manoperă proprie la investiția respectivă. Pe de altă parte, încă nu avem grupări ale producătorilor, așezate pe criterii legale, viabile, sănătoase. Cele mai multe dintre acestea, aflate în evidența statisticilor, sunt formale, doar pe hârtie.
Ce este de făcut?
Am zice că este nevoie să se umble la fondul problemei, începând cu promovarea unui instrument care să gestioneze direct, competent și eficient dezvoltarea pomiculturii. Iată cum ar trebui să fie sistemul de lucru operațional și fără prea multe „moașe” care să complice lucrurile:
1. Crearea unei agenții autonome, la nivel central, care să gestioneze și să monitorizeze utilizarea fondurilor bănești de orice proveniență destinate pomiculturii. Se au în vedere fondurile private, subvențiile și alocările din fondurile publice naționale sau ale Uniunii Europene.
2. Agenția menționată să dispună de compartiment de studii și proiectare pentru toate obiectivele de investiții în pomicultură, vizând producția, valorificarea, industrializarea, distribuția pe marile canale (comerțul de gros).
3. În centrele și bazinele de interes național pentru fructe, ca și în localitățile tradiționale, în care se realizează, în prezent sau ca perspectivă, cantități de fructe destinate pieței, de ordinul a cel puțin 2,0-3,0 mii tone, Agenția să efectueze, pe bază de studii și proiecte tipizate, construirea obiectivelor de dezvoltare ce țin de pomicultura zonei respective, pornind într-o primă etapă, cu amenajarea unor hale de preluare, condiționare și expediție, prevăzute cu dotările aferente, iar mai apoi, cu spații de stocare moderne, stații și instalații de deshidratare a fructelor, centre pentru prelucrarea industrială a fructelor, stații de servicii pentru mecanizarea lucrărilor în pomicultură, cu deosebire pentru aplicarea tratamentelor fito-sanitare cu mijloace moderne, centre de confecționare a ambalajelor și recipienților etc. Nu se exclud în acest context, ca investiții de excepție pentru interese majore, inclusiv înființarea de plantații pomicole pe un anume bazin sau zonă, în concepție și tehnologie modernă.
4. După realizarea obiectivelor de investiții menționate, Agenția pentru dezvoltarea pomiculturii să emită și să pună în vânzare, pe bază de criterii raționale, acțiuni cu valoare, la nivelul a 50% din valoarea investiției, destinate producătorilor și, eventual, procesatorilor și comercianților de fructe (după caz), cu condiția constituirii grupării acestora în protejarea propriilor interese, conform legislației cooperatiste. Restul de 50% din valoarea de investiție ar trebui să fie constribuția nerambursabilă a organismelor ce participă cu fonduri la susținerea activităților Agenției. Este, de fapt, același sistem de susținere SAPARD, dar incomparabil mai simplu, mai rațional și mai eficient.
Se asigură, totodată, concomitent cu investiția, și gruparea viabilă, motivată economic, a producătorilor.
5. În timp, după consolidarea sistemului de lucru și având în vedere și sistemul revolving de utilizare a fondurilor (preluarea părții de 50% prin vânzarea acțiunilor pentru investițiile efectuate), Agenția autonomă pentru dezvoltarea pomiculturii poate fi integrată, cu caracter privat, în atribuțiile și competențele Patronatului Pomiculturii.
6. După predarea „la cheie” a investiției, Agenția poate prelua, în susținerea pomiculturii, unele atribuții de interes general și de servicii pentru grupările de producători și nu numai, ca de exemplu formarea de personal calificat, consultanță tehnică, juridică, comercială etc.
7. O bună funcționare a Agenției autonome pentru dezvoltarea pomiculturii simplifică și, în ultimă instanță, înlocuiește competent și autoritar, serviciile pentru pomicultură ale ministerului.
CAPITOLUL II
TEHNOLOGIA CULTURII MĂRULUI
Malus domestica Borkh
Fam. Rosaceae
Subfam.Pomoideae
2.1. Scurt istoric, arealul de cultură și origine
Mărul sau Malus domestica, cultivat, reprezintă un hibrid interspecific natural rezultat din încrucișarea spontană consecutivă a mai multor specii între care Malus silvestris a avut un rol determinant. Cercetătorii consideră ca patrie sau ca centru genetic al speciei, zona munților Tian-Shan, la granița dintre China occidentală și fosta URSS, până la Marea Caspică. Această specie de măr sălbatic care cuprinde toată gama de forme, culori și aromă a merelor, s-a găsit în Kazakstan și în alte țări din Asia Centrală, în jurul regiunii Alma-Ata.
Alte specii care au contribuit la formarea patrimoniului genetic al mărului domestic sunt: Malus orientalis (cu fructe astringente, târzii), Malus silvestris (fructe mici, verzi, acide), Malus baccata (fructe mici, rezistent la frig), Malus mandshurica (măr sălbatec din Manciuria), Malus prunifolia (fruct mare, crește în China), Malus pumilla etc. Toate aceste specii sunt diploide și au genomul format din 34 cromozomi (x= 17).
Datele din literatură atestă faptul că în lume sunt peste 10 mii de soiuri de măr, iar cea mai mare colecție din lume există la East-Malling (Anglia) cu 2.500 soiuri provenite din diverse zone ale globului.
Arealul de cultură al mărului cuprinde toate continentele și zona temperată a globului, nordică și sudică.
2.2. Importanța culturii mărului
Importanța economică și socială a pomilor și arbuștilor fructiferi este recunoscută pe plan mondial prin arealul larg de răspândire, în toate continentele și condițiile de climă temperată, suprafața cultivată depășind 105 milioane hectare. Dintre fructe, mărul ocupă locul 4, după citrice, banane și struguri, cu o producție anuală care atinge 56 milioane de tone (date FAO, 1998).
Valoarea alimentară este binecunoscută și constă în conținutul ridicat în zaharuri (7,50 – 16%), acizi organici (0,1 – 1,3%), substanțe proteice (0,2 – 0,7%),pectine (0,2 – 1,2%), acid ascorbic (5 – 45 mg%), substanțe minerale (Ca, P, Fe, K, Na) etc (Figura 2.1).
Figura 2.1. Conținutul merelor în elemente nutritive
Consumul de fructe proaspete sau sub formă prelucrată, ca sucuri, paste, gemuri etc, asigură pe durata întregului an necesarul în alimentația rațională a oamenilor.
Merele sunt incluse în toate dietele alimentare, iar valoarea lor terapeutică este recunoscută în diverse afecțiuni ale organismului (crește secreția gastrică, absorbant al toxinelor la nivelul intestinului, acțiune diureică, reduce colesterolul, combate obezitatea, anticancerigen).
2.3. Producția mondială de mere. Situația actuală
Din datele FAO rezultă că producția de mere la nivel mondial, în anul fost de 60.237.000 t, ceea ce reprezintă peste 10% din producția totală de fructe, inclusiv citrice. Media anuală de creștere este situată la 2,7%, datorită în special creșterii producției în China.
Cantitatea cea mai însemnată de mere se produce în Asia – 31.584.000 t (49,6%), urmată de Europa – 17.515.000 t (30,1%), America de Nord – 5.357.000 t (10,5%), America de Sud – 3.444.000 t (5,7%), Africa – 1.741.0001 (2,5%) și Oceania -795.000 t (1,5%).
Dintre țările mari producătoare în Europa sunt: Italia cu 2.255.000 t, Franța cu 2.032.000 t, Germania cu 2.500.000 t, Spania cu 962.000 t, Olanda cu 550.000 t, acestea având și cele mai intensive culturi din lume, unde se obțin în medie producții de peste 30 t/ha. În această ierarhie, România ocupă locul 6, cu o producție de mere anuală de 670.000 t în anul 2001.
În Asia, primul loc îl ocupă China, cu 21.599.000 t, urmate de Turcia, cu 2.400.000 t, India 1.500.000 t, Coreea de Sud cu 403-000 t, Japonia 394.000 t.
În America de Nord, producția cea mai mare de mere se realizează în Statele Unite ale Americii, respectiv 4.336.000 t.
În America de Sud, cele mai mari cultivatoare sunt Argentina, cu 1.428.000 t și Chile, cu 1.075.000 t.
În regiunea Oceania, cea mai mare producătoare de mere este Noua Zeelandă, cu o producție anuală de 485.000 t.
În Europa de est, suprafața ocupată de livezi cu măr a fost în anul 1999 de și s-a menținut relativ constantă în ultimul deceniu.
Dintre cele 12 țări care fac parte din această regiune, doar Polonia deține o suprafață mai mare de .
În România, suprafața ocupată de măr este de , în scădere față de 1995 când a fost de și anii următori 1996 – , 1997 – , dar mai mare față de 1998, când a fost de 79-.
Producția de mere la hectar, în medie, pentru Italia și Franța este constantă și de peste 30 t/ha, în timp ce în țările din estul Europei este oscilantă între 8-13 t/ha, iar în România între 5-14 t/ha. Atât pentru țările producătoare de mere din estul Europei cât și pentru România, cel mai slab an a fost 1999, când media a fost de 9 t/ha, respectiv 2,6 t/ha.
Pe locuitor, consumul de mere cel mai ridicat este în Olanda – , Franța – , Italia – , S.U.A. – , iar în România de .
Cele mai importante soiuri cultivate în lume sunt cele din grupa Red Delicious, Golden Delicious și Fuji. Se constată că în timp ce suprafețele cu soiuri roșii rămân stabile, la cele cu mere galbene scad, iar la cele bicolore sunt în creștere. Soiul Red Delicious ocupă primul loc în S.U.A., în timp ce Granny Smith, Empire, Fuji și Gala sunt în creștere, iar Pink Lady este la începutul plantărilor.
În țările Europei vestice, se cultivă mult soiurile Jonagold, Gala, Braeburn, Elstar, odată cu micșorarea ponderii soiurilor standard ca Golden Delicious, Granny Smith, Cox Orange și James Grieve. De asemenea, se constată o preferință a consumatorilor pentru soiul Jonagold în Belgia, Elstar în Olanda, Golden Delicious în Spania și Pink Lady în sudul Franței, iar în Germania, Elveția și România se extind soiurile noi rezistente la rapăn și făinare (Tabelul 2.1). În țările din emisfera sudică, respectiv Argentina și Chile, cele mai răspândite soiuri de măr sunt Gala, Braeburn, Fuji și Scarlett, iar în Brazilia soiul Gala.
În Africa de Sud, 50% din suprafața plantată este ocupată de soiul Granny Smith, urmat de Gala. în Noua Zeelandă, alături de Gala și Braeburn, soiul Pacific Rose este cel mai promițător. în țări precum China și Japonia, soiul Fuji și selecțiile sale ocupă 80% din producție.
Tendințele în sortimentul de măr la nivel mondial sunt de schimbare și completare în același timp a soiurilor clasice cu altele mai valoroase calitativ, mai rezistente la boli și dăunători și introducerea unor soiuri ecologice cu tehnologie mai ieftină.
Tabelul 2.1
Structura sortimentului și ponderea în producția de mere,
în principalele țări din Europa vestică și în România (2008)
2.4. Comerțul cu mere
Exportul de mere anual în lume este estimat la 5.000.000 t, din care aproape 1,2 milioane tone provin din țările emisferei sudice și este în creștere. Cele mai importante soiuri sunt: Granny Smith cu aproape 400.000 t, urmat de Braeburn cu 175.000 t, Fuji cu 110.000 t și Goiden Delicious cu 100.000 t (date FAO, 1998).
Țările exportatoare mai importante sunt S.U.A., Chile, Noua Zeelandă, Australia, Africa de Sud și Canada către țări mari importatoare ca Hong Kong, Taiwan, Singapore, Thailanda, Malaesia, Filipine.
Țările Uniunii Europene nu exportă pe piețele Asiei estice, ci numai în Europa Vestică și de Est. Cele mai mari exportatoare sunt Franța și Italia, cu aproape 1.000.000 t anual.
Importul de mere este în creștere și depășește exportul în țările Uniunii Europene. O mare cantitate de cca. 600.000 t provin din Africa de Sud, Noua Zeelandă, Chile și Argentina, principalul importator fiind Germania. In țările est-europene sunt active la exportul de mere S.U.A. și Noua Zeelandă, în special cu fructe de clasa a II-a.
2.5. Cultura mărului în România
În România cultura mărului dispune de condiții pedoclimatice foarte favorabile pentru obținerea unor producții de calitate deosebită. Astfel, gustul merelor de pe aceste meleaguri este deosebit, mult mai aromat și mai echilibrat în acumularea substanțelor nutritive încât sunt preferate altor fructe. Mărul ocupă locul doi după prun, atât ca producție cât și ca suprafață sau număr de pomi inventariați de 53,5 milioane în anul 1998, față de 7,8 milioane în anul 1927, după anuarul statistic.
Datele din Anuarul Statistic pe anul 1999 arată că în perioada anilor '90 producția a fost oscilantă de la un an la altul, cea mai mare s-a înregistrat în anul 1993 de 1.097.2001, iar cea mai scăzută în anul 1994 de 363.000 t. Producția medie anuală în perioada anilor 1985 – 1989 arată că nivelul atins se situează la 718.900 t, în timp ce pentru perioada 1990 – 1996, producția medie anuală a fost de 641.000 t, ceea ce situează România pe locul 5 în Europa.
În producția de fructe a țării ponderea merelor reprezintă peste 42% și ocupă locul doi după prune.
Din datele FAO pe 1999, reiese că din totalul de cu pomi și arbuști fructiferi aflați în cultură în România sunt cultivate cu măr .
Ca structură a plantațiilor de măr, înainte de 1990, existau aproape în livezi intensive și peste superintensive. După 1990, suprafața s-a redus simțitor datorită trecerii multor terenuri în proprietatea privată, ca și a lipsei de îngrijire a multora dintre plantațiile existente.
În pepiniere se produc anual în jur de 1 milion de meri altoiți, cu care se acoperă necesarul pentru înființarea de noi plantații familiale și completarea golurilor în plantațiile existent
Principalele bazine pomicole cu tradiție pentru cultura mărului în România sunt: Voinești, Pucioasa, Băicoi (Județul Dâmbovița), Tigveni, Merișani, Mărăcineni (Județul Argeș), Horezu (Județul Vâlcea), Domașna (Județul Caraș-Severin), Geoagiu (Județul Alba), Baia-Mare, Șomcuta (Județul Maramureș), Bistrița (Județul Bistrița-Năsăud), Fălticeni, Rădășeni (Județul Suceava), Reghin (Județul Mureș), Focșani (Județul Vrancea), Tg. Ocna (Județul Bacău) și altele. în ce privește ponderea producției de mere în zonele amintite, datele înregistrate la nivelul anului 1996 (Figura 2.2) arată că principalele județe mari producătoare de mere sunt: Mureș cu 46.532 t, Argeș cu 46.051 t, Maramureș cu 34.817 t, Dâmbovița cu 34.263 t, Cluj cu 30.776 t etc.
În scopul stabilirii terenurilor și suprafețelor posibile de înființare a plantațiilor noi cu randamente și eficiență pentru cultivatori sunt efectuate studiile de zonare și microzonare de către stațiunile de cercetare-dezvoltare pomicolă care pot furniza proiecte corespunzătoare. În aceste servicii sunt cuprinse și date despre zonarea și micro-zonarea soiurilor de măr în funcție de cerințele acestora pentru realizarea de producții ridicate constante și de calitate pentru consum în stare proaspătă și prelucrare.
Conveerul de soiuri care se recomandă pentru extindere în livezi se stabilește după criterii care au în vedere nivelul de adaptibilitate într-o anumită zonă, în care se exprimă potențialul biologic cantitativ sau de producție și calitativ (gust, aromă) al soiurilor și se satisfac preferințele consumatorilor pe o perioadă determinată (vară, toamnă, iarnă) și cât mai lungă dintr-un an.
În România, sortimentul de mere este bogat și este alcătuit din soiuri mai vechi, tradiționale, cum este spre exemplu, soiul Jonathan, denumit și „regele merelor”, care împreună cu Golden Delicious, Starkrimson și Idared, formează baza producției de mere.
Pentru diversificare, mai ales după anul 1980, s-au introdus în cultură soiuri noi autohtone, ameliorate din punct de vedere al calității fructelor și al rezistenței la boli, între care se numără Frumos de Voinești, Delicios de Voinești, Rădășeni, Fălticeni, Ardelean, Delia, precum și soiurile cu rezistență genetică (Vf) la rapăn: Prima, Romus 1, Romus 3, Romus 4, Pionier, Voinea, Generos, Florina.
Sortimentul recomandat în prezent, în România, și admis la înmulțire în pepiniere, cuprinde 28 soiuri, dintre care 15 sunt autohtone ameliorate și numai 13 sunt de proveniență străină, însă ponderea răspândirii acestora în livezi este inversă.
În privința soiurilor cu rezistență genetică la rapăn (tip Vf, Vr, poly sau rezistență asociată Vf+ Vr sau Vf+poly), după anul 1990 s-a acordat atenție deosebită creșterii ponderii acestora la înmulțire în pepiniere (50% din numărul de pomi altoiți anual), ca urmare a avantajelor pe care le prezintă, legate de reducerea costurilor, creșterea calității fructelor și micșorarea gradului de poluare a mediului și merelor destinate consumului în stare proaspătă.
Se constată o preocupare majoră încât în cei 9 ani s-au produs în pepiniere 3-226.000 pomi din soiuri rezistente genetic la rapăn, ponderea având-o soiul Florina cu peste 1.000.000 de pomi, urmat de Prima cu 622.000 buc, Generos cu 538.000 buc, Pionier cu 335.000 buc, Romus 3 cu 164.000 buc.
Un aspect nou, în promovarea soiurilor de măr pentru consum în stare proaspătă sau prelucrare, îl constituie testarea valorii soiurilor cu rezistență genetică la boli, mai puțin poluate, la prelucrare în sucuri naturale (ca randament, gust, componente chimice). Dintre acestea se disting soiurile Pionier, Florina, Romus 4.
În vederea îmbunătățirii calității fructelor din actualul sortiment și adaptarea acestuia la cerințele pieței externe, se află în studiu în stațiunile de cercetare pomicole multe soiuri introduse din străinătate, între care se remarcă: Braeburn, Hillwel, Elstar, Elista, Elton, Fuji, Baujade, Enterprise, Williams Pride precum și unele destinate pentru sucuri: Judeline, Judor, Jurella, Juliana, Cidor etc, create în Franța.
Exportul. Analiza datelor privind exportul de mere, arată că în perioada 1992 – oscilat, de la 2.921 t în 1999 la 114.586 t în anul 1996, media fiind de 56.489 t. Din export, în anul 1999 s-au încasat 235.000 USD, iar în anul 1996 s-a realizat suma cea mai mare, de 10.470.000 USD, media pe întreaga perioadă de 8 ani fiind de 5.030.000 USD. De menționat că în general ponderea exportului de mere a rost constituită din fructe pentru prelucrare în sucuri în Austria, Germania etc.
Importul. Datele arată că după anul 1995 s-a început un import de mere situat intre 7.902 t în 1995 și 5.310 t în 1998) față de 190 – 362 t în anii 1992 – 1994. Din punct de vedere valoric, cea mai mare sumă plătită pentru importul de mere a fost în anul 1995, de 1.182.000 USD. Importul a avut ca scop completarea sortimentelor de iarnă autohtone, în perioada martie – iunie, cu soiuri din depozit din Turcia, Iugoslavia, Ungaria sau proaspete din emisfera sudică.
2.6. Tendințe și orientări pe plan mondial și în România
În diverse țări mari cultivatoare cultura mărului în prezent și viitor este orientată spre îmbunătățirea continuă a sortimentului din punct de vedere calitativ și pentru diversificarea acestuia încât să corespundă cât mai bine gusturilor consumatorilor indiferent de țara unde se comercializează soiurile respective.
Datele existente arată că din punct de vedere tehnologic sunt cunoscute toate aspectele care concură la obținerea de recolte mari, stabile și cu păstrare bună (por-taltoi de vigoare redusă, intrare timpurie pe rod, rărire chimică pentru normarea încărcăturii, îngrășare foliară, norme de udare, tăieri în verde, combatere integrată, plase antigrindină etc).
De asemenea, în paralel se dezvolta aspectele legate de pomicultura biologică, de introducerea soiurilor rezistente genetic la boli, cu tratamente fitosanitare mai puține și costuri mai mici, în Germania, Elveția, Italia, Franța, România. In munca de cercetare tematica este clar orientată spre crearea de soiuri cu rezistență genetică multiplă la boli și dăunători, cu fructe de calitate superioară asemănătoare soiurilor clasice, mult solicitate pe piață.
Totodată Sunt inițiate cercetări asupra soiurilor de tip compact și columnar, care să fructifice fără alternanță și cu rezistență la boli, în scopul creșterii densității la unitatea de suprafață și micșorării suprafețelor cultivate, precum și a reducerii lucrărilor de tăiere, sau simplificării modului de conducere a pomilor, în livadă. In acest scop există programe de ameliorare conduse de echipe multinaționale care rezolvă diferitele aspecte pe care le implică problematica mărului ex. proiectul european D.A.R.E., respectiv Durable Apple Resistence in Europe, la care participă institute și stațiuni de cercetare din Franța, Olanda, Elveția, Germania, Anglia, Italia, Belgia, Grecia.
Datele acumulate și studiile care se întreprind în prezent, în institute de cercetare, universități și stațiuni arată că în pomicultură și implicit și în cultura mărului există tendința reorientării spre sectorul privat, respectiv spre plantații de tip familial, de dimensiuni mici de 2 – , în care se încearcă aplicarea unei tehnologii minime, cu costuri reduse și unde recoltele de fructe să fie mai puțin dependente de condițiile climatice.
Dacă din punct de vedere al cercetării se constată că se acționează sistematic prin studii zonale pentru stabilirea celor mai bune sortimente, se promovează noile soiuri ameliorate, se derulează programe pentru realizarea de soiuri cu rezistență genetică la boli și fructe de calitate, se aplică tehnologii moderne de cultură, în schimb, în practică datorită posibilităților financiare reduse ale cultivatorilor, aceste lucruri se întâlnesc sporadic. Tendința este spre acoperirea consumului propriu și numai ce este în plus este destinat comerțului și prelucrării, dar la standarde calitative mediocre.
În prezent, un program coerent la nivel statal de înființare de livezi moderne, pe suprafețe mai mari, eficiente este în faza de proiect, dar pentru revitalizarea livezilor existente, în sensul menținerii unui potențial optim de producție, sunt necesare sume mari de bani, de care nu dispun cultivatorii specializați.
Programul anunțat de M.A.A.P. la Conferința Pomicultorilor din sept. 2001, prevede ca într-un interval de timp relativ scurt să se creeze premizele formării unor structuri adecvate ca suprafețe și valorificare și a creșterii interesului în zonele de tradiție pentru înființarea de livezi intensive, competitive, care să producă suficient și de calitate, diminuând importul de mere din alte țări (Turcia, Ungaria, Iugoslavia, etc.) aflat în plină expansiune în ultimii 2-3 ani, fără să se justifice economic nevoia de mere pe piața internă.
Pentru perioada 2001 – 2004, se are în vedere menținerea producției de mere la nivelul a 587.000 t anual și scăderea suprafeței la , prin defrișarea pomilor îmbătrâniți, neproductivi etc.
2.7. Cerințele mărului față de condițiile de mediu
Genul Malus este caracteristic zonelor temperate și are ca particularitate creșterea și dezvoltarea în cicluri anuale desfășurate pe o
perioadă lungă de timp, fiind o specie longevivă.
Dimensiunile și forma părții aeriene, tipul de ramificare, modul de fructificare și creștere, mărimea și forma mugurilor, a florilor și fructelor, precum și potențialul de preducție sunt variabile, determinate genetic și influențate de condițiile pedoclimatice ale zonelor de cultură. La fel și sistemul radicular este influențat de tipul de portaltoi și sol, ca și în egală măsură de condițiile agrotehnice aplicate. Cât privește cerințele față de diverși factori de climă (lumină, temperatură, precipitații) și de sol (textura, gradul de aprovizionare cu elemente nutritive), ele sunt în strânsă legătură cu fenofazele vegetative și de producție al speciei, relațiile fiind reciproce.
Cercetările care s-au întreprins la măr au condus la evidențierea elementelor genetice și tehnologice care să contribuie în mod hotărâtor la creșterea potențialului productiv în mod continuu și o zonare corespunzătoare, toate acestea exprimate în cantitate, calitate și eficiență economică.
Cerințele față de temperatură sunt cele mai importante, întrucât în funcție de acestea se desfășoară toate procesele fiziologice (fotosinteza, respirația, transpirația), are loc evoluția fenologică și implicit creșterea și fructificarea. In condițiile țării noastre, în majoritatea regiunilor sunt întrunite cerințele de temperatură necesare bunei desfășurări a creșterii și fructificării mărului, cu excepția zonelor înalte, montane sau intracarpatice.
Limitele de temperatură necesare sunt cuprinse între izotermele anuale de și , cu specificarea că iarna minimele de rezistență sunt în jurul a , după soi sau grupe de soiuri, iar vara până la + 39…+40°C, când se constată daune la pomi. In Tabelul 2.2 se prezintă limitele de rezistență la temperaturi scăzute ale diferitelor organe în funcție de fenofază.
Cerințele de temperatură sunt diferențiate după stadiul fenologic de creștere și dezvoltare, la înflorit și legarea fructelor sunt necesare temperaturi peste + până la +, iar în timpul perioadei de vegetație, medii de + până la +17,5°C. In funcție de mersul temperaturilor zilnice se poate stabili și data recoltării, numărul de zile de la înflorit la maturitatea de recoltare fiind specific soiurilor (de vară, de toamnă, de iarnă). In condițiile țării noastre, după zona de cultură și în funcție de soi, acesta este cuprins între 70 – 90 zile pentru soiurile de vară, 100 – 130 zile pentru soiurile de toamnă și peste 130 zile până la 165 zile la soiurile de iarnă.
În privința temperaturii solului, la măr, creșterea rădăcinilor începe la +, în solurile reci creșterea este întârziată, iar cea optimă se situează în jurul a +.
Cerințele față de apă se apreciază prin suma cantităților de precipitații căzute anual sau pe perioada de vegetație, iar cunoașterea acestora este necesară pentru elaborarea unor tehnologii diferențiate care să conducă fie la eliminarea excesului sau la folosirea irigării, atunci când este necesar.
Mărul se poate cultiva cu succes în zonele unde precipitațiile sunt cuprinse între și până la anual. Intre cantitatea anuală de precipitații și producția plantațiilor de măr există o legătură semnificativă. Mai mult, pretențiile mărului față de umiditate sunt diferite în funcție de soi, portaltoi, mărimea recoltei, temperatura aerului. Perioadele cu exces de precipitații, ca și cele de secetă influențează negativ creșterea, fructificarea și rezistența la boli sau dăunători. Pentru o hună desfășurare a proceselor fiziologice umiditatea din sol nu trebuie să depășească 75% din capacitatea de câmp, iar umezeala relativă a aerului trebuie să fie cuprinsă între 70 – 80%. Importanța valorilor umidității relative a aerului între parametri menționați derivă din constatările care arată că peste aceste limite calitatea fructelor scade și se creează condiții favorabile extinderii ciupercilor (ex. rapănul), iar sub aceste niveluri se dezvoltă intens acarienii.
Tabelul 2.2
Limite de rezistență la temperaturi scăzute la specia măr
Cerințele față de lumină sunt diferite, după fenofază și expoziție, zonele de caltură a mărului de la noi fiind favorabile și asigurând deplin nevoile soiurilor cultivate. Mărul are cerințe moderate la lumină, fiind pretențios doar în culturi superintensive, unde desimea pomilor solicită mai multă lumină pentru culoarea și calitățile gustative ale fructelor; în aceste cazuri se impune a fi respectate anumite reguli de orientare a rândurilor și păstrare a unei înălțimi optime a pomilor ca și normarea încărcăturii.
De asemenea, nu trebuie neglijat aspectul gradului de acoperire al solului într-o plantație de pomi, care contribuie în parte, prin absorbția radiației globale și emisia radiației terestre, la cantitatea de lumină utilă.
Cerințele față de sol variază în limite foarte largi, așa cum reiese din studiul făcut de D. Teaci și col. (1985), respectiv de la marne, pietrișuri poligene, gresii, argile, conglomerate și până la aluviuni, nisipuri sau luturi loessoide. Ca relief, atât dealurile, podișurile, piemonturile, cât și șesurile oferă condiții propice amplasării și creșterii normale a plantațiilor de măr.
Din punct de vedere al însușirilor fizice și hidrofizice ale solului, textura solului joacă un rol important în realizarea fertilității acestuia și modului de înrădăcinare al pomilor. In condițiile țarii noastre cele mai multe plantații de măr se află situate pe soluri cu textură luto-argiloasă, argilo-nisipoasă, luto-nisipoasă sau complexă.
Mărul este specia care se comportă mijlociu tolerantă față de gleizare, comparativ cu piersicul, caisul, cireșul și vișinul care sunt foarte sensibile, iar în ce privește pH-ul el poate avea valori de la 5,5 la 7,5.
2.8 Particularitățile biologice.
Fructificarea la măr și polenizatorii
Pentru obținerea unei producții de mere constante este necesar ca pe pom să existe muguri floriferi de calitate, cu o dezvoltare normală, cu suficiente elemente nutritive, capabili să aibă o legare bună și un raport optim frunze/fructe. Studiile au arătat că toate aceastea sunt în strânsă corelație cu caracteristicile genetice ale soiului și cu condițiile de nutriție din perioada inducției florale pentru anul următor, proces care începe la sfârșitul lunii iunie și se desfășoară continuu, pe etape, până la reluarea ciclului vegetativ din anul viitor.
Antogeneza sau diferențierea morfologică este influențată de numeroși factori între care mai importanți sunt portaltoii de vigoare mică M9 și M26 care grăbesc formarea mugurilor de rod, rărirea fructelor care favorizează apariția mugurilor micști și aplicarea fitoregulatorilor de creștere, în timp ce tăierile de iarnă stimulează excesiv creșterea vegetativă.
Diferențierea organelor florale începe cu formarea primordiilor caliciului, corolei, staminelor și ovarului, procesul fiind paralel cu desfășurarea fenofazelor de creștere și maturare a fructelor anului respectiv, iar formarea polenului și sacului embrionar se definitivează primăvara următoare la înflorit.
Un factor important în optimizarea cantității și calității recoltei îl constituie calitatea înfloritului, legată nemijlocit de starea de nutriție și situația climatică din perioada de sfârșit a iernii și începutul primăverii. Lipsa de hrană conduce la o stare foliară insuficientă, la o pornire în vegetație târzie și la o înflorire slabă. Datele obținute de Stockert și Stosser, în 1996 arată că tratamentele cu bor în perioada înfloritului favorizează alungirea tubului polinic, iar aplicarea îngrășămintelor cu uree, efectuată în toamnă, fortifică mugurii florali și favorizează legarea fructelor.
Dar, așa cum se va vedea în continuare, numai o înflorire bună nu constituie o garanți e pentru o producție bună de mere.
Polenizarea Mărul este autosteril și are nevoie de polen de la alt soi pentru legarea normală a fructelor. Se cunosc și soiuri (Cellini) care prezintă un anumit grad de aitofertilitate, dar aceasta nu este suficientă pentru asigurarea unei bune legări, mai ales atunci când intervin condiții climatice nefavorabile în timpul înfloritului. De asemenea, se întâlnește și fenomenul de pseudofertilitate sau pseudocompatibilitate în unele zone și ani în care temperatura în perioada înfloritului este relativ ridicată (15 – ), asigurându-se o legare parțială (ex. Cox Orange Pippin). De regulă, soiul polenizator principal trebuie să aibă un procent de germinare al polenului ridicat în jur de 90%, în comparație cu soiurile triploide, rele polenizatoare, la care capacitatea germinativă este de numai 5 – 10%. La măr există grupe de sterilitate, respectiv soiuri incompatibile între ele, exemplu: Golden D. x Mutsu, Red Delicious x Melroze, Melroze x Jonathan, Golden D. x Maigoid, Golden D. x Charden, Golden D. x Cloni de Golden (Frazier, Tester spur, Ed Gould Golden), Summerred x Jonagold. Legat de acest aspect se judecă și modul de distribuire al soiurilor polenizatoare în livadă, ele trebuind să reprezinte 5 – 10% din numărul pomilor, iar perioada înfloritului să coincidă.
La măr, incompatibilitatea polinică este de tip gametofîtic, respectiv se datorează inhibiției tuburilor polinice incompatibile în stil, și are ca efect nefecundarea gârneților sau neunirea lor când provin din același soi sau din soiuri triploide (Mutsu) sau cum s-a menționat mai sus sunt mutații ale soiurilor de origine ex. cazul mutantelor din Red Delicious: Starking, Richared, Shotwel, Starkrimson.
In cazul soiurilor tetraploide (4X) numai grăunciorii de polen diploizi (tip SI, S2) pot emite tuburi capabile să crească și să facă polenizarea în mod normal, în celelalte situații (Figura 2.3) conform ipotezei lui Lewis și Modlibowska, nu se produce fecundarea.
Figura 2.3. Incompatibilitatea poiinică și autofecundarea la măr
Perioada de polenizare corespunde cu cea a înfloritului (timpuriu, mediu și târziu) și este practic cea mai importantă deoarece acum are loc fecundarea și legarea fructelor. De obicei, după începutul înfloritului sau deschiderea florii mulți grăunciori de polen ajung pe pistilul floral, iar în funcție de temperatură tubul polinic are nevoie de 5 – 8 zile pentru a ajunge la ovul să-1 fecundeze. Studiile arată că alungirea tubului polinic este influențată în mod determinant de mersul temperaturii, respectiv sub +5°C creșterea fiind blocată, în timp ce la + sunt necesare doar două zile de creștere pentru a ajunge la ovul. Deci, perioada utilă de polenizare este scurtă, însă ea poate fi prelungită fără devitalizarea ovulului, numai printr-o bună nutriție, prin aplicarea de îngrășăminte cu azot. Pentru ca procesul de polenizare să se desfășoare normal este necesar ca epocile de înflorire ale soiurilor asociate în livadă să se suprapună, altfel, o întârziere chiar de 2 – 3 zile între soiuri poate crea dificultăți la polenizarea încrucișată (Tabelul 2.3).
Tabelul 2.3
Polenizatorii principalelor soiuri de măr
Notă: Vf = rezistență monogenică; poly = rezistență poligenica
Transportul polenului în vederea asigurării fecundării are și el o importanță hotărâtoare, întrucât dacă în perioada înfloritului nu există albine sau insecte suficiente, legarea este slabă. Polenul este transportat în mică măsură de vânt, însă mai indicată este popularea livezilor de meri cu stupi de albine (2 familii/ha). Cercetările precizează că zborul albinelor este redus la temperaturi mai mici de , la fel pe vreme cu vânt și ploioasă sau când se folosesc la tratamente fitosanitare substanțe nocive. De altfel, între faza de buton roz și până la căderea petalelor nu se recomandă efectuarea stropirilor.
Polenizarea corectă conduce la o bună dezvoltare a semințelor și a creșterii fructelor dată de hormonii numiți gibereline care trec prin peduncul spre vârfurile apicale, producând diviziunea celulară a nucleului și care are ca efect multiplicarea numărului de celule ale fructului prin creșterea dimensiunilor mărului. Cercetările au scos în evidență corelația pozitivă dintre numărul de semințe din fruct și diametrul acestuia, la fel și pentru conținutul în calciu, care așa cum se știe este decisiv în păstrarea fructelor.
Căderea prematură a fructelor sau de iunie are loc la 2 – 3 săptămâni după legare și se datorează fie carențelor hidrico-nutriționale, fie numărului redus de semințe formate și incapabile să producă cantitatea de hormoni necesară diviziunii celulare, fie legării partenocarpice (ex. Renet de Canada), fie din cauza unei legări excesive a fructelor care nu pot fi toate hrănite. Există soiuri care își autoreglează încărcarea după legare ca James Grieve si Jonagored.
Dezvoltarea fructului în cursul perioadei de vegetație este influențată puternic de factorii de mediu care determină și lungimea perioadei de la înflorit la maturare. Creșterea fructului în grosime la măr este de tip sigmoidal, cu două faze, prima derulându-se 5 săptămâni după înflorit, urmată de o expansiune celulară care durează restul perioadei de creștere expolinear
2.9 Descrierea pomologică a principalelor soiuri de măr
A. Soiuri de vară (cu coacere timpurie)
Remus (sin. , Pitești). Soi obținut la I.C.P.P. Pitești – Mărăcineni, din semințele hibride seria 1971 ale combinației Camuzat x PCF 9-100 (hibrid inter-specific din Malus floribunda 821) și omologat în 1994.
Pomul este semiviguros, cu coroana globuloasă, rodește pe țepușe și nuielușe. Altoit pe MM 106 intră pe rod în anul 3 de la plantare; producția 18-31 t/ha în anul 7 – 8 de la plantare. Prezintă rezistență foarte bună la rapăn (Endostigma sp.), necesitând un număr redus de tratamente cu fungicide.
Epoca de înflorire simultan cu Romus 1, Priam (dintre cele rezistente la rapăn) și Idared (dintre soiurile standard). Este autosteril și necesită polenizatori.
Fructul este mijlociu de 120 – în medie,cu epiderma verde roșcată dungat pe partea însorită, aspectuos. Pulpa albă, cu textura fină, suculentă, acidulată, răcoritoare. Se păstrează bine cca. 2 săptămâni, fără prăbușirea pulpei, caracteristica soiurilor de vară timpurii.
Epoca de coacere are loc în prima decadă a lunii iulie, eșalonat, cu câteva zile înaintea soiului Romus 1.
Romus 1 (sin. 3-28-71, Pitești). Soi obținut din semințe hibride F4 provenite din S.U.A., de la Rutgers University, omologat ca soi nou în anul 1983.
Pomul de vigoare mijlocie, cu rodire predominantă pe țepușe și nuielușe, tip semispur, intră pe rod în anul 2-3 după plantare. Are rezistența bună la rapăn și făinare, putând fi cultivat cu 6-8 tratamente fitosanitare, anual. Fructul este mijlociu de 120-, sferic, roșu tip Jonathan foarte aspectuos. Pulpa albă, suculentă, gust bun, răcoritor (s.u. = 11 – 12%, vitamina C = 6 – 13 mg %).
Epoca de coacere și consum are loc în decada a doua și a treia a lunii iulie.
Romus 3 (sin. NJR67; DJ1R68T398). Soi obținut prin selecție hibridă în S.U.A. la Universitatea Rutgers și încercat cu rezultate foarte bune la noi, motiv pentru care s-a omologat în anul 1983.
Pomul de vigoare mijlocie, rodește predominant pe țepușe, semispur, intră pe rod în anul 3 de la plantare. Producția de fructe este constantă în jurul a 25 t/ha. Rezistența genetică la rapăn este tip Vf și se cultivă cu 6 – 8 tratamente anual fără rongicide.
Fructul este mijlociu de 125 – , ovoid, colorat în roșu aprins pe 2 – 3 din suprafață, foarte atrăgător. Pulpa este albă, suculentă, cu gust foarte bun (s.u. = 12 – 14 %). Este considerat ca fiind cel mai valoros din grupa soiurilor de vară.
Epoca de coacere are loc în prima decadă a lunii august și se păstrează 1-2 săptămâni.
Aromat de vară (sin. Roșu aromat de vară). Soi obținut la S.C.P.P. Cluj – Napoca, din hibridarea soiurilor Parmain d'or x Jonathan și omologat în anul 1966.
Pomul de vigoare mare, intră pe rod în anul 3, coroana răsfirată, cu rodire pe formațiuni scurte și lungi. Producția la deplină rodire este între 25-30 t/ha. Este tolerant la boli specifice.
Fructul de mărime mijlocie, cea , sferic ușor aplatizat, de culoare galben-verzuie, acoperită pe aproape întreaga suprafață cu roșu carmin plăcut. Pulpa este galben-verzuie, crocantă, cu gust dulce-acrișor, aromă fină și gust bun.
Epoca de coacere și consum are loc în decada a doua a lunii august.
Romus 4 (sin. 2/59, Pitești). Soi obținut la I.C.P.P. Pitești – Mărăcineni din hibridarea soiurilor Romus 3 x Prima, ambele cu rezistență genetică la rapăn (Vf). A fost omologat în anul 1999.
Pomul de vigoare mijlocie, cu coroana de formă globuloasă și ușoară tendință de degarnisire a ramurilor, cu fructificare precoce și rodire pe țepușe și nuielușe, înflorește la mijlocul perioadei pentru soiurile de măr. Soiul este rezistent la rapăn și parțial la făinare. In plină rodire produce peste 25 t/ha.
Fructul de mărime submijlocie și mijlocie de 130- , sferic ușor aplatizat bi pielița ceroasă verde gălbuie, acoperită cu roșu dungat pe 2/3 din suprafață. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, răcoritoare, cu gust bun.
Epoca de coacere și consum are loc de la sfârșitul lunii august până în octombrie.
B. Soiuri de toamnă (cu coacere mijlocie)
Prima (sin. COOP 2 sau H 1225-100). Soi obținut în S.U.A., în generația a 5-a de încrucișare pornind de la Malus floribunda 821 (Vf), Rome Beauty, Wealthy, Melba, Golden Delicious, Starr. A fost introdus în cultură ca soi comercial cu rezistență la rapăn în anul 1970.
Pomul de vigoare supramijlocie, intră pe rod în anul 3 de la plantare, fructifică în egală măsură pe ramuri lungi și scurte, înflorește în același timp cu soiul Jonathan. Se cultivă cu un număr redus de tratamente fitosanitare cca. 6-7 anual cu insecticide.
Fructul de mărime mijlocie, de 130 – , sferic, acoperit cu roșu pe 60% din suprafață. Pulpa albă, fermă, suculentă, cu gust răcoritor.
Epoca de coacere și consum are loc începând cu prima decadă a lunii septembrie până în decembrie.
Pionier (sin. 117/26; 70-80-10 Voinești). Soi obținut la Stațiunea Voinești, jud. Dâmbovița, din încrucișarea (Jonathan x Verzișioare) x Prima (Vf) și omologat în anul 1983.
Pomul are vigoare submijiocie, rodește pe formațiuni scurte, intră rapid pe rod. Producția de fructe este de 25 t/ha; se adaptează bine la densități mari de plantare de 2.000 – 2.500 pomi/ha. Este rezistent la rapăn și făinare, cultivându-se fără tratamente cu fungicide (6-8 stropiri anual).
Fructul este mijlociu, în medie, sferic turtit, roșu închis-mat, pe 2/3 din fruct. Pulpa este albă, suculentă, cu gust bun.
Epoca de coacere și consum la începutul lunii septembrie până în luna decembrie.
Frumos de Voinești (sin. 53-28-1). Soi obținut la Stațiunea Voinești, prin hibridarea sexuată artificială a soiurilor Ionathan și Belle de Boskoop. Omologat în anul 1967.
Pomul de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana globuloasă, ușor alungită, deasă. Reușește bine altoit pe franc și M IV Este relativ rezistent la ger și cu mult mai rezistent la făinare, decât soiul Ionathan.
Fructul de mărime mijlocie, 140 – , de formă sferica , cu suprafața netedă. Culoarea de fond galbenă-limonie, cea acoperitoare predominant roșu-portocaliu, cu dungi purpurii si cu puncte subcutanate evidente, relativ dese. Gustul plăcut, dulce, cu aroma puternică.
Epoca de coacere de la sfârșitul lunii septembrie până în ianuarie, calități optime întrunind în noiembrie-decembrie.
Ardelean (sin. Elita 111-17-2). Soi obținut la Stațiunea Cluj, din încrucișarea soiurilor Jonathan și Peasgood; omologat în anul 1981.
Pomul de vigoare mijlocie, cu coroana piramidal-globuloasă, ramuri de schelet puternice și formațiuni de rod scurte, tip spur. Intră relativ repede pe rod în anul 3 după plantare și este mult mai rezistent la rapăn și făinare comparativ cu soiul Jonathan. Producția de fructe poate atinge 28 – 30 t/ha.
Fructul de mărime mijlocie și supramijlocie, 120 – , sferic spre tronconic, de culoare roșu bordo pe aproape toată suprafața fructului. Pulpa alb-gălbuie, fină, crocantă, cu gust dulce-acrișor și aroma ușoară .
Epoca de coacere din septembrie până în noiembrie.
Voinea (sin. 117/58; 70-59-4 Voinești). Soi obținut la Stațiunea Voinești prin încrucișarea soiurilor Frumos de Voinești (Jonathan x Belle de Boscoop) x Prima (Vf) și omologat în anul 1985.
Pomul este viguros, cu coroana piramidală, rodește pe ramuri fructifere lungi. Producția de fructe este moderată de 18-20 t/ha, iar aspectul și calitatea fructelor sunt foarte bune. Prezintă rezistență genetică la rapăn și se cultivă fără tratamente cu fungicide.
Fructul este mare peste , de formă sferic-alungită, colorat verde-gălbui și acoperit cu roșu aprins dungat pe partea însorită, cu lenticele în epidermă; pulpa este alb-gălbuie, crocantă, aromată și de calitate foarte bună.
Epoca de coacere și consum de la jumătatea lunii septembrie și până în decembrie.
Rădășeni (sin. 58-21-11 Fălticeni). Soi obținut prin încrucișarea soiurilor Jonathan x Wagner premiat și omologat în anul 1979- Recomandat pentru zone de dealuri înalte și cu perioade de vegetație mai scurte.
Pomul de vigoare mică, cu coroana sferic-compactă și rodește pe formațiuni fructifere scurte. Producția de fructe este de 15 – 60 t/ha, destul de constantă. Prezintă rezistență la făinare și destul de bună la rapăn. Fructul este mijlociu de 126 – , sferic, uneori ușor turtit, de culoare verde-gălbuie și roșietic pe partea însorită; pulpa este gălbuie, crocantă, suculentă, cu gust dulce-acrișor (vitamina C = 6,1 mg%), bun.
Epoca de coacere și consum este aceeași cu a soiului Jonathan la sfârșitul lunii septembrie și se păstrează la frig până în aprilie-mai.
C. Soiuri de iarnă (cu coacere târzie)
Delicios de Voinești (sin. 49-5-26 V). Soi obținut la Stațiunea Voinești din încrucișarea soiurilor Golden Delicious x Crețesc de Vâlcea.
Pomul este relativ viguros, cu coroana globuloasă și ramuri de schelet solide lungi, inserate sub unghi mare. Ramurile de rod predominante sunt țepușile, apoi nuielușele și mlădițele. Intră pe rod în anul 3 – 4 în funcție de portaltoi și este foarte productiv.
Fructul este mare, în medie , de formă sferică turtită, ușor trasă spre caliciu. Pielița este de grosime mijlocie, elastică, având culoarea de fond galben-verzuie, acoperită cu carmin sub formă de pete largi sau suflată în funcție de poziția fructului pe ramură și expunerea la soare. Pulpa de culoare crem, crocantă, potrivit de suculentă, cu gust plăcut și aroma puternică.
Epoca de coacere este din noiembrie până în martie, dar gustul optim se obține în ianuarie, când depășește, sub acest aspect, toate soiurile zonate, inclusiv soiul Golden Delicious. Se păstrează bine și în depozite obișnuite.
Delia (sin. H.V. 53-25-32). Soi obținut din încrucișarea soiului Jonathan x Wagener; omologat ca soi nou în anul 1981.
Pomul de vigoare medie, cu coroana globuloasă, ramuri de schelet solide, bine garnisite cu formațiuni fructifere spur, intră repede pe rod, produce mult și constant (potențialul productiv până la 60 t/ha la o densitate de 833 pomi), Rezistă bine la ger și secetă și e mai rezistent ca soiul Jonathan la rapăn și făinare. înflorește odată cu majoritatea soiurilor zonate, fiind autofertil și bun polenizator.
Fructul este de mărimea mijlocie, cu greutate medie de , de formă sferică, ușor turtită. Pielița este netedă, culoarea de bază galbenă verzuie, iar cea suprapusă osie rubinie pe aproape tot fructul. Pulpa alb-gălbuie, crocantă, suculentă, cu gust ::arte bun, echilibrat, dulce acrișor cu aromă fină.
Epoca de coacere din luna noiembrie până în aprilie.
Auriu de Bistrița (sin. 5/37 Bistrița). Soi obținut la S.C.P.P. Bistrița, din încrucișarea soiurilor Golden Delicious x Parmain d'or și omologat în anul 1989.
Pomul este semiviguros, cu coroana globuloasă, fructifică predominant pe mlădițe și țepușe. Are tendința spre degarnisire, lăstarii fiind groși cu lenticele albicioase. Intră pe rod în anul 3 după plantare. Prezintă rezistență la făinare și toleranță la rapăn, pentru care se aplică 3 tratamente. Producția până la 25 – 27 t/ha este ușor alternantă ca la soiul Golden Delicious.
Epoca de înflorire este în același timp cu a soiului Golden Delicious.
Fructul este mare peste , sferic, aplatizat, de culoare galben-aurie, ușor roz pe partea însorită, aspectuos de calitate superioară; pulpa este gălbuie, semicrocantă, suculentă, fin acidulată, cu aroma plăcută și gust foarte bun.
Epoca de coacere are loc la sfârșitul lunii septembrie și se poate consuma din octombrie până în martie dacă se păstrează în depozite frigorifice.
Generos (sin. V 48/4; 72-33-27). Soi obținut la S.C.P.E Voinești și omologat ca soi nou în anul 1983. Genitori: (Parmain d'or x M. Kaido) x (Jonathan x H 53-39-2) x Frumos de Voinești.
Pomul de vigoare mijlocie, intră repede pe rod, fructifică pe ramuri scurte, țepușe; coroana invers conică, cu ramuri de schelet solide, bine garnisite cu ramuri de rod. Rezistența la rapăn este de tip poligenic; se cultivă cu un număr redus de tratamente fitosanitare.
Fructul este mare, 160 – , sferic sau sferic ușor turtit, ușor asimetric. Pielița netedă, ușor acoperită de pruină, de culoare roșu deschis pe 60 – 70 % din suprafață, pe fond verde gălbui. Pulpa galbenă, cu textura fină, suculentă gust plăcut, fin aromat.
Epoca de coacere din decembrie până în februarie; se poate păstra până la începutul lui martie.
Florina (sin. Querina). Soi obținut în Franța la Stațiunea Angers și introdus în cultură în anul 1977, apoi licențiat și autorizat pentru producție la noi în țară din 1993. Provine din încrucișarea soiului Jonathan cu un hibrid complex (621-1) purtător al genei de rezistență Vf, moștenită de la Malus floribunda 821.
Pomul de vigoare mare, cu ramificare bună și rodire pe formațiuni lungi și scurte. Prezintă rezistență la rapăn, dar are o ușoară sensibilitate la făinare.
Producția este constantă și poate atinge ușor 30 – 40 t/ha.
Fructul este mijlociu spre mare,de 150 – , ușor tronconic, cu pielița verde gălbuie, acoperită cu roșu oranj pe 2/3 din suprafață, cu aspect atrăgător. Pulpa este fermă, suculentă, ușor acidulată, cu aromă specifică și gust bun.
Epoca de coacere și consum de la începutul lunii octombrie până în martie.
Mutsu (sin. Crispin). Soi obținut în Japonia, din hibridarea sexuată a soiurilor Golden Delicious și Indo. A fost introdus ca soi comercial în anul 1949.
Pomul de vigoare mare, cu coroană răsfirată și înflorire odată cu soiul Golden. Rodește mult, dar nu constant și este foarte sensibil la rapăn. Soi triploid, rău polenizator.
Fructul este foarte mare peste , sferoidal cu tendință spre tronconic, de culoare verde-gălbuie ușor colorat în roșu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, acidulată, de calitate foarte bună, ușor aromată.
Epoca de coacere și consum: de la începutul lunii octombrie până în aprilie.
Starkrimson (sin. Bisbee Red Delicious). Soi obținut în S.U.A., la Hood River în statul Oregon, ca mutație din soiul Starking, introdus în cultură în anul 1956.
Pomul de vigoare mijlocie, de tip spur, cu rodire pe formațiuni fructifere scurte, se pretează la plantare la densități mari de 3.000 – 5.000 pomi/ha. Produce mult și destul de constant, dar este foarte sensibil la rapăn.
Fructul este mijlociu spre mare de 150 – , tronconic alungit, cu pielița colorată roșu și cu lenticele. Pulpa este alb-gălbuie, ușor verzuie, cu consistență medie, dulce și aromată.
Epoca de coacere și consum de la sfârșitul lunii septembrie până în martie.
Wagener premiat (sin. Wagener). Soi obținut în S.U.A. dintr-o sămânță cu genealogie necunoscută și introdus în cultură încă din anul 1791.
Pomul de vigoare mijlocie, cu coroana răsfirată și rodire predominantă pe formațiuni fructifere scurte, dar cu tendința spre alternanță. Soiul este sensibil la rapăn si făinare.
Fructul este de mărime submijlocie spre mijlocie de 120 – , sferic aplatizat, de culoare verde gălbuie, cu pulpa consistentă, ușor acidulată, de calitate mediocră.
Epoca de coacere și consum din octombrie până în aprilie.
Golden spur (sin. Goldspur, Sundale). Soi obținut în S.U.A., ca o mutație de tip spur din Golden Delicious, selecționată apoi în anul 1959, în Yakima-Washington.
Pomul de vigoare redusă, cu rodire pe țepușe, intră timpuriu pe rod și produce mult, dar alternant. Se pretează la densități mari de plantare și conducere în garduri fructifere. Soiul este sensibil la rapăn.
Fructul este supramijlociu de 160 – , sferic ușor alungit sau tronconic, de coloare verde-gălbui sau galben la maturare, pielița este uneori acoperită, parțial cu rugozitate. Pulpa alb-gălbuie, densă, suculentă, dulce ușor acidulată, cu gust foarte bun.
Epoca de coacere și consum de la sfârșitul lunii septembrie până în martie.
2.10. Soiuri de măr de tip columnar
Pomul de tip columnar se prezintă ca o varga, fără ramificații laterale sau, dacă acestea există, sunt foarte scurte, asemănătoare pintenilor sau țepușelor ușor alungite (5 – ). Caracteristic pentru acest tip de pomi sunt internodurile foarte scurte și fructificarea pe formațiuni spur de-a lungul axului. Pomii columnari sunt recomandați la plantațiile de foarte mare densitate de 15.000 – 20.000 pomi/ha la care datorită lipsei ramificațiilor, tăierile de formare și rodire sunt foarte reduse. De remarcat este faptul că la aceste soiuri alternanța de producție este foarte pronunțată. După un an de recoltă când se obțin până la 75 – 80 t/ha urmează obligatoriu un an fără fructe. Din această cauză, obținerea de producții la doi ani constituie principalul neajuns în extinderea acestor soiuri.
În prezent, cel mai cunoscut soi de tip columnar este Wijcik Mc. Intosh, care este heterozigot pentru gena dominantă a habitusului columnar. Este de origine canadiană, are înflorire timpurie, iar fructele sunt asemănătoare soiului de origine Mc. Intosh, fiind de culoare roșie și de calitate bună. Soiul este foarte sensibil la rapăn (Endostigmae inaequalis) și are nevoie de 14 – 16 tratamente anual, pentru obținerea unor fructe sănătoase.
În Anglia și Canada, începând din anul 1986, s-au întreprins studii asupra descendențelor din acest tip de pom compact, care a fost hibridat cu soiuri comerciale cunoscute,Golden Delicious și Greensleves. Ca urmare a selecției efectuate s-au omologat 3 soiuri de tip columnar pe care le recomandă amatorilor; Telamon – cu fructe bicolore (roșu-galben), de iarnă; Trajan – cu fructe bicolore, de toamnă și Tuscan – cu fructe verzi, ușor roșietice, de vară.
În programele de ameliorare pentru obținerea de soiuri de măr de tip columnar s-au introdus de curând și soiurile cu rezistență genetică la boli Prima, Florina, Liberty, Generos.
Nu de mult au fost realizate forme compacte, rezistente la rapăn, cu fructe de calitate, la care se studiază aspectele legate de înlăturarea alternanței de rodire.
La noi în țară, soiul columnar Wijcik Mc. Intosh a fost introdus la I.C.RP. Pitești-Mărăcineni încă din anul 1978, unde au fost efectuate studii privind tehnologia de cultură în livezi pajiște (meadow orchards). De asemenea, a fost folosit în hibridări controlate pentru obținerea de descendențe compacte și rezistente la boli.
2.11. Portaltoii mărului
În reușita plantațiilor de pomi, portaltoiul are un rol important uneori hotărâtor, întrucât de el depinde valorificarea de către soiuri a diferitelor tipuri de sol, vigoarea de creștere, intrarea pe rod, rezistența la condițiile climatice, longevitatea pomilor și nu în ultimul rând cantitatea și calitatea producției de fructe.
În general, prin cerințele pe care le are față de sol, portaltoiul poate mări sau micșora arealul de extindere a soiului și poate face cultura rentabilă sau nerentabilă.
În cultura mărului, cei mai utilizați sunt portaltoii vegetativi din seriile East Mailing (M27, M9, M26, M7, M4) și Mailing Merton (MM106, MMI 11, MM104, M109), A2 (Alnarp), precum și o serie de noi selecții M9VF, cum sunt: Pajam 1, Pajam 2, P22, P16 și B9 (Figura 2.4). In Tabelul 2.4 se prezintă principalele caracteristici agronomice la portaltoii vegetativi ai mărului referitoare la vigoarea, precocitatea și gradul de ancorare în sol, ca și comportarea lor la principalele boli ca asfixia radiculară, cancerul coletului, armilaria, agrobacterium.
Figura 2.4. Compararea vigorii între diferiți portaltoi vegetativi de măr
In pepinierele din România, cea mai mare cantitate de meri se altoiește pe portaltoiul MM 106, acesta fiind și cel mai răspândit în plantații. în țările mari producătoare de mere se folosește pe scară largă portaltoiul M9, datorită precocității de rodire pronunțată cât și a posibilității pe care o oferă de a planta la desimi mari, respectiv un număr mare de pomi la hectar.
Portaltoiul M9 (sin. Paradisul galben de Metz) are vigoare slabă și imprimă soiului altoit dimensiuni reduse sau port pitic, dar necesită spalier pentru susținere deoarece prezintă un sistem radicular puțin dezvoltat și superficial. Pe acest portaltoi se altoiesc, de regulă, soiurile standard mai viguroase sau cu intrare târzie pe rod.
M26 este un alt portaltoi recomandat ,ceva mai viguros decât M9, care imprimă soiului altoit o creștere bună și viguroasă în primii ani, ceea ce permite formarea rapidă a pomului. Portaltoiul M26 prezintă o bună înrădăcinare în sol, fiind socotit ca cel mai potrivit portaltoi vegetativ de măr pentru livezi de tip intensiv și chiar super-intensiv cu o densitate de 3.000 pomi/ha. Pe el se pot altoi cu bune rezultate atât soiurile standard cât și cele de tip spur.
Portaltoiul MM106 are vigoare mijlocie și cu înrădăcinare bună, adaptabil la diferite soluri, destul de rezistent la asfixia radiculară și la secetă. El este preferat la altoirea soiurilor de vigoare redusă și de tip spur, putând fi cultivat fără spalier și la densități destul de mari de 1.400 pomi/ha .
Portaltoiul A2 (Alnarp) cu vigoare superioară lui MM 106 are însușiri care-l recomandă ca fiind de perspectivă, întrucât este precoce și productiv, având o foarte bună înrădăcinare în sol și rezistență la boli și ger.
Printre portaltoii vegetativi admiși la înmulțire la noi în țară se numără și G21, M4, M7 și Voinești 2 care se înmulțesc în mică măsură sau pe plan local în stațiunile în care s-au creat.
Tabelul 2.4
Caracteristicile agronomice și comportarea la
boli la principalii portaltoi de măr
(după S. Sansavini – 1973 și G. Ligonniere -1994)
Notă: P.S.=puțin sensibil; S.=sensibil; F.S.=foarte sensibil; R.=rezistent
Portaltoii generativi de măr, cei mai cunoscuți sunt: PF Bistrița 50 (Mașanschi), PF Crețesc, PF Patul și Viești, care reprezintă selecții din soiurile locale folosite ca măr franc, din sămânță, pentru înmulțirea soiurilor de măr. Aceștia au vigoare moderată sau relativ mare și sunt bine adaptați diferitelor tipuri de sol, cu rezistență sporită la ger și boli. In general, acești portaltoi s-au folosit pentru plantațiile clasice amplasate pe dealuri sau terenuri mai grele, în prezent fiind din ce în ce mai puțin folosiți datorită tardivității în rodire și vigorii mari pe care o imprimă soiurilor.
Pentru reducerea vigorii portaltoiului franc și creșterea precocității de rodire, uneori, se folosește ca intermediar portaltoii M9, M4 și MM 104, cu rezultate bune. In experiențe efectuate la Voinești, Fălticeni și Geoagiu, s-a constatat că influența intermediarilor se manifestă începând cu prinderea la altoire în pepinieră, iar lungimea ie și a intermediarului determină sporuri de producție de 37% și respectiv 18%, față de cei lungi de .
De menționat faptul că înrădăcinarea merilor formați pe intermediari este la fel de Dună cu cea a pomilor altoiți direct pe franc, care nu au nevoie de susținere.
Tabelul 2.5
Combinații de altoire recomandate la măr
2.12 Tehnologia înființării și întreținerii livezilor de măr
Înființarea unei plantații de măr, indiferent de mărimea acesteia și destinația producției, presupune efectuarea unei serii de operații tehnice care contribuie la prinderea pomilor și intrarea lor timpurie pe rod, apoi la rodirea constantă pe o perioadă cât mai lungă de timp. In vederea realizării acestor deziderate este necesar ca p se facă o bună pregătire a terenului, să se planteze la distanțe optime, să se aleagă forme de conducere a pomilor și un mod de tăiere corespunzător, să se efectueze lucrări de întreținere conform tehnologiei alese, să se fertilizeze, să se irige la nevoie și să se formeze încărcătura de rod în vederea obținerii unor fructe de calitate.
Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor. Constituie una dintre verigile de bază pentru reușita plantației și constă în realizarea unei nivelări perfecte a terenului, aplicarea îngrășămintelor organice și chimice de bază, urmată de desfundare prin arătură, o nouă nivelare de suprafață, pichetarea și efectuarea gropilor de plantat, în cadrul acestei operații, o mare importanță se acordă aplicării îngrășămintelor organice și chimice, în funcție de aprovizionarea solurilor cu humus, fosfor mobil, potasiu și calciu. în cazul solurilor cu fertilitate slabă, înainte de desfundare se aplică 40 – 50t/ha gunoi de grajd, 300 – 400 kg/ha superfosfat și 200 – 300 kg/ha potasiu. Dacă solurile sunt acide cu pH sub 5,5 se recomandă aplicarea a 6 – 8 t/ha amendamente calcaroase. După aceasta, se fac lucrări de scarificare la în două direcții și o arătură adâncă la 40 – , pentru aerarea solului și crearea unor condiții optime de dezvoltare a sistemului radicular și a creșterii pomilor în primii ani după plantare.
Distanțe de plantare și desimi optime pentru plantațiile intensive. Indiferent de mărimea parcelei, este necesar să se stabilească distanțe optime de plantare în funcție de grupa de soiuri și de portaltoii pe care sunt altoiți pomii (Tabelele 2.5 și 2.6). Prin aceasta se evită îndesirea excesivă ca și excesul de spațiu între pomi. Sistemul de plantare în rânduri simple ușurează lucrările de întreținere, față de cele cu rânduri duble sau triple. Orientarea rândurilor la plantare poate fi N-S sau E-V
Tabelul 2.6
Distanța de plantare și desimi recomandate la
înființarea plantațiilor intensive de măr
La plantare se recomandă material săditor autorizat, procurat de la pepinierele stațiunilor de cercetare pomicole situate în toate județele țării.
De obicei, pomii se plantează ca vergi cu numeroase ramuri laterale sau anticipați, respectiv pomi de 1 și 2 ani care grăbesc formarea scheletului și intrarea pe rod.
Pentru emiterea lăstarilor anticipați se efectuează stropirea pomilor în pepinieră, în cursul vegetației, cu regulatori de creștere. Această operație grăbește formarea coroanei și diferențierea mugurilor de rod încă din anul 2 sau 3. Prin aceasta creșterea nivelului productiv este evidentă din primii ani de fructificare.
Plantarea pomilor se face toamna în octombrie – noiembrie sau primăvara devreme în martie – aprilie. Plantarea de toamnă prezintă avantajul fixării mai bune a sistemului radicular în sol și pornirea în vegetație mai timpurie. La măr, datorită autosterilității soiurilor, este obligatoriu la plantare în livadă să se asigure polenizatori in proporție de 1 la 10, un pom la zece sau un rând la zece rânduri. La plantare, care se face în gropi de 40x40x40 cm, punctul de altoire al pomului trebuie menținut întotdeauna la suprafața solului, iar tasarea pământului în jurul rădăcinilor trebuie să fie bine făcută pentru a avea o bună legătură cu acestea și a nu rămâne goluri de aer.
Imediat după plantare toamna sau primăvara înainte de pornirea vegetației, pomul se scurtează la înălțimea dorită, în funcție de modul de conducere adoptat. Când pomii urmează să se conducă sub formă de cordon vertical sau ca palmetă cu brațe înclinate, varga nu se scurtează, efectuându-se doar limitarea ramurilor anticipate prea lungi. Este de altfel sistemul cel mai folosit în practica pomicolă mondială și care permite fructificarea rapida a pomilor. In cazul pomilor altoiți pe portaltoi de vigoare redusă M27, M9, M26, încă din primul an de la plantare trebuie instalat sistemul de susținere, respectiv spalierul. In zonele sărace în precipitații sau unde solul este foarte permeabil pe nisipuri se impune instalarea unui sistem de irigare prin aspersiune, picurare sau microjet.
Forme de conducere și tăiere a pomilor. Talia pomului, intrarea timpurie pe rod, calitatea fructelor și producția la unitatea de suprafață sunt caracteristici specifice Secarei asocieri portaltoi-soi (Figura 2.5). Acestea, la rândul lor sunt influențate mult de forma de conducere și de modul de tăiere a pomului prin care se evită dezechilibrul intre creștere și fructificare. Dintre sistemele de conducere folosite la măr, menționăm formele aplatizate (palmeta cu brațe oblice, palmeta cu brațe orizontale, Lepage, schelet arcuit, cordon vertical) și formele libere (slender-spindle sau ax central, fus-tufă, fus liber).
Figura 2.5. Tipuri de creștere vegetativă la măr
Pentru formarea corectă a pomilor vom prezenta principalele lucrări și operații care trebuie folosite atât în sistem aplatizat cât și a coroanelor cu ax central sau fusiforme (Figura 2.6).
Palmeta cu brațe oblice (palmeta italiană) ca și palmeta cu brațe orizontale (Hagg), se formează prin scurtarea vergilor după plantare la 40 – înainte de pornirea în vegetație. La pomii, care prezintă ramuri anticipate, cele plasate la înălțimea de peste se scurtează la 2 – 3 muguri care vor constitui baza primelor ramuri de schelet. In cursul vegetației nu se intervine în mod special lăsându-se să crească toți lăstarii porniți. Apoi în perioada de repaus sau înainte de pornirea în vegetație, se aleg și se palisează ramurile care vor constitui primele ramuri de schelet, iar restul se apleacă sau se suprimă în funcție de vigoarea și poziția lor. Anual se formează câte un etaj, dar în cazul unor creșteri anuale mari există posibilitatea realizării a două etaje într-un singur an. înclinarea spre orizontală a ramurilor de schelet trebuie făcută când lungimea lor ajunge la jumătatea distanței de plantare a pomilor, pe direcția rândurilor. Importanța acestei lucrări constă, în faptul că ea are implicații atât de ordin cantitativ ca număr de formațiuni de rod, cât și de ordin calitativ ex.fertilitatea, mărimea și conținutul de substanță uscată din fructe.
Dintre formele de coroană cu ax folosite în cultura mărului s-au experimentat cordonul vertical și cordonul oblic. Cordonul vertical se formează prin scurtarea vergii la , iar în anii următori se lasă din prelungiri câte 30 – până la înălțimea de 2 – . In partea de la bază, pe 25 – se îndepărtează ramurile laterale de la început sau în mod treptat. Reducerea înălțimii ca și grăbirea și menținerea echilibrului creștere-fructificare se face prin tăieri lungi, în uscat, la 10 -12 muguri sau 40 – . Cordonul oblic este folosit îndeosebi pentru soiurile care au tendință de degarnisire la baza axului și se formează prin plantarea în poziție oblică a pomului. Acesta nu se taie la plantare, iar ramurile fructifere se dezvoltă direct pe ax.
Sistemul Lepage se formează prin plantarea pomilor în poziție înclinată de 45° față de sol, ramurile nu se taie ci se arcuiesc, formând etajul 1 de arcade. In continuare etajele se realizează prin arcuirea în sens invers a ramurilor celor mai viguroase crescute la curburi, în acest fel formându-se 4-5 etaje pe care se inserează ramurile fructifere.
Figura 2.6. Forme de coroane la semințoase (după E. Baldini, 1976)
Sistemul fus-tufă se formează prin plantarea pomilor ca vergi ce se scurtează la , iar în cursul vegetației lăstarii care cresc vertical se aduc in poziție oblică sau aproape orizontală. In luna august, axul se scurtează la 20 – în scopul fortificării lui și asigurării unor noi creșteri care în anul următor devin ramuri de schelet. Totdeauna, se urmărește dezvoltarea ramurilor de schelet pe rândul de pomi pentru a nu împiedica lucrările de întreținere între rânduri. Primăvara, ramurile de schelet orizontale se scurtează la 6 – 8 muguri, după vigoarea lor, iar în cursul verii anului 2, lăstarii nou crescuți se aduc în poziție orizontală. Pentru reîntinerirea ramurilor de schelet se fac scurtări periodice. Experiențele efectuate arată influența pozitivă asupra formării și rodirii pomilor atunci când se intervine cu ciupirea în verde a lăstarilor la 6 – 8 frunze în perioada de maximă creștere. Astfel, se stimulează apariția de lăstari anticipați și accentuarea diferențierii mugurilor de rod.
Sistemul fus liber se folosește din ce în ce mai mult în ultimii ani și se realizează prin creșterea liberă a pomilor, fără intervenții până în anul 3 – 4 de vegetație, când se face corectarea coroanei prin rărirea ramurilor de schelet rău plasate sau care îndesesc coroana. Avantajul acestei forme de conducere constă în obținerea unor producții timpurii încă din primii ani de la plantare.
Lucrările de întreținere în livezile de măr. întreținerea solului în plantațiile de măr se face prin menținerea ca ogor negru și prin înțelenirea între rânduri.
Ogorul negru este indicat în special în primii ani după plantare și consta în efectuarea arăturii de toamnă la 18 – , cu pluguri dezaxate și afânarea superficială a solului de 5 – 6 ori în cursul perioadei de vegetație, cu ajutorul grapei cu discuri. In plantațiile situate în zone cu multe precipitații în perioada recoltării fructelor, pentru ușurarea circulației tractoarelor, se poate întrerupe executarea lucrărilor de mobilizare a solului lăsându-se înierbare naturală întreținerea solului pe rândul de pomi se realizează prin una-două prașile manuale urmate de administrarea de erbicide. Dintre acestea, rezultate satisfăcătoare au dat Goal 2E – 4-5 l/ha în 400
– 500 l soluție, Simadon 50 PU – 6-8 kg/ha, Simanex 50 SC – 3,5 l/ha. De menționat faptul că aceste erbicide preemergente se aplică primăvara, înainte de pornirea vegetației, pe un. sol bine lucrat, nivelat, diluate în 500-800 1 apă pentru un hectar efectiv tratat.Atunci când apar vetre de buruieni perene rezistente, se intervine în cursul vegetației cu erbicide postemergente cum sunt: Gramoxone 3-4 l/ha, Basta CE – 5 l/ha, Glialka 2,5 – 3,5 kg/ha, Roundoup 3-4 l/ha, etc.
Înțelenierea între rânduri se face în anul 3-4 după ce s-au format pomii și fructifică normal. Sistemul constă în însămânțarea unor amestecuri de graminee pe intervalul dintre rânduri, urmat de cosirea repetată de 2 – 4 ori în cursul vegetației și lăsarea ca muici a masei vegetale rezultate. Se recomandă în zonele cu precipitații abundente și presupune folosirea unor cantități sporite de îngrășăminte.
Fertilizarea plantațiilor de măr constituie una dintre verigile culturale cu consecințe importante asupra cantității și calității producției de mere. Este necesar ca ea să se aplice diferențiat după vârsta pomilor, potențialul productiv, încărcătura de rod și tipul solului pe care este amplasată plantația. Cercetările arată că, la măr, consumul de elemente pentru producerea a 40 t fructe la hectar este de aproximativ azot, fosfor, potasiu, calciu si magneziu.
Anual este necesar să se refacă fertilitatea solului prin aplicarea de îngrășăminte în doze care să suplinească cantitățile consumate. In funcție de vârsta pomilor se recomandă să se aplice următoarele doze de îngrășăminte chimice:
– în anul I – 100 kg/ha azotat de amoniu, 120 kg/ha superfosfat și 80 kg/ha sare potasică.
– în anul II – 200 kg/ha azotat de amoniu, 250 kg/ha superfosfat și 160 kg/ha sare potasică.
– în anul III – IV și următorii – 300 kg/ha azotat, 250 – 300 kg/ha superfosfat și 250 – 300 kg/ha sare potasică.
Aplicarea îngrășămintelor chimice se face numai pe rândul de pomi, pe o bandă de circa un metru de o parte și alta a acestuia. Acolo unde solurile sunt sărace în humus, deci există o fertilitate naturală slabă, se intervine cu aplicarea periodică, odată la 2 – 3 ani, a câte 40-50 t/ha gunoi de grajd și eventual și 5 – 6 t/ha amendamente calcaroase, la nevoie.
În privința epocilor de administrare superfosfatul, sarea potasică, gunoiul de grajd și amendamentele plus o treime din doza de azotat se aplică toamna și se încorporează în sol odată cu arătura, iar restul îngrășămintelor azotoase se aplică primăvara în perioada legării fructelor.
Irigarea constituie de asemenea un factor limitativ al cultivării pomilor, având un rol hotărâtor în zonele cu precipitații sub si chiar anual. Prin irigare se urmărește menținerea umidității necesare desfășurării în condiții optime a fiecărei fenofaze. Pentru aceasta, se recomandă aplicarea în funcție de tipul de sol și a indicilor hidrofizici ai acestuia, a 2 – 3 udări cu 300 – 500 mc apă la hectar, mai ales în perioada iunie – august când cerințele de consum ale pomilor sunt maxime. Dintre metodele de irigare cunoscute, cele mai corespunzătoare pentru livezi s-au dovedit cele prin brazde și cu microjet sau prin picurare.
Întreținerea pomilor – tăierile anuale, în uscat și în verde
Spre deosebire de sistemele clasice, unde pomii se taie sever pentru construirea de ramuri de schelet solide, la sistemul de cultură modern, intensiv, cu pomi foarte apropriați unul de altul, o ramură de schelet foarte dezvoltată nu este necesară. Datorită acestui fapt, ramurile laterale nu se scurtează și se păstrează un număr cât mai mare pe pom. De aici rezultă o creștere divizată pe mai multe puncte care va fi mai slabă decât acolo unde s-a tăiat sever. Din această cauză, creșterile se pot plasa mai ușor în poziție orizontală, favorizând astfel formarea mugurilor de rod. Efectul este o fructificare timpurie care reduce creșterea pomilor și contribuie la menținerea unei stări de piticire sau habitus redus. In același timp, se va urmări realizarea unui echilibru între creștere și fructificare pe toată lungimea scheletului pomului prin răriri și scurtări, precum și prin lucrări de dirijare a ramurilor, precum înclinările și arcuirile..
Normarea încărcăturii de rod devine necesară în anii cu diferențiere excesivă a mugurilor floriferi și îndeosebi când există condiții favorabile de legare a fructelor. Pentru a avea fructe de calitate și aspectuoase, se poate interveni cu aplicarea de substanțe regulatoare de creștere, ca Ethrel 375 ppm (0,0375%) la începutul înfloririi pomilor sau cu concentrația mărită la 1.000 ppm când diametrul fructelor centrale din inflorescențe este între 10 – . Tratamentele cu Ethrel, Amid 80 Cluj sau Nordchim (1.000 ppm) au ca efect reducerea numărului de fructe rămase pe pom cu 15 – 20% și la îmbunătățirea calității merelor rămase prin mărirea greutății medii cu până la 30%.
Potențialul productiv al mărului. Este o însușire complexă care este determinată genetic de baza ereditară a soiului, dar este mult influențată de interacțiunea dintre genotip sau soi și condițiile pedoclimatice ale zonei de cultură.
Tabelul 2.7.
Producția de fructe la unele soiuri de măr cu densitate
variabilă de plantare 5.000 pomi/ha, portaltoi M9, Pitești
Alți factori care contribuie la conturarea acestei însușiri a soiului sunt legați de precocitatea de rodire, tipul de fructificare și modul de tăiere și conducere, rezistența la boli și dăunători, de compatibilitatea la altoire și polenizare, desimea de plantare și portaltoiul folosit.
Este necesar ca pe baza studiilor să se stabilească pentru fiecare zonă, soiurile care întrunesc în optimum potențialul lor biologic de producție. Cercetările de acest gen, efectuate în diverse țări, recomandă ca noile plantații să cuprindă soiuri productive Golden Delicious și clonele sale, Jonagold, Elstar, Gloster, Alkmene, Idared, Jonagored, cu producții între 25-65 t/ha, cu pomi altoiți pe portaltoi de vigoare redusă M9, M26 sau mijlocie MM106 și cu densitate de 1.500 pomi/ha. Din contră, există și soiuri care rodesc mai puțin sau alternant, cum sunt: Granny Smith, Parmen auriu, Cox Orange la care producția oscilează între 3-4 t/ha și 10 – 12 t/ha. In privința soiurilor de tip spur, s-a constatat că producțiile sunt alternante mai mult decât la soiurile standard, ca urmare a desimii mari de plantare și neaplicarea unei cantități suficiente de îngrășăminte care să susțină recolta.
Studiile efectuate arată că soiurile cu rezistență genetică la rapăn rodesc constant și bine, exemplu: Florina, Liberty, Priam, Sir Prize care produc 25 – 50 t/ha. Altele au tendință spre alternanță cum sunt Pionier, Voinea, Generos.
In Tabelul 2.8 se prezintă producțiile de fructe care se pot obține prin cultivarea diferitelor soiuri de măr și la desimi variabile de plantare, înregistrate la Pitești, Buzău, Bistrița și Voinești.
Așa cum reiese din tabel, nivelul producțiilor este diferit în funcție de zona de cultură, soi, anul de vegetație, etc.
Tabelul 2.8
Producția de fructe în diferite sisteme de cultură a pomilor
Introducerea în cultură a soiurilor de măr cu rezistență genetică la boli a adus pe lângă reducerea cheltuielilor cu 50 – 55% față de livezile cu soiuri clasice și o micșorare a poluării fructelor și a mediului înconjurător. La noi în țară există o preocupare deosebită în noile plantații pentru soiurile de măr rezistente, ca urmare a costurilor foarte mari ale pesticidelor și carburanților necesari respectării tehnologiei de cultură. Rezultatele obținute la stațiunea Voinești-Dâmbovița referitoare la aceste costuri în sistem clasic și cu soiuri rezistente arata că valoarea economiilor în cazul folosirii soiurilor rezistente este cuprinsă între 62,4% și până la 86,0%.
Pentru a demonstra importanța alegerii sistemului de cultură în producția de fructe în livezile de măr redăm elementele comparative din Tabelul 20, care trebuie luate în calcul atunci când înființăm livezi mai mari de 1 – .
2.13 Recoltarea, păstrarea și valorificarea merelor
Merele, alături de citrice, reprezintă fructele cele mai căutate de către consumatori, atât datorită principiilor active pe care le conțin, cât și posibilității de consum în stare proaspătă, în tot cursul anului. De aceea, recoltarea la momentul optim și păstrarea constituie factori importanți în asigurarea unui conveer bogat și de calitate pentru o comercializare superioară impusă de regulile pieței de fructe.
Faza de cercetare: – Stațiuni de cercetare
– Plantații mamă – Pepiniere
Faza de producție: – Fermieri – Livezi
Faza de comercializare: – Rețea de magazine – Licitare
– Vânzare en gros
– magazin – piața
Faza de consum: – Consumator
Pentru cei mai puțin avizați asupra circuitului merelor de la amelioratori la consumatori prezentăm mai sus o schemă care cuprinde patru faze: de cercetare, de producție, de comercializare și de consum. Toate aceste faze implică o serie de criterii care stau la baza cererii merelor de către comercianți și ele constau în calitate, preț, preferințele consumatorilor, ofertă și perioada, cantitatea și soiul solicitat.
Recoltarea merelor se face la momentul optim caracteristic fiecărui soi și este o însușire genetică bine precizată. După acest parametru, merele sunt categorisite ca fiind de vară, de toamnă și de iarnă. La cele de vară momentul de recoltare se suprapune cu cel de consum, în timp ce pentru celelalte două grupe recoltarea precede consumul cu o perioadă mai scurtă sau mai lungă în funcție de soi și condițiile de păstrare la frig, în atmosferă controlată etc.
Culesul și sortarea pe calități se face direct în lăzi sau cartoane de diverse tipuri și mărimi sau în containere pentru depozitare îndelungată.
După calibru sau mărimea fructului măsurată la diametru, în mm, normele pieței pentru mere care se consumă în stare proaspătă sunt: extra 65-70 mm, calitatea 1 – 60 – , calitatea a II-a – 55 – (în cazul soiurilor cu fructe mari) și de 60 – – extra, 55- – calitatea I și 50 – – calitatea a II-a (în cazul soiurilor cu fructe mijloci și mici).
Momentul culesului trebuie stabilit pe baza valorilor minime ale indicatorilor de maturare fixați pentru grupe de soiuri cu însușiri similare (Tabelul 2.9).
Tabelul 2.9
Valori minime ale indicatorilor la recoltarea merelor
Uneori se face culesul în două etape ex. la soiul Golden Delicious, mai întâi merele mari ajunse la maturare, apoi după cca. 10 zile cele care au rămas pe pom și care între timp au mai crescut în volum.
Dintre indicatorii recunoscuți ca valabili și folosiți pentru alegerea momentului optim de recoltare la mere putem enumera: testul amidonului, schimbarea culorii epidermei și semințelor, textura pulpei sau fermitatea, numărul de zile de la înflorit la coacere, determinatorul de culoare (codul). In privința testului amidonului, cercetările arată că există o corelație directă și strânsă între hidroliza amidonului din fruct și maturitatea fiziologică de recoltare a merelor. Testul cu iod se bazează pe acumularea substanței uscate (zahăr solubil) care se hidrolizează din transformarea amidonului odată cu atingerea de către fruct a mărimii caracteristice și maturității fiziologice. Astfel, prin aplicarea iodurii de potasiu pe fructul secționat transversal, după un minut, se observă albăstrirea mai mult sau mai puțin accentuată a pulpei. Decolorarea a în jurul lojelor seminale (1B – 2B) indică momentul optim când se poate începe recoltarea merelor (Figura 2.7).
Calitatea merelor pentru consum este definită de condiții organoleptice cum sunt forma, mărimea și colorația caracteristică, fructe întregi, sănătoase, fără miros sau gust străin, după care se clasifică în extra, calitatea I și a II-a, precum și după însușirile specifice și caracteristicile comerciale în mere de grupa A și grupa B – Tabelul 2.10.
La piață, fructele se apreciază după valoarea comercială data de aspect, formă, mărime, culoare, dar si după calitățile gustative ca textura pulpei, suculenta, gustul și aroma componentelor care alcătuiesc ansamblul senzorial.
În cazul merelor pentru consum în stare proaspătă, potențialul calitativ este influențat și de condițiile climatice specifice, de cultura în anumite bazine pomicole, ca și de momentul optim de recoltare și consum. De aceea, multitudinea factorilor obiectivi și subiectivi implicați în calitatea fructelor constituie un motiv în plus la alegerea creațiilor noi care trebuiesc promovate pe piață.
În acest context trebuie evocate și standardele europene de piață, care impur, parametri bine stabiliți. Un studiu efectuat la I.C.EE Pitești-Mărăcineni cu 18 soiuri, dintre care 15 străine: Elstar, Florina, Liberty, Sir Prize, Priam, Fuji, Jonamac, Green-slevees, Jonagored, Champion, Starkrimson, Granny Smith, Idared, Golden Delicious, sel. 3191 Angers și trei soiuri autohtone: Pionier, Generos, Auriu de Bistrița arată diferențieri nete. Note maxime privind calitatea merelor au primit soiurile Auriu de Bistrița, Elstar și Sir Prize (peste 50 puncte), urmate de Jonagored și (48 – 49 puncte), celelalte înregistrând sub 48 puncte fiind considerate de calitate mediocră, în condițiile anului de studiu (1996). După păstrarea în depozit (+2, +), notele cele mai mari la degustări s-au întrunit după 110 zile la soiurile Elstar, Priam, Auriu de Bistrița, Sir Prize, și ; după 150 zile la Jonagored; după 185 zile la Pionier, Jonagored, Granny Smith; după 210 zile la Jonagored, Sir Prize și 3191 Angers. In aceleași condiții, soiurile martor, respectiv Golden Delicious, Idared și Starkrimson s-au încadrat în grupa de 48 puncte.
Figura 2.7 Codul regresiei amidonului în fructele de măr
(după M.Le Lezec, INRA Angers)
În ce privește calitatea merelor și comercializarea soiurilor cu rezistență genetică la boli, în Europa vestică, în ultimii ani s-a investigat impactul atât asupra consumatorilor cât și al producătorilor, pornindu-se de la faptul constatat că introducerea unui nou produs pe piață este imprevizibilă. In acest demers s-a mizat pe preferința consumatorului față de fructele netratate, mai sănătoase, comparabil cu cele tratate cu pesticide. Dar, la aceste fructe se cere o garanție a calității ca aspect și gust comparabile cu ale fructelor tratate din soiuri clasice binecunoscute.
Tabelul 2.10
Din testele efectuate reiese că publicul consumator se așteaptă să găsească astfel de fructe netratate în magazine și piețe, fiind chiar pregătit să plătească un preț ceva mai mare. Acolo unde consumatorii sunt avizați asupra produselor ecologice, dorința lor de a cumpăra este mare, factorul de nepoluare având prioritate și îndeosebi pentru hrana copiilor. Studiile întreprinse in Olanda au arătat că în faza de comercializare, cel mai important criteriu care trebuie avut în vedere este legat de satisfacerea cumpărătorului, în privința calității și prețului. In cazul când fructele netratate au aspect comercial și gust asemănător cu cele tratate, ele sunt preferate, iar dacă sunt inferioare șansele comercializării lor preferențiale sunt diminuate. In acest caz ele se prelucrează sub forme diverse, ca sucuri, nectaruri, paste.
Păstrarea merelor se face în lăzi sau containere, la frig sau în atmosferă controlată, fiind dependentă de durata de condiționare. Condițiile de păstrare optime sunt: temperatura între 0 și + și umiditatea relativă a aerului de 80 – 85% pentru o durată de păstrare posibilă de trei până la opt luni, în funcție și de soi. In cazul atmosferei controlate se recomandă temperatură de 3 – , umiditate relativă de 90 – 95%, conținutul de CO2 de 3 – 4% și cel de O2 de 3 – 4%, iar durata de păstrare ajunge la 180 – 240 zile. În privința spațiilor de depozitare, acestea pot fi simple ex. pivnițe, magazii, silozuri sau depozite cu ventilație mecanică de tip Voinești, depozite frigorifice cu celule de păstrare cu capacități diferite, între 150 – 2.000 t și depozite cu atmosferă controlată (celula de păstrare de 150 – 300 t).
2.14 Combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor
Cultura mărului necesită un număr mare de tratamente fitosanitare ca urmare a atacului succesiv sau concomitent al unor patogeni și dăunători specifici sau nespecifici. Costul tratamentelor este foarte ridicat și reprezintă aproape 50% din cheltuielile anuale necesare culturii. Pe de altă parte și pagubele generate de atacul patogenilor și dăunătorilor reprezintă peste 50% din recoltă, uneori când nu se aplică tratamente producția fiind complet compromisă atât cantitativ cât și calitativ.
In ultimul deceniu, combaterea agenților patogeni și dăunătorilor la măr a avut o evoluție pozitivă ca urmare a apariției unor noi substanțe active, aplicate în doze mici și cu spectru mai larg de acțiune (Tabelul 2.11). În consecință s-a putut trece de la combaterea exclusiv chimică, la metode integrate de combatere, prin folosirea concomitentă și a unor mijloace biologice și biotehnice, fără diminuarea producției. În acest cadru s-a renunțat la tratamentele cu pesticide toxice de tip Dibutox, Parathion, Mancozeb, Ziram și cu remanentă mare pe fructe, cu altele care prezintă toxicitate mult redusă. asupra mediului și insectelor prădătoare. Introducerea și aplicarea acestei metode de combatere integrată presupune un grad înalt de pregătire profesională și tehnică prin dotare cu mașini de stropit adecvate, capcane cu feromoni etc.
Prin folosirea combaterii integrate la măr, în alte țari, s-a reușit reducerea cu 20% a consumului de fungicide și cu 30% a celui de insecticide, iar la acaricide până la 70%.
Aplicarea luptei integrate a redus numărul de tratamente cu insecticide și acaricide, astfel că în plantațiile cu soiuri clasice se recomandă 10-12 tratamente, dintre care 7 – 9 cu fungicide, iar restul cu insecticide, inclusiv acaricide. Prin lărgirea conceptului și strategiei de luptă integrată la măr, odată cu introducerea soiurilor rezistente la rapăn s-a redus la jumătate numărul stropirilor (7 – 8 anual), eliminându-se fungicidele, în plus, emiterea buletinelor de avertizare și lărgirea bazei informaționale în teritoriu, direct la producători, asigură efectuarea tratamentelor fitosanitare numai în perioade optime și legate de pragul economic de dăunare (EE.D.) specific fiecărui patogen sau dăunător. De perspectivă, pentru combaterea viermelui merelor (Cydia pomonella) este metoda confuziei sexuale cu ajutorul feromonilor sexuali sau capcane.
In livezi, dintre dăunători cele mai mari probleme sunt puse de afide (Dysaphis plantaginea și Aphis pomi), păduchele lânos (Eriosoma lanigerum), viermele merelor (Cydia pomonella), păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), minatoarele frunzelor (Litbocoletis blancbardella) și păianjenul roșu (Panonychus ulmi). Dintre bolile criptogamice, un impact negativ asupra recoltei de mere, îl au rapănul (Venturia inaequalis), făinarea (Podospbaera leucotricha), cancerul ramurilor (Nectria galligena, Pbomopsis mali), putrezierea coletului (Pbytopbtora cactorum) și arsura bacteriană (Pseudomonas syringae și Erwinia amylowora), iar ca viroză deosebit de periculoasă la măr este proliferarea (Mycoplasma apple).
In timpul păstrării merelor, în depozite apar boli fiziologice sau criptogamice frecvente datorate infecțiilor, cum sunt: putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea), putregaiul lenticelar (Gloeosporium album), bitterpit datorită carenței de calciu și mai ales la soiul Jonathan etc.
Dăunătorii și combaterea lor
Afidele (Aphis pomi și Dysaphis plantaginea) iernează ca ou depus în toamnă, pe ramuri, iar primăvara in martie-aprilie apar adulții, care trec pe frunzele tinere de la care sug seva, fapt care conduce la răsucirea frunzelor și reducerea creșterii. In caz de atac puternic apare fumagina pe frunze și fructe, fapt care dăunează sub aspectul calității Atunci când afidele sunt abundente, ele produc daune și fructelor care se deformează și rămân mici. De obicei, afidele au prădători naturali (Antocoride, Coccinele, Crisope etc), dar la atac puternic aceștia sunt insuficienți pentru limitarea atacului și atunci se intervine cu insecticide Zolone 35 EC conc. 0,2%, Decis 2,5 conc. 0,03%, Sumi-alpha conc. 0,03%, Chinmix 5 EC conc. 0,03% sau Fastac 100 EC conc. 0,015%.
Păduchele lânos (Eriosoma lanigerum) se dezvoltă în colonii și apare la colet sau pe rădăcini, pe ramurile tăiate și poate avea 12 – 15 generații pe an, fiind ușor de recunoscut datorită aspectului albicios (ca vata). Răspândirea are loc vara și produce încetinirea vegetației, iar pe ramuri se instalează sub formă de gale ca umflături și crăpături, favorizând apariția altor paraziți ex. Nectria galligena, Monilia spp. etc. Și în acest caz controlul prădătorilor este parțial, dar uneori eficace prin Aphelinus mali, care depune ouă în interiorul fiecărui păduche. Tratamentele chimice eficace sunt cele cu Ekalux S – 0,1% și Carbetox 37 conc. 0,5% etc. în perioadele indicate prin avertizare.
Viermele merelor (Cydia pomonella și Carpocapsa pomonella) are mai multe generații pe an 2 – 3, la sfârșitul lunii mai, în iulie și august și iernează ca larvă matură în crăpăturile scoarței. Este foarte periculos deoarece atacă semințele fructului și acesta cade înainte de maturare, ceea ce duce la pierderea recoltei de mere, acolo unde nu se fac tratamente în momentele optime, la avertizare. Pentru depistarea prezenței și evoluției dăunătorului se folosesc și capcane cu feromoni. Dintre inamicii naturali cel mai eficace este Trichogramma sp., iar pentru combaterea chimică rezultatele bune dau stropirile cu Zolone 35 EC conc. 0,2%, Decis 2,5 conc. 0,03%, Sumi-alpha conc. 0,03%, Chinmix 5 SC EC conc. 0,03%, Diazol 50 EC conc. 0,15%.
Tabelul 2.11
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate
pentru combaterea bolilor și dăunătorilor la măr
Gărgărița florilor de măr (Anthonomuspomorum L), răspândită în toate țările europene, la noi se întâlnește frecvent în livezile neîngrijite, unde poate compromite total producția de fructe. Are o generație pe an; iernează în stadiu de adult în scoarța exfoliată a pomului, de unde în primăvară, când temperatura ajunge la 5 – (la umflarea mugurilor de rod) adulții apar și se hrănesc cu organele florale, depunând 2-5 ouă într-o inflorescență. Bobocii atacați nu se mai deschid, se usucă și rămân atârnați pe ramuri, fiind cunoscute sub numele de „cuișoare”. Pierderile ajung la 90 – 100%. Combaterea atacului se realizează prin măsuri de igienă culturală ca tăierea ramurilor uscate, răzuirea scoarței la pomii bătrâni etc. și tratamente chimice preventive la apariția adulților cu: Thinex 35 EC conc. 0,2%, Carbetox 37 EC conc. 5%, Ekalux S conc. 0,1% sau Sinoratox 35 EC conc. 0,15%.
Viespea merelor (Hoplocampa testudinea) se întâlnește frecvent în livezile neîngrijite. Are o generație pe an, iernează ca nimfă, într-un cocon în sol. Adulții apar înaintea înfloritului merilor. Femelele depun câte un ou în caliciul floral. Larvele apar în mai și pătrund în fructele abia formate unde fac galerii până la semințe, pe care le distrug. La completa dezvoltare, larvele cad odată cu fructele și migrează în sol unde iernează. Pagubele sunt produse de larvele care depreciază calitatea și cantitatea de fructe. Combaterea se realizează prin arătura adâncă de toamnă pentru diminuarea rezervei biologice a dăunătorului și prin strângerea zilnică a fructelor atacate care vor fi distruse. Cele mai bune rezultate se obțin prin tratamentul chimic aplicat la 10-15% petale scuturate, cu unul din următoarele insecticide: Zolone 35 EC conc. 0,2%, Diazol 60 EC conc. 0,15%, Sumi-alpha 2,5 EC conc. 0,04% sau Sinoratox 35 EC conc. 0,15%.
Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus), este unul dintre dăunătorii de carantină foarte cunoscuți ai mărului, cu 2-3 generații anual, care se manifestă pe fructe ca scuturi gri înconjurate de porțiuni roșiatite circulare și pe ramuri. Produce pagube însemnate prin scăderea aspectului comercial al fructelor și uscarea ramurilor sau chiar a pomilor în cazul livezilor neîngrijite. Pentru combatere se recomandă tratamente cu Oleoecalux conc. 1,5%, Oleocarbetox conc. 0,3%, Polisulfură de bariu conc. 6% în perioada repausului vegetativ sau cu Ekalux S conc. 0,1%, Carbetox 37 conc. 0,5%, Wophatox 20 EC conc. 0,2% în perioada de vegetație, la avertizare.
Minatoarea marmorată a frunzelor (Litbocoletis blanchardella sau Phyllonoricter blancardella) produce daune frunzelor infestate cu larve, în acest fel micșorându-se suprafața de nutriție necesară fructelor. Are trei generații pe an și iernează în frunzele căzute pe sol, sub formă de crisalide. Se combate prin 2 – 3 stropiri cu insecticide, odată cu cele care se fac pentru celelalte defoliatoare.
Păianjenul roșu (Panonycus ulmi) este un dăunător care apare în general la pomii neîngrijiți și nestropiți corespunzător sau uneori în anii cu temperaturi ridicate în vară, perioade mai lungi de timp.
Iernează ca ouă, la baza mugurilor sau în locurile de inserție, primele larve apărând în perioada înfloritului. Are între 7 și 9 generații pe an și produce daune prin reducerea creșterii, micșorarea mărimii fructelor și a culorii acestora. Tratamentele de iarnă și din primăvară sunt cele mai importante, de eficacitatea lor depinzând rezerva pentru celelalte generații de vară. De asemenea, un rol important îl au și prădătorii (Anthocoris sp., Orius sp., Crisope, etc). Dintre acaricide, cu rezultate bune se folosesc: Demitan 200 EC conc. 0,07%, Sanmite 20 WP conc. 0,05%, Danirum 11 EC conc. 0,06% (cu acțiune totală), Nissorun 10 WP conc. 0,03% (cu acțiune ovicidă) și Mitigan 18,5 EC conc. 0,2%, Mitac 20 EC conc. 0,2%, Neoron 500 EC conc. 0,05% (cu acțiune adulticidă).
Bolile criptogamice și combaterea lor
Rapănul sau pătarea cafenie (Venturia inaequalis) constituie cea mai importantă boală a mărului, deoarece atunci când se dezvoltă poate compromite producția în întregime, atât cantitativ cât și calitativ. Rapănul este favorizat de condițiile climatice și sensibilitatea soiului cultivat. Infecțiile primare, de primăvara, sunt influențate de temperatură și umiditate, ciclul formării conidiilor ciupercii pornind de la ascospori, așa cum se prezintă în Figura 2.8. In cazul când nu se intervine prin tratamente cu fungicide în perioadele avertizate, infecția se răspândește pe frunzele tinere și fructe încât nu se mai poate opri. Pentru combatere se utilizează produse de contact în prima parte a anului ca: Turdacupral 50 PU conc. 0,5%, Zeamă bordeleză conc. 0,5%, apoi fungicide complexe la începutul înfloritului, cum sunt: Systhane C conc. 0,1%, Atemi C conc. 0,1%, Stroby DF conc. 0,15%, Folicur M conc. 0,1% sau Euparen M conc. 0,2%, urmate după legarea fructelor de stropiri cu fungicide antiventurice de contact, de exemplu: Dithane M 45 conc. 0,2%, Folpan 50 WP conc. 0,2%, Captadin 50 PU conc. 0,25%, etc. Fungicidele sistemice acționează prin penetrarea țesuturilor foliare inactivând ciuperca aflată în faza de incubare, și exercitând astfel un control curativ pe o perioadă mai lungă de timp (7 zile), comparativ cu cele de contact. Anual, în funcție de condițiile de mediu, pentru combaterea rapănului sunt necesare 8-10 stropiri cu fungicide, la majoritatea soiurilor de măr cultivate. Numai în cazul soiurilor cu rezistență genetică tip Vf (verticală) nu se aplică tratamente cu fungicide, iar în cazul soiurilor cu rezistență poligenică Generos, Auriu de Bistrița, etc. sunt necesare 2-3 stropiri cu fungicide în perioadele cu presiune mare de infecție.
Făinarea mărului (Podosphaera leucotrkha, Oidium farinosum) atacă în special soiurile din grupa Jonathan si Idared, etc. și mai puțin pe cele din grupul Golden Delicious sau Red Delicious. Se manifestă în special pe lăstari și frunze și provoacă oprirea creșterii vegetative, apoi uscarea, datorită miceliului alb al ciupercii care cuprinde aproape toate vârfurile de creștere, iar rareori apare și pe fructe. Ciuperca iernează ca miceliu între solzii mugurilor, iar primăvara, odată cu creșterea temperaturii se dezvoltă infecția primară pe lăstarii în creștere. Combaterea se face destul de greu cu fungicide preventive și de contact pe bază de sulf, ex. Kumulus DF conc. 0,3%, Karathane NF conc. 0,1%, Bumper 25 EC conc. 0,03%, Bayleton 25 WP conc. 0,01%, Nimrod conc. 0,1%, Afugan conc. 0,1%, aplicate prefioral și în perioada infecțiilor secundare. De cele mai multe ori aplicarea fungicidelor dă rezultate bune dacă se combină, sau se face după eliminarea prin tăiere a lăstarilor atacați ,atât iarna cât și în verde. Fungicidele sistemice și cele complexe aplicate post-fioral în perioada infecțiilor primare in aprilie-iunie asigură o protecție și antioidică.
Cancerul ramurilor (Nectria galligena) se manifestă prin răni uscate ale scoarței localizate pe trunchi, șarpante sau lăstari multianuali, mai sensibile fiind soiurile din grupele Red Delicious, Golden Delicious, Granny Smith. Ciuperca pătrunde prin răni produse de grindină sau alte mijloace mecanice, apoi în condiții de umiditate se dezvoltă și apare fenomenul de uscare a porțiunii infectate, după care se usucă întreaga ramură. Culoarea maronie și rana uscată în porțiunea infectată sunt indicii clare ale cancerului mărului. Pentru combatere trebuie mai întâi îndepărtată sursa de infecție, ramurile atinse se taie și se ard. Preventiv, se efectuează tratamente în perioada de repaus toamna și primăvara devreme cu produse cuprice, precum și cu fungicide anti-venturice de contact în perioada de vegetație. De obicei, aplicarea acestor produse fungice se face și pentru controlul rapănului, încât acțiunea lor este multifuncțională.
Figura 2.8. Ciclul evolutiv al rapănului (Venturia inaequalis)
Putrezirea coletului (Phytopbtora cactorum) se produce în zonele mai umede și mde pomii sunt altoiți pe portaltoiul MM 106 care este mai sensibil. Infecția se cunoaște la colet după culoarea brună-ciocolatie care cuprinde scoarța în zona punctului de altoire și unde se constată moartea țesuturilor, fapt care împiedică buna circulație a sevei și pieirea pomilor. De altfel, pomii atinși de această ciupercă se recunosc după frunzele mici, atipice, scăderea vigorii și înmuierea scoarței însoțită de un miros specific de fermentat. Combaterea se face prin eliminarea excesului de umiditate al solului, cosirea buruienilor, folosirea unor portaltoi mai rezistenți, precum și tratarea coletului cu zeamă bordeleză 1 % înaintea plantării sau la indivizii atacați, cu Aliette 80 WP conc. 0,25%, Ridomil 25 WP conc. 0,2% sau Sandofan conc. 0,1%.
Arsura bacteriană (Pseudomonas siringae și Erwinia amylowora) sau focul bacterian (fire blight) atacă florile și vârfurile lăstarilor tineri care se înegresc, apoi lemnul ramurilor și fructele, încât atunci și acolo unde apare provoacă pierderea pomilor. La noi, s-a manifestat mai mult la păr, după anul 1991, dar se întâlnește și la măr, mai sensibile fiind soiurile Jonathan, Idared, Generos, Auriu de Bistrița. Combaterea se face prin cultivarea unor soiuri mai rezistente, cele de tip Vf fiind mai puțin atacate, apoi prin îndepărtarea și arderea lăstarilor atacați, precum și prin tratamente preventive cu produse cuprice atât în perioada de repaus vegetativ cu zeamă bordeleză conc. 1%, Turdacupral conc. 0,5% sau în vegetație cu Champion conc. 0,2%, Funguran conc. 0,2%, Kocide conc. 0,2% – prefioral, Aliette conc. 0,3% – în perioada înfloritului.
Proliferarea mărului (Mycoplasma apple) este o micoplasmă care produce, atât în pepinieră cât și în livezi, pagube însemnate prin multiplicarea lăstarilor atacați ca niște mături cu multe ramificații debilitate și cu fructe mici, deformate, de calitate inferioară. Singura cale de evitare a apariției în plantații o constituie materialul săditor pomicol sănătos procurat de la pepiniere autorizare, care testează altoii și portaltoii, devirozează materialul inițial și aplică tehnologii moderne de producere sub control a pomilor.
Livadă superintensivă
Soiuri de măr: M9, M26, MM106
Distanța: 3,6-4,0/1,0-1,5-2,0 m; cu spalier
Coroană (lepage) cu ax arcuit bilateral alternativ pe direcția rândului
(realizat prin tăieri și palisări în perioada repausului de vegetație
Livadă superintensivă
Soiuri de măr: M9, M26
Distanța: 3,6-4,0/1,0-1,5-2,0 m; cu susținere
Coroană fus svelt, realizată prin pliviri și ciupiri în verde și tăieri în perioada repausului de vegetație,
având axul garnisit pe toată lungimea cu ramificații fructifere
Livadă superintensivă
Soiuri de măr: M9, M26 sau MM106
Distanța: 3,6-4,0/1,0-1,5-2,0 m; cu spalier
Coroană cu două brațe înclinate pe direcția rândului („Y”),
realizată prin palisări și tăieri fără subșarpantă
Livadă superintensivă
Soiuri de măr: standard/MM106
Distanța: 4/3 m; pe spalier cu patru sârme
Palmetă cu brațe oblice, realizată prin tăieri și palisări în perioada de vegetație,
având șarpantele de schelet cu ramificații secundare laterale, bilateral alternative
Livadă superintensivă
Soiuri de măr: M9, M26, MM106
Distanța: 3,6-4,0/1,0-1,5-2,0 m; cu spalier
Coroană (lepage) cu ax arcuit bilateral alternativ pe direcția rândului
(realizat prin tăieri și palisări în perioada repausului de vegetație
Livadă superintensivă
Soiuri de măr: spur/A2 sau franc
Distanța: 5/3 m; fără spalier, pe pante
Coroană conic trunchiată, cu 2-3 etaje, realizată prin tăieri în perioada repausului de vegetație,
având șarpantele cu ramificații secundare bilateral alternative.
Livadă superintensivă
Soiuri de măr: standard/A2 sau franc
Distanța: 6/4 m; fără spalier, pe pante
Coroană conic trunchiată, cu 2-3 etaje, realizată prin tăieri și palisări în perioada repausului de vegetație,
având șarpantele de schelet cu ramificații secundare laterale, bilateral alternative
Livadă superintensivă
Soiuri de măr: M26 sau MM106
Distanța: 4,0-4,5/2,5-3,5 m; cu sau fără mijloace de susținere
Coroană fus-tufă, cu axul garnisit pe toată lungimea, cu șarpantele realizate prin dresaj în unde și prin tăieri în perioada repausului de vegetație
Soiuri de măr
CAPITOLUL III
TEHNOLOGIA CULTURII PĂRULUI
Pyus communis L.
Fam. Rosaceae
Subfam. Pomoideae
3.1 Origine, arealul și importanța culturii
Părul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoidae, genul Pyrus, cuprinzând un număr mare de specii cca. 60 și peste 6.000 de soiuri cultivate. Centrul de origine al părului este controversat de către diverși autori care susțin că părul sălbatic provine din Asia, în timp ce alții susțin că este euro-asiatic. în mod cert s-a stabilit că toate speciile de păr provin din 3 centre genetice situate în Europa, Asia și nordul Africii.
Cea mai răspândită în lume este specia Pyrus communis, în stare sălbatică sau semisălbatică, găsindu-se numai în Europa de centru și meridională, îndeosebi în Germania, Austria, Ungaria, Iugoslavia, România, și în unele dintre țările fostei U.R.S.S., până în Caucaz și Turkestan.
Specia Pyrus communis, împreună cu nenumăratele sale forme, constituie un material genetic foarte valoros pentru crearea de noi soiuri, cu caracteristici superioare, întrucât transmite în descendență o însușire deosebită și apreciată de consumatori, care nu se întâlnește la alte specii și anume calitatea superioară a fructelor.
Dintre speciile occidentale care au contribuit la formarea multor soiuri de păr și care datorită unor însușiri biologice valoroase se folosesc și în practica pomicolă, mai ales ca portaltoi, se pot aminti: Pyrus cordata Desv., Pyrus salicifolia Pali, Pyrus amygadaliformis Vili., Pyrus elaeagrifolia Pali., Pyrus nivalis, Pyrus longipes Cosson.
În ceea ce privește speciile orientale, în număr de 12 după clasificarea lui Rehder, întâlnite în stare sălbatică în China, Japonia și munții Himalaia, se remarcă faptul că numai unele se pot utiliza în pomicultură, ca portaltoi sau soiuri pentru fructe. Una dintre speciile cele mai importante din acest grup este Pyrus serotina Reh. (Pyrus pyrifolia Burm.) care se cultivă atât pentru fructele sale, dar se folosește și ca portaltoi în regiunile cu climă caldă și umedă. Prin hibridare naturală sau artificială cu Pyrus communis s-au obținut o serie de soiuri valoroase, cum sunt: Le Conte, Kieffer, Garber, Douglas, răspândite în S.U.A. datorită rezistenței lor la afide și arsura bacteriană. Alte specii orientale cunoscute sunt: Pyrus ussuriensis Max. apreciat pentru rezistența la frig, Pyrus Bretschneideri Reh. folosit în ameliorare pentru productivitate ridicată și rezistență la boli, Pyrus calleryana Dec, Pyrus betulaefolia Bunge portaltoi pentru zonele temperate și calde din China, Pyrus serrulata Reh., Pyrus phaeocarpa Reh. și Pyrus pashia Ham.
Tabelul 3.1
Principalele caracteristici genetice ale speciilor de păr
In Tabelul 3.1 se prezintă, în sinteză, principalele caracteristici genetice ale speciilor de păr mai importante.
Din punct de vedere genetic, genul Pyrus se caracterizează printr-un număr cromozomic de bază x = 17, dar există numeroase soiuri triploide (2n = 3x = 51 . puține tetraploide (2n = 4x = 68), iar majoritatea sunt diploide (2n = 2x = 34).
Alături de măr, prun, cireș și piersic, părul este o prețioasă specie fructiferi întrucât fructele lui întrunesc calități gustative și nutritive mult apreciate de consumatori. Partea principală a fructului o constituie pulpa cu 97%, în timp ce pielița reprezintă 2,5%, iar semințele numai 0,5% din fruct. Cantitatea de suc în pere reprezintă aproape 85%, restul conținutului fiind alcătuit din zahăr între 6,5 – 15,2%, substanțe pectice 0,14 – 0,71%, substanțe tanoide între 0,06 – 0,27%, substanțe minerale 0,1 – 0,54%, aciditatea totală 0,12 – 0,59%, vitamina C 0,6 – 4,7 mg% (Figura 3.1).
Dar ca și la alte specii fructifere, compoziția chimică a fructelor este I dependență de condițiile climatice ale locului de cultură, de sol, soi și condițiile agrotehnice.
Aportul caloric pe care îl aduce consumul perelor prezintă o importanță foarte mare, deoarece de fructe conțin 10 – hidrați de carbon care dau organismului între 40 și 80 de calorii.
Bogăția în elemente bazice, arată că la fruct proaspăt conținutul în elemente minerale măsurat în echivalenți miligram este de 4,42 de potasiu, 0,43 de sodiu, 0,45 de calciu, 0,73 de magneziu și 0,07 de fier, iar suma echivalenților bazici este de 6,10 mg, în timp ce suma echivalenților acizi este de 1,58 mg. Predominanța echivalenților bazici asupra celor acizi este de 4,52 mg, aportul celor dintâi contribuind la echilibrul alimentației.
Perele conțin de asemenea o anumită cantitate de celuloză care acționează ca un factor funcțional stimulent pentru regularizarea activității peristaltice intestinale încât ele devin alimente dietetice cu valoare deosebită.
Ca modalitate de valorificare a fructelor, cea mai mare parte se utilizează pentru consumul în stare proaspătă, altă parte fiind destinată prelucrării în vederea preparării diferitelor conserve alimentare ca pere în sirop, marmeladă, gelatină, suc, nectar etc.
3.2 Cultura părului pe plan mondial și în România
Cultura părului ocupă locul 2 în lume, după cea a mărului, dintre fructele de zonă temperată, fiind concentrată în principal în Europa, America de Nord, Asia, Africa de sud și Australia. Țări în care s-a dezvoltat cultura acestei specii sunt: Italia cu , Spania cu , Franța cu , Olanda cu , Anglia cu , Belgia cu , Germania cu ; în Africa de Sud cea. 6.600 ha S.U.A. cea. și Canada cca. etc.
În ceea ce privește sortimentul cultivat în principalele țări producătoare din Europa, cel mai răspândit soi este Williams cu (15,7%) din cele cultură comercială în C.E.E., urmat de soiurile Passe Crassane (), Conference (), Dr. J. Guyot (), Abatele Fetei (), Doyenne du Comice (), B. Bosc (), Coscia (), B. Hardy (), B. L. Avranches (), A. Douillard (), Legipont-Charneaux (), celelalte soiuri ocupând suprafețe sub .
În România, după datele recensământului pomilor din 1979, perii reprezentau 4,5% din totalul pomilor fructiferi cultivați, numeric fiind pe locul 3 după prun și măr. Suprafața ocupată cu păr la noi în țară este de circa (date FAO, 1999), dintre care peste sunt cultivate în sistem intensiv. In prezent, baza producției de pere o constituie livezile clasice și pomii din sectorul particular, dar tendința dezvoltării culturii este îndreptată spre cultura intensivă și superintensivă. In acest sens este necesară rezolvarea problemei obținerii de portaltoi cu vigoare redusă și afinitate bună față de toate soiurile cultivate, precum și crearea de soiuri cu fructificare de tip spur, compatibile cu gutuiul și rezistente la boli și insecte ,cum sunt arsura bacteriană și psylla.
3.3 Producția mondială de pere și în România
După media ultimilor 5 ani (1997 – 2001), producția mondială de pere se situează la circa 16 milioane tone/an, ceea ce reprezintă aproximativ 3% din producția mondială de fructe, inclusiv struguri, față de media anilor 1989 – 1991 când a fost de 9,5 milioane tone/an.
Dacă ne referim numai la speciile pomicole specifice zonelor temperate, părul se situează după măr și înaintea piersicului, reprezentând 16% din producția totală de fructe care se obține anual în lume.
Producția cea mai mare de pere se realizează în Asia cu 10.924.000 tone în 2001, ceea ce reprezintă 70 % din producție. Dintre țări, Italia, cu circa 1.000.000 tone anual sau 20% din producția europeană este cel mai mare producător de pere. De menționat faptul că mai mult de 60% din producția europeană de pere se obține în țările Europei vestice, respectiv Italia (906 mii t), Spania (719 mii t), Franța (255 mii t), Germania (468 mii t), Olanda (130 mii t) etc. la nivelul producțiilor din anul 2001. așa cum reiese din Tabelul 3.2.
Alte țări mari producătoare de pere în lume sunt: China cu 8,9 milioane t. S.U.A. cu 930 mii t, Japonia cu 412 mii t. Anual, se exportă peste 500.000 t pere, pe primul loc fiind Italia, urmată de Franța, Spania și Olanda, în Europa, iar în celelalte continente Argentina, Australia, Republica Sud-Africană care au un rol însemnat în comerțul internațional datorită condițiilor specifice de climă care permit deplasarea perioadei de maturare a fructelor cu 6 luni față de producția europeană și nord-americană.
Cât privește principalele țări importatoare de pere, acestea sunt: Germania. Anglia, Suedia, Danemarca, Irlanda etc.
În România, după cel de-al doilea război mondial, odată cu refacerea și dezvoltarea pomiculturii, producția de pere a crescut, astfel că în perioada anilor 1976 – 1980 a atins 87.000 tone anual, iar în 1993 s-a înregistrat cea mai mare producție, de 108.000 tone. Repartiția teritorială a producției de pere arată că aceasta este foarte diferită, fiind legată de condițiile pedoclimatice, economice, tradiție, iar fluctuațiile care se întâlnesc se datorează și condițiilor climatice specifice anilor respectivi. Județele cu cea mai mare pondere în producția de pere sunt: Argeș cu 8.458 t, Dâmbovița cu 4.348 t, Bacău cu 3.537 t, Bihor cu 3.425 t, Neamț cu 4.266 t, Buzău cu 3-376 t, Iași cu 3.224 t, Suceava cu 3.139 t etc, la nivelul anului prezent circa 80% din producție provine din gospodăriile individuale, țărănești, din pomi răzleți sau mici livezi familiale (Figura 3.2).
Tabelul 3.2
Producția mondială de pere (mii tone)
Pentru îmbunătățirea consumului de pere ar fi necesară creșterea producției până la circa 200.000 t, iar structura sortimentului să se eșaloneze astfel: 35% pere de vară, 35% pere de toamnă și 30% pere de iarnă, ceea ce ar permite prelungirea consumului la 9-10 luni pe an din iulie până în aprilie. Consumul anual mediu cel mai mare pe locuitor se înregistrează în Italia unde atinge 14 – , urmată de Austria. Grecia, Bulgaria, cu 6 – pe locuitor, apoi Franța și Olanda cu pe locuitor, Germania cu , S.U.A. cu , fosta URSS cu pe locuitor.
In anul 1988, consumul de pere pe locuitor a fost de , după care a scăzut în anul 1991 până la , față de un necesar recomandat de circa pe locuitor.
3.4 Formarea și evoluția sortimentului varietal la păr
Genul Pyrus a fost cunoscută cu circa 4.000 ani î.e.n., iar cultivarea părului era destul de extinsă în Grecia și la vechii romani. Din scrierile lui Teofrast, Cato. Columella, Pliniu și Virgiliu reiese faptul că specia păr era destul de răspândită și se cunoșteau o serie de soiuri cu caracteristici bine evidențiate de consumatori.
Mai târziu, în secolul al XVII-lea, ca urmare a dezvoltării comerțului, părul a fost adus în țările apusene – Franța, Belgia și Anglia, de unde cultura s-a extins în toată Europa, încât în anul 1628, în Franța existau aproape 250 soiuri, majoritatea obținute din puieți proveniți din semințe rezultate din polenizarea naturală a unor soiuri considerate valoroase. La jumătatea secolului XIX se cunoșteau peste 900 soiuri de pere, multe dintre ele realizate de Hardenpont, Van Mons, Bivort, Baltet etc. iar în Belgia se fac primele încercări de ameliorare prin hibridări între soiuri valoroase, dintre care se cultivă și astăzi Beurre Bosc, Beurre d'Anjou, Doyenne d'hiver, Beurre Hardy. Passe Crassane, Abate Fetei, Bonne Louise d' Avranches.
In Asia Orientală, cultura părului a fost cunoscută din timpuri străvechi, în timp ce în America de Nord, părul a fost adus de primii colonizatori, încât în anu-1771 erau răspândite 42 de soiuri de origine europeană.
Aria culturii părului s-a extins succesiv și în Australia, iar mai apoi în toată lumea, îndeosebi în zonele cu climă temperată. După anul 1900, au apărut o mulțime de soiuri, însă numai un număr restrâns dintre ele s-au răspândit în toată lumea, cele mai multe prezentând doar interes național sau local, fiind cultivate pe arii restrânse.
Cele mai bogate colecții de soiuri se găsesc la grădina Luxemburg cu aproximativ 2.500 soiuri și la grădina botanică Nichitski cu peste 1.200 soiuri de pere.
In România, cultura părului este foarte veche, fiind cunoscută din vremea dacilor, fapt atestat atât de numeroasele soiuri locale existente cât și de bogatele toponime legate de păr ex. satul Părul din jud. Dolj, menționat în documente încă din anul 1495; Periș, Perișorul din jud. Ilfov; Poiana Părului, Dealul perilor, Perieni etc.
După cum arată Al. Borza în 1963, primele soiuri străine s-au introdus și răspândit la noi în țară cu aproximativ 450 de ani în urmă, iar prima descriere a 13 soiun de pere este menționată în jurul anului 1700 (Anonimus Caransebiensis). Mai târziu, în anul 1812, Orban a inventariat 108 soiuri de pere care se cultivau în grădinile contelu: Banffi Pal din Cluj.
Figura 3.2. Ponderea producției de pere pe județe
Colecția națională organizată la Pitești și Cluj-Napoca, cuprinde circa 500 specii, soiuri autohtone și străine care se conservă și se utilizează ca surse de gene în realizarea obiectivelor programului de ameliorare genetică.
In decursul timpului o contribuție însemnată la studierea soiurilor de pere autohtone au adus, între alții: T. Bordeianu, N. Constantinescu, R. Polocsay, I.M. Botez. I. Modoran, A. Liacu, M. Mitu, Gh. Moruju, I. Ivan, D. Blaja, Al Străulea, etc, care au publicat lucrări monografice și cărți de mare valoare. Dintre acestea se remarcă monografia „Părul” de T. Bordeianu și I. Modoran (1956), Pomologia R.P.R., Vol. 3, „Părul” (1964), „Cultura părului” (1969) de N. Ghena, Șt. Coman; „Cultura părului” (1986) de N. Braniște, P. Parnia; „Cultura părului” (1999) de N. Braniște și V. Ghidra etc.
3.5 Sortimentul în principalele țări producătoare și în România
Soiul este factorul cel mai dinamic al sporirii producției In fiecare țară cultivatoare de păr, pe baza unor observații sistematice și îndelungate, s-au stabilit sortimente naționale alcătuite dintr-un număr redus de soiuri care dețin o anumită pondere în realizarea recoltelor de pere. De la o țară la alta există variații în ceea ce privește atât componența sortimentului cât și procentul de soiuri de vară, de toamnă și iarnă.
Structura sortimentului și ponderea în producția de pere din principalele țări producătoare și în România este prezentată în Tabelul 3.3.
In România, sortimentul de pere este foarte bogat, în anul 2002, în lista oficială a soiurilor admise la înmulțire fiind cuprinse 31 de soiuri, dintre care 18 sunt românești, creații originale adaptate zonelor de cultură în care au fost obținute și cu fructe p calitate.
In prezent, sortimentul de pere se află într-un proces de schimbare calitativă, tea sortimentului fiind constituită din soiurile Cure, Williams, Clapp's Favourite, Beurre Bosc, Comtesse de Paris, Olivier de Serres, Passe Crassane, la care se adaugă noile soiuri recent create în țară sau introduse de peste hotare, între care se remarcă Napoca, Untoasă de Geoagiu, Conference, Republica, Aromata de Bistrița, Jeanne d'Arc. Aniversarea, Max Red Barlett, Carpica, Trivale, Triumf, Daciana, Euras, Monica etc.
Tabelul 3.3
Structura sortimentului și ponderea în producția de pere
din principalele țări producătoare și în România
Înmulțirea soiurilor autohtone omologate în perioada 1968 – 2000 se face prin introducerea în planurile anuale de altoire în proporție de 20%, urmând să crească până în anul 2004 la 30%. Dintre soiurile noi, Napoca ocupă primul loc cu 8,1%. Aromată de Bistrița cu 5,8%, Untoasă de Geoagiu cu 2%, fiind cel mai mul: răspândite.
3.6 Principalele soiuri de păr din sortiment
Sortimentul actual admis la înmulțire cuprinde 14 soiuri străine valoroase și anume: Beurre Giffard, Butirra precoce Morettini, Clapp's Favourite, Williams roșu. Beurre Hardy, Beurre Bosc, Williams, Conference, Abatel Fetei, Cure, Comtesse de Paris, Olivier de Serres, Josephine de Malines, Passe Crassane, la care se adaugă soiurile autohtone nou create și de mare perspectivă care completează golurile în conveerul varietal: Trivale, Triumf, Daciana, Aromata de Bistrița, Argessis, Napoca, Getica. Carpica (de vară), Untoasă de Geoagiu, Monica, Doina, Haydeea, Aniversarea (de toamnă) și Republica, Euras (de iarnă).
Structura actuală a sortimentului recomandat în România cuprinde 30% soiuri de vară, 30% soiuri de toamnă și 40 % soiuri de iarnă (Tabelul 3.4).
Trivale (sin. 13-14-71) provine din încrucișarea soiurilor Napoca și B. Giffard. omologat in anul 1982.
Se caracterizează prin precocitate accentuată de în anul 3 de la plantare, fructificare tip spur, vigoare redusă și afinitate bună cu gutuiul. Este sensibil la arsura bacteriană.
Fructul are în medie , este conic, cu pielița de culoare galben-pai cu roșu pe partea însorită, fără prăbușirea pulpei, semifondant.
Maturare foarte timpurie a fructelor, în prima și a doua decadă a lunii iulie.
Tabelul 3.4
Sortimentul de păr recomandat la înmulțire
Ina Estival (sin. Cluj 87/2-22-6). Soi obținut prin hibridare dirijată între soiurile Napoca și elita Cluj 16-2-9 (President Drouard x Williams), omologat în anul 1999.
Pomul are vigoare de creștere mijlocie, formând în mod normal o coroană piramidală. Fructifică pe formațiuni scurte de rod, având un potențial de producție ridicat. Este tolerant la Psylla sp. și are o afinitate bună cu gutuiul.
Fructul este mare de , piriform, galben acoperit cu roșu aprins pe 2/3 din suprafață, oferindu-i un aspect deosebit. Pulpa este albă, untoasă, foarte suculentă, fără sclereide, cu un gust echilibrat dulce acrișor și cu o aromă discretă.
Epoca de recoltare și de consum este în a doua decadă a lunii august, fructele având o păstrare bună pentru un soi de vară.
Triumf (sin. H. 14-14-71 P). Soi obținut la I.C.RE Pitești-Mărăcineni din încrucișarea soiurilor Napoca și B. Giffard, omologat în anul 1984.
Pomul se remarcă prin vigoare moderată de creștere, cu formațiuni fructifere tip spur, fiind rezistent la rapăn (clasa 1) și pătarea albă a fructelor.
Fructul este de formă piriformă, de mărime mijlocie, greutatea în medie, cu aspect atrăgător, având pielița de culoare galbenă cu roșu pe partea însorită. Pulpa este de culoare albă, de consistență medie și gust foarte bun.
Epoca de recoltare și consum este în decada a doua a lunii iulie, înaintea soiurilor B. Giffard și Aromată de Bistrița. Nu are afinitate bună cu gutuiul necesitând altoirea pe franc sau pe gutui intermediar.
Argessis (sin. 7-69-71 P). Soi obținut la I.C.EE Pitești – Mărăcineni din încrucișarea soiurilor Napoca și B. p.Morettini, omologat în anul 1984.
Pomul este de vigoare mijlocie, intră pe rod în anul 4 de la plantare, rodește constant.
Fructul are formă piriformă, de mărime mijlocie, în medie, cu pielița de culoare verde-gălbuie cu roșu aprins pe 50% din suprafață, foarte atrăgător. Pulpa este de culoare albă, de calitate bună.
Epoca de coacere: în prima decadă a lunii august; are afinitate bună cu gutuiul ca portaltoi.
Aromată de Bistrița (sin. H.18/8). Soi obținut din încrucișarea soiurilor Clapp's Favourite și Tămâioasa Robert omologat ca soi nou în anul 1973.
Pomul are vigoare mijlocie, intră repede pe rod și dă producții mari și susținute. Este sensibil la arsura bacteriană produsă de Erwinia amylowora.
Fructul este de mărime mijlocie, , de formă piriformă, cu pielița acoperită cu roșu rubiniu pe fond verde gălbui, aspectuos. Pulpa este albă, destul de consistentă dar la supracoacere se prăbușește, cu gust bun și aromă de muscat.
Epoca de coacere a fructelor se situează în decada a treia a lunii iulie.
Daciana (sin. 7-17-71 P). Soi obținut la I.C.RP. Pitești – Mărăcineni, din încrucișarea soiurilor Napoca și B.p. Morettini, omologat în anul 1989-
Pomul are vigoare mijlocie, rodește pe mlădițe și înflorește în același timp cu B. p. Morettini. Este parțial autofertil și are tendința spre rodire partenocarpică. Intră pe rod în anul 3 de la plantare, iar în anul 7 se obțin până la 25 kg/pom, respectiv 20-25 t/ha. Are afinitate bună cu gutuiul.
Fructul este piriform, cu o greutate medie de , colorat galben-pai cu roșu pe 30 – 50% din fruct, pe partea însorită, având un aspect foarte atrăgător. Pulpa este albă, fondantă, de bună calitate gustativă.
Epoca de coacere în decada a treia din luna iulie și se păstrează 7-10 zile. Rezistența la arsura bacteriană este medie, iar la rapăn bună.
Butirra Precoce Morettini. Soi obținut în Italia în anul 1957, din încrucișarea soiurilor Coscia și Williams.
Pomul are vigoare mare și este foarte productiv, dar sensibil la temperaturile scăzute din timpul iernii.
Fructul are mărime mijlocie sau supramijlocie, în medie , de formă piriformă, cu pieliță de culoare galben-pai ușor rumenită cu roșu pe partea însorită. Pulpa este albă, densă dar fondantă, dulce, cu gust bun; se pretează la prelucrare pentru compot sau sirop.
Coacerea fructelor are loc în prima decadă a lunii august.
Carpica (sin. 7-47-71 Pitești). Soi obținut la I.C.RP. Pitești Mărăcineni prin încrucișarea soiurilor Napoca și B. p. Morettini, omologat în anul 1989.
Pomul are vigoare mijlocie spre semiviguros și rodește pe mlădițe. Este autosteril, intră pe rod în anul 4 de la plantare și fructifică constant. Are afinitate bună cu gutuiul.
Fructul este conic-piriform cu o greutate medie de și epiderma colorată galben cu 50% roșu, foarte aspectuos. Pulpa este albă, fondantă și cu gust răcoritor.
Epoca de coacere în decada a doua și a treia a lunii august și se păstrează circa două săptămâni.
Getica (sin. 10-80-71 Pitești). Soi obținut la I.C.EP Pitești Mărăcineni, prin hibridare sexuată între soiurile Napoca și B.p. Morettini, omologat ca soi nou în 1994.
Pomul are vigoare mijlocie, rodește predominant pe țepușe de 2 – 3 ani, intră pe rod în anul 3-4 după plantare și are afinitate bună cu gutuiul. Este autosteril și gerant la Psylla și arsura bacteriană. Producția 20-25 t/ha. înflorește simultan cu soiurile Argessis, Triumf, Carpica, Daciana, care sunt recomandate și ca polenizatori.
Fructul este piriform, ușor alungit, cu greutatea medie de , acoperit cu roșu pe partea însorită, ceea ce îi conferă un aspect comercial deosebit de atrăgător. Pulpa este albă, semifondantă, cu gust foarte bun; conținutul în zahăr este de 9 – 10 g%, iar cel de vitamina C între 4-7 mg%.
Epoca de coacere în decada a doua și a treia a lunii august și se păstrează 10 -14 zile fără prăbușirea internă a fructelor.
Napoca (sin. Cluj 120-9-14; Cluj 120/9). Soi obținut din hibridarea artificială a soiurilor Dr. J. Guyot cu amestec de polen din soiurile Clapp's Favourite, B. Clairgeau, Williams, Păstrăvioare, Zaharoase de vară, omologat în anul 1969.
Pomul are vigoare mijlocie, rodește pe formațiuni de rod scurte, intră repede pe rod fiind foarte productiv. Înflorește târziu.
Fructul de mărime mijlocie și submijlocie, în medie , de formă piriformă, de culoare galben-pai cu o rumeneală fină pe partea însorită, cu pulpa albă, densă dar fondantă, suculentă și plăcut aromată.
Epoca de coacere și consum a fructelor este cuprinsă în perioada septembrie.
Williams (Duset galben). Soi originar din Anglia, introdus la noi în țară în anul 1900, considerat ca soi de bază în sortiment și etalon pentru calitatea foarte bună a fructelor.
Pomul are vigoare mijlocie, înflorește semitârziu sau târziu, este foarte precoce și productiv, este lipsit de afinitate cu gutuiul și trebuie altoi pe franc sau cu intermediar.
Fructul este mijlociu spre mare, de tip piriform, de culoare galben-pai.
Pulpa este albă, dulce, suculentă, untoasă cu aroma delicată și de calitate foarte bună.
Epoca de coacere și consum începe la sfârșitul lunii august, prelungindu-se până în septembrie.
Max Red Bartlett (Williams roșu). Soi selecționat în S.U.A. ca mutație mugurală din Williams și introdus după anul 1945.
Pomul are vigoare mijlocie, este foarte productiv și lipsit de afinitate cu gutuiul A.
Fructul este mare ,greutatea medie 180 – , de formă piriformă, colorat în roșu intens pe toată suprafața pieliței; uneori se întâlnește și fenomenul de reversibilitate a culorii, respectiv apar fructe verzi-gălbui sau dungate, asemănător cu soiul de origine. Celelalte caracteristici sunt asemănătoare cu ale soiului Williams.
Coacerea fructelor are loc în prima decadă a lunii septembrie, iar prin păstrarea în depozite frigorifice poate fi prelungită cu 1 – 2 luni.
Beurre Hardy. Soi originar din Franța, introdus la noi în țară în cultură după anul 1904.
Pomul are vigoare mare, intră târziu pe rod, dar produce mult și constant. Datorită unor calități cum sunt afinitatea foarte bună cu gutuiul și productivitatea mare, se folosește ca intermediar pentru soiurile de păr valoroase care sunt lipsite de afinitate cu gutuiul.
Fructul este mare, în jur de , de formă conică, cu pielița verde bronzată, cu pulpa alb-verzuie, semidensă, dulce, ușor acidulată și cu gust bun.
Epoca de coacere și consum începe în decada a doua a lunii septembrie.
Untoasa de Geoagiu (sin. 84-5-60). Soi obținut din încrucișarea soiurilor Josephine de Malines și Olivier de Serres, omologat în anul 1973.
Pomul are vigoare mijlocie și este foarte precoce și productiv, cu fructificare de tip spur. Are afinitate cu gutuiul A și se pretează pentru livezile intensive și super-intensive.
Fructul este mare, în medie , de tip bergamotiform, cu pielița colorată verde-gălbui. Pulpa este fondantă, untoasă, dulce acidulată, suculentă, cu gust excelent.
Epoca de coacere și consum este cuprinsă între 20 septembrie și 20 octombrie.
Beurre Bosc (Kaiser, Imperatore Alexandro). Soi originar din Franța, răspândit după anul 1830 în toată Europa, iar la noi în țară după 1900.
Pomul are vigoare mijlocie spre mare și este lipsit de afinitate cu gutuiul, înflorește târziu, dar produce constant.
Fructul este mare, de formă piriformă, și de culoare cărămizie specifică; pulpa este de culoare albă, ușor gălbuie, fondantă, de foarte bună calitate.
Epoca de coacere este la sfârșitul lunii septembrie, iar consumul în perioada lunilor octombrie și noiembrie.
Haydeea (sin. Cluj). Soi obținut prin hibridarea intraspecifică B. Hardy și B. Six , omologat în anul 1993-
Pomul este de vigoare mijlocie, rodește predominant pe țepușe și intră pe rod în anul 4 după plantare. Are afinitate bună cu gutuiul; înflorește simultan cu soiurile B. Bosc și Williams. Producția poate ajunge 28 – 35 t/ha, în anul 10 de la plantare.
Fructul este piriform, mare de peste , de culoare galbenă și ușor rumenită cu roșu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, untoasă, suculentă, dulce ( % zahăr).
Epoca de coacere a fructelor este în perioada 20 – 25 septembrie. Soiul este tolerant la atacul de Psylla sp. și chiar la Erwinia amylowora.
Conference. Soi de origine engleză care a fost introdus la noi în țară în anul 1957.
Pomul are vigoare mijlocie, produce foarte bine și constant; înflorește semitârziu și are afinitate cu gutuiul A.
Fructul de mărime mijlocie, piriform, uneori ușor alungit, are culoarea pieliței verde-gălbui, acoperit cu rugină care-i depreciază aspectul comercial; pulpa este alb-gălbuie, destul de densă, dar suculentă, fondantă, cu gust foarte bun.
Epoca de coacere se situează în decada a treia a lunii septembrie, iar cea de consum se prelungește 1-3 luni, prin depozitare.
Doina (sin. 17-4/5-48 Cluj). Soi obținut la S.C.P.P. Cluj-Napoca din încrucișarea soiurilor Clapp's Favourite cu Păstrăvioare și omologat în anul 1979.
Pomul este semiviguros, produce abundent și rodește predominant pe țepușe și mlădițe. Are afinitate bună cu gutuiul, dar este sensibil la rapăn.
Fructul este de mărime mijlocie-mare, în medie, de formă conic-trunchiată, ușor gâtuită, ci pielița colorată galben-verzui și acoperită cu roșu-vișiniu. Pulpa este albă, untoasă, dulce cu aromă discretă.
Epoca de coacere și consum între 15 septembrie și 10 octombrie.
Jeanne D'Arc. Soi francez, provenit din încrucișarea soiurilor Beurre Diel cu Doyenne du Comice, introdus în cultură în anul 1893, iar la noi în țară după 1970.
Pomul are vigoare mijlocie, productiv, cu rodire pe ramuri fructifere scurte, tip spur și înflorește târziu. Are afinitate bună cu gutuiul.
Fructul este mare, peste , conic, cu pielița de culoare verde-gălbui, cu pulpa albă, suculentă, untoasă, subacidă, cu gust bun.
Epoca de coacere a fructelor la sfârșitul lunii septembrie, iar cea de consum din octombrie până în decembrie.
Monica (sin. 4-43-73 Pitești). Soi obținut la I.C.PP Pitești-Mărăcineni, din încrucișarea soiurilor Santa Maria și Principe di Gonzaga, omologat în anul 1994.
Pomul are vigoare mijlocie, rodește pe țepușe și burse și fructifică începând cu anul 4 după plantare. Are afinitate bună cu gutuiul. Prezintă rezistență bună la rapăn și toleranță la arsura bacteriană.
Înflorește simultan cu soiurile Williams, Napoca și Argessis. Soiul este auto-steril și necesită polenizatori.
Fructul este piriform alungit, cu fructe de 160 – în medie, dar ating și peste 200 – , de culoare verde-gălbui acoperită cu roșu aprins la coacere, pe 10-30% din suprafața fructului. Pulpa este albă, de tip crocant, iar la coacerea definitivă devine fondantă. Conținutul în zahăr atinge 10 – 11 g%, vitamina C între 4-5 mg% și se recomandă atât pentru consumul în stare proaspătă cât și la prelucrare în suc sau nectar cu randament de cea. 67%.
Epoca de coacere la sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii octombrie.
Aniversarea (sin. H. Voinești). Soi obținut prin hibridarea artificială a soiurilor Doyenne d'hiver și Cure, omologat în anul 1973.
Pomul este viguros, dar intră rapid pe rod, productiv și cu rodire pe ramuri fructifere scurte. Are afinitate bună cu gutuiul.
Fructul este mare, în medie , piriform alungit, cu epiderma bronzată, destul de apropiat ca aspect cu B. Bosc. Pulpa este fondantă, taninoasă, suculentă cu gust plăcut.
Epoca de coacere din octombrie până în decembrie.
Highland (sin. NY 10274). Soi obținut în S.U.A. din încrucișarea soiurilor Williams și D. du Comice, introdus în cultură în anul 1974, iar la noi în țară după 1975.
Pomul are vigoare mare, intră repede pe rod și este foarte productiv, înflorirea este semitimpurie. Are afinitate bună cu gutuiul.
Fructul este mare, de formă conică, cu pieliță colorată verde-gălbui, curat, cu pulpa albă, densă, dar fondantă, suculentă și are gust foarte bun.
Epoca de coacere se situează în decada a treia a lunii septembrie, consumul făcându-se din octombrie până în decembrie.
Cure. Soi originar din Franța, individualizat ca soi după 1760 și răspândit îndeosebi în regiunea Balcanilor, iar la noi în țară considerat ca având ponderea cea mai mare.
Pomul are vigoare mare, produce mult dar alternant. Este folosit ca intermediar pentru soiurile de păr care n-au afinitate cu gutuiul. Soi triploid.
Fructul este de mărime mijlocie sau mare, piriform uneori alungit, are pielița verde-gălbuie la coacere, cu o dungă de rugină longitudinală caracteristică; pulpa este alb-gălbuie, densă, slab parfumată, de calitate mediocră. Se folosește la prelucrare în compot.
Epoca de coacere în decada a treia a lunii septembrie și prima decadă a lunii octombrie. Se păstrează până în ianuarie-februarie.
Păstrăvioare (sin. Nordhauser Forellenbirne). Soi introdus în cultură la noi după 1970, pe arii restrânse în zona Vrancea. Sensibil la arsura bacteriană, fapt pentru care se recomandă a fi cultivat în zonele libere de atacul bacteriei.
Pomul are vigoare mijlocie spre mare, cu lăstari de culoare roșiatică. Intră pe rod în anul 4-5 după plantare și are o compatibilitate la altoire cu gutuiul, relativ bună. Perioada înfloritului este mijlocie, comparativ cu a altor soiuri de păr.
Fructul este piriform, cu o greutate medie de , ușor asimetric, de culoare galbenă acoperit cu roșu pe 50% din suprafață, uneori cu striuri, aspectuos. Pulpa este alb-gălbuie, ușor dulce-acrișoară, cu textura semifină, de calitate mediocră.
Se recoltează la sfârșitul lunii septembrie și se păstrează până în lunile februarie-martie.
Olivier de Serres. Soi de origine franceză, cu genealogie necunoscută, descris încă din anul 1851, mult cultivat datorită calităților superioare ale fructului și introdus la noi în anul 1905.
Pomul are vigoare mijlocie și dă producții bune, dar neregulate. înflorește semitârziu și este sensibil la rapăn. Are afinitate bună cu gutuiul.
Fructul de mărime medie, 150 – , de formă bergamotiformă, cu pielița de culoare galben-verzui, are pulpa de culoare alb-gălbuie, densă, cu gust foarte bun și aromă distinctă.
Epoca de coacere este la începutul lunii octombrie, iar cea de consum din ianuarie până în martie.
Comtesse de Paris. Soi de origine franceză, provenit din combinația hibridă Saint-Germain și Cure, introdus în cultură încă din anul 1908.
Pomul are vigoare mijlocie, dă producții mari și constante. Deși are afinitate cu gutuiul, combinațiile de altoire cu acest portaltoi sunt slabe, din care cauză se recomandă folosirea intermediarului sau francului. Înflorirea este timpurie sau semitimpurie.
Fructul de mărime mijlocie sau mare, 150 – , piriform, cu pielița de culoare verde-gălbuie cu lenticele caracteristice în epidermă; pulpa este alb-verzuie, densă, cu gust bun, dulce, ușor aromată.
Epoca de coacere este la începutul lunii octombrie, iar perioada de consum este din noiembrie până în ianuarie.
Euras (sin. 70-18-284 Voinești sau H. 116/4 D.A.). Soi obținut din încrucișările (P.Serotina cu Olivier de Serres) și Doyenne d'hiver, omologat în anul 1994.
Pomul are vigoare mijlocie și rodește pe ramuri scurte. Este rezistent la Psylla, rapăn și tolerant la arsura bacteriană.
Potențialul de producție este cuprins între 25-30 t/ha.
Fructul este ovoid, de culoare galbenă-verzuie, cu o greutate de 150g. pulpa este albă-crem, fără sclereide, cu gust bun. Conținutul în zahăr este în medie de 11 g%.
Se recoltează la începutul lunii octombrie și se păstrează la frig, în depozit până în luna aprilie.
Passe Crassane. Soi originar din Franța, obținut din semințe în anul 1845 și descris prima dată în anul 1857. Cel mai răspândit soi în lume, alături de Williams. La noi în țară a fost introdus în anul 1904.
Pomul are vigoare mijlocie, produce foarte bine în unele areale ca Franța, Italia și mai slab în altele ca România, Ungaria, Iugoslavia etc. înflorirea este medie și necesită temperaturi ridicate în perioada polenizării. Are afinitate bună cu gutuiul.
Fructul este mare, 180 – , de formă bergamotiformă neregulat, cu pielița de culoare verde-gălbuie, gălbuie la coacere, cu pulpa albă, ușor gălbuie, densă, cu gust bun.
Epoca de coacere este la începutul lunii octombrie; consumul începe în ianuarie și se prelungește până în martie-aprilie.
Republica (sin. H. Voinești). Soi obținut din hibridarea artificială a soiurilor Doyenne d'hiver și Madame Levavasseur, omologat în anul 1973.
Pomul este de vigoare mică, foarte precoce și productiv, cu fructificare pe ramuri de rod scurte tip spur și înflorește semitimpuriu. Nu are afinitate cu gutuiul.
Fructul este mare ,greutate medie peste , bergamotiform, cu pielița de culoare verde-gălbuie. Pulpa este albă, fondantă, suculentă, aromată, dar cu sclereide în jurul casei seminale.
Se recoltează la începutul lunii octombrie și se păstrează până în martie.
3.7 Portaltoii părului
Portaltoii părului sunt mai puțin numeroși ca la măr și se clasifică după vigoare, în două grupe: cu vigoare mare și mijlocie ex.părul sălbatic și părul franc și cu vigoare mijlocie și mică (gutuiul). Această grupare corespunde și modului de înmulțire, respectiv portaltoii generativi prin semințe și vegetativi prin marcote, respectiv butași.
Părul sălbatic (Pyrus piraster), cu pretenții moderate față de sol și adaptabilitate mare, imprimă o creștere înceată pomilor, neuniformitate și uneori influențează negativ calitatea fructelor. De aceea, el se folosește în prezent foarte puțin în lume ca portaltoi pentru păr.
Părul franc (Pyrus sativa) prezintă o mare heterogenitate deoarece semințele care provin din polenizare liberă corespund aproape întotdeauna unor amestecuri de soiuri. Francul imprimă pomilor vigoare mare, ceea ce reprezintă un inconvenient în promovarea culturii intensive, dar în același timp permite rezolvarea a două probleme majore ale culturii părului și anume incompatibilitatea altoi – portaltoi în cazul gutuiului, precum și cloroza specifică părului altoit pe gutui. Portaltoii franc pot fi foarte valoroși când sămânța se recoltează de la un soi anume în prealabil încercat ca portaltoi, în acest mod rezolvându-se problema uniformității materialului săditor și chiar a vigorii, unele tipuri fiind de vigoare mijlocie.
In afară de P. piraster și P. sativa se mai folosesc ca portaltoi pentru păr și alte specii, ale căror caracteristici le prezentăm succint în continuare.
P. amygdaliformis, prezintă afinitate bună cu toate soiurile și conferă pomilor intrarea rapidă pe rod, rezistență la secetă, fiind în același timp foarte pretențios la condițiile de sol. Folosit ca portaltoi pentru păr în Bulgaria, la Stațiunea experimentală Kardjali, a dat rezultate foarte bune (lliev 1. ș.a., 1976).
P. elaeagrifolia, este folosit ca portaltoi pentru păr în Crimeea, datorită rezistenței sale la secetă și ger, ca și pretențiilor reduse pe care le are față de sol. îndeosebi față de solurile saline.
P. ussuriensis, este folosit ca portaltoi în țările orientului îndepărtat și mai recent în S.U.A., ca urmare a rezistenței sale la ger și la pieirea părului (Pear decline). Totuși, s-a constatat că pomii altoiți pe această specie prezintă o sensibilitate accentuată la „black end”, o boală fiziologică care face ca aria extinderii acestui portaltoi să fie limitată.
P. pirifolia (serotina), a fost încercat ca portaltoi în S.U.A., precum și la noi în țară, dar din cauza sensibilității pomilor la „black end” s-a renunțat la folosirea lui.
P. betulaefolia, ca portaltoi este folosit în zona de nord a ex-U.R.S.S. și în S.U.A. Cu toate că are o creștere viguroasă, pomii altoiți pe E betulaefolia intră repede pe rod. S-a constatat că are o mare plasticitate ecologică, afinitate bună cu majoritatea soiurilor și conferă rezistență la secetă. în S.U.A., este apreciat ca portaltoi pentru păr datorită rezistenței pe care o imprimă pomilor față de Erwinia amylowora, iar unele forme se înmulțesc și vegetativ.
P. caucasica, a dat rezultate bune ca portaltoi pentru păr în țările fostei U.R.S.S. și este încercat în prezent și în Anglia, la Stațiunea East Mailing.
P. calleryana, s-a încercat ca portaltoi pentru păr în S.U.A. cu rezultate încurajatoare, interesul datorându-se în special rezistenței sporite pe care o conferă pomilor la arsura bacteriană și declinul părului.
Dintre portaltoii franc, în producție s-au difuzat selecțiile I.N.R.A., în Franța -Fieudiere 1 și 3, Kirchensaller, obținut în Germania și selecțiile Old Home (OHxF), folosite în S.U.A.
La noi în țară, lucrările de selecție efectuate de-a lungul anilor, de către P. Parnia și N. Stanciu (1966, 1967, 1975), au condus la recomandarea ca portaltoi franc pentru păr a soiurilor autohtone Harbuzești PF., Alămâi, Popești, iar mai recent Pepenii de Dârmănești, Pepenii de Negrești și Cu miezul roșu.
Portaltoiul cel mai mult folosit și răspândit pentru păr este gutuiul (Cydonia oblonga), care grăbește intrarea pe rod comparativ cu francul, imprimă pomilor o vigoare mai redusă, o mai bună calitate fructelor, înrădăcinează cu ușurință garantând multiplicarea clonală și uniformitatea materialului biologic. In schimb, gutuiul ridică unele probleme de afinitate cu unele soiuri valoroase, precum și de adaptare la condițiile de sol și climă.
Astfel, gutuiul își găsește limitele de cultură în terenuri cu conținut de calcar superior unui procent de 5% în care se manifestă o cloroză foliară evidentă. S-a constatat că gutuiul nu dă rezultate bune în zonele secetoase din cauza sistemului radicular superficial, din care cauză necesită irigarea. De asemenea pentru susținerea romilor necesită spalier , pomii neavând o ancorare bună în sol.
In prezent, se utilizează ca portaltoi 3 tipuri de gutui: gutuiul de Fontenay, gutuiul de Angers și gutuiul de Provence, acestea fiind de fapt populații care cuprind numeroși indivizi de valoare inegală (J. Brosszer, 1978).
In Franța, perii sunt altoiți pe gutui în proporție de 91%, pe franc 7% și 2% pe alți portaltoi. Dintre tipurile de gutui pe primul loc se află gutuiul de Angers, armat de gutuiul de Provence, recomandat în regiunile cu precipitații mai puține și cu sol calcaros. In ultimii ani s-a răspândit gutuiul BA 29, mai ales în sudul țării.
O situație asemănătoare se întâlnește și în Italia, unde gutuiul de Angers, gutuiul BA 29 și B 12 sunt cei mai folosiți portaltoi (D. Cobiancbi, 1979), în timp ce in Anglia, portaltoii pentru păr cei mai folosiți sunt gutuiul de tip A și C.
In Belgia și Olanda, este folosit gutuiul Adams, cu rezultate foarte bune pentru soiurile Conference și Doyenne du Comice (J.E. Jackson, 1973).
În Bulgaria, gutuiul A este cel mai utilizat ca portaltoi pentru păr, deși se mai folosesc și alți portaltoi, îndeosebi cei generativi (7. Iliev, 1976).
In țările fostei URSS, gutuiul A ca portaltoi pentru păr se întâlnește mai mult în regiunile cultivatoare de pere din sud, Republica Moldova și Crimeea (G. V. Trusevitchi, 1975).
Orientarea actuală în domeniul cercetărilor privind portaltoii de păr este către obținerea unor tipuri sau forme cu grade diferite de vigoare și cu o afinitate foarte bună. In acest sens s-au întreprins programe de ameliorare în S.U.A., Canada, Franța, Africa de Sud, Italia. Prezintă interes selecțiile din seria OHF (Old Home x Farmingdale) de origine canadiană și americană, caracterizate prin afinitate bună cu toate soiurile de păr provenite din P. communis, rezistente la terenurile calcaroase, la boli și având o gamă largă de vigoare, de la OHF 40 cu vigoare egală sau mai mică decât BA 29, până la OHF 282 de vigoare egală cu francul. In categoria portaltoilor interesanți se încadrează Farold 40 și 69, selecțiile sud-africane PB 2 și PB 3, seria Retuziere din Franța, ca și cele italiene Fox B. 21 și Fox B. 28, care au vigoare asemănătoare cu BA 29 (Tabelul 3.5).
Tabelul 3.5
Caracteristicile portaltoilor de păr recent introduși
(după E. Bellini, 1995)
Fox (B 21) – vigoare mai mică ca BA 29, afinitate bună, se adaptează ușor la terenuri argiloase și calcaroase cu pH ridicat
Fox (A 28) – asemănătoare cu BA 29, ideal pentru 2000 – 2500 pi/ha, fructifică repede, afinitate bună, adaptare ușoară la teren.
3.8 Folosirea intermediarului la păr
In cazul altoirii părului pe gutui, există soiuri care sunt incompatibile sau prezintă compatibilitate redusă, fiind clasificate în 3 grupe:
a) soiuri de păr cu afinitate bună și foarte bună cu gutuiul: B. Hardy, Cure, B. Hardenpont, D. du Comice;
b) soiuri de păr cu afinitate slabă și foarte slabă cu gutuiul: Clapp's Favourite, Williams, Red Williams, B. Bosc, Timpurii de Dâmbovița, Republica, Trivale;
c) soiuri de păr a căror afinitate cu gutuiul este influențată de condițiile locale de climă, sol, precum și de tipul de gutui folosit ca portaltoi (după M. Gautier, 1975, gutuiul de Provence are afinitate mai bună cu părul decât gutuiul de Angers).
In cazul soiurilor cu afinitate slabă la altoirea pe gutui, se folosește altoirea cu intermediar, între cei mai buni fiind soiurile Cure, B. Hardy, B. p. Morettini, Passe Crassane și Harbuzești (P. Parnia și col., 1974; St. Casavela și E. Manughevici, 1973; N.Braniște, 1978; O. Tudosescu, 1979). Toate cercetările întreprinse relevă faptul că intermediarul influențează nu numai compatibilitatea între soiurile de păr și gutui, dar și vigoarea pomilor altoiți, rezistența la ger, cantitatea și calitatea recoltei. În acest mod se explică imposibilitatea recomandării unui anumit soi ca intermediar, la altoirea pârului pe gutui și totodată necesitatea alegerii acestuia în funcție de zona de cultură.
3.9 Cerințele părului față de condițiile de mediu
In condițiile țării noastre, principalii factori care condiționează repartizarea teritorială și reușita culturii părului sunt temperatura, lumina, apa și solul. În general, făcând abstracție de anumite zone, cele muntoase și intramontane, condițiile de climă de la noi sunt favorabile culturii acestei specii pomicole, mult mai pretențioasă față de condițiile de mediu comparativ cu mărul, cireșul, prunul etc.
Cerințele părului față de temperatură. Părul are nevoie de o climă temperat moderată și necesită mai multă căldură în cursul perioadei de vegetație decât mărul, fiind mai puțin rezistent la temperaturile scăzute, acestea din urmă determinând chiar limita plantațiilor comerciale de păr. Din această cauză, răspândirea lui spre nord nu trece de paralela 52°, extinderea culturii acestei specii fiind împiedicată nu atât de temperaturile scăzute din timpul iernii cât de insuficiența căldurii în perioada de vegetație, precum și de durata mare a acestei perioade. Astfel, perii cresc și rodesc bine în zonele unde în perioada de vegetație se înregistrează temperatura medie anuală de 9,5 – 10,5°C, iar perioada fără înghețuri este de cea. 100 de zile pentru soiurile timpurii, 130 – 140 de zile pentru soiurile de vară și 150 – 190 zile pentru soiurile de toamnă și iarnă.
Perioada de vegetație la păr este variabilă în funcție și de portaltoii folosiți precum și de condițiile pedoclimatice. Studiile arată că pentru a înflori și a fructifica normal, părul are nevoie să treacă printr-o perioadă friguroasă, cu temperaturi sub +7°C, a cărei durată este de 600 – 800 ore pentru soiurile timpurii ca Beurre Giffard, Butirra precoce Morettini, Dr. Jules Guyot, Sîntiliești etc. și 900 – 1000 ore pentru marea majoritate a soiurilor de păr. Față de temperaturile scăzute din timpul perioadei de repaus vegetativ, soiurile de păr se comportă în mod diferit. în iernile grele ex. 1953, 1954, 1957, 1958, 1962 și 1963, au fost vătămate destul de mult soiurile Cure, Xilliams, Beurre Bosc și Passe Crassane, dar spre deosebire de alte specii și soiuri, pomii se refac ușor. De asemenea, în unii ani se observă degerarea mugurilor floriferi ia majoritatea soiurilor, însă acest fenomen se întâmplă când pomii intră slab pregătiți în perioada de repaus, iar temperaturile coboară sub -26 … . Sunt considerate rezistente la ger soiurile Clapp's Favourite, Beurre Giffard, Bonne Louise d'Avranches, Fondante du bois, Comtesse de Paris, Olivier de Serres, iar foarte rezistent la temperaturi scăzute josephine de Malines care suportă temperaturi până la .
Cunoașterea modului de comportare al florilor la diferite soiuri de păr față de acțiunea înghețurilor târzii și brumelor se prezintă în Tabelul 3.6.
Observațiile arată că în faza de boboc, florile părului rezistă la temperaturi până la -3,3°C, dar când sunt complet deschise degeră la până la -2,2°C. Fructele abia legate îngheață la temperaturi sub -1,5°C, iar fructele ajunse la mărimea normală, caracteristică, suportă temperaturi până la și chiar .
Unele soiuri sunt adaptate și la veri mai răcoroase, de exemplu soiul Cure, care dă rezultate bune atât în regiunile călduroase din câmpie cât și în zonele de deal și sub-montane. Soiurile de păr nu se comportă la fel nici față de temperatura excesiv de ridicată din timpul verii, temperaturile de peste stânjenesc creșterea unor soiuri de păr.
Cerințele părului față de lumină. Un alt factor care condiționează culturi părului este lumina, atât prin durata cât și prin intensitatea ei, cunoscându-se că numai în prezența luminii masa foliară poate elabora substanțele organice de care au nevoie pomii pentru creștere și fructificare. De cantitatea și calitatea luminii primite de frunze depinde intensitatea asimilației clorofiliene și formarea hidraților de carbon, gradul de transpirație al frunzelor, intensitatea creșterii lăstarilor care sunt corelate nemijlocit cu producția și calitatea fructelor. La rândul lor, cantitatea și calitatea luminii primite de pomi sunt influențate de altitudinea, longitudinea și latitudinea locului, relief, expoziție, anotimp, numărul de pomi, desimea ramurilor în coroană etc.
Părul este o specie care crește și rodește mai bine în condiții de multă lumină, fiind mai pretențios decât mărul. El dă rezultate bune în expozițiile bine luminate, ia: când este cultivat în zone cu luminozitate redusă nu-și maturează suficient lemnul și degeră cu mare ușurință în timpul iernii. In perioada de tinerețe pomii cer mai multă lumină decât în perioada rodirii, iar în cadrul diferitelor fenofaze, nevoia de lumină este variabilă. Astfel, în fenofaza înfloritului, părul cere lumină intensă. In anii ca luminozitate normală, organele vegetative și generative ale părului reușesc să parcurgă normal ciclul de creștere și dezvoltare.
Lumina insuficientă influențează negativ asupra întregului proces de creștere și fructificare, provocând o creștere redusă și implicit o producție slabă. O luminare mai bună a fructelor asigură o colorație mai atrăgătoare, gust și aromă plăcută, ceea ce le ridică mult valoarea nutritivă și comercială.
Acest lucru trebuie avut în vedere la stabilirea distanțelor optime de plantare în raport cu vigoarea și caracterele biologice ale soiului și alegerea modului de conducere a pomilor, fapt care explică reușita culturii părului sub formă de palmetă sau gard fructifer, în zonele temperate.
Cerințele părului față de apă. Extinderea arealului de cultură a părulu: depinde de nevoia de apă, față de care cerințele părului sunt moderate, situându-se după măr și prun. Totuși, părul suferă atât în caz de secetă prelungită cât și în urma unui exces de umiditate.
Tabelul 3.6
Limite de rezistență la temperaturile scăzute la specia păr
Cercetările efectuate arată că părul dă rezultate bune în regiuni cu 600 – precipitații anuale și cu o umiditate relativă a aerului de 70 – 80%. Unele soiuri cum sunt Clapp's Favourite, Williams, Cure, Beurre Bosc etc, dau rezultate bune și în zona de silvostepă cu precipitații anuale în jur de 400 – . Există și soiuri care manifestă o sensibilitate accentuată la lipsa de apă din sol, printre acestea fiind Beurre Giffard, Beurre Diel, Beurre Hardy. Cele mai pretențioase față de umiditate sunt soiurile de toamnă și iarnă, ca urmare a perioadei de vegetație mai lungi față de cele de vară.
Lipsa apei în a doua parte a perioadei de vegetație, împiedică asimilația și ca urmare fructele rămân mici, cu multe sclereide, de calitate inferioară; acumularea substanțelor de rezervă se face în ritm lent, formarea mugurilor de rod este aproape inexistentă, mugurii formați fiind ușor distruși de ger în timpul iernii.
Dimpotrivă, excesul de umiditate din sol, peste 70% din capacitatea de câmp. dăunează pomilor, îndeosebi atunci când sunt altoiți pe portaltoi sălbatic sau franc. în schimb părul altoit pe gutui are cerințe mai mari față de apa din sol, deoarece gutuiul are rădăcini repartizate superficial în sol.
In ceea ce privește nivelul apei freatice, aceasta trebuie să se afle la o adâncime de 2 – în cazul părului altoit pe gutui și 3,5 – în cazul părului altoit pe portaltoi generativi. Insuficiența apei în sol atrage după sine un dezechilibru în creșterea și dezvoltarea pomilor, încât, în zonele și anii cu precipitații scăzute, irigarea este unica soluție pentru obținerea unei recolte normale și de calitate.
Cerințele părului față de sol. Din punct de vedere al cerințelor față de sol, părul este destul de exigent, mai mult decât alte specii pomicole, mai ales dacă este altoit pe gutui. In general, părul preferă terenurile cu o textură mijlocie, adânci, bogate în elemente minerale, cu umiditate suficientă, dar fără a fi prea umede, cu reacție sensibil neutră, pH în jur de 7, solurile acide sau bazice având acțiune toxică asupra sistemului radicular al pomilor.
Pentru cultura părului sunt bune terenurile aluvionare sau nisipurile bogate. Dimpotrivă nu sunt bune solurile aride, uscate care reduc dezvoltarea pomilor și le micșorează longevitatea, solurile calcaroase, solurile acide, argiloase, foarte umede și puțin permeabile în profunzime. Cerințele părului față de sol variază mult în funcție de portaltoiul folosit și soiurile cultivate. Astfel, părul altoit pe gutui suferă de cloroza la peste 8% calciu activ în sol, în timp ce părul altoit pe sălbatic rezistă bine la această concentrație. Dintre speciile folosite ca portaltoi, numai P. betulaefolia și P. calleryana sunt rezistente la calcar.
Unele soiuri ca Williams, Clapp's Favourite, Beurre Bosc și Cure reușesc în condiții de sol variate, alte soiuri ca Doyenne du Comice, Beurre Hardy, Beurre Diel. Passe Crassane etc. au nevoie și reușesc numai în terenuri cu umiditate suficientă.
Este necesar însă ca solul să aibă cantități îndestulătoare de substanțe hrănitoare și îndeosebi azot, fosfor și potasiu, elemente indispensabile creșterii și fructificării pomilor. Nivelul de aprovizionare optim este diferit în funcție de natura solului și vârsta pomilor.
3.10. Înființarea și întreținerea livezilor de păr
Amplasarea livezilor. Unul dintre factorii hotărâtori care trebuie avuți în vedere la înființarea plantațiilor de păr îl constituie alegerea locului pentru amplasarea livezilor. în acest sens, trebuie analizate evoluția temperaturii din timpul înfloritului, evitându-se zonele cu temperaturi scăzute și cu precipitații frecvente care împiedică realizarea polenizării în condiții optime. De asemenea, trebuie să se țină seama de frecvența căderilor de brumă, a înghețurilor târzii, a grindinei și a vânturilor puternice, care pot afecta creșterea și dezvoltarea normală a pomilor. In ceea ce privește natura terenului, sunt favorabile culturii părului solurile plane sau cu pante ușoare, mecanizabile, din treimea inferioară și mijlocie a versanților, precum și terasele superioare bine însorite ale văilor care sunt ferite de curenți reci.
Din cauza sistemului radicular pivotant, este necesar să se aleagă soluri profunde, bine aerisite și cu o textură ușoară sau mijlocie ca cernoziom, sol brun, brun roșcat de pădure, podzol. Unde există soluri grele și reci, argiloase, compacte cu exces temporar de umiditate și de asemenea soluri subțiri, podzolice situate pe marne, se vor evita sau, dacă nu este posibil, se trece la îmbunătățirea lor prin lucrări de drenare și fertilizare masivă. Terenurile nisipoase și prundișurile cimentate cu nisip fin se pot folosi numai după ce se iau măsuri de fertilizare, după care se impune asigurarea irigării, în momente de secetă. O mare atenție trebuie acordată conținutului solului în carbonat de calciu, evitându-se solurile care au un conținut mai mare de 10% calcar, deoarece excesul de calcar provoacă fenomenul de cloroză a pomilor și pieirea prematură a acestora.
Terenurile cu pantă mai mare de 8 – 10% destinate plantării cu păr, vor trebui amenajate special în terase, iar terenurile cu pantă de peste 15% se evită, fiind neeconomice. Sunt de preferat parcele de care pot fi exploatate printr-o tehnologie adecvată, intensivă și eficientă economic.
Sortimentul și combinațiile soi-portaltoi recomandate.
La înființarea unei livezi, alegerea sortimentului trebuie să se facă conform cerințelor pieței de fructe, externe și interne sau a preferințelor consumatorilor. Acesta trebuie să cuprindă soiuri cu fructe de calitate superioară, atât pentru consum în stare proaspătă cât și pentru industrializare, dar care să asigure conveerul necesar alimentației pe o perioadă cât mai lungă de timp.
Soiurile de bază recomandate pentru plantațiile industriale, dar și pentru livezile de lângă casă, sunt:
– soiuri de vară cu coacere timpurie (decada I luna iulie – decada I luna august): Trivale, Triumf, Ina Estival, Daciana, Untoasa precoce Morettini, Argessis, Carpica; și cu coacere mijlocie (luna august): Clapp's Favourite, Getica, Napoca, Williams, Williams roșu;
– soiuri de toamnă cu coacere în septembrie până în noiembrie: Beurre Hardy, Untoasa de Geoagiu, Beurre Bosc, Haydeea, Aniversarea, Conference, Highland, Monica;
– soiuri de iarnă cu coacere și păstrare până în februarie – martie: Republica, Cure, Olivier de Serres, Passe Crassane, Euras, Virgiliu hibernal.
Pe lângă acestea, soiuri de completare sunt considerate cele care satisfac cerințele speciale, din această categorie făcând parte: Bella di Giugno, Aromată de Bistrița, Santa Maria, Jeanne d'Arc, Doyenne du Comice, General Leclerc, Comtesse de Paris, Josephine de Malines, Doyenne d'hiver. O atenție deosebită trebuie să se acorde alegerii soiurilor pentru grădinile familiale, care să asigure aprovizionarea cu fructe proaspete o perioadă cât mai lungă de timp și totodată să creeze posibilitatea prelucrării sub formă de compoturi, gemuri etc, necesare unui consum rațional. Sub acest aspect soiurile Williams și Cure dau rezultate foarte bune, alături de soiurile Untoasa precoce Morettini, Santa Maria și Napoca ce se pot prelucra cu randamente superioare și dau produse finite de calitate.
O atenție deosebită se va acorda portaltoiului folosit. In Tabelul 3.7 se prezinți combinațiile de altoire recomandate la înființarea plantațiilor de peri, în scopul evitare pieirii premature a pomilor.
Polenizatorii recomandați pentru soiurile zonate de păr. Evoluția sortimentului în ultimul deceniu a generat schimbări importante în cunoașterea materialului biologic care intră în componența noilor plantații de păr.
La păr, incompatibilitatea între soiuri este controlată genetic de un comples gametofitic, care este dependent de interacțiunea dintre genomul haploid al polenului și cel diploid al pistilului. Pentru depășirea fenomenului de autocompatibilitate se apelează la polenizatori sau soiuri parțial autofertile, prin care să se asigure legarea fructelor indiferent de condițiile de mediu existente în perioada polenizării.
Tabelul 3.7
Combinații de altoire la păr
Studiul pentru stabilirea celor mai buni polenizatori arată că majoritatea soiurilor sunt compatibile biologic între ele, excepție făcând unele combinații care se vor evita la asociere în plantații. Dintre soiurile bune polenizatoare fac parte o serie de soiuri valoroase, cum sunt: Williams, Beurre Hardy, Passe Crassane, Conference, Beurre Bosc, Republica, Daciana, Argessis, Monica etc. Soiuri rele polenizatoare, dar numai pentru anumite combinații de polenizare, sunt în primul rând cele triploide (T) 3ella di Giugno și Cure, apoi Jeanne d'Arc provenit dintr-un soi triploid (B. Diel (T) x D. du Comice), mutațiile pentru soiurile din care au provenit și invers (Williams roșu s Williams, Clapp's Favourite cu Starkrimson etc). Este necesar ca raportul între soiurile de bază și polenizator să fie de 5 : 1 sau 6:2, respectiv la 5 rânduri din soiul de bază se plantează un rând din soiul bun polenizator.
Tipuri de livezi și desimea optimă de plantare. In plantațiile de păr de tip intensiv sau superintensiv pomii se conduc sub formă de palmetă cu brațe oblice sau ras tufă.In cele clasice sau obișnuite pomii au coroana globuloasă sau piramidă etajată. De reținut este faptul că, părul se pretează foarte bine la formarea unor coroane conduse pe spalier ca forme aplatizate și chiar artistice.
Când pomii se conduc cu coroana în formă de palmetă se recomandă ca soiurile £e păr altoite pe gutui, cu sau fără intermediar, să se planteze la distanța de 2,0 – 2,5 3 pe rând și 3 – între rânduri, în funcție de vigoarea și fertilitatea solului, iar atunci când pomi sunt altoiți pe franc la pe rând și 4,5 – între rânduri ex. Untoasa Bosc, Cure și Untoasa Hardy la etc.
In cazul când pomii se conduc cu coroana rotundă sau globuloasă, fus, tufă, distanțele se măresc considerabil. Cei altoiți pe gutui la 2,5 – pe rând și 3,5 – între rânduri,iar cei altoiți pe franc la 3,5 – pe rând și 4 – între rânduri. Distanțele mici pe rând nu compensează excesul de spațiu între rânduri, iar pe de altă parte, există inconvenientul că la distanțe mici între rânduri lucrările de întreținere sunt mai greu de executat mecanizat. De asemenea, este preferabil sistemul de plantare în rânduri simple comparativ cu cel în rânduri duble, primul ușurând mecanizarea, în timp ce al doilea nu se justifică decât prin ridicarea numărului de pomi la hectar, lucru care se poate realiza, prin îndesirea pomilor pe rând.
Dintre soiuri, cele cu fructificare tip spur și vigoare mijlocie-mică, așa cum sunt Trivale, Getica, Untoasa de Geoagiu, Euras și Republica, se pretează la densități de până la 3000 pomi/ha, în timp ce soiurile Napoca, Daciana, Williams, Williams roșu, Jeanne d'Arc răspund tehnologiei de cultură până la densități de 1500 – 2000 pomi/ha. In cazul altoirii pomilor pe gutui și conduși sub formă de cordon, se pot realiza densități de peste 5.000 pomi/ha.
Lucrări de înființare. Etapele care trebuie parcurse la înființarea unei plantații de păr sunt următoarele: pichetarea terenului, săpatul gropilor, repichetatul și umplerea parțială a gropilor cu pământ și gunoi, alegerea materialului săditor, repartizarea pomilor la gropile de plantare și plantatul pomilor.
Pichetatul terenului se face în vederea marcării locului de plantare al fiecărui pom. In funcție de natura terenului se utilizează mai multe sisteme, dar cel mai folosit este cel simplu de marcare, prin țăruși, la distanțele stabilite, și prin măsurare cu ruleta. Practic, pe terenuri cu pante mici sau în pante terasate: pichetatul în dreptunghi la care între rânduri distanța este mai mare, iar pe rând distanțele sunt mai mici și în pătrat la care distanțele sunt egale atât pe rând cât și între rânduri.
In cazul terenurilor ușor accidentate sau cu o pantă mică, pichetarea se face în paralelogram ca și cel în dreptunghi, doar unghiurile opuse sunt egale două câte două. sau în chinconz respectiv în triunghi echilateral.
Atunci când se dorește plantarea pomilor pe terenuri neamenajate se face pichetaj pe curbe de nivel.
In cazul pichetării terenului pentru înființarea de plantații intensive, întotdeauna trebuie avut în vedere ca rândurile de pomi să fie perpendiculare pe axui drumurilor principale.
Săpatul gropilor, repichetatul și umplerea parțială a gropilor cu pământ și gunoi de grajd. Prima dintre aceste lucrări trebuie făcută cu mult timp înainte de plantare, uneori chiar cu 1 – 2 luni, acolo unde terenul nu se desfundă. Mărimea gropilor este variabilă în funcție de gradul de mobilizare al terenului, și anume de la 30 x 30 x în teren desfundat, până la 60 x 60 x în teren nedesfundat. Celelalte lucrări se fac cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantare, respectiv gropile se umplu cu pământ și gunoi, iar repichetatul se face prin vizare pe jaloane sau cu ajutorul scândurii de repichetat.
Alegerea materialului săditor, este una din operațiile de care depinde starea viitoarei plantații. De aceea, trebuie ales și plantat numai material autentic, sănătos, liber de atacul unor boli și dăunători precum și de viroze, procurat din pepinierele autorizate din cadrul stațiunilor de cercetare pomicolă. Este indicat să se aleagă pomi cu rădăcinile cât mai dezvoltate și intacte, cu lemnul ramurilor copt și muguri bine formați, preferându-se cei care au numeroase ramuri laterale sau anticipați, la care se poate forma scheletul pomului și implicit intrarea timpurie pe rod. Efectul plantării unor astfel de pomi constă în formarea rapidă a coroanelor și începutul fructificării încă din anul 2 sau 3, obținându-se o producție însemnată de fructe încă din anul 4 de la plantare.
Plantarea pomilor. Epoca cea mai potrivită pentru plantarea pomilor în general este toamna, întrucât asigură refacerea sistemului radicular și pornirea în vegetație primăvara mai timpuriu. Pomul trebuie plantat la adâncimea la care a crescut în pepinieră, respectiv cu punctul de altoire la nivelul solului. In caz că plantarea este adâncă, se întârzie pornirea în vegetație, iar în cazul unei perioade ploioase și pe teren greu are loc asfixierea rădăcinilor. Numai în zona de șes, unde se simte lipsa umezelii, pomii pot fi plantați cu 2 – mai adânc decât au fost în pepinieră. Pe măsură ce se așează pământ peste rădăcinile pomului, trebuie efectuată o călcare energică, în vederea obținerii unui contact intim cu solul.
De regulă, la plantare, după fasonarea rădăcinilor și mocirlire, pomul se așează în partea de nord a tutorelui pentru a-l proteja de acțiunea înghețului și dezghețului brusc.
Alte lucrări care se fac odată cu plantarea pomilor sunt: administrarea îngrășămintelor la groapă, udarea, precum și mușuroitul de toamnă.
Când pomii se plantează în gropi săpate individual, cum este cazul în grădinii de lângă casă, odată cu plantarea, trebuie administrate și îngrășămintele, și anume 15 – gunoi de grajd bine fermentat sau 20 – azotat de amoniu, 20 – de sare potasică și 50 – superfosfat substanță activă, la fiecare pom.
In condițiile actuale, costul înființării unui hectar de livadă de păr ajunge la 70 milioane de lei, adică 2.100 USD, dintre care 80% reprezintă costul materialului săditor, iar restul lucrările de pregătire a terenului și de plantare.
Forme de conducere și moduri de tăiere a pomilor. Habitusul pomului rapiditatea intrării pe rod, cantitatea și calitatea fructelor sunt caracteristice fiecare: asocieri soi – portaltoi. Ele sunt influențate mult de forma de conducere, implicit ce modul de tăiere a pomilor prin care se evită dezechilibrul dintre creștere și fructificare, respectiv alternanța de rodire.
Dintre sistemele de conducere experimentate până acum la păr și care permit realizarea unor garduri fructifere continui, bine luminate, cu zonă optimă de fructificare (lățimea să nu depășească 0,8 – ), cu intrare timpurie pe rod și o înălțime care să nu depășească mărimea distanței dintre rânduri, menționăm formele aplatizate (palmeta cu brațe oblice, palmeta cu brațe orizontale, cordonul vertical și oblic și formele libere (fusul subțire – Slender spindle sau ax central, fus liber și piramidă etajată. Pentru livezile comerciale, cât și în livezile mici se folosește cu precădere palmeta neregulată cu brațe oblice, cordonul vertical și fusul – tufă liber aplatizat. în Figura 3.3 (după M. Cotorobai, 1995) se pot urmări etapele parcurse în formarea corectă a unui pom în primii 4 – 5 ani după plantare și sunt comparabile cu cele de la măr.
Figura 3.3 Modul de tăiere și conducere a pomilor pentru
o formare și rodire corectă, în primii ani după plantare
Fertilizarea, irigarea și lucrarea solului în livezile de păr. In concepția actuală a specialiștilor, fertilizarea solului nu se referă doar la conținutul ridicat în elemente nutritive indispensabile plantelor, ci cuprinde complexul rezultat din acțiunea cumulativă și echilibrată a tuturor factorilor chimici, fizici și microbiologici ai terenului, care în armonie cu condițiile climatice determină comportarea vegetativă și de producție a plantelor de cultură. Acest concept implică, pe de o parte, intervenția fertilizării ca element fundamental în asigurarea creșterii și rodirii, dar și a altor metode agrotehnice care influențează ameliorarea structurii, disponibilitatea hidrică și activitatea microbiană utilă a terenului, de care depinde desfășurarea normală a funcțiilor sistemului radicular.
Specificul sistemului radicular al părului. Sistemul radicular al părului a fost studiat relativ puțin în diferite țări. Datele obținute arată că repartizarea rădăcinilor depinde de condițiile de sol, nivelul apei freatice, portaltoi, soi, modul de înmulțire al pomilor, îngrijirile aplicate părții aeriene.
Cercetările făcute de A. Șuta și colab. (1959) au arătat că în condițiile solurilor argilo-lutoase și puternic podzolite, părul altoit pe sălbatic a dezvoltat un sistem radicular puternic care a pătruns la 4 – adâncime la pomii în vârstă de 25 – 38 ani; marea masă a rădăcinilor s-a situat la adâncimea de 20 – , iar diametrul lor a depășit de 3 ori diametrul proiecției coroanei.
Numărul rădăcinilor și repartizarea lor pe solul cu cernoziom levigat, după N. Ghena (1964) a diferit de la un portaltoi la altul în cazul soiului Cure în vârstă de 17 ani. Astfel, gutuiul ca portaltoi prezintă un număr mai mare de rădăcini mai subțiri și mai ramificate decât părul pădureț. In stratul 0 – la gutui s-au găsit 10,6% rădăcini, iar la părul pădureț 2,2%.
Marea masă a rădăcinilor cu direcție orizontală la gutui se află în stratul de sol 20 – (45,4%) în timp ce la părul pădureț se află mai adânc, la 40 – 53,4%). In stratul de sol de la 60 – la gutui se găsesc 5,6% din rădăcini, iar la părul pădureț 14,4%.
In ce privește rădăcinile de schelet cu direcție verticală, la gutui pătrund la , iar la părul pădureț la .
Intre dezvoltarea părții aeriene și dezvoltarea sistemului radicular există o corelație pozitivă (N. Ghena și colab., 1961). Soiurile cu creștere viguroasă ex.Cure au sistemul radicular mai dezvoltat și mai bine ramificat decât soiurile puțin viguroase ex. Williams.
La păr, sistemul radicular al pomilor altoiți pe portaltoi franc este mai dezvoltat, cu rădăcini viguroase, cu direcție aproape verticală ajungând în straturile mai profunde, chiar la adâncime, iar pe orizontală depășesc de 2,5 – 3 ori proiecția coroanei. In cazul pomilor altoiți pe gutui, sistemul radicular este format din rădăcini superficiale, cele cu direcție verticală ajungând la adâncime; iar expansiunea laterală a rădăcinilor este superioară nivelului părții aeriene (proiecția coroanei). Aceste date servesc la aplicarea corectă a lucrărilor de întreținere a solului și de fertilizare în livezi care trebuie să fie făcute în funcție de dispunerea rădăcinilor în sol.
Aplicarea îngrășămintelor în livezile de păr. Importanța îngrășării pomilor in plantațiile de păr, a fost subliniată de numeroase cercetări și aceasta reprezintă punctul de plecare pentru fertilizarea organică și chimică. Cunoașterea elementelor de bază legate de aplicarea rațională a îngrășămintelor și a dozelor corespunzătoare în concordanță cu nevoile pomilor, au scop înlăturarea diferențelor de opinii privind tipul de îngrășare, dozele de fertilizare, epoca și modul, ca și forma de administrare. De asemenea, echilibrul și intensitatea îngrășării, se referă la raportul optim NPK și cantitatea de azot, fosfor și potasiu care se administrează la hectar.
In raport cu natura terenului, dezvoltarea pomilor și nivelul producției de iructe la păr, trebuie realizat anual un echilibru de azot, fosfor și potasiu necesar unor creșteri normale și o rodire constantă (Tabelul 3.8).
Tabelul 3.8
Necesarul de îngrășăminte complexe la păr
In același timp, este foarte important ca prin modalitățile de distribuire a acestora să ajungă în zona de teren explorată de majoritatea rădăcinilor pomului.
In general, aplicarea îngrășămintelor se face înaintea efectuării lucrărilor solului sau la pom, înainte și după plantare. De asemenea, este posibilă administrarea de îngrășăminte solubile direct pe sol sau foliar, cu mașina de stropit, odată cu unul din tratamentele de combatere a bolilor și dăunătorilor.
In ultimii ani, s-a introdus o nouă tehnică de administrare a elementelor fertilizante în apa de irigare prin aspersiune sau la pom, prin fertirigare. îngrășarea foliară se bazează pe capacitatea frunzelor și a altor părți lemnoase ale pomului, de a absorbi prin stomate sau lenticele soluții de fertilizanți bine determinați ca uree, sulfat de amoniu, nitrați etc. După Benson (1978), îngrășarea pe bază de uree nu este suficient de eficace la păr, întrucât frunza nu dispune de o capacitate corespunzătoare de absorbire. Dimpotrivă, absorbirea fosfatului monoamoniacal s-a confirmat în cercetările întreprinse în Japonia (Sato, hahira și Harada, 1987).
Pentru a asigura creșteri normale și o rodire constantă este nevoie să se aplice în livezi îngrășăminte organice. Cele mai bune rezultate se obțin prin administrarea gunoiului de grajd în cantitate de 30 – 50 t/ha la plantare, apoi din 3 în 3 ani. în livezile cu peri, se pune adesea și problema aprovizionării solului cu aceste materii fertilizante, atunci când se practică culturi furajere ca: rapița, diverse ierburi folosite ca muici caracterizate prin creștere rapidă, ceea ce permite cosirea lor în cursul primăverii și aprovizionarea solului cu cantitate maximă de substanță organică.
Îngrășămintele minerale se vor administra în doze diferite în funcție de vârsta plantelor, la pomii tineri se vor aplica 50 – 60 kg/ha substanță activă, la începutul perioadei de rodire se vor administra 80 – 100 kg/ha substanță activă, iar în perioada de rodire plină se vor da 120 – 130 kg/ha substanță activă din elementele N, P, K.
Irigarea livezilor de păr. Nevoia de apă în livezi în momente de secetă sau în zone mai sărace în precipitații, constituie una din cele mai importante probleme agronomice. Lipsa de apă reprezintă adesea factor limită care exercită o acțiune de frână asupra altor factori ai fertilizării și nutriției pomilor. Intre anumite limite, păstrarea apei se poate realiza printr-o tehnică adecvată de lucrare superficială și repetată a solului, respectiv prin discuire mecanică. Dintre diversele fracțiuni de apă gravitațională, capilară, higroscopică ce constituie capacitatea hidrică maximă a unui teren, numai apa capilară este utilizată de plantă. In realitate și apa gravitaționala poate fi considerată disponibilă, dar cu condiția să fie în zona rizosferei, fapt care durează o scurtă perioadă de timp.
Cercetările au stabilit că, pentru fiecare tip de teren datele tensiometrice sunt corelate cu o disponibilitate hidrică determinată în practică. Numeroase experiențe au demonstrat că valori tensiometrice de 30 – 40 cm/Hg sunt vecine cu punctul de ofilire în majoritatea terenurilor, moment în care trebuie intervenit cu irigare. Normele de irigare optime sunt de 300 – 400 mc/ha.
În cursul perioadei de vegetație se va practica irigarea astfel ca umiditatea solului să nu scadă sub 70% din capacitatea de câmp. Pe o adâncime de 80 – 100 cm unde se află răspândită marea masă a rădăcinilor solul se va menține în permanență cu suficientă umezeală. In timpul vegetației se vor aplica 4-5 udări cu câte 300 – 400 mc apă/ha. Prima udare se face primăvara înainte de dezmugurire, a doua se aplică la 15 – 20 zile după înflorire, iar a treia se face după căderea fiziologică a fructelor, respectiv în timpul creșterii intensive a lăstarilor, a creșterii fructelor și la începutul diferențierii mugurilor de rod. A patra și a cincea udare se aplică toamna cu 15 – 20 zile înainte de recoltarea fructelor.
Administrarea apei se face prin rigole executate între rânduri, prin aspersiune și în ultimul timp, prin metoda picurării sau microjetului.
Prima metodă presupune o amenajare corespunzătoare a suprafeței de teren respective, dar este mai puțin costisitoare decât celelalte două care cer echipamente speciale de udare ca aripi de udare, aspersoare etc.
Lucrările solului. Lucrarea manuală sau mecanică a solului contribuie la regularizarea circuitului și consumului hidric din sol, la crearea și păstrarea structurii terenului, ca și la ameliorarea proprietăților fizice, chimice și microbiologice ale solului.
Problema lucrării solului în livezi trebuie examinată în raport de sol și pom, față de care trebuie alese cele mai corespunzătoare tehnici culturale, menite să îmbine cerințele agronomice cu cele biologice. Din acest punct de vedere, lucrările solului se împart în: profunde, (cele care se practică înainte de plantare respectiv desfundatul la 50 – , relativ profunde la 20 – și superficiale la 15 – , care se efectuează în funcție de dispunerea rădăcinilor, natura terenului și epoca de aplicare. Aplicarea acestor lucrări este îndeosebi necesară pentru distrugerea buruienilor și încorporarea îngrășămintelor chimice sau organice în sol.
Aratul și discuitul, ca și prașilele manuale sau mecanice pe rândul de pomi reprezintă lucrările din livada de peri care atunci când sunt executate la timp și corect, contribuie la menținerea potențialului biologic al solului.
O altă lucrare recomandată, prin care se pot înlocui prașilele pe rând, este erbicidarea cu Rondoup 3-4 l/ha, postemergent, când buruienile au 15 – înălțime.
3.11 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Momentul optim de recoltare. Stabilirea momentului de recoltare optim la pere se bazează pe caractere organoleptice bine determinate și unele observații vizuale privind schimbarea culorii verzi în galben al pigmenților antocianici, atunci când începe maturarea fiziologică. Culorile se pot identifica prin comparare cu benzi colorate standard sau cu ajutorul electrocolorimetrului sau fluorometrului ori prin simpla constatare în livadă.
S-a demonstrat că un indice orientativ al maturării fructelor este dat de rezistența la ruperea pedunculului, dar nu este general valabil, în această categorie fiind și rezistența pulpei la presiune măsurată cu penetrometrul.
Alte metode sunt bazate pe probe fiziologice și chimice, respectiv vârstei fructelor, exprimată în numărul de zile cuprinse între sfârșitul înfloritului și recoltare, iar dintre însușirile chimice: determinarea prezenței amidonului, procentul de substanță uscată, zahărul reducător, aciditatea, cantitatea de principii volatile, antocian; etc. Chiar și intensitatea respirației (după Kidd și West), constituie un indice interesant, intensitatea maximă a respirației coincizând cu maturitatea deplină.
In mod practic soiurile de vară se recoltează cu 6 – 8 zile înainte de maturitate, când ating dimensiunile normale și culoarea lor devine galben-verzuie. Soiurile de toamnă se recoltează cu 10 – 14 zile înainte de maturitate, iar soiurile de iarnă se recoltează cât mai târziu. Recoltarea soiurilor de vară și toamnă se face în mai multe etape. Operațiunea se face manual păstrându-se pedunculul întreg. Se folosește acelas. inventar ca și la măr, iar sortarea perelor se efectuează manual sau mecanizat.
Experiențele efectuate la I.C.EYI.L.F. de către K. Millim, 1981, arată că recoltarea perelor în vederea păstrării se face în mod practic când se ating următorii parametrii:
a) fructele își încetează creșterea în mărime;
b) culoarea de fond a pieliței începe să se schimbe de la verde spre o nuanță ma; deschisă;
c) amidonul a început să se hidrolizeze în zona casei seminale, dar este prezent în restul pulpei pe circa 35-85% din structura secțiunii transversale, în funcție de so; și condiții de cultură;
d) fermitatea pulpei se micșorează, valorile fiind diferite după soi și epoca de maturare ex. Clapp's Favourite, 4,6 – .f, Williams 6,8 – .f, Beurre Bosc 7,1 – .f, Cure 6,5 – .f, Olivier de Serres 6,9 – .f;
e) vârsta fructelor, exprimată prin numărul de zile de la înflorire la recoltare să fie caracteristică grupei de soiuri respective și zonei de cultură, mai mic la cele de vară și mai mare la cele de toamnă și iarnă ex. Clapp's Favourite 107 – 110, Williams 111 – 124, B. Bosc 135 – 137, Cure 156 – 160, Olivier de Serres 171 – 175.
Păstrarea perelor în depozite în scopul prelungirii consumului în stare proaspătă pe o perioadă cât mai mare, este dependentă de factorii mediului ambiant în care se face conservarea, în special de temperatură, de umiditatea relativă, circulația și compoziția aerului.
Cercetările întreprinse au scos în evidență faptul că la păstrare, atât în condiți: naturale cât și frigorifice, soiurile se comportă diferit în sensul că soiuri cum sunt B. Diel, Olivier de Serres, Josephine de Malines, Republica, M. Levavasseur, Euras, se păstrează mai bine și cu pierderi mai mici în condiții naturale decât la conservarea prii frig. Conservarea în frig a perelor cere condiții specifice pentru fiecare soi sau grupe de soiuri (K. Millim, . Gorini, 1984). In Tabelul 3.9 se prezintă temperaturile de conservare a perelor la principalele soiuri din cultură, atât la frig cât și în condiții de atmosferă controlată.
In consecință, după temperaturile de conservare pe care le cer diferitele soiuri, acestea se pot grupa astfel:
1 la 0°C: Clapp's Favourite, Williams, B.L. d'Avranches, B. Bosc
0 – 2°C: Cure, D. du Comice, D. d'Angouleme, Josephine de Malignes
2 – 3°C: Passe Crassane, Conference.
Aceleași cercetări arată că soiurile Republica și Comtesse de Paris nu se pot păstra în atmosferă controlată deoarece pierderile în timpul păstrării sunt mai mari comparativ cu cele din condiții frigorifice normale.
Tabelul 3.9
Temperaturi de păstrare la frig
Valorificarea perelor în stare proaspătă. Valoarea comercială a fructelor depinde de calitatea acestora cât și de modul cum sunt ambalate și prezentate cumpărătorului.
Din practică se știe că o marfă, chiar dacă este mai slabă din punct de vedere calitativ, dar este bine ambalată și prezentată este mult mai apreciată pe piață decât o marfă de calitate bună dar prezentată necorespunzător.
Este și cazul perelor, îndeosebi a celor cu coacere târzie, de toamnă și iarnă careți desăvârșesc maturarea și ating însușirile optime de aspect și calitate, în depozite.
De aceea este necesar ca înainte de a fi valorificate să se scoată din spațiile reci, unde s-au păstrat și să se introducă în alte încăperi cu temperatura de 16 – , unde se țin 3 – 5 zile, timp în care se maturează asigurând însușirile organoleptice caracteristice și apoi se dau în consum.
Evaluarea senzorială, care se face prin degustare, conduce la aprecierea gustului specific, aromei, suculentei, în funcție de care se stabilește și categoria consumatorilor.
La pere, în mod deosebit, pe lângă acest aspect se apreciază pozitiv, untozitatea pulpei, suculenta și aroma. In acest sens, ca etalon al calității sunt considerate soiurile Williams (Duset alb) și Untoasa de Geoagiu.
3.12 Bolile și dăunătorii părului. Combaterea lor
Dăunătorii părului
Psilla părului (Psylla piricola Fdrst) provoacă pagube care constau în diverse alterări, căderea frunzelor, lemnificarea redusă a creșterilor anuale, maturare defectuoasă a fructelor, emiterea de suc dulce pe lemn și frunze care favorizează dezvoltarea fumaginei. Este vectorul care contribuie la răspândirea bacteriei Erwinia amylowora, care produce arsura bacteriană sau fire blight, precum și la extinderea fitoplasmei responsabile de pear decline.
Combaterea se face atât în perioada de repaus a pomilor, prin tratamente cu Oleocarbetox 3%, sau în cursul vegetației cu insecticide sistematice de tip Mitac 20 EC – 0,3%, Dimilin 25 WP – 0,04%, Sumi-alpha 2,5 EC – 0,04% sau Diazol 60 EC -0,15%.
Afidele roșii ale părului (Yezabura piri) trăiesc preferențial pe partea inferioară a frunzei, îndeosebi pe cele terminale, înconvoind limbul și cauzând pieirea mugurilor în creștere. Se combate la fel ca Psyîla.
Afidele verzi (Aphis pomi), cu numeroase generații pe an, provoacă răsucirea frunzelor, căderea fructelor, atrofierea ramurilor etc.
Se combate prin tratamente cu Sinoratox 35, Decis 25 EC, Zolone 35 EC, Plictram 25 WP, Padan 50 WP
Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus). Constituie cel mai periculos dăunător, pagubele pe care le provoacă pomilor și fructelor fiind mari. Larvele se hrănesc cu sucul plantei, întâlnindu-se pe trunchi, ramuri, peduncul, fructe încât cele puternic infectate se deformează și se maturează înainte de termen.
Combaterea constă în stropiri de iarnă cu Dibutox 25, iar în cursul vegetației cu Carbetox 37 – 0,5% și Actellic 50 EC – 0,1%.
Viermele fructelor (Carpocapsa pomonella) este una din insectele cele mai dăunătoare ale părului, deoarece larvele sale depreciază grav fructele, săpând galerii până la semințe.
Combaterea se face prin tratamente cu insecticide la mijlocul lunii mai și în continuare până în august din două în două săptămâni.
Ca larvă matură protejată de un scut se ascund în crăpăturile scoarței sau ramurilor, uneori în lăzile de recoltare, transformându-se în crisalide în primăvara următoare.
Gărgărița mugurilor (Antbonomus piri Kolt) produce daune în mugurii floriferi în care toamna, femela depune ouă, de unde primăvara ies larve care se hrănesc distrugând interiorul mugurelui. Pagubele pot fi considerabile, iar combaterea se face prin stropiri în toamnă cu clorurate de sinteză.
Viespea părului (Hoplocampa Brevis Klug). Florile și fructele atacate de viespe sunt pierdute încât daunele pot fi însemnate dacă nu se fac tratamente cu insecticide ca Sintox 25 EC – 0,2%, Decis 25 EC – 0,03% în perioada umflării mugurilor și până la căderea petalelor.
Păianjenul roșu (Paratetranychus pilosus). Acest acarian depune ouă de culoare roșietică în crăpăturile scoarței ramurilor și pe frunze. Poate avea 8 – 9 generații pe an, mai ales în anii călduroși.
Pentru evitarea pagubelor se fac stropiri în timpul iernii cu produse ovicide ca Dibutox 25, Paroil, iar în cursul vegetației cu acaricide specifice ca Demitan 0,07%, Sanmite 0,05 % etc.
Păianjenul părului (Eriophyes pyri) trăiește între solzii mugurilor de păr și atacă frunzele provocând formarea de mici gale colorate, care ies pe partea superioară. Dacă este necesar se poate combate folosind sulf muiabil sau acaricide specifice. Bolile criptogamice
Rapănul, produs de ciuperca Venturia pirina sau Fusicladium pirium, se manifestă mai mult sau mai puțin intens în funcție de an și cuprinde frunza, lăstarii și fructele, pe acestea din urmă depreciindu-le calitativ. S-a observat că rezistența sau toleranța speciilor și soiurilor din genul Pyrus este foarte diferită de la 0 la 100% atacacate.
Pătarea albă (Mkosphaerella sentina) produce pagube frunzelor care cad de timpuriu. Se recomandă aceleași substanțe ca și pentru combaterea rapănului.
Rugina părului (Gymnosporangium sabinae) este o boală de interes relativ, fiind puțin frecventă și nu provoacă pagube mari, decât în zonele unde se găsește și ienupăr. Ca regulă generală în combaterea pentru bolile provocate de ciuperci, înainte de pornirea vegetației și la temperaturi peste se folosesc produsele cuprice, iar pentru tratamentele care se efectuează în cursul vegetației se utilizează fungicide de sinteză organică fie cu acțiune de contact, fie cu acțiune sistemică.
In Tabelul 3.10 se prezintă schema de combatere a bolilor și dăunătorilor părului. in reducerea numărului de tratamente, cu implicații însemnate în economia de carburanți și energie, precum și micșorarea surselor de poluare, un rol deosebit îl are folosirea unor mijloace moderne de avertizare ca mildiograful, utilizarea atractanților sexuali, feromoni ca și introducerea unor soiuri cu rezistență genetică la boli și zăunători.
Bacterioze și viruși la păr
Dintre bolile produse de bacterii menționăm tumorile radiculare date de Agrobacterium tumefaciens, localizate în zona coletului și pe rădăcini. Au formă și dimensiuni variabile, întâi sunt fragede, apoi devin tari și de culoarea lemnului mergând spre descompunere. Pentru combatere se recomandă dezinfecția cu o soluție de sublimat corosiv de 1% și zeamă bordeleză 1%, precum și a uneltelor de lucru. O altă bacterioză răspândită în America de Nord și recent în Europa de Vest (la noi a fost semnalată începând din anul 1991), este necroza ramurilor, arsura bacteriană sau „fire blight” care produce daune însemnate.
Boala este produsă de Erwinia amylowora și provoacă în primăvară brunificarea și ofilirea florilor de păr, după care cuprinde frunzele, mugurii, lăstarii, ramurile, trunchiul și fructele. Ulcerațiile de pe ramuri și de pe trunchi pot avea dimensiuni de câțiva centimetri, ele având ca efect uscarea lor.
Combaterea se face prin arderea pomilor atinși, intervenții cu antibiotice cât și prin introducerea de soiuri rezistente genetic (soiuri foarte sensibile: B. Durondeau, Conference, Gorham, Laxton Superb, Trivale, Păstrăvioare, Aromată de Bistrița; soiuri sensibile: Alexandrine Douillard, Beurre Bosc, Clapp's Favourite, Dr. J. Guyot, Highland, Williams; mediu sensibile: Beurre Anjou, B. Clairgeau, B. Giffard, D. du Comice, Packham's Triumph; puțin sensibile: B. Hardy, D. d'Angouleme, B. L. d'Avranches, Haydeea, Triumf, Getica, Monica, Euras; rezistente: Dawn, Mac. Magness, Maxine, Star, Sirrine).
Combaterea chimică se face cu substanțe bactericide, cu acțiune sistemică sau eradicantă, care se aplică la începutul primăverii, în timpul repausului vegetativ, la înflorire și după înflorire. Dintre cele mai eficace s-au dovedit în perioada preflorală. tratamentele cu zeamă bordeleză (150-250 g/hl apă); în perioada florală, stropirile cu produse cuprice, cu doze mici de 50 g/hl apă sau Aliette (60 – 120 g/hl), precum și cu antibiotice (streptomicină sau oxitetraciclina 200 – 300 ppm sau li la 5 – 7 hi de apă, kasugamicină 150 – 300 ppm); în perioada postflorală, stropirile cu zeamă bordeleză (50 – 100 g/hl sau Aliette în doze de 35 – 40 g/hl).
In perioada de toamnă, după căderea frunzelor, rezultate bune dau tratamentele cu compuși cuprici în concentrații mari de 150-250 g/hl.
Cercetările în domeniul luptei biologice au condus la lansarea pe piață a unor produse bazate pe bacterii antagoniste care oferă protecție în jur de 60% ca Blight Ban în S.U.A., Ulmasud și Mycasin în Germania etc. Datorită dificultăților de stabilire a modului de intervenție (conservare, formulare, mod de folosire a preparatelor, cadența tratamentelor, starea fiziologică a gazdei, sensibilitatea surselor patogene, compatibilitatea biopreparatelor față de alte pesticide și parametrii agroclimatici) în relație cu dinamica factorilor care determină această interacțiune complexă, strategia este puțin aplicată.
Pieirea părului sau pear decline este produsă de un agent infecțios de tip fîtoplasmă care se manifestă prin reducerea creșterii și pierderea producției sau prin moartea pomilor atinși, care poate surveni brusc sau după o agonie lentă. Ca simptome incipiente se observă o înroșire a frunzelor la sfârșitul lunii iunie, însoțită de deformarea marginii frunzelor și căderea prematură. Atunci când pieirea este lentă, creșterile sunt reduse, frunzele mici, ruginii, cad prematur, apar linii brune pe scoarță. In căzui pieirii rapide, mugurii și florile se usucă rapid și cad, iar frunzele uscate rămân pe pom. Soiuri sensibile: Williams, Conference, B. Hardy, Packham's Triumph și uneori Doyenne du Comice. Pentru combatere se recomandă folosirea soiurilor mai puțin sensibile, menținerea unor condiții fitosanitare bune, fără atac la Psylla, care este vector în răspândirea bolii.
Dintre viroze, mozaicul frunzelor, manifestat prin zone decolorate în verde palid, nervuri decolorate anormal, pune probleme atunci când se lucrează cu materialul infectat. Același aspect este de semnalat și la infecția cu „stern growing” sau boala lemnului striat.
Tabelul 3.10
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate
pentru combaterea bolilor și dăunătorilor
Soiuri de păr
CAPITOLUL IV
TEHNOLOGIA CULTURII GUTUIULUI
Cydonia oblonga MM.
Fam. Rosaceae
Subfam. Pomoideae
4.1 Importanța culturii și scurt istoric
Gutuiul ocupă un loc important în cultura pomilor fructiferi datorită însușirilor fructelor sale și adaptabilității la condițiile climatice ale diversității zonei temperate.
Deși în stare proaspătă gutuile se consumă puțin, în industria prelucrătoare :cupă un loc însemnat la prepararea dulcețurilor, peltelelor, compoturilor, marmelade-lor și altor produse. Din punct de vedere al componentelor nutritive gutuile conțin între 6,6 – 12,9% zaharuri, 0,60 – 1,76% acizi, 0,69 – 1,13% pectine, 0,33 – 0,95 % proteine, 10,8 – 38,2 mg% acid ascorbic (vitamina C) etc.
Ca pom se caracterizează prin intrare timpurie pe rod (anul 3) și dă producții mari, regulate, respectiv de la 15 – 20 t/ha până la 40 t/ha, fiind utilizat și ca portaltoi vegetativ pentru soiuri de păr cultivate intensiv.
Gutuiul este originar din regiunea Mării Caspice, nordul Iranului, Asia Mică, Asia Centrală și Caucaz, unde crește în stare sălbatică, fiind cunoscut din antichitate. în Europa, a fost luat în cultură prima dată în insula Creta, orașul Cydon, de unde îi provine și denumirea, fiind pomenit în scrierile vechilor greci încă din jurul anului 650 î.e.n.
In Europa, gutuiul este răspândit în Italia, Spania, Franța, cea mai importantă producție fiind realizată în Italia, cu respectiv 15.660 t în 1985 și 5.890 t în 1995, la o suprafață de .
In zona Americii, cei mai mulți gutui se întâlnesc în S.U.A., circa 50.000 pomi.
In România, suprafața cultivată cu gutui atinge , iar producția la nivelul anului fost de 8.300 t, principalele județe producătoare fiind Ilfov 20%), Olt (10%), Prahova, Gorj, Tulcea, Iași, Vaslui. Dintre centrele importante, amintim Podenii de Prahova, Mizil, Valea Călugărească, Focșani, Huși, Moșna, Comarna, Vidra, Copăceni, Bolintin, Macin, Tg. Jiu etc.
In perioada 1981 – 1985 s-a plantat în masiv, iar între 1986 – 1990 aproape de gutui, în special cu soiuri noi Aurii, Aromate, Moldovenești și bio-tipuri de Bereczki, Champion, De Constantinopol, De Portugalia.
In colecții se găsesc adunate 34 soiuri locale și străine, precum și 32 biotipuri (Tabelul 4.1).
4.2. Principalele caractere și însușiri ale gutuiului
Specia Cydonia oblonga se caracterizează prin sistem radicular fîbros, puțin dezvoltat în profunzime, majoritatea rădăcinilor fiind situate între 25 – și pe orizontală pe o rază de 2 – . această caracteristică face ca pomii să fie mai puțin rezistenți la secetă și parțial la ger. Cât privește partea aeriană a pomului, aceasta se dezvoltă până la 5 – , uneori ca o tufă cu mai multe tulpini care pornesc din colet. In pepinieră are o creștere geniculată și se înmulțește vegetativ prin marcote, anumite selecții fiind buni portaltoi pentru păr.
Vigoarea este variabilă de la tipuri cu creștere slabă până la cele cu vigoare mijlocie sau mare.
O însușire deosebită față de celelalte semințoase o constituie tardivitatea înfloritului (în luna mai), cu 10 – 15 zile mai târziu decât mărul și părul și durează 8-15 zile în funcție de nivelul temperaturii.
Studiile arată că gutuiul este autofertil sau parțial autofertil, dar la polenizare încrucișată se obține un spor de recoltă.
In general, soiurile rodesc pe formațiuni fructifere tip bursă și își maturează fructele târziu, în luna octombrie, acestea având mărimea între 200 – , după soi. de culoare gălbuie și acoperite cu un puf caracteristic.
4.3 Cerințele gutuiului față de condițiile de mediu
Cerințele față de temperatură. Gutuiul are cerințe deosebite, în sensul că trebuie să fie cultivat în zonele cu veri călduroase și ierni blânde, unde minima absolută nu coboară sub .
In general, gutuiul este mai sensibil la temperaturile scăzute, comparativ cu mărul și părul. Observațiile arată că pentru parcurgerea fenofazelor are nevoie de 3.350 – 3.51O°C, suma temperaturilor active.
Ca și la celelalte specii semințoase, sensibilitatea florilor și fructelor la temperaturile scăzute are limite cuprinse între -1,5 … -2,2°C, în timp ce rădăcinile rezistă pânăla-12 …-.
Din practica pomicolă se cunoaște că soiurile Champion, De Lescowatz, De Huși sunt mai rezistente la ger, comparativ cu Bereczki și De Portugalia care sunt ceva mai sensibile.
Cerințele față de lumină sunt mai mari decât la celelalte specii pomicole, trebuind ca în coroana pomului să se creeze condiții optime de pătrundere a acesteia, întrucât insuficiența luminii reduce productivitatea și mută rodirea la periferia lăstarului. Preferă expozițiile sudice cu multă lumină.
Cerințele față de apă sunt relativ mari, însă gutuiul se adaptează ușor atât la cultura pe terenuri nisipoase, cât și pe soluri mai umede, dar între anumite limite. în cazul lipsei îndelungate a apei fructele rămân mici, au sclereide mai multe, frunzele se răsucesc și cad, încât este necesară irigarea ori de câte ori este nevoie (400 – 600 mc/ha).
In privința cerințelor față de sol se cunoaște că gutuiul reușește pe soluri aluvionare, fertile, cu conținut redus de calcar (sub 8%), bine aprovizionate cu apă. Dă rezultate bune și pe solurile sărăturoase până la 15 – 20% sodiu. Pe solurile ușoare, nisipoase, gutuiul începe să rodească timpuriu, dar are o durată de viață scurtă. La fel trebuie menționat că pe solurile cu procent ridicat de calciu (peste 10%), gutuiul suferă de cloroză și în acest caz astfel de soluri trebuie evitate.
Tabel 4.1
Germoplasma la gutui (S.CP.P. Tg. Jiu)
4.4 Sortimentul de gutui recomandat în cultură
Aromate. Selecție din soiul Bereczki, clona 150, omologat în anul 1982.
Pomul are vigoare supramijlocie, coroană invers piramidală, cu ramuri variabil de groase și unghiuri de ramificare mici, iar scoarța brună și netedă. Frunzele sunt caracteristice, rotunde sau ovoide, cu vârf obtuz, nervuri principale colorate roșu violaceu închis. Florile sunt mari, cu petale albe și nervuri roșietice, iar bobocii florali au nervuri roșietice. Pomii sunt rezistenți la ger și au o comportare bună la atacul de Monilinia.
Fructul are forma piriformă, de mărime mijlocie (), culoare galbenă limo-nie, cu pielița groasă, netedă, lucioasă, acoperită cu perișori fini la jumătatea dinspre caliciu. Pulpa alb-gălbuie, crocantă, destul de zemoasă, dulce, acidulată și foarte aromată. Conține 12,2% zahăr total, 1,27% g aciditate, 0,77% pectine, 0,92% proteine și 25,6% mg acid ascorbic.
Epoca de consum – octombrie – decembrie.
Aurii. Selecție din soiul Bereczki, clona 300; omologat în anul 1982.
Pomul are talie mijlocie, coroana globuloasă, semicompactă, cu ramuri de schelet groase și unghi de ramificare mare, cu scoarța maroniu-roșcată. Frunzele sunt foarte mari, ovoide, aproape glabre, iar florile au petale albe și infiltrații slabe de roșu pe nervuri. Pomii rezistă bine la ger.
Fructul este foarte mare (450 – ), de formă rotunjit-piriformă, cu coaste largi și suprafața vălurată, asimetric în plan transversal, de culoare galbenă-limonie. Pulpa este gălbuie, fină, crocantă, destul de zemoasă, puțin astringentă, dulce, slab acidulată și cu aromă fină. Conține 10,4 % zahăr total, 0,95% g aciditate, 0,94% g pectine, 0,64 %g proteine, 18,1% mg acid ascorbic.
Epoca de consum – octombrie – decembrie.
Moldovenești. Selecție din zona colinară a Moldovei, omologat ca soi nou în anul 1982.
Pomul are talie mică, coroană globulos-turtită, scoarța brun-cenușie. Frunzele sunt mici, ovoid rotunjite, subțiri, cu perișori numeroși pe partea inferioară. Florile sunt mijlociu de mari, de culoare alb-roșietică ca și bobocii florali.
Fructul de mărime mijlocie (270 – ), de formă rotunjită, cu coaste largi mai mult spre extremități, de culoare galbenă aurie, cu nuanță portocalie. Pielița este subțire, netedă, lucioasă, acoperită cu perișori pâsloși și cenușii în jumătatea dinspre caliciu. Pulpa este galbenă, consistentă, crocantă, semizemoasă, puțin înecăcioasă, dulce, acidulată și aromată. Conține 11,8% zahăr, 1,27% g aciditate, 0,77 % g pectine, 0,92% g proteine și 25,6% mg acid ascorbic.
Epoca de consum – octombrie – decembrie, în unii ani ianuarie.
Bereczki. Soi de origine maghiară, mult răspândit în toate zonele favorabile.
Pomul este viguros, cu coroana invers piramidală, rustic și productiv.
Fructul este mare (peste ), larg piriform și prezintă proeminențe caracteristice pe suprafață, de culoare galben-limonie, lucioasă. Pulpa este gălbuie, crocantă, potrivit de suculentă, acidulat dulce, cu puține sclereide, slab astringentă și puternic aromată.
Epoca de recoltare și consum – sfârșitul lui octombrie până în decembrie-ianuarie.
De Constantinopol. Soi introdus din Turcia și înmulțit prin drajoni în majoritatea zonelor din țară.
Pomul este viguros, cu coroana sferic turtită, rară. Este rezistent la secetă, dar sensibil la ger, boli și dăunători. Soiul este productiv.
Fructul este mare (peste ), maliform, cu 5 coaste largi, de culoare galben-maronie, cu pielița lucioasă. Pulpa este gălbuie, tare, potrivit de suculentă, dulce acidulară, fin aromată.
Epoca de consum – octombrie – decembrie.
Campion (Champion). Soi de origine americană, răspândit la noi în țară în zona de sud, Moldova și Dobrogea.
Pomul este viguros, având coroana globuloasă, intră târziu pe rod și este productiv, dar sensibil la boli și dăunători.
Fructul este foarte mare sau mare (peste ), piriform, de culoare galbenă limonie. Pulpa gălbuie ca lămâia, are gust plăcut, echilibrat, cu sclereide fine, nu rezistă la păstrare.
Epoca de recoltare și consum – octombrie până în decembrie.
De Portugalia. Soi originar din peninsula Iberică și răspândit în zona Munteniei și Dobrogea.
Pomul are vigoare destul de mare, cu coroana piramidală, precoce și cu producții moderate, pretențios la climă și sol. Este parțial sensibil la atacul bolilor și dăunătorilor.
Fructul este mare (peste ), piriform, cu coaste largi, de culoare galbenă aurie, lucioasă. Pulpa albă-gălbuie, crocantă, semifină, dulce acidulată, ușor astringentă, aromată. Rezistă la transport și păstrare.
Epoca de recoltare și consum – octombrie până în ianuarie.
De Huși. Soi local din zona dealurilor Moldovei, răspândit mai mult în jurul Hușilor.
Pomul este viguros, cu coroana globuloasă, productiv și rezistent la ger, secetă și dăunători, dar sensibil la boli.
Fructul este mijlociu (200 – ), maliform, cu coaste largi și rotunjite, de culoare galben-aurie. Pulpa de culoare galben pai, suculentă, cu gust foarte plăcut, aproape lipsită de sclereide.
Epoca de recoltare și consum – octombrie până în decembrie.
Materialul săditor altoit se produce în pepiniere autorizate, la nivelul a 16.000 pomi în 1997, față de 107.000 buc. în anul 1989 și 125.000 buc. în anul 1990. Cei mai mulți pomi altoiți sunt din soiurile Aurii, Aromate, Moldovenești, Bereczki, campion, în pepinierele stațiunilor Tg. Jiu, Geoagiu, Vrancea.
4.5 Arhitectura livezii și tehnologia culturii
Pentru obținerea pomilor altoiți cu soiuri valoroase se folosesc ca portaltoi fie selecțiile vegetative de gutui, EMA sau BA 29, fie portaltoii franc din selecțiile locale De Huși, De Moșna etc.
Aspectele referitoare la înființarea livezilor de gutui sunt asemănătoare cu cele de la măr și păr, cu respectarea particularităților biologice caracteristice speciei. Astfel se va acorda atenție la alegerea locului, pregătirea terenului, a soiurilor și materialului săditor, iar distanțele de plantare vor fi de 4/4 m sau 3,5/2 m pentru soiurile de vigoare mijlocie și mică sau de 5/5 m pentru soiurile cu vigoare mare Bereczki, Champion.
Gutuiul se pretează pentru cultivarea atât în sistem clasic (cu 300 – 500 pomi/ha, cu soiuri viguroase altoite pe franc și conduse sub formă de vas), cât și 1 sistem intensiv cu 1.250 pomi/ha, cu soiuri și portaltoi de vigoare redusă sau mijlocie (cu pomi conduși ca tufă sau liber aplatizați).
La pomii tineri, tăierile constau mai mult în răriri, numai în anumite cazuri se fac și scurtări (la 2 – 3 ani) ale ramurilor de semischelet și ale coarnelor de melc epuizate. La fel se procedează și în cazul unor creșteri anuale puternice care duc la degarnisirea ramurilor. In general, în perioada de rodire se fac scurtări când pomii îmbătrânes; pentru provocarea de noi creșteri, iar ramurile de rod slabe se răresc și întineresc.
Fertilizarea este necesară periodic, cu doze de îngrășăminte moderate: 10-21 t/ha gunoi de grajd (la 3 ani) și 60 kg/ha azot, 60 kg/ha fosfor și 40 kg/ha potasiu substanță activă.
Fiind o plantă cu cerințe mari față de apă, gutuiul se irigă în zonele secetoase (sub precipitații anual) sau în lunile iunie – septembrie, respectiv în perioada creșterii intensive a fructelor, cu 400 – 600 mc/ha.
4.6 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Fructele soiurilor cultivate la noi în țară se maturează târziu, la sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie, atunci când puful se curăță ușor de pe suprafața gutuii, iar culoarea devine gălbuie și aroma specifică pronunțată.
Culesul se face manual, evitându-se manipulările repetate care afectează pielița fructului. După recoltare fructele se păstrează în atmosferă normală până la prelucrare sub formă de gem, jeleu, distilate.
4.7 Principalele boli și dăunători ai gutuiului.
Combaterea lor
Gutuiul este atacat de o serie de boli și dăunători comuni atât pentru măr câ: și pentru păr, cum sunt: pătarea brună a frunzelor de gutui și de păr (Diplocarpor. soraueri), putregaiul fructelor (Mont'linia lindhartiana), arsura bacteriană comună £ mărului și părului (Pseudomonas syringae), septorioza (Septoria cydoniae), precum I viermele fructelor (Carpocapsa pomonella), păduchi de frunze, păduchi țestoși erij Combaterea acestora se face la avertizare prin tratamente fitosanitare ca și la celelalte semințoase sau prin măsuri de igienă culturală (Tabelul 4.2).
Pătarea brună a frunzelor de gutui și de păr (Diplocarpon soraueri) sau entomosporioza produce pagube atât în pepinieră, cât și în livadă. Atacă frunzele, lăstarii și mai rar fructele care se răsucesc și cad. Se combate prin tratamente cu zeama bordeleză 0,5%, Ditan 0,2%, Captan 0,25%.
Mumifierea fructelor tinere de gutui (Monilinia Hndbartiana) este cea mai păgubitoare boală a gutuiului îndeosebi în zonele reci și ploioase. Ciuperca parazitează pe frunze, flori, fructe tinere și lăstari erbacei și se manifestă prin brunificarea frunzelor de la bază la începutul înfrunzitului, după care se extinde de-a lungul nervurii principale. Miceliul care se dezvoltă intracelular formează strome mici, care sfâșie epiderma, infectând frunzele tinere și florile. Se combate prin stropiri cu Topsin 0,07%, Benlate 0,1%, ditan 0,2%.
Arsura bacteriană comună a mărului și părului (Pseudomonas syringae).
Boala este produsă de bacterii și se manifestă pe toate organele plantei prin înnegrirea nervurilor, frunzelor și uscarea lor. Florile se brunifică, iar inflorescențele se ofilesc și se mențin pe pom, însă simptomul cel mai caracteristic este pe lăstari și pe ramuri, pe care apar leziuni sub formă de striuri brune, partea de vârf a lăstarilor anuali îndoindu-se. Combaterea se face prin îndepărtarea și arderea ramurilor bolnave și prin tratamente preventive cu produse cuprice, ca zeama bordeleză 0,5%, Champion 0,3%, Funguran 0,3%, Alcupral 0,3%.
Viermele fructelor (Carpocapsa pomomlla) produce daune prin larvele care se dezvoltă și se hrănesc cu pulpa fructelor depreciind calitatea acestora. Prevenirea și combaterea constau în strângerea fructelor atacate pentru diminuarea rezervei dăunătorului și tratamente chimice la avertizare cu insecticidele Fastac 0,02%, Sumialpha 0,04%, Ecalux 0,1%.
Tabelul 4.2
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate
pentru combaterea bolilor și dăunătorilor la gutui
Soiuri de gutui
CAPITOLUL V
TENOLOGIA CULTURII PRUNULUI
Prunus domestica L.
Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae
5.1 Importanța culturii și scurt istoric
In economia pomicolă mondială, prunele ocupă locul al 10-lea după banane, mere, portocale, mango, struguri, pere, ananas, piersici și mandarine.
Răspândirea pe o arie largă a prunului își găsește explicația în rusticitatea speciei și în valoarea alimentară și terapeutică a fructelor, cât și în multiplele utilizări. Prunele se consumă în stare proaspătă, dar și deshidratată (prune uscate), sunt utilizate la fabricarea gemurilor, marmeladei, dulceței, compoturilor, jeleurilor, lichiorurilor, țuică, fructe glasate sau murate. Prunele se pretează mai bine decât celelalte fructe sâmburoase la păstrarea prin refrigerare, mai ales în sirop de zahăr. De asemenea miezul sâmburilor de prun conține multe substanțe grase, albuminoide și hidrocarbonate. Coaja lor tare se folosește în industria de explozibile, iar lemnul de prun reprezintă adesea sursă de combustibil.
Multe specii și forme de prun (Prunus pisardii, P. insititia var. pendula, P. tomentosa) prezintă importanță decorativă. Corcodușul și unele soiuri indigene se pretează pentru perdele de protecție, iar porumbarul este bun pentru fixarea terenurilor.
Florile prunului constituie o sursă meliferă importantă și dau un decor inegalabil de frumusețe pentru regiuni întregi.
Multe țări au programe de ameliorare complexe, cu obiective precise, pentru obținerea de noi soiuri valoroase, mai productive și cu fructe mari, de calitate.
Prunele reprezintă fructele cu valoarea nutritivă cea mai ridicată dintre speciile cultivate (Segal, 1986). Și aceasta nu se bazează numai pe conținutul ridicat în zaharuri între 16 – 20% glucide, ci și pe conținutul de substanțe biologic active, în special minerale și vitamine, cărora li se acordă un rol din ce în ce mai important in alimentația omului. Doctorul francez Jean Valnet (1989) menționează următoarele proprietăți ale prunelor: energetic, stimulent nervos, diuretic, laxativ, depurativ, decongestionant hepatic.
Prunele sunt sărace în proteine (0,8 g%) și lipide (0,2 %), având o valoare calorică redusă de 75 calorii la prune. în compoziția prunelor predomină acidul malic și în cantități mici acizii citric și benzoic. Mai conțin și substanțe tanante, caracterizate prin gustul astringent. Antocianele care dau culoarea fructelor și sunt bogat reprezentate în prune prin ciadina care are acțiune bacteriostatică și de vitamina P și influențează gustul fructelor.
Prunele proaspete conțin toate microelementele necesare organismului omenesc. Cel mai reprezentativ element este potasiu (170 mg%), iar alături de aceasta se mai găsesc: Ca = 12 mg%, Mg = 10 mg%, P = 18 mg%, Na = 1 mg%, Fe = 0,5 mg%, CI = 1,5 mg% și altele.
In constituția prunelor predomină elementele minerale bazice (K, Ca, Mg) față de acidifiante (P și CI), fapt care le conferă statutul de alcalinizante ale organismului.
Conținutul crescut de apă, K și glucide cu moleculă mică, le conferă însușiri diuretice.
Dintre vitamine, mai reprezentative sunt: Vitamina C sub 4,0 mg%, caroteni = 0,9 mg%, Bl = 0,83 mg%, B2 = 0,03 mg%, PP = 1,0 mg% și altele.
Prunele conțin o gamă largă de arome naturale, care împreună cu zaharurile dau gustul dulceag-acrișor foarte apreciat. Valoarea alimentară a prunelor constă atât în aportul de energie și mai ales în calitatea și diversitatea substanțelor nutritive pe care le asigură.
In Tabelul 5.1 se prezintă compoziția nutrițională a prunelor pentru pulpă comestibilă, atât la prunele proaspete, cât și la cele deshidratate.
Tabelul 5.1
Compoziția fructelor la prun
Analizele au demonstrat că din zahărul total între 2,40 și 3,85% reprezintă zaharoze, aciditatea totală este de 1,46% și substanțele tanoide 0,15%.
Rezultă că prunele sunt alimente echilibrate din punct de vedere al vitaminelor. al elementelor minerale, glucidelor și a altor substanțe nutritive sau reglatoare ale metabolismului uman.
In Tabelele 5.2 și 5.3 se prezintă valoarea nutritivă comparativ cu alte fructe ca piersici, caise, cireșe, vișine, mere.
Numărul mare de soiuri de prun, care la începutul acestui secol depășea cifra de 2000, este rezultatul unei culturi străvechi, ale cărui începuturi se pierd în antichitate. Se presupune că prunul a fost adus în sudul și vestul Europei din Caucaz, unde ar fi avut loc formarea lui prin încrucișarea naturală a porumbarului și corcodușului.
Tabelul 5.2.
Valoarea nutritiva a prunelor în stare proaspăta
comparativ cu alte fructe
Tabelul 5.3.
Valoarea nutritivă a prunelor în diferite forme de consum
Intensificarea culturii prunului în Europa a avut loc abia în secolul al XVII-lea, încât este de presupus că în aceleași condiții, s-a dezvoltat și în țările românești. In ultimele trei secole, cultura prunului a ajuns să acopere zeci de mii de hectare, situând țara noastră, din acest punct de vedere, printre primele țări din lume. Multe așezări românești poartă denumiri legate de specia prun, exemplu în județul Mehedinți o localitate poartă numele Prunișor, în județele Cluj și Buzău, există localitățile Prunari și Pruniș, în Gorj există localitatea Prunești, iar în Dolj localitatea Prunet.
5.2 Producția mondială de prune și în România
Producția de prune a înregistrat în ultimul deceniu creșteri importante, producția mondială pentru 1988 – 1990 fiind de 6.347.000 tone, cu un spor de 838.000 tone (15%) față de media anilor 1979 – 1980. în intervalul 1991 – 1993 producția de prune a fost de 6.107.000 tone, cu un spor de 592.000 t (9-7%) față de media 1979 – 1981. Cea mai mare producție s-a înregistrat în anul 2000 când s-au obținut 9.102.000 t, după care în anul 2001 s-au realizat 9-051.000 t. în Asia se produc cele mai multe prune 5.153.000 tone în 2001, urmată de Europa cu 2.666.000 t, incluzând și țările CSI, și de America de Nord cu 667.000 t.
După recolta medie anuală de prune din ultimii 35 de ani, principalele țări producătoare de prune din Europa au fost Ex-Iugoslavia cu 731.000 t, Ex-URSS cu 596.000 t, România cu 560.000 t, Germania cu 436.000 t, Ungaria cu 197.000 ț, Bulgaria cu 187.000 t, Franța cu 150.000 t, Italia cu 127.000 t, Polonia cu 115.000 t. în America de Nord principalele state producătoare de prune sunt S.U.A. cu 642.000 t și Mexic cu 68.000 t, pe continentul asiatic China cu 349.000 t, Turcia cu 192.0001 și Iran cu 112.000 t, iar în America de Sud, Chile cu 100.000 t și Argentina cu 55.000 t.
După datele FAO, din 2001, în tabelul 5.4 sunt prezentate producțiile de prune în țările mari producătoare în mii tone: China (4.145), S.U.A. (825), România (471 . Ex-Iugoslavia (465), Germania (387), Rusia (166), Ucraina (167), Turcia (190), Franța (266), Spania (155), Italia (179), Ungaria (107), Iran (135), Chile (145), Bulgaria (651 Japonia (118), Polonia (125), Uzbekistan (67), Pakistan (78), Georgia (33), Moldova (48), Mexic (78), Argentina (57). Creșteri spectaculoase s-au înregistrat în China S.U.A., Turcia, Spania, Iran, Chile, Japonia și Pakistan, dar în ultimii ani producția a scăzut în țările Europei de Est și Centrale ex. România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, atât din cauze economice, cât și din cauza atacului puternic de Plum Pox Virus (vărsatul prunului).
În România, producțiile obținute în anii de început ai secolului XX au fost însemnate (468.000 t în 1925, 554.000 t în 1927, 289.000 t în 1930). Prin suprafe:: ocupată de livezile de prun și producția de prune realizată, țara noastră s-a situat p locul al 2-lea în Europa, după Ex-Iugoslavia. Datorită războiului mondial patrimonii pomicol și mai ales prunul a suferit pierderea a circa 22 milioane pomi. Producțiile au scăzut simțitor față de situația anterioară, ajungând la 244.000 t în 1946, 158.0(X în 1948 si 130.000 t în 1951. După această dată, ca urmare a măsurilor întreprinse proporțiile de fructe au crescut înregistrându-se 962.000 t în anul 1969. în anul 1997, producția de prune înregistrată a fost de 492.000 t, iar în anul 2000 de 471.000 t. Ponderea producției de prune pe județe se prezintă în Figura 5.1.
Tabelul 5.4
Producția de prune pe continente și în principalele țări cultivatoare
(date FAO, 2001) – mii tone
5.3 Cerințele față de condițiile de mediu și arealul de cultură
Cerințele față de temperatură. Prunul are cerințe mijlocii față de temperatură, zonele favorabile fiind plasate între izotermele 8,5 … 11,0°C. în funcție de speciile din care provin, soiurile se diferențiază mult între ele privind cerințele pentru temperatură din perioada de vegetație și de repaus, dar mai ales față de oscilațiile diurne din perioada repausului facultativ. Din această cauză, încercările de a cultiva în România soiuri valoroase provenite din speciile asiatice și americane nu au dat rezultate. In condițiile din țara noastră, la unele soiuri, optimul termic este satisfăcut in zona submontană și a dealurilor înalte cu temperaturi medii anuale de 8,0 … Grase românești, Vinete românești, Tuleu gras), iar la altele în zone de coline și :impie, cu temperaturi medii anuale de 10,0 … 11,0°C (Agen, Stanley, Renclod – Althan, Anna Spath, Silvia).
In perioada înfloririi și legării, temperatura medie zilnică optimă este de 10,0 … 25,0°C. Temperaturile inferioare sau peste aceste valori duc la căderea masivă a florilor sau a fructelor abia formate.
In timpul repausului profund din decembrie-ianuarie, prunul este destul de rezistent la ger, suportând temperaturi minime absolute de sau chiar , care nu afectează mugurii floriferi. în stadiul de boboc, limita de rezistență este de -3,9 … -4,9°C, la plină înflorire de -2,2 … -3,2°C, iar in stadiul de fruct abia legat, de -1,1 … 2,1°C. Lăstarii anuali rezistă până la -36 … (Tabelul 5.5). Temperaturi mai mari de 35 … vara, produc necroze pe frunze și fructe.
Tabelul 5.5
Limite de rezistență la temperaturi scăzute la prun
Cerințele față de apă. Datorită înrădăcinării superficiale și a transpirație: intense, prunul are cerințe mari față de apă. Ele sunt satisfăcute în zonele in care cad anual 600 – și din care cel puțin 200 – în lunile mai, iunie și iulie. In zonele în care cad precipitații sub aceste valori, producții mari și constante se obțin numai în condiții de irigare. Cerințele față de apă sunt mai mari la pomii altoiți pe zarzăr sau piersic. Pe același portaltoi și în aceeași zonă, soiurile târzii au cerințe mai mari decât soiurile timpurii. Pentru prun este dăunător și excesul de umiditate, atât din sol, cât și din atmosferă. Excesul de apă din sol este mai greu suportat de pomii altoiți pe prun franc. Ploile reci din timpul înfloririi, dăunează polenizării și fecundării și pot adesea compromite recolta. Umiditatea relativă ridicată a aerului favorizează atacul unor boli criptogamice produse de Monilia, Xanthomonas, Polystigma etc.
Figura 5.1 Ponderea producției de prune pe județe
Cerințele față de lumină. Prunul are cerințe mijlocii care sunt satisfăcute în majoritatea zonelor din țară. In zonele nordice și pe expoziții nordice, lumina, și implicit căldura, devin insuficiente pentru unele soiuri mai exigente la lumină (Nectarina roșie, Agen, Stanley etc). In aceste condiții, pomii devin mai sensibili la ger, produc puțin, iar fructele sunt mai mici, slab colorate, cu un conținut redus in zaharuri și prin urmare cu gust mediocru. Lumina devine insuficientă și in plantațiile prea dese, sau în coroanele unor soiuri cu capacitate mare de lăstărire, la care porțiunile umbrite se degarnisesc rapid.
Cerințele față de sol. Prunul crește și rodește bine aproape pe toate tipurile de sol, dacă ceilalți factori sunt în limite normale, iar principalele însușiri fizice și chimice au valori cuprinse între următoarele limite: volumul de sol negleizat să fie mai mare de 0,3 m3/m2 (optim 0,8 m3/m2); conținutul maxim de argilă între 30 – 55% în zonele cu suficiente precipitații; pH-ul să fie cuprins între 5,4 – 8,3 (optim 5,8 – 7,2; (Teaci și colab., 1988), și conținutul de calciu activ în sol să fie mai mare de 10%.
Rezultatele cercetărilor întreprinse de Gh. Amzăr (1981) au relevat că prunul este răspândit cu preponderență pe pante cu eroziune avansată, pe soluri grele. formate pe argile, cu drenaj intern slab și regim aerohidric defectuos, soluri în general sărace și slab productive.
De-a lungul timpului, cultura prunului s-a extins cu preponderență în zona dealurilor subcarpatice înalte, cu temperatura medie anuală de +9,0 … + 10,0°C, umiditatea relativă a aerului de 68-72% și 110- 120 zile cu cer senin, în care cad 700- precipitații anual și evapotranspirația potențială este de 550 – . condiții care corespund în linii generale cerințelor prunului.
Valorile optime corespunzătoare cerințelor prunului se întrunesc în zonele cu durata de strălucire a soarelui de 2.100 – 2.200 ore și 100 – 110 zile cu cer senin, în care temperatura medie anuală este de 9,2…10,5°C, media maximelor este de + 16,0 … + și media minimelor de +3,9…+ 4,4°C. În aceste zone caz 650 – precipitații anual și umezeala relativă a aerului este de 66 – 70%.
Prunul preferă soluri cu un conținut de 40 – 50% argilă, cu porozitatea de aerație de 15 – 20% și cu minim 30% din volumul de sol neafectat de procese de gleizare și pH cuprins între 5,5 și 8,4.
Arealul de cultură al prunului este foarte întins, cuprinzând practic toate continentele. Speciile de prun sunt întâlnite spontan pretutindeni in emisfera nordici, dar în special în zona temperată. Foarte puține specii din genul Prunus se găsesc ir Anzi și Africa de Sud.
Cele mai valoroase dintre speciile și soiurile de prun sunt mai iubitoare de căldură decât mărul, vișinul și chiar părul. Totodată se cer si condiții de suficientă umiditate. Ca atare, sunt răspândite în cultură mai mult în jumătatea de sud a zonei de climă temperată, cu precădere in emisfera nordică. în zona temperată a emisferei sudice, speciile sălbatice de prun, aproape nu sunt cunoscute. Aici se cultivă soiuri aduse din emisfera nordică.
Prunul se cultivă îndeosebi în țările care prin tradiție valorifică prunele nu numai prin consum în stare proaspătă, ci mai ales prin uscare, prepararea de magiun, marmelade, prin distilare etc.
5.4 Evoluția sortimentului de prun în România
Începând cu anul 1955 s-a inițiat, pentru prima dată la noi procesul zonării și microzonării pe criterii științifice, când fiecare soi a fost înmulțit pe zone de favorabilitate. Organizarea ulterioară a cercetării științifice a permis înființarea de culturi de concurs și colecții pomologice în mai multe zone pomicole, ceea ce a condus la amplasarea mai corectă a soiurilor în zonele unde dau cele mai bune rezultate sub aspectul producției și calității fructelor. Concretizarea noilor rezultate științifice a constituit apariția volumului IV al Pomologiei R.P.R. (1965), în care numărul soiurilor de prun recomandate la înmulțire este în număr de 11, remarcându-se apariția soiurilor cu coacere timpurie: Rivers timpuriu și Timpurii de Albach.
In anul 1971 se recomandau pentru cultură 13 soiuri, dintre care pentru prima dată, pe lângă cele tradiționale își fac apariția: Stanley, Tuleu dulce, Tuleu timpuriu, Superb și Montfort, dar fără soiul Agen. Amploarea pe care o ia cercetarea științifică în pomicultură în ultimii 20-25 de ani, se materializează printr-un amplu program de ameliorare genetică având ca obiectiv principal obținerea de soiuri noi autohtone de tip Tuleu gras. Rezultatele acestui program s-au concretizat prin omologarea unor soiuri noi care se află introduse în sortiment și în faza de extindere în producție.
Astfel, față de sortimentul recomandat la nivelul anului 1971, în 1982 sunt propuse un număr de 21 de soiuri, dintre care 12 sunt românești și 9 introduse de peste hotare; se remarcă apariția noilor creații: Centenar, Silvia, Pescăruș, Piteștean, Ialomița, Dâmbovița și Gras ameliorat.
In anul 1985 sortimentul recomandat a fost structurat astfel: 9 soiuri de bază, 5 soiuri de completare și 7 soiuri de încercare.
In anul 1995 sortimentul recomandat și avizat pentru înmulțire în „Lista oficială a soiurilor de plante de cultură din România” este în număr de 30 de soiuri. Deci, se observă că sortimentul de prun din România s-a completat an de an, cu soiuri valoroase, destinate atât consumului în stare proaspătă, cât și deshidratării. Față de anul 1955, când se recomandau 10 soiuri, în anul 1995 se recomandă 30. Astfel, putem spune că s-a realizat un conveer varietal care acoperă perioada 25 iunie – 5 octombrie, sortimentul diversificându-se pentru fiecare epocă de coacere. Se remarcă introducerea în sortiment a încă 7 soiuri noi românești, 3 cu coacere timpurie: Renclod de Caransebeș, Vâlcean și Bărăgan 17 și 4 cu coacere mijlocie: Tita, Flora, Alina și Sarmatic (Tabelul 5.6).
Tabelul 5.6
Sortimentul de prun recomandat în diferite etape
Sursa: „Sortimentul – Factor de Progres în Pomicultură”, V. Cociu, 1990
Pentru extinderea în producție a soiurilor noi de prun, autohtone, s-au făcut eforturi deosebite încât între anii 1989 și 1997 ponderea lor a crescut de la 17,4% la 28,3%, aceasta pe fondul scăderii numărului de pomi altoiți în pepiniere, respectiv de la 3-785.000 bucăți pruni în 1989 la numai 546.000 pruni în anul 1997.
5.5. Principalele soiuri de prun
Early Rivers (Rivers timpuriu; Timpurii Rivers). Soi obținut în Anglia.
Pomul de vigoare mijlocie, cu port piramidal (ramuri de schelet de lungime și grosime mijlocie, cu unghi de ramificare mic, puțin răsfirat); rodește pe buchete mari și ramuri mijlocii, intrând pe rod în anul 4 – 5 de la plantare. înflorește la mijlocul perioadei și este autosteril. Buni polenizatori: Agen, Stanley, Renclod Althan.
Fructul de mărime mijlocie 30 – 40g, de formă sferic alungită sau sferica, trunchiat la ambele capete, cu brazda ventrală largă, evidentă. Pielița este colorată în vânăt-violaceu închis, acoperită cu pruină groasă, albăstruie. Pulpa este galbenă-verzuie, foarte suculentă, dulce, ușor acidulată, semiaderentă la sâmbure. Epoca de coacere este foarte timpurie, la sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie.
Tabelul 5.7
Sortimentul la prun
Notă: * = tolerante la plum-pox; = soiuri androsterile (fără polen); + = parțial autofertile și autofertile
Diana (sin. Băneasa 1/2). Soi obținut din încrucișarea soiurilor Renclod Althan x Early Rivers, omologat în anul 1982.
Pomul de vigoare mijlocie, creștere globuloasă, rodește pe ramuri mijlocii și lungi. înflorește la mijlocul perioadei și este parțial autofertil. Polenizatori: Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat.
Fructul de mărime mare , de formă sferică (tip Renclod Althan), cu pielița colorată albastru deschis, acoperită cu pruină, foarte aspectuos. Pulpa este verde-gălbuie, cărnoasă, suculentă, cu sâmbure mic, neaderent, de calitate bună.
Epoca de coacere în prima decadă a lunii iulie.
Renclod de Caransebeș (sin. Băneasa 9/15). Soi autohton, obținut din încrucișarea Renclod Althan x Wilhelmina Spath și omologat în anul 1992.
Pomul de vigoare mijlocie spre mare, fructifică pe ramuri scurte și mijlocii, înflorește târziu și este autofertil. Polenizatori: Anna Spath, Vinete de Italia, Vinete românești
Fructul de mărime supramijlocie spre mare >, de formă sferică, cu pielița de culoare vânăt-închis, acoperită cu pruină densă, cenușie. Pulpa este galbenă portocalie, cărnoasă, suculentă, dulce-aromată cu gust foarte plăcut și neaderentă la sâmbure, care este mic.
Epoca de coacere în decada a treia a lunii iulie.
Ialomița (sin. Băneasa 8/32). Soi autohton, obținut din încrucișarea Renclod Althan x Early Rivers, omologat în anul 1981.
Pomul de vigoare mijlocie spre supramijlocie, cu ramuri de schelet bine garnisite cu formațiuni fructifere scurte și mijlocii, autosteril. Polenizatori: Silvia, Anna Spath, Stanley.
Fructul de mărime mijlocie, 35 – , de formă sferică (tip Renclod Althan), cu pielița de culoare vânăt închisă, acoperită cu multă pruină. Pulpa are culoarea verde-gălbuie, este consistentă, suculentă, cu gust bun și neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în decada a doua a lunii iulie.
Vâlcean (sin. H 53/110 P). Soi autohton, obținut din încrucișarea dublă între hibrizii 8/12 (Renclod Althan x Wilhelmina Spath) x 5/23 (Renclod Althan x Early Rivers), omologat ca soi nou în anul 1989-
Pomul de vigoare mijlocie sau chiar mare atunci când este altoit pe corcoduș, creșterile au unghiuri mari, iar rodirea se produce pe formațiuni scurte sau mijlocii. înflorește târziu, comparativ cu majoritatea soiurilor și este autosteril. Polenizatori: Agen, Stanley, Anna Spath.
Fructul de mărime mare și foarte mare 65 – , de formă sferică, are pielița netedă colorată vânăt închis, acoperită cu puțină pruină albicioasă. Pulpa este gălbuie, crocantă dar suculentă, cu gust bun, neaderentă la sâmbure, care este mic.
Epoca de coacere în decada a treia a lunii iulie sau uneori și în primele zile ale lunii august.
Bărăgan 17 (sin. 17/30 Mărculești). Soi autohton, obținut din încrucișarea Tuleu gras x Early Rivers, omologat în anul 1989-
Pomul de vigoare mică spre mijlocie, cu ramuri de schelet rare, bine garnisite cu buchete de mai; înflorește târziu și are flori androsterile. Polenizatori: Stanley, Anna Spath, Vinete de Italia.
Fructul de mărime supramijlocie 40 – , de formă ovoidă (la fel ca Tuleu timpuriu), cu pielița de culoare albastru-închis, acoperită cu pruină cenușiu-violetă. Pulpa este galben-verzuie, neaderentă la sâmbure și are gust plăcut asemănător cu cel al soiului Tuleu gras.
Epoca de coacere în prima decadă a lunii august.
Carpatin (sin. 8/76 Pitești). Soi autohton obținut din hibridarea încrucișată dintre Tuleu gras x Early Rivers, omologat în anul 1982.
Pomul de vigoare mijlocie spre mică, cu creștere piramidală, având ramurile de schelet bine garnisite cu formațiuni fructifere scurte, mijlocii și lungi; este androsteril. Polenizatori: Agen, Stanley, Silvia, Gras ameliorat, Anna Spath.
Fructul de mărime mijlocie și supramijlocie 40 – , de formă sferic alungită, cu pielița de culoare albastru închis, acoperită cu pruină cenușie. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, fină, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în prima decadă a lunii august.
Minerva (sin. 11/26 Băneasa). Soi autohton obținut din încrucișarea Tuleu timpuriu x Early Rivers, omologat în anul 1984.
Pomul de vigoare mică spre mijlocie, cu creștere piramidală și ramuri de schelet relativ groase pe care se inserează buchete de mai și ramuri mixte, intră pe rod în anul 4 de la plantare, fiind foarte productiv; androsteril. Polenizatori: Agen, Silvia, Stanley, Gras ameliorat, Anna Spath
Fructul de mărime mijlocie , de formă ovoidă, cu pielița de culoare vânătă-violacee, acoperită cu pruină albăstruie, abundentă. Pulpa are culoarea galben-verzuie, suculentă, cu gust foarte plăcut și neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în prima decadă a lunii august.
Piteștean (sin. 22/24 Pitești). Soi autohton, obținut din hibridarea Tuleu timpuriu x Early Rivers, omologat în anul 1981.
Pomul de vigoare mijloace, cu coroană conică și rodire pe formațiuni fructifere scurte și mijlocii; androsteril. Polenizatori: Agen, Renclod Althan, Silvia, Stanley, Anna Spath.
Fructul de mărime supramijlocie spre mare 45 – , de formă ovoidă, cu pielița colorată în vânăt închis, acoperită cu multă pruină groasă, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, suculentă și cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în prima decadă a lunii august.
Tita (sin. 16/24 Băneasa). Soi autohton, obținut din sâmburi de Tuleu gras (p.l.), iradiați cu raze X, omologat în anul 1992.
Pomul de vigoare mijlocie spre mică, cu coroana conică și fructificare pe buchete de mai; intră repede pe rod (anul 4 de la plantare) și este androsteril. Polenizatori: Agen, Stanley, Anna Spath, Rivers timpuriu.
Fructul de mărime supramijlocie spre mare 45 – și formă ovoidală, ușor alungit spre peduncul. Pielița are culoarea albăstruie, acoperită cu multă pruină gri. Pulpa este galbenă-verzuie, suculentă și cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în prima decadă a lunii august.
Flora (sin. 2/20 Mărculești). Soi autohton, obținut din încrucișarea Tuleu gras x Renclod violet, omologat în anul 1989.
Pomul de vigoare supramijlocie și mare, cu ramuri de schelet solide pe care se inserează buchete de mai, ramuri fructifere mijlocii și lungi, în proporții aproape egale. Înflorește târziu și este androsteril. Polenizatori: Stanley, Anna Spath, Vinete de Italia.
Fructul de mărime supramijlociu sau mare 45 – , de formă ovoidă sau sferică, de culoare albastră, acoperită cu pruină abundentă, cenușie. Pulpa este alb-verzuie suculentă, cu gust plăcut, armonios și neaderentă la sâmbure, care este foarte mic.
Epoca de coacere în prima și a doua decadă a lunii august.
Tuleu timpuriu (sin. ). Soi autohton, obținut din încrucișarea Tuleu gras x Peche, omologat în anul 1966.
Pomul de vigoare supramijlocie spre mare, cu creștere piramidală, și formațiuni de rod scurte și mijlocii. Preferă altoirea pe prun Roșior, față de cea pe corcoduș. înflorește la mijlocul perioadei, odată cu majoritatea soiurilor de prun și este androsteril. Polenizatori: Renclod Althan, Stanley, Anna Spath, Early Rivers, Agen.
Fructul de mărime mijlocie , de formă ovoidă, cu pielița vânătă-violacee, acoperită cu pruină cenușiu-albăstruie. Pulpa este de culoare verde-gălbuie, crocantă și suculentă, cu gust plăcut, de calitate superioară. Sâmburele este neaderent și mic.
Epoca de coacere în prima și a doua decadă a lunii august în funcție de zonă.
Alina (sin. 16/27 Băneasa). Soi autohton, obținut din iradierea sâmburilor de Tuleu gras, cu raze X – 2014 R, omologat în anul 1992.
Pomul de vigoare mică spre mijlocie, cu ramuri de schelet groase și rare, bine garnisite cu formațiuni de rod scurte de tip buchete de mai. Este androsteril și se polenizează cu soiurile: Stanley, Peche, Agen, Anna Spath.
Fructul de mărime mijlocie spre mare 45 – 55 g, de formă ovoidă, (ca Tuleu gras), cu pielița colorată albastru deschis, acoperită cu pruină cenușie. Pulpa are culoarea galbenă-verzuie, este consistentă, neaderentă la sâmbure, cu gust plăcut.
Epoca de coacere în prima și a doua decadă a lunii august.
Centenar (sin. 3/5 Băneasa, Bucurie). Soi autohton, obținut din încrucișarea Tuleu gras x Early Rivers și omologat în anul 1978.
Pomul de vigoare mijlocie sau submijlocie, cu creștere globuloasă și ramuri fructifere scurte (buchete de mai). înflorește timpuriu și este androsteril. Polenizatori: Silvia, Agen, Stanley, Anna Spath, Rivers timpuriu
Fructul de mărime mare și formă invers ovoidă, colorat în albastru și acoperit cu pruină cenușie, abundentă. Pulpa este alb-verzuie, suculentă, cu gust plăcut (asemănător cu Tuleu gras).
Epoca de coacere în prima și a doua decadă a lunii august.
Sarmatic (sin. 13/33 Băneasa). Soi autohton, obținut din hibridarea Tuleu timpuriu x Early Rivers și omologat în anul 1989.
Pomul de vigoare mijlocie spre mare, cu ramuri de schelet garnisite cu formațiuni fructifere mijlocii. înflorește timpuriu și este androsteril. Polenizatori: Peche, Early Rivers, Renclod Althan. Fructul de mărime mijlocie , de formă oval-alungită (tip Tuleu timpuriu), de culoare albastră punctată roșiatic sub pieliță. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în prima și â doua decadă a lunii august, aproape în aceiași perioadă cu soiul Tuleu timpuriu.
Silvia (sin. 2/23 Băneasa, Dor). Soi autohton, obținut din hibridarea artificială între Renclod Althan x Early Rivers, omologat în anul 1978.
Pomul de vigoare mijlocie, cu creștere piramidală, rară, cu ramuri de schelet garnisite cu formațiuni fructifere scurte (buchete de mai). înflorește timpuriu și este parțial autofertil, bun polenizator pentru alte soiuri. Polenizatori: Anna Spath, Stanley. Renclod Althan, Rivers timpuriu.
Fructul este mare de 5 , de formă elipsoidală, tip Renclod Althan, cu pielița de culoare vânătă violacee, acoperită cu pruină albăstruie, abundentă. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere la mijlocul lunii august, aproape în aceiași perioadă cu soiul Centenar.
Pescăruș (sin. 9/13 Băneasa). Soi autohton, obținut din hibridarea artificială între Renclod Althan x Wilhelmina Spath, omologat în anul 1979-
Pomul de vigoare mijlocie, înflorire de sezon mediu, parțial autofertil. Polenizatori: Renclod Althan, Silvia, Agen, Stanley, Anna Spath.
Fructul de mărime mijlocie , ovoidal, cu pielița de culoare vânătă, acoperită cu pruină cenușie. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, cu gust ușor acidulat, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în decada a doua și a treia a lunii august, cu câteva zile înainte de soiul Tuleu gras.
Agen (d'Ente). Soi originar din Franța, selecție locală.
Pomul de vigoare mijlocie, cu creștere a coroanei globuloasă, cu rodire pe buchete de mai. înflorește târziu și este autosteril, dar în unele cazuri se comportă ca autofertil. Polenizatori: Anna Spath, Stanley, Renclod Althan, Vinete românești, Gras ameliorat.
Fructul de mărime submijlocie (), de formă elipsoidală, având uneori la bază un gât slab pronunțat, cu pielița de culoare roșie-vineție și acoperită cu pruină violacee. Pulpa este galben-verzuie, foarte suculentă, neaderentă sau semiaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere la sfârșitul lunii august.
Dâmbovița (sin. 10/19 Pitești). Soi autohton, obținut din încrucișarea soiurilor Tuleu gras x Anna Spath, omolgat în anul 1981.
Pomul de vigoare supramijlocie spre mare și fructificare predominantă pe rormațiuni fructifere scurte și mijlocii. înflorește semitimpuriu și este androsteril. Polenizatori: Rivers timpuriu, Silvia, Gras ameliorat, Stanley, Agen, Anna Spath.
Fructul este mare de , de formă ovoidă, colorat vânăt închis și acoperit cu pruină cenușie, abundentă. Pulpa are culoare galben-verzuie, suculentă, cu gust plăcut (18 mg. Vit. C), neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în decada a treia a lunii august, după soiul Tuleu gras.
Tuleu gras. Soi autohton vechi, hibrid natural.
Pomul este viguros, cu creșteri care au un unghi mic de ramificare, datorită cărora se produce dezbinarea și ruperea ramurilor încărcate cu rod; la fel, nu are afinitate la altoire cu corcodușul, din care cauză se recomandă ca portaltoi prunul Roșior văratic. înflorește la mijlocul perioadei și este androsteril. Polenizatori: Agen, Anna Spath, Peche, Renclod Althan, Vinete de Italia, Vinete românești, Stanley, Gras ameliorat.
Fructul de mărime mijlocie 30 – și formă elipsoidală, de culoare violet-închis, acoperită cu pruină albăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, suculentă, dulce, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere la sfârșitul lunii august, chiar început de septembrie, în funcție de zonă.
Stanley. Soi american, obținut din încrucișarea Agen x Grand Duke, introdus in cultură în anul 1926.
Pomul de vigoare mijlocie, cu creșteri reduse garnisite cu formațiuni de rod scurte și mijlocii. Intră repede pe rod (anul 4 de la plantare), productiv. Soiul este autofertil, în același timp fiind un polenizator foarte bun. Polenizatori: Rivers tunpuriu, Agen, Anna Spath, Gras ameliorat.
Fructul de mărime mijlocie spre supramijlocie 35 – , de formă elipsoidală, cu sudura carpelară evidentă. Pielița este colorată violaceu, iar pulpa este gălbuie, cu gust mediocru.
Epoca de coacere la sfârșitul lunii august, început de septembrie, după soiul Tuleu gras.
Vinete de Italia (Fellemberg, Italian prune). Soi italian, hibrid natural.
Pomul de vigoare mijlocie, cu creștere largă, globuloasă, fiind predispus la rodire neregulată sau alternantă. înflorește târziu și este autofertil, bun polenizator.
Fructul de mărime mijlocie spre supramijlocie 35 – , de formă ovoidă sau scurt-ovoidă, de culoare albastru violet, acoperită cu pruină fină, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, fină, aromată, cu gust plăcut, de bună calitate și neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere în prima și a doua decadă a lunii septembrie.
Anna Spath. Soi german, obținut prin selecție și introdus în cultură în anul 1874.
Pomul este viguros, cu coroana invers piramidală și rodire pe buchete de mai și ramuri mijlocii. înflorește târziu și este parțial autofertil. Rezistent la plum-pox. Polenizatori: Agen, Peche, Renclod Althan, Vinete de Italia, Vinete românești, Stanley, Rivers timpuriu.
Fructul de mărime mijlocie spre supramijlocie 35 – , de formă sferică, ușor alungită, colorat în vânăt-roșiatic și acoperit cu pruină albastră deschis. Pulpa este galbenă-verzuie sau aurie, suculentă, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere de la mijlocul până la sfârșitul lunii septembrie.
Gras ameliorat (sin. 392/37 Istrița). Soi autohton, obținut prin autopoleniza-rea soiului Grase românești și omologat în anul 1968.
Pomul este viguros, cu ramuri de schelet solide garnisite cu formațiuni de rod mijlocii și lungi. înflorește timpuriu și este autofertil. Polenizatori: Agen, Stanley. Vinete românești, Anna Spath.
Fructul este supramijlociu de , de formă globuloasă, ușor alungită la capete, cu pieliță colorată vânăt-roșcat, acoperită cu pruină violacee. Pulpa este crocantă, suculentă, de culoare galbenă-verzuie, cu gust dulce și neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere la mijlocul lunii septembrie.
Vinete românești (Brumării, Perje, De Bistrița). Soi autohton, hibrid natural răspândit în toate țările pomicole mai ales în Peninsula Balcanică și Europa Centrala.
Pomul de vigoare mijlocie, cu ramuri de schelet lungi și creștere piramidală, rodește pe buchete de mai și ramuri mijlocii. înflorește târziu și este autofertil. Sensibil la boli virotice și dă rezultate bune când este altoit pe soiul de prun autohton Roșior văratic. Polenizatori: Agen, Anna Spath, Vinete de Italia, Stanley, Gras ameliorat
Fructul de mărime mijlocie 30 – și formă elipsoidală sau ovoid alungită, cu pielița colorată în vânăt închis, acoperită cu pruină albăstruie-albicioasă. abundentă. Pulpa este galbenă-verzuie, dulce, plăcut aromată, neaderentă la sâmbure, de calitate foarte bună.
Epoca de coacere la mijlocul lunii septembrie și începutul lunii octombrie.
Record (sin. 58-5-3 Voinești). Soi autohton, obținut din sâmburi proveniți din polenizarea liberă a soilui Renclod violet, omologat în anul 1982.
Pomul de vigoare mijlocie și rodire pe buchete de mai. înflorește târziu și este autosteril. Polenizatori: Agen, Anna Spath, Stanley, Gras ameliorat.
Fructul este foarte mare de , de formă sferică-alungită, cu pielița colorată vânăt-închis, acoperită cu pruină albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, crocantă, cu aromă fină și gust armonios, iar sâmburele este mic, neaderent.
Epoca de coacere la mijlocul lunii septembrie.
Grase românești (sin. Goldane). Soi autohton, hibrid natural foarte vechi răspândit mult în regiunea subcarpatică, de asemenea în Moldova
Pomul este viguros, cu creșteri drepte și unghiuri mici, coroana elipsoidală, iar rodirea pe buchete de mai și ramuri mijlocii. înflorirea are loc la mijlocul perioadei, soiul este parțial autofertil, rezistent la ger și umiditate. Polenizatori: Agen, Peche, Anna Spath, Stanley, Renclod de Caransebeș.
Fructul de mărime mijlocie 30 – , de formă sferică, cu pielița de culoare mov-închis, acoperită cu pruină albăstruie. Pulpa este verzuie-gălbuie, consistentă, suculentă, dulce, aderentă la sâmbure. Destinat prelucrării în distilate.
Epoca de coacere în decada a doua și a treia a lunii septembrie.
5.6 Portaltoii prunului
In țara noastră s-au inițiat programe complexe de ameliorarea portaltoilor la prun și s-au obținut rezultate deosebite (Tabelul 5.8).
Tabelul 5.8
Principalele caracteristici ale portaltoilor
pentru prun obținuți în România
Soiurile cultivate de prun se altoiesc pe corcoduș, care însă dă material neuniform, cu afinitate mai slabă cu soiul Tuleu gras și cu cele care provin din acesta. Este un portaltoi bine adaptat condițiilor edafice și climatice din țara noastră. Dintre portaltoii franc selecționați, se folosesc RE Roșior văratec și EF. Voinesti B, selecționați de O. Tudosescu (1966, 1976), EF. Renclod verde selecționat de P. Parnia (1976), P.F. Oteșani 8, selecționat de I. Botu (1980), EF. Buburuz selecționat de I. Prică m St. Casavela (1968) ș.a. Dintre portaltoii vegetativi s-a selecționat Oteșani 11 de către I. Botu (1987) și Corcoduș 163 selecționat de St: Casavela (1978), care se înmulțește prin butași lemnificați pe platforme tehnologice. Se lucrează în continuare cu corcodușul și cu combinații interspecifice cu perspective de obținere a unor portaltoi vegetativi de prun cu înmulțire ușoară și eficientă. In acest sens trebuie amintite realizările lui I. Duțu, care în 1999 omologhează doi portaltoi noi: C5 și CPC (ambii P. cerasifera) ca și alte elite ce șanse de promovare imediată: (B x A) 83/21, hibrid F2, ca portaltoi vegetativ de vigoare foarte mică, pentru prun, elită compatibilă și cu grupa Tuleu gras și Renclod.
Tabelul 5.9
Portaltoii de prun cei mai cunoscuți pe plan mondial și în România
Pe plan mondial, programe de ameliorare a portaltoilor au fost inițiate mai târziu, comparativ cu cele de ameliorare a soiurilor.
Obiectivele ameliorării portaltoiului au fost, în mare, aceleași cu cele de la noi din țară. Majoritatea țărilor cu tradiție în cultura prunului au obținut o serie de portaltoi generativi și vegetativi, care se utilizează la altoirea pomilor, fie în țările respective, fie cu caracter universal, sau sunt utilizați ca material inițial de ameliorare.
Țările care au obținut rezultate deosebite în acest domeniu au fost Anglia, Franța și S.U.A. Cele mai importante creații se prezintă în Tabelul 5.9. Se constată că predomină portaltoii generativi, iar portaltoii vegetativi obținuți în Anglia, Franța, S.U.A., Germania, Belgia și România, sunt utilizați mai puțin.
5.7 Biologia florală și de fructificare la prun
Înfloritul. In privința epocii de înflorire, grupul soiurilor chino-japoneze se diferențiază de cel european, printr-o înflorire mult mai timpurie.
In desfășurarea proceselor biologice la prun, în perioada înfloritului, un rol determinant îl are temperatura aerului și lumina solară, în funcție de care soiurile se clasifică în 4 grupe: cu înflorire timpurie, mediu-timpurie, mediu-târzie și târzie. La rândul său, stadiul fenologic al înfloritului cuprinde 3 faze care arată începutul fenofazei F – (când se deschid primele flori și până la 25% din ele desfăcute), F1 – înflorirea maximă (peste 80% din flori deschise) și G – sfârșitul înfloritului (când s-au scuturat 80% din petale).
Declanșarea înfloritului are loc când se acumulează o anumită sumă a gradelor de temperaturi active, ceea ce confirmă determinismul genetic al acestei însușiri, fiind caracteristic fiecărui soi sau grupe de soiuri. Observațiile arată că soiurile provenite din Prunus cerasifera și Prunus triflora au înflorire foarte timpurie, fiind urmate de cele foarte rustice, autohtone, provenite din Prunus insititia și apoi cele din Prunus domestica. Ca număr de zile, calculat de la 1 februarie, pentru declanșarea înfloritului sunt necesare între 58 zile și 87 de zile, lungimea perioadei fiind determinată de numărul orelor cu temperaturi negative cuprinse între -2 și . Durata înfloritului este variabilă și depinde de soi și condițiile climatice, fiind cuprinsă între 7-10 zile până la 15 – 20 zile. Importanța cunoașterii acestor aspecte este legată de gruparea soiurilor cu înflorire simultană pentru o bună polenizare și legare a fructelor.
Durata deschiderii anterelor în floare și receptivitatea stigmatului pentru polenul străin este de 4 – 6 zile și depinde de mersul temperaturii și starea vremii în general, în perioada respectivă. Din punct de vedere practic aceasta este perioada decisivă pentru legarea optimă și asigurarea recoltei de fructe. Orice scădere a temperaturii sub punctul critic sau ploile abundente conduc la diminuarea mai mare sau mai mică a încărcăturii de fructe, putând merge până la compromiterea totală a recoltei anului respectiv.
Polenizarea și fecundarea. După felul cum se comportă în procesul polenizării se deosebesc 3 grupe de soiuri de prun: soiuri autosterile, soiuri autofertile și soiuri parțial autofertile astfel încât combinarea soiurilor în parcele poate fi făcută destul de variat.
În România, problema biologiei înfloritului la principalele soiuri de prun și cu deosebire aspectul autofertilității și interfertilității a fost abordat încă din 1939 de N. Constantinescu, C. loniță în 1955, T. Bordeianu, V. Cociu și Ecaterina Bumbac în 1965.
Studiul androsterilității (sterilitate masculină exprimată în lipsa polenului) la soiul Tuleu gras, foarte răspândit la noi în țară, a arătat că acest caracter este transmis și în descendență, atât în cazul hibrizilor interspecifici cât și intraspecifici. Acest lucru se întâmplă și în cazul soiurilor Centenar, Minerva, Tuleu timpuriu, Piteștean, Carpatin, provenite din soiul Tuleu gras, la care staminele sunt atrofiate, lipsite de polen și care au nevoie de polenizatori.
Tipuri de sterilitate genetică sau cromozomică apar la soiurile de prun în procesul polenizării, atunci când au loc hibridări interspecifice. De asemenea, destul de frecvent, poate apare sterilitatea fiziologică sau funcțională, în cazul când polenul fertil nu poate fecunda ovulele aceleiași flori, ceea ce conduce la forma de autoincompatibilitate (ex. Ruth Gerstetter x Ruth Gerstetter).
Sub aspectul compatibilității între ele, soiurile de prun se clasifică în 3 grupe astfel:
– autofertile: Stanley, Anna Spath, Vânăt românesc, Gras ameliorat, Renclod de Caransebeș la care fecundarea se face cu polen propriu (din aceiași floare sau alte flori ale aceluiași soi);
– parțial autofertile: Agen, Grase românești, Silvia, Diana, Pescăruș;
– autosterile: Rivers timpuriu, Renclod Althan, Ialomița, Vâlcean, Bărăgan 17, Tita, Flora, Alina, Sarmatic, Dâmbovița, Vinete de Italia, Record (la care polenizarea nu se poate realiza cu polen propriu și au nevoie de polen de la alte soiuri bune polenizatoare).
De menționat, că aceste cunoștințe minime despre comportarea soiurilor în procesul de polenizare sunt absolut necesare la plantarea pomilor în livezi. Astfel, este bina să fie asociate câte 3-4 soiuri, pentru a înlătura fenomenul de nelegare a fructelor.
Legarea fructelor după fecundare este urmată de creșterea și dezvoltarea acestora, precum și de o cădere în iunie mai slabă sau mai accentuată în funcție de diferiți factori: dăunători, nutriție slabă, insuficentă fecundare etc.
Căderea de iunie se produce într-o perioadă critică în dezvoltarea fructului și este legată de o insuficientă fecundare și legare dată de sterilitatea zigotului sau slabă hră-nire ca urmare a lipsei substanțelor și hormonilor necesari pentru formarea seminței. Din această cauză, este necesară uneori aplicarea de fitoregulatori de creștere care intervin în sporirea procentului de legare a fructelor.
5.8 Înființarea și întreținerea livezilor de prun
Plantațiile de prun existente în diferite zone ale țării sunt organizate fie în masiv, pe suprafețe mari >, cu un număr redus de soiuri, fie de tipul celor familiale, pe suprafețe mici, cu un conveer mare de soiuri care să acopere consumul propriu.
Cele din prima categorie, organizate în anii 80 – 90, au fost înființate conform unor proiecte care au ținut cont de amplasarea în bazine pomicole în care se întrunesc cerințele de bază ecologice ale speciei și soiurilor cultivate. Majoritatea s-au plantat pe terenuri cu soluri fertile, plane sau mecanizabile și dotări corespunzătoare. Fermele specializate în cultura prunului, oriunde în lume, constituie baza producției mari de prune destinate pentru export.
In ultimii ani, datorită investițiilor mari pe care le cere înființarea și exploatarea unor astfel de plantații, s-au dezvoltat mai mult plantațiile familiale, pe suprafețe mici până la , destinate aprovizionării cu prune pentru nevoile gospodărești.
Oricare ar fi tipul de plantație care se alege la înființare reușita culturii prunului depinde de respectarea unor verigi importante printre care menționăm: lucrările de pregătire a terenului, alegerea soiurilor, fertilizarea organică și chimică, stabilirea Girantelor de plantare, momentul plantării, modul de plantare etc.
In cadrul lucrărilor de pregătire a terenului, înainte de plantarea pomilor, se execută nivelarea, dar fără a deranja în profunzime stratul arabil, respectiv solul fertil de la suprafață. Când se fac plantații mari, această lucrare se execută cu 1 – 2 ani înainte de desfundare, după care se trece la parcelarea terenului, în scopul delimitării cu ajutorul drumurilor de exploatare, a zonelor de întoarcere, a canalelor de scurgere a excesului de apă. Mărimea parcelelor este variabilă în funcție de teren, dar lungimea rândului nu trebuie să depășească 90 – .
In privința pregătirii solurilor pentru livezi, acestea se îmbunătățesc prin aplicarea de îngrășăminte chimice și organice, în doze de 40 – 50 tone/ha gunoi de grajd și 150 – 250 kg/ha fosfor, 200 – 300 kg/ha potasiu, urmând ca cele pe bază de azot să se administreze anual, pe rândul de pomi, după pornirea în vegetație. Această lucrare denumită fertilizare de bază este urmată de desfundarea solului la 50 – , după care se face nivelarea de suprafață. De amintit că pe terenurile în pantă, desfundatul se execută obligatoriu pe direcția curbelor de nivel.
Alegerea soiurilor care se plantează trebuie să aibă în vedere zona și destinația lor încât să se realizeze producții mari de fructe și de calitate foarte bună. Totodată, nu trebuie să se neglijeze intercalarea soiului polenizator (1 la 6 sau 8) – Tabelul 5.10.
Distanța de plantare se alege în funcție de vigoarea soiului și portaltoiului, precum și a tipului de plantație intensivă sau clasică. Pentru livezile intensive de prun se recomandă 4 – între rânduri și 3,5 – pe rândul de pomi, ceea ce înseamnă o desime de 500 – 800 pomi/ha. In cazul livezilor clasice (extensive) distanțele sunt mai mari. Săpatul gropilor de plantare se face în funcție de modul de pregătire a terenului, și anume: pe terenurile desfundate anterior și fertilizate, mărimea gropilor este de 25 – , în timp ce pe teren nedesfundat ele trebuie să fie mai mari 40 x 40 x 30 cm. Ele se sapă cu cazmaua, manual, de formă pătrată sau circulară și nu trebuie să deranjeze pichetul care marchează poziția în teren a pomului, pentru a avea după plantare rânduri drepte.
Epoca de plantare. Prunul fiind rezistent la ger poate fi plantat fără excepție toamna. De regulă, plantarea de toamnă este mai bună întrucât se realizează un contact mai strâns al rădăcinilor cu pământul și pornirea în vegetație primăvara este mai devreme. In zonele deluroase se obțin rezultate bune la prinderea prunului și atunci când se plantează în primăvară, în martie sau începutul lunii aprilie.
Tabelul 5.10
Scheme sortimentale pentru livezi și destinații ale producției
Nota: În cadrul fiecărei scheme sortimente primele trei soiuri se consideră de bază, iar celelalte sunt de completare.
Plantarea pomilor. Întrucât prunul dă un procent mare de prindere la plantare se poate folosii ca material săditor pomi de 1 an sănătoși. Pomii trebuie să aibă rădăcini corespunzătoare, grosime și înălțime optime stadiului său de dezvoltare. In astfel ce condiții, înainte de plantarea propriu-zisă ei se fasonează la rădăcini (eliminarea celor vătămate, reîmprospătarea prin scurtarea vârfurilor la cele lungi), rădăcinile se mocirlesc amestec de balegă sau gunoi de grajd, apă și pământ și se repartizează la gropi. Plantarea constă în trasul pământului pe rădăcini, tasarea de 2 – 3 ori a acestuia în jurul pomului, încorporarea îngrășămintelor organice sau chimice (când acestea nu se aplică odată cu desfundatul) și formarea unui mic bilon în jurul pomului. De reținut faptul că punctul de altoire al pomului trebuie să rămână la suprafața solului.
Tăierea deformare a coroanei după plantare se face la pomii cu lăstari anticipați care se răresc sau se procedează la tăierea vergii la înălțimea de formare a coroanei, 80 an de la sol.
Udatul pomilor după plantare este obligatoriu pentru o bună prindere și pornire a acestora și se recomandă în zonele sau perioadele fără precipitații.
Tăierile de formare a pomilor. După plantarea pomilor, în livadă, se intervine periodic atât asupra acestora cât și a solului, cu lucrări specifice care contribuie la creșterea și dezvoltarea rapidă în scopul fructificării.
Lucrările de formare a coroanei pomilor, ca suport al recoltei, au la bază câteva principii orientate spre stimularea fructificării precoce și asigurarea unei longevități productive a pomilor. Intre acestea, amintim:
– alegerea unei forme de coroană și sistem de conducere a pomilor capabile să exprime potențialul biologic maxim al soiului;
– dirijarea tăierilor să țină seama de modul de fructificare pe ramuri scurte, mijlocii sau lungi, pentru evitarea dezechilibrului dintre creștere și fructificare, în savoarea primului;
– stimularea intrării precoce pe rod prin tăieri sau intervenții cât mai puține în primii 4 – 5 ani după plantare;
– formarea unei coroane echilibrate și aerisite pentru pătrunderea radiațiilor solare și eficiența tratamentelor fitosanitare, de protecție contra bolilor și dăunătorilor.
Ținând cont de aceste elemente, cercetările în domeniu, la prun, au condus la evidențierea a trei forme de coroană capabile să asigure producții mari și fructe de calitate: vas, fus tufă (slender spindle) și palmeta etajată.
Coroana în formă de vas, după modul cum se obține are două variante, vasul clasic și vasul ameliorat. Este tipul de coroană fără ax central, caracterizat prin aceea că cele 3-4 ramuri de schelet principale pornesc din muguri succesiv distanțați la 5 – unul de altul, iar acestea la rândul lor se ramifică de 2 – 3 ori prin bifurcare simplă sau alternantă (Figura 5.2). Tehnica formării acestui tip de coroană constă în armatoarele:
– în anul I, după plantare, când se face tăierea de formare a coroanei se lasă 3-4 lăstari dispuși echilibrat în jurul axului, care se scurtează la 20 – de la bază, întotdeauna unui mugure cu poziție spre exterior. Celelalte ramuri, ca și axul de altfel se elimină de la inel. De asemenea, în cursul vegetației, în perioada august, se procedează la eliminarea tuturor lăstarilor lacomi crescuți pe trunchi. în cazul în care se constată creșteri ale lăstarilor aleși ca șarpante, de peste , se intervine în verde și se scurtează cu 1/3 din lungime pentru obținerea unor noi ramificații care să devină purtătoare de muguri de rod;
– în anul II, primăvara, prelungirile ramurilor de schelet se scurtează la 50 – de la trunchi, din nou deasupra a 2 muguri (din care apar doi lăstari de bifurcație). In același timp, dacă pe ramurile de schelet există ramuri anuale laterale, acestea se răresc la 20 – una de alta, pe un astfel de braț putându-se lăsa 5-6 ramuri care vor rodi;
– în anul III-IV, primăvara, coroana tip vas este deja conturată, dacă în anii anteriori s-au aplicat corect tăierile de formare, tratamentele fitosanitare, fertilizarea și lucrările solului în mod corespunzător.
Se va proceda la alegerea a câte 2 noi ramuri anuale dispuse bifurcat pe fiecare prelungire a șarpantei, în vederea prelungirii coroanei. Celelalte ramuri de ordinul II se suprimă dacă sunt prea dese, în orice caz este necesar să dispunem permanent în coroană de ramuri noi și ramuri purtătoare de rod care asigură producția de prune începând cu anul 4 – 5 de la plantare.
Coroana fus subțire (Slender spindle), înlocuiește clasica piramidă etajată caracteristică livezilor clasice. Este un tip de coroană cu ax, încercat cu bune rezultate în livezile intensive de prun (625 – 1.250 pomi/ha, altoiți pe corcoduș), la soiurile Stanley, Vânăt românesc și Renclod, de către N. Cepoiu (1991)-
Prezentăm, în continuare, modul de realizare al acestui tip de coroană:
– anul I, după plantare, vergile s-au scurtat la , pomii lăsându-se să evolueze liber, fără tăieri în primii 4 ani de vegetație (s-au eliminat doar lăstarii lacomi);
– anul V, primăvara, s-au redus șarpantele care au fost tăiate deasupra unei ramuri mijlocii exterioare, cu lungime variabilă între și ; pe fiecare șarpantă (câte 3 – 5 la fiecare etaj), s-au efectuat tăieri de normare și echilibrare a vigorii semischeletului prin rărirea ramurilor laterale la 15 – între ele; transferarea axului se face prin tăierea axului la l,25-l,75m deasupra ultimei șarpante și lăsarea unei ramuri slabe sau anticipate cu creștere laterală. Tăierile în verde au vizat eliminarea ramurilor complexe neproductive, precum și a lăstarilor verticali viguroși. In cadrul acestui sistem de conducere a coroanei în anii 5-7 după plantare s-au realizat 24 tone/ha la desimea de 625 pomi/ha, obținându-se și un grad fructifer bine conturat.
Coroana de tip palmetă, are ax central și ramuri de schelet oblice, aplatizarea pe rândul de pomi executându-se prin tăieri. La acest mod de conducere se pretează bine soiurile care au rodire predominantă pe formațiuni de rod scurte (buchete de mai) și unghiuri de creștere largi (ex. soiul Stanley).
În anul I, după plantare, se taie varga la înălțimea de 60 – , iar în timpul vegetației se îndepărtează doar lăstarii crescuți sub înălțimea de 50 – . Alte lucrări nu se recomandă a se executa în coroana pomilor, decât, eventual unele intervenții de mărire a unghiului de inserție al lăstarilor de creștere (căluși, ancorare).
In anii II și III de vegetație, se aleg ramurile pentru proiectarea etajelor următoare, care în final se vor limita la 3 – 5 în funcție de vigoarea combinației soi portaltoi și de distanțele de plantare a pomilor. înclinarea spre orizontală a ramuri de schelet se face după 1 – 2 ani de creștere, urmărindu-se garnisirea acestora cu ramificații secundare și cu formațiuni fructifere. înălțimea pomilor se limitează la 3 – permițând recoltarea cu ușurință a fructelor, precum și efectuarea corectă a tratamentelor fitosanitare.
Tăierile de fructificare la prun sunt necesare după intrarea pe rod a pomilor, atât pentru evitarea supraîncărcării cu ramuri de rod, respectiv îndesirii coroanei cât și a scăderii calității fructelor. Caracteristic pentru prun este degarnisirea prematură mai accentuată ca la celelalte specii, a ramurilor de schelet de ramuri roditoare, în cazul când acestea sunt predominant sau exclusiv ramuri-buchet. De aceea tăierea lungă la formarea coroanei trebuie aplicată cu prudență și obligatoriu îmbinată cu mărirea unghiurilor de ramificare. In general, la prun se aplică mai puține tăieri decât la piersic, iar la nevoie, în vederea răririi lăstarilor se efectuează și plivitul.
Figura 5.2 Sisteme de coroană pentru livezi intensive
(după N.Ghena ș.a., 1977)
Tehnica tăierilor de fructificare are în vedere intervenții numai asupra ramurilor buchet și ramurilor mijlocii, care constau în general în rărirea primelor și eliminare sau tăierea scurtă a celor mijlocii.
In cazul existenței unor ramuri lacome, viguroase care cresc bine plasate în coroană ele se pot folosi pentru regarnisirea acesteia prin scurtare la 10 – 12 muguri de la bază. In anii următori apar lăstari, din care unii devin ramuri de rod. Cu ocazia tăierilor de fructificare se îndepărtează din coroană și ramurile uscate.
Perioada optimă de efectuare a acestor tăieri la prun este cea de repaus vegetativ, respectiv ele trebuie terminate înainte de umflarea mugurilor.
Sisteme de întreținere și de lucrare ale solului. Lucrările solului în livezile de prun se recomandă a fi făcute cu 3 – mai superficial decât în livezile de măr. Solul poate fi întreținut sub formă de ogor negru, prin culturi intercalate și prin înierbarea intervalului dintre pomi odată cu lucrarea solului pe rândul de pomi.
În cazul primului sistem, ogor negru, solul se menține în mod permanent lucrat, fără buruieni. Lucrarea solului se face prin arătură de toamnă sau primăvară la 12 – adâncime, urmată periodic de discuiri repetate care mențin solul curat și afânat.
In cazul culturilor intercalate, recomandate de regulă în primii 2 – 3 ani după plantarea pomilor, solul de pe intervalul dintre rânduri se poate cultiva cu legume, bulboase, cartofi, fasole oloagă sau chiar cu îngrășăminte verzi ca mazărea furajeră. bob, lupin, facelia etc. Reușita acestor culturi intercalate este condiționată de efectuarea tuturor lucrărilor de întreținere și menținerea solului fără buruieni și aplicarea măsurilor fitosanitare la momentele optime.
Începând cu anul 3 – 4 de la plantare, pentru combaterea buruienilor pe rândul de pomi se poate trece la aplicarea erbicidelor Simazin 2-2,5 kg/ha + Dual 4 l/ha în 500 1 de apă, folosite postemergent.
În zonele colinare cu precipitații mai multe se folosește ca sistem de întreținere înierbarea intervalelor dintre rânduri și lucrarea solului pe rândul de pomi sau folosirea erbicidelor. Acest mod de întreținere presupune cosirea repetată a intervalului înțelenk și lăsarea ierbii ca muici sau îngrășământ verde.
Fertilizarea livezilor de prun. Datorită rusticității sale recunoscute prunului nu i se acordă atenția cuvenită atunci când este vorba de fertilizare. Adeseori este plantar pe soluri sărace sau în zone cu soluri mai grele (podzoluri).
Experiențele făcute până în prezent în țara noastră arată că cele mai bune rezultate s-au obținut atunci când necesarul de îngrășăminte s-a aplicat diferențiat în funcție de starea pomilor la plantare, în primii ani după plantare, în livezile pe rod sau în perioada care urmează acesteia.
La plantare, de obicei se recomandă gunoiului de grajd în doze de 15 – 40 tone/ha, după conținutul mai ridicat sau mai redus de argilă din sol. Modul de administrare, este la groapa de plantare, în amestec cu pământul care se așează peste rădăcinile pomului. Atunci când nu dispunem de îngrășăminte organice, la plantare se pot aplica cele chimice, fosfor și potasiu, 80 – 100 kg/ha.
In primii 5 ani după plantare, pentru creștere și dezvoltarea scheletului și coroanei pomilor sunt necesare fertilizări anuale cu îngrășăminte chimice NPK, în doze moderate și la 2-3 ani să se aplice gunoi de grajd câte 25-40 tone/ha.
In livezile pe rod, cantitățile de îngrășăminte chimice ce se aplică se pot calcula în funcție de recolta prevăzută, ele fiind mai mari la un nivel mai ridicat de producție. Astfel, se recomandă între 90 – 120 kg/ha azot, 50 – 80 kg/ha fosfor și 125 – 150 kg/ha potasiu, socotite în substanță activă.
In privința epocii de aplicare a îngrășămintelor în livezile de prun, ca regulă se menține administrarea celor organice și chimice cu fosfor și potasiu, toamna, ele fiind incorporate odată cu arătura. Spre deosebire de acestea, îngrășămintele cu azot se aplică în 2 reprize, primăvara, înainte de pornirea vegetației și o altă parte, după legarea fructelor. Este bine de reținut că îngrășămintele organice se aplică periodic la 2 – 3 ani și în funcție de textura solului, mai des pe solurile nisipoase și mai rar pe cele care au un conținut mai mare de argilă. Dozele de îngrășăminte vor trebui mărite și bine proporționate atunci când se pune problema obținerii unor recolte mari și a unor procente ridicate de fructe extra și calitatea I. în mod deosebit se pune această problemă la soiurile cu fructul mic cum sunt Tuleu gras și Agen.
Irigarea constituie o verigă agrotehnică importantă în creșterea și rodirea prunului și constituie un factor hotărâtor în zonele cu deficit de precipitații.
Prunul răspunde favorabil la irigare prin creșterea mărimii fructelor și a producției la hectar.
Irigarea se aplică în perioada creșterii lăstarilor, după legarea fructelor, în anii cu deficit de precipitații. De asemenea, se recomandă udarea și cu 2 – 3 săptămâni înainte de recoltarea fructelor, dar nu cu doze mari și nici mai târziu, deoarece efectul poate fi invers, respectiv poate conduce la crăparea fructelor și deteriorarea calității acestora.
Norma de udare se stabilește astfel ca să se asigure umectarea solului până la 40 – adâncime, iar umiditatea să se mențină la 75 – 80% din capacitatea de câmp pentru apă a solului.
Ca metode de irigare se folosesc fie cele clasice, în cazul pomilor de pe lângă casă sau cele moderne prin aspersiune, microjet în livezile intensive, pe suprafețe mai mari.
Aspecte economice. Cheltuielile de înființare pentru de prun cuprinzând pregătirea terenului, fertilizarea, materialul săditor, efectuarea gropilor, plantarea propriu-zisă, udatul după plantare, etc se cifrează la circa 1.000 USD, din care ponderea (54%) o reprezintă costurile cu materialul săditor. In ceea ce privește cheltuielile cu întreținerea plantațiilor până la intrarea pe rod, acestea sunt de 914 USD, respectiv din anul I până în anul V după plantare. De menționat, că prin cultivarea intervalelor de pomi în această perioadă cheltuielile cu investiția pot fi compensate parțial. In condițiile aplicării tehnologiei, cheltuielile de exploatare diferă în funcție de producția medie, la fel ca și profitul brut care ajunge la 263 – 739 USD/ha, când se realizează peste 5 tone/ha de prune.
5.9. Producția la prun și menținerea potențialului biologic al soiurilor
Potențialul productiv este o însușire importantă, determinată poligenic și influențată de o serie de factori climatici și agrotehnici de care depinde constanța recoltei anuale și calitatea fructelor.
Nivelul productiv este influențat și de portaltoi. Cercetările efectuate în acest sens arată că la prunii pe rădăcini proprii producția medie a fost mult inferioară (cu 38% la soiul Centenar, cu 58% la soiul Stanley și Anna Spath și cu 79% la soiul Tuleu gras) față de prunii altoiți pe corcoduș.
Producția la prun este variabilă de la soi la soi, în grupa soiurilor productive menționăm: Centenar, Stanley, Anna Spath, Tuleu gras, Grase românești, Agen, Tita. Alina, Renclod verde, Scolduș, Valor, Blue Free etc, iar în grupa celor slab productive se încadrează soiurile Vinete românești, Vinete de Italia, Nectarina roșie (Peche), Bosniace și altele.
Producția pe fructe la ha înregistrată într-o livadă de prun de 11 ani, în condițiile zonei Satu Mare (după M. Răduc, 1993) se prezintă în Tabelul 5.11.
Tabelul 5.11
Potențialul productiv la prun
Variabilitatea acestei însușiri cantitative este foarte mare, lucru reieșit și dintr-un studiu efectuat la I.C.P.P. Pitești – Mărăcineni pe 370 genotipuri de proveniențe și origini genetice diferite. S-a constatat că producții mari în fiecare an au realizat soiurile autohtone: Negre de Bilcești, Scolduș, Grase de Becs, Buburuze, Goldane albe, Boambe de Leordeni, Ciorăști de Prahova, Gălbioare, Negru pletos etc. cu 53 – 74 kg/pom și soiurile străine: Stanley, Anna Spath, Agen 707, Mirabelle de Nancy, și altele cu 53 – 73 kg/pom, producția medie anuală.
Ca mijloace de menținere a potențialului productiv al soiurilor se recomandă în primul rând altoirea și înmulțirea în pepiniere a soiurilor autentice, libere de boli virotice și aflate într-o stare fitosanitară optimă, iar pentru cultivatori plantarea numai de pruni livrați de stațiunile pomicole care garantează calitatea materialului săditor.
Un astfel de material biologic se obține în urma unor testări și eliberări de viroze (plum-pox), urmate de înmulțire din meristeme prin tehnici speciale „in vitro”, in mediu aseptic de cultură. înmulțirea și păstrarea acestui material biologic LTV se face în depozitar, unde plantele sunt ferite de infecții și de unde se pornește înmulțirea pentru plantații mamă de ramuri altoi și de portaltoi sănătoși.
5.10 Recoltarea și valorificarea prunelor
Prunele se pot culege atât cu mâna cât și prin scuturare manuală sau mecanică. Cu mâna se culeg prunele mari pentru consum în stare proaspătă; cele de culoare albă, galbenă sau roșie se recoltează cu 4 – 5 zile înainte de maturitatea de consum, iar prunele vinete cu 2 – 3 zile înainte. Toamna târziu prunele vinete se culeg chiar la maturitatea completă, dat fiind că timpul este rece, iar rezistența la transport a soiurilor târzii este mare. Pentru gem, marmeladă și uscare prunele se culeg când ating maximum în concentrația de zahăr.
Prunele trebuie culese atunci când se întrunesc maximum de însușiri care definesc soiul, respectiv mărimea specifică, culoarea, gustul, conținutul normal de zahăr, acizi și substanțe minerale caracteristice.
Prunele pentru consum în stare proaspătă se recoltează cu 2 – 3 zile înainte de momentul optim pentru a putea fi transportate în bune condiții la piață, în timp ce fructele destinate deshidratării se culeg atunci când au acumulat maximum de zahăr în fruct. S-a constatat că, în cazul păstrării temporare, pierderile sunt mai mari cu cât gradul de maturare este mai avansat, dar la frig (3 – ) prunele se pot păstra până la 1-3 săptămâni, în funcție de epoca de coacere. Fructele pentru consum în stare proaspătă și pentru deshidratare se culeg manual, necesitând un volum de muncă important în perioada recoltării, reprezentând 30 – 60% din totalul costurilor de producție.
Pentru prelucrare și distilate, prunele se culeg prin scuturare mecanică sau scuturare manuală.
Datorită faptului că prunele constituie baza comerțului extern cu fructe proaspete și deshidratate pe care-1 face țara noastră cu țări din vestul Europei (Germania, Olanda, Danemarca, Suedia etc.) este necesară cunoașterea cerințelor de standard care definesc calitatea. Astfel, prunele care sunt destinate consumului în stare proaspătă se grupează la 3 clase: extra (28 – diametru, cu codiță, fără defecte, de culoare uniformă și ridică soiului), clasa I (28 – diametru, cu ușoare defecte de culoare sau forma fructelor), clasa II (prune cu un minim de defecte acceptabile, care să nu depășească un sfert din suprafața fructelor și diametru între 25 – ) apte pentru comercializare.
Prunele destinate deshidratării influențează direct calitatea produsului finit încât ele trebuie să îndeplinească anumiți parametri, cum sunt: conținut ridicat de substanță uscată mai mare de 18 – 20%, zahăr total (12 – 13%), aciditate redusă (raportul zahăr-aciditate peste 30), fructe mari peste 35 – , fără pete, cu pulpa roz-gălbuie, neaderente la sâmbure și cu un raport pulpă-sâmbure 11,5:1 sau mai mare. In privința produsului finit, calitatea acestuia este dată de culoarea negricioasă și luciul pieliței, de capacitatea de rehidratare care trebuie să fie foarte bună, fără zaharisire sau suc pe pieliță care strică aspectul comercial. Alte forme de valorificare: magiun, suc, compot, gem, pistil (pastă), distilate (țuică).
Sortarea prunelor se face cu mâna concomitent cu culesul sau după aceasta; se sortează după mărime și calitate, îndepărtându-se cele mărunte, pătate, înmuiate sau crăpate.
5.11 Principale boli și dăunători ai prunului.
Combaterea lor
Prunul este atacat de numeroase boli criptogamice și virotice, precum și ce serie de o dăunători care produc pagube însemnate îndeosebi fructelor. Intre acestea cele mai mari daune sunt produse de bolile virotice ca plum-pox (sharka sau vărsatul prunului), piticirea prunului (prun dwarf), pătarea inelară necrotică (prunus ring spot), declinul prunului (plum decline), mozaicul linear (plum pseudo-pox) etc. Dintre bolile criptogamice, pătarea roșie a frunzelor de prun (Polystigma rubrum), monilioza (Monilinia laxa), hurlupii (Taphrinapruni) și ciuruirea micotică a frunzelor (Stigmina carpopbila sau Coryneum beijerinckii) sunt cele mai păgubitoare când nu se fac tratamentele fitosanitare, în mod corespunzător.
Plum – pox (Vărsatul prunului, Sharka)
Virusul a fost semnalat încă din 1915 în zona țărilor balcanice, unde prunul are o mare răspândire. După diverși autori, boala este sistemică, cronică și incurabilă transmițându-se de la celulă la celulă prin plasmodesme, de la organ la organ prin vasele conducătoare, iar de la un exemplar la altul prin sămânță (polen) și rădăcină. Simptomele apar pe frunze, fructe, sâmbure și lăstari sub formă de pete inelare decolorate sau necroze ca pete adâncite, acestea conducând la perturbarea proceselor metabolice de nutriție, precum și la deprecierea calitativă a fructelor, respectiv compromiterea recoltei.
Ca mijloace de combatere parțială, deoarece soiuri imune nu se cunosc, se recomandă: înființarea plantațiilor cu soiuri tolerante și pomi devirozați LTV, înlăturarea pomilor infectați din livezile existente, combaterea prin tratamente a vectorilor (afide) și gazdelor acestora (buruienile), aplicarea la timp a tuturor verigilor agrotehnice (în special a tăierilor în uscat).
Principalul mijloc de combatere este cel genetic, respectiv folosirea soiurilor rezistente sau tolerante ca și a portaltoilor sănătoși, liberi de viroze.
în urma unui studiu de 9 ani, în colecția națională de prun, de la I.C.P.P. Pitești Mărăcineni, pe 370 soiuri, s-a constatat că fără simptome sau cu atac redus pe frunze și fructe sunt soiurile: Goldane negre, Grase de Peșteana, Buburuze, Scolduș, Roșior de Densuș, Negre de Bilcesti, Ciorăsti de Prahova, Boambe de Leordeni, Albe vărgate, Grase românești, Grase de Becs, Popești, Porumbele, Flora, Kirke, Wilhelmina Spath, Pennygley, și altele. Pentru soiurile nou create și introduse în producție, situația se prezintă în Tabelul 5.12 (după N. Minoiu, 1993).
Tabelul 5.12
Comportarea la plum-pox a soiurilor autohtone ameliorate
Rata de infecție este corelată cu agresivitatea tulpinii virale, care este influențată de condițiile climatice și agrotehnice, iar reacția soiurilor se poate modifica în anumite limite datorită vectorilor.
Piticirea prunului (Prune dwarf) a fost semnalată la noi în țară la soiurile Vânăt de Italia, Agen și Renclod Althan, boala manifestându-se evident la pomii virozați, prin reducerea habitusului și a creșterilor anuale, alungirea frunzelor, rozeta-rea lăstarilor, avortarea florilor. Toate acestea conduc la afectarea producției de fructe care scade cu 50 – 80%. Combaterea bolii se face prin devirozarea materialului inițial destinat înmulțirii și testarea cu antiser specific, defrișarea pomilor bolnavi din plantații pentru înlăturarea surselor de infecție și aplicarea tratamentelor fitosanitare în pepiniere, plantații mamă de ramuri altoi, butași, sâmburi și marcote.
Pătarea inelară necrotică (Prunus ring spot) se întâlnește destul de des manifestându-se primăvara pe frunzele tinere sub formă de pete inelare, clorotice, care conduc la căderea timpurie a frunzelor sau la ciuruirea lor, în acest mod reducându-se simțitor capacitatea de nutriție a pomului. Dintre soiuri mai sensibile sunt: Agen, Vinete românești, Vânăt de Italia, Tuleu gras, iar mai rezistente se comportă Anna Spath, Renclod Althan și Peche.
Ca singur remediu se consideră plantarea de pomi liberi de viroze și soiuri din grupa celor tolerante.
Declinul prunului (Plum decline) apare, în general, pe soiuri de prun infectate și altoite pe corcoduș, care se recunosc în livadă după pomii mai puțin dezvoltați, cu frunze îngălbenite și răsucite, provocând pieirea timpurie (4-5 ani) a prunilor tineri. Infectarea pomilor se face prin afide (păduchii de frunze), precum și prin utilizarea la altoire a unor ramuri infectate, necontrolate din punct de vedere virotic. Dintre substanțele care inhibă virusul amintim Pirrolidina (0,5%).
Și în acest caz este necesară plantarea de pomi LTV sănătoși din pepinierele stațiunilor de cercetare.
Mozaicul inelar (Plum pseudo-pox) sau vărsatul fals al prunelor se manifestă pe frunze și fructe ca pete verzi-gălbui primăvara pe frunze, respectiv pete adâncite pe fructe, care duce la căderea timpurie a fructelor. Dintre soiurile sensibile se remarcă Rivers timpuriu, Diana, Superb etc.
Combaterea se face numai prin folosirea soiurilor și portaltoilor sănătoși, liberi, din plantații mamă de ramuri altoi și seminceri, care sunt controlate periodic.
Pătarea roșie a frunzelor de prun (Polystigma rubrum) este produsă de o ciupercă și se întâlnește practic în toate livezile de prun unde nu se fac stropiri fitosanitare, fiind mai des observată în anii ploioși. Pe frunze apar petele roșii, sferice, încă din luna mai, în număr și cu dimensiuni nelimitate. Efectul pe care-1 produc constă în necrozarea țesuturilor, întreruperea proceselor metabolice și căderea timpurie a frunzelor. Ca urmare și fructele rămân mici, sunt fade, fără aspect comercial. Soiuri sensibile sunt: Vinete românești, Vânăt de Italia, Anna Spath, Grase românești, Bărăgan 17, Tuleu gras. în grupa soiurilor tolerante se încadrează: Ialomița, Minerva, Tita, Alina, Carpatin, Diana, Rivers timpuriu etc.
Studiile întreprinse au arătat că infecțiile masive au loc primăvara și sunt influențate de umezeală, ceea ce impune efectuarea unor tratamente la avertizare cu fungicide. Cel mai important este la scuturarea petalelor, iar al doilea se face după 12 zile, cu zeamă bordeleză 0,5% sau Captadin 0,2%.
Monilioza (Monilinia laxa) constituie una dintre bolile criptogamice cele mai păgubitoare din livezile de prun, ca urmare a deprecierii rapide a fructelor, care se mumifică. Sunt atacate florile, frunzele și chiar lăstarii în perioada de primăvară, fiind recunoscute ușor după aspectul de ofilire timpurie. Condițiile climatice favorabile atacului sunt umezeala multă și temperaturi scăzute la începutul vegetației și înflorit. Dintre soiurile sensibile, amintim: Tuleu gras, Albatros, Minerva, Ialomița, Silvia, Dâmbovița etc, în timp ce soiurile Vinete românești și Grase românești sunt mai rezistente.
Combaterea bolii constă în tratamente fitosanitare cu zeamă bordeleză 0,75%, înainte de înflorit, iar la înflorit cu Fundazol 0,1% sau Metoben 0,1% sau Dithan 0,2% (Tabelul 5.13).
Tabelul 5.13
Momentele optime și tratamentele fitosanitare recomandate
Aplicarea corectă și la timp a stropirilor cu pesticidele avertizate este hotărâtoare în combaterea acestei ciuperci dăunătoare.
Hurlupii (Taphrina pruni) sunt produși de o ciupercă ce se dezvoltă primăvara în spațiile intercelulare producând la fructe deformări și rugozitate accentuată, respectiv deprecierea calitativă și comercială a prunelor. Dintre soiurile cele mai predispuse atacului și sensibile, sunt: Vinete românești și Grase românești, comparativ cu cele din grupa Tuleu care sunt considerate rezistente.
Pentru combatere se recomandă efectuarea de tratamente fitosanitare înainte de înflorit și apoi la scuturarea petalelor cu zeamă bordeleză 1% sau Turdacupral 0,5%. Totodată, pentru creșterea eficienței stropirilor de primăvară, este necesară și aplicarea unui tratament la scuturarea frunzelor (octombrie) cu polisulfură de bariu 1%.
Ciuruirea frunzelor (Coryneum beijerinckii) este specifică tuturor speciilor sâmburoase care se cultivă în țara noastră și produce pagube prin micșorarea suprafețe; de asimilare a frunzelor care pot provoca declinul pomilor ca și creștere insuficientă a fructelor. Atacul pe frunze se manifestă sub formă de puncte necrotice, sferice, care prin desprinderea țesutului bolnav, rămân ciuruite. Dintre soiuri, mai sensibile sunt: Agen, Vânăt de Italia, Vinete românești, Anna Spath. Neatacate s-au remarcat soiurile Vision și Ruth Gerstetter etc.
Combaterea ciupercii se face prin tratamente cu produse cuprice, zeamă bordeleză 1% și Turdacupral 0,5 – 1% care se efectuează atât primăvara după înflorit, cât și toamna după căderea frunzelor, întrucât parazitul iernează în scoarță ramurilor și în muguri.
Insectele care produc daune mai mari culturilor de prun sunt următoarele: viespea semințelor de prun (Eurytoma schreineri), viespea neagră a prunelor (Hoplo-campa minuta), viermele prunelor (Laspeyresia funebrana), păduchele din San Jose (Quaraspidiotus perniciosus) și acarianul roșu al pomilor (Panonychus ulmi).
Viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri) produce daune însemnate care pot compromite recolta, dacă nu se aplică măsuri corespunzătoare de combatere. Sensibile sunt soiurile Stanley, Agen, Vinete românești, Grase românești și mai puțin Tuleu gras, Silvia, Centenar, Renclod.
Insectele depun ouă în fructele tinere, imediat după legare, iar larvele care se dezvoltă mănâncă sămânța în formare a sâmburelui, fructele oprindu-se din creștere. Acest fenomen are loc în luna mai și începutul lunii iunie în perioada de zbor a viespilor, înaintea căreia trebuie efectuate stropirile cu Sinoratox 0,15% sau Decis 0,03%.
Pentru pomii din grădinile de lângă casă, la îndepărtarea viespilor se recomandă atârnarea în coroană de pungi cu naftalină, care au efecte totale în combaterea insectei.
Viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta) este un dăunător tradițional al livezilor și pomilor izolați neîngrijiți sau al zonelor de cultură ale prunului unde nu se fac stropiri fitosanitare. Acolo unde se fac tratamente în mod regulat, atacul este foarte redus sau chiar inexistent. Viespile depun ouă în sepalele florilor, în locul înțepăturii apărând o pată mică neagră, iar larvele apar la scuturatul petalelor. Dacă nu se fac tratamente în această fenofază (10 – 15% petale scuturate) cu unul dintre insecticide: Decis 0,003%, Zolone 0,2%, Sinoratox 0,15% sau Carbetox 0,4%, larvele atacă fructul în formare pulpa și ovarul sau sâmburele tânăr, având drept consecință căderea prematură a fructelor.
Viermele prunelor (Laspeyresia funebrana) este un dăunător periculos al livezilor de prun, cu 1 – 3 generații pe an care prin atacul asupra fructelor tinere, în formare când acestea au mărimea unui sâmbure de măslină provoacă o cădere în masă a fructelor atacate, diminuând foarte mult recolta. Fluturii apar la sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, concomitent cu scuturarea petalelor, iar depunerea ouălelor pe fructe are loc după legarea și creșterea lor până la mărimea unui sâmbure de măslină. Atacul se produce de către larve care consumă pulpa fructelor făcând o galerie care merge până la sâmbure, iar ca urmare fructele cad. Generația a două se dezvoltă vara, în luna iulie și continuă și în luna august, pagubele cresc simțitor. Combaterea se poate face fie prin tratamente cu insecticide (la fel ca la viespea prunelor) fie prin instalarea de capcane cu feromoni Atrafug, cca. 40 buc/ha.
Păianjenul roșu al prunilor (Panonychus ulmi), denumit și acarianul roșu produce pagube prunilor datorită înmulțirii rapide și pe o perioadă lungă de timp, din mai și până în octombrie. Atacul pe frunze provoacă pete clorotice mici și necroze care duc la căderea frunzelor și împiedică astfel fotosinteza și asimilația normală. Pentru combatere se efectuează tratamente la avertizare cu insecticide ca Neoron 0,1%, Mitigan 0,2% sau Torque 0,05%.
Soiuri de prun
CAPITOLUL VI
TEHNOLOGIA CULTURII CIREȘULUI ȘI VIȘINULUI
Primus avium L.
Fam. Rosaceae
Cerasus vulgaris MILL.
Subfam. Prunoideae
6.1 Origine, scurt istoric și arealul de cultură
Toate soiurile de cireș provin din specia Cerasus avium (cireșul sălbatic sau păsăresc), cunoscută ca având 3 varietăți botanice: silvestris, din care au derivat soiurile timpurii cu fructe mici și pulpă moale foarte suculentă; juliana, din care au derivat soiurile Bășicate, Ramon Oliva, Timpurie franceză; duracina, din care au luat naștere soiurile cu cireșe pietroase.
In privința vișinului la formarea majorității soiurilor cultivate au contribuit 2 specii: vișinul comun (Cerasus vulgaris) și vișinul de stepă (Cerasus fruticosa). Studiile arată că într-o măsură mai mică au mai participat speciile vișinul pufos (Cerasus tomentosa) și vișinul de nisipuri vest-american (Cerasus besseyi).
Ca loc de origine a cireșului se consideră regiunea cuprinsă între Marea Neagră și Marea Caspică de unde s-a răspândit apoi în Europa și Asia. In stare sălbatică, cireșul se întâlnește în China, Iran, Turkestan, Caucaz, Crimea, Asia Mică, Asia Centrală, Africa de Nord, sud-estul Europei. Cireșul a fost luat în cultură de aproximativ 2.500 ani, iar în prezent se cultivă pe toate continentele. Pe continentul american, cultura cireșului este de dată mai recentă majoritatea plantațiilor fiind concentrate de-a lungul Oceanului Pacific și în zona Marilor Lacuri.
Istoria culturii vișinului este strâns legată de cea a cireșului. Vișinul comun nu se întâlnește nicăieri în lume în stare sălbatică, dar este răspândit în cultură în emisfera nordică, în toată Europa, în zona centrală a Rusiei, în Siberia, în China etc. Spre deosebire de cireș, vișinul se cultivă mult mai la nord ajungând până la 60° latitudine si depășind limita de cultură a mărului.
Cireșul și vișinul sunt specii pomicole principale, importante din punct de vedere economic, fructele acestor specii fiind mult solicitate pentru consum întrucât ajung la maturitate într-o perioadă când pe piață lipsesc alte fructe. Ele se folosesc nu numai pentru consumul în stare proaspătă, dar și pentru prelucrări industriale. Cireșele au valoare alimentară ridicată, conținând 7,7 – 16,8% zaharuri reprezentate în cea mai mare parte prin glucoza și fructoză, 0,5 – 1,4% acizi, 0,06 – 0,4% pectine, 0,4 – 16,8% mg vitamina C, săruri de potasiu, calciu, fier și alte substanțe nutritive. Vișinele conțin între 8 – 12 % zahăr, 10-24 mg% vitamina C, 3 – 19 mg% calciu, 1 – 2 mg% acizi organici etc.
6.2 Producția mondială de cireșe și vișine, și în România
Cultura cireșului este răspândită în toate continentele, dar cea mai mare importanță i se acordă în Europa unde se produce peste 65% din producția mondială care în anul fost de 1.809.000 t, urmată de S.U.A. și Canada 15%, țările latino-americane și Africa (Tabelul 5.1).
In Asia pe primul loc se situează Turcia cu cca. 250.000 t,apoi Iran cu 218.000 t. iar în Europa cel mai mare producător este Italia cu 116.000 t, urmata de Germania cu 100.000 t, Franța cu 70.000 t etc. în S.U.A se produc 208.000 t.
La vișin, deși aria de răspândire este largă fiind cultivat în toate continentele, în Europa se produce peste 85% din producția de fructe care în fost de 1.001.000 t. Dintre țările mari producătoare se evidențiază Rusia cu 200.000 t, Polonia cu 180.000 t. S.U.A. cu 167.000 t, Turcia cu 126.000 t, Germania cu 75.000 t și altele (Tabelul 5.2).
In România în anul 1996 suprafața cultivată cu cireș era de , din care în sistem intensiv, iar cea de vișin era de , din care circa în sistem intensiv. In același an producția de cireșe a fost de 50.300 t (cea mai mare producție de 70.4001 s-a înregistrat în anul 1993), iar la vișin a fost de 39-0001. Principalele județe producătoare la cireș sunt Iași, Galați, Botoșani, Vrancea, Vaslui, Neamț, Bacău, Arad. etc, iar la vișin Iași, Botoșani, Bacău, Vaslui, Cluj, Argeș, Buzău, Mureș etc.
Dintre bazinele pomicole recunoscute pentru cultura acestor specii amintim Râmnicu Sărat cu centrele Răducești și Gucești, Leordeni, Topoloveni, Golești – Argeș. Severin cu centrele Zăgujeni, Mâtnic, Peșterea ș.a., Cotnari și Comarna în județul Iași. Cireșoaia în județul Bistrița Năsăud etc.
6.3 Particularitățile biologice ale cireșului și vișinului
Sistemul radicular, în funcție de solul pe care este cultivat ca și de portaltoiul folosit se dezvoltă diferit, astfel că, în solurile fertile el crește mai grupat și se ramifică mai mult, în timp ce în solurile sărace crește mai mult în lungime și ramifică mai puțin. Mahalebul și vișinul pitic dezvoltă un sistem radicular mai profund, fapt ce face să fie folosiți ca portaltoi în regiunile secetoase. Cireșul sălbatic care are un sistem radicular dezvoltat mai la suprafață, ca urmare a condițiilor de umiditate în care s-a format specia (în pădure) este folosit mai mult ca portaltoi în regiunile relativ umede.
La soiurile de cireș și vișin cu port piramidal ca Germersdorf, Roșii de Dobra. Hortensia etc, sistemul radicular este răspândit mai în profunzime, în timp ce Ia soiurile cu port globulos sau pletos ca Ramon Oliva, Hedelfinger, Crișana este extins mai mult la suprafață. Aceasta ne arată că între altoi și portaltoi există o strânsă corelație.
Tabelul 6.1
Producția mondială de cireșe (mii tone)
Tabelul 6.2
Producția mondială de vișine (mii tone)
La cireș rădăcinile de schelet cu direcție verticală au pătruns la adâncimi diferite în funcție de portaltoi: la mahaleb, la cireș sălbatic, 2 – la vișin.
Din totalul rădăcinilor de schelet la vișin abia 8,9% au direcție verticală, restul de 91,1% au direcție orizontală.
Partea aeriană a cireșului și speciilor arborescente de vișin este formată din trunchi și ramuri de schelet pe care sunt așezate celelalte ramuri. Coroana cireșului este piramidală în perioada de creștere și invers piramidală, pletoasă în perioada de rodire, rară și bine luminată, specifică fiecărui soi. La vișin în general coroana este mai strânsă și caracteristică soiului.
La cireș ramurile de schelet sunt dispuse în etaje regulate în mod natural, la care ramificarea are loc numai până la ramurile de ordinul V Dintre formațiunile roditoare mai des întâlnite sunt ramura buchet neramificată și ramura mixtă sau mijlocie. In momentul când pomii au intrat în perioada de rodire, cireșul formează muguri de rod și pe prelungirile ramurilor de schelet, ca și pe ramurile lungi laterale, fapt pentru care degarnisirea este mult mai pronunțată comparativ cu celelalte specii pomicole. Cercetările arată că marea masă a mugurilor floriferi, în medie 77% se formează pe ramurile buchet și numai 23% pe ramurile mixte sau mijlocii.
Cea mai potrivită lungime a creșterilor anuale pentru a asigura o rodire abundentă și constantă este de 30 – la soiurile cu creștere slabă și de 45 – la soiurile cu creștere viguroasă.
La vișin creșterea și dezvoltarea părții aeriene se deosebesc de cea a cireșului, din acest punct de vedere soiurile împărțindu-se în două grupe mari: cu portul arbustiv și cu portul arborescent. Soiurile de vișin care cresc sub formă de arbustoid sunt mai rezistente la ger, au o longevitate redusă, formează tufe cu coroana aproape sferică și cu multe plete având o degarnisire mai pronunțată. In acest caz mugurii de rod se formează numai pe ramurile lungi. La vișinul arborescent care rodește atât pe ramuri lungi de 1 an, cât și pe buchete, degarnisirea nu este așa de accentuată ca la vișinul arbustiv. La vișin se întâlnesc ca ramuri de rod ramura buchet, ramura mixtă sau mijlocie, mai rar și ramura pleată caracteristică unor soiuri care formează din mugurii vegetativi ramuri roditoare ce ajung la 20 – lungime.
Atât la cireș cât și la vișin, mărimea recoltelor și constanța lor sunt în strânsă corelație cu lungimea creșterilor anuale. La vișinul arbustoid care rodește predominant pe ramuri mijlocii și lungi, în cazul când creșterile anuale sunt de numai 10-15 cm lungime, aproape toți mugurii se transformă în floriferi. Când creșterile anuale sunt prea mari, peste numărul mugurilor floriferi se reduce mult, iar creșterea vegetativă se intensifică.
Studiile întreprinse au ajuns la concluzia că toate soiurile de cireș sunt practic autosterile, excepție soiul Stella, autofertil și de aceea trebuie să li se asigure polenizatori. De asemenea, multe dintre soiurile de cireș cultivate formează grupe intersterile de exemplu Pietroase Donissen x Pietroase Drogan; Hedelfinger x Pietroase mari negre; Pietroase Napoleon x Pietroase mari negre; Pietroase negre Buttner x Ramon Oliva, care trebuie evitate în plantații (T. Gozob, 1982).
La vișin există atât soiuri autosterile cât și soiuri autofertile și parțial autofertile. In practică se întâlnesc și grupe intersterile de ex., Engleză timpurie x Hortensia; Mocănești x Engleză timpurie; Griot du nord x Engleză timpurie; Griot du nord x Belle de Choisy.
Pentru a asigura o desfășurare normală a procesului polenizării, atât la cireș cât și la vișin într-o parcelă se plantează intercalat câte 3-4 soiuri astfel alese încât să se poată poleniza reciproc.
Durata de viață a soiurilor de cireș în funcție de condițiile de climă, de sol, de soi și portaltoi, poate atinge 50 de ani. La vișin, cele mai longevive sunt soiurile cu port arborescent și vigoare mare care trăiesc 25 – 35 ani.
6.4 Cerințele cireșului și vișinului față de condițiile de mediu
Cerințele față de lumină. Cireșul este o specie iubitoare de lumină, din care cauză soiurile cultivate solicită expoziții bine luminate, în special soiurile timpurii fapt de care se va ține seama la înființarea plantațiilor. Soiurile pretențioase la lumină vor fi plantate numai pe versanții însoriți. In condiții de umbră sau semiumbră pomii cresc încet, se alungesc, rodesc numai la vârful ramurilor, sunt sensibili la atacul bolilor, manifestă scurgeri de clei, recolta scade și calitatea fructelor se înrăutățește.
La vișin, pretențiile cu privire la lumină sunt mai reduse, iar unele specii de vișin pot fi considerate relativ rezistente la umbrire, cum este de exemplu vișinul de stepă, care se întâlnește în asociație cu speciile silvice. Pretențiile mai scăzute față de lumină permit amplasarea vișinului și pe versanții nord-estici sau nord-vestici la distanțe corespunzătoare.
Tabelul 6.3
Limite de rezistență la temperaturi scăzute la cireș
Cerințele față de căldură. Cireșul face parte dintre speciile iubitoare de căldură, fiind mai rezistent la ger decât caisul, piersicul și migdalul, dar mai sensibil decât mărul, părul, vișinul și prunul. El preferă climatul cald temperat, nesuportând căldurile înăbușitoare, fapt pentru care nu se extinde prea mult spre sud. Cireșul se numără între speciile pomicole cu o rezistență mijlocie față de ger, în timpul repausului adânc de iarnă suportând temperaturi până la . Mugurii floriferi mai puțin rezistenți degeră la temperatura de , iar bobocii florali nedeschiși rezistă până la -5,5°C. în Tabelul 5.3 se prezintă limitele de rezistență la temperaturi scăzute în diferite fenofaze.
Gradul de vătămare al mugurilor floriferi la cireș în urma gerurilor puternice depinde de perioada în care acestea survin. Degerări intense se observă în cazul trecerii bruște de la toamnă la iarnă, în noiembrie – decembrie sau după dezghețurile repetate în ianuarie – februarie, când mugurii floriferi ies din perioada de repaus.
Unele observații arată că rezistența florilor la îngheț variază și în funcție de portaltoiul folosit. Astfel, cel mai mic număr de flori distruse s-a înregistrat la pomii altoiți pe mahaleb și vișin, în timp ce la pomii altoiți pe cireș sălbatic procentul de flori degerate a fost mult mai mare.
Vișinul este considerat ca una dintre speciile rezistente la ger, în timpul repausului de iarnă acesta rezistând până la Rezistența variază de la un soi la altul și în funcție de fenofază (Tabelul 5.4).
Tabelul 6.4
Limite de rezistență la temperaturi scăzute la vișin
Cerințele față de apă. Cireșul are pretenții mai mici față de apă decât mărul, gutuiul, prunul și nucul și mai mari decât vișinul, piersicul, caisul și migdalul. Format în condițiile climatului relativ umed, cireșul crește și dă rezultate bune în zonele în care precipitațiile anuale sunt cuprinse între 600 – . Cireșul are pretenții moderate față de umiditatea aerului și suportă cu dificultate atât seceta, cât și umiditatea ridicată în atmosferă. Cireșul nu suportă apa în exces și nu rezistă la inundații îndelungate. O importanță deosebită în comportarea lui o are portaltoiul. Altoit pe cireșul sălbatic și pe vișin are pretenții mai mari față de umiditate decât altoit pe mahaleb.
Vișinul are cerințe mai mici față de apă și reușește atât în regiunile cu 450 precipitații anual, cât și în zonele unde acestea se apropie de . Soiurile de vișin au cerințe deosebite și în funcție de originea lor, încât cele care au provenit din vișinul de stepă sunt mai rezistente la secetă, comparativ cu cele provenite din Europa apuseană. De altfel, soiurile altoite pe mahaleb pot crește și în solurile cu un regim de umiditate mai limitat.
Cerințele față de sol. Pentru cultura cireșului cele mai potrivite sunt solurile ușoare, nisipo-lutoase sau argilo-nisipoase, permeabile pentru aer și apă, bine încălzite cu o umiditate potrivită, cu stratul de sol adânc și cu un conținut ridicat în calciu cu pH-ul între 5,5 și 7,5.
Vișinul crește și se dezvoltă bine pe solurile ușoare, cu suficientă umezeală și fertile. Când este altoit pe mahaleb crește foarte bine pe solurile ușoare și cu umiditate scăzută. Aceleași condiții sunt necesare și pentru vișinul de nisipuri, precum și pentru soiurile provenite din vișinul de stepă. Soiurile de vișin de origine europeană formate în condițiile unui climat umed preferă soluri mai umede. Vișinul nu suportă solurile sărăturoase.
6.5 Sortimentul de cireș și principalele caracteristici
Sortimentul de cireș în țara noastră cuprinde soiuri românești și străine adaptate diverselor zone de cultură, care se eșalonează la coacere între 10 mai și sfârșitul lunii iulie. In ordinea coacerii fructelor cele mai cultivate sunt Fruheste der Mark, Bigarreau Moreau, Rivan, Bigarreau Burlat, Roșii de Bistrița, Cerna, Colina. Ponoare, Van, Bing, Sam, Stella, Ulster, Boambe de Cotnari, Daria, Germersdorf. Hedelfinger, Rubin, Pietroase Donissen. Soiuri de cireșe amare cu destinație pentru prelucrare: Silva, Amara, Roz de Mărculești (Tabelul 6.5).
Recent au fost omologate și alte soiuri cum sunt: Ana, Cetățuia, Maria și Splendid.
Rivan. Soi obținut la Stațiunea Experimentală Balsgaard, Suedia, prin hibridarea controlată a soiurilor Early Rivers x Van și autorizat în anul 1991.
Pomul de vigoare mijlocie spre mare, cu creșteri moderate, coroana larg piramidală, bine garnisită cu ramuri de rod. Lemnul și mugurii floriferi au o rezistență mijlocie la ger (S. Budan, 2000).
Tabelul 6.5
Sortimentul de cireș și principalii polenizatori
NOTĂ: (A) = soiuri autofertile; (a) = soiuri amare pentru dulceață; (c) = soiuri de vigoare mică, tip compact
Fructul este mijlociu de 5,5 – , cordiform aplatizat, de culoare roșie, cu pulpa semipietroasă și gust dulce acidulat până la dulce. Pedunculul este lung și subțire, iar sâmburele reprezintă 5% din greutatea fructului.
Epoca de coacere are loc în ultima decadă a lunii mai.
Bigarreau Burlat. Soi francez, cu origine genetică necunoscută, dar se presupune că a fost selecționat în Maroc în anul 1935, ca o clonă a soiului Bigarreau Moreau.
Pomul de vigoare mijlocie, cu coroana largă globuloasă. Intră pe rod în anul 5 de la plantare și produce abundent, fructificând predominant pe buchete de mai. înfloritul este timpuriu.
Fructul este mare de 6 – , de culoare roșu închis, formă sferică, cu pulpa pietroasă și gust dulce acidulat. Sâmburele este de mărime mijlocie și neaderent la pulpă.
Epoca de coacere are loc în ultima decadă a lunii mai și prima decadă a lunii iulie.
Ponoare. Soi obținut la I.C.P.P. Pitești Mărăcineni din combinația hibridă Pietroase negre de Odesa x Ramon Oliva și omologat în anul 1989-
Pomul de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana larg piramidală. Intră pe rod în anul 5 de la plantare, produce abundent și constant.
Fructul de mărime submijlocie 5 – , are culoare roșie și pulpa semipietroasă. suculentă cu gust dulce ușor acidulat, iar sâmburele este mijlociu.
Epoca de coacere are loc în ultima decadă a lunii mai și prima decadă a lunii iulie.
Roșii de Bistrița. Soi obținut la S.C.PP Bistrița, din hibridarea soiurilor Hedelfinger x Ramon Oliva și omologat în anul 1978.
Pomul este relativ viguros, cu coroană piramidală până la globuloasă și rodește predominant pe ramuri mijlocii și buchete de mai. Intră pe rod în anul 5 de la plantare și prezintă o mare plasticitate ecologică, fiind totodată tolerant la antracnoză și monilia.
Fructul este submijlociu (), ovoid, de culoare roșu închis, lucios, cu pulpa semipietroiasă și semiaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere are loc de la sfârșitul lunii mai până la jumătatea lunii iunie.
Negre de Bistrița. Soi obținut la S.C.RP Bistrița din combinația hibridă Hedelfinger x Germersdorf și omologat în anul 1968.
Pomul de vigoare mijlocie, rodește predominant pe buchete de mai și ramuri mijlocii având coroana globuloasă. Intră pe rod în anul 4 – 5 de la plantare și este tolerant la antracnoză și monilia.
Fructul este submijlociu de , de formă ovoidă, de culoare roșu închis până k negru, cu pulpa semicrocantă și pedunculul scurt.
Epoca de coacere are loc în prima jumătate a lunii iulie.
Tentant. Soi obținut la I.C.P.P. Pitești Mărăcineni, din combinația hibridă Germersdorf x Schneider Spath și omologat în anul 1996.
Pomul este semiviguros, cu coroana globuloasă și rodește pe buchete de mai și ramuri mijlocii. Intră pe rod în anul 4 – 5 de la plantare, iar înfloritul este mijlociu.
Fructul este de mărime mijlocie , de formă cordiformă, mucronat în punctul stelar, de culoare roșu închis. Pulpa este crocantă, pietroasă, cu gust dulce, iar sâmburele este de mărime mijlocie.
Epoca de coacere de la începutul lunii iunie până la sfârșitul decadei a doua a lunii iunie.
Iva. Soi obținut la S.C.P.E Bistrița, din hibridarea soiurilor Hedelfinger x Ramon Oliva și omologat în anul 1994.
Pomul de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală până la globuloasă și rodește predominant pe ramuri mijlocii și buchete de mai. Intră pe rod în anul 4 – 5 de la plantare și este tolerant la antracnoză și monilioză.
Fructul este mijlociu spre mare de , aplatizat, de culoare roșie purpurie cu pulpa semipietroasă, sâmburele este mijlociu și semiaderent .
Epoca de coacere are loc în luna iunie.
Izverna. Soi obținut la I.C.EE Pitești Mărăcineni din hibridarea Ramon Oliva x Germersdorf și omologat în anul 1989.
Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală, intră pe rod în anul 5 -6 de la plantare și dă producții abundente și constante.
Fructul este mijlociu spre mare de 6 – , sferic, de culoare roșu închis, rezistent la crăpare, cu pulpa pietroasă, gust dulce, slab acidulat și cca. 17% substanță uscată. Sâmburele este de mărime mijlocie.
Epoca de coacere are loc de la începutul și până la sfârșitul lunii iunie.
Cerna. Soi obținut la I.C.PR Pitești Mărăcineni din polenizarea liberă a soiului Thurn und Taxis și omologat în anul 1984.
Pomul este de vigoare mică, ceea ce permite cultura intensivă a cireșului, cu coroana globuloasă, pletoasă, larg deschisă. Rodește predominant pe buchete de mai și produce moderat și constant. Frunzișul este bogat de culoare verde deschis, înfloritul este timpuriu.
Fructul este mare de 7,5 – , tronconic, de culoare roșu aprins. Pulpa este pietroasă cu gust dulce acidulat și cca. 27% mg vitamina C. Pedunculul este submijlociu, iar sâmburele reprezintă cca. 5% din greutatea fructului. Este sensibil la crăpare.
Epoca de coacere are loc în luna iunie.
Colina. Soi obținut la I.C.EE Pitești Mărăcineni din hibridarea soiurilor Pietroase negre de Odesa x Germersdorf și omologat în anul 1989.
Pomul este de vigoare mijlocie cu coroana larg piramidală și cere distanțe medii de plantare. Intră pe rod în anul 5 de la plantare, produce abundent și constant.
Fructul de mărime mijlocie 6-, sferic, de culoare roșu închis, cu pulpa pietroasă, gust dulce acidulat, sâmbure mic și conține 17% substanță uscată în suc.
Epoca de coacere are loc la sfârșitul celei de-a doua decade a lunii iunie.
Van. Soi obținut la Stațiunea de cercetări Columbia din Summerland, Canada în anul 1936 din polenizarea liberă a soiului împărăteasa Eugenia și autorizat la noi în anul 1981.
Pomul este de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana larg piramidală și rodire pe buchete de mai și ramuri mijlocii. Este foarte productiv și prezintă o bună rezistență la ger.
Fructul este supramijlociu de 6,5 – , de formă globuloasă, ușor aplatizat, de culoare roșie strălucitoare, cu pulpa pietroasă și gust dulce acidulat. Pedunculul este scurt și gros caracteristic, iar sâmburele este neaderent și reprezintă circa 3% din greutatea fructului.
Epoca de coacere este mijlocie în ultima parte a lunii iunie.
Stella. Soi obținut la Stațiunea Summerland, Canada în anul 1956 prin hibridarea soiurilor Lambert x John Innes Seedling 2420 și autorizat la noi în anul 1979-Este primul soi autofertil de cireș și este larg răspândit în toate țările cultivatoare.
Pomul este viguros și formează o coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri de rod. Este foarte productiv cu fructe de calitate superioară, fiind și rezistent la ger. Nu necesită polenizare încrucișată obligatorie fiind un bun polenizator pentru toate celelalte soiuri.
Fructul este mare de 8 – , de formă cordiformă, de culoare roșie strălucitoare, cu pulpa de fermitate medie, având gust dulce acidulat. Pedunculul este mijlociu, iar sâmburele reprezintă cca. 5% din greutatea fructului. Este sensibil la crăparea fructelor.
Epoca de coacere are loc în decada a doua a lunii iunie.
Boambe de Cotnari. Soi autohton, originar din zona Cotnari-Iași unde este răspândit foarte mult.
Pomul este viguros, cu coroana sferică, rezistent la secetă, boli și ger. Intră pe rod relativ târziu la 6 – 7 ani, însă produce abundent.
Fructul este mare de , scurt cordiform, cu brazda dorsală superficială. Pielița este gălbuie albicioasă, acoperită pe cea mai mare parte cu roz roșiatic. Pedunculul este lung, iar cavitatea pedunculară mare. Pulpa este pietroasă, dar suculentă, dulce, neaderentă la sâmbure, fructele fiind rezistente la transport și păstrare.
Epoca de coacere are loc în a doua jumătate a lunii iunie.
Daria. Soi obținut la I.C.PR Pitești Mărăcineni, din hibridarea soiurilor Boambe de Cotnari x Thurn und Taxis și omologat în anul 1993-
Pomul este de vigoare mijlocie, rodește predominat pe buchete de mai și are c comportare bună la atacul bolilor Coccomyces hiemalis și Monilia sp. înfloritul este târziu.
Fructul de mărime mijlocie 6 – , de formă cordiformă și culoare roșie închis lucioasă, pulpa pietroasă, cu suculentă medie și gust bun. Sâmburele este mijlociu, neaderent.
Epoca de coacere are loc la sfârșitul lunii iunie.
Germersdorf. Soi vechi de origine germană mult răspândit în toate zonele pomicole.
Pomul foarte viguros, are coroană largă conică înaltă. înflorește târziu și este destul de rezistent la ger, secetă, este rustic și foarte productiv.
Fructul este mare sau foarte mare peste , obtuz cordiform, cu partea dorsală bombată. Pielița este roșie sângerie, iar pulpa pietroasă, dar suculentă, dulce ș; neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere este la sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie.
Hedelfinger. Soi vechi de origine germană mult răspândit în toate zonele pomicole.
Pomul este viguros, cu coroană sferică sau larg conică. Intră pe rod târziu, este rezistent la ger, produce mult și dă fructe de calitate.
Fructul este mare sau foarte mare , cordiform alungit. Pielița de culoare roșie brună la recoltare și roșie închis la maturitatea deplină. Pulpa este pietroasă, dar suculentă, dulce, semiaderentă la sâmbure. Fructele se păstrează 6 – 7 zile după recoltare și sunt rezistente la transport.
Epoca de coacere este la începutul lunii iulie.
Pietroase Donissen (Bigarreau Donissen). Soi a cărui origine nu se cunoaște exact, dar este răspândit în toate zonele pomicole.
Pomul de vigoare mijlocie, cu coroana sferică turtită, este productiv, rezistent la ger, relativ rezistent la secetă, boli și unii dăunători. înfloritul este târziu.
Fructul este potrivit de mare 5,5 – , cordiform rotunjit, de culoare galbenă ca paiul. Pedunculul este lung, iar pulpa gălbuie albicioasă este pietroasă, potrivit de dulce și suculentă, neaderentă la sâmbure.
Epoca de coacere are loc în luna iulie.
Soiuri de cireș amar
Silva. Soi obținut dintr-o selecție locală din județul Dâmbovița și omologat în anul 1983.
Pomul este viguros, cu coroană invers piramidală, intră pe rod în anul 5 de la plantare, produce moderat și constant.
Fructul este mare pentru o cireașă amară, de cca. , de formă aproape sferică și culoare neagră, cu pulpa și sucul intens colorate, gust amar pronunțat, cu cca. 18% substanță uscată în suc. Pedunculul are lungime mare, iar sâmburele este de mărime mijlocie.
Epoca de coacere a fructelor are loc în decada a doua a lunii iunie.
Amara. Soiul provine dintr-o selecție locală din zona Geoagiu Băi și a fost omologat în anul 1983.
Pomul este semiviguros, drept, cu coroana globuloasă, rară. Intră pe rod în anul 4 – 5 de la plantare, produce moderat și constant, dar este sensibil la Monilia.
Fructul este mare de 4 – , cu pulpa și sucul intens colorate, cu 18% substanță uscată în suc; pedunculul de lungime mijlocie, iar sâmburele de mărime mijlocie.
Epoca de coacere are loc în decada a doua a lunii iunie.
6.6 Sortimentul de vișin și principalele caracteristici
Sortimentul de vișin s-a îmbunătățit în ultimul deceniu prin crearea și introducerea în cultură a soiurilor autofertile și parțial autofertile care asigură producții constante anual. In ordinea coacerii fructelor se recomandă soiurile Țarina, Timpurii de Pitești, Timpurii de Tg. Jiu, Ilva, Engleze timpurii, Scuturător, Oblacinska, Mocănești 16, Crișana 2, Meteor, Nana, Nefris, Bucovina, Dropia, Schattenmorelle, Vrâncean și Pitic (Tabelul 6.6). Pentru o bună polenizare în perioada înfloritului se folosesc 1-2 familii de albine la hectarul de livadă, totodată trebuind evitată plantarea soiurilor intersterile, ex. Crișana x Mocănești etc.
Engleze timpurii (Anglaise hâtive, Royale hâtive). Soi vechi de origine engleză reprezentând un hibrid între cireș și vișin. Este răspândit în toate regiunile pomicole.
Pomul este puțin viguros, cu coroană sferică, reușește bine altoit atât pe vișin cât și pe mahaleb. Nu este pretențios față de sol. Este autofertil.
Fructul este mic de , tronconic rotunjit, turtit dorso-ventral. Pielița subțire, semitransparentă, are culoarea roșie închis. Pedunculul lung are 3 – ; pulpa de culoare roză cu vinișoare gălbui este consistentă, suculentă, dulce, neaderentă H sâmbure, sucul colorat în roz.
Epoca de coacere începe din prima jumătate a lunii iunie.
Țarina. Soi autohton obținut la I.C.P.R Pitești Mărăcineni din încrucișare; soiurilor Engleze timpurii x Vișin tufă și omologat în anul 1984.
Pomul este de vigoare submijlocie, cu coroana piramidală. Intră pe rod în anul 3 – 4 de la plantare, produce moderat și constant. Rodește numai pe ramuri scurte. Este mediu rezistent la Coccomyces hiemalis. înflorește timpuriu și este autofertil.
Fructul este mijlociu, cu greutate medie de , de consistență medie.
Epoca de coacere are loc în prima decadă a lunii iunie.
De Botoșani. Soi autohton obținut prin selecție locală la S.C.E.P Iași și omologat în anul 1994.
Pomul este semiviguros, cu coroană globuloasă, rodește pe buchete de mai Altoit pe vișin franc și mahaleb intră pe rod în anul 5 de la plantare. Prezintă rezistență bună la ger și boli. La o densitate de 500 pomi/ha dă o producție de 9,5 t/ha.
Fructul este mijlociu spre mare de , de formă sferic turtită, de culoare roșit închisă cu pielița subțire. Pulpa roșie-vișinie, semiaderentă la sâmbure, cu suc bine colorat.
Fructele se coc uniform, rezistă bine la transport, sunt apte pentru consum in stare proaspătă și pentru prelucrări industriale sub formă de compot, gem, dulceață sirop, vișinată.
Epoca de coacere are loc la începutul lunii iulie.
Timpurii de Cluj. Soi obținut la S.C.PR Cluj din combinația (Spaniole x Prunus fruticosa) x (Anglaise hâtive x Prunus fruticosa) și omologat în anul 1969.
Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, mediu rezistent la ger și secetă. Rodește pe ramuri scurte și mijlocii. Are rezistență sporită la Coccomyces hiemalis și Monilinia sp. Intră pe rod în anul 4 de la plantare și produce neregula: Este sensibil la umiditatea atmosferică din timpul înfloritului.
Fructul este mare de , cu pulpa de consistență medie, se pretează pentru consum în stare proaspătă și prelucrări industriale.
Epoca de coacere are loc în a doua decadă a lunii iunie.
Crișana 2. Soi autohton, obținut prin selecție locală la I.C.P.P. Pitești Mărăcineni și omologat în anul 1975. Se cultivă în toate regiunile pomicole.
Tabelul 6.6
Sortimentul de vișin și principalii polenizatori
NOTĂ: (A) = soiuri autofertile; (PA) = soiuri parțial autofertile
Pomul este de vigoare mare, cu coroana piramidală și rodește predominant pe ramuri mijlocii și lungi. Intră pe rod începând cu anul 4 de la plantare, produce constant și moderat. Are o rezistență mijlocie la ger, secetă, Coccomyces hiemalis și Monilinia sp.
Fructul este mijlociu spre mare de , de calitate excelentă și se pretează pentru valorificare mixtă.
Epoca de coacere are loc în a doua jumătate a lunii iunie.
Ilva. Soi obținut la S.C.EE Bistrița, prin selecție locală și omologat în anul 1982.
Pomul de vigoare submijlocie, cu coroana semiglobuloasă, rodește preponderent pe ramuri lungi. Intră pe rod începând cu anul 3 – 4 de la plantare, produce constant și abundent. Este rezistent la ger, tolerant la Monilia, dar sensibil la Coccomyces.
Fructul este mijlociu de , cu o consistență medie a pulpei, se pretează pentru industria alimentară.
Epoca de coacere are loc în prima decadă a lunii iulie.
Nana. Soi obținut la S.C.P.P. Băneasa prin polenizare liberă din soiul Crișana și omologat în anul 1977.
Pomul de vigoare submijlocie, cu coroana globuloasă fructifică preponderent pe ramuri plete. Intră pe rod în anul 3 de la plantare. Produce constant și abundent. Are o largă plasticitate ecologică, dar este sensibil la Coccomyces și Monilia.
Fructul este mijlociu de , cu o consistență medie a pulpei și se pretează pentru industria alimentară.
Epoca de coacere are loc în a treia de cadă a lunii iunie.
Dropia. Soi obținut la I.C.PE Pitești Mărăcineni prin polenizarea liberă a soiului Vladimirskaia 33/23 și omologat în anul 1982.
Pomul este de vigoare mijlocie cu coroana larg globuloasă, rodește preponderent pe ramuri plete. Intră pe rod în anul 3 – 4 de la plantare, produce abundent și constant. Este rezistent la ger și secetă, sensibil la Coccomyces și mediu rezistent la Monilia.
Fructul este mic de , cu pielița, pulpa și sucul intens colorate în vișiniu închis. Se pretează pentru industria alimentară.
Epoca de coacere are loc în decada a treia a lunii iunie.
Scuturător. Soi obținut la S.C.E.P. Vrancea prin selecție într-o populație locală de vișin, omologat în anul 1985.
Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă și rodește preponderent pe ramuri mijlocii. Intră pe rod în anul 3 – 4 de la plantare, produce moderat și constant. Prezintă rezistență medie la ger și secetă, dar are o rezistență sporită la Goccomyces și medie la Monilia.
Fructul este mare de , se detașează ușor de peduncul, recoltându-se ușor și se pretează pentru industria alimentară.
Epoca de coacere are loc în decada a treia a lunii iunie.
Mocănești 16. Soi obținut la I.C.PP. Pitești Mărăcineni prin selecție clonală dintr-o populație a soiului Mocănești și a fost omologat în anul 1975.
Pomul este de vigoare mijlocie-mare, cu coroana piramidală și rodește preponderent pe ramuri scurte și mijlocii. Este productiv, rezistent la ger și mediu rezistent la secetă. Prezintă o rezistență mijlocie la Coccomyces și Monilia. Rodește începând cu anul 4 de la plantare, produce constant și abundent.
Fructul este mijlociu de și se pretează pentru industria alimentară.
Epoca de coacere a fructelor are loc în decada a treia a lunii iunie.
Vrâncean. Soi obținut la S.C.RR Vrancea, prin selecție dintr-o populație locală, omologat în anul 1985.
Pomul este de vigoare mică, cu coroana piramidală și rodește preponderent pe ramuri lungi. Intră pe rod începând cu anul 3 de la plantare, produce abundent ș: constant. Este rezistent la ger și secetă, sensibil la Coccomyces și mediu rezistent la Monilia.
Fructul este mijlociu de 4 – și se pretează pentru industria alimentară.
Epoca de coacere are loc în a doua decadă a lunii iulie.
Schattenmorelle (Morela neagră târzie). Soi originar din Germania sau Olanda, mult răspândit în toate zonele pomicole, rustic.
Pomul de vigoare mică, formează coroană turtită asemănătoare cu a duzilor plângători, rodind aproape exclusiv pe ramuri plete.
Fructele sunt mijlocii de , sferice, vișinii negricioase, lucioase, cu pulpa acidulată, astringentă, semiaderentă la sâmbure, bună pentru prelucrare industrială.
Epoca de coacere are loc în decada a doua a lunii iulie.
Bucovina. Soi obținut la S.C.P.P. Fălticeni prin selecție dintr-o populație locală de vișin, omologat în anul 1984.
Pomul este de vigoare submijlocie, cu coroana globuloasă, rodește preponderent pe ramuri mijlocii și scurte. Intră pe rod începând cu anul 3 – 4 de la plantare, produce constant și moderat. Este rezistent la ger și la Coccomyces hiemalis. înflorește târziu.
Fructul este mijlociu de și se pretează pentru industria alimentară.
Epoca de coacere a fructelor este târzie, în a doua decadă a lunii iulie.
Pitic de Iași. Soi obținut la S.C.P.P. Iași din polenizarea liberă a soiului Plodorodnaia Miciurina (Fertila lui Miciurin), omologat în anul 1978.
Pomul este de vigoare mică, cu coroana globuloasă, rodește preponderent pe ramuri plete. Intră pe rod în anul 3 de la plantare, produce abundent și constant și se pretează la livezi superintensive. Este rezistent la ger și secetă, sensibil la Coccomyces și mediu rezistent la Monilia.
Fructul este mijlociu de și se pretează pentru industria alimentară.
Epoca de coacere este foarte târzie și are loc în a treia decadă a lunii iulie sau începutul lunii august.
6.7 Portaltoii cireșului și vișinului
Portaltoii cireșului
Pentru cultura cireșului, în principal se folosesc portaltoii generativi: cireșul sălbatic (Semavium), cireșul franc (soiurile Pietroase Donissen, Cristimar), vișinul turcesc (mahalebul) pentru solurile mai uscate și calcaroase. Dintre portaltoii vegetativi menționăm F 12/1, IPC 1, IPC 12, VV 1 și Colt. în țările cultivatoare se încearcă introducerea de noi portaltoi care să permită mărirea densității de plantare prin reducerea taliei pomilor ex. seria Gisela, seria PHL, Ahrensburg, Ardă, Max Ma etc.
Cireș franc din soiul Pietroase Donissen, soi verificat ca având o răsărire satisfăcătoare, dar care este cultivat din ce în ce mai puțin pentru fructe în plantații. Puieții obținuți poartă de asemenea denumirea generală de cireș franc.
Cireșul sălbatic, este folosit ca portaltoi, având compatibilitate bună cu soiurile comerciale de cireș, cărora le imprimă însă vigoare mare în livadă, ridicând astfel costurile de exploatare.
Mahalebul este portaltoiul cireșului și vișinului în regiunile secetoase. El cuprinde o multitudine de biotipuri aflate în flora semicultivată, sau exemplare marcate, altoite și plantate în livezi de seminceri în pepiniere. Este recomandat pentru pepinierele ce produc pomi pentru plantații ce se vor înființa pe soluri ușoare, bine drenate, deoarece rădăcinile de mahaleb sunt cele mai sensibile la excesul temporar de umiditate și soluri grele, reci. Utilizarea puieților de mahaleb a căpătat o extindere mai mare în pepiniere, decât a celor de cireș franc și sălbatic, datorită rezistenței la antracnoza frunzelor (Coccomyces hiemalis) ce provoacă pagube mari în școlile de puieți și câmpul I al școlii de pomi.
Este recomandat ca portaltoi atât pentru cireș cât și pentru vișin.
Folosirea lui ca portaltoi trebuie făcută cu grijă deoarece nu toate soiurile de cireș și vișin au o compatibilitate bună la altoire. Acest fenomen se manifestă mai ales în livadă la soiurile de cireș Izverna, Cerna, Compact Stella și la soiurile de vișin Northstar, Oblacinska, Pitic.
Semavium Portaltoi obținut dintr-un biotip de cireș sălbatic de vigoare mijlocie, cu comportament bun la ger, secetă, antracnoză și monilioză și omologat în anul 2000, la Institutul de Pomicultură Pitești. Capacitatea de producție ca semincer este superioară în medie cu 49% față de cireșul sălbatic care reprezintă amestec de biotipuri. Fiind autosteril necesită polenizator. Sâmburii mici, răsar bine cca. 65% și dau puieți cu creștere foarte uniformă.
Deși este recomandat și ca portaltoi generativ pentru vișin, nu toate soiurile de vișin au o compatibilitate bună cu el, mai ales în livadă unde în zona de altoire apar deformări și umflături, iar pomii drajonează puternic și îmbătrânesc de timpuriu. Printre soiurile de vișin cu compatibilitate redusă menționăm: Nana, Pitic. Oblacinska, Schattenmorelle, Dropia, Crișana schimb soiurile Meteor, Țarina și Timpurii de Pitești au compatibilitate bună.
In livadă, portaltoiul Semavium imprimă soiurilor altoite pe el o vigoare de creștere mai redusă decât cireșul sălbatic și o producție bună (I. Duțu, 2002)
In România s-au obținut rezultate bune la portaltoii vegetativi omologați pentru cireș, dar folosirea lor pe scară comercială este încă restrânsă deoarece pepinierele nu dispun de facilități tehnice pentru înmulțirea lor.
F12/1, este un portaltoi vegetativ autorizat la înmulțire în țara noastră din anul 1975. Este o selecție clonală provenită din cireș sălbatic, omologată în Anglia, ce imprimă vigoare mare soiurilor altoite dar și o uniformitate bună în livadă. Este sensibil la excesul de umiditate din sol precum și la cancerul rădăcinilor (Agrobacterium tumefaciens).
Folosind marcotajul prin mușuroire se obțin marcote puține și neuniforme. Se înmulțește mai bine prin marcotaj chinezesc.
IP-C1, este primul portaltoi vegetativ pentru cireș omologat în țara noastră Îe anul 1984 la Institutul de pomicultură Pitești. Este un hibrid între vișin și cireș ș: poate fi înmulțit prin marcotaj prin mușuroire, dar rezultate mai bune se obțin prin butași verzi. Poate fi folosit atât pentru altoirea soiurilor de cireș cât și pentru cele de vișin, cu precauție însă pentru soiurile de cireș cu compatibilitate redusă la altoirea pe vișin cât și la soiurile de vișin cu compatibilitate redusă la altoirea pe cireș.
In livadă imprimă soiurilor altoite vigoare mai mică decât la altoirea pe cireș sălbatic, apropiată sau ușor sub cea imprimată de portaltoiul Colt. Este mai rezistent decât cireșul la excesul temporar de umiditate din sol și se adaptează mai bine la solurile cu conținut ridicat în argilă. Soiurile de cireș altoite pe portaltoiul IP-C1 intră pe rod mai repede, în anul 4 de la plantare și mai târziu în cazul altoirii pe cireș sălbatic sau franc (Gh. Mladin, 1992).
C12, portaltoi vegetativ pentru cireș, omologat în anul 1988 la Stațiunea pomicolă Dolj. Se înmulțește prin marcotaj orizontal.
In livadă imprimă soiurilor altoite vigoare mare, fiind o selecție din cireșul sălbatic și o uniformitate mult mai bună pomilor comparativ cu altoirea pe portaltoi generativi.
IP-C2, omologat în anul 1999 la Institutul de pomicultură Pitești. Cel mai bine se înmulțește prin butași semilemnificați. In pepinieră este compatibil atât cu soiurile de cireș cât și cu soiurile de vișin, inclusiv cu cele de cireș ce nu au compatibilitate bună la altoire pe vișin ex. Compact Stella și cu cele de vișin ce nu au compatibilitate bună la altoire pe cireș, ex. Oblacinska.
In livadă imprimă soiurilor vigoare mijlocie spre mare, precocitate de rodire, producție bună și calitate superioară fructelor. Nu drajonează.
Portaltoii vișinului
La vișin pentru obținerea pomilor altoiți se utilizează ca portaltoi generativi atât puieții de vișin franc și mahaleb, cât și portaltoii vegetativi IPC 1, IPC 3 înmulțiți prin marcotaj sau micropropagare in vitro, VV 1 și SL 64 pentru soluri calcaroase. Unele soiuri cum este de exemplu Oblacinska se înmulțește ușor prin drajoni.
Vișinul franc, obținut din sâmburi de la soiuri cu coacere târzie are o răsărire mai bună comparativ cu sâmburii obținuți din soiurile cu coacere timpurie. Comportamentul atât în pepinieră cât și în livadă este diferit în funcție de proveniența sâmburilor. Dintre soiurile cultivate la noi se poate folosi soiul Meteor, dar și altele cu coacere la sfârșit de iulie/început de august. Rădăcinile de vișin sunt mai rezistente la excesul de umiditate și soluri grele decât cele de cireș, însă nu suportă replantările.
Mahalebul și Semavium recomandați și pentru altoirea soiurilor de vișin, trebuie utilizați ținând cont de precauțiile menționate la portaltoii generativi ai cireșului.
VG1, obținut și omologat la Stațiunea Fălticeni în anul 1984. Ca semincer este rezistent la ger și înghețurile târzii de primăvară și bine adaptat pe soluri mai grele. Puieții obținuți sunt mult mai uniformi decât cei din amestecuri de vișin franc. La fel și uniformitatea soiurilor de vișin în livadă altoite pe el.
W1, obținut dintr-o populație locală de vișin autofertilă, la Stațiunea pomicolă Fălticeni și omologat în anul 1980. Este primul portaltoi vegetativ de vișin obținut în România. Se înmulțește prin marcotaj, este rezistent la ger și tolerant la atacul de Coccomyces hiemalis.
Plantatul marcotelor înrădăcinate în câmpul I al școlii de pomi se face cu multă atenție deoarece în anii cu primăveri secetoase, din cauza umidității relativ reduse din aer acestea se deshidratează ușor, producând multe goluri. Prin asigurarea irigatului, concomitent cu plantatul, acest neajuns se înlătură. In livadă asigură uniformitate și producție bună soiurilor altoite.
IP-C3, omologat în anul 2000 la Institutul de Pomicultură Pitești. Se înmulțește prin butași verzi. Este recomandat ca portaltoi vegetativ și pentru cireș însă pentru un număr redus de soiuri care au o bună compatibilitate cu el ex. Van, Rubin, Colina, Rivan. Soiurile de vișin nu pun probleme de compatibilitate.
In livadă imprimă soiurilor altoite vigoare mijlocie, precocitate de rodire și o bună producție.
In pepinieră cireșul și vișinul necesită o agrotehnică diferențiată atât pentru obținerea puieților portaltoi, cât și pentru formarea pomilor altoiți. Pentru obținerea puieților trebuie să se asigure în primul rând sâmburi de calitate, cu facultatea germinativă ridicată. Cele mai bune rezultate le dau sâmburii mari și mijlocii de cireș, vișin și mahaleb extrași din fructele bine coapte care dau un procent ridicat de puieți viguroși. în condițiile unei agrotehnici superioare, puieții de cireș, vișin și mahaleb cresc repede și sunt viguroși.
Având în vedere faptul că în câmpul II cireșul dă o creștere puternică însă ramifică slab este recomandabil ca pomii să fie livrați după primul an de creștere a altoiului. Pentru proiectarea și formarea coroanei în primul an, în cazul unei creșteri puternice se va ciupi vârful tulpinii cât mai devreme pentru determinarea ramificării, în regiunile mai reci sau secetoase formarea coroanei are loc în anul II de creștere a altoiului. La vișin majoritatea soiurilor în primul an de creștere dezvoltă lăstari anticipați din care se formează coroana. Este necesar ca aceștia să nu fie tăiați, ci lăsați să se dezvolte liber. Se pot înlătura numai 2-3 dintre cei situați cel mai jos.
6.8 Arhitectura livezii și tehnologia culturii la cireș și vișin
Alegerea locului. Cireșul și vișinul intră în vegetație primăvara devreme și înfloresc imediat după migdal, piersic și cais. Având în vedere sensibilitatea mugurilor floriferi la brumele și înghețurile târzii de primăvară și la curenții reci din perioada de înflorire, precum și cerințele mari față de lumină, cultura cireșului și vișinului trebuie amplasată pe soluri revene cu pante ușor înclinate de regulă în treimea mijlocie a pantei. Nu sunt potrivite pentru cireș și vișin văile unde stagnează apa și unde lipsește drenajul aerian. In condițiile țării noastre, vișinul se întâlnește până la 900 – altitudine, iar cireșul cultivat nu urcă mai mult de altitudine.
Plantarea. Epoca cea mai potrivită de plantat este toamna după căderea frunzelor și înainte cu 2 săptămâni de venirea înghețurilor. Plantatul de toamnă este de preferat celui de primăvară datorită multiplelor avantaje pe care le prezintă. Pregătirea materialului săditor pentru plantare comportă aceleași operații ca și la celelalte specii, însă indiferent de perioada plantării fasonarea coroanei trebuie făcută numai primăvara.
Livezile de cireș specializate au densități de plantare cuprinse între 230 – 280 pomi/ha ia cele clasice și 300 – 500 pomi/ha la cele semiintensive sau 600 – 1000 pomi/ha în sistemul intensiv. Distanțele de plantare la cireș în funcție de forma de coroană și vigoarea soiului pot fi 6/5 m, 5/5 m, 5/4 m și 5/3 m. Formele de coroană optime recomandate în funcție de vigoarea soiurilor sunt vasul ameliorat (leader modificat), vasul aplatizat, piramida modificată, palmeta cu brațe oblice, palmeta epsilon, fusul liber sau cordonul vertical cu 1, 2 sau 3 brațe. în străinătate s-a introdus sistemul Tatura.
Plantarea vișinului în livadă se face în funcție de asociația soi-portaltoi, la distanțe variabile de 5/3,5 m cu 500 pomi/ha când se folosesc soiuri și portaltoi viguroși; 3,5/2 m cu 1000 pomi/ha pentru grupe de soiuri de vigoare mijlocie și 3,5/2 m cu 1250 pomi/ha pentru grupe de soiuri de vigoare mică. Ca forme de coroană se recomandă piramida mixtă, vasul, cordonul vertical, tufa vas, sistemul Pillar, în funcție de vigoarea soiurilor și tipul de fructificare. Cultivat în sistem intensiv intră pe rod în anul 3, însă producții economice se obțin în anul 6 când se realizează 30 – 35 kg/pom.
Întreținerea și lucrarea solului. Cele mai bune rezultate în plantațiile tinere de dres și vișin le dau ogorul negru, culturile intercalate și mulcirea solului sub proiecția coroanei sau de-a lungul rândului, numai în regiunile secetoase. În plantațiile pe rod de cireș și vișin se recomandă același sistem de întreținere a solului ca și la măr. înierbarea terenului între rânduri poate fi admisă numai în condițiile asigurării irigării sau în regiunile cu precipitații suficiente. Pentru întreținerea solului pe rândul de pomi se pot folosi erbicide ca și la măr: preemergente Goal 2E 4 – 5 l/ha în 400 – 500 1 soluție, Simadon 50 PU 6-8 kg/ha, Simanex 50 SC – 3,5 l/ha aplicate primăvara înainte de pornirea vegetației pe un sol bine lucrat diluate în 500 – 800 1 apă pentru efectiv tratat. Când apar buruieni se intervine cu erbicide postemergente Gramoxone 3-4 „ha, Basta CE 5l/ha, Giialka 2,5 – 3,5 kg/ha, Rondoup 3-4 l/ha etc.
Fertilizarea. Pentru creșterea și dezvoltarea cireșului și vișinului, în vederea obținerii de recolte mari și constante este nevoie să se aplice îngrășăminte. în livezile tinere de cireș și vișin se recomandă aplicarea a 30 – 40 t gunoi de grajd odată la 2 -3 ani înainte de arătura adâncă, iar anual câte 40-50 kg/ha azot substanță activă și câte 60-80 kg/ha fosfor și potasiu substanță activă, odată cu arătura adâncă. Aplicarea microelementelor este necesară și trebuie făcută foliar cu una dintre substanțele Borax 1%, Polimet, Făgăraș 0,6%.
Dacă solul are reacție acidă se recomandă 2-3 t/ha carbonat de calciu ce se aplică odată Ia 5 – 6 ani.
Irigarea. Este recunoscută ca una din cele mai eficiente măsuri agrotehnice care contribuie la creșterea producției, momentele de udare fiind stabilite prin determinarea umidității solului în zona de răspândire a rădăcinilor. Cele mai bune rezultate în cultura cireșului și vișinului s-au obținut în aplicarea a 3 – 4 udări în perioada de creștere și începutul rodirii cu norme de 300 – 350 mc apă/ha la o udare, care se poate face prin brazde sau prin aspersiune, ea fiind absolut necesară în anii secetoși sau în zonele unde precipitațiile sunt sub anual.
Tăierile la cireș și vișin. Pentru aplicarea corectă a tăierilor este necesar să se țină cont de particularitățile biologice ale acestor specii. Pentru cireș cel mai bun sistem de coroană este piramida etajată rărită, care se obține prin scurtarea vergii după plantare și păstrarea a 3 ramuri pentru schelet distanțate ia cm între ele plus axul, care se lasă cu 20 – mai lung decât vârful ramurilor primului etaj. în anul al doilea, ramurile de schelet din etajul I se scurtează la 30- în creșterea anuală, iar axul se taie la 20 – deasupra planului ramurilor din etajul I. Ramurile ce garnisesc scheletul se vor scurta la 3 – 4 muguri. în anul al treilea se formează etajul al doilea la 75 – de la ultima ramură a etajului I. Ramurile din etajul II se scurtează ca și la etajul I la 30 – ținându-se seama de aceleași reguli. Când ramurile de schelet ale etajului I sunt bine dezvoltate se procedează la formarea ramurilor de schelet de ordinul II. începând cu anul al patrulea cireșul și vișinul arborescent nu mai necesită tăieri regulate pentru formarea coroanei, în continuare aplicându-se numai tăieri de corecție, de rărire și înlăturare a ramurilor uscate sau bolnave.
Tăierile de rodire se aplică în vederea garnisirii ramurilor de schelet și a rodirii mai timpurii. Soiurile care rodesc mai mult pe plete vor fi tăiate mai des pentru a garnisi ramurile de schelet. Lăstarii care apar pe ramurile de schelet încă din primul an, când au atins lungimea de 18 – se ciupesc la 4 – 5 frunze, pentru diferențierea de muguri floriferi, urmând a fi scurtate în primăvara următoare deasupra ultimului mugur vegetativ.
Tăierea ramurilor mixte se va face în așa fel ca să poarte în afara mugurilor vegetativi de la bază și 3 – 4 muguri de rod. Dacă nu poartă muguri vegetativi la bază. tăierea se va face la 2 muguri vegetativi deasupra celor floriferi. De asemenea, ramurile lacome se taie la 8 – 10 ochi pentru a se transforma în ramuri de rod.
La vișin o importanță deosebită pentru creștere și dezvoltate o prezintă eliminarea din coroană a ramurilor slabe, rău plasate, care și-au încetat creșterea, iar pe măsură ce înaintează în vârstă este necesar să se intervină cu tăieri de reîntinerire. Pentru evitarea degarnisirii ramurilor de rod, ramurile plete se scurtează la punctele unde apar ramificații laterale sau unde există ramuri buchet care au muguri vegetativi la vârf.
La cireș, cât și la vișin pe măsură ce pomii înaintează în vârstă creșterile anuale sunt din ce în ce mai reduse, rodirea mutându-se pe lăstari de 10 – lungime, situație în care se intervine cu tăieri de reîntinerire. Acestea se aplică ramurilor de schelet de ordinele I-IV, scurtându-se fiecare ramură în lemn de 2 – 3 ani sau atunci când este cazul în lemn de 4 – 6 ani. Acest tip de tăieri dau rezultate bune dacă sunt corelate cu aplicarea unor măsuri agrotehnice deosebite. în acest fel, pomii reîntineriri își prelungesc perioada de rodire cu încă 10-15 ani.
6.9 Recoltarea, sortarea, păstrarea și valorificarea cireșelor și vișinelor
Culesul este operația cea mai delicată și costisitoare din cultura cireșului ș: vișinului, datorită faptului că sunt fructe perisabile sensibile la transport și cu c perioadă scurtă de păstrare de 3 – 4 și rar 7 – 8 zile. Spre deosebire de alte specii, nu-și continuă procesele de maturare după recoltare încât trebuie să fie culese în momentul coacerii.
Recoltarea pentru consum în stare proaspătă se face în momentul când fructele au căpătat culoarea specifică soiului, pulpa se înmoaie și pedunculul se desprinde ușor de pe ramură. Culesul începe de jos în sus și se recoltează numai fructele coapte urmând ca operația să se repete de 2 – 3 ori pe măsură ce fructele se maturează.
Vișinele și cireșele destinate pentru industrializare se pot culege mecanic, folosind în acest scop mașini speciale care acționează asupra pomului și prin vibrare (scuturare) fructele cad pe prelate de unde sunt culese. Pentru ușurarea recoltării mecanice și a desprinderii fructelor cu 15 zile înainte de recoltare se aplică Ethrel 750 ppm sau Romtrel 0,05%.
Înainte de ambalare, fructele de cireș și vișin se sortează pe calități standardele fiind clasificate în 4 categorii: extra cu în diametru, I și II cu în diametru și III cu în diametru.
Păstrarea cireșelor devine oportună când se preconizează transportul la distanțe mari, în acest sens fructele trebuie supuse unei tehnologii adecvate care constă în introducerea la refrigerare după 4 ore de la recoltare unde stau la temperaturi cuprinse între 0 și și 85% umiditate. Durata păstrării în astfel de condiții se poate prelungi până la 2 săptămâni, iar în funcție de creșterea temperaturii aceasta se micșorează de ex. la + până la 8 zile, iar la + numai 4 zile.
La vișine există și posibilitatea congelării pentru o prelucrare ulterioară. Cireșele destinate prelucrării trebuie să aibă pulpa colorată în roșu închis sau să fie de culoare gălbuie, așa numitele cireșe albe și pot fi folosite la gemuri, dulceață sau sucuri alături de cireșele amare.
6.10 Bolile și dăunătorii cireșului și vișinului.
Combaterea lor
Cireșul și vișinul fac parte din grupa speciilor atacate de multe boli și dăunători, dintre care mai importante sunt pătarea purpurie a frunzelor de cireș (Cocomyces biemalis), ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinckii), monilioza (Monilinia cinerea), păduchele negru al cireșului (Myzus cerasi), viermele cireșelor (Rhagoletis cerasi), gărgărița fructelor (Rhynchites bacehus) etc.
Prevenirea și combaterea lor se face în funcție de rezerva biologică, condițiile meteorologice și substanțele folosite, în general fiind necesare 7-8 stropiri la avertizare, așa cum se prezintă în Tabelul 6.7.
Pătarea purpurie a frunzelor de cireș (Cocomyces hiemalis) se manifestă mai ales în pepinieră și apare frecvent la frunze, mai rar pe lăstari și ramuri. Simptomele constau în pete circulare mici, purpurii sau roșietice, care treptat cuprind toată frunza care se îngălbenește și cade prematur; iar în anii ploioși are loc desfrunzirea puieților.
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinckii) este o boală a frunzelor și fructelor de cireș și vișin (vezi prunul și caisul).
Monilioza (Monilinia cinerea) este deosebit de păgubitoare atunci când se manifestă la flori putând duce la compromiterea recoltei. Manifestarea și combaterea se face ca și la prun.
Păduchele negru al cireșului (Myzus cerasi) produce pagube mari în plantațiile tinere de cireș și în pepiniere. La pomii atacați se observă în vârful ramurilor buchete de frunze încrețite răsucite pe care se găsesc secrețiile insectelor (rouă de miere). Frunzele atacate se brunifică și cad. Lăstarii stagnează în creștere, iar lemnul nu ajunge la coacere. Are mai multe generații pe an și se combate cu insecticide specifice.
Viermele cireșelor (Rhagoletis cerasi). Cireșele atacate prezintă pete de culoare brună închisă, situate mai ales în apropierea codiței, iar în fruct se observă în apropierea sâmburelui o cavitate mică săpată de larvă, albă, fructele atacate putrezesc repede, pierzându-și valoarea comercială. Prezintă o generație pe an și este specifică de regulă soiurilor mijlocii și târzii și cu pulpa moale.
Gărgărița fructelor (Rhynchites bacchus) atacă mugurii, florile și mai ales fructele în care produce rosături, producând pagube însemnate atunci când nu se iau măsuri de combatere eficiente.
În ultimul timp în livezile de cireș și vișin pagube însemnate produc unele viroze cum sunt pătarea inelară necrotică a cireșului, pătarea inelară clorotică, pătarea ruginie, precum și unele bacterioze dintre care mai importantă este ulcerația bacte-riană. Răspândirea lor se evită prin folosirea la plantare a materialului săditor LTV produs în pepiniere autorizate.
Tabelul 6.7
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate
pentru combaterea bolilor și dăunătorilor la cireș și vișin
Soiuri de cireș
Soiuri de vișin
CAPITOLUL VII
TEHNOLOGIA CULTURII CAISULUI
Prunus armeniaca L.
Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae
7.1 Origine, scurt istoric și arealul de cultură
Soiurile de cais cultivate în țara noastră ca și în toată Europa, în America și Africa provin aproape exclusiv din Armeniaca vulgaris, specie de origine asiatică. K. F. Kostina (1969) delimitează 4 zone cu 13 subzone principale de formare a soiurilor de cais, respectiv Asia centrală, irano-caucaziană, europeană și Dzhungar-Zailij. Studiile arată că în jurul anului 3000 î.e.n., caisul era cultivat în China, în Europa fiind adus din Armenia la începutul secolului I î.e.n. de către romani, de unde apoi s-a răspândit în Germania și nordul Franței, iar în Anglia a ajuns în secolul XIV și în America în secolul XVIII.
Astăzi, arealul de răspândire al caisului este destul de larg, în Europa și Asia, începând de la tropic și până la 50° latitudine nordică, iar în ordine longitudinală de la litoralul Atlantic spaniol, francez și sud englez până în Japonia; în America de nord o zonă tot atât de largă se întinde din California și până la apele Atlanticului.
Dintre speciile de pomi cultivate în zona climatului temperat, caisul este socotit printre cele mai valoroase. Aceasta se datorează întâi de toate gustului excelent și aromei specifice foarte plăcută a fructelor, consistenței fine și suculentei pulpei care are în cele mai multe cazuri o savoare deosebită.
Caisele conțin în medie 79 – 89% apă, 8,4 – 15,2% zahăr, 0,5 – 1,8% acizi, 0,03 – 0,2% substanțe tanoide, 0,3 – 0,9% substanțe pectice, 0,7 – 1,5% proteine brute, 0,2 – 0,9% cenușă, 3,3 – 20 mg% acid ascorbic (vitamina C), precum și multă vitamina A, cca.7 mg%. Ele se consumă atât în stare proaspătă, cât și sub formă de numeroase derivate superioare calitativ multor specii de fructe: compot, marmeladă, dulceață, nectar, fructe uscate. Din caise se prepară de asemenea, vin și caisată, iar rachiul ce se obține prin distilare se distinge net printre celelalte rachiuri. Miezul dulce al sâmburilor de caise este folosit în industria dulciurilor alături de migdale, iar din miezul amar se scoate ulei cu multiple întrebuințări. Coaja tare a sâmburilor se folosește pentru prepararea cărbunelui activ, pentru fabricarea tușului, a unor vopsele etc.
7.2 Producția mondială de caise și în România
După datele FAO, producția de caise pe plan mondial a fost în anul 2002 de 2.511.000 t; în Europa producându-se 45% din aceasta, urmată de Asia cu 32%. Cea mai mare producție de caise provine din Turcia cu 427.000 t, Italia cu 161.000 t, Spania cu 148.000 t, Franța cu 142.000 t, S.U.A. cu 86.000 t, Grecia cu 62.000 t, etc. (Tabelul 7.1).
In România conform statisticilor numărul de caiși cultivați a variat având un maxim de 1.650.000 în anul 1932, după care a urmat o perioadă de continuă scădere a numărului de pomi, ajungându-se în timpul celui de-al doilea război mondial la 850.000 pomi.
In anul 1996, suprafața cultivată cu cais a atins cu o producție de 43.797 t fructe. Cea mai mare producție de 57.089 t s-a înregistrat în anul 1977. în țara noastră cultura caisului este răspândită mai mult la șes, destul de bine reprezentat fiind în județele Constanța, Tulcea, Dolj, Teleorman, Călărași, Ialomița, Olt, Brăila, Galați, Giurgiu și Bihor.
7.3 Principalele caractere și însușiri ale caisului
Format în condițiile de climat cald cu primăveri scurte și veri secetoase, caisul poartă până azi pecetea adaptării sale multimilenare la aceste condiții. El este întâi de toate un pom care-și încheie foarte repede repausul biologic (adânc) de iarnă și se trezește la viața activă foarte devreme, în condiții de încălzire a timpului: în februarie – martie sau chiar în ianuarie. Odată cu această trezire însă rezistența caisului la ger scade mult, iar gerurile de revenire îi distrug mugurii florali compromițând recoltele sau îi afectează țesuturile. Caisul este un pom cu înflorire foarte timpurie și cu coacerea fructelor de asemenea relativ timpurie.
Caisul rezistă destul de bine la secetă, iar adaptările lui care-i asigură această rezistență sunt deosebit de interesante și constau în modificarea formei celulelor epidermice ale frunzelor de la cea de fagure de albine în mod normal la forma unor albii cu pereți exteriori ridicați în condiții de uscăciune; imediat însă ce vin în contact cu apa ele se umflă iar fundul albiei se boltește ridicându-se în sus.
La cais țesuturile conducătoare ale tulpinii prezintă vase cu un diametru mic care în urma celor mai mici deranjamente însoțite de formarea de gome se astupă ducând la uscarea bruscă a unor ramuri sau pomi întregi (apoplexia caisului). Din această cauză în cultură caisul trebuie ferit de orice vătămări, atacuri de boli, ger etc. Majoritatea soiurilor de cais sunt autofertile, însă există și soiuri autosterile cum sunt Timpurie galbenă de Ungaria, Timpurie de Montplaisir, Mare de Krems și altele mai puțin cunoscute.
Caisul este un pom extrem de productiv, recoltele atingând până la 20 t/ha, însă în urma acestora pomii slăbesc foarte mult în cazul în care nu sunt puși în condiții care să-i ajute să suporte povara de fructe și totodată să-și desăvârșească procesele de creștere vegetativă și de diferențiere a mugurilor florali.
Tabelul 7.1
Producția mondială de caise (mii tone)
Caisul rodește atât pe ramurile de prelungire de 1 an, cât și pe ramurile mijlocii, pe buchete și chiar pe ramurile anticipate. La subsuoara unei frunze pe o ramură puternică a unui pom în plină rodire se formează 1-3 până la 7 – 8 muguri, cel central fiind vegetativ iar toți ceilalți floriferi.
Ramurile roditoare subțiri și slab garnisite pe toată lungimea cu muguri florali, asemănătoare cu ramurile salbe de la piersic, obișnuit nu rodesc pentru că florile lor avortează din care cauză sunt numite ramuri roditoare false. Dintr-un mugur: la cais apare o singură floare, iar înfloritul mugurilor din grup se face eșalona mult în cazul când pomul a înflorit și a legat normal se întâmplă ca mugurii îi de diferențiere aflați la baza ramurilor roditoare să nu-și încheie acest proces rămână dorminzi. Dacă însă pomul și-a pierdut florile din cauza unui îngheț exemplu, atunci mugurii de la bază își desăvârșesc procesul de diferențiere și înfloresc cu 10 – 12 zile mai târziu. Tot cu întârziere de 7 – 10 zile înfloresc și mugurii formați spre sfârșitul verii și începutul toamnei. Cercetările arată că mugurii de pe lăstarii de primăvară, adică cei porniți în vegetație odată cu dezmugurirea, diferențiază mai devreme și până toamna îmbătrânesc astfel încât rezistența lor la ger scade. În primăvară ei se deschid mai devreme și sunt cei mai afectați de brume. Dimpotrivă pe lăstarii de vară se formează muguri a căror diferențiere întârzie, ei fiind cei care rezistă mai bine la ger, iar primăvara înfloresc mai târziu. (Niculina Burloi, 1957, V. 1 1962).
7.4 Cerințele caisului față de condițiile de mediu
Cerințele față de temperatură. Principalul factor care condiționează și limitează cultura caisului este temperatura și mai ales mersul acesteia în timpul iernii și primăverii. Cercetările efectuate arată că temperaturile medii anuale care asigură o bună creștere și rodire a caisului sunt cuprinse între 10 – 11,5°C, iar mediile lunii iulie mai mari de . în timpul iernii caisul suportă geruri de până la -25…-27°C agrotehnica aplicată îi asigură creșteri bune în prima jumătate a verii și coacerea completă a țesuturilor în cea de-a doua jumătate. Factorii care agravează efectele gerului sunt epuizarea pomilor în timpul recoltelor mari, incompleta coacere a țesuturilor, insuficienta drenare a solurilor, atacurile bolilor și insectelor. Oscilațiile mari de temperatură din timpul iernii și mai ales spre sfârșitul acesteia, specifice climatului din țara noastră slăbesc rezistența caisului încât mugurii florali ieșiți din repaus și porniți în vegetație degeră la -13…-14°C (Tabelul 7.2).
Pe de altă parte înghețurile târzii de primăvară cu temperaturi mai joase de -3,5…-5,5°C produc distrugerea florilor.
Cerințele față de lumină. în ceea ce privește factorul lumină și durata insolației zilnice, caisul ca plantă de zi scurtă nu ridică probleme serioase. Se poate admite că, sub raportul creșterii și rodirii cerințele caisului față de lumină sunt satisfăcute în zonele consacrate din estul, sudul și vestul țării.
Cerințele față de apă. Față de precipitațiile atmosferice cerințele caisului se plasează sub media anuală de cu condiția ca repartiția lor în perioada noiembrie – martie să nu depășească 130 – . Studiile arată că raportul între suma precipitațiilor anuale și media anuală a temperaturilor (gradul de continentalism al climei) trebuie să fie mai mare de 50, în condițiile zonelor de cultură a caisului din țara noastră acesta fiind întrunit.
Prezența și menținerea zăpezii timp cât mai îndelungat constituie un factor favorabil culturii caisului contribuind la prelungirea perioadei de repaus adânc. Dintre factorii nefavorabili amintim ploile reci și ceața în primele luni de vegetație (aprilie – mai) care contribuie la dezvoltarea agenților patogeni cum sunt ciuruirea și monilioza.
Tabelul 7.2
Limite de rezistență la temperaturile scăzute la cais
Datorită faptului că excesul de apă este dăunător caisului, apa freatică din sol trebuie să se găsească la o adâncime de cel puțin 2- încât rădăcinile pomului să nu vină în contact direct cu ea. De precizat că în regiunile secetoase o apropiere a apei freatice este bine venită, cu condiția ca niciodată apa de infiltrație să nu se unească cu cea freatică, pentru că în asemenea situație caisul piere în câteva zile ca și în cazul inundării cu apă stagnantă.
Cerințele față de sol. Cele mai potrivite soluri pentru cais sunt cernoziomurile carbonatice (castanii, ciocolatii), cernoziomul propriu zis sau slab levigat și slab podzolit, solurile cenușii, brune și brun roșcate. Caisul este pomul cel mai pretențios față de aerația solului. De asemenea, el cere soluri calde ușoare cu textură nisipo-lutoasă în zona dealurilor sau lutoasă în zona de stepă. Destul de bine reușește caisul și pe terenuri nisipoase cu condiția să fie irigate și îngrășate. Pentru caișii altoiți pe zarzăr și mai ales pe migdal solurile trebuie să conțină mai mult calcar, având ca limită superioară 14%. Conținutul minim în calcar trebuie să fie 3%, iar reacția optimă a solului să oscileze între pH 7-7,5. Conținutul optim de P2O5 se cere a fi de 7 – 8 mg, iar în KO de 30 – 35 mg/kg.
Altitudinea, expoziția terenului și amplasarea pe versanți sunt factori tot atât de importanți pentru reușita caisului. Rezultatele obținute în țara noastră au dus la concluzia că altitudinea optimă în zona dealurilor este de 250 – , iar sub raportul amplasării pe pantă situația cea mai favorabilă este în treimea de mijloc pentru zona dealurilor subcarpatice, în treimea inferioară pentru sudul Moldovei, Dobrogea și în toată zona de stepă, iar de-a lungul Dunării pe prima și a doua terasă.
Cea mai bună expoziție în zona dealurilor este cea sudică, sud-estică sau sud-vestică; în zona de stepă expozițiile de preferat sunt cele nordice, nord-estice și nord-vestice. Vânturile, în general, nu aduc prejudicii mari caisului, ci dimpotrivă în regiunile cu umiditate atmosferică ridicată ele sunt bine venite contribuind la reducerea rapidă a umidității. Numai vânturile foarte puternice în epoca maturării fructelor pot dăuna prin scuturarea acestora.
7.5 Sortimentul și principalele însușiri ale soiurilor
Caisul, la noi în țară, deși are o arie limitată de cultură datorită condițiilor climatice specifice favorabile doar în sud-estul și vestul țării s-a impus ca o specie cu importanță economică deosebită. Sortimentul cultivat este alcătuit din 26 soiuri din care 20 autohtone și 6 străine, care acoperă o perioadă de consum de 3 luni de zile din iunie până în august, soiuri cu fructe de calitate, foarte productive, iar unele cu o bună rezistență la temperaturile scăzute din perioada de repaus a pomilor. Dintre soiurile timpurii se recomandă Rareș, Carmela, Viorica omologate în anul 2002, NJA 19, Traian, Harcot și Tudor. Din cele cu coacere mijlocie sunt Goldrich, Saturn, Venus. Callatis, Cea mai bună de Ungaria, iar din cele cu coacere târzie mai importante sunt Olimp, Comandor și Litoral (Tabelul 7.3).
Soiurile românești au o pondere mare la înmulțire de peste 80% ca urmare a rezistenței la frig și calității fructelor. în cele ce urmează sunt prezentate pomologic principalele soiuri noi autohtone și străine cultivate în prezent sau cu perspective de extindere în cultură, după lucrarea „Caisul” de V. Cociu și colaboratorii, 1993.
Tabelul 7.3
Sortimentul la cais
Notă: (As) = soiuri autosterile; (+) = rezistență bună la ger
Dacia (sin. Băneasa 29/4). Soi obținut la S.C.RP. Băneasa prin hibridare complexă între Mărculești 19 x CR 5-180 și omologat în anul 1989.
Pomul de vigoare mijlocie, cu formațiuni fructeifere scurte, foarte rezistent la Monilia laxa și Clasterosporium carpophylum; intră repede pe rod și produce mult, până la 20 t/ha.
Fructul este mare 70 – , de formă sferică, cu pielița galbenă portocalie, cu o tentă roșie pe partea însorită. Pulpa galbenă portocalie, cu textură fermă conține până la 24% substanță uscată, cu gust plăcut și aromă discretă. Sâmburele este detașabil și reprezintă 5,8% din greutatea fructului.
Epoca de coacere a fructelor este timpurie, cu 4 – 5 zile după soiul Timpurii de Arad.
Neptun (sin. Mărculești 42/24). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași prin hibridare complexă între Cea mai bună de Ungaria x Pionier (Silistra x Ananas) și omologat în anul 1979.
Pomul de vigoare mijlocie, cu ramuri de schelet solide, bine garnisite cu formațiuni de rod scurte. Coroana este semisferică sau invers conică. Se pretează la sistemul de cultură intensivă.
Fructul de mărime mijlocie spre mare are în medie, de formă ovoidă, ușor ascuțită la vârf și cu brazda ventrală evidentă. Pielița galbenă portocalie, cu dungi, pete și puncte roșii pe partea însorită dând fructului aspect atrăgător. Pulpa galbenă portocalie, cu structură fermă, relativ suculentă, cu gust dulce acidulat și aromă discretă. Sâmburele este mijlociu și reprezintă 7% din greutatea totală a fructului, cu miezul dulce.
Epoca de coacere a fructelor între 1 și 20 iulie, aproape simultan cu soiul Mari de Cenad și cu 8 – 10 zile înaintea soiului Cea mai bună de Ungaria.
Tudor. Soi obținut la S.C.EE Constanța prin încrucișarea soiurilor Viceroy x NJA și omologat în anul 1995.
Pomul de vigoare mare necesită plantare la distanțe de 5/5 sau 5/6 m; este foarte productiv, autosteril, fiind cultivat în asociere cu unul dintre soiurile Earlyril, NJA 19, CR 2-63.
Fructul de mărime mijlocie, în medie 40 – 45g, este de formă ovoidă, ușor turtit dorso-ventral, cu pielița de culoare portocalie acoperită pe 2/3 cu roșu carmin. Pulpa este portocalie, neaderentă la sâmbure, suculentă, aromată, iar sâmburele este mare cu miezul amar.
Epoca de coacere a fructelor are loc în decada a treia a lunii iunie și prima decadă a lunii iulie.
Saturn (sin. Mărculești 23/4). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași din hibridarea selecției Mărculești 40 cu un zarzăr cu înflorire târzie și omologat ca soi nou în anul 1979-
Pomul de vigoare mică, cu coroana globuloasă și ramurile de schelet bine garnisite, cu formații fructifere scurte (buchete). întră pe rod în anul 4-5 după plantare. Este autofertil, productiv și cu o rezistență bună la boli. Se pretează la cultura de mare densitate.
Fructul de mărime mijlocie, în medie , de formă sferică, ușor asimetrică. Pielița este galbenă portocalie, pătată cu roșu pe partea însorită. Pulpa portocalie cu textură fermă, suculentă și gust plăcut. Sâmburele este de mărime mijlocie și reprezintă 5,7% din greutatea fructului, neaderent cu miezul dulce.
Epoca de coacere este cu 5 – 6 zile înaintea soiului Cea mai bună de Ungaria.
Venus (sin. Mărculești 19/2). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași din hibridarea complexă Mărculești 5 (Umberto x Ananas) x Bărăgan 23 (Luizet x Umberto) și omologat în anul 1978.
Pomul de vigoare mică, cu coroana globuloasă destul de rară, cu ramuri de schelet relativ subțiri, ondulate, bine garnisite cu ramuri scurte (buchete). Prezintă rezistență bună la ger și la oscilațiile de temperatură de la sfârșitul iernii.
Fructul este mare sau foarte mare, în medie , de formă globuloasă turtită, ușor asimetrică. Pielița de culoare portocalie cu roșu carmin pe partea însorită. Pulpa galbenă deschis, cu structură fermă, potrivit de suculentă și gust plăcut vinuriu. Sâmburele este mic-mijlociu cu miezul dulce.
Epoca de coacere este în același timp cu soiul Cea mai bună de Ungaria sau cu 2 – 3 zile mai târziu.
Mamaia (sin. 91/8). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești -Călărași din hibridarea complexă între selecțiile Mărculești 1 (Ananas x Ananas) x Mărculești 5 (Târzii de București x Ananas) și omologat în anul 1975.
Pomul de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, răsfirată, ramuri de schelet solide, cu creștere ușor în zigzag, relativ bine garnisite cu ramuri fructifere scurte. mijlocii și lungi, predominând cele scurte. Intră pe rod în anul 4 – 5 de la plantare și produce constant recolte de 8 – 15 t/ha. Rezistă bine la ger și la oscilațiile de temperatură, dar este sensibil la viroze (plum-pox). Deși soi autofertil, polenizarea străină este foarte utilă.
Fructul este mijlociu spre mare, între 50 – , de formă ovoidă spre tron-conică, cu aspect foarte atrăgător datorită culorii roșii rubinii pe fond portocaliu și a luciului. Pulpa este galbenă portocalie, consistentă, potrivit de suculentă, cu gust dulce acidulat plăcut. Sâmburele este mic de 3,6% din greutatea fructului și se detașează ușor de pulpă.
Epoca de coacere este spre sfârșitul lunii iulie cu 4 – 5 zile mai târzie decât a soiului Cea mai bună de Ungaria.
Callatis (sin. Mărculești 5/5). Soi obținut din încrucișarea hibrizilor Mărculești 8/51 (Târzii de București x Ananas) x Mărculești 19/52 (Luizet x Umberto ci. 305) și omologat în anul 1982.
Pomul cu creștere mijlocie spre slabă, se pretează pentru livezi cu densitate mare. Coroana este globuloasă, largă cu ramuri de schelet puternice, bine garnisite cu ramuri fructifere scurte. Intră pe rod în anul 4 de la plantare și are rezistență foarte bună la ger. înflorește târziu, odată cu soiurile Umberto, Selena, Sirena, Sulmona și este autofertil.
Fructul este mare, în medie de , de formă ovoidă, ușor tasat la bază și prelungit la vârf, ușor turtit pe flancuri. Pielița galben-portocalie, cu infiltrații roșii pe partea însorită și cu pubescență fin-catifelată. Pulpa galben-portocalie, cu consistență bună și suculentă potrivită. Gustul este dulce, acidulat, discret aromat. Sâmburele este neaderent, reprezentând 5,1% din greutatea totală a fructului.
Epoca de coacere la sfârșitul lunii iulie – începutul lunii august.
Roșii de Băneasa (sin. Băneasa 1/3). Soi obținut prin hibridarea sexuată a soiurilor Cea mai bună de Ungaria x Paviot, la S.C.PR Băneasa și omologat în anul 1982.
Pomul are creștere moderată, cu coroană globuloasă, turtită, în care predomină ramurile fructifere mijlocii și scurte. Intră pe rod în anul 3 de la plantare și la fructificare deplină produce 70 – 80 kg/pom. Prezintă o bună rezistență la ger și oscilațiile de temperatură, precum și la Monilia și Clasterosporium.
Fructul este foarte mare în medie de , de formă ovoidă și culoare portocalie acoperită cu roșu aprins pe partea însorită. Pulpa este galben-portocalie, consistentă, suculentă, cu gust plăcut, iar sâmburele neaderent de mărime mijlocie.
Epoca de coacere are loc la începutul lui iulie, la 5 – 7 zile după soiul Cea mai bună de Ungaria.
Excelsior (sin. Băneasa 33/13). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași din hibridarea soiului Mărculești 18-52-50 cu o selecție de zarzăr cu înflorire târzie și omologat în anul 1986.
Pomul de vigoare mică sau mijlocie, cu coroană semisferică, ramuri de schelet solide, garnisite cu formațiuni de rod scurte. Pomul rezistă satisfăcător la ger și la oscilațiile de temperatură de la sfârșitul iernii, totodată fiind puțin atacat de bolile specifice caisului. Produce bine și constant între 10,5 t/ha și 27 t/ha, în funcție de zona de cultură. Este autofertil și înflorește cu 2 – 3 zile mai târziu decât soiul Cea mai bună de Ungaria.
Fructul este mare în medie de , de formă sferic alungită și turtită lateral. Pielița are culoare limonie, stropită cu roșu pe partea însorită. Pulpa de culoare limonie spre portocalie, consistentă, suculentă, cu gust plăcut, aromă slabă. Sâmburele neaderent la pulpă este relativ mare și reprezintă 5,6% din greutatea fructului.
Epoca de coacere este între august, simultan sau ceva mai târziu decât soiul Mamaia.
Comandor (sin. Mărculești 18/6). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași din hibridarea selecțiilor Mărculești 17/52 x Mărculești 43/1 și omologat în anul 1983.
Pomul are o creștere semiviguroasă spre mică, cu coroana globuloasă, cu buchete de mai și ramuri mixte, ca ramuri fructifere predominante. Intră pe rod în anul 4 de la plantare. Are rezistență bună la ger și înghețurile de primăvară ca și la secetă.
Fructul este mare, de , de formă sferică, puțin alungită, cu aspect foarte atrăgător. Pielița este elastică, de culoare galben portocaliu, acoperită cu roșu. Pulpa are culoarea portocalie deschis, este consistentă și suculentă cu gust echilibrat, dulce și aromat. Sâmburele este neaderent, relativ mare, reprezentând 6,8% din greutatea fructului.
Epoca de coacere este de la 30 iulie la 5 august.
Selena (sin. Mărculești 12/8). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași din hibridare complexă Mărculești 21/50 (Luizet x Umberto) x Mărculești 37/1 (Ananas x Ananas) și omologat în anul 1979-
Pomul de vigoare mică, cu coroana semisferică, relativ deasă, cu ramuri de schelet solide, bine garnisite, cu formații fructifere scurte. Rodește în anul 3 – 4 de la plantare și se pretează la densitate mare. Are rezistență bună la ger și îndeosebi la înghețurile târzii de primăvară ceea ce explică producția bună și constantă an de an.
Fructul este mijlociu-mare, de cca. , de formă ovoidă spre globuloasă, turtit lateral și la bază. Pielița de culoare galbenă portocalie cu puncte și pete roșii pe partea însorită. Pulpa portocalie-deschis, suculentă cu gust plăcut, ușor acidulat și cu aromă fină de busuioc. Sâmburele este neaderent, reprezintă 4,9% din greutatea fructului, iar miezul este dulce.
Epoca de coacere la 20 – 22 zile după soiul Cea mai bună de Ungaria,fiind unul dintre cele mai tardive soiuri.
Sirena (sin. Mărculești 18/4). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași din hibridare complexă Mărculești 37/1 (Ananas x Ananas) x Mărculești 21/50 (Luizet x Umberto) și omologat în anul 1979-
Pomul este de vigoare mijlocie cu coroana globuloasă, având ramuri de schelet solide, bine garnisite cu formații fructifere scurte, predominante și mijlocii.
Fructul este mijlociu spre mare, în medie , de formă globuloasă spre ovoidă, ușor asimetrică. Pielița de culoare portocalie, cu pete roșii pe partea însorită. Pulpa este portocalie cu structura fermă, potrivit de suculentă, cu gust plăcut și aromă fină. Sâmburele reprezintă 6,1% din greutatea fructului și are miezul dulce.
Epoca de coacere este la 20 – 25 zile după soiul Cea mai bună de Ungaria, respectiv între 10-15 august.
Olimp (sin. Mărculești 17/2). Soi obținut din hibridarea selecțiilor Mărculești 17-52 x Mărculești 43-2 și omologat în anul 1984.
Pomul de vigoare mică, cu coroană globuloasă, cu fructificare predominată pe buchete de mai. Intră pe rod în anul 4 de la plantare și înflorește târziu.
Fructul este mare, peste , de formă ovoid rotunjită, trunchiată la cavitatea pedunculară și turtită lateral. Pielița este de culoare portocalie-roz, acoperită cu roșu trandafiriu peste care se suprapun puncte sângerii pe 1/8 din suprafață. Pulpa este galben-portocalie, semiconsistentă, cu gust dulce ușor acrișor, foarte plăcut aromat. Sâmburele reprezintă 6% din greutatea fructului și este neaderent la pulpă.
Epoca de coacere este situată între 10 – 20 august.
Favorit (sin. Mărculești 22/4). Soi obținut prin autofecundarea hibridului Mărculești 23-52-50 (Luizet x Umberto) și omologat ca soi nou în anul 1986.
Pomul este semiviguros, cu coroana largă și ramurile de schelet bine garnisite, cu formații de rod scurte. Intră pe rod în anul 4 – 5 de la plantare și produce între 14 și 24 t/ha. Este slab atacat de Monilia și Alternaria, mediu atacat de Clasterosporium.
Fructul este supramijlociu, în medie 57 – , de formă ovoidă, cu pielița de culoare portocalie, suflată cu roșu pe partea însorită. Pulpa este consistentă, mediu suculentă, cu gust plăcut aromat. Sâmburele este neaderent, relativ mic, respectiv 5,6% din greutatea fructului.
Epoca de coacere are loc între 29 iulie și 15 august, în funcție de an și zonă, aproximativ odată cu soiurile Sirena și Surmona.
Sulmona (sin. Mărculești 8/1). Soi obținut la la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași din hibridare complexă Mărculești 21/51 (Luizet x Umberto) x Mărculești 37/1 (Ananas x Ananas) și omologat în anul 1979-
Pomul de vigoare mică, cu coroana invers conică și ramurile de schelet bine garnisite cu formații fructifere scurte. Este autofertil, rezistent la boli, foarte productiv.
Fructul este mijlociu spre mare, de , de formă ovoidă spre sferică, ușor turtită pe linia de sudură. Pielița este galbenă portocalie, acoperită cu roșu pe 2/3 din suprafață. Pulpa este portocalie, cu textură fermă, potrivit de suculentă și gust foarte plăcut. Sâmburele reprezintă 6,2% din greutatea fructului și are miezul dulce.
Epoca de coacere la 10 – 12 zile după soiul Cea mai bună de Ungaria, făcând parte din grupa soiurilor târzii.
Litoral (sin. Mărculești 22/6). Soi obținut la Stațiunea experimentală Mărculești – Călărași din hibridarea selecțiilor Mărculești 23-52-50 x Mărculești 37/1 și omologat în anul 1982.
Pomul de vigoare mică, cu coroana largă globuloasă, dar cu ramuri de schelet puternice garnisite cu buchete de mai și ramuri mixte. Intră pe rod în anul 4 de la plantare și este rezistent la gerurile din timpul iernii și la înghețurile târzii de primăvară, înflorește odată cu soiurile târzii Umberto, Serena, Sirena, Sulmona.
Fructul este mijlociu, peste , de formă alungit ovoidă, puțin turtită lateral. Pielița este galbenă limonie, acoperită cu puncte și striuri roșii pe partea însorită. Pulpa este galbenă, de consistență potrivită, suculentă bună și cu gust plăcut, aromat.
Epoca de coacere este în decada a doua a lunii august.
Cea mai bună de Ungaria (Meilleur d'Hongrie, Ungarische beste, Krasnoșciokii). Soi provenit din sămânță și introdus în cultură în jurul anului 1968.
Pomul crește repede, are coroana răsfirată, intră timpuriu pe rod și produce abundent.
Fructul, de mărime variabilă, în funcție de tip și mărimea recoltei, între 45 , de formă globuloasă, una dintre jumătăți formând la vârf o proeminență rotunjită. Pielița destul de groasă, cu urme de perișori de culoare portocalie, iar pe partea însorită de culoare roșie. Pulpa neaderentă la sâmbure de culoare portocalie, consistentă și destul de suculentă cu gust excelent și aromă puternică de caisă.
Epoca de coacere este la începutul lunii iulie și durează 12-15 zile.
Harcot (sin. HW 401). Soi de origine canadiană obținut la Stațiunea Harrov. autorizat la noi în țară în 1991.
Pomul de vigoare mare, cu coroana largă fructifică pe ramuri mijlocii și buchete de mai. Este rustic și foarte productiv.
Fructul este mare până la foarte mare, de 60 – , de formă ovoidă turtită ș: crapă adesea la punctul stelar. Pielița este portocalie arămie, intens acoperită cu roșu sângeriu. Pulpa portocalie are textura fermă, cu aroma și gustul mediu. Sâmburele este mic, detașabil, iar miezul este amar.
Epoca de coacere este de la sfârșitul lunii iunie până în prima decadă a lunii iulie, făcând parte din grupa soiurilor timpurii.
Goldrich (sin. Sungiant). Soi american creat la Stațiunea experimentală Prosser din încrucișarea Sung x Perfection și înregistrat la noi în anul 1991.
Pomul de vigoare mare sau foarte mare, fructifică pe ramuri mixte și pe buchete de mai. înflorește la mijlocul sezonului fiind parțial autofertil.
Fructul este foarte mare, de , de formă oblong eliptică, colorat portocaliu cu roz pe 5 – 20% din suprafață. Pulpa intens portocalie, cu textură medie, suculent! de calitate medie. Sâmburele este mediu spre mare, iar sămânța este mare.
Epoca de coacere are loc în prima decadă a lunii iulie.
NJA 19. Soi de origine americană introdus din 1970 și autorizat în anul 1991 la înmulțire.
Pomul este viguros cu ramuri de schelet solide, bine garnisite, cu formații fructifere scurte. înflorește destul de timpuriu, rodește în fiecare an asigurând producții de 15-20 t/ha. Fiind autosteril trebuie plantat în amestec cu soiurile CR 2-65 și Surmona, care sunt buni polenizatori.
Fructul este mare, de 70 – , ovoid, cu pielița portocalie acoperită cu roșu carmin pe partea însorită. Pulpa portocalie, de calitate medie, fără aromă. Sâmburele este semiaderent, iar sămânța amară.
Epoca de coacere este foarte timpurie sau timpurie, în decada întâi și a doua a lunii iunie.
CR 2-63. Selecție americană cu maturarea la 4 – 5 zile după NJA 19 și autorizată la noi în 1991.
Pomul de vigoare mare, intră repede pe rod, rodește pe formațiuni fructifere scurte, produce între 16 – 27 t/ha în mod constant, iar rezistența la ger este bună.
Fructele sunt mari, de 67 – , aspectuoase, pulpa este uniform colorată în galben limoniu cu gust plăcut.
Epoca de coacere este în decada a treia a lunii iunie.
7.6 Portaltoii caisului
Până în momentul actual în țara noastră nu au fost omologați portaltoi vegetativi pentru cais.
Portaltoii generativi pentru cais, înscriși în Catalogul oficial din anul 2001 sunt: caisul franc, zarzărul, corcodușul cu intermediar Buburuz, Albe mici, Constanța 14 și Constanța 16. De asemenea ca portaltoi pentru cais mai sunt recomandați și portaltoii pentru prun RF. Buburuz și EF. Renclod verde F.
Atenție deosebită trebuie acordată portaltoilor utilizați pentru altoirea soiurilor de cais, datorită faptului că în ultimul timp au fost omologate pe plan mondial o serie întreagă de soiuri valoroase dar care nu au o compatibilitate bună cu portaltoii decât atunci când aceștia aparțin tot speciei cais. In țări mari cultivatoare de cais cum sunt Franța, Spania, Italia, situația era cunoscută mai demult deoarece soiuri cu valoare calitativă a fructului, având mare extindere în cultura comercială, cum sunt: Monqui, Rouge de Roussillon, Canino pun astfel de probleme similare cu grupa de prun Tuleu de la noi.
Sortimentul vechi de cais din România nu punea astfel de probleme, dar în sortimentul nou au început să apară probleme de compatibilitate la altoirea pe prun sau pe corcoduș ex. soiul CR2-63.
Folosirea intermediarului de prun Buburuz pentru aloirea soiurilor de cais se recomandă doar pentru faptul că în zonele cu ierni mai aspre, trunchiul pomului este mai rezistent la ger. Gradul de compatibilitate la altoirea caisului direct pe corcoduș este același ca la altoirea pe prun. Dintre portaltoii de prun recomandați pentru cais mai folosiți sunt EF.Renclod verde F și Albe mici.
Principalele avantaje ce le aduce altoirea soiurilor de cais pe portaltoii de prun menționați constau în rezistența sporită la ger și pe soluri grele cu exces temporar de umiditate.
Albe mici, portaltoi generativ de prun, aparținând speciei de prun european Prunus insititia, omologat în anul 1991 ca portaltoi generativ pentru cais de Stațiunea Bihor. Semincerul este autofertil (31%), are vigoare mare și rezistență la ger și secetă. Dă posibilitatea cultivării soiurilor de cais altoite pe el, pe soluri argiloase cu un conținut în argilă de până la 40%. Atât producția de puieți STAS în școala de puieți, cât și randamentul în pomi altoiți, comparativ cu corcodușul cu fruct galben sunt superioare. La fel și producția de fructe în livadă.
Zarzărul, denumire ce înglobează biotipuri de cais cu fruct mic, aflate în stare semicultivată. In general puieții de zarzăr nu pun probleme de compatibilitate la altoire cu soiuri comerciale de cais deoarece aparțin aceleiași specii botanice Armeniaca vulgaris Lum/Prunus armeniaca L. Sâmburii mai mici decât cei ai soiurilor de cais permit folosirea unor cantități mai mici la semănat în școlile de puieți pentru aceeași suprafață. In livadă zarzărul imprimă soiurilor altoite rezistență la secetă, compatibilitate bună, absența drajonatului. Este sensibil la exces temporar de umiditate și la soluri grele, reci.
Caisul franc, cuprinde puieți obținuți din sâmburii unor soiuri comerciale cu o bună capacitate de răsărire. Acești sâmburi sunt colectați de obicei de la fabricile de prelucrare industrială a caiselor.
Constanța 14, omologat în anul 1997 de Stațiunea Constanța este un portaltoi selecționat dintr-un biotip de zarzăr, fiind semiviguros, cu rezistență la ger, la înghețurile târzii de primăvară și la boli. La intră 850 sâmburi cu o răsărire bună în școala de puieți de 68,2% și cu o uniformitate mijlocie de 85,2% puieți STAS. Compatibilitatea la altoire cu soiurile comerciale de cais este foarte bună, iar în livadă pomii nu drajonează, au o înrădăcinare bună,de vigoare mijlocie și sunt productivi.
Constanța 16. Portaltoi omologat în anul 1997 de Stațiunea Constanța imprimă soiurilor altoite precocitate de rodire și vigoare mai mare decât Constanța 14. Sâmburii sunt mai mari decât ai portaltoiului sus menționat, la intră 650 buc, procentul mediu de răsărire este mai bun de 71,7% la fel ca și uniformitatea de 87% puieți STAS.
Pentru solurile uscate și cu conținut mai mare de calcar cei mai utilizați portaltoi sunt puieții franc de cais. Pe solurile fertile se folosește mirobolanul sau corcodușul selecțiile Mirobolan , corcoduș 163, portaltoii de prun PF Buburuz, Oteșani 8, Albe mici, Mariana GF 8-1, Brompton, Sain Julien, piersicul franc selecția GF 305 și Nemaguard, precum și migdalul.
Obținerea puieților portaltoi de zarzăr, corcoduș, prun etc, altoirea acestora, formarea pomilor nu prezintă particularități deosebite față de celelalte specii. La formarea coroanei în câmpul II sunt necesare însă intervenții pentru obținerea de unghiuri de ramificare mai mari.
7.7 Arhitectura livezii și tehnologia culturii caisului
Hotărâtoare pentru reușita culturii comerciale a caisului sunt zonarea corectă a culturii, alegerea în funcție de zonă a soiurilor și portaltoilor, ca și stabilirea agrotehnicii adecvate, toate laolaltă asigurând durabilitatea și rodirea regulată a pomilor.
Alegerea locului. La alegerea locului pentru înființarea unei plantații de cais se vor prefera solurile mai aerate, mai calde, destul de revene și cu subsol permeabil situate în expoziții sudice sau nordice în raport cu clima, precum și altitudini relativ ferite de brumele târzii, adică în treimea superioară sau de mijloc a versanților, în zona dealurilor subcarpatice sau în treimea inferioară în zona de stepă. In toate situațiile trebuie să existe și posibilități de irigare.
Alegerea materialului săditor și plantarea. La cais mai mult ca la celelalte specii pomicole se impune să se folosească material săditor de 1 an cu coroana formată sau vergi. Plantarea este mai bine să se facă toamna sau imediat după căderea frunzelor. Distanțele de plantare recomandate variază în funcție de vigoarea soiurilor între 4 – între rânduri și 5,5 – între pomi pe rând, cu o desime între 500 și 800 pomi/ha în cazul livezilor intensive.
Până la intrarea pe rod lucrările de îngrijire se axează pe asigurarea parcurgerii normale a fenofazelor, prin temperarea creșterilor vegetative prea viguroase în prima jumătate a perioadei de vegetație și favorizarea coacerii lemnului în cea de a doua jumătate. Astfel, primăvara și până la mijlocul lunii iulie nu se recomandă administrarea gunoiului de grajd și a azotului și nici efectuarea irigării decât în cazuri de deficit evident. In schimb, se indică administrarea îngrășămintelor cu potasiu și a amendamentelor cu calcar.
După intrarea pe rod protecția florilor și a fructelor tinere împotriva înghețurilor se poate face nu numai prin fumigații, încălzire etc, dar și prin stropiri cu 2,4 – 5 T în concentrație de 100 ml/Iapă cu 15 – 16 ore înainte de îngheț sau la 2 zile după aceasta. Acest tratament are ca efect menținerea fructelor pe pom până la coacerea lor chiar dacă țesutul ovular al embrionului este vătămat.
Forme de coroană și tăierile de fructificare. Pomii se conduc sub formă de vas clasic și ameliorat sau piramidă etajată, iar în sistem intensiv se utilizează palmeta cu brațe oblice sau forma epsilon. Tăierile de fructificare se fac asupra ramurilor buchet epuizate după 1 – 2 fructificări, precum și după reînnoirea ramurilor mijlocii și lungi care se degarnisesc. In anii fără rod se fac tăieri de reducere a scheletului cu 1/4 din lungime și a semischeletului până la jumătate în vederea provocării creșterilor și apariției de noi ramuri mijlocii, lungi și anticipate apte să rodească normal. Ramurile roditoare scurte și mijlocii nu se taie, cele prea lungi se scurtează, iar cele din poziție dreaptă se apleacă și eventual se scurtează. Dat fiind că la cais arcuirea ramurilor de garnisire mai puternice poate provoca creșterea lăstarilor lacomi din vârful arcadei, mugurii superiori de pe aceasta trebuie extirpați chiar în momentul arcuirii. Tăierea de vară a caisului după metoda P. G. Sitt urmărește provocarea creșterilor viguroase, apariția lăstarilor de vară în a doua jumătate a perioadei de vegetație și formarea mugurilor florali cu evoluție întârziată care rezistă mai bine la iernat și înfloresc mai târziu primăvara. Lucrarea se aplică la pomii maturi și la cei ce se apropie de declin și se execută în prima jumătate a lunii iunie, constând în rărirea coroanelor dese, scurtarea ramurilor de schelet rămase în lemn până la 5 ani și regenerarea prin scurtare a unor ramuri roditoare vechi.
Tăierea de vară trebuie neapărat însoțită de o udare și îngrășare suficientă pentru a ajuta creșterea lăstarilor.
Fertilizarea se face după tipul de sol pe care se situează plantația și are în vedere aplicarea a 80 – 100 kg/ha azot substanță activă în două etape, la înflorit și după recoltare, 100 kg/ha fosfor și 150 kg/ha potasiu.
Irigarea este necesară pentru susținerea producției care atinge 15-20 t/ha, fiind nevoie de 3 – 4 udări cu 200 mc/ha din iunie până în septembrie.
7.8 Recoltarea, păstrarea și valorificarea caiselor
Recoltarea. Caisele fiind fructe ușor perisabile la maturarea deplină de consum trebuie recoltate manual și manipulate cu multă grijă pe clase de calitate. Este necesar ca alegerea momentului în raport cu coacerea fructelor să fie riguroasă încât acestea să reziste până ajung la consumator sau la prelucrare. Pentru dulceața de caise verzi, acestea se culeg cu mâna înainte de a se întări sâmburele, în timp ce pentru prepararea de gem și marmeladă culesul se poate executa prin scuturare la coacerea completă. Pentru compoturi, dulceață și consum în stare proaspătă, recoltarea se face când de pe fruct a dispărut nuanța verzuie, iar pulpa este încă fermă. Sortarea caiselor se face manual odată cu recoltarea în două calități extra și calitatea I.
Ambalarea se face în lădițe de tip olandez, fructele fiind așezate în 2 – 3 rânduri, iar pentru caisele foarte mari este recomandat să se folosească tăvițele alveoîate din material plastic.
Pentru păstrare în stare proaspătă o perioadă mai lungă sau pentru transport, caisele se recoltează în momentul dispariției culorii verzi, respectiv când pielița are culoarea galben-verzuie, iar pe partea însorită devine galben-aurie cu 3 – 5 zile înainte de maturarea de consum. Se păstrează bine la 0 – și umiditatea relativă a aerului de 90%, circa 2 săptămâni soiurile timpurii și de sezon mediu și aproximativ o lună soiurile tardive.
7.9 Bolile și dăunătorii caisului.
Combaterea lor
Pieirea prematură a caisului cunoscută în unele forme ale ei și sub denumirea de apoplexia caisului este efectul a numeroși factori printre care și mulți agenți patogeni. Studiile făcute la noi în țară de N. Constantinescu și col., V. Sonea și col., C. Rafailă și col. au constatat că pomul piere atunci când plăgile cuprind circa 3/4 – 4/5 din circumferința tulpinii, simptomele caracteristice constând în îngălbenirea frunzelor, răsucirea și căderea prematură ca și pornirea foarte devreme în vegetație primăvara sau în toiul iernii, slabe dezvoltare și înroșire a lăstarilor și mai ales scurgerea progresivă de gome.
Un rol hotărâtor în declanșarea bolii îl au oscilațiile de temperatură din timpul iernii și mai ales gerurile de revenire de la sfârșitul acesteia și la începutul primăverii. Țesuturile afectate fie de ger fie rănite în orice mod sau epuizate în urma unei recolte prea mari sunt atacate de unele ciuperci în special de Leucostoma (Citospora) cincta și L. (C) personii, Verticilium sp., Fusarium sp., Stereum hirsutum, Tricboderma lignormn. Monilia laxa, Clasterosporium carpofilium și altele.
Pieirea caișilor poate fi de asemenea provocată de unele bacterii între care mai importantă este Bacterium armeniaca (N. A. Krasilnikov).
Factorii care mai contribuie la îmbolnăvire sunt terenurile argiloase grele sau cele cu exces de apă, secetele excesive, coacerea incompletă a lemnului mai ales în urma îngrășării abundente cu azot, lips de afinitate între altoi și portaltoi, atacul unor insecte cum este cariul negru ș.a.
Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerinckii, Clasterosporium carpofilium) atacă ramurile, mugurii, frunzele și fructele, sub formă de pete brune roșcate, cu marginile de culoare negricioasă sau roșie vineție, în care caz vârfurile ramurilor sau ramuri întregi se usucă. Fructele infectate prezintă pete mici de culoare cafenie roșietică și aspre, la atac puternic caisele se deformează și își pierd din gustul lor plăcut. Tratamentele recomandate pentru combatere sunt prezentate în Tabelul 7.4.
Monilioza (Monilinia laxa) produce uscarea vârfurilor ramurilor și putrezirea sau mumifierea fructelor. Atacă ramurile, frunzele, precum și florile și fructele care se veștejesc și se usucă, iar la baza lor apar scurgeri cleioase. Atacurile de Monilinia sunt extrem de puternice în primăverile cu ploi reci în timpul înfloritului. Pentru combatere se folosesc fungicidele Ditan 45 în concentrație de 0,2%, Captadin 50 în concentrație de 0,25% etc.
Cancerul bacterian (Agrobecterium tumefaciens) atacă rădăcinile provocând tumori lemnoase mai mari sau mai mici.
Putregaiul alb (lânos) al rădăcinilor (Rosellinia necatrix, Dermatopbora necatrix) se prezintă ca o pâslă albă care se întâlnește uneori în pepiniere pe soluri cu multe resturi organice.
Putregaiul fibros al rădăcinilor (Armillaria mellea) provoacă înnegrirea și putrezirea rădăcinilor.
Făinarea (Podosphaera tridactyla) apare pe frunze și mai puțin pe lăstari cu deosebire în pepinieră sub formă de pete albe cenușii pâsloase care se extind.
Dintre insecte mai periculoase pentru cais sunt: gărgărița fructelor (Rbyncbites baccbus), gărgărița mugurilor (Sciaphobus squalidm), cariul negru (Capnodis tene-brionis), cariul scoarței (Eccoptogaster rugulosus), care se combat prin tratamente cu insecticide la avertizare în momentele optime prezentate în tabelul următor.
Tabelul 7.4
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate pentru
combaterea bolilor și dăunătorilor la cais
Soiuri de cais
CAPITOLUL VIII
TEHNOLOGIA CULTURII PIERSICULUI,
NECTARINULUI ȘI PAVIILOR
Prunus persica L.
Fam. Rosaceae
Subfam. Prunoideae
8.1 Origine, importanța și arealul de cultură
Piersicul este originar din China de unde a fost luat în cultură cu cea 2000 de ani î.e.n. De aici cultura s-a răspândit în Asia Mică, în Persia, respectiv Iran, în Grecia, apoi în Italia, Spania, Franța etc. iar din secolul XVI și în America, Mexic și S.U.A.
Piersicul ocupă locul 3, după măr și citrice, atât ca răspândire cât și ca producție la nivel mondial între fructele din zona temperată. Dintre pomii fructiferi este una din speciile cele mai rentabile datorită precocității de rodire și nivelului de producție ridicat, precum și posibilităților multiple de diversificare pentru consum.
Fructele de piersic conțin 82-91% apă, 17-18% substanță uscată, între 5 și 12% zahăr total, între 0,3 – 1,4 g% aciditate, 0,4 – 1,3 g% proteine, 0,2 – 0,7 g% pectine, 5-8 mg% vitamina C, precum și alte vitamine B1, B2, B6, A și E, săruri minerale de K – 230 mg%, P – 22 mg%, Mg – 10 mg%, Ca – 8 mg% etc), iar valoarea energetică este de cea 30 calorii. Piersicile se consumă atât în stare proaspătă, însă constituie și o materie primă dintre cele mai apreciate pentru uscare și deshidratare, pentru prepararea de compoturi, dulcețuri, gemuri, marmelade, marc, nectar, pulpă în sirop, piureu, pastă, confiate și alte produse. Prin selecția nectarinelor (piersici fără puf) și a paviilor (clingstone), ca și a piersicilor cu pulpa galbenă sau albă gama de utilizare s-a dezvoltat permanent.
8.2 Producția mondială de piersici, nectarine și pavii, și în România
În anul 1998, producția de piersice pe glob era de 8,9 milioane t. Piersicul este cultivat în 64 țări. Din producția totală S.U.A. produce 20%, Italia 19% etc. (Tabelul 7.1). Dintre continente, Europa ocupă primul loc cu 43,1%, urmată de Asia cu 23,4%, America de Nord cu 17,6%, America de Sud cu 6,5%, C.S.I. cu 4,8%, Africa cu 3,5%, Oceania cu 1,1%.
Cele mai răspândite soiuri cu plasticitate ecologică și valoare comercială deosebită sunt Redhaven, Cardinal, Collins, alături de care se remarcă Springcrest, Springbelle, Flavorcrest, O'Henry, Maycrest, Royal Gem, Sensation, Dixired, Elberta. nectarinele Silver King, Flavortop, Armking, Crimsongold sau paviile Babygold 6. Andross, Romea etc.
Tabelul 8.1
Producția mondială de piersici și nectarine în mii tone
În România, cultura comercială a piersicului este recentă, fapt consemnat în perioada 1958 – 1960 odată cu plantarea a câteva sute de hectare în Dobrogea, cu soiuri și tehnologie introdusă din Italia.
Zonarea culturii cuprinde areale largi cum sunt: Bărăganul și Dobrogea (zona I-a de favorabilitate), centrul și vestul Câmpiei Române (zona II), câmpia Banatului și Crișanei (zona III), partea colinară a Munteniei și Olteniei (zona IV), Câmpia Transilvaniei (zona V), podișul Someșului (zona VII), fiind cultivat în aceleași zone cu caisul (Figura 8.1).
Suprafața cultivată cu piersic în anul fost de , iar producția de 52.900 t ocupând locul 3 după măr și prun. în anul 1996 producția a scăzut la 17.700t, iar suprafața la . Dintre județele mari producătoare amintim: Constanța cu 11.139 t în 1992 și 6.493 t în 1996, Bihor 4.680 t, respectiv 3.390 t, Dolj 4.036 t și respectiv 1.843 t, Timiș 2.260 t și 2.452 t, Ilfov 2.174 t și 1.348 t, Teleorman 1.608 t și 797 t, Galați 1.568 t și 662 t, Olt 1.540 t și 1.447 t, Arad 1.591 t în 1996. Producția de pomi altoiți a scăzut de la 1.205.000 buc în 1989 la numai 110.000 buc în 1999.
8.3 Sortimentul de piersici, nectarine și pavii – principalele caracteristici
Sortimentul a fost îmbunătățit calitativ, trecându-se de la soiurile Mayflower. Amsden, Greensboro, Halehaven, I. H. Hale care dețineau ponderea în 1965 la sortimente moderne și diversificate în anul 1985 și apoi în prezent: Springolc. Springcrest, Collins, Cardinal, Redhaven, Southland și soiurile autohtone Flacăra Superba de toamnă, Splendid, Victoria, Amalia, Alexia sau nectarine Cora, Delta Romamer, Dobrogean.
Figura 8.1. Ponderea producției de piersic în România
Conveerul varietal cuprinde 17 soiuri de piersic și 8 de nectarine (Tabelul 8.2) remarcate pentru producția constantă cu fructe de calitate și rezistență sporită la boli și ger.
Recent s-au creat la S.C.D.E Constanța soiuri de piersic și nectarin pitice, care se cultivă ușor, atât pentru fructe, cât și cu aspect decorativ cum sunt Cecilia și Puiu la piersic, Melania și Liviu la nectarine care vor fi înmulțite pentru amatori. De asemenea, la S.C.D.R Băneasa în anul 2002 s-au omologat soiurile Alexandra, Antonia și Amalia.
Piersici (de desert)
Springold. Soi cu maturare extratimpurie, obținut în S.U.A., difuzat în producție în anul 1966.
Pomul este viguros, prezintă pe pețiolul frunzelor glande reniforme, floarea este de tip rozaceu.
Fructele sunt mijlocii, de , sferice, cu brazda ventrală superficială; pielița de culoare galbenă, acoperită cu roșu sângeriu, slab marmorat. Pulpa este galbenă, consistentă, aderentă la sâmbure, de calitate bună pentru consum proaspăt.
Coacerea începe în ultima decadă a lunii iunie.
Springold Springcrest
Springcrest. Soi extratimpuriu obținut în S.U.A., difuzat în producție în 1969.
Pomul este viguros, rustic și foarte productiv. Frunzele sunt mijlocii cu glandele de pe pețiol globuloase. Florile sunt campanulate.
Fructele sunt mici de 65 – , sferice. Pielița, de culoare galben – orange este acoperită pe aproape întreaga suprafață cu roșu carmin, viu, luminos, pe partea umbrită având un aspect pistruiat. Pulpa, de culoare galbenă fără infiltrații este consistenta, suculentă, cu gust plăcut, slab acidulat, de calitate excelentă, aderentă la sâmbure.
Coacerea începe la 3 – 4 zile după Springold, cu 22 zile înainte de Redhaven.
Cardinal. Soi obținut în S.U.A., prin polenizarea soiului Redhaven, a fost difuzat în producție în 1951.
Pomul este viguros, foarte sensibil la ger, Are frunze mari cu glande nectarifere mici și globuloase; floarea este mare, campanulată.
Fructele sunt mijlocii, de 160 – , sferice, potrivit de asimetrice, cu brazda ventrală superficială. Pielița este groasă, cu pubescența fină, de culoare galbenă-aurie, acoperită cu roșu – carmin, cu dungi și striuri de un roșu intens, pe partea însorită. Pulpa este galbenă – portocalie, consistentă, suculentă, dulce și armonios acidulată, slab aromată, aderentă la sâmbure, de calitate bună pentru masă. Sâmburele, potrivit de mare prezintă incrustații rare, alveolare.
Coacerea începe la 15 zile după Mayflower, în prima decadă a lunii iulie.
Collins. Soi obținut în S.U.A., introdus în producție în anul 1959-
Pomul este de vigoare mai redusă decât Cardinal, cu flori campanulate.
Fructele, de mărime mijlocie, cca. , sferice – turtite, cu brazda ventrală superficială ceva mai adâncită la vârf. Pielița, fin pubescentă, de culoare galben – aurie, acoperită aproape în întregime cu roșu – sângeriu, dungat cu roșu mai intens.
Tabelul 8.2
Sortimentul de piersic, nectarin și pavii
recomandat la înmulțire în România
Pulpa este galbenă, puțin roșie lângă sâmbure, consistentă, suculentă, dulce și armonios acidulată, aromată, semiaderentă la sâmbure, bună pentru masă.
Coacerea începe la 3 zile după soiul Cardinal.
Jerseyland. Soi obținut în S.U.A. și difuzat în producție în anul 1946.
Pomul este viguros, are frunze mijlocii, cu glande reniforme și florile mari. campanulate.
Fructele sunt mijlocii sau mari, de 170 – , sferice, ușor asimetrice, cu un mamelon pronunțat la vârf și cu brazda ventrală superficială. Pielița galben – oranj. acoperită cu roșu – închis pe jumătate din suprafață, cu puncte și striuri de un roșu mai închis. Pulpa este galbenă, uneori cu infiltrații puternice de roșu în jurul sâmburelui, destul de consistentă, suculentă, dulce și armonios acidulată, fin aromata, semiaderentă, bună pentru masă.
Coacerea începe cu 2 – 4 zile înaintea soiului Redhaven, în prima decadă a lunii august.
Redhaven. Soi obținut în S.U.A. și difuzat în producție în anul 1940. La noi este soi de bază în plantațiile comerciale.
Pomul de vigoare mijlocie, are frunze destul de mari, glandele reniforme, iar florile sunt campanulate.
Fructele sunt mijlocii, de , sferice, potrivit de asimetrice, cu brazda ventrală superficială, dar îngustă și destul de adâncă la vârful fructului. Pielița subțire, fin pubescentă are culoarea galbenă – aurie, marmorată și striată cu roșu – carmin închis, pe cea mai mare parte din suprafață. Pulpa este aurie, cu infiltrații slabe lângă sâmbure, consistentă, suculentă, dulce și armonios acidulată, fin aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă și industrializare. Sâmburele destul de mare, rar și puțin încrustat este asemănător cu cel de Elberta.
Coacerea începe în prima decadă din luna august.
Southland. Soi obținut în S.U.A. prin autofecundarea soiului Halehaven. difuzat în producție în anul 1946. La noi este soi de bază în plantațiile comerciale.
Pomul de vigoare mijlocie, are frunze mari cu glande globuloase și flori de tip rozaceu.
Fructele sunt mari, de 200 – , sferice, cu brazda ventrală ușor adâncită la vârf. Pielița este galbenă – oranj, acoperită cu roșu pe 3/4 din suprafață. Pulpa este galbenă, cu infiltrații puternice de roșu lângă sâmbure, consistentă, suculentă, dulce și armonios acidulată, aromată, neaderentă la sâmbure, superioară pentru masă.
Coacerea începe la 11 zile după soiul Redhaven. La maturitate fructele cad din pom.
Halehaven. Soi obținut în S.U.A. și introdus în producție în anul 1932.
Pomul este foarte viguros, are frunze mijlocii, cu glande globuloase și flori campanulate.
Fructele sunt mijlocii spre mari, de 160 – , sferice, puțin asimetrice. Pielița groasă, fin pubescentă, de culoare galbenă-aurie, acoperită cu roșu-viu, marmorat și striat cu roșu mai intens. Pulpa galbenă-aurie, uneori cu infiltrații roșii lângă sâmbure, destul de consistentă, suculentă, dulce și armonios acidulată, potrivit de aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă, dulceață, compoturi.
Coacerea începe la 12 zile după soiul Redhaven.
Elberta. Soi obținut în S.U.A. și introdus în anul 1970.
Pomul este viguros, cu frunze mari, cu glande reniforme și flori campanulate.
Fructele sunt mijlocii spre mari, de 125 – , sferice sau sferic – alungite, adesea comprimate lateral, asimetrice. Brazda ventrală relativ superficială se adâncește la vârf și în cavitatea pedunculară, care este largă și destul de adâncă. Pielița cu pubescența grosieră, aspră este de culoare galben-verzuie, aurie la maturitatea deplină, este acoperită pe o mică suprafață cu roșu sângeriu, puțin marmorat. Pulpa galbenă-aurie, cu infiltrații roșii lângă sâmbure, este consistentă, suculentă, dulce și armonios acidulată, intens aromată, uneori plăcut astringentă, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă, compoturi și dulcețuri. La maturitate fructele cad din pom.
Coacerea are loc în prima jumătate a lunii septembrie.
Congres. Soi de piersic obținut la S.C.P.P Băneasa în anul 1984, prin hibridare dirijată între soiurile Flacăra x Splendid.
Pomul de vigoare medie, cu producție foarte bună, rezistență la boli și dăunători bună, autofertil.
Fruct mare, de 150 – , consistența pulpei fină-fondantă, culoarea epidermei alb-crem, acoperită cu roșu-carmin, panașat pe 2/3 din suprafață., Culoarea pulpei este albă cu infiltrații roșii la sâmbure, are savoare foarte bună, gust dulce echilibrat. Forma de valorificare este în stare proaspătă sau industrializare sub formă de compot, gem, nectar.
Epoca de coacere în prima decadă a lunii august
Triumf. Soi de piersic obținut la S.C.E.P. Băneasa în anul 1985 prin hibridare dirijată între soiurile Elberta x Mayflower.
Pomul de vigoare medie, cu producție foarte bună, este rezistent la boli și foarte rezistent la ger, autofertil.
Fructele sunt mari, de 245 – , de formă sferică, ușor ovoidă, turtită lateral, culoarea epidermei galben-aurie, iar culoarea pulpei galben-portocalie. Se valorifică prin consum în stare proaspătă și industrializare ca gem, nectar, compot și deshidratare sau congelare.
Epoca de coacere este timpurie spre mijlocie între 15-20 iulie.
Splendid. Soi de piersic obținut la S.C.PE Băneasa în anul 1978.
Pomul de vigoare medie-mare, cu producție foarte bună, rezistența la boli medie, rezistența la ger foarte bună, autofertil.
Fructele sunt mari, de 215 – , culoarea epidermei alb-crem, acoperită pe 1/3 din suprafață cu roșu-zmeuriu, iar culoarea pulpei albă-crem, consistența pulpei fină. Se valorifică prin consum în stare proaspătă și industrializare sub formă de gem, nectar, compot.
Soiul este foarte productiv (26 t/ha), cu fructe mari și sferice, frumos colorate. Gustul foarte bun, aroma specifică de piersică cu pulpa albă îl fac foarte apreciat de consumatori. Epoca de coacere în a doua decadă a lunii august.
Victoria. Soi de piersic obținut la S.C.P.P Băneasa în anul 1984 prin hibridare dirijată între soiurile I.H. Hale x Rază de soare.
Pomul de vigoare bună, cu producție bună, rezistența la boli bună, rezistența la ger foarte bună, autofertil.
Fructele sunt mari, de 200 – , culoarea epidermei galben-pai, panașat cu roșu viu pe 3/4 din suprafață, iar culoarea pulpei galben-portocalie, strălucitoare. Se valorifică prin consum în stare proaspătă și industrializare: uscare, congelare, gem, nectar, compot.
Epoca de coacere în a treia decadă a lunii august.
Cecilia. Soi de piersic pitic obținut la S.C.ER Constanța în anul 2000.
Pomul de vigoare slabă, cu producție bună, cu rezistență la boli bună și rezistență la ger foarte bună.
Fructe de mărime mjlocie, de , cu forma fructului ovală, culoarea epidermei și a pulpei galben-oranj, cu o bună consistență, sâmbure mic, ovoid. Se valorifica prin consum în stare proaspătă și industrializare ca gem, nectar, compot și deshidratare sau congelare.
Epoca de coacere este mijlocie între 5-15 august.
Puiu. Soi de piersic pitic obținut la S.C.D.E Constanța în anul 2000.
Pomul: de vigoare medie, cu producție foarte bună, cu rezistență bună la boli și o rezistență foarte bună la ger.
Fructe mijlocii sau mici, de , cu forma fructului sferic-turtită, rotunjit, culoarea epidermei galben-verzuie, iar culoarea pulpei galben-oranj, consistența mijlocie, pigmentația antocianică puternică, sâmbure mic. Forma de valorificare este prin consum în stare proaspătă și industrializare sub formă de gem, nectar, compot și deshidratare sau congelare.
Epoca de coacere este mijlocie între 2-10 august.
Soiuri de nectarine
Crimsongold. Soi obținut în S.U.A., introdus la noi în anul 1981.
Pomul este viguros, cu frunze mijlocii, cu glande reniforme, are florile de tip rozaceu.
Fructele sunt mijlocii, de 100 – , sferice, cu pielița galben-oranj, acoperită pe 80 – 90% din suprafață cu roșu sângeriu și numeroase puncte roșii. Pulpa este galbenă, consistentă, potrivit de dulce, semiaderentă la sâmbure, de calitate mijlocie. Soiul se pretează pentru consum în stare proaspătă.
Coacerea începe la 15 zile după soiul Mayflower, în prima decadă din iulie.
Crimsongold Nectared 2
Nectared 2. Soi obținut în S.U.A., difuzat în producție în anul 1962.
Pomul este viguros, cu frunze mijlocii, cu glande reniforme, flori de tip rozaceu și producție bună.
Fructele sunt mijlocii, de 140 – , sferice, aproape simetrice, cu pielița galben deschis, acoperită pe 70 – 80% din suprafață cu roșu viu. Pulpa este galbenă, potrivit de consistentă, dulce, fin acidulată, semiaderentă la sâmbure, bună pentru masă și industrializare.
Coacerea are loc la două zile după soiul Redhaven, în prima decadă din august.
Independence. Soi obținut în S.U.A. și difuzat înanul 1965.
Pomul este potrivit de viguros, foarte productiv, are frunze mijlocii cu glande reniforme și flori de tip rozaceu.
Fructele sunt mijlocii, de 110 – , sferice, ușor alungite, asimetrice, cu brazda ventrală bine marcată. Pielița galbenă-portocalie, lucioasă, este acoperită aproape complet cu roșu viu cu reflexe violete. Pulpa este galbenă, cu vinișoare roșii, potrivit de consistentă, suculentă, dulce, intens aromată, semiaderentă la sâmbure, superioară pentru masă.
Coacerea începe la 4 – 6 zile după soiul Redhaven, în prima jumătate a lunii august.
Flavortop. Soi obținut în S.U.A. și difuzat în anul 1969.
Pomul este viguros cu flori de tip rozaceu.
Fructele sunt mijlocii și mari, de 180 – , sferice, ușor alungite, asimetrice, cu brazda ventrală bine marcată. Pielița este galbenă, acoperită cu roșu vișiniu pe 80% din suprafață. Pulpa este galbenă, destul de consistentă, suculentă, aromată, neaderentă la sâmbure, bună pentru masă și industrializare.
Coacerea începe la două săptămâni după soiul Redhaven, spre sfârșitul lunii august.
Flavortop Romamer 2
Romamer 2. Soi de nectarin obținut la S.C.EE Constanța în anul 1984, prin încrucișarea elitelor 624029148 x RR 48 – 153, de origine americană.
Pomul de vigoare medie, cu producție bună și rezistență bună la boli. Producția este de 20 t/ha la o densitate de 1250 pomi/ha.
Fructele sunt mijlocii de 85 – , culoarea epidermei galben-portocalie, acoperită aproape în întregime cu roșu intens, foarte aspectos. Culoarea pulpei este galbenă, fără infiltrații, aderentă la sâmbure, gust plăcut, echilibrat. Epoca de coacere este timpurie între 25 iunie și 15 iulie. Leagă un număr mare de fructe și necesită rărirea lor.
Cora. Soi de nectarin obținut la S.C.EP. Constanța în anul 1992, prin hibridare dirijată din părinți de origine americană.
Pomul de vigoare mijlocie. Productivitatea este de 12,5 t/ha.
Fructe sunt mici, de 70 – , culoarea epidermei galbenă, acoperită pe 60 – 70% din suprafață, cu roșu-rubiniu. Pulpa este galbenă, suculentă, aromată, semiaderentă la sâmbure.
Coacerea are loc cu 5 zile înainte de soiul Romamer.
Delta. Soi de nectarin obținut la S.C.PE Constanța în anul 1992.
Pomul de vigoare mijlocie, cu rezistență la boli mijlocie și producție mare de 15 – 16 t/ha.
Fructele sunt mici de 90-, culoarea epidermei galben-portocalie, acoperită pe 60 – 70% din suprafață cu roșu-rubiniu. Pulpa de culoare galbenă, suculentă, cu gust echilibrat.
Epoca de coacere extratimpurie, cu 5 zile înaintea soiului Romamer 2.
Dobrogean. Soi de nectarin obținut la S.C.P.P. Constanța în anul 1994.
Fructul de mărime mijlocie, cca. , culoarea epidermei galbenă acoperită cu roșu viu pe 60 din suprafață. Culoarea pulpei este galbenă, cu gust foarte plăcut. Producția este de 12 t/ha.
Perioada de coacere este după soiul Romamer 2, între 13 și 26 iulie.
Soiuri de pavii (piersici de industrie, clingstone)
Fortuna. Soi obținut în S.U.A., introdus în anul 1968.
Pom de vigoare mijlocie, cu rezistență mijlocie la înghețurile din timpul iernii.Prezintă ramuri mixte cu internodii de lungimi medii.
Fructe de mărime mijlocie, de 110 – , cu pielița galbenă, ușor striată cu roșu, slab pubescentă. Sâmburii sunt mici, asimetrici.
Producția este ridicată și constantă. Fructele în sirop sunt apreciate pentru însușirile lor organoleptice bune.
Coacerea are loc la începutul lunii august,în prima decadă.
Fortuna Vesuvio
Vesuvio. Soi de origine italiană, introdus la noi în anul 1968.
Pomul este rezistent la ger și înflorește abundent și constant.
Fructele de mărime mijlocie, cca. ., cu pielița galbenă acoperită cu roșu pe partea însorită. Pulpa galben-portocalie este consistentă, dulce, slab aromată. Se pretează la fructe în sirop.
Coacerea începe în aceeași perioadă cu soiul Fortuna.
Loadel. Soi de origine americană, introdus la noi în anul 1968.
Pomul este viguros, foarte productiv, cu rezistență bună la ger și oscilații de temperatură.
Fructul este de mărime mijlocie, sferic, cu pielița fin pubescentă, slab colorată în roșu pe partea însorită. Pulpa este fină, portocalie cu infiltrații roșii în sâmbure. Gustul dulce și aroma plăcută fac ca piersicile în sirop să prezinte calități organoleptice bune.
Epoca de coacere este cu 20 de zile înainte de soiul I.H. Hale.
Babygold 6. Soi de origine americană, introdus la noi în anul 1968.
Pom este viguros și productiv, cu flori campanulate și înflorire abundentă.
Fructul este mijlociu-mare, de , sferic. Pielița este ușor pubescentă. colorată în roșu viu pe 40% din suprafață. Pulpa galbenă, suculentă fără infiltrații roși; la sâmbure, are textura ușor fibroasă. Gustul este dulce, aromat. Soiul are o rezistență mică-medie la boli.
Se coace cu 10 zile înainte de soiul I.H. Hale.
8.4 Cerințele piersicului față de condițiile de mediu
Piersicul este plantă termofilă, cu cerințe mari față de lumină și căldură, fiind depășit în această privință doar de cais și migdal. Suma gradelor de temperatură activă într-o perioadă de vegetație este de 3200°C și 1.500 ore de insolație.
Cerințele față de temperatură. Piersicul se cultivă în zone cu temperatura medie anuală de 10 – 11,5°C. Parcurgerea ciclului biologic normal este condiționată de evoluția temperaturilor atât în perioada de repaus cât și ulterior. Pragul biologic pentru umflarea mugurilor de rod este 6,5°C, iar optimul termic pentru desfășurarea înfloritului de 13 – .
Rezistența mugurilor la gerurile iernii este condiționată de călirea fiziologică a plantelor și de intrarea în repaus a mugurilor la momentul optim. Când toamna temperatura scade treptat și călirea se realizează normal, piersicul rezistă la -24 … . Când însă în lunile ianuarie – februarie apar perioade calde superioare pragului biologic, rodul poate fi afectat de geruri de numai -10 … . In general, rezistă mai bine la ger, mugurii de pe ramurile anticipate care diferențiază mai târziu sau sunt plasați pe ramuri mixte viguroase. Cei mai afectați sunt mugurii de pe ramurile salbe și buchete. Pentru realizarea unei producții normale este necesar ca 25 – 30% din mugurii floriferi să fie viabili. Florile deschise sunt cele mai sensibile la temperaturi scăzute și îngheață la (Tabelul 8.3). Cunoașterea acestor elemente ne ajută la amplasarea livezilor în zonele corespunzătoare cu microclimate favorabile.
Cerințele față de lumină. Datorită cerințelor mari față de lumină piersicul trebuie amplasat pe expoziții sudice, sud-estice și sud-vestice. Insuficiența luminii are consecințe negative asupra procesului de creștere și fructificare materializate în tendințe de degarnisire, fructele rămân slab colorate și cu gust mediocru. In plantații se vor folosi forme de coroană care permit penetrarea luminii solare cum sunt vas, palmetă, cordon, epsilon. Amplasarea plantațiilor se va face pe pante ușoare bine adăpostite de vânturi sau curenți reci.
Cerințele față de sol. Pentru cultura piersicului solul trebuie să fie lutos, luto-argilos sau aluvionar, profund, bine aerisit cu un pH cuprins între 5,7 – 7,5, iar conținutul în calcar activ să nu depășească 7% în cazul folosirii portaltoiului franc de piersic și 15% la folosirea migdalului ca portaltoi. Influența însușirilor chimice ale solului asupra dezvoltării piersicului se manifestă pregnant atunci când elementele nutritive sunt insuficiente. Creșterea și rodirea sunt insuficiente la o cantitate de humus sub 2% sau peste 5 – 6%. Insuficiența azotului provoacă încetinirea și oprirea creșterii lăstarilor și a rădăcinilor și duce la căderea prematură a frunzelor. La fel și excesul de azot, fosfor, potasiu, calciu produc dereglări în asimilare și inhibă procesele de sinteză. Nu se recomandă plantarea piersicului în terenuri plantate anterior tot cu piersic sau alte sâmburoase, datorită oboselii solului care duce la pieirea timpurie a pomilor.
Piersicul face parte din grupul speciilor care au nevoie de aerare a solului mai ales în primii ani după plantare, lucru care ajută creșterea și dezvoltarea optimă a sistemului radicular. Din această cauză în timpul perioadei de vegetație sunt necesare discuiri repetate și arătură de toamnă. De asemenea, trebuie evitată amplasarea livezilor în zone cu vânturi puternice sau curenți de aer frecvenți, care în perioada înfloritului împiedică zborul albinelor și dăunează polenizării florilor.
Cerințele față de apă. Apa este un factor important în obținerea unor producții mari și de calitate. Pentru acest considerent în cultura modernă a piersicului este obligatorie irigarea. Excesele de umiditate provoacă asfixia rădăcinilor, iar seceta prelungită duce la deshidratare și încetinirea creșterii lăstarilor și a fructelor.
Umiditatea optimă în sol trebuie să fie de 80 – 85% din capacitatea de câmp. iar cea atmosferică peste 40%.
Tabelul 8.3
Limite de rezistență la temperaturi scăzute la piersic
In mod obișnuit piersicii altoiți pe migdal și franc sunt mai rezistenți la secetă, iar dintre soiuri Jerseyland, Sunbeam, Flacăra și Amalia. Perioada cea mai sensibilă la lipsa apei este cea legată de creșterea fructelor, de la întărirea sâmburelui până la maturare. Dacă în această perioadă nu se intervine cu irigații o mare parte din fructe cad sau rămân mici, astringente la gust și intens mai pubescente. De obicei, sunt necesare 4 – 5 udări în momente cheie: înainte de înflorit, la întărirea sâmburelui, la intrarea în pârgă și 1 – 2 udări în luna august, cele mai eficiente sisteme de udare fiind prin picurare și microjet.
8.5 Portaltoii piersicului
Principalii portaltoi folosiți în cultura piersicului sunt obținuți din sâmburi (generativi) piersicul franc din soiuri și populații locale cu coacere târzie ex. De Bale, Oradea 1, PIS, T16, Tomis 1, Tomis 79 și vegetativi ex. Adaptabil și Miroper. Pe plan mondial se mai utilizează mirobolanul folosit în solurile mai grele și umede, selecții de piersic x migdal: GF 557, GF 777 și GF 305 (rezistente la cloroză și nematozi), Nemaguard, Brompton și Saint Julien cu înmulțire vegetativă și migdalul.
Portaltoii generativi omologați în țara noastră se caracterizează prin fructe mici (44 buc/kg) și răsărire peste 56 – 67%, puieți uniformi și viguroși care imprimă pomilor în livadă vigoare mare sau mijlocie, fără drajonare (Alexandra Indreiaș, 2000).
Portaltoii vegetativi se înmulțesc ușor prin butași verzi semilemnificați (80 – 85%) ca și prin butași lemnificați plantați toamna direct în câmp. Aceștia imprimă pomilor în livadă o vigoare mijlocie, se folosesc pentru o gamă largă de soiuri și au rezistență apreciabilă la excesul temporar de umiditate și soluri reci, de asemenea prezintă rezistență la plum-pox.
8.6 Arhitectura livezilor de piersic și tehnologia culturii
Alegerea terenului pentru plantațiile de piersic trebuie să întrunească o serie de criterii , să fie plane sau cu pante ușoare, cu soluri ușoare. Se vor evita zonele cu, frecvență mare a înghețurilor de primăvară sau terenurile de la baza versantului unde există pericol de îngheț. Piersicul poate fi plantat după măr și păr, dar nu după piersic sau alte specii sâmburoase întrucât intervine fenomenul de oboseală a solului.
Terenul nivelat sau modelat în terase pe pante se pregătește prin administrarea a 40 t gunoi de grajd și câte 100 kg/ha substanță activă fosfor și potasiu, precum și combaterea obligatorie a nematozilor și larvelor de cărăbuș. Arătura adâncă se recomandă să fie făcută la 40 – cu condiția să nu se aducă la suprafață sol bogat în calcar sau argilă.
Distantele de plantare, pe soluri fertile sunt de 4/3,5 – sau 4,5/3 – , când pomii se conduc ca palmetă; de 4,5/2 m când pomii se conduc în V sau epsilon (în cazul livezilor intensive cu 800 – 1.500 pomi/ha) sau sub formă de vas la 5 – 6 / 3 – când se conduc cu ax vertical – fus subțire (slender spindle). La plantare soiurile vor fi grupate după epoca de coacere pentru ușurarea tratamentelor fitosanitare și a recoltării; de asemenea nectarinele sa amplasează în parcele separate fiind mai sensibile la deformarea frunzelor (Taphrina). Este recomandabil să se planteze 2-3 soiuri într-o parcelă pentru ridicarea procentului de fructe legate, cu toate că majoritatea soiurilor sunt autofertile sau parțial autofertile.
Întreținerea pomilor în primii ani după plantare nu diferă de lucrările care se fac la sâmburoase în general și constau în fertilizări anuale cu îngrășăminte complexe, irigări, tratamente fitosanitare la avertizare, tăieri de formare a coroanei, de rodire, operațiuni în verde, prașile mecanice repetate.
Tăierile de formare urmăresc obținerea unor creșteri maxime ale axului și ramurilor de schelet în cele 3-4 etaje, iar prin operațiunile în verde care se execută în timpul vegetației se are în vedere echilibrarea creșterilor și fructificarea anuală. Operațiunile în verde constau în tăierea lăstarilor concurenți la toate ramurile de ordin I și II, precum și a vârfului de creștere al axului.
Tăierile de fructificare la piersic au un specific aparte datorat marii capacități de formare a lăstarilor anticipați, ca și a epuizării majorității ramurilor mixte care au rodit. In această situație se intervine anual prin suprimarea a 60 – 70% din ramurile de rod prin tăierea clasică sau modernă. In cazul tăierii clasice se păstrează pe pom un număr de ramuri mixte corelat cu vigoarea soiului și forma de coroană, respectiv 80 – 120 la palmetă și 150 – 200 la vas, distanțate la 15 – una de alta, așezate în poziție oblică și scurtate la 5 – 9 grupe de muguri floriferi și vegetativi. In cazul tăieri; moderne sau lungă se păstrează întregi ramurile mixte de 40 – , respectiv câte 60 – 80 la palmetă și 120 – 150 la pomii conduși în vas, eliminând ramurile de prisos, inclusiv pe cele concurente. In anumite cazuri se practică și tăierea mecanizată, mai ales în Italia și S.U.A., la sfârșitul lunii iulie sau în august, prin tăierea vârfului coroanei și a părților laterale, urmând a fi completată cu tăierea manuală.
Normarea producției de fructe sau rărirea este necesară pentru obținerea unor piersice de calitate superioară, mari, uniforme ca mărime și bine colorate. Lucrarea se face manual sau chimic la circa 15-20 zile după legarea fructelor, prin stropiri cu Ethrel 120 – 180 mg/l sau Sevin 1.500 – 2.000 mg/l. Există și soiuri care își reglează încărcătura, cum sunt Elberta și Flacăra. La rărire se lasă câte un fruct la 15 – 20 cec unul de altul, respectiv 35 frunze sănătoase/fruct, încât pe pom să rămână între 400 – 600 fructe, în funcție de vigoarea pomului.
8.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea producției
Piersicile se recoltează eșalonat, în 2 – 3 reprize în funcție de soi, la intrarea în pârgă, începând din decada a doua și a treia a lunii iunie la soiurile timpurii și până Ia sfârșitul lunii septembrie la soiurile târzii. Soiurile pentru consum în stare proaspătă se recoltează manual, în lădițe sau alveole, atunci când fructele au ajuns la mărimea forma și culoarea (pigmentația) caracteristică soiului, iar cele pentru prelucrare se recoltează mecanic prin scuturare.
La piersic și nectarin mai mult decât la alte specii pomicole calitatea comerciali are un rol primordial. Standardele prevăd patru calități după calibrul fructelor: extra I, a II-a, a IlI-a, ultimele două fiind sub minimul admis de 51 – în diametrul fructelor sau 16 – circumferința.
Păstrarea piersicilor se poate face pe o perioadă de 3 – 4 săptămâni la temperaturi până la +, dar cel mai bine se conservă circa 2 luni în atmosferă controlată la 0 – și 2% O2, 5% CO2 și 92% N. Un rol important în comercializarea eficientă îl are transportul prerefrigerat care menține calitatea fructelor la parametrii de recoltare, îndeosebi atunci când acestea sunt mai avansate în coacere. Pentru soiurile din grupa freestone, detașabile de sâmbure, momentul optim de valorificare este apreciat după schimbarea culorii de bază de la verde la galben și după duritatea mai redusă a pulpei.
8.8 Principalele boli și dăunători ai piersicului.
Combaterea lor
Bolile și dăunătorii la piersic sunt numeroase încât solicită multe tratamente fitosanitare (Tabelul 8.4) cu costuri ridicate și care trebuie efectuate la avertizare încât necesită cunoștințe vaste asupra factorilor parazitari și simptomatologiei. Bolile la piersic sunt provocate de ciuperci (micotice), de bacterii (bacteriene) sau virusuri (virotice). Cele mai importante boli micotice sunt:
Bășicarea frunzelor de piersic (Taphrina deformam), frecventă și păgubitoare care apare la sfârșitul lunii aprilie – începutul lunii mai pe frunze, au un aspect bășicat, cutat al limbului și conduce la îngălbenirea apoi căderea frunzelor. Combaterea se face prin stropiri cu zeamă bordeleză 2% sau polisulfură de bariu 6% înaintea pornirii pomilor în vegetație, iar după scuturarea petalelor florilor cu 2 – 3 tratamente, la intervale de 10 – 14 zile, cu Captadin 50 sau Merpan 50 PU în concentrație de 0,25%. Pe fructe atacul se produce mai rar, când infecția este puternică, în luna iulie și apare sub formă de pete de mărimi variabile.
Făinarea piersicului (Sphaeroteca pannosa) apare pe frunze și lăstari tineri, ca pete albicioase, producând răsucirea, brunificarea, apoi uscarea și căderea timpurie. Combaterea se face prin 6-7 stropiri cu sulf muiabil 0,4%, Karathane 0,1%, Anvil 0,04%, Afugan 0,1%. Dintre soiuri mai rezistente sunt Cardinal, Veteran, Triumf, Victoria, precum și cele de nectarin Mayred, Nectared 7.
Ciuruirea frunzelor (Stigmina carpophila sau Coryneum beijerinckii) produce pagube însemnate și atacă frunzele, lăstarii, fructele, pe care apar pete circulare necrotice, mai intense în anii cu primăveri ploioase. Combaterea presupune mai multe stropiri la avertizare cu zeamă bordeleză 2% sau cu Dithan M45, Captadin în concentrație de 0,25%, primăvara înainte de desfacerea mugurilor. In cursul vegetației se folosesc Rovral 0,15%, Metoben 0,07%, Benlate 0,07% sau Rubigan 0,04%.
Uscarea ramurilor și a lăstarilor (Cytospora cincta, Valsa cincta) este boala care apare de obicei în livezile cu pomi debilitați și se manifestă prin uscarea bruscă și ulcerații pe ramuri sau lăstari. Rezultate bune în combatere sau obținut prin stropiri după tăieri primăvara cu produse cuprice sau acuprice ca Bayleton 0,05%, Metoben 1%, Captadin 0,25%.
Monilioza (Monilia laxa sau Monilia fructigena) este printre cele mai păgubitoare boli ale piersicului și constă în ofilirea bruscă a buchetelor florale și a lăstarilor, dar mai ales pe fructe prin apariția unor pete circulare care cuprind întreg fructul și-1 mumifică. Infecția este influențată de precipitații în timpul înfloritului și la maturarea fructelor. Combaterea se face prin stropiri cu zeamă bordeleză înainte de umflarea mugurilor și apoi în faza de buton floral cu Sumilex 0,2%, Rovral 0,1%, Cuprazin 0,2%, la sfârșitul înfloritului cu Topsin 0,07%, Benlate 0,07%, Dithan 0,2%, apoi în perioada de pârgă cu Sumilex 0,1%, Ronilan 0,05 sau Rovral 0,1%.
Boala plumbului (Stereum purpureum) apare în plantații și pepiniere; frunzele cu aspect argintiu sunt deformate, cu margini roșietice. Combaterea se face prin defrișarea și arderea pomilor.
Fumagina (Capnodium salicinum) se întâlnește în plantațiile cu pomi neîngrijiți sau atacați de afide și apare ca o crustă negricioasă pe frunze, ramuri și fructe care împiedică asimilația și strică aspectul. Pentru prevenirea bolii se fac stropiri în perioada de repaus cu Carbetox 1% sau Sinoratox 0,1%.
În privința bolilor bacteriene, la piersic, cele mai mari probleme le pun:
Declinul bacterian (Pseudomonas syringae), se manifestă prin pieirea ramurilor imediat după pornirea în vegetație datorită infecției favorizată de terenuri acide, pom; infectați etc. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1% sau Turdacupral 0,8%.
Ciuruirea frunzelor (Xantbomonas campestris pruni) sau pătarea bacteriană are loc după pătrunderea bacteriei și apare ca pete brune pe frunze, lăstari, fructe sau cancere pe ramuri. Reducerea atacului se face prin stropiri cu zeamă bordeleză, aplicate după căderea frunzelor, toamna sau primăvara, înainte de pornirea vegetației.
Cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) apare sub formă de umflături pe trunchi și rădăcini, atât în plantații cât și în pepiniere. Acolo unde se constată infecția se iau măsuri radicale, respectiv arderea pomilor infectați și dezinfectarea solului.
Dintre virusuri, vărsatul piersicului (plum-pox), mozaicul în benzi, pătarea inelară a frunzelor de piersic și mozaicul produc cele mai mari pagube acolo și atunci când sunt semnalate în plantații. Prevenirea și combaterea lor se face prin testări cu indicatori specifici, înmulțirea plantelor sănătoase și eliminarea celor infectate.
Dăunătorii piersicului mai importanți sunt păduchele din San Jose, păduchele verde (Myozodes persicae), molia vărgată (Anarsia liniatela) și molia orientală (Cydia molesta). Combaterea lor este necesară și se face prin tratamente chimice cu Carbetox 1% (iarna) și Sinoratox 0,1%, Sumithion 0,1%, Sumicombi 0,02%, în timpul perioadei de vegetație, la avertizare.
Tabelul 8.4
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate
pentru combaterea bolilor și dăunătorilor la piersic
Soiuri de piersic
Soiuri de nectarin
CAPITOLUL IX
TEHNOLOGIA CULTURII CĂPȘUNULUI
Fragaria ananassa Duch.
Fam. Rosaceae
Subfam, Rosoideae
9.1 Origine, arealul și importanța culturii
Căpșunul este o specie perenă care face trecerea între plantele ierboase și cele lemnoase, fiind răspândit pe tot globul. Evoluția de la formele sălbatice la cele cultivate este relevantă și a rezultat din marea diversitate genetică reprezentată de peste 25 specii de Fragaria care au diferite grade de ploidie.
În Europa specia Fragaria vesca a fost luată în cultură după anul 1300 în Franța și apoi s-a răspândit în toate țările. Importanța speciei cultivate Fragaria x ananassa constă în plasticitatea ecologică mare, multitudinea de soiuri comerciale răspândite pe toate continentele indiferent de climat, ca și rentabilitatea financiară deosebită.
Fructele prin timpurietatea coacerii, producțiile ridicate și calitățile nutriționale îndeosebi săruri minerale și vitamine sunt cerute de consumatori tot anul, atât pentru consum în stare proaspătă dar și pentru prelucrare sub diverse forme, ca gemuri, dulcețuri, congelate, sirop etc. Un interes deosebit prezintă și fragul de pădure, mai ales formele ameliorate și cultivate datorită aromelor specifice și gustului.
9.2 Producția mondială de căpșuni și în România
Datele FAO din anul 1997, arată că producția mondială la căpșun era de 2.682.000 t, din care în Europa s-au produs 1.013.000 t (45%), urmată de America de Nord cu 872.000 t în S.U.A. (30%), Asia cu 526.000 t (16%).
În Europa cea mai mare producție se obține în Spania 261.000 t, urmată de Italia cu 173.000 t, Polonia 163.000 t, Franța 81.000 t, Germania 79-000 t, Anglia 42.000 t, Belgia și Olanda 44.000 t, Iugoslavia 25.000 t etc.
Sortimentele înmulțite sunt diferite de la țară la țară, cel mai răspândit soi fiind Elsanta care reprezintă 25%, urmat de Darselect, Mara de Bois, Ciflorett, Ciloe, Cireine în Franța, Oso Grande, Camarosa, Tudla, Pajaro în Spania, Gorella, Elvira, Elsanta, Bogota, Red Gauntlet, Karola, Lambada în Olanda, Pajaro, Miranda, Tudla, Chandler, Marmolada, Clea în Italia.
In România în perioada 1970 – 1990 media suprafeței cultivate cu căpșun a fost de cu producții de 28.400 t anual. După 1990 suprafața s-a redus simțitor încât în anul 1996 existau circa cultivate cu căpșun cu o producție în jur de 10.000 t anual. Dintre județele mari producătoare se remarcă Satu Mare cu 8.600 t, Giurgiu cu 950 t, Arad cu 500 t, Vâlcea cu 350 t, Gorj cu 300 t, Suceava, Botoșani. Brașov, Ilfov, Constanța etc.
9.3 Principalele soiuri de căpșuni și caracteristicile lor
Sortimentul la căpșun este divers și poate fi schimbat repede în funcție de cerințele pieței. La noi se cultivă soiurile cu coacere timpurie Premial, Coral, Real, cu coacere mijlocie și semitârzie Aiko, Gorella, Red Gauntlet, Magic, Răzvan și cu coacere târzie Senga Sengana, Sunrise, Sătmărean (M. Coman, C. Bologa, 2001).
Premial. Soi autohton omologat în anul 1989 la I.C.P.E Pitești.
Planta este viguroasă, cu port răsfirat, cu frunzișul rezistent la boli.
Fructul are formă conică, de mărime mijlocie 10 – , roșu aprins, cu fermitatea pulpei medie.
Epoca de coacere a fructelor este foarte timpurie, iar producția este de circa 350 g/plantă.
Coral. Soi autohton obținut din încrucișarea soiurilor (Sunrise x Gorella) x Earliglow și omologat în anul 1993.
Planta este viguroasă cu port erect, iar fructele sunt rezistente la Botrytis și Phytophtora.
Fructul are forma conic alungită, de mărime mijlocie 10 – , culoare roșu aprins lucios, cu pulpa foarte fermă și aroma deosebită.
Epoca de coacere este semitimpurie, iar producția este de circa 350 – 400 g/plantă.
Red Gauntlet. Soi introdus la noi în anul 1964.
Planta de vigoare mijlocie, foarte productivă, destul de rezistentă la ger, secetă și boli, rustică.
Fructul este de mărime mijlocie 10 – , roșu, cu caliciu mic, pulpă fermă. dulce acidulată, cu gust bun.
Epoca de coacere a fructelor este semitardivă.
Aiko. Soi originar din California, S.U.A., introdus la noi în anul 1992.
Planta este laxă, sferic turtită, cu inflorescențe viguroase și flori mari situate la nivelul frunzelor. înfloritul are loc în decada a treia a lunii aprilie și se prelungește 2 – 3 săptămâni. Are o rezistență bună la Botrytis cinerea. Producția atinge 20 t/ha.
Fructul de mărime mijlocie 12,5 – , sfero-conic, colorat roșu aprins cu luciu pronunțat, are pulpa fermă, densă, cu gust mediocru, slab aromat. Caliciul se desprinde greu de fruct.
Epoca de coacere este mijlocie, cu 1 – 2 zile mai târziu ca soiul Gorella.
Răzvan. Soi autohton obținut din încrucișarea soiurilor Senga Sengana x Red Gauntlet, omologat în anul 1998.
Planta de vigoare mare, fructifică o singură dată pe an. înfloritul are loc la sfârșitul lunii aprilie începutul lunii mai, iar inflorescențele sunt situate deasupra frunzelor. Rezistă bine la Mycosphaerela fragariae și Spheroteca, dar este sensibil la Botrytis.
Fructul are în medie , este ferm, conic lucios, cu rezistență bună la transport, iar caliciu se desprinde ușor.
Epoca de coacere este semitardivă, odată cu soiul Red Gauntlet.
Sătmărean. Soi autohton obținut din hibridarea soiurilor Red Gauntlet x Totem și omologat în anul 1998.
Planta de vigoare mijlocie spre mare, cu o singură fructificare pe an și înflorire târzie. Sensibilitatea la Botrytis este asemănătoare cu cea a soiului Red Gauntlet. Soiul este foarte productiv asigurând recolte de 20 – 23 t/ha.
Fructul de mărime mijlocie , de culoare roșu închis mat, cu pulpa de fermitate mijlocie și calități gustative superioare.
Epoca de coacere este târzie și grupată.
Real. Soi autohton obținut din hibridarea soiurilor Premial x Brio și omologat în anul 1998.
Planta de vigoare mare, înflorește târziu și are inflorescențe semiviguroase, situate la nivelul sau deasupra frunzișului.
Fructul este mare de , uniform, colorat în roșu lucios, cu aspect atrăgător.
Epoca de coacere a fructelor este semitimpurie, la 3 – 4 zile după soiul Premial.
Magic. Soi autohton obținut din hibridarea soiurilor Cardinal x MdUS 4044 și omologat în anul 1998.
Planta are vigoare mijlocie și înflorește în luna mai. înflorirea este prelungită până la începutul lunii iunie, iar inflorescențele sunt viguroase situate deasupra frunzelor.
Fructul este mare de , de culoare roșu aprins lucios, foarte atrăgător și cu pulpa fermă.
Epoca de coacere a fructelor este mijlocie, simultan cu soiul Gorella.
9.4 Cerințele căpșunului față de condițiile de mediu
Deși are o mare capacitate de adaptare la condițiile diferite de climă și sol, cultura căpșunului este limitată de câțiva factori abiotici, a căror influență se reflectă asupra producției.
Cerințele față de temperatură. Căpșunul are pretenții modeste față de căldură, fiindu-i suficientă o cantitate de 750 – 85O°C anual. Rezistă la geruri de -15 … -25°C~timp de câteva zile, însă temperaturile negative de numai -3 … pot provoca pierderi însemnate dacă apar în timpul fenofazei de înflorire. Brunificarea pistilului are loc la . Un rol însemnat în rezistența plantelor la ger îl are aclimatizarea acestora toamna, fapt demonstrat și prin refrigerarea stolonilor în condiții controlate. Astfel, păstrarea la frig a acestora pe durată mai mare de 4 săptămâni are efecte pozitive asupra producției, mărimii fructelor, epocii de maturare etc. Temperaturile prea ridicate vara, cu insolație puternică, provoacă arsuri la nivelul frunzelor, stânjenesc formarea mugurilor florali la soiurile remontante și datorită pierderii apei din fruct au efecte negative asupra mărimii fructelor.
Cerințele față de apă. Căpșunul cultivat este mare iubitor de apă, plantele cresc și fructifică normal în zone cu 500 – precipitații anual. Datorită înrădăcinării superficiale are nevoie de umiditate suficientă în sol; lipsa apei este resimțită prin scăderea producției și calității fructelor. Cerințele maxime față de apă sunt în perioada înfloritului, creșterii și coacerii fructelor și apoi în perioada creșterii stolonilor. In condiții de umiditate insuficientă eșalonarea înfloritului se scurtează, multe flori avortează, iar fructele rămân mici și de calitate inferioară. Excesul de umiditate este de asemenea dăunător; în timpul coacerii fructelor el favorizează putrezirea și mucegăirea acestora în masă. In restul perioadei de vegetație procesele de creștere, de formare a mugurilor și diferențierea celor florali se încetinesc, scăzând totodată și rezistența plantelor la ger. De asemenea poate provoca pieirea plantelor prin asfixia rădăcinilor și intensifica atacul bolilor de tip Botrytis.
Cerințele față de lumină. Cerințele căpșunului față de lumină sunt moderate. Este o specie care suportă și semiumbra. Majoritatea soiurilor fiind de zi scurtă înfloresc și rodesc o singură dată pe an, la o durată de lumină a zilei de 12 – 18 ore. La umbrirea accentuată a plantelor s-a constatat o scădere a conținutului fructelor în substanță uscată. în condițiile noastre diferențierea mugurilor florali la soiurile neremontante de căpșun începe în luna august, iar la cele remontante în septembrie și se continuă până toamna târziu.
De menționat, că emiterea de stoloni dă rezultate bune atunci când dispun de suficientă lumină.
Cerințele față de sol. Cerințele față de sol sunt mari atât în ce privește fertilitatea și structura, cât și sub raportul umezelii și aerației. Deosebit de importantă este prezența substanței organice. Căpșunul reușește bine pe soluri drenate, permeabile, ușoare, dar fertile, cu pH 5,5 – 7,5. Solicită soluri aluvionare sau cernoziomuri, însă dă rezultate bune și pe nisipuri irigate și îngrășate. In condiții noastre solurile din lunci sau de pe prima terasă a apelor sunt cele mai potrivite, exceptând pe cele cu conținui ridicat în săruri. De asemenea, lipsa azotului din sol poate provoca reducerea creșterii frunzelor și stolonilor. In lipsa fosforului are loc brunificarea și înroșirea frunzelor, iar lipsa calciului provoacă arsuri pe frunze etc.
Nivelul apei freatice nu trebuie să se ridice mai aproape de 50 – de suprafața solului.
9.5 Tehnologia înmulțirii căpșunului
Schema de producere a materialului săditor de căpșun cuprinde o serie de verigi obligatorii pentru obținerea unor plante libere total de viroze de înaltă calitate biologică și se desfășoară în etape: selecția clonală (soi sau clonă liberă de virusuri), culturi de meristeme in vitro, plante inițiale regenerate și retestate, transferul plantelor în sol și aclimatizarea lor, înmulțirea plantelor libere prin metode convenționale – vegetativ sau prin micropropagare, plantație cu plante libere de virusuri sau certificate, livrarea pentru plantații comerciale. Acest ciclu se desfășoară în cadrul complexului de culturi de țesuturi de la I.C.D.E Pitești Mărăcineni care asigură necesarul de stoloni LTV inițial pentru întreaga țară.
Lucrările de întreținere din stoloniere cuprind obligatoriu: înlăturarea inflorescențelor, dirijarea filamentelor – pe o parte a rândului, pe ambele părți sau dirijarea pe același interval a stolonilor de la două rânduri apropiate, apoi irigarea, tratamente pentru prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor, recoltarea stolonilor, ambalarea în pungi de plastic și păstrarea.
9.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
Căpșunul se cultivă în cultura anuală sau multianuală, în câmp liber sau protejat în solarii, precum și în seră în cultură forțată. Pentru înființarea plantațiilor este necesară dezinfectarea solului cu Heclotox 50-60 kg/ha pentru combaterea larvelor de cărăbuș și cu Nemagon (400 kg/ha), Mocap (20 – 40 kg/ha), Dazomet (500 kg/ha) contra nematozilor. Imprăștierea acestor produse se face înainte de arătura adâncă sau înainte de mărunțirea solului prin discuire. Alte lucrări necesare constau în parcelare, pichetare la -Im între rânduri și 25 – între plante pe rând, pregătirea stolonilor pentru plantat, mocirlirea și plantarea propriu-zisă. Densitatea este de 40.000 – 60.000 plante/ha, în cultura anuală la plantare în lunile iunie-iulie. Pentru cultura multianuală plantarea de toamnă are loc în septembrie până la 15 octombrie, primăvara în aprilie sau chiar vara la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august, folosind stoloni refrigerați. La plantare este obligatorie folosirea de stoloni LTV înmulțiți în pepiniere autorizate.
Producțiile care se obțin începând cu anul al doilea de cultură sunt de 15-20 t/ha, iar la deplina rodire de 20 – 30 t/ha. Durata culturii este de 2 – 4 ani, după care se reînnoiește și se dezinfectează solul.
Fertilizarea este necesară în funcție de rezervele solului și nivelul producției, cunoscându-se că la o tonă de căpșun sunt necesare dozele de azot, fosfor, potasiu și 20 – 30 t gunoi de grajd.
Irigarea este obligatorie după plantare, iar în zonele mai secetoase sau pe terenuri nisipoase și în timpul vegetației, după înflorit și la creșterea fructelor.
In privința lucrărilor de întreținere a solului un rol hotărâtor în reușita culturii îl au prașilele manuale pentru combaterea buruienilor sau folosirea erbicidelor selective tip Fusilade 2-4 l/ha, Dual 4 l/ha, Simazin 6 l/ha, ca și mulcirea cu paie înainte de intrarea în pârgă a fructelor.
9.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Recoltarea se face manual la maturarea fructelor, eșalonat pe soiuri și în 2 – 3 reprize datorită coacerii în etape a căpșunilor. Atunci când se cultivă în seră recoltarea începe în luna martie, după care urmează cele cultivate în solarii în luna aprilie și începutul lunii mai, iar cele din câmp se maturează în mai și iunie. La soiurile remontante ex.Profusion, recolta a doua se culege în luna septembrie.
Deoarece fructele sunt foarte perisabile, recoltatul se face în casolete din plastic de pentru consumul în stare proaspătă. Pentru industrializare se pot recolta și mecanizat însă la plantare trebuie folosite soiuri cu pulpa tare sau fermă care nu zemuiesc.
Păstrarea căpșunilor se poate face timp de 2 – 4 zile la temperatura de , fără pierderi.
9.8 Principalele boli și dăunători ai căpșunului. Combaterea lor
Principalele boli produse de ciuperci la căpșun sunt putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea), putregaiul pielos al fructelor (Phytophtora cactorum), făinarea (Sphaerotheca macularis), pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella fragariae).
Pentru combaterea bolilor și dăunătorilor sunt necesare 5 tratamente fitosani-tare cu fungicide la avertizare (Tabelul 9.1).
Putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) al fructelor atacă toate organele plantei, dar produce pagube însemnate la flori și fructe care odată atacate se usucă și putrezesc, atacul fiind favorizat de umiditatea ridicată. Patogenul formează la suprafața organelor atacate un miceliu albicios care se extinde rapid în condițiile când în perioada înfloritului și coacerii fructelor cad ploi frecvente. Pentru prevenire și combatere se aplică 3-4 tratamente cu Rovral 0,05 – 0,1%, Sumilex 0,1%, Ronilan 0,05 – 0,1%. Euparen 0,2%.
Putregaiul pielos al fructelor și coletului (Phytophtora cactorum) atacă fructele și coletul și se manifestă prin întărirea și brunificarea, mumifierea și decolorarea fructelor, iar la colet prin necrozarea acestuia. Când în sol există exces de umiditate pe rizom și rădăcini apare un puf albicios dens, format din miceliu, conidiofon și conidiile ciupercii. Combaterea se face prin respectarea asolamentului, strângerea fructelor mumifiate și stropiri foliare cu fungicide pe bază de cupru: zeamă bordeleză 0,5% sau Turdacupral 0,3 – 0,4%.
Pătarea albă a frunzelor (Mycosphaerella fragariae) atacă pe lângă căpșun și speciile Fragaria și Potentilla, manifestându-se pe frunze prin apariția unor pete circulare de culoare roșie violacee care provoacă uscarea lor. Ciuperca formează o pulbere albicioasă pe sepale și pețioluri. Pentru combatere se folosesc Dithan 0,2%, Derosal 0,05 – 0,1%, Topsin 0,07%, Bavistin 0,06% etc.
Dintre dăunători mai importanți sunt acarianul căpșunului (Tarsonemus fragariae), acarianul roșu comun (Tetranychus urticae), gărgărița neagră (Anthonomus rubi) și gărgărița coletului (Otiorhynchus sulcatus).
Este necesară respectarea asolamentului la înființarea noilor plantații de căpșun, deoarece practicarea monoculturii mărește rezerva biologică a patogenilor. Pentru obținerea unei recolte de fructe biologice se folosesc tehnici integrate de combatere cu produse fitosanitare pe bază de cuprice, de Bacillus thuringiensis, prădători (Crisopa). nematozi entomofagi (Heterorhapditis) etc.
Tabelul 9.1
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate
pentru combaterea bolilor și dăunătorilor la căpșun
Soiuri de căpșun
CAPITOLUL X
TEHNOLOGIA CULTURII COACĂZULUI ȘI AGRIȘULUI
Ribes nigrum L.
Fam. Saxifragaceae
Ribes grossularia L.
Subfam. Ribesoideae
10.1 Importanța, originea și arealul de cultură
Coacăzul și agrișul sunt arbuști care se întâlnesc atât în stare sălbatică cât și cultivați în special în zonele temperate mai umede și răcoroase din Europa și Asia, de unde se presupune că sunt originari. Sunt însă răspândiți și în regiuni din America de Nord și Oceania.
Arealul de cultură este destul de larg, întrucât suportă iarna temperaturi de -25 … -32°C, fiind o cultură tradițională în țările nordice.
Fructele coacăzului negru în deosebi sunt valoroase în alimentație datorită conținutului ridicat de vitamina C – 302 mg%, caroten -0,70 mg%, substanțe pectice -0,86%, substanță uscată -17%, săruri minerale -K = 310 mg%, Ca = 46 mg%, Mg =13 mg%, Fe = 1,1 mg%. Valoarea alimentară a fructelor de agriș constă în aportul vitaminic de 34 mg% vit. C, de zahăr -10%, substanțe pectice 0,35%, aciditate totală 1,6 mg%, K – 200 mg%, Ca – 28%, Mg – 9 mg% etc. Ele se consumă mai puțin în stare proaspătă și mai mult sub formă de diferite preparate ca dulceață, jeleu, peltea, suc, vin, compot, lichior etc, fiind mult solicitate la export.
10.2 Producția mondială de coacăze și agrișe și în România
Datele FAO, din 1997, arată că la nivel mondial se realizează anual 583.000 t coacăze și 160.000 t agrișe, dintre care peste trei sferturi se produc în Europa cu 374.000 t coacăze și cca. 90% la agrișe.
Țări mari producătoare de coacăze, sunt Polonia cu 162.000 t, Germania cu 90.000 t, țările CSI cu 180.000 t, Cehia cu 25.000 t, Austria cu 16.000 t, Anglia cu 19.000 t, Norvegia cu 18.000 t, Franța cu 13.000 t, Suedia, Finlanda. Producții importante de agrișe sunt obținute în Polonia, Germania și Anglia.
In România, coacăzul negru și roșu se cultivă, atât în ferme specializate de arbuști cât și în culturi intercalate printre pomi, suprafața totală fiind de circa 2.300 ha, iar producția anuală de cca. 3.200 t. Zonele favorabile culturii sunt dealurile subcarpatice din sudul țării, nordul și estul Moldovei, centrul și estul Transilvaniei, care cuprind județele Argeș, Prahova, Dâmbovița, Suceava, Maramureș, Sălaj, Mureș etc. Cultura agrișului, la noi este cunoscută îndeosebi în Transilvania, unde s-a dezvoltat în grădinile familiale, ca și în câteva ferme de producție ale unor asociații pomicole sau stațiuni de cercetare din regiunile Suceava, Cluj și Maramureș.
10.3 Particularitățile biologice ale coacăzului și agrișului
Coacăzul negru, roșu, alb și agrișul sunt arbuști cu creștere erectă care se dezvoltă sub formă de tufe cu 10 – 20 tulpini emise din zona coletului și care ating înălțimea de 1,5 – . Tulpinile emit ușor rădăcini care se dezvoltă superficial la 15 – adâncime, iar în sens orizontal pe o rază de 20 – .
Pornirea în vegetație primăvara și înflorirea sunt timpurii. Mugurii sunt proeminenți, de formă ovală, iar florile mici, hermafrodite sunt grupate în racem cu câte 4-15 flori, în timp ce fructele sunt bace de 8 – . Polenizarea este autogamă, toate soiurile fiind autofertile, iar maturarea fructelor, în funcție de soi, are loc în lunile iunie – iulie. Producția este de 3 – 5 kg/tufă. înmulțirea se face prin butași lemnificați sau semilemnificați, marcote, altoire și prin culturi de meristeme. Obținerea plantelor autentice, sănătoase și de calitate se face în pepiniere care dispun de tehnica necesară.
Agrișul este un arbust puternic ramificat, prevăzut cu ghimpi lungi de 7 – , dispuși câte unul sau trei la baza mugurelui, pe tulpini. Formațiunile fructifere se formează pe lemn de 2 ani, dau producții mari între 3 și 6 ani, după care se usucă și trebuie înlocuite cu creșteri noi. Fructul este o bacă polispermă, de consistență moale, de culoare verde, gălbuie sau roză și se maturează la sfârșit de iunie și începutul lui iulie. Toate soiurile sunt autofertile. Producțiile maxime de fructe se obțin între anii 5 – 7 de la plantare și sunt de 4 – 6 kg/tufă, respectiv 12-15 t/ha.
Agrișul se înmulțește prin butași semilemnificați, marcote, despărțirea tufei și altoire în T în luna august, cu mugure detașat cu scutișor sau cu vârf de lăstar lemnificat. Altoirea agrișului se folosește la obținerea de arbuști cu trunchi de 25 – , iar ca portaltoi se alege specia Ribes aureum.
10.4 Sortimentul și principalele însușiri la soiurile de coacăz și agriș
Sortimentul recomandat la coacăzul negru cuprinde soiurile Negre mari, Record (clon 35), Tsema, Blackdown, Tenah, Costwold Cross, Bogatyr, Tinker, Amurg, Perla neagră, Abanos, Ronix, Deea, iar la coacăzul roșu soiurile Roșu timpuriu, Red Lake, Jonkheer van Tets, Abundent, Houghton Castle. De asemenea, se cultivă și coacăzul alb, soiul Mărgăritar (Paulina Mladin, Gb. Mladin, 2000).
Coacăz negru
Tsema. Soi originar din Olanda și introdus în cultură la noi în 1993.
Tufa are vigoare mijlocie, înaltă de 1,10 – . Soiul este autofertil, cu până la 70% fructe legate. Inflorescența este de lungime mijlocie, în medie de , cu 8 – 13 flori, relativ laxe. înflorirea este semitimpurie. Producția este de 4 kg/tufă.
Bacele de mărime mijlocie – mare de , au pielița fermă, de culoare neagră albăstruie cu luciu și se coc uniform în ciorchine și pe tufă. Calități gustative bune. Coacerea fructelor are loc la sfârșitul lunii iunie sau începutul lunii iulie.
Tenah. Soi obținut în Olanda și introdus în cultură la noi în anul 1993.
Tufa de vigoare mijlocie, cu tulpini răsfirate și tendință de aplecare sub greutatea rodului. Inflorescențele sunt lungi, în medie de , cu 7 – 14 flori, cu dispunere laxă. înflorește la 1 – 4 zile după soiul Tsema. Soiul este parțial autofertil, iar producția este de 4,2 kg/tufă.
Bacele sunt mari, peste , de culoare neagră albăstruie lucioasă, cu pielița fermă, cu coacere uniformă în ciorchine.
Coacerea fructelor este la sfârșitul lunii iunie, în anii timpurii, sau la jumătatea lunii iulie în anii târzii.
Blackdown. Soi de origine engleză, introdus la noi în anul 1993.
Tufa este mijlocie, densă, cu tulpini semierecte. Inflorescențele sunt mijlocii -lungi de în medie; înflorirea este semitimpurie. Soiul este autofertil ajungând la 52% fructe legate. Prezintă rezistență bună la ger și la secetă. Manifestă rezistență foarte bună la făinare și mijlocie la rugină și antracnoză.
Bacele sunt mari de în medie, de formă sferic – alungită, cu pielița foarte fermă, de culoare neagră maronie strălucitoare.
Coacerea fructelor este relativ târzie, în primele două decade ale lunii iulie.
Bogatyr. Soi rusesc, introdus la noi în anul 1970.
Tufele sunt viguroase, înalte de 1,40 – , răsfirate, de formă globuloasă. Inflorescența este mijlocie ca lungime, compusă din 3 – 10 flori; înflorirea este târzie.
Bacele sunt mari de 0,9 – , cu pielița de culoare neagră albăstruie, puțin lucioasă, cu pulpa suculentă, gustoase și cu aromă slab foxată.
Soiul este parțial autofertil. Are rezistența redusă la secetă.
Fructele se coc la începutul lunii iulie.
Tinker. Soi de origine engleză, introdus la noi în anul 1970.
Tufele sunt viguroase, cu tulpini semierecte. Inflorescența este lungă de în medie, cu 9 – 13 flori. Bacele sunt mijlocii – mari, peste , cu maturare relativ uniformă în ciorchine, de calitate mediocră. Soiul este parțial autofertil.
Coacerea fructelor este mijlocie.
Record 35. Soi obținut la S.C.D.E Fălticeni, ca selecție clonală din soiul Record, omologat în anul 2001.
Tufa are vigoare mijlocie, cu putere de lăstărire mijlocie, având comportare bună la ger și înghețurile târzii de primăvară. Capacitatea de producție este superioară martorului cu 300 g/tufă (1,3 kg/tufă). Comportarea la secetă este slabă.
Fructul are mărime mijlocie, de , are 14,9% s.u. și 220 mg% vitamina C.
Coacerea fructelor este mijlocie, iar în ciorchine bacele se coc simultan 80-90%.
Amurg. Soi obținut la S.C.PP Cluj și omologat în anul 1999.
Tufa de vigoare mare, cu portul răsfirat și lăstărire puternică, intră pe rod în anul 3 după plantare. Este tolerant la atacul de făinare și septorioză, slab atacat de antracnoză. Este autofertil.
Fructul are greutatea medie de , iar ciorchinele este lung și compact. Conține 20,5% s.u., 2,6% aciditate și 193 mg% vitamina C, gust moderat foxat.
Coacerea fructelor este mijlocie, cu 2 – 4 zile mai târziu decât la soiul Record.
Perla neagră. Soi obținut la S.C.D.R Cluj și omologat în anul 1999-
Tufa are vigoare mare și putere de lăstărire mică-mijlocie. Este autofertil.
Fructul are greutatea de , iar ciorchinele de este scurt și compact. Producția este destinată prelucrării în gem, sucuri, jeleuri, coloranți alimentari.
Coacerea fructelor are loc cu 1 – 2 zile după soiul Record.
Abanos. Soi obținut la I.C.PP Pitești, din încrucișarea soiurilor Tsema x Kantata – 50 și omologat în anul 1999-
Tufa este de talie mijlocie, cu lăstărire medie, tolerantă la boli parțial auto-fertilă. Producția pe tufă este de .
Fructul are în medie , cu ciorchini lungi de și gust slab foxat.
Perioada de coacere este mijlocie, simultan cu soiurile Tsema, Tenah, Record.
Ronix. Soi obținut la I.C.PP Pitești, din încrucișarea soiurilor Tsema x Kantata – 50 și omologat în anul 2000.
Tufa este viguroasă, globuloasă, răsfirată, cu lăstărire mijlocie, 6 – 9 lăstari/tufă. Soi autofertil și productiv cu 3,5 kg/tufă.
Fructul are greutatea de 0,8 – , ciorchini mari și lacși, cu 17 – 18% s.u., 3% aciditate și 135 – 140 mg% vitamina C, gust dulce acidulat, foxat.
Coacerea fructelor este târzie, în decada I – a Ii-a a lunii iulie. Coacerea fructelor în ciorchine este uniformă 90%.
Deea. Soi obținut la I.C.P.P. Pitești, din încrucișarea soiurilor Tsema x Kantata – 50 și omologat în anul 2000.
Tufa are vigoare mare, port erect și puterea de lăstărire mijlocie. Soi autofertil. foarte productiv cu 3,2 kg/tufă.
Fructul are 1 – , gustul este dulce acidulat foxat, cu conținut mijlociu în zahăr și vitamina C.
Coacerea fructelor este mijlocie, sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie, simultan cu Tsema și Tenah.
Coacăz roșu
Roșu timpuriu. Soi românesc obținut din încrucișarea Heros x Rouge de Versailles și introdus în cultură în anul 1972.
Tufa este viguroasă, cu creștere semierectă; soi parțial autofertil, foarte productiv cu 10 – 12 kg/tufă, rezistent la făinare și rugină.
Bacele sunt de mărime mijlocie, de 0,6 – , colorate în roșu intens, lucioase, aromate și foarte plăcute la gust.
Perioada de coacere este timpurie, sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie.
Abundent. Soi obținut la S.C.EP Cluj în 1978, din încrucișarea soiurilor Rouge de Versailles x Fay's Prolific.
Tufele sunt de vigoare mijlocie, de formă globuloasă, ușor turtită. Soiul este parțial autofertil cu potențial de rodire foarte ridicat. Manifestă rezistență bună la boli.
Bacele sunt de mărime mijlocie, de culoare roșu aprins, cu pielița lucioasă, acidulate și cu gust plăcut.
Perioada de coacere a fructelor este mijlocie.
Jonkheer van Tets. Soi originar din Olanda, introdus la noi în anul 1979-
Tufa este de vigoare mijlocie, erectă, cu tulpini lungi și relativ subțiri. Soiul este parțial autofertil, foarte productiv cu 4 – 9 kg/tufă. Rezistența la boli este destul de bună, cu deosebire la făinare și rugină.
Bacele sunt de mărime mijlocie, de culoare roșie-închis, cu pielița subțire și gust dulce – acidulate.
Perioada de coacere a fructelor este cu 1 – 3 zile după soiul Roșu timpuriu.
Red Lake. Soi de origine americană, introdus la noi în anul 1967.
Tufa este de vigoare mare ajungând la înălțime și lățime, semierectă, ușor turtită. Soiul este parțial autofertil, productiv (4-5 kg/tufă). Manifestă rezistență bună la făinare și rugină și mijlocie la antracnoză.
Bacele sunt mijlocii ca mărime de medie, sferic-turtite, de culoare roșie deschis lucioasă, pielița subțire, transparentă, dulceag acidulate.
Perioada de coacere este cu 4 zile după soiul Roșu timpuriu.
Houghton Castle. Soi de origine engleză, introdus la noi în anul 1967.
Tufa este semiviguroasă și destul de deasă.
Soiul este parțial autofertil, foarte productiv cu cca. 6 kg/tufă și manifestă o rezistență bună la boli.
Bacele sunt de mărime mijlocie – mică de , de culoare roșu aprins, aromate și cu gust plăcut.
Perioada de coacere este mijlocie, la 10 zile după soiul Roșu timpuriu.
Coacăz alb (auriu)
Mărgăritar. Soi românesc obținut din încrucișarea soiurilor Heros x Hollandaise Rouge și introdus în cultură în anul 1972.
Tufa de vigoare mijlocie, deasă, cu tulpini răsfirate. Soiul este parțial autofertil, productiv cu 3 – 6 kg/tufă, rezistent la ger și la boli.
Bacele sunt de mărime mijlocie, sferice, de culoare galben aurie, slab aromate, cu gust plăcut.
Perioada de coacere este mijlocie.
Sortimentul la agriș este alcătuit din soiuri străine adaptate condițiilor din țara noastră, cum sunt Careless, White Smith, Houghton seedling, Cernomor, precum și din soiuri create la noi, ca: Rezistent de Cluj, Zenit și Someș.
Zenit. Soi românesc, omologat în anul 1982.
Tufele de vigoare mijlocie – mare. Soi foarte productiv cu rezistență bună la făinare.
Fructele potrivit de mari de , de formă ovală, uniforme de culoare verde pal, cu pulpa dulce acidulată, aromată.
Perioada de coacere este timpurie.
Someș. Soi românesc, introdus în anul 1970.
Tufele sunt de vigoare mijlocie – mare; soi foarte productiv și rezistent la făinare.
Fructele sunt mijlocii, de , de culoare verde – pal la intrarea în pârgă, apoi gălbuie la maturarea deplină, pulpa cu conținut ridicat în zahăr și gust plăcut.
Epoca de coacere este mijlocie.
Careless. Soi de origine engleză, introdus la noi în anul 1970.
Tufele sunt de vigoare mijlocie, cu tulpini groase, cu tendință orizontală de creștere. Soi foarte productiv, cu rezistență bună la boli.
Fructele sunt mari și foarte mari de , de formă ovoid alungită, de culoare verde deschis cu nuanță gălbuie, cu pulpa dulce acidulată, aromată și gust plăcut.
Rezistent de Cluj. Soi românesc, obținut din încrucișarea Lady Delamere x (Elita 20 x R. devaricatum), introdus în anul 1972.
Tufele sunt viguroase, relativ compacte, cu tulpini groase, erecte, cu ghimpi pe toată lungimea lor. Soi cu potențial productiv foarte mare de cca. 4 kg/tufă.
Fructele sunt de mărime mijlocie de 3,2 – , oval alungite, de culoare verde deschis cu nuanță gălbuie, pulpă suculentă, dulce acidulată, cu aromă pronunțată și gust plăcut.
White Smith. Soi de origine engleză, introdus la noi în anul 1970.
Tufele sunt de vigoare mijlocie sau mare, cu ghimpi rari. Soi productiv cu 4 – 5 kg/tufă, cu rezistență mijlocie la boli.
Fructele sunt de mărime mijlocie – mare de , ovoid-alungite, de culoare galben verzuie, pulpa suculentă, dulce-acrișoară, moderat aromată și cu gust plăcut.
Houghton Seedling. Soi de origine americană, introdus la noi în anul 1970.
Tufele sunt de vigoare mare, cu ghimpi subțiri și rari. Soiul este productiv, cu rezistență foarte bună la boli.
Fructele sunt mici de 1,5 – , de culoare roșu închis, pulpa suculentă, dulce acidulată, cu aromă pronunțată și gust plăcut.
Cernomor. Soi de origine rusă.
Tufele sunt viguroase, înalte și erecte, cu ghimpi rari și scurți.
Soi cu producție medie de 3 – 4 kg/tufă, cu rezistență bună la boli, ger și secetă.
Fructele sunt de mărime mijlocie de , de formă rotundă, de culoare violacee închisă, cu gust plăcut.
Perioada de coacere a fructelor este mijlocie în decada a doua a lunii iulie.
10.5 Cerințele coacăzului și agrișului față de condițiile de mediu
Coacăzul crește și se dezvoltă corespunzător în zonele colinare și premontane de la 350 la altitudine, cu climat umed și răcoros, la temperaturi medii anuale de 8 – și precipitații cuprinse între 700 – anual, repartizate cât mai uniform în perioada de vegetație. Deși preferă solurile umede, nu suportă excesul de umiditate. In privința solului, acesta trebuie să fie fertil cu textură argilo-nisipoasă sau argilo-lutoasă, cu conținut mediu de humus și pH între 5,54 – 7,5.
Coacăzul negru, denumit și cassis cere expoziții însorite, iar în cultură intercalată suportă bine și umbrirea parțială. Arșițele puternice din timpul verii, duc la pierderea frunzișului și scăderea capacității plantelor de diferențiere a mugurilor floriferi.
Agrișul, ca și coacăzul, preferă zone mai răcoroase cu temperaturi medii anuale de 8 – 8,5°C, cu precipitații peste anual și rodește bine pe soluri cu textură mijlocie, bine drenate, cu reacție acidă sau slab acidă cu pH între 4,8 – 5,2. In timpul iernii rezistă până la , iar primăvara în aprilie – mai în timpul înfloritului până la . Ca și coacăzul este pretențios la umiditatea din sol și din aer, îndeosebi în perioada înfloritului și creșterii fructelor. In anii deficitari se recomandă aplicarea irigației.
10.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
La înființarea unei plantații de coacăz se are în vedere vigoarea și modul de creștere al tufelor, fertilitatea solului și posibilitățile de întreținere. Butașii sau marcotele lungi de 20 – , cu 7 – 10 rădăcini de 10 – lungime se plantează toamna sau primăvara, la distanțe de 0,8 – pe rând și 2,5 – între rânduri la densitatea de 3-000 – 3.300 plante/ha. Se recomandă plantarea a 2 – 3 soiuri în parcelă pentru o bună polenizare. Cea mai utilizată formă de conducere a plantelor este aceea de tufă, care se formează în 2 – 3 ani de la plantare, dar este posibilă și conducerea cu trunchi de 20 – și coroană formată din 6 – 8 ramuri de schelet care se susțin pe spalieri și sârmă instalată la de sol.
In cazul conducerii sub formă de tufă, tulpinile se scurtează la 15 – , după plantare, iar în primăvara anului următor se rețin 2 – 3 tulpini care se scurtează la 4 – 5 muguri pentru a forma tulpini noi, celelalte rămân intacte și rodesc începând cu anul 3 după plantare. începând cu primăvara anului 5 se suprimă de la bază, anual, tulpinile mai bătrâne de 4 ani întrucât productivitatea lor scade. Tăierea de rodire constă în scurtarea la 20 – a ramificațiilor laterale prea lungi, precum și a ramurilor de rod îmbătrânite care tind să se usuce. Ca regulă se rețin pentru fructificare tulpinile tinere, mai viguroase și expuse la lumină.
În cazul conducerii sub formă de gard fructifer, pe spalier se plantează câte 4-5 tulpini la metru linear care nu se scurtează ci se lasă să crească până la înălțime și apoi se scurtează. în această situație ramurile laterale se scurtează la . Producțiile care se realizează sunt de 5 – 8 t/ha la coacăzul negru și duble la coacăzul roșu, iar durata unei plantații ajunge la 12 – 14 ani.
Fertilizarea se face atât la plantare, cât și după intrarea pe rod a plantelor, raportul NPK fiind de 2 : 1 : 3- Rezultate bune dau și îngrășămintele foliare aplicate sub formă de stropiri în concentrație de 0,6 – 1% la produsele Foliar 141 și Cristalin 411, de proveniență românească. Lucrarea și întreținerea solului în culturile de coacăz este necesară pentru distrugerea buruienilor, afânarea solului și menținerea umezelii necesare plantelor. Se recomandă 2-3 prașile mecanice sau manuale, completate ce folosirea erbicidelor cu unul dintre produsele Simerg 25, cu doza de 40 – 60 ml/10 l apă pentru sau Rondoup 1,2% (Adina Perianu, 2000).
Plantațiile de agriș se amplasează de regulă pe terenuri cu expoziția sudică, iar plantatul se face toamna sau primăvara, în gropi de 20 – , dispuse la distanțe de 1 – între plante pe rând și la 2,5 – între rânduri la densitatea de 3.300 plante/ha. Din butașii sau marcotele plantate, după 3-4 ani de creștere se formează tufe cu 4 – 6 tulpini principale, care se garnisesc cu ramuri de rod. Agrișul poate fi condus pe spalier, cu trunchi, după aceleași reguli ca și la coacăz, tulpinile roditoare palisându-se pe sârmele spalierului în poziție verticală. De menționat că se montează 2-3 sârme, prima la 60 – de la sol, iar următoarea la , tulpinile fiind dispuse în evantai.
Tăierile de fructificare constau în eliminarea tulpinilor îmbătrânite și înlocuirea lor cu altele tinere emise din zona coletului și în înlăturarea ramurilor rupte sau bolnave. In cazul când plantele se conduc cu trunchi, tăierile de fructificare urmăresc rărirea lăstarilor la distanța de 10 – pentru o bună luminarea a coroanei și menținerea unui echilibru între creștere și rodire.
Producțiile obținute sunt de 4 – 6 kg/tufă, respectiv de 12 – 15 t/ha. Fertilizarea se face la plantare și apoi periodic cu 30 t gunoi de grajd, precum și administrarea a câte 40 – 80 kg/ha azot, 50-80 kg/ha fosfor și 80 – 120 kg/hi potasiu, calculate în substanță activă.
In privința întreținerii solului se recomandă cultivarea între rânduri sau înierbarea și prașile pe rând sau folosirea erbicidelor pentru distrugerea buruienilor cu Simazin 2,5 kg/ha și Rondoup 1,5 l/ha.
10.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Recoltarea, atât la coacăz cât și la agriș, se face în 2 – 3 reprize începând cu sfârșitul lunii iunie, la soiurile timpurii și se prelungește toată luna iulie, la soiurile cu coacere mijlocie și târzie. Culesul se face manual în lădițe sau prin vibrare, în care caz sub tufă se așează o prelată. La agriș, recoltarea bacelor se poate face și printr-o singură intervenție, atunci când fructele ajung la culoarea, gustul și aroma specifică soiului, respectiv când pulpa se înmoaie.
După recoltare și sortat, fructele se pot păstra înainte de prelucrare la temperatura de , timp de o săptămână. Pentru perioadele mai mari de timp de 1 – 2 luni până la un an, fructele se congelează la -30 … , după care temperatura de păstrare se menține la .
Valorificarea fructelor se face atât prin consum în stare proaspătă, cât și prin prelucrare sub formă de dulceață, gem, jeleu, peltea, suc, vin, compot, lichior etc.
10.8 Principalele boli și dăunători.
Combaterea lor
Bolile și dăunătorii specifici precum antracnoză Pseudopeziza ribes, rugină Puccinia pringsheimiana, făinarea Spbaeroteca mors-uvae se combat prin tratamente fungice cu Fundazol 0,1%, Topaz 0,25%, iar păduchele din San Jose și Sesia sau sfredelitorul tulpinilor, prin stropiri cu Carbetox 0,5% și Decis 0,05% – Tabelul 10.1.
Bolile și dăunătorii agrișului sunt mai puține comparativ cu alte specii, încât tratamentele necesare constau doar în combaterea păduchelui de San Jose în iarnă cu Dibutox 1%, iar vara cu Carbetox 0,5% și a cotarilor cu Decis 0,05%.
Tabelul 10.1
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate
pentru combaterea bolilor și
dăunătorilor la coacăz și agriș
Soi de coacăz alb
Soiuri de coacăz negru
Soiuri de coacăz roșu
Soiuri de agriș
CAPITOLUL XI
TEHNOLOGIA CULTURII ZMEURULUI ȘI MURULUI
Rubus idaeus L.
Fam. Rosaceae Rubus sp.
SubFam. Rosoideae
11.1 Importanța, originea și arealul de cultură
Zmeurul de grădină și murul provin din mai multe specii europene și americane, iar soiurile cultivate sunt obținute din hibridări interspecifice urmate de selecție. Zmeurul are o arie largă de răspândire întâlnindu-se spontan sau cultivat pe toate continentele, în timp ce murul este limitat de factorii climatici și este extins doar în zonele mai calde din America și Europa unde se întâlnește atât spontan cât și cultivat. Denumirea vine de la muntele Ida din Creta și este cunoscut din antichitate ca plantă cu calități medicinale.
Importanța culturii lor se datorează valorii fructelor bogate în elemente nutritive, vitamine, săruri minerale, zaharuri etc. Astfel, zmeura conține zahăr între 46%, aciditatea totală 1 – 1,9%, vitamina C 13 – 41 mg%, substanțe pectice 0,2 -0,25%, iar murele au între 5 – 8% zahăr total, 0,9 – 1,9% aciditatea totală, 10 – 13% substanță uscată, 36 – 58 mg% vitamina C, 0,5 – 0,8% substanțe proteice, substanțe minerale (P – 29 mg%, K – 195 mg%, Ca – 45 mg%, Mg – 23 mg%, Fe – 0,6 mg%). Fructele se consumă atât în stare proaspătă, dar și prelucrate sub formă de sucuri, dulceață, gem, spume aromate, băuturi etc.
11.2 Producția mondială de zmeură și mure și în România
Cea mai mare producție la zmeur se obține în Europa de 152.000 T, respectiv 50% din producția mondială, în țările CSI cu 40% și circa 10% în S.U.A. și Oceania. Țări mari producătoare sunt Rusia cu 90.000 t, Iugoslavia cu 40.000 t, Polonia cu 40.000 t, Germania cu 20.000 t, Ungaria cu 18.000 t, Anglia cu 11.000 t, Franța cu 8.000 t.
In România suprafața cultivată cu zmeur este estimată la , iar producția la 1.000 t anual, fiind obținută din zonele colinare și de câmpie ale județelor Suceava, Argeș, Prahova, Mureș, Sălaj, Cluj, Maramureș.
La mur suprafața cultivată s-a extins la circa , iar producția obținută este variabilă de la 2.500 la 3.000 t anual.
11.3 Particularitățile biologice ale zmeurului și murului
Zmeurul este un arbust înalt de 1 – , cu sistem radicular ramificat, prevăzut cu muguri adventivi din care pornesc drajonii. Florile sunt hermafrodite și amplasate pe ramificațiile laterale apărute pe tulpinile din anul precedent. Fructul este o polidrupă, roșie sau gălbuie, suculentă, care la maturitate se desprinde ușor de pe receptacul. Drupeolele care alcătuiesc fructul sunt cărnoase și suculente.
Zmeurul înflorește în mai – iunie și august – septembrie, durata înfloritului fiind de 25 – 30 zile, iar epoca de coacere este iunie – iulie, respectiv septembrie-octombrie. In funcție de soi și condițiile de cultură producția este de 5 – 10 t/ha.
Diferențierea mugurilor de rod se declanșează în luna septembrie și se continuă în timpul iernii și primăvara până la înflorit. înmulțirea plantelor se face prin drajoni și prin culturi de meristeme in vitro, iar materialul săditor se produce în pepinieră cu ciclul de producție de 2 ani, unde pe o suprafață de 100 mp se pot obține 1.500 -2.500 drajoni STAS, însă se pot utiliza și drajonii care apar în plantațiile de producție.
Murul este un arbust cu tulpini robuste cu forme care au creștere erectă, iar altele cu forme târâtoare. Mugurii adventivi de pe rădăcini asigură refacerea în fiecare an a părții aeriene. Ramurile murului ating o lungime de 1,8 – , sunt glabre, dar prevăzute cu ghimpi sau fără ghimpi ca la unele soiuri de tipul inermis. Mugurii florali se formează axilar pe tulpinile anuale, iar floarea este hermafrodită și se situează în vârful ramurilor laterale crescute în anul precedent. Fructul este polidrupă de culoare neagră, lucioasă sau mată, iar sămânța este monospermă.
Epoca de înflorire este din luna mai până în august, iar cea de maturare a fructelor eșalonată din iulie până în august – septembrie. Soiurile sunt autofertile, iar producția poate atinge 12-15 t/ha.
Înmulțirea plantelor se face prin drajoni și marcotaj, dar și prin culturi de țesuturi, randamentul fiind de 80 – 90%. Soiurile de mur fără ghimpi se înmulțesc ușor prin marcotaj de vârf. In luna august se îngroapă vârfurile ramurilor, iar în toamnă – după înrădăcinare – tulpinile se pot folosi la plantat. De asemenea, murul se poate înmulți și prin butași de rădăcină sau prin butași de tulpină.
11.4 Cerințele zmeurului și murului față de condițiile de mediu
Zmeurul este o plantă iubitoare de lumină și fructifică bine în zonele colinare și premontane de la 200 la altitudine, cu temperaturi medii anuale de 8 – și precipitații peste sau cu asigurarea irigării. In general, față de căldură are cerințe moderate, nu suportă bine căldurile mari de vară și nici temperaturile sub -18 … din timpul iernii. Insuficiența, cât și excesul de precipitații au influență negativă asupra creșterii și fructificării, nevoia cea mai mare fîind în perioadele creșterii intensive a drajonilor, legării, creșterii și coacerii fructelor. Cerințele zmeurului față de sol sunt de asemenea moderate, pH-ul trebuie să fie între 5 – 6,5. solicită soluri lutoase, nisipo-argiloase, permeabile, revene și fertile, cu textură mijlocie.
Murul este mai pretențios la lumină și la temperatura aerului în timpul iernii, care nu trebuie să scadă mai mult de -12 … . De aceea, la plantare se aleg zone adăpostite cu climat blând pe versanți sudici sau sud-vestici bine luminați. Murul având rădăcini pivotante este mai rezistent Ia secetă decât zmeurul. Solurile pe care se cultivă trebuie să fie profunde, fertile, bine drenate, aluvionare, slab acide cu pH 5,6-6,5.
11.5 Principalele soiuri de zmeur și mur
A. Soiuri de zmeur
In ultimii ani sortimentul s-a diversificat prin introducerea unor soiuri străine valoroase cum sunt Cayuga, Englezesc Al, Mailing Exploit, Heritage, Newboro, Rubin bulgăresc, Latham, September, ca și a unor creații originale autohtone Citria, Ruvi, Star (Paulina Mladin, 2001).
Heritage. Soi originar din S.U.A., introdus în cultură în anul 1957.
Tufele au creștere erectă, sunt viguroase, cu două perioade de rodire pe an. Fructificarea de vară în decada a doua și a treia a lunii iulie și fructificarea de toamnă după 15 august.
Fructele de vară au greutatea medie de și sunt de mărime mijlocie mică, iar cele de toamnă au , sunt de formă conică, cu fermitate foarte bună, de culoare roșu intens, moderat de suculente, dulci acrișoare, slab aromate.
September. Soi originar din S.U.A., introdus în cultură în anul 1957.
Tufele sunt de vigoare mijlocie mare, cu tulpini numeroase, înalte de peste , cu vârfurile puternic arcuite către sol. Inflorescențele sunt formate din 5-12 flori, fiind în medie câte 23 pe o tulpină.
Fructele sunt mari și foarte mari de , de formă conic-alungită, de culoare roșie vișinie închis mată. Pulpa este de calitate foarte bună, suculentă, aromată cu gust plăcut, acidulat.
Coacerea fructelor este semitimpurie, începând cu prima decadă a lunii iulie și durează 3-4 săptămâni.
Rubin bulgăresc. Soi introdus în cultură în anul 1957.
Tufele au vigoarea mijlocie-mare, cu capacitate medie de drajonare și 6 – 10 tulpini noi/tufă/an.
Fructele sunt de mărime mijlocie de , conice de culoare rubinie, suculente, slab aromate și gustoase, foarte bune pentru desert și congelare.
Coacerea fructelor este timpurie, în decada a treia a lunii iunie. Soi foarte productiv până la 5 – 11 t/ha.
Latham. Soi originar din S.U.A., introdus în cultură în anul 1957.
Tufele sunt viguroase și compacte cu tulpini erecte și o capacitate de drajonare foarte mare. Inflorescențele sunt formate din 7 până la 17 flori.
Fructele sunt de mărime mijlocie de , rotunde, de culoare roșie carmin aprinsă. Pulpa este suculentă, acrișoară, de calitate bună.
Coacerea fructelor este semitârzie. Acest soi este foarte răspândit în plantațiile comerciale din tara noastră.
Newboro. Soi originar din S.U.A., introdus în cultură în anul 1957.
Tufa are vigoare mijlocie și capacitate de drajonare mare. Inflorescențele sunt formate din 6-18 flori.
Fructele sunt de mărime mijlocie-mare de , conic alungite, de culoare roșie intens; pulpa suculentă, dulce acrișoară, aromată, de calitate bună.
Coacerea fructelor este semitârzie și se eșalonează pe 4 săptămâni.
Citria. Soi autohton obținut din hibridarea soiurilor Cayuga x Orss Seedling, omologat în anul 1996.
Tufa este viguroasă, cu tulpini erecte, cu vârf ușor arcuit, fără ghimpi pe tulpini.
Fructul de mărime mijlocie-mare, de , are formă sfero-conică uniformă și culoare galben-portocalie lucioasă. Pulpa are calități gustative foarte bune.
Epoca de coacere este timpurie, iar producția este de 9-llt/ha.
Ruvi. Soi autohton obținut din hibridarea soiurilor Rubin bulgăresc x Wiking, omologat în anul 1996.
Tufa este viguroasă, cu tulpini erecte cu vârful ușor arcuit. Are o capacitate bună de drajonare.
Fructul este mare și foarte mare de , de formă conică și culoare roșie rubinie. Calitatea fructelor este bună și fermitatea mijlocie.
Epoca de coacere este mijlocie, iar producția este de 8 – 10 t/ha.
Star. Soi autohton, creat la I.C.EE Pitești, omologat în anul 2000.
Tufa are port erect, de înălțime mijlocie, cu ramificații fructifere scurte sau mijlocii. Drajonarea este bună cu 8 – 10 drajoni/tufă. Soiul este autofertil, cu 14 – 16 flori în inflorescență și remontanță slabă.
Fructul de mărime mijlocie-mare de 2,4 – , conic scurt, de culoare roșu aprins, cu fermitate mijlocie. Pulpa este aromată, cu gust dulce acidulat.
Perioada de coacere este timpurie la sfârșitul lunii iunie și începutul lunii iulie și necesită 4-6 recoltări.
B. Soiuri de mur
Sortimentul cultivat la mur este alcătuit în totalitate din soiuri de proveniență americană, cu ghimpi sau fără ghimpi. Dintre soiurile de mur fără ghimpi rezultate bune au dat Thornfree, Smoothstem, Loganbery, Thornless Evergreen, Huli Thornless, Black satin. Din grupa celor cu ghimpi se remarcă Darrow, Willson Early, Comanchee și Felix – primul soi românesc ameliorat (D. lftimie, 1999).
Thornfree. Soi originar din S.U.A. introdus la noi în anul 1978, când s-au înființat primele plantații comerciale de mur.
Formează tufe viguroase, cu tulpini lungi și foarte lungi de 4 – , cu creștere târâtoare, din care cauză necesită susținerea pe spalier. Intră pe rod în anul 2 – 3 de la plantare, fiind foarte precoce.
Fructele au mărime mare de , sunt conic alungite de culoare neagră strălucitoare, ferme, cu gust acrișor aromate, cu sucul foarte colorat, de calitate bună.
Coacerea fructelor începe din a doua decadă a lunii august și durează până în octombrie, timp în care se pot efectua 10-12 recoltări la interval de 5 – 6 zile. Producția obținută este de 12 – 14 t/ha.
Thornless Evergreen. Soi originar din S.U.A. introdus la noi în anul 1978.
Formează tufe de vigoare mijlocie, cu tulpini lungi de 3 – , cu creștere târâtoare, necesitând sistem de susținere. Este sensibil la rugină, dar mai puțin rezistent la ger comparativ cu soiul Thornfree.
Fructele sunt mijlocii de , de formă conic rotundă și culoare neagră strălucitoare, cu gust dulce plăcut, fin aromate, ferme, suportând bine transportul.
Coacerea fructelor are loc în lunile august și septembrie, când se pot efectua 6 – 8 recoltări. Soiul este foarte productiv cu o producție de 11 – 14 t/ha.
Smoothstem. Soi originar din S.U.A. introdus la noi în anul 1978.
Tufele sunt viguroase, cu tulpini de 3,5 – , cu creștere semierectă sau târâtoare, necesitând susținerea pe spalieri.
Fructele sunt mijlocii de , de formă conic-rotundă, colorate în negru închis, ferme, cu pulpa suculentă, ușor acidulată.
Coacerea fructelor are loc la 5 – 7 zile după soiul Thornfree. Soiul este sensibil la atacul de putregai cenușiu.
Darrow. Soi originar din S.U.A. introdus la noi în anul 1993-
Formează tufe viguroase, cu tulpini erecte, cu lăstari laterali lungi care se taie în primăvară la 25 – . Nu necesită susținere.
Fructele sunt de mărime mijlocie de , de formă conic alungită și culoare neagră lucioasă, foarte atrăgătoare. Pulpa este tare, dulce acrișoară, foarte gustoasă.
Coacerea fructelor este timpurie spre mijlocul lunii iulie și durează 3-4 săptămâni.
Felix. Soi autohton obținut la S.C.P.R Fălticeni din încrucișarea soiurilor Willson Early x Thornfree, omologat în anul 2001.
Tufa are portul semierect, tulpina este lungă și viguroasă, ghimpele de mărime mijlocie, iar lăstarul mijlociu. Drajonarea este slabă și are o comportare bună la ger, înghețurile târzii de primăvară, secetă și boli comparativ cu soiul Thornfree. Producția este bună de 6 kg/5 plante.
Fructul este mijlociu de , cu 12,5% substanță uscată și 6,8% aciditate.
Perioada de coacere este timpurie, în decada a doua a lunii august și se prelungește în septembrie. Necesită 8-9 recoltări față de 6 – 7 la soiul Thornfree.
11.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
Pentru zmeur se aleg terenuri în locuri adăpostite, plane sau cu pante mici, cu soluri ușoare permeabile. Pichetarea se face la distanțe de 1,5 – între rânduri și 0,5 – între plante pe rând. Drajonii pentru plantat se fasonează la 60 – lungime și se plantează în gropi de 40/40 cm după care se face mușuroirea. Cultura se poate conduce sub formă de gard fructifer și necesită spalier cu două sârme pentru susținerea tulpinilor roditoare. La soiurile cu creștere erectă, talie redusă și cu ghimpi, tulpinile pot fi conduse sub formă de tufă, fără sistem de susținere.
Tăierile de fructificare constau în rărirea drajonilor în momentul intrării în pârgă a primelor fructe și în scurtarea tulpinilor fructifere la 80 – , concomitent cu îndepărtarea celor de 2 ani care deja au rodit astfel ca să rămână 10-15 tulpini/ml.
Alte lucrări necesare sunt plivitul lăstarilor care cresc din rizomi pe măsură ce aceștia apar. Palisarea pe sârme răsfirat este necesară pentru a oferi fructelor condiții mai bune de lumină și de coacere, a feri tulpinile roditoare de rupere, a asigura condiții de coacere a lemnului de 1 an și a feri fructele de contact cu pământul. In momentul când plantele încep să intre în declin se procedează la tăieri de regenerare care constau în tăieri de reducție în lemn de 3 – 5 ani.
Zmeurul are nevoie de fertilizare după intrarea pe rod și aceasta constă în aplicarea a 40 – 50 t gunoi de grajd, 200 kg/ha azotat de amoniu, 400 kg/ha super-fosfat și 300 kg/ha sare potasică, calculată în substanță activă.
In zonele cu precipitații mai reduse sau în perioadele de secetă plantațiile de zmeur se vor iriga de 3 – 4 ori cu 300 – 400 mc apă la o udare. Zmeurul intră pe rod în anul 2 după plantare, iar din anii 4 – 5 se pot obține producții de 50 – 80 kg/100 mp, respectiv 5-8 t/ha.
Pentru mur, la înființarea plantației se are în vedere locul plantării (pe suprafețe restrânse, lângă clădiri, în curți sau pe suprafețe mari, în ferme specializate) și tipul de creștere al tulpinilor, ex. erect sau târâtor. In cazul sistemului de conducere sub formă de tufă, cu soiuri care au creștere erectă, distanța dintre rânduri este de 1,5-, iar pe rând între plante este de 1 – . La soiurile fără ghimpi conducerea tulpinilor pe spalier se face la distanțele de 2,5 – între rânduri și 1 – între plante pe rând. Se preferă plantarea de primăvară, iar instalarea sârmelor pe spalieri se face la față de sol și apoi una de alta, în total 3 sârme. Tulpinile roditoare se palisează în formă de evantai la 10 – una de alta, în fiecare primăvară. Tăierile de fructificare la murul fără ghimpi constau în ciupirea vârfului lăstarilor la 80 – și apoi scurtarea creșterilor laterale (anticipate) de pe tulpini la o lungime de 20 – , concomitent efectuându-se și rărirea lor încât să rămână 5-6 ramuri fructifere.
Fertilizarea, ca și lucrările de întreținere sunt asemănătoare cu cele care se efectuează la zmeur.
11.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Zmeurul se recoltează la coacerea fructelor începând din decada a treia a lunii iunie până în decada a treia a lunii iulie, iar la soiurile remontante ex. Loyd George, Golden Queen și în septembrie. Datorită coacerii eșalonate a fructelor recoltarea se face în mai multe reprize, manual și în ambalaje mici, casolete de 300 – . De regulă, la același soi durata recoltării este prelungită pe o perioadă de 20 – 30 zile de la prima până la ultima recoltare. Din cauza perisabilității fructelor ele nu se pot păstra decât 4-6 zile la frig.
Pentru prelucrare se congelează și apoi se păstrează la până în momentul valorificării.
Murul se recoltează manual la maturarea fructelor care are loc eșalonat, după soi din luna august și până în octombrie. Fructele destinate consumului în stare proaspătă se păstrează după recoltare la temperaturi cuprinse între 0° … , iar cele pentru prelucrare se pot congela sau folosi imediat.
11.8. Principalele boli și dăunători.
Combaterea lor
Bolile și dăunătorii zmeurului sunt puține comparativ cu alte specii și se referă cu precădere la virusuri (pătarea inelară a frunzelor), bacterioze (cancerul bacterian), ciuperci (putregaiul cenușiu) și molia zmeurului. Combaterea lor se face prin două tratamente în timpul repausului de iarnă și 6 – 7 tratamente în perioada de vegetație cu insecto-fungicide, la avertizare.(Tabelul 11.1).
Tabelul 11.1
Momentele optime și tratamentele chimice recomandate
pentru combaterea bolilor și dăunătorilor la zmeur și mur
Bolile și dăunătorii care produc pagube murului sunt rugina, făinarea și putregaiul cenușiu al fructelor, precum și molia. Bolile produse de ciuperci se combat prin 2-3 tratamente cu fungicide cuprice ca zeamă bordeleză 0,75% sau Turdacupral 0,5% sau produse de contact, cât și sistemice cum sunt Nurelle 0,07%, Ekalux 0,075%, Fastac 0,04%.
Soiuri de zmeur
Soiuri de mur
CAPITOLUL XII
TEHNOLOGIA CULTURII AFINULUI
Vaccinium corymbosum L.
Fam. Ericaceae
12.1 Origine, arealul si importanța culturii
Arinul este un arbust din genul Vaccinium sp. întâlnit în flora spontană, în zonele subalpine și alpine, dar și în pădurile de conifere sau foioase, luminate sau semiumbrite. Sub această formă este răspândit în Europa, Asia și America de Nord între paralele 40 și 71°, în regiunile temperate cu soluri acide. Afinul de cultură, Vaccinium corymbosum s-a răspândit în America de Nord, după anul 1890, când s-a reușit înmulțirea și ameliorarea soiurilor, iar în Europa s-a introdus după anul 1930 în Germania, apoi și în alte țări.
Importanța culturii este dată de valoarea alimentară și terapeutică a fructelor care se consumă atât în stare proaspătă cât și prelucrată: ca marmeladă, compot, suc, băuturi răcoritoare, lichior, fructe congelate. Afinele conțin între 14 – 47 mg% vitamina C, 9% glucide totale, 0,75% aciditate, 0,6% substanțe pectice și pectină, 0,39% substanțe tanoide, săruri minerale – 19 mg% P, 17 mg% K, 7 mg% Ca, 8 mg% Mg, vitamina A – 8 mg%. Datorită conținutului de acid benzoic, care oprește fermentația, afinele nu se pot folosi singure pentru prepararea băuturilor, în schimb sucul de afine poate intensifica culoarea și mări aciditatea. Frunzele și lăstarii uscați se folosesc în medicină sub formă de extract în dezinfectarea căilor biliare.
Datorită însușirilor valoroase ale plantei și mai ales ale fructelor este mult solicitat la export.
12.2 Producția mondială de afine și în România
Afinul de cultură s-a extins pe suprafețe mari în S.U.A., unde se obțin în jurul a 100.000 t fructe anual, apoi în Canada, Germania, Suedia, Danemarca, Olanda, Finlanda, Anglia, Franța și Austria.
La noi în țară, afinul negru s-a introdus în cultură după anul 1965, fiind extins în prezent pe cca. în Maramureș, Argeș, Suceava și Sibiu.
12.3 Particularitățile biologice și de cultură ale afinului
Afinul este un arbust tetraploid, care crește ca tufă, puțin ramificată, cu sistem radicular superficial. Mugurii vegetativi sunt triunghiulari, iar cei floriferi rotund-ovali și se formează în treimea superioară a ramurilor anuale. Florile sunt dispuse în ciorchini (raceme) și sunt autofertile, iar fructele sunt bace de formă sferic turtită, de culoare albastră, de mărime variabilă, după soi între 0,7 – și acoperite cu pruină brumărie.
Potențialul maxim de rodire se înregistrează între anii 5-8 după plantare și se menține timp de 12 – 18 ani. Producția este de 6 – 8 t/ha, respectiv între 2,5 – fructe/tufă.
Înmulțirea plantelor se face prin butași lemnificați care se recoltează toamna după căderea frunzelor, se stratifică în nisip, în încăperi reci cu 4 … și higroscopi-citate 75 – 80% sau în șanțuri afară și prin butași semilemnificați sau lemnificați recoltați vara. înrădăcinarea are loc în răsadnițe sau solarii în amestecuri speciale de turbă (75%) și perlit (25%). Fortificarea butașilor se face în câmp timp de 3 ani. Afinul se poate de asemenea înmulți prin marcotaj, drajonaj sau despărțirea tufei.
12.4 Sortimentul și principalele caracteristici
Soiurile recomandate pentru cultură provin din America ex. Weymouth, Pem-berton, Ivanhoe, Blueray, Bluecrop, Coville, Berkley, Earlyblue, din Gemania ex. Herma 1 și create la noi în țară ex. Azur, Safir, Simultan, Delicia, Augusta, Lax, Compact – Tabelul 12.1.
Tabelul 12.1
Sortimentul la afin
Notă: (C) = soiuri cu coacere compactă sau grupata
Weymouth. Soi de origine americană, introdus în țara noastră în anul 1968.
Formează tufe mici, cu portul larg răsfirat. Producția este mijlocie între 6-8 t/ha (Paulina Mladin, 1997).
Fructele grupate în ciorchini sunt de mărime mijlocie, de , albastru închis cu puțină pruină, pulpa fermă, slab aromată, cu gust mediocru.
Este soiul cu coacerea foarte timpurie, începând cu a doua decadă a lunii iunie.
Pemberton. Soi de origine americană, introdus în țara noastră în anul 1968.
Este unul din cele mai viguroase soiuri, cu tufe cu creștere erectă și foarte productive. Soi foarte productiv asigurând 8-10 t/ha.
Fructele sunt mijlocii ca mărime, de și au culoare albastră închis cu puțină pruină, cu pulpa fermă, puțin aromată, bune pentru desert. Coacerea fructelor este timpurie din decada a doua a lunii iunie până la început de iulie.
Herma 1. Soi de origine germană, introdus la noi în 1966.
Soi de vigoare foarte mare, cu tufe erecte și înalte. Producția este foarte ridicată de 9 – 11 t/ha. Are cerințe mai scăzute față de sol.
Fructele prinse în ciorchini lacși, au greutatea de și sunt de culoare închisă cu puțină pruină, cu pulpa fermă, puțin aromată.
Coacerea fructelor este mijlocie, în prima și a doua decadă a lunii iulie.
Blueray. Soi de origine americană, introdus la noi în anul 1966.
Tufa este viguroasă, erectă și răsfirată. Producția este ridicată de 7 – 9 t/ha.
Fructele sunt mari și foarte mari, de , de culoare bleu deschis, cu multă pruină, turtite, ferme, aromate, cu gust foarte plăcut, rezistente la crăpare.
Ciorchinii sunt relativ mici și foarte compacți.
Are epocă de coacere mijlocie.
Ivanhoe. Soi de origine americană, introdus la noi în anul 1966.
Tufa este foarte viguroasă, cu port erect, destul de productivă.
Fructele sunt dispuse în ciorchini relativ compacți, de mărime mijlocie sau mare, între 2 – , de culoare albastră deschis, cu pulpa fermă, aromate, foarte bune pentru consum în stare proaspătă.
Are epocă de coacere mijlocie.
Coville – soi de origine americană, introdus la noi în anul 1966.
Tufa este viguroasă, larg răsfirată și productivă asigurând 7-8 t/ha.
Fructele sunt foarte mari, de , dispuse în ciorchini lacși, sunt de culoare albastră, cu multă pruină, cu pulpă foarte fermă, cu gust acrișor și foarte aromate, rezistente la crăpare.
Are coacere târzie la sfârșitul lui iulie și începutul lunii august.
Simultan. Soi obținut la I.C.P.P. Pitești, din polenizarea liberă a soiului Spartan și omologat în anul 2001.
Tufa de vigoare mijlocie și cu cerințe mai mici față de aciditatea solului, înflorește la începutul lunii mai și are o capacitate de producție ridicată de 2,2 kg/tufă. Nu necesită tratamente la boli.
Fructul este de mărime mijlocie de , aspectuos, cu gust dulce – acidulat, aromat. Conținutul în substanță uscată este de 16,7%, aciditatea de 0,80% și 45,2 mg% vitamina C. Fructele sunt dispuse în ciorchini mari și lacși.
Perioada de coacere a fructelor este mijlocie de la 30 iunie la 15 iulie și este grupată, încât recoltarea se poate face o singură dată, față de alte soiuri care necesită 3-4 reprize.
Delicia. Soi obținut la I.C.P.P Pitești, din polenizarea liberă a soiului Patriot și omologat în anul 2001.
Tufa de talie mică, cu o capacitate de producție mare asigurând fructe/tufă. Se comportă bine la ger, la înghețurile târzii de primăvară și boli.
Fructele sunt mari de , acoperite cu strat gros de pruină, cu gust dulce -acidulat, aromate, au 14,8% s.u., 1,40% aciditate și 48 mg% vitamina C.
Perioada de coacere este mijlocie între 10-20 iulie și se recoltează în 3 reprize, din care în prima 70% din fructe.
Azur. Soi obținut la I.C.EE Pitești din încrucișarea soiurilor Berkely x Bluecrop și omologat în anul 1998.
Tufa este de vigoare mijlocie, cu port semierect, răsfirat, autofertilă și intră pe rod în anul 3 după plantare. Pentru păstrarea acidității solului este necesară folosirea permanentă a unui strat de muici cu rumeguș în jurul plantei. Se înmulțește ușor prin butași verzi cu călcâi.
Fructul este mare, de 1,6 – , de culoare bleu deschis, gustul este dulce – acidulat și aromat.
Perioada de coacere este mijlocie, din decada întâia până în decada a treia a lunii iulie și necesită 4 recoltări.
Safir. Soi obținut din încrucișarea soiurilor Pemberton x Blueray și omologat în anul 1989.
Tufa de vigoare mijlocie, cu portul erect și răsfirat, cu intrare timpurie pe rod și este autofertil. Fructele sunt dispuse în ciorchini mari și compacți.
Fructul este mare de 1,4 – , cu pulpa consistentă, cu gust plăcut, dulce – acidulat, aromat.
Perioada de coacere este târzie, spre sfârșitul lunii iulie și necesită 3 recoltări.
Lax. Soi obținut la I.C.P.P. Pitești, din polenizarea liberă a soiului Spartan și omologat în anul 2002.
Tufa este viguroasă, cu ciorchini lungi și lacși, ușor de cules. înflorește la sfârșitul lunii aprilie până la jumătatea lunii mai. Este autofertil.
Fructul este mare, de culoare negru – albăstrui, cu suficientă pruină, cu greutatea de 1,6 – , pulpa este consistă și aromată, cu 39 – 61 mg% vitamina C.
Perioada de coacere este la începutul lunii iulie și necesită 2 – 3 recoltări.
Compact. Soi obținut la I.C.EE Pitești, din polenizarea liberă a soiului Spartan și omologat în anul 2002.
Tufa are talie mare, ciorchinii sunt denși – compacți, mari, dispuși în partea superioară a lăstarilor. Foarte productiv – 2,4 kg/tufă.
Fructele sunt mijlocii de 1,5 – , cu pulpa fermă, cu 12 – 15% s.u. și 35 -57 mg% vitamina C, gustul aromat foarte bun.
Coacerea deplină a fructelor are în decada a doua a lunii iulie și necesită 4-5 recoltări.
Augusta. Soi obținut la I.C.EE Pitești, din încrucișarea soiurilor Berkeley x Bluecrop și omologat în anul 1999.
Tufa este de vigoare mijlocie, cu port semierect răsfirat, intră pe rod în anul 2 după plantare. Este autofertil.
Fructul este mare de 1,8 – și conține 15,6% s.u. și 48 mg% vitamina C, gustul este dulce – acidulat și aromat.
Perioada de coacere este târzie; recoltarea începe în iulie și durează până în august, necesitând 3 – 5 recoltări.
12.5 Cerințele afinului față de condițiile de mediu
Afinul are un areal de cultură limitat determinat de cerințele față de existența unor soluri acide cu pH 4-6, drenate, la care corectarea pH-ului se face prin folosirea turbei acide sau sulfatului de amoniu.
Pentru o bună creștere și fructificare, afinul are cerințe ridicate față de umiditatea din sol și cea atmosferică, necesitând între 800 – precipitații anuale, perioadele critice fiind în lunile iulie – august.
In privința regimului termic, afinul de cultură reușește în regiuni cu temperatura medie anuală între și și unde iarna temperaturile nu coboară sub 20 – . Datorită înfloritului târziu în luna mai, brumele târzii de primăvară nu afectează producția.
Deși este o plantă formată în condiții de lumina difuză, are nevoie de lumină în perioada înfloritului, legării și maturării fructelor, din care cauză preferă amplasarea pe versanții sudici și sud-estici unde condițiile de creștere și fructificare sunt optime.
12.6 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
Plantarea se face toamna sau primăvara, în terenuri acide, cu pH între 4 – 6, amendat la aceste valori prin administrarea de turbă acidă sau rumeguș de conifere. Distanțele de plantare se aleg în funcție de vigoarea soiului și tipul plantației: în grădinile de lângă casă la 1,5/2,5 m între rânduri și 0,7/1,4 m pe rând; în ferme pe suprafețe mai mari la 3 – între rânduri și 1 – între plante pe rând. Intr-o parcelă se plantează 2-3 soiuri, iar plantele se conduc sub formă de tufă, cu 10 – 15 tulpini, care se pot aplatiza pe rând pentru efectuarea normală a lucrărilor de întreținere.
Tăierile de fructificare constau în eliminarea tulpinilor îmbătrânite, în vârstă de peste 4 – 5 ani și în rărirea tufelor pentru favorizarea pătrunderii luminii. De regulă se lasă intacte ramurile scurte de rod, care au câte 1 – 2 muguri floriferi, aflate în partea mijlocie și spre vârful tulpinilor. Fertilizarea este necesară anual în plantațiile de rod, unde se aplică 15 – 20 t gunoi de grajd și îngrășăminte chimice complexe cu N, P, K, în raport de 1 : 2 : 1.
12.7 Recoltarea, păstrarea și valorificarea afinelor
Culesul fructelor se face manual sau mecanizat prin vibrare la coacerea a 80% din bacele ciorchinilor și se execută eșalonat, în mai multe reprize (2 – 4), desfășurându-se în perioada cuprinsă între sfârșitul lunii iunie și începutul lunii august, în funcție de soiuri timpurii, mijlocii sau tardive.
Fructele se consumă în stare proaspătă, se usucă sau pot fi păstrate până la 1 – 3 luni prin răcire la 5 – și depozitare în spații frigorifice cu temperaturi constante.
Valorificarea se poate face și prin prelucrare în gemuri, dulcețuri, afinată, creme, sirop, compot, suc, uscare.
12.8 Bolile și dăunătorii afinului
Bolile și dăunătorii afinului sunt mai puțin răspândite în condițiile țării noastre, unele pagube fiind aduse sporadic de arsură (Pbomopsis sp.) și cancerul ramurilor (Fusicocum sp.) care se combat prin măsuri preventive cum sunt folosirea soiurilor rezistente, efectuarea lucrărilor de întreținere, înlăturarea și arderea tulpinilor uscate și măsuri curative ca stropirile cu fungicide.
Soiuri de afin
CAPITOLUL XIII
TEHNOLOGIA CULTURII CORNULUI
Cornus mas L.
Fam. Cornaceae
13.1 Răspândirea și importanța culturii
Cornul este un arbust sau pom care crește spontan în cele mai diverse condiții pedoclimatice, atât în zonele de deal cât și de câmpie. Comparativ cu alte specii de arbuști fructiferi este foarte longeviv ajungând la 100 – 150 ani, fiind apreciat încă din vremea romanilor.
Cultura cornului este importantă prin valoarea nutritivă a fructelor care au conținut bogat în vitamina C de peste 100 mg%, în substanțe minerale K 260 – 580 mg%, P 18 – 36 mg%, Ca 60 – 90 mg%, Mg 11 mg%, Fe 0,2 – 1,1%), zahăr total 10 – 12%, substanțe pectice 0,70 – 0,9% etc. Se folosesc la prepararea de sucuri, marmeladă, jeleuri, vin, șnaps (țuică).
13.2 Particularități biologice și înmulțirea cornului
Cornul este cunoscut ca arbust de 3 – înălțime sau pom de talie mijlocie, cu sistem radicular puternic, bine înrădăcinat în sol, fiind foarte rezistent la secetă.
Florile sunt hermafrodite și apar cu mult înainte frunzișului, fiind grupate în umbele galbene, cu autofertilitate parțială, necesitând polenizatori. înfloritul are loc timpuriu în luna martie, foarte rar în aprilie, imediat după alun și înaintea tuturor speciilor pomicole.
Fructul este o drupă pendentă, de formă ovală sau eliptică, de culoare roșie sau galben pai, cu un sâmbure lemnificat de aceeași formă. Pulpa este suculentă, astringentă. Epoca de coacere a fructelor este în lunile august – septembrie, în funcție de biotip. înmulțirea plantelor este ușoară și se face prin altoire pe puieți de corn comun, obținuți din sămânță în anul al doilea după răsărire. Cerințele față de factorii de mediu sunt modeste și se limitează la nevoia de lumină și căldură în timpul verii pentru o bună diferențiere a mugurilor florali și coacere a fructelor.
13.3 Principalele biotipuri de corn
Sortimentul cuprinde cele mai valoroase selecții atât ca producție dar și ca mărime a fructelor sau valoare nutritivă. Mai cunoscute sunt Mh 8, Mh 9, Tg. Jiu 1 și altele culese din zonele Mehedinți, Tg. Jiu, Argeș, Suceava, Vâlcca.
Mh 8. Biotip selecționat în județul Mehedinți, introdus în cultură în anul 1984.
Planta formează o coroană potrivit de mare de înălțime și 0,8 – lărgime, globuloasă și fructifică pe ramuri scurte. Producția de fructe în anul 7 de la plantare este de 3,5 kg/plantă, respectiv 3-5 t/ha.
Fructele sunt de mărime mijlocie de 1,3 – , de culoare roșii. Pulpa reprezintă cca. 83 % din fruct și are gust aer.
Epoca de coacere a fructelor este la mijlocul lunii august.
Mh 9. Biotip selecționat în județul Mehedinți, introdus în cultură în anul 1987.
Planta formează o coroană globuloasă, mijlocie, înflorește în luna martie.
Fructifică din anul 3 după altoire, iar în anul 7 s-au obținut 3 kg/pom
Fructele sunt mari de 1,8 – , eliptice, de culoare roșie intens, cu un conținut ridicat de pulpă și gust dulce acrișor și cu desprindere ușoară la coacere.
Epoca de coacere a fructelor este în decada a doua a lunii august.
Tg. Jiu 1. Selecționat din flora spontană în județul Gorj și introdus în anul 1986 în cultură.
Planta este destul de viguroasă, de formă piramidală și prezintă formațiuni de rod scurte. înflorirea este mijlocie în luna martie. Rodește din anul 3 după altoire și dă 3kg/pom.
Fructele sunt foarte mari de 2,4 – , oval cilindrice, de culoare roșie închis, cu un conținut ridicat de pulpă de cca. 84%, cu gust plăcut.
13.4 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
Înființarea plantației comportă aceleași operații de pregătire a terenului pentru plantare ca la orice altă specie de arbuști. Distanțele optime de plantare sunt de 4 – între rânduri și de 3 – pe rând.
Nu necesită intervenții deosebite de tăiere sau tratamente fitosanitare fiind considerată o cultură ecologică și economică.
13.5 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
În funcție de epoca de coacere, recoltarea fructelor se face manual sau prin scuturare începând cu decada a doua a lunii august și până la mijlocul lunii septembrie. Fructele pentru consum sau prelucrare se păstrează la rece în spații frigorifice la temperaturi de 1 – .
Valorificarea se face prin consum în stare proaspătă sau prin prelucrare în peltele, jeleuri, gemuri etc.
CAPITOLUL XIV
TEHNOLOGIA CULTURII CATINEI ALBE
Hippopbae rhamnoides L.
Fam. Ekagnaceae
14.1 Răspândirea și importanța speciei
Cătina albă este un arbust dioic care are ghimpi și crește sub formă de tufă sau arbore, fiind întâlnit în flora spontană. în Europa este mult răspândită în țările CSI ex. Ucraina, Kazahtan, Georgia, Azerbaidjan etc, iar la noi în zonele subcarpatice din Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea ca și în Delta Dunării. Unele selecții valoroase au fost luate în cultură în anii 80, înființându-se plantații în județele Iași, Bacău, Tulcea, Argeș, Vrancea, Buzău etc. Anual, din flora spontană și din micile plantații organizate se recoltează 1.200 – 1.500 t fructe, cea mai mare parte pentru export în Germania etc. Fructele au o valoare alimentară și terapeutică deosebită, datorită bogăției în vitamina C – 210 mg%, provitamina A – 6,7 mg%, vitamina E – 10 mg%, vitamina F – 8 mg%, inozitol – 67 mg%, în acizi (acid malic – 4l g/l, acid citric – 12 g/l) și săruri minerale (calciu – 120 mg%, potasiu – 165 mg%, fosfor – 200 mg%, magneziu – 186 mg%, fier – 14 mg%), în zaharuri 15,5% și proteine 1,4%. Valoarea energetică a fructelor este de 100 calorii la 100 g.
14.2 Particularități biologice și cerințele plantei
Cătina albă se caracterizează prin rusticitate și un sistem radicular trasant foarte dezvoltat pe care cresc nodozități sferice cu care fixează azotul în sol. Fiind plantă dioică, plantele femele și mascule sunt distincte, florile femele fiind brun-verzui, unisexuate și se deschid cu mult înainte de apariția frunzișului; florile mascule, sunt sesile (fără corolă) și reunite în 4 – 6 ciorchini scurți, dispuși pe ramurile din anul precedent. Fructul este o bacă ovală sau sferică, de 7 – , suculentă, de culoare portocalie. La înființarea plantației este obligatorie prezența ambelor tipuri de plante, femele și mascule, pentru polenizare și fecundare în raport de 8:2.
Înmulțirea plantelor se face prin drajoni și butași lemnificați care se fortifică în pepinieră timp de 1 – 2 ani. De asemenea, cătina se înmulțește și prin semințe, însă plantele astfel obținute se pot folosi numai pentru fondul silvic sau în scop decorativ întrucât calitatea fructelor este inferioară.
Cerințele plantei față de temperatură sunt minime. Suportă geruri de și suportă arșițe de +. crește și rodește pe orice tip de sol inclusiv nisipuri, terenuri degradate, halde miniere, săraturi etc. datorită însușirii de a fixa azotul atmosferic.
14.3 Sortimentul și descrierea soiurilor
Pentru cultură în plantații specializate s-au selecționat biotipuri cu fructe mari, care au un conținut ridicat în vitaminele A și C, care se recoltează ușor,de vigoare mai mică și cu puțini spini pe lăstari. In prezent, pentru înmulțire se recomandă soiul Moldova (Șerpeni), selecțiile Adamachi 7 și 8, Delta 1 și 2, Mărăcineni 1.
Moldova. Soi selecționat la I.C.P.P. Pitești și omologat în anul 1984.
Planta este viguroasă, crește erect și are lăstari cu spini lungi, mari. Fructificarea are loc pe lăstari mijlocii și lungi. înflorește în luna martie, rodește din anul 2 după plantare. Producția medie pe plantă este de 8 – , încă din anul 3 de la plantare, respectiv 10 – 12 t/ha. Fructele sunt mari, de , oval cilindrice și culoare portocalie. Ele se mențin pe plantă timp îndelungat, chiar și peste iarnă.
Coacerea fructelor are loc la sfârșitul lunii septembrie și în luna octombrie.
Selecția Delta 1. Selecție obținută la I.C.D.R Pitești din plante provenite din flora spontană a Deltei. Planta este viguroasă și prezintă formațiuni fructifere scurte și mijlocii. înflorește la sfârșitul lunii martie, iar producția este de 4 – 6 kg/plantă.
Fructele sunt foarte mari de în medie, rotunde, de culoare portocalie și cu peduncul lung.
Coacerea fructelor are loc în luna octombrie.
Selecția Delta 2. Selecție obținută la I.C.D.R Pitești din plante provenite din flora spontană a Deltei. Planta are vigoare mijlocie, iar lăstarii prezintă ghimpi moi. înflorește la sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie.
Fructele sunt de mărime mijlocie de 0,30 – , oval – alungite, de culoare portocalie. Coacerea fructelor are loc în luna septembrie.
14.4 Înființarea plantației și tehnologia de cultură
La înființarea unei plantații este necesar să se țină seama de caracterul dioic al plantei care presupune așezarea în aceeași parcelă a plantelor femele și a plantelor mascule, în raport bine determinat 1 la 5 sau 2 la 8. Distanțele de plantare sunt de 3,5 – între rânduri și 1,2 – pe rând, iar conducerea poate fi ca tufă sau ca pom, în care caz se aplatizează pe rând prin tăieri adecvate. Intrarea pe rod are loc începând din anii 2 – 3 după plantare, iar tăierile de fructificare se fac periodic și constau în eliminarea ramurilor rupte, îndesite și în scurtarea axului pentru limitarea înălțimii.
Spre deosebire de alte specii nu necesită tratamente fitosanitare, fiind o cultură ecologică.
14.5 Recoltarea, păstrarea și valorificarea fructelor
Culesul fructelor (bace) se face manual sau prin scuturare în care caz se folosesc substanțe bioregulatoare, cât mai târziu între 20 septembrie și 1 noiembrie când fructele au acumulat o cantitate maximă de substanțe nutritive, vitamine, săruri minerale, zaharuri etc.
Fructele se consumă în stare proaspătă sau prelucrate sub formă de sirop, uleiuri, ceaiuri, uscate etc. și se păstrează până în ianuarie – februarie.
Soiuri de cătină
CAPITOLUL XV
TEHNOLOGIA CULTURII DUDULUI
Morus alba L.
Fam. Moraceae
15.1 Origine și importanța culturii
Specia principală a acestui gen este Morus alba L. – dudul alb, originar din China. Din ea provin tipurile și soiurile de dud cultivate la noi. Are și varietăți decorative ex. pendula, pyramidalis.
Cu totul sporadic se întâlnesc la noi și speciile Morus nigra L. – dudul negru, originar din Iran, și Morus rubra L. – dudul roșu american, însă frunzele acestora fiind pieloase și cu un conținut prea ridicat în celuloză, nu sunt indicate în creșterea viermilor de mătase.
Dudul se cultivă în principal pentru frunzele lui, utilizate la hrănirea viermilor de mătase. Dealtfel, sporirea producției sericicole în țara noastră este legată direct de extinderea și modernizarea plantațiilor de dud.
Lemnul de dud fiind tare și rezistent, cu o culoare albă-gălbuie, este utilizat la fabricarea mobilei, a instrumentelor muzicale, roților și butoaielor.
Dudul se folosește ca specie de aliniament, ca plantă ornamentală ex.varietatea pendula, în garduri vii și perdele de protecție.
Între soiuri există diferențe mari în ce privește mărimea, forma și grosimea limbului frunzei, rezistența lui la ofilire după detașarea de pe plantă, conținutul în substanță uscată și în substanțe proteice. Astfel, la unele soiuri (Galicea 1, Roz de Lombardia), frunzele recoltate pierd în 12 ore numai 9-13% din greutatea lor, iar la altele (Multicaulis) peste 34%. Conținutul frunzelor în substanțe proteice variază de la 23% la dudul comun până la 30 – 32% la Multicaulis, Roz de Lombardia. Soiurile de dud cu un conținut mai ridicat de substanțe proteice în frunze asigură obținerea unor gogoși cu un randament mare de mătase.
De regulă, dudul este o plantă unisexuată dioică, mai rar monoică. Unele soiuri de dud ca Galicea 2, Basarabi, Calafat, Zafîr, au numai flori bărbătești și deci nu se pot înmulți prin semințe, ci numai vegetativ.
Fructul dudului (dudă, agudă), denumit și soroză, este o asociere de nucule, cu o lungime de 1 – , de formă cilindrică, ovală sau rotundă.
Înmulțirea dudului, la tipurile și soiurile care produc fructe, se poate face prin semințe sau pe cale vegetativă.
Duzii înmulțiți prin semințe încep să fructifice la vârsta de 3 – 4 ani; cei obținuți pe cale vegetativă pot rodi chiar în anul altoirii, dacă altoii au muguri de rod diferențiați. Durata de viață a dudului este de 15 – 20 ani în cultură intensivă și de 45 – 50 ani în cazul creșterii mai libere. Unele exemplare de dud pot depăși vârsta de 100 de ani și, în mod cu totul excepțional, chiar 300 de ani în Asia Centrală.
15.2 Cerințele dudului față de condițiile de mediu
Dudul este o plantă iubitoare de căldură. Circulația sevei începe primăvara, la o temperatură medie zilnică de 6 …8°C, iar dezmuguritul are loc la . Temperatura optimă de creștere este de 16 … pentru sistemul radicular și 20 … pentru lăstari. Pentru a se dezvolta normal, dudul are nevoie de circa 200 zile cu temperaturi medii zilnice de peste . în perioada de repaus, dudul rezistă până la sau chiar .
Cerințele față de apă ale dudului sunt potrivit de mari. Menținerea frăgezimii frunzelor este condiționată de satisfacerea solului cu apă în perioadele secetoase.
Față de lumină, dudul are cerințe mari. Suportă însă și un anumit grad de umbrire, fapt care permite cultura lui intercalată, în livezi și în perdelele de protecție. Duzii crescuți în condițiile unei lumini insuficiente prezintă frunze subțiri, care se vestejesc ușor și au valoare nutritivă scăzută.
Cerințele față de sol. Dudul dă cele mai bune rezultate în soluri mijlocii, profunde și bogate în substanțe nutritive. Umiditatea optimă a solului pentru dezvoltarea normală a rădăcinii dudului este de 70 – 80% din capacitatea de câmp. Excesul de umiditate în sol duce la asfixierea rădăcinilor.
15.3 Principalele soiuri de dud
În țara noastră se cultivă soiurile de dud caracterizate succint în Tabelul 15.1.
Tabelul 15.1
Principalele soiuri de dud cultivate în țara noastră
15.4 Specificul culturii dudului
Dudul se cultivă în mai multe tipuri moderne de plantații:
Plantații superintensive sub formă de tufă joasă, cu distanțe de plantare de între rânduri și 1 – pe rând (3.333 – 6.666 plante la ha). Trunchiul are o înălțime de 15-. Plantele se conduc în formă de vas și încep să dea producție de frunză din al doilea an de la plantare și au o durată de producție rentabilă de 15 – 20 de ani.
Plantații intensive și superintensive de dud cu trunchi pitic de 30 – , care se conduc tot în formă de vas, însă au distanțe de plantare mai mari: 3 x , 2,5 x sau 2 x . Prima producție rentabilă de frunză se obține în al cincilea an de la plantare, iar plantațiile durează până la 30 de ani.
Plantații de dud superintensive de tip pajiște, cu distanța de plantare de 1 x sau 1 x , care se experimentează și în țara noastră (Eufrosina Craiciu, 1972). Deoarece exploatarea pajiștei presupune tăierea ramurilor de 1 an de la suprafața solului, plantațiile se înființează cu material săditor pe rădăcini proprii, înmulțit prin marcotaj, iar nu prin altoire, deoarece odată cu suprimarea ramurilor de la colet s-ar distruge altoiul și s-ar stimula lăstărirea portaltoiului, deci a dudului comun, cu producție scăzută și frunză de calitate inferioară.
In anul plantării, vergile de dud se scurtează la 1 – 2 ochi de la nivelul solului. In anul al doilea se obține prima producție de frunză, prin cosirea culturii la nivelul solului, în perioada creșterii viermilor de mătase. Cosirea se repetă an de an.
Plantațiile intensive și superintensive de dud se amplasează pe terenuri preta-bile la mecanizare și irigare ,când sunt în zone secetoase. Terenul se îngrașă cu 30 – 40 t/ha gunoi grajd, 600 – superfosfat și 300 – sare potasică, iar apoi se desfundă la adâncimea de 50 – .
Plantațiile se înființează cu duzi altoiți în pepinieră în ochi crescând. în cazul unor soiuri ex. Cattaneo se pot utiliza și duzi pe rădăcini proprii obținuți din marcote și butași.
Plantarea de toamnă, încheiată cu cel puțin două săptămâni înainte de venirea înghețurilor persistente, dă rezultatele cele mai bune. In anii cu toamne secetoase sau prea ploioase, se poate planta și primăvara devreme.
Plantațiile de dud se amplasează în apropierea crescătoriilor de viermi de mătase, pentru a nu deprecia frunza prin transporturi la distanțe mari și a nu ridica costul ei. Ele se împrejmuiesc cu gard din plasă de sârmă, pentru a le proteja de atacul iepurilor.
Lucrările agrotehnice. In plantațiile tinere intensive și superintensive, solul se întreține ca ogor negru, iar îngrășămintele se administrează în dozele indicate în Tabelul 15.2.
Tabelul 15.2
Influența îngrășămintelor în cultura dudului la Orșova
Cercetările citate de Eufrosina Craiciu, (1967) arată că o plantație de dud care produce pentru creșterea de primăvară a viermilor de mătase 20 t frunze la ha, iar pentru cea de toamnă încă 4 t frunze, extrage din sol N, P2O5 și K2O; raportul N:P:K, în acest caz, fiind de 1:0,36:0,63.
Dintre îngrășăminte, gunoiul de grajd, în cantitate de 20 – 40 t/ha; este indicat să se administreze o dată la 3 – 4 ani. El se introduce în sol toamna, în perioada îngăl-benirii frunzelor, sub arătura adâncă, concomitent cu superfosfatul. Sarea potasică se administrează primăvara înainte de pornirea vegetației, la adâncimea de 10 – .
Azotul se aplică în trei reprize: prima – înainte de pornirea în vegetație a dudului în martie, a doua – înainte de executarea tăierilor de producție și folosirea frunzei în hrana viermilor de mătase în aprilie, a treia – după aplicarea tăierilor de producție (iunie), încorporându-se în sol la adâncimea de 10 – , după o ploaie.
Dudul din plantațiile intensive și superintensive reacționează foarte favorabil la îngrășarea extraradiculară cu soluție de îngrășăminte chimice complexe (NPK), în concentrație de 1,5%, aplicate în iulie-august, la intervale de 2 – 3 săptămâni. Se folosesc de fiecare dată soluție la ha.
Irigarea este necesară în plantațiile de dud situate pe nisipurile din sudul Olteniei, în Dobrogea și în alte zone secetoase. Se aplică 3-4 udări pe vară, din care 2 – 3 în iulie-august, respectiv în perioada când cresc lăstarii apăruți după aplicarea tăierilor de producție și când obișnuit este secetă.
La fiecare udare se dau 450 – apă la ha, astfel încât să se asigure umectarea solului pe o adâncime minimă de 60 – .
Tăierile de formare și de producție. în cultura intensivă, dudul se conduce în formă de vas cu trei brațe, care se scurtează la 45 – de la baza lor. Lăstarii care cresc lateral pe cele trei brațe se suprimă, ori de câte ori apar, și se folosesc în hrana viermilor de mătase, favorizându-se astfel apariția și dezvoltarea unui număr cât mai mare de lăstari la extremitatea acestor brațe. în urma tăierilor succesive a ramurilor anuale, de la extremitatea fiecărui braț se formează câte o îngroșare sau „pumn” (ca la salcie și salcâm). Recoltele mari și susținute de frunze ale dudului sunt asigurate tocmai prin trezirea la viață a mugurilor dorminzi, care se află în număr mare pe aceste îngroșări terminale ale celor trei brațe.
In vederea obținerii frunzei în cantități mari, dudul se taie anual, în perioada de vegetație în mai-iunie și nu în perioada de repaus. Se suprimă cu foarfecă sau ferăstrăul toate ramurile de un an ale coroanei cu lăstarii de pe ele, situate pe capetele îngroșate ale brațelor, la 1 – 2 ochi de la baza acestor ramuri. Dacă tăieturile se fac prea sus sau prea înclinate față de mugur, cepii se usucă. După efectuarea tăieturilor, rănile se acoperă cu mastic, pentru a evita pierderea sevei în cantități prea mari și a favoriza apariția cât mai rapidă a noilor lăstari și în număr mare. Prin această tăiere, producția de frunze practic se dublează, frunzele fiind mai mari și de calitate mult mai bună.
Prin tăierea ramurilor anuale ale dudului în proporție de 100%, în perioada de vegetație intensă (mai-iunie) se obțin cele mai ridicate producții de frunză. Deoarece dudul are capacitatea de a-și reface în timp foarte scurt aparatul foliar în urma acestor tăieri, care coincid cu perioada creșterii de primăvară a viermilor de mătase, frunza rezultată în urma tăierilor se folosește în modul cel mai economic în hrana acestora. Dacă se taie numai o parte ex. 50% sau 25% din ramuri în primul an, iar restul de 50% și respectiv 75% în anul următor se obțin cantități mai mici de frunză și de calitate mai slabă, deoarece ramurile netăiate cresc puternic, în detrimentul celor tăiate, care fiind înăbușite, se dezvoltă slab și în număr redus. Totodată, pe ramurile de doi ani se formează fructe în cantități mari, care diminuează producția de frunze cantitativ și calitativ (Tabelul 15.3).
Tabelul 15.3
Influența metodei de tăiere în verde a
plantațiilor intensive de dud
Tăierile în verde, repetate an de an, asigură menținerea coroanei duzilor la aceeași înălțime și ușurează considerabil lucrările de întreținere, inclusiv combaterea bolilor și dăunătorilor.
15.5 Principalele boli și dăunători.
Combaterea lor
Principalele boli ale dudului sunt bacterioza Pseudomonas mori, pătarea brună Mycosphaerela mori, făinarea Uncinula mori, iar dintre dăunători amintim omida păroasă Hyphantria cunea și păduchele din San Jose. Combaterea se face conform datelor din Tabelul 15.4.
Tabelul 15.4
Calendarul stropirilor la cultura dudului
CAPITOLUL XVI
TEHNOLOGIA CULTURII NUCULUI
Juglans regia L.
Fam. Juglandaceae
16.1. Importanța culturii
Nucul, una dintre cele mai vechi specii pomicole, are o importanță economică și socială deosebită, datorită valorii alimentare a fructelor sale, calității superioare a lemnului, folosirii celorlalte organe ale pomului (frunze, scoarță, endocarp, lăstari) ca izvor de materii prime pentru industria chimică, farmaceutică și ca specie decorativă și eco-ameliorativă de mare efect.
Importanța pomicolă rezidă în valoarea alimentară a fructelor. Spre deosebire de fructele celorlalte specii pomicole, nucile constituie un aliment complet și centrat; ele conțin substanțe grase (52-77%), substanțe proteice (12-25%), hidrați de carbon (5-24%), substanțe minerale (1,3-2,5%), vitamine etc.
În stare proaspătă fructul conține: 17,57% apă, 11,05% materii azotoase, 41,58% materii grase, 26,5% materii extractive, 1,3% celuloză, 1,6% cenuși. Este fructul cel mai bogat în Cu și Zn; în plus, conține K, Mg, P, S, Fe, Co, vitaminele A, B, C, P (Jean Valnet, 2003).
Valoarea energetică a unui kilogram de miez de nucă este echivalentă cu pâine + carne + pește + prune uscate + pere, asigurând 6364 calorii (I.F. Radu, 1957, 1985; V. Cociu, 1958, V. Cociu și colab., 2005).
Cercetări privind calitatea nucilor californiene arată că miez de nucă are valoarea energetică de 630 kcal și conține cantități însemnate de proteine (), lipide (), carbohidrați (), minerale (calciu, cupru, mangan, fier. magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc) și vitaminele A, Bb B6 Bn, C etc, tabelul 16.1).
Nucile californiene conțin, de asemenea, o categorie largă de aminoacizi esențiali (6676 mg/100 g), aminoacizi neesențiali (7767 mg/100 g), metionină și cisteină (650 mg/100 g), phenylalanină și tyrosine (1067 mg) (tabelul 16.2).
Ca plantă tehnică, nucul asigură materia primă pentru numeroase ramuri ale industriei.
Miezul de nucă se poate consuma proaspăt, în produsele de cofetărie, iar datorită conținutului ridicat în grăsimi, din miezul de nucă se poate extrage un ulei excelent comestibil și tehnic, care, fiind sicativ, este foarte mult folosit în scopuri tehnice: în pictură, pentru fabricarea cernelii tipografice, a săpunului de lux, a lacurilor, pentru extragerea uleiurilor eterice, în obținerea numeroaselor produse cosmetice și farmaceutice.
Tabelul 16.1
Compoziția chimică a nucilor
Sursa: 1987 USDA Nutrient Database, Handbook 8
Turta rămasă după extragerea uleiului mai conține 48,51% substanțe proteice, 9,55%) grăsimi, 6,76% celuloză și 5,76% cenușă. De aceea este folosită la fabricarea halvalei, constituind totodată un foarte valoros nutreț concentrat în hrana animalelor și păsărilor (V. Cociu, 2005).
Fructele verzi, înainte de întărirea endocarpului, se folosesc pentru preparat dulceață, rachiu etc. Ele conțin o mare cantitate de vitamina C, de patru ori mai mult decât fructele de măceș și de 40 de ori mai mult decât sucul de portocale. de mezocarp nucă conține 5- vitamina C.
Tabelul 16.2
Conținutul în aminoacizi al nucilor ( miez nucă)
Sursa: 2006 USD A Nutrient Database
În afară de aceasta, mezocarpul mai conține 15-25% substanțe tanante de tip acid galic și egalic, ceea ce permite folosirea lui la tăbăcitul pieilor.
Coaja tare (endocarpul) este un combustibil cu putere calorică ridicată, se folosește în industrie pentru prepararea cărbunelui activ, a pietrei de șlefuit și a amestecurilor fine de linoleum (V. Cociu și colab., 2005).
Diferitele părți ale nucului (frunzele, lăstarii, mugurii, scoarța, rădăcinile) constituie un izvor de materie primă pentru extragerea taninului și a substanțelor colorante etc. Populația de la sate apreciază nuanțele obținute prin folosirea frunzelor de nuc, calitatea și rezistența lor fiind mai bună decât a celor chimice.
Nucul este mult apreciat și pentru lemnul său de calitate superioară. Lemnul de nuc se distinge printr-o mare rezistență, plasticitate și finețe. Se prelucrează ușor, se lustruiește foarte bine, nu este atacat de insecte, fiind căutat pentru fabricarea mobilei de lux, pentru sculptură, în industria avioanelor și automobilelor (V. Cociu, 2005).
Ca plantă medicinală, nucul a fost folosit și în trecut în medicină, atribuindu-i-se diferite virtuți (vertus). Dacă s-ar lua în considerare toate recomandările făcute de medicina empirică și de fitoterapeuții secolului trecut, ar trebui să se accepte nucul ca remediu universal.
Folosirea nucului ca antidot a fost mult răspândită. Mithridate își prepara antidoturile sale după formula lui Pliniu, macerând împreună două nuci, două smochine, 20 frunze de ruta (Ruta graveolens) și un grăunte de sare (J. Valnet, 2003).
După o veche doctrină greacă, o nucă era comparată cu un cap de om (învelișul verde corespunde pielii și părului, coaja – oaselor craniene, miezul – creierului, iar tegumentul – meningelor), de unde se trăgea concluzia că nucile au fost date pentru a trata bolile de cap și în special bolile mintale (J. Valnet, 2003). În scopuri medicinale se recomandau frunzele de nuc, uleiul și miezul.
Sucul din frunzele de nuc era folosit ca vermifug, ca tonic, ca unguent pentru ulcere etc. Frunzele de nuc au efect astringent datorită taninurilor, ușor hipotensiv, hipoglicemiant, antiinflamator, dezinfectant urinar, antidiareic, antiseptic gastrointestinal.
Adepții homeopatiei recomandă mezocarpul pentru tratamentul acneei, iritațiilor, vomelor etc. (St. Mocanu, D. Rădulescu, 2005).
Pliniu și Dioscoride atribuiau uleiului de nucă proprietatea de a vindeca afecțiunile ochilor și intoxicațiile. Miezul de nucă este foarte nutritiv (proteine, grăsimi), fiind indicat pentru diabet, tuberculoză, scrofuloză, sifilis, nefrite (ajutător), enurezis.
Uleiul de nucă, având 73-84% acizi grași polinesaturați, se situează înaintea uleiului de floarea-soarelui (50-60%) și a celui de porumb (40-50%) pentru proprietățile sale anticolesterolice. Intern, poate fi folosit pentru combaterea teniei, în litiaza renală în cadrul unui tratament incluzând ulei de migdale dulci și infuzie de paie de ovăz, pentru tratarea enurezisului. Extern, pentru frecționarea corpului la copiii rahitici, anemici și în dermatite.
Cercetări efectuate la nucile californiene au arătat că uleiul de nucă constituie o sursă de acid linoleic și inoleic. Nucile californiene conțin aproximativ 70% ulei, care în principal este bogat în acizi grași și polinesaturați, esențiali pentru sănătate (tabelul 16.3) (2006 USDA Nutrient Database).
Ca specie pomicolă, nucul prezintă și alte avantaje. Deși crește lent și intră relativ târziu pe rod, datorită rădăcinilor sale foarte dezvoltate și cu creștere rapidă în primii ani după plantare, nucul prezintă importanță în ameliorațiile agrosilvice pentru fixarea terenului și ca specie principală în perdelele de protecție.
Coroana masivă, trunchiul puternic, coaja cenușie și netedă, frunzele mari de culoare închisă și aromate, fac din nuc una dintre speciile decorative de mare efect.
Fiind în același timp o plantă pomicolă, tehnică, forestieră, medicinală, dendrologică și amelioratoare, nucul este considerat pe drept cuvânt una dintre cele mai importante specii pomicole din țara noastră.
Tabelul 16.3
Compoziția uleiului de nucă
16.2. Situația actuală și tendințe de viitor
Pe plan mondial
Datorită sistemului de cultură extensiv, practicat în majoritatea țărilor (excepție S.U.A., Franța), nu se cunosc exact suprafețele cultivate, numărul pomilor și producția de fructe, în majoritatea situațiilor fiind stabilite prin evaluare.
Comparativ cu alte specii pomicole, suprafețele ocupate pe glob cu plantații comerciale de nuc sunt mult mai mici și în puține țări.
Producția de fructe pe plan mondial, la principalele specii pomicole, este prezentată în tabelul 4. Se constată că în medie, în perioada 1990-2001, producția mondială de nuci a fost de 1063,2 mii tone, față de 51999,5 mii tone la măr, 13076,7 mii tone la păr, 11173,1 mii tone la piersic și nectarin, 7216,5 mii tone la prun etc.
Producția mondială de nuci a crescut în perioada 1990-2001 cu 125,7% față de perioada 1980-1989. Un procent mai mare de creștere s-a înregistrat la speciile măr (132,7%), păr (138,8%), piersic și nectarin (139,4%) căpșun (130,6), alun (131,4%) (tabelul 16.4).
Tabelul 16.4.
Evoluția producției mondiale de fructe la
principalele specii pomicole
Din datele statistice, se constată că, pe plan mondial, producția de nuci a înregistrat o creștere de la 793,61 mii tone în 1980 la 1221,4 mii tone în 2001. Principalele țări producătoare de nuci, în 2001, au fost în ordine: China (330,0 mii tone), S.U.A. (225,0 mii tone), Iran (135,0 mii tone), Turcia (122,0 mii tone), urmate la distanță mare de Ucraina (52,0 mii tone), România (25,0 mii tone), India (31,0 mii tone), Iugoslavia (23,8 mii tone), Grecia (20,0 mii tone) și Franța (27,0 mii tone) (tabelul 15.5).
Pe continente, cele mai mari producții în perioada 1990-2001 s-au înregistrat în Asia (523,7 mii tone), cu o creștere față de media 1980-1989 de 162,8%, America de Nord (218,17 mii tone) cu o creștere de 111,8% față de 1980-1989, America de Sud (22,72 mii tone) cu o creștere față de perioada 1986-1989 de 133,6%. în Europa și Africa, producțiile medii au scăzut, de la 236,29 mii tone, înregistrate în perioada 1980-1989, la 177,09 în perioada 1990-2001 în Europa și respectiv de la 32,65 mii tone la 6,26 mii tone în Africa (tabelul 16.6).
În anul 2001, s-a înregistrat o producție de 1221,4 mii tone, din care 676,4 mii tone în Asia, 225,0 mii tone în America de Nord, 277,75 mii tone în Europa, 24,14 mii tone în America de Sud, restul în celelalte continente (Africa, Oceania).
Tendințe
Principala cale de modernizare a culturii nucului este ameliorarea genetică. Principalele obiective de ameliorare genetică a nucului, în toate programele cunoscute, inclusiv în România, se referă la: fructificarea pe ramuri laterale, însușire de bază pentru soiurile de mare productivitate și rodire timpurie; dezmugurirea și înflorirea târzie, pentru a reduce pericolul brumelor târzii; toleranța la atacul de bacterioză, frecvent în plantațiile mai dese și cu creștere mai puternică a lăstarilor, de asemenea la antracnoză; mărirea fructului (peste ) și procent ridicat de miez (peste 40%) din greutatea totală a fructului, coaja subțire ușor de spart, lemnoasă, cu sudura valvelor bună (V. Cociu, 1999).
Creșterea producției de nuci este legată de intensivizarea culturii nucului. Regularitatea producției anuale, caracter important asupra potențialului de producție, este legată de tardivitatea dezmuguritului și înfloririi, pentru că există riscul gerurilor tardive de primăvară. Cea mai mare parte a varietăților franceze și iugoslave au o dezmugurire tardivă (E. Germain, 1992).
Crearea de varietăți homogame contribuie, de asemenea, la corectarea efectelor nefaste ale condițiilor climatice nefavorabile polenizării.
Rezistența la boli, în special la bacterioză, constituie astăzi o problemă a culturii nucului ce poate reduce producțiile cu 89-100%. Selecția de genotipuri rezistente la bacterioză constituie o prioritate, astfel că, sub egida CEE, se fac prospecțiuni în populațiile de nuci din N-E Spaniei și Portugaliei, regiuni unde datorită climatului relativ cald și precipitațiilor foarte ridicate, sunt favorabile dezvoltării acestei boli.
Pagubele produse de antracnoză (Gnomonia leptostyla) sunt minore în Franța, necunoscute în California, dar pot produce pagube importante în anumite zone din Europa și Turcia. In aceste țări se caută selecții în populațiile locale cu bună toleranță (E. Germanin, 1992).
În majoritatea țărilor sistemul de cultură este extensiv, excepție fac SUA și Franța. Pentru creșterea producțiilor de nuci la hectar se impune trecerea la sistemul de cultură intensiv, acesta fiind posibil prin folosirea varietăților cu fructificare laterală. Acest tip de fructificare este rar întâlnit la specia Juglans regia, dar se găsește la populațiile locale din zona mediteraneană, Iran, China și populațiile de nuci din Chile. Acest caracter esențial este asociat cu intrarea pe rod rapidă și un nivel de productivitate ridicat.
Intensivizarea culturii nucului este posibilă prin folosirea unor sisteme de cultură moderne și a soiurilor cu fructificare laterală.
În Franța, E. Germain și colab. (1995) arată că sistemul gard fructifer este din ce în ce mai popular. Prin folosirea acestui sistem și a soiurilor cu fructificare laterală (Pedro, Lara), este posibil să se obțină până la 3 t/ha la 5 ani de la ratare, iar în următorii ani 6-8 t/ha.
Intensivizarea culturii nucului a fost introdusă și în Spania, prin folosirea varietăților Serr, Hartley, Vina și a formelor de conducere goblet și leader central modificat (A. Ninot, 1995).
Varietățile cu fructificare laterală (Serr, Chico, Sundland, Chandler, Tulare), constituie baza livezilor californiene, tehnicile culturale fiind bine stăpânite în SUA (L. Hendricks, 1995).
Sortimentul de soiuri de nuc utilizat pe plan mondial este destul de restrâns, comparativ cu alte specii pomicole. Fiecare zonă ecologică are în general un sortiment specific, cu soiuri formate chiar în acele condiții.
În vederea îmbunătățirii sortimentului de soiuri, continuă selecția unor hibrizi naturali din diferite populații autohtone în majoritatea țărilor și se dezvoltă programe de ameliorare genetică a nucului, în vederea creării unor soiuri cu valoare superioară celor existente. O serie de programe de ameliorare a sortimentului se află în curs de desfășurare în Iran, Turcia, Ungaria, Portugalia, Italia, Grecia, Franța, România etc. (S.M. Sen și colab., 1999; A. Kazankaya și colab., 1999; Y. Akca și colab., 1999; R. Miletic și colab., 1999; P.V. Kondratenko și colab, 1999; S. Wang și colab, 1999 etc).
Programe genetice de ameliorare a portaltoilor sunt în curs de desfășurare în diferite țări: Franța, SUA, Spania, România. Ele prevăd obținerea de portaltoi, prin selecție sau hibridări interspecifice, cu toleranță la CLRV, rezistență la bolile sistemului radicular, vigoare mare, compatibilitate cu soiurile de perspectivă (E.Germain, 1992; I.Godeanu, 1988).
În România
Pe teritoriul României, nucul are o existență și tradiție milenară. Cercetările făcute de Sziladi Zoltan, în regiunea Orșova Mehadia, au dovedit prezența nucului încă din era terțiară.
Încă cu 2000 ani în urmă, Ovidiu, exilat la Tomis, scria despre nuc: „Puțin pretențios, el crește chiar pe marginea drumurilor și nu se teme de nimic, nici de vânturi, nici de tunet, nici de ploaie, nici de arșiță”.
Tabelul 15.5
Principalele țări producătoare de nuci pe glob și producția medie (mii tone)
Tabelul 15.6
Evoluția producției de nuci pe continente (mii tone)
Aprecierea de care s-a bucurat și răspândirea largă pe care a avut-o nucul în trecut s-au răsfrânt și în toponimie, numeroase localități fiind denumite în acest sens: Nucet, Nucetul, Nuci, Nucșoara (V. Cociu, 2004).
În trecut, nucul a fost foarte răspândit, țara noastră numărându-se printre cele mai mari producătoare de nuci. Până la primul război mondial, nucul ocupa al treilea loc, după măr și prun, în ceea ce privește numărul pomilor în cultură, producția obținută și importanța economică. Fructele și lemnul de nuc făceau obiectul unui comerț intens cu țările străine.
Din datele prezentate în tabelul 16.7 se contată că, în România, numărul nucilor și producția de fructe a înregistrat oscilații mari de la o perioadă Ia alta. O scădere evidentă a numărului de pomi și a producției se constată în perioada 1938-1948, adică în timpul și imediat după al doilea război mondial.
Cauzele care au dus la această situație sunt multiple, dar se consideră că defrișarea masivă pentru valorificarea lemnului, lucrările de sistematizare și organizare a teritoriului și ritmul redus al plantărilor sunt esențiale.
Scăderea numărului de pomi și a producției s-a datorat și iernilor excesiv de geroase în anii 1928-1929, 1940-1941, 1941-1942, 1962-1963.
Tabelul 16.7
Date statistice cu privire Ia cultura nucului în România
Din început să se acorde o atenție sporită extinderii speciilor nucifere. Dacă în perioada 1976-1980 extinderea nucului s-a făcut, în special, în gospodăriile populației, folosindu-se material săditor provenit direct din sămânță, începând cu 1981 s-au înființat primele plantații de nuc în masiv cu material săditor altoit. Astfel de plantații au fost înființate în Gorj, Bihor, Iași, Dolj, Constanța.
Începând cu anul 1975 s-au pus bazele unei activități moderne de cercetare și dezvoltare a culturii nucului în România. Preocupările privind stabilirea unui sortiment la nuc sunt de dată recentă în țara noastră. Plantațiile existente sau pomii cultivați izolat provin din sămânță, motiv pentru care producția de fructe este foarte heterogenă și de calitate discutabilă, însă se întâlnesc și biotipuri valoroase, chiar superioare unor soiuri recunoscute în nucicultura mondială.
Primele lucrări în scopul obținerii de soiuri autohtone au fost începute în anul 1958 la S.C.P.P. Geoagiu de către N. Meza și V. Cociu, la care, ulterior, s-au alăturat alte stațiuni pomicole, lucrările fiind continuate de o serie de cercetători.
În urma activității de cercetare, au fost omologate 18 soiuri de nuc și doi portaltoi (Tg.Jiu, Secular R-M), s-a elaborat tehnologia de producere a materialului săditor altoit, s-au abordat aspecte noi în privința tehnologiei de cultură, toate acestea în contextul intensivizării culturii nucului în România.
Producția de nuci în România a fost, în anul 2001, de 25,0 mii tone, ceea ce reprezintă 2,04% din producția mondială, situând țara noastră pe locul 8 în lume după China, SUA, Iran, Turcia, Ucraina, India și Franța.
Deși în ultimul deceniu s-a reușit ca numărul nucilor existenți în cultură să depășească pe cel din 1938, producția de fructe este de peste 4 ori mai mică. Principalele cauze care au contribuit la această situație ar fi suprafața mică a actualelor plantații și calitatea inferioară a materialului biologic care, în mare majoritate, este nealtoit.
Pentru extinderea și modernizarea culturii nucului în România, se recomandă în următoarea perioadă, amplificarea cercetărilor privind îmbunătățirea sortimentului cu noi soiuri care să se preteze la cultura intensivă și stabilirea tuturor verigilor tehnologice (I. Godeanu și colab., 1994).
În prezent, se continuă munca de cercetare în vederea ameliorării sortimentului la nuc și găsirii unor soiuri pretabile la cultura intensivă (I.Godeanu și colab., 1995; I. Godeanu și colab., 1997; M. Botu și colab., 1995; I. Deaconu și colab., 1995).
În ceea ce privește producerea materialului săditor, metodele de înmulțire vegetativă prezintă o deosebită importanță pentru etapa actuală și viitoare a culturii nucului.
16.3. Originea și răspândirea principalelor specii de nuc
Taxonomic, nucul este încadrat în genul Juglandaceae, ce are circa 40 specii (T. Bordeianu și colab., 1967; I. Botu și colab., 1994) (tabelul 16.8).
După unii autori (V. Cociu și colab., 1983), cele 40 de specii ale genului Juglans sunt grupate în 3 secțiuni (Dioscaryon, Cardocaryon și Rhysocaryon); alții consideră că genul Juglans cuprinde 20 specii care se hibridează între ele și sunt clasificate în 4 secțiuni: Trachycaryon, Cardocaryon (nuci cenușii), Rhyzoca-ryon (nuci negri) și Dyoscaryon (nuci albi) (Manning, 1978 citat de E. Germain, 1992), caracterizate prin următoarele particularități:
Tabelul 16.8
Taxonomia speciilor de Juglans
Secțiunea DIOSCARYON Dode.
Nucii din această secțiune au scoarța de culoare albă – argintie mată, care se menține netedă timp îndelungat. Lăstarii, pețiolul frunzelor și a foliolelor sunt glabre. Foliolele, în număr de 5-9, sunt întregi, ultima mai dezvoltată, primele 2 de la bază mai puțin dezvoltate.
Fructele sunt solitare sau grupate în număr mic (2-4). Mezocarpul este perfect neted și dehiscent. Endocarpul, de culoare cafenie deschis, este în general rugos, cu interiorul împărțit în loje. Pereții despărțitori sunt coriacei, uneori puțin lignificați, dar totdeauna mici. Peretele principal rămâne în general mic în regiunea de contact cu coaja, ceea ce ușurează mult scoaterea miezului. Miezul este acoperit cu un tegument de culoare galbenă sau galben deschis.
Tipul reprezentativ al acestei secțiuni este nucul comun, Juglans regia L. Celelalte specii sunt considerate de unii autori ca simple ecotipuri sau subspecii (T. Bordeianu și colab., 1967; V. Cociu și colab., 1983).
Secțiunea CARDOCARYON Dode.
Nucii din această secțiune cresc izolați prin păduri și tind spre un port ridicat. Au ramuri groase și fructe foarte variabile ca aspect, conțin un miez excelent la gust, dar aproape cu neputință de scos din coji, din cauza pereților despărțitori tari. Cuprinde specii originare din Japonia, China, Manciuria și California.
Secțiunea THYSOCARYON Dode.
Nucii din această secțiune au scoarța de culoare mai mult sau mai puțin închisă, care, chiar din anul doi de viață, capătă un aspect foarte fisurat (ritidom precoce). Pubescența organelor vegetative este slabă; lăstarii tineri prezintă însă o pubescența temporară.
Frunzele au 9-25 foliole, ultima mai redusă și cu marginile dințate; cicatricea pețiolului este cordiformă. Fructele sunt solitare sau grupate în număr mic. Mezocarpul este glabru, deși rugos, gros și puternic aderent la fruct. Endocarpul este colorat în brun, mai mult sau mai puțin închis. Pereții despărțitori sunt întotdeauna groși, cu multe sinuozități. Miezul umple cavitatea valvelor și se scoate greu; tegumentul este colorat în brun.
Nucii din această secțiune prezintă un interes limitat din punct de vedere al fructelor. în schimb, deși lemnul lor este ceva mai ușor decât cel de nuc comun, este căutat pentru calitățile sale tehnologice superioare și coloritul mai intens (T. Bordeianu și colab., 1967; V. Cociu și colab., 1983).
Principalele specii ale genului Juglans
Juglans regia L. Nucul este una dintre cele mai vechi specii pomicole care a avut o vastă arie de răspândire. Cu milioane de ani în urmă, nucul se întindea în Groenlanda și Siberia, pe malurile fluviului Obi. Aria naturală de răspândire cuprindea Birmania, nordul Iranului, ajungând până în Japonia.
După studiile publicate de N.V. Vavilov, pe glob există 3 nuclee de răspândire naturală a nucului comun:
– chinezesc, cuprinzând zonele centrale și vestice ale Chinei;
– asiatic-mijlociu, cuprinzând India de nord-vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan și nordul Kirghiziei;
– asiatic-vestic, cuprinzând Asia Mică, Transcaucazia și Iranul (G Colpacci, 1974).
Alți autori consideră că arealul nativ al acestei specii cuprinde Munții Car-pați, S-E Europei, Turcia, Irak, Iran, unele zone în jurul Munților Himalaya etc.
Vavilov (1941) a considerat că Juglans regia are centrul primar de origine în Asia Centrală și Orientul Apropiat, dar Comănici (1980) aduce argumente și stabilește și un centru secundar în Republica Moldova (I. Botu și colab., 1994).
Un centru secundar restrâns la o zonă atât de redusă este foarte dificil de susținut. In concordanță cu documentele istorice și situația prezentă, acest centru secundar este mult mai extins și cuprinde arcul Carpatic (extra și intra), R. Moldova, Serbia, Grecia, Bulgaria și Macedonia.
Un centru genetic secundar în S-E Europei este admis cu ușurință ca urmare a fondului genetic existent în această zonă (I. Botu și colab., 1994). Arealul de cultură al speciei s-a extins din China (Tibet) spre Asia Mică, Grecia și Imperiul Roman cu 2-3 secole î.Ch. în jurul anului 1700 d.Ch. a trecut în America de Nord, apoi mai târziu în America de Sud, Australia etc. (T. Bordeianu și colab., 1967).
Pentru frumusețea pomului, valoarea nutritivă, gustul bun al fructelor, nucul se numea la romani ghinda lui Jupiter (Jovis glans) sau nucul regal (Juglans regia).
În cultură, nucul este cunoscut din timpuri străvechi, la început în China, unde a fost introdus din Tibet în timpul dinastiei Han, cu mult timp înaintea erei noastre, apoi în Japonia și India, unde figurează în cele mai vechi manuscrise.
Teophrast (374-287 î.Ch.) scria că nucul creștea sălbatic, împreună cu castanul și fagul, prin pădurile din munții Greciei.
În partea europeană a C.S.I. (fosta URSS), cultura nucului este cunoscută la începutul sec. al XIX-lea, mai întâi în Crimeea, adus din Turcia și Grecia, de unde denumirea de gretzkii oreh, apoi în regiunea de S-V a Ucrainei, adus din România, de unde și denumirea de voloshskii oreh pe care o are în această parte (V. Cociu, 1958; T. Bordeianu și colab., 1967). Americanii, pentru a-1 distinge de nucul negru american, l-au numit nuc englez.
Cei mai mulți pomicultori preferă numele de nuc persan, fiind asociat cu locul de origine al speciei, însă în literatura de specialitate este prezent sub diferite denumiri: nuc, nucul comun, nucul carpatic, nucul englez, nucul regesc etc. (T. Bordeianu și colab., 1967; V. Cociu și colab., 1983).
Juglans nigra L. Nucul negru est-american este originar dintr-o zonă ce se întinde de la Oceanul Atlantic până în Texas, Oklahoma, Kansas și Nebraska și din sudul Marilor Lacuri până în Golful Mexic (H.I. Forde, 1975).
Pomul atinge înălțimea de și are diametrul trunchiului de . Nucile au coaja rugoasă, tare și groasă cu un mezocarp gros și aderent.
Pomii de J. nigra au fost descoperiți în pădurile originare din estul SUA. Lemnul este foarte mult apreciat pentru mobilier și tâmplărie, iar fructele sunt apreciate pentru valoarea alimentară și aromă.
Este folosit pentru ornament, portaltoi și genitor în lucrările de ameliorare. Din J. nigra au fost selecționați cultivaruri pentru producția superioară și calitatea nucii (H.I. Forde, 1975).
Juglans sieboldiana Maxim. Nucul japonez, originar din Japonia. In prezent este cultivat într-o proporție limitată în multe țări.
Pomul atinge aproximativ înălțime și are o coroană largă, frunzele sunt foarte pubescente pe fața inferioară, iar nucile sunt de obicei netede până la rugoase și alungite până la rotunde, cu coajă tare. Juglans sieboldiana Maxim Mat, este o varietate botanică a lui Juglans sieboldiana.
Juglans sieboldiana a fost introdus în SUA pe la 1870 într-o pepinieră în Valea Santa Clara din California. După 1870 nucul japonez a fost distribuit în toată SUA și Canada de Sud. Acest nuc este important datorită durității lemnului și valorii ornamentale. Au fost selecționați din această specie o serie de cultivaruri, mai ales de tipul cu nuca în formă de inimă, dar niciunde în lume nucul japonez nu a căpătat o mare importanță (H.I. Forde, 1975).
Juglans cinerea L. Nucul cenușiu este originar din Georgia și Arkansas. Această specie este cea mai rezistentă la frig dintre nucii americani. Pomii au creștere lentă, dar ating înălțime. Nucile sunt elongate și au coaja foarte dură și rugoasă ca o anvelopă aderentă.
Este mai puțin importantă decât Juglans nigra, totuși în acest secol au fost selecționați din această specie o serie de cultivaruri pentru producție, coajă subțire și calitatea fructului (H.I. Forde, 1975).
Juglans californica Wats. Nucul negru din sudul Californiei este originar de pe coastele Californiei de Sud. Acesta crește în mod obișnuit lângă cursuri mici de apă. Pomul este stufos, în mod normal ramurile pornesc de la sol sau aproape de sol. Majoritatea pomilor au 5- înălțime, dar în condiții bune de creștere pomii pot atinge înălțime. Nucile sunt mici, netede, au coajă tare și mezocarp aderent.
Are o importanță mică, este folosit pentru ornament și în unele lucrări de ameliorare (H.I. Forde, 1975).
Juglans hindsii Jeps. Nucul negru din nordul Californiei este originar dintr-o zonă restrânsă din centrul Californiei de Nord. Crește până la înălțime.
A fost descoperit sălbatic, în păduri, iar în prezent această specie este comună ca pom ornamental, în special pe șoselele din California.
Cea mai importantă utilizare a sa este aceea de portaltoi, cei mai mulți nuci persani de pe Coasta Pacificului fiind altoiți pe portaltoi de Juglans hindsii datorită rezistenței sale la boli și vigorii de creștere.
Cele mai multe fructe de Juglans hindsii sunt destinate consumului, deși sunt mai mici decât cele de J. nigra, dar mai bune sub alte aspecte. Unele nuci bune au greutatea de 12-, din care cea miez. Miezul are aromă plăcută, dar nu așa puternică ca la J. nigra.
Juglans hindsii are de asemenea valoare ca pom pentru lemn, de aceea, în trecut, mulți pomi au fost vânduți la prețuri bune, de obicei livrați în Europa.
Specia J.hindsii a fost folosită, de asemenea, în lucrările de hibridare inter-specifică. Luther Burbank a obținut hibrizi între Juglans regia și Juglans hindsii („Paradox”) și între Juglans hindsii și Juglans nigra („Royal”). Acești hibrizi sunt folosiți caportaltoi (H.I. Forde, 1975).
Juglans major Heller. Crește din Colorado, Arizona până în New Mexico și Mexic. Deși în mod obișnuit are sub înălțime, în condiții corespunzătoare pomii pot atinge înălțime sau mai mult. Nucile sunt aproape rotunde, netede, cu coaja tare.
Juglans microcarpa Berlander. Crește sălbatic în Texas și New Mexico. Acest pom depășește rar înălțime, nucile sunt mici și rotunde, cu coaja foarte dură și netedă.
Cele două specii nord-americane (Juglans major și Juglans microcarpa) au importanță mai mică și sunt folosite mai mult în scop ornamental. Nu există cultivaruri selecționate din aceste specii (H.I.Forde, 1975).
16.4. Particularitățile biologice ale nucului comun
Particularitățile de creștere. Sistemul radicular
Pentru eficiența dorită a lucrărilor agrotehnice aplicate în livezi, trebuie să se țină seama de particularitățile sistemului radicular.
Cercetările efectuate de către Rusu I. (1969) au arătat că nucul are rădăcinile repartizate la adâncimea de 20- și numai pe nisipuri ajung la . Pe solurile podzolice, adâncimea maximă este de , iar pe celelalte tipuri de sol de . Solurile cu apă freatică din luncile râurilor, obligă sistemul radicular la o adaptare specială. Indiferent de nivelul apei freatice, niciodată rădăcinile nu intră în zona acesteia, creșterea rădăcinilor oprindu-se la o anumită distanță față de nivelul apei, după care își continuă creșterea orizontal sau chiar spre suprafață.
În plan orizontal, rădăcinile pot depăși de 4-7 ori raza coroanei, dar desimea maximă a rădăcinilor se află la 3- de trunchi. Rădăcinile active ale nucului sunt numeroase și sunt lipsite de perișori absorbanți, funcțiile acestora fiind îndeplinite de micorize.
Rădăcinile nucului cresc până la temperaturi de , iar pentru reluarea creșterii sunt necesare temperaturi de +. Creșterea se realizează în 3 valuri și anume: decembrie-ianuarie (dacă temperatura nu coboară sub ), aprilie-iulie și septembrie-octombrie (Rusu E., 1969).
Cunoașterea caracteristicilor sistemului radicular în tinerețe este importantă pentru tehnica pepinieristică. Puieții de nuc formează în pepinieră, în anul I, un pivot puternic, lung de 0,4-, bogat în țesuturi parenchimatoase. în anii următori, ritmul de creștere al rădăcinilor se reduce treptat, ajungând ca la pomii maturi greutatea tulpinii să depășească de 2,5-3 ori greutatea rădăcinii.
Sistemul aerian
Tulpina. Nucul face parte din grupa pomilor mari, ce pot atinge peste înălțime (fig. 1). Creșterea în înălțime depinde de soi și sistemul de cultură. Viteza de creștere a tulpinii este maximă în primii ani de viață (3-8), după care pomii cresc lent, lungimea creșterilor anuale fiind de numai 10-.
Trunchiul are de obicei formă cilindrică, cu scoarța netedă, lucioasă, cenu-șiu-verzuie sau cenușiu albicios la pomii tineri, iar la cei maturi scoarța poate prezenta crăpături adânci, lungi, uniforme, formând plăci late, ce nu se exfoliază (fig. 2). Diametrul trunchiului la colet poate ajunge la 1-, iar înălțimea este diferită în funcție de sistemul de cultură: 1- la pomii izolați și 3- la pomii plantați des.
Pe trunchiul unor nuci se formează niște excrescențe, apreciate pentru furnir, datorită desenelor pe care le dau prin prelucrare.
Coroana. Nucul formează în mod normal o coroană mare, fiind alcătuită din numeroase ramuri de schelet de diferite ordine. Ramificația este săracă, mai ales în interiorul coroanei, sistemul de ramificare fiind dichotomic. în funcție de soi și sistemul de cultură, nucul formează coroane globuloase, semisferice, conic răsturnate etc. (fig.16.1).
Ramurile de schelet sunt viguroase, puternice, nu formează arcade de rodire.
Ramurile anuale sunt scurte, groase, cu măduva mare. Nucul are însușirea de a diferenția muguri micști femeiești numai în mugurii terminali ai lăstarilor, ceea ce face ca potențialul productiv să fie în mare măsură dependent de capacitatea de ramificare. De aceea, caracteristica de fructificare a fost inclusă în programul de selecție al speciei. Sunt în curs de selecție genotipuri ce prezintă fructificare pe ramuri laterale, caracter esențial pentru productivitatea ridicată și pentru organizarea unor plantații intensive. La acest tip de fructificare, mugurii fructiferi sunt inserați de-a lungul ramurilor anuale, dominanța apicală fiind slabă de-a lungul ramurii.
Există la nucul comun, trei tipuri de fructificare, în funcție de poziția mugurilor florali pe ramura de un an (E. Germain, 1992, fig. 16.2).
1. Fructificarea în poziție terminală
Acest tip de fructificare este foarte răspândit, reprezentativ pentru populațiile de nuc din Franța, estul și nordul Europei. Pe ramurile de un an, mugurii floriferi sunt situați în poziție terminală și subterminală. La aceste cultivare, există tendința de ramificare carotonică, dezmugurind numai mugurii situați în poziție terminală și subterminală. De-a lungul ramurilor secundare se observă o degarnisire importantă, fructificarea este localizată la periferia coroanei, intrarea pe rod este lentă, iar potențialul productiv nu depășește 3 t/ha.
2. Fructificarea de tip intermediar
Mugurii floriferi sunt situați, în acest caz, în poziție terminală și subterminală. Dominanța apicală de-a lungul ramurilor este slabă, ce permite pornirea în vegetație primăvara a unui număr important de muguri laterali vegetativi. Producția este bine repartizată în pom de-a lungul ramurilor, fructele fiind localizate la extremitatea ramurilor laterale. Acest tip de fructificare permite intrarea pe rod mai rapidă și un nivel de producție mai ridicat față de fructificarea terminală.
3. Fructificarea pe ramuri laterale
La acest tip de fructificare mugurii floriferi sunt situați de-a lungul ramurilor anuale, dominanța apicală fiind slabă de-a lungul ramurii. Dacă sunt bine luminate, aceste ramuri laterale continuă să producă mai mulți ani. Producția este repartizată „în manșon”, intrarea pe rod este foarte rapidă și potențialul productiv aproape dublu.
Acest tip de fructificare, relativ rar la specia Juglans regia, se poate găsi la populațiile de nuc din zona mediteraneană (Spania, Portugalia, Grecia, Israel), în Iran și China. Există, de asemenea, în populațiile de nuc din Chile, locul de origine genetică a introducerii acestei specii în America de Sud.
a) în poziție terminală b) în poziție intermediară c) în poziție laterală
Fig. 16.2. Tipuri de fructificare la nuc (E. Germain, 1992)
În funcție de dimensiunile mugurilor și modul de repartizare, ramurile anuale la nuc sunt de 3 feluri;
– ramuri vegetative, lungi de 10-, au numai muguri vegetativi și sunt caracteristice perioadei de tinerețe;
– ramuri florifere bărbătești, de 5- lungime și 6- diametru, au în vârf mugure vegetativ, iar lateral muguri vegetativi și amenți sau numai amenți;
– ramuri florifere unisexuat mixte, de 5- lungime, 6- diametru, au terminal 1-3 muguri micști femeiești și lateral muguri vegetativi dispuși serial.
Aceste ramuri predomină în perioada de rodire.
Lăstarii sunt scurți și groși, cu internoduri scurte și un canal medular dezvoltat, de culoare verde-măslinie, brun-verzuie sau brun lucioși în faza erbacee și brun-cenușii, cu lenticele rare, alungite, albicioase în faza de maturare.
Mugurii. La nuc se formează 3 tipuri de muguri și anume: vegetativi, micști femeiești și amenți. Mugurii vegetativi sunt plasați în treimea superioară și mijlocie a ramuri, mugurii amenți sunt plasați în treimea mediană a ramuri, iar cei micști femeiești în mugurele terminal al ramurii și mai puțin în mugurii sub-terminali. Mugurii vegetativi și mugurii amenți se formează primăvara devreme. Inducția florală în mugurii micști femeiești are loc toamna târziu, astfel încât mugurii induși intră în iarnă în faza de țăruș (C. Mănescu, 1975).
Frunzele. Nucul are frunze mari, imparipenat compuse, cu 5-9 foliole, eliptice sau obovate, glabre, pergamentoase, cu marginea întreagă sau puțin dințată. Foliolele laterale sunt egale, iar cea terminală este mai mare, lungimea foliolelor variază de la 5 la , iar lățimea de la 5 la . Culoarea frunzelor mature este verde-închis, iar a celor tinere verde deschis de diferite nuanțe, în funcție de soi. Frunzele de nuc au un conținut ridicat în uleiuri eterice și emană un miros plăcut, caracteristic.
Florile. Nucul fiind o specie unisexuat monoică, formează două tipuri de flori: flori bărbătești și flori femeiești (fig. 16.3).
a) floare femeiască b) floare bărbătească
Fig. 16.3. Tipuri de flori la nucul comun
Florile bărbătești sunt grupate în inflorescențe numite amenți, localizate la partea bazală a ramurilor din anul precedent și sunt compuse din 100-160 de flori. Fiecare floare este formată dintr-o bractee și un perigon concrescut ce protejează staminele. într-o floare se găsesc între 2 și 32 stamine formate la rândul lor dintr-un filament staminal lung de 1- și o anteră formată din 2 loji seminale, separate de o brazdă adâncă. Fiecare anteră conține în medie 1800 gră-unciori de polen, iar fiecare ament emite un număr considerabil de grăunciori de polen (fig. 16.4).
Fig. 16.4. Organizarea florii bărbătești la nuc (Juglans regia L.)
după Abbayes (1963), modificat de Machida (1974):
se-sepale, br-bracteole, b-bractee, e-stamine
Florile femeiești apar solitare sau grupate câte 2-3 sau mai multe în vârful lăstarilor ce rezultă din mugurii micști unisexuați femeiești. Florile femeiești nu au petale, fiind formate dintr-un înveliș tomentos ce acoperă o bractee și 2 bracteole. Fiecare floare are un ovar glabru sau glabrescent, de formă sferică sau ovoidă, bicarpelar, unilocular, la extremitatea căreia se află un stigmat mare format din 2 lobi (fig. 16.5).
Fig. 16.5. Organizarea florii femele la nuc (Juglans regia L.)
după Abbayes (1963) și Machida (1974): b-bractee, br-bracteole,
p-periant, c-carpele, te-tegument, ov-ovule, st-stigmate.
Suprafața lobilor este prevăzută cu numeroase alveole unde umiditatea este foarte ridicată, asigurând condiții favorabile pentru germinarea polenului. Stigmatele nu secretă, ca la alte specii, substanțe zaharoase necesare germinării polenului. Aceste substanțe intră în consistența grăunciorului de polen, iar stigmatele secretă substanțe uleioase ce apar sub forma unor picături microscopice.
Fructul. Din punct de vedere botanic, fructul la nuc este o pseudodrupă.
După fecundare, stigmatul se usucă, iar floarea se consideră că s-a transformat în fruct când dimensiunile ovarului se dublează. Fructul la nuc se compune dintr-un înveliș exterior verde (epicarp), dintr-o coajă tare (endocarp) și miezul (sămânța) (fig. 16.6).
Fig. 16.6. Fructul la nucul comun
Coaja verde acoperă nuca până la maturitate și provine din peretele exterior al ovarului concrescut cu solzii involucrului și ai învelișului floral.
Endocarpul este format din 2 valve simetrice, sudate pe o linie mărginită de o muchie mai mult sau mai puțin evidentă. Endocarpul provine din partea interioară a ovarului. Coaja tare, de obicei, prezintă numeroase șănțulețe și alveole mai mult sau mai puțin evidente, în funcție de soi, iar culoarea poate fi galben pai, galben-cafenie, cafenie de diferite nuanțe etc. Forma fructelor este în general foarte variabilă în funcție de soi. Fructele pot fi eliptice, oblonge, ovoide, rotunde, sferic turtite etc. Endocarpul este alcătuit din 2 straturi: unul exterior dur, gros de 0,5- ce formează endocarpul propriu-zis și unul interior mai subțire, denumit membrană falsă. La soiurile valoroase, membrana este subțire, slab lemnificată, netedă și nelipită de miez.
Interiorul valvelor este incomplet compartimentat de 2 pereți în 4 loji. Peretele principal este mai mare și este plasat perpendicular pe planul de sudură al valvelor, separând miezul în 2 cotiledoane, cotiledoane ce rămân lipite în partea lor superioară. Peretele secundar este mai mic și plasat în planul de sudură al valvelor, separând cei 2 lobi bazali ai fiecărui cotiledon.
Sămânța. în interiorul valvelor se găsește o sămânță formată din două cotiledoane, divizate fiecare în 4 lobi și prevăzute cu numeroase încrețituri. Sămânța este învelită de un tegument subțire, a cărui culoare poate fi galbenă sau maronie, cu diferite nuanțe.
Proporția între greutatea fructului și greutatea miezului este caracteristică de soi. Există soiuri la care miezul umple bine cavitatea valvelor, iar la altele miezul este mic, lăsând un gol mai ales către exteriorul cavității. Miezul reprezintă între 20 și 60% din greutatea fructului, dar sunt considerate valoroase soiurile al căror procent de miez este de peste 50%.
Perioadele din ciclul anual de creștere.
În cursul anului, nucul, ca și toate speciile pomicole de climat temperat, are 2 perioade, perioade ce se repetă ciclic și anume: perioada de repaus și perioada de vegetație.
Perioada de repaus ține de la căderea frunzelor până la umflarea mugurilor, iar în comparație cu celelalte specii, nucul are o perioadă de repaus lungă, pornind în vegetație printre ultimele specii pomicole.
Perioada de vegetație este marcată de umflarea mugurilor vegetativi și mixti femeiești și de începutul alungirii amenților. Durează până la căderea frunzelor. în perioada de vegetație, cele 3 tipuri de muguri evoluează simultan, fiecare trece însă prin fenofaze specifice.
Fenofazele mugurilor vegetativi. în evoluția lor, mugurii vegetativi trec prin următoarele fenofaze:
– umflarea mugurilor, începe când temperatura medie zilnică a aerului ajunge la ;
– dezmugurirea și înfrunzirea au loc la 8-12 zile de la umflarea mugurilor;
– începutul creșterii lăstarilor, cu durată variabilă în funcție de soi, se desfășoară în cursul lunilor mai și iunie, iar încetarea creșterii lăstarilor este marcată prin formarea mugurelui terminal;
– maturarea țesuturilor și pregătirea pentru iernare, începe odată cu formarea mugurelui terminal și se încheie la căderea frunzelor.
Fenofazele amenților. Stadiile fenologice prin care trec inflorescențele mas-cule au făcut obiectul a numeroase cercetări. Ele se eșalonează pe parcursul a 2 ani calendaristici, în primul an are loc diferențierea și începutul creșterii, iar în al doilea an creșterea definitivă și înflorirea.
Pe durata verii, amentul evoluează puțin. El trece de la o tentă roz (Amr) la una verde (Amv), măsurând în acest moment cea . în apropierea iernii prezintă o tentă gri (Amg). După gerurile de iarnă, creșterea se reia, amentul se umflă și se alungește de la 0,5 la (b); în acest moment se formează grăun-ciorii de polen. Foarte rapid amentul atinge grosimea unui creion, culoarea se schimbă de la verde-brun la verde-clar (Cm). După o săptămână își pierde rigiditatea și florile mascule se separă (Dm). Evoluția este acum foarte rapidă, florile încep să se deschidă (Dm2). După anteză florile se separă (Em) și încep să se îngălbenească (Em2). Ele se deschid de la baza amentului și lasă să cadă polenul (Fm). în câteva zile, în funcție de temperatură, amentul este liber de polen (Fm2). Anterele libere de polen sunt de culoare brună (Gm), apoi se usucă (Gm2). Câteva zile mai apoi, amenții cad (Hm) (fig. 16.7).
În ceea ce privește diferențierea amentilor, cercetări efectuate au arătat că însușirea de a diferenția un număr mai mare sau mai mic de amenți este o însușire biologică ereditară. Variabilitatea condițiilor climatice de la un an la altul, modifică în mică măsură intensitatea diferențierii amentilor. Cel mai mare număr de amenți se formează pe lăstarii de 1-, iar cel mai mic pe lăstarii de 15-, numărul amentilor fiind mai mare pe lăstarii sterili decât pe cei fertili (I. Godeanu, 1975).
Fenofazele mugurilor micști femeiești. Ca și amenții, fenofazele mugurilor micști femeiești se eșalonează pe 2 ani calendaristici. în primul an are loc inducția florală, iar în anul 2 are loc umflarea mugurilor, dezmugurirea, înflorirea, fecundarea, creșterea și maturarea fructelor.
Fig. 16.7. Stadiile fenologice reper ale nucului
la inflorescența bărbătească
(după Solignat G. și Marchou M.)
Conform cercetărilor efectuate de către Solignat G. și Marchou M., 1963, stadiile reper pentru evoluția florilor femele sunt următoarele: evoluția mugurilor fructiferi este lentă și durează toată iarna (Af). Creșterea se reia cu o lună și jumătate înainte de înflorire. în stadiul Af, mugurele este învelit de membrane semi-membranoase. Mugurele continuă să se umfle, membranele externe se desfac și apare butonul alb (Bf), mugurele se alungește, apar noi bractee și primele foliole terminale – este faza dezmuguritului (Cf). Apar primele frunze (Cf2) care se desfac, iar bracteele jgheab de la baza mugurilor cad (Df). Cresc primele frunze (Df2), frunzele iau o poziție oblică și lasă să apară florile femele (Ef). în câteva zile apar stigmatele (Ff), se alungesc devenind divergente, trec progresiv de la roșu la verde-galben (Ffi), apoi se recurbează, iau o culoare verde pal (FFf2). Pe stigmate apar striuri brune și începe uscarea lor (Ff3), apoi stigmatele se usucă și se înnegresc (Gf). Florile nefecundate cad, iar cele fecundate își măresc rapid volumul (fig. 16.8).
Fig. 16.8. Stadiile fenologice ale nucului la inflorescența femeiască
(după Solignat G. și Marchou M.)
Organogeneza amenților și florilor femeiești
Organogeneza florală la nuc a fost studiată de Antoniuk N.N. (1970), care a stabilit pentru dezvoltarea florii bărbătești 8 etape și anume: I – formarea meris-temului generativ, II – individualizarea primordiilor bracteelor, III – formarea primordiilor florilor pe axul inflorescenței, IV – formarea primordiilor bracteo-lelor și perigonului, V – apariția primordiilor anterelor, VI – formarea sacilor po-linici în antere, VII – formarea polenului (microsporogeneza), VIII – deschiderea florii, polenul matur (fig. 16.9).
Raportând fazele morfologice la etapele distincte ale dezvoltării structurilor lor embriologice, ontogeneza florii bărbătești, conform studiilor efectuate de Măria Pîntea (1998), poate fi divizată pe etape astfel: I – apariția meristemului generativ, II – formarea primelor primordii ale florilor, III – începutul diferențierii anterelor, IV- diferențierea țesutului arhesporial în anteră, V-meioza, VI-microspori uninucleați, VII- microspori binucleați, VIII- polen matur (fig. 15.10).
Inducția amenților începe primăvara devreme. Când lăstarul are 6-8 frunze tipice, la subsoara acestora se formează mugurii ce vor da naștere Ia amenți. Aceștia au apărut în decada a doua a lunii mai, în zona București, sub forma unor primordii de 1-, abia distingându-se macroscopic (C. Oprea, 1969).
In zona Chișinău, primordiul mugurelui floral bărbătesc apare la sfârșitul lunii aprilie, începutul lunii mai la subsuoara frunzelor, în timpul creșterii intense a lăstarilor (M. Pîntea, 1998).
Până la intrarea în repaus are loc apariția meristemului generativ, formarea primelor primordii ale florilor, începutul anterelor și a țesutului arhesporial în anteră.
Fig. 16.9. Organogeneza la nuc: Fig. 16.10. Aspect schematic al
a – inflorescența bărbătească morfogenezei amentului și florii mascule
b – inflorescența femeiască
Spre sfârșitul lunii martie începe meioza, iar diviziunea meiotică se încheie cu apariția tetradelor în cursul lunii aprilie, eliminarea polenului având lor la cea 20 zile de la formarea tetradelor (C. Oprea, 1969). Cercetări efectuate în Republica Moldova au arătat că în luna aprilie reîncepe diferențierea structurilor florii mascule, dezvoltarea are loc intens, astfel încât, în mai puțin de o lună, antera este complet formată, are loc microsporogeneza și se maturizează grăuncioarele de polen (M. Pîntea, 1998). Toate procesele ce au loc sunt influențate în mare parte de temperatură.
Ontogeneza florilor femele și a sacului embrionar a făcut obiectul a numeroase cercetări (Antoniuk A.A. 1970; Mănescu C, 1975; Latorse MP 1985-Pîntea M., 1998).
Antoniuk A.A. stabilit pentru dezvoltarea florii femeiești 7 etape: I – individualizarea meristemului generativ; II – formarea primordiilor bracteelor florale; III – individualizarea primordiilor florilor; IV – individualizarea primordiilor bracteelor, bracteolelor și perigonului; V – individualizarea primordiilor gine-ceului; VI – creșterea stigmatelor, formarea ovulului și arhesporului; VII- macros-porogeneza și gametogeneza.
După Măria Pîntea (1998), schema morfogenezei florale feminine cuprinde 8 etape: I-apariția meristemului generativ; II – formarea primordiilor florale; III -inițierea lobilor perigonali; IV- arhesporogeneza; V- meioza și formarea tetradei macrosporilor; VI- formarea sacului embrionar binucleat; VII – sacul embrionar 8 nucleat; VIII – sac embrionar matur (fig. 16.11).
Inițierea mugurilor florali femeiești are loc la subsuoara frunzelor în perioada de creștere intensă a lăstarilor. In zona Chișinău, la începutul lunii iulie, a fost evidentă apariția unor adâncituri la mijlocul meristemului terminal. în părțile laterale se formează 2-3 primordii embrionare care de la început își dezvoltă bracteea florală, iar la rândul ei acoperă adâncitura primordiului floral. Această perioadă coincide cu creșterea intensă a fructului. Pe parcursul lunilor iulie-sep-tembrie, are loc formarea lobilor perigonului interior. Perioada de repaus intervine la etapa începerii delimitării lojii ovariene. Primăvara, concomitent cu mărirea mugurelui în loja ovariană, are lor inițierea ovulului, iar din părțile laterale interioare ale carpelelor începe dezvoltarea stigmatelor (Maria Pintea, 1998).
Fig. 16.11. Aspect schematic al stadiilor morfogenezei florii femeiești (Măria Pîntea, 1998)
Macrosporogeneza se desfășoară rapid. în stadiul Ef apar florile, iar individualizarea arhesporului până la formarea completă a sacului embrionar, se desfășoară între stadiile Df și Ff 1.
Biologia înfloritului și a fructificării nucului comun
Epoca de înflorire-dichogamia
La nuc, epoca de înflorire este foarte variabilă în funcție de soi. înflorirea florilor femele și mascule pe același pom este decalată în timp, ceea ce favorizează alogamia. Acest fenomen este cunoscut sub denumirea de dichogamie.
Dichogamia se explică prin faptul că inflorescențele mascule și femele reacționează în postdormanță de manieră diferită la aceeași limită de temperatură și că stadiul dezvoltării atins în momentul intrării în dormanță pentru cele 2 tipuri de inflorescențe este mult mai puțin evoluat, după cum este vorba de un soi pro-togin sau protandru (E. Germain, 1992).
Soiurile la care înfloresc mai întâi amenții se numesc protandre, cele la care înfloresc mai întâi florile femeiești se numesc protogine, iar cele la care cele două perioade de înflorire se suprapun, sunt soiuri homogame.
Numeroase cercetări privind tipul de înflorire la nuc, au arătat că în Europa de Est majoritatea cultivarelor sunt protandre, iar un număr deloc neglijabil de cultivare sunt protogine: 45% protandre: 55% protogine (Slovenia, Solar și colab., 1995); 80% protandre: 15% protogine: 5% homogame (Franța, E. Germain. și colab., 1983); 56,6% protandre: 43,3% protogine (Turcia, Y. Akca și colab., 1995); 80% protandre: 12% protogine: 8% homogame (Yugoslavia, Korac și colab., 1997).
In țara noastră, cercetări efectuate privind tipul de înflorire, au arătat că în zona Sibișel 29,1 % din genotipurile studiate au fost protandre, 19,3% protogine, 19,5% protandre sau protogine, cu perioade de înflorire ce coincid parțial, 23,5% homogame, iar la 8% nu s-a precizat caracterul înfloririi (V. Cociu și colab., 1957).
Intensitatea dichogamiei depinde de genotip și condițiile climatice. Cercetări efectuate la 6 soiuri de nuc autohtone (Jupânești, Orăștie, Germisara, Geo-agiu 65, Roxana, Mihaela), în zona Rm.Vâlcea, au arătat că fiecare soi reacționează în mod diferit la schimbările condițiilor climatice. în condițiile unor mari oscilații ale temperaturii și umidității relative a aerului, gradul de dichogamie este mai mult sau mai puțin constant, sau variază destul de mult. Primăverile calde grăbesc dezvoltarea amenților, dar florile femele nu sunt afectate prea mult, fiind posibilă în aceste condiții trecerea soiurilor protogine la înflorire simultană, mai ales soiurile la care decalajul de înflorire între cele două tipuri de flori este mic (S. Cosmulescu, 2000).
Durata înfloririi celor două tipuri de flori este diferită, depinzând de culti-var și condițiile climatice ale anului.
In Franța, durata înfloririi florilor femele este de 2-3 săptămâni, dar plina înflorire durează 10 zile în medie; înflorirea amenților durează 2 săptămâni, dar durata de plină înflorire este de 5-6 zile în funcție de temperatură (Latorse M.P., 1985). In Turcia, durata perioadei de înflorire a florilor femele și amenților se schimbă de la 5 la 9 zile, în funcție de tip și condițiile climatice (Y. Akca și colab., 1995).
In condițiile din țara noastră, la tipuri de nuc studiate în zona Sibișel, înflorirea florilor bărbătești este de 4-9 zile, în medie de 6 zile, iar a florilor femeiești de 5-11 zile, în medie de 8 zile (V. Cociu și colab., 1957). La tipuri de nuc din Oltenia, perioada de înflorire a florilor mascule a fost de 4-8 zile, iar a florilor femele între 6 și 15 zile (I. Godeanu, 1975). La soiurile studiate în condițiile climatice specifice zonei Rm.Vâlcea, durata de înflorire a florilor femele a fost de 15 zile, plina înflorire fiind de 9 zile, iar a florilor mascule a fost cuprinsă între 10 și 13 zile, plina înflorire fiind de 5 zile (S. Cosmulescu, 2000).
Polenul și polenizarea
Durata de viață a polenului eliberat de antere este foarte scurtă, de ordinul a 2-3 zile. Substanțele uleioase secretate de stigmate permit tubului polinic să crească.
Studiile privind morfologia polenului de nuc au arătat că, în general, are formă sferică, cu diametrul de aproximativ 41,4 microni. Se găsesc însă și grăun-ciori de polen al căror diametru este mai mic decât 36-39 microni, după cum alții au diametrul mai mare decât 42-46 microni (C. Oprea, 1971). Cercetări efectuate privind mărimea grăunciorilor de polen la 6 soiuri de nuc, au arătat că aceasta a variat în limite destul de mici de la un soi la altul, diametrul mediu înregistrat fiind de 41,6 microni, limitele de variație fiind între 38,5 și 44,7 microni (S. Cosmulescu, 2000).
Viabilitatea găsită la proba cu carmin acetic este superioară aceleia găsită prin germinare pe mediu de zaharoză și agar agar. Polenul a germinat bine în toate concentrațiile (zaharoză 5, 10, 15, 20, 25%; agar agar 2%) însă s-a constatat a fi mai bună concentrația de 15% zaharoză (C. Oprea, 1971). Procentul mediu de germinare a 6 soiuri de nuc (Mihaela, Roxana, Geoagiu 65, Germisara, Jupânești, Orăștie) a înregistrat valori peste 60%, iar în cadrul soiului a variat de la un an la altul, dar în limite destul de mici. Lungimea tuburilor polenice diferă cu soiul și condițiile de cercetare. Lungimea medie la 12 ore de la inoculare, a fost de 159,5 microni, cu limite între 127,2 și 185,7 microni (S. Cosmulescu, 2000) (fig. 16.12).
In ceea ce privește capacitatea de păstrare a germinației, cercetări efectuate de C. Oprea (1971) au arătat că polenul de nuc își păstrează capacitatea de germinare cea 100 ore la temperatura de 14-, la 20- și polenul de nuc și-a pierdut capacitatea de germinare după 50 ore.
Studiul germinabilității in vitro, efectuat la 7 soiuri (Serr, Trinto, Chase D9, Pedro, Hartley, Franquette, Parisienne), a arătat diferențe remarcabile între polenul proaspăt colectat și cel păstrat. Primul a germinat în procent de 33,4-65,7% în funcție de soi și mediu, în timp ce cel păstrat nu a germinat deloc. Viabilitatea polenului proaspăt a fost cuprinsă între 74,7 și 88,4%, iar a celui păstrat la între 33,0 și 51,2%. Polenul păstrat, folosit la polenizarea stigmatelor, a germinat satisfăcător. Rezultatele sugerează că polenul imediat după scuturare din antere conține substanțe care ajută germinarea. Aceste substanțe dispar probabil sau devin inactive în timpul păstrării, iar polenul, deși viabil, nu poate germina pe medii artificiale, dar poate germina pe stigmat ca rezultat al stimulului substanțelor din stigmat (R. Brozolo, 1990).
Fig. 16.12. Polen de nuc văzut la microscop
Polenizarea la nuc este posibilă de la apariția stigmatelor (Ff). Stadiul de receptivitate optimă a florilor se situează când stigmatele bine dezvoltate nu sunt complet divergente, iar extremitatea lor este galbenă-oranj (Ff1).
Din punct de vedere al agentului polenizator, nucul intră în grupa speciilor anemofile. în condiții favorabile de răspândire, în funcție de distanță, pe fiecare m de teren cad în 24 de ore 1-8 grăunciori de polen (V. Cociu și colab., 1983). Polenizarea suplimentară artificială aduce însemnate sporuri de producție, mai cu seamă în plantațiile în care soiul polenizator ocupă o pondere mai mică, sau în anii în care amenții lui sunt total sau parțial degerați.
M. Popescu și colab., 1975, consideră că pentru a obține producții mari și constante, este necesar să se asigure polenizatori. Distanța dintre soiul de bază și polenizator nu trebuie să fie mai mare de , iar polenizatorul să reprezinte cel puțin 5% din numărul pomilor din soiul de bază. Rândurile trebuie orientate pe direcția vântului ce bate în perioada înfloririi. La alegerea polenizatorilor, trebuie însă analizată și calitatea polenului.
În funcție de rezultatele obținute cu privire la coincidența perioadelor de înflorire a celor două tipuri de flori, de calitatea polenului și devierile anuale ale perioadelor de înflorire, provocate de factorii meteorologici, în zona Rm. Vâlcea au fost stabiliți polenizatorii pentru 6 soiuri de nuc (tabelul 16.9) (fig. 16.13) (S. Cosmulescu, 2000).
Fig. 16.13. Însăcuiri pentru stabilirea polenizatorilor
Tabelul 16.9
Polenizatorii a 6 soiuri de nuc (studii efectuate în
condițiile climatice specifice zonei Râmnicu Vâlcea)
P. Szentivanyi (2000), consideră că în plantațiile de nuc, pentru reducerea căderii fructelor, trebuie asigurat polenizatorul, iar cel mai important lucru ce trebuie luat în seamă la alegerea soiurilor ce vor fi asociate, este perioada de înflorire a florilor femeiești și mascule. De asemenea, se va ține seama de gradul de coincidență a perioadei de înflorire.
În ultimul timp, o serie de cercetări se referă la problema polenizării la nuc (G.S. Sinnett și colab., 1992; Mc. Granahan și colab., 1994; W.H. Krueger, 2000 etc.) și alegerea polenizatorilor pentru creșterea producției plantațiilor. Literatura de specialitate recomandă ca aproximativ 20% din pomii unei plantații să o formeze soiul polenizator.
Cercetări recente au dovedit însă că o încărcătură mai mare de polen favorizează căderea florilor (G.S. Sibbett și colab., 1992, la soiul Serr; Mc. Granahan și colab., 1992, la soiul Serr; M. Rovira și N. Aleta, 1995, în Spania, la cultivarele Serr, Hartley și selecții locale). W.H. Krueger (2000) consideră că procentul inițial de 10% recomandat pentru soiurile polenizatoare dintr-o plantație, este excesiv și că un procent de 2-3% este probabil adecvat pentru a limita pierderile datorate lipsei polenizării.
Ingineria genetică a abordat problema căderii florilor femeiești. Se consideră că prin crearea cultivarelor steril mascule, s-ar permite un control mai bun al încărcăturii cu polen prin amplasarea polenizatorului. Aceasta ar putea să aducă și alte beneficii cum ar fi redirecționarea energiei reproductive spre mărirea numărului florilor femele. Căderea florilor femeiești poate fi influențată și de etilena. Ingineria genetică, îndreptată spre răspunsul la etilena sau metabolism, se poate dovedi o unealtă utilă în viitor (CA. Leslie și colab., 1995).
Autofertilitatea și apomixia
Specia Juglans regia este autofertilă și intercompatibilă, dar există și la nuc relații de intersterilitate (V. Cociu și colab., 1983).
În procesul polenizării și fecundării între tipuri de nuc, s-a evidențiat existența unor relații de interfertilitate și intersterilitate în funcție de combinație, ob-ținându-se între 0 și 52,3% flori fecundate. Deoarece la nuc au fost obținute, în numeroase combinații, procent zero de flori legate, se presupune că și la nuc există relații de intersterilitate, deși se precizează că nucul este autofertil sau interfertil (I. Godeanu, 1975).
Cercetări privind comportarea la polenizarea intraspecifică a 6 soiuri de nuc, în condițiile zonei Râmnicu Vâlcea, au arătat că nivelul compatibilității intra-specifice la toate tipurile de înflorire, în încrucișările directe și indirecte, variază cu soiul, dar nu depinde de tipul de dichogamie. Procentul de fecundare obținut a variat între 12,5 și 73%. în majoritatea cazurilor a fost depistată o compatibilitate normală a soiurilor utilizate ca polenizatori (S. Cosmulescu, 2000).
M. Pîntea (1996), cercetând legarea fructelor în cazul autopolenizării artificiale, a demonstrat posibilitatea autofertilității soiurilor cercetare, indiferent de tipul de înflorire. Procesul fecundării duble are loc cu o întârziere de 2-4 zile în cazul autopolenizării soiurilor în comparație cu polenizarea liberă.
S-a constatat că la nuc unele soiuri pot forma fructe și fără fecundare, pe cale partenocarpică sau apomictică. Fenomenul de partenocarpie este de nedorit, deoarece unele fructe rezultate pe această cale sunt mici, seci, fără valoare economică. Formarea fructelor prin apomixie, prezintă importanță teoretică și practică, embrionul fiind homozigot transmite fidel caracterele plantei mamă.
Cercetări privind formarea apomictică a embrionului au fost întreprinse într-o serie de țări, dar s-a constatat că formarea fructelor este slabă, aproape nulă în unele cazuri și nu se poate aștepta o producție apomictică (R.E. Laiko, 1990; E. Germain, 1973, 1992; T. Valdiviesso, 1990 etc).
Fecundarea și embriogeneza
Investigațiile făcute cu ajutorul microscopiei luminiscente au demonstrat că până la sacul embrionar ajung de regulă 2-3 tuburi polinice. S-a evidențiat că formarea gârneților are loc pe parcursul creșterii tubului polinic, înainte de pătrunderea lui în țesutul tegumentar. Concomitent cu creșterea tubului polinic, celulele spermii se mișcă în curentul citoplasmatic, astfel încât rămân foarte apropiate tot timpul. S-a evidențiat că în procesul fecundației duble este implicat numai conținutul unui tub polinic, care, de regulă, penetrează una din sinergide. Contopirea nucleilor polari are loc înaintea fecundației, iar procesul fecundației duble începe cu unirea plasmalemei gârneților masculi cu membrana plasmatică a oosferei și cu plasmalema celulei centrale (M. Pîntea, 1998).
În general, 2 săptămâni separă polenizarea de prima diviziune zigotică, iar la 6 săptămâni după polenizare începe prima schițare a cotiledoanelor. Creșterea embrionului este foarte rapidă. La 10 săptămâni după polenizare el umple practic toate circumvoluțiunile vezicii embrionare, încă în curs de expansiune. în sămânța în devenire, oul trece prin faza de proembrion și apoi de embrion. Embrionul crescând consumă endospermul, astfel că la maturitatea nucii sămânța este de tip exalbuminat, conținând sub tegumentul său embrionul cu cele 2 coti-ledoane cerebriforme, bogate în ulei, zaharuri și vitamine.
Creșterea și maturarea fructelor
Această fază durează de la fecundare până la maturarea fructelor și poate fi împărțită în 3 subfaze:
■ Perioada creșterii în volum ce are loc în primele 30-40 zile după fecundare; în această perioadă, celulele, care s-au înmulțit rapid după fecundare, se alungesc, capătă forma și dimensiunile soiului, dar nu și funcțiile specifice țesutului de care aparțin. Țesuturile nu s-au diferențiat încă;
■ Perioada diferențierii țesuturilor are loc în iulie-septembrie. Creșterea în volum încetează practic, dar în fruct au loc numeroase schimbări calitative. Fiecare țesut capătă consistența specifică. Endocarpul se întărește, se formează tegumentul miezului, apoi miezul, care, apos la început, devine din ce în ce mai consistent și mai mare până capătă mărimea, consistența și compoziția chimică specifică soiului;
■ Perioada maturității fiziologice începe la sfârșitul lunii august la soiurile timpurii și în septembrie sau octombrie la soiurile târzii. în această perioadă se încheie acumularea substanțelor în miez (V. Cociu și colab., 1983).
Cerințele nucului față de factorii de mediu
Deși crește pe un vast areal, zonele în care nucul dă producții mari și constante sunt puține. Acest lucru demonstrează că, alături de însușirile ereditare, factorii ecologici au un rol determinant asupra cantității și calității producției. Elementele de climă și tehnologie acționează simultan asupra proceselor biologice și recoltei, ceea ce impune cunoașterea cerințelor față de factorii climatici și edafici.
Temperatura, ca element meteorologic esențial, acționează asupra plantei în tot cursul anului. Nucul crește și rodește satisfăcător numai în zone cu temperatură medie anuală de 8-, cu veri călduroase (temperatura medie din luna cea mai caldă de 20-), ierni blânde (temperatura medie din luna cea mai rece de -l…-). Amplitudinile medii anuale ale temperaturilor nu trebuie să depășească 21-.
Literatura de specialitate arată că nucul suportă mult mai ușor temperaturile ridicate decât pe cele scăzute. Pentru nuc, totuși, temperaturile mai mari de , însoțite de o perioadă de secetă lungă și uscăciune a aerului și solului cauzează arsuri pe lăstari și frunze, dar mai ales pe fructe. Dacă arsura se produce în lunile iunie-iulie, producția poate fi compromisă din punct de vedere economic.
Mult mai dăunătoare pentru cultura nucului sunt temperaturile coborâte din timpul iernii și primăverii. în perioada de repaus, rezistența la ger a nucului depinde în mare măsură de însușirile ereditare, agrotehnica aplicată, vârsta, starea fitosanitară, condițiile climatice din timpul vegetației și pregătirea pentru iarnă a pomilor etc. Limita de rezistență la ger variază astfel: la amenți, când temperaturile scăzute revin după ieșirea din repausul profund; -25…- la amenți și mugurii micști femeiești; -28…- la ramurile anuale, -3O…- la ramurile multianuale.
Oscilațiile diurne de temperatură (în jurul valorii de ) sunt, de asemenea, dăunătoare pentru nuc, provocând degerarea cambiului și apariția unor crăpături pe ramuri și trunchi.
Rezistența nucului la temperaturi scăzute, scade după intrarea în vegetație, temperaturile mai mici de devenind dăunătoare.
Temperaturile scăzute din perioada de înflorire și început a creșterii fructelor, au efecte negative chiar dacă acestea au valori pozitive. În perioada înfloririi, temperaturile mai mici de distrug stigmatele. La , în fenofaza înflorii sunt distruse complet nu numai florile mascule și femele, dar și frunzele și lăstarii (M. Popescu și colab., 1982).
Pentru înflorire, temperatura minimă are valori de , iar temperatura optimă necesară în perioada de înflorire are un interval mult mai larg, 15- (Mihăescu, 1977).
Cerințele față de lumină. Nucul comun, fiind originar din ținuturile însorite ale Asiei Centrale, este o specie pomicolă iubitoare de lumină. în condiții de iluminare slabă înregistrează creșteri reduse, diferențiază puține flori femeiești, producția este necorespunzătoare, iar rezistența la ger scade.
Insuficiența luminii favorizează și evoluția agenților patogeni, ce pot produce pagube însemnate. Este necesar deci ca nucul în plantațiile comerciale să fie plantat pe versanți cu expoziție sudică sau sud-estică. Cultivat la câmpie însă pot fi folosite și expoziții nord-estice, nord-vestice.
În țara noastră, sunt asigurate condiții optime pentru creștere și rodire dacă durata de strălucire a soarelui însumează ore în perioada diferențierii florilor femeiești și 1100-1800 în perioada creșterii și maturării fructelor.
Cerințele față de apă. Variabilitatea mare a tipurilor de nuc ce se întâlnesc în țara noastră, a făcut ca această specie să fie întâlnită în zone diferite începând, cu cele secetoase (350- precipitații anual), până în regiunile premontane cu precipitații de mm, sau mai mult.
Literatura de specialitate încadrează nucul în grupa speciilor cu cerințe moderate; el crește și rodește bine în zonele în care precipitațiile anuale însumează 600-700 l/m2. în funcție de fenofază, cerințele nucului, în ceea ce privește apa, sunt diferite. Astfel, în perioada de repaus, nucul nu are cerințe mari față de apă, dar seceta pronunțată din această perioadă împiedică hidroliza amidonului și sinteza unor substanțe complexe, reducând rezistența la ger. în timpul perioadei de dezmugurire și înflorire, nucul nu are, de asemenea, pretenții rnari față de apă. Ploile prelungite în această fenofază împiedică polenizarea și creează condiții optime pentru atacul bacteriozei.
Umiditatea relativă a aerului are o mare influență asupra desfășurării înfloririi și fecundării. O umiditate redusă determină concentrarea substanțelor pe stigmat sau chiar uscarea lor, iar o umiditate ridicată împiedică deschiderea florilor și eliminarea polenului. Umiditatea relativă a aerului optimă pentru nuc, este de 60-70% în perioada înfloritului și fecundării.
Cerințe mari față de apă se înregistrează în perioada creșterii intense a lăstarilor și fructelor. în această perioadă, nucul are nevoie de 100-200 l/m2/ lună, după care cerințele nucului scad la 60-80 l/m2/lună în perioada maturării fructelor (V. Cociu și colab., 1983).
Deficitul de apă din această perioadă reduce intensitatea asimilației clorofi-liene, fructele rămân mici și seci, diferențiază un număr mic de muguri floriferi, iar în țesuturi se acumulează puține substanțe de rezervă, influențând negativ rezistența la ger.
Excesul de umiditate favorizează însă apariția bolilor criptogamice ce duc în final la producții scăzute și de slabă calitate. Pentru perioada de creștere și maturare (mai-octombrie), s-a stabilit că nucul are nevoie de 300-400 l/m2 apă. Excesul de umiditate din perioada de vegetație, este dăunător în toate fenofazele și duce la debilitarea pomilor și rodire necorespunzătoare. Aceasta poate apare datorită unei insuficiente oxigenări la nivelul sistemului radicular, iar funcțiile rădăcinilor nu se pot desfășura în lipsa oxigenului, datorită prezenței micorizelor ce înlocuiesc la nuc perișorii absorbanți.
Pe terenurile unde apa freatică se găsește la 4- adâncime, nucul se dezvoltă bine. Când apa freatică se găsește la mică adâncime (1,5-), nucul se dezvoltă bine până la intrarea pe rod, după care vârfurile coroanei încep să se usuce.
Rusu E. (1969), arată că rădăcinile nucului nu intră niciodată în zona apei freatice, creșterea rădăcinilor se oprește la o anumită distanță de nivelul apei freatice, după care își continuă creșterea orizontal sau chiar spre suprafață.
Solul. Nucul nu are pretenții prea mari față de sol, ceea ce face ca el să crească pe o gamă largă de soluri. Plantațiile intensive cer însă terenuri suficient de bogate, cu textură ușoară și mijlocie, permeabile pentru apă și aer. Sunt necorespunzătoare pentru nuc, solurile argiloase, grele, reci, compacte, impermeabile și slab fertile. Deși poate crește pe aceste tipuri de teren, creșterea este lentă, iar pomii sunt debilitați și necorespunzători.
O importanță deosebită o are și subsolul în procesul de creștere și dezvoltare al nucului. Acesta trebuie să fie suficient de afânat și permeabil pentru rădăcini, cu capacitate mare de reținere a apei și suficient de drenabil.
Voiculescu N. (1999) arată că pentru cultura nucului, conținutul de schelet din sol mai mare de 20% reprezintă factor de restricție. în acest caz, sistemul radicular al nucului, se deplasează în orizonturile superficiale ale solului, fiind expus variațiilor termice și hidrice, precum și condițiilor de nutriție precare, datorită reducerii suprafeței de schimb cu solul. De asemenea, sistemul radicular poate să prezinte o repartiție defectuoasă, reacția pomului în timp fiind aceea de modificare a unei părți din rădăcini și de reducere a grosimii trunchiului.
In ceea ce privește altitudinea, nucul crește și rodește bine pe dealurile, colinele și platourile ce au o altitudine de cel mult 350-. La altitudini mai mari, deși crește normal, producția de fructe este mică și de slabă calitate (V. Cociu, 1958).
Înclinarea versantului. Pe pante, nucul se va amplasa în treimea inferioară sau mijlocie, unde solurile sunt fertile și bine aprovizionate cu apă. Luncile râurilor oferă condiții favorabile pentru creșterea și rodirea acestei specii. Nu sunt recomandate pantele abrupte, frământate, slab fertile și nici baza pantelor de pe văile înguste, unde brumele târzii de primăvară și temperaturile scăzute sunt frecvente.
16.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui
La toate plantele cultivate, dar mai cu seamă la nuc, cantitatea și calitatea reducției depinde mult de însușirile biologice și agroproductive ale soiului cultivat. Una din cele mai importante sarcini ale cercetării științifice din agricultură este crearea de soiuri noi din ce în ce mai valoroase, dar și precizarea celor mai favorabile zone de cultură, deoarece fiecare soi dă producții maxime și de bună calitate numai în zonele ecologice ce satisfac cerințele sale biologice.
Sortimentul de nuc în principalele țări cultivatoare
Franța este primul și cel mai vechi furnizor de nuci dintre țările din nordul Europei (Solignat G., Grente J.; Grente J., Averseng P.I., 1967), exportând în fiecare an aproape 15000 tone. Aceasta reprezintă în medie 50% din producția anuală de nuci și este asigurată de două regiuni: regiunea Perigord (departamentele Correze, Dordogne și Lot), precum și regiunea Grenoble (departamentele Isere și Drome).
Principalele soiuri cultivate sunt: Grandjean, Corne, Franquette, Marbot, Mayette, Parissienne, Soleze, Lara și Fernor, ultimele trei fiind creații mai noi.
Alte soiuri demne de menționat din sortimentul francez sunt: Meylannaise, Ronde de Montignanc, Grosvelt etc.
S.U.A. Cele mai mari suprafețe ocupate cu livezi de nuci se găsesc în California. Cu cele sau 15% din livada californiană, nucul ocupă în prezent al doilea loc printre speciile pomicole din acest stat, la distanță mare de migdal (), dar cu mult înaintea prunului de uscat (), a piersicului (), a părului ().
Până la al doilea război mondial nucăria californiană era localizată, cu deosebire în jurul localității San Francisco (comitatul Lake, Santa Clara, San Benito) și Los Angeles (comitatele Riverside, Ventura, Los Angeles).
În cursul ultimilor 20 de ani aceste regiuni nucicole au fost depășite de cele im Valea Sacramento (comitatele Tehama, San Joaqin, Sutter, Yuba, Colusa și Yolo) și din San Joaqin (comitatele Stanislans, San Joaqin, Tulare și Kinas).
Plantațiile de nuc sunt amplasate pe soluri foarte fertile, profunde, bine drenate, în general, pe marginea râurilor.
Toate aceste plantații sunt irigate, dat fiind slaba pluviometrie înregistrată în câmpia centrală californiană.
Soiurile de nuc cultivate în California sunt: Amigo, Ashley, Chico, Eureka, Gustine, Harthley, Lompoc, Midland, Payne, Pedro, Pionier, Serr, Tehama, Vina, Waterloo etc.
Un alt stat american cultivator de nuci este Oregon, unde sunt răspândite următoarele soiuri: Adams, Adams-10, Chambers-9, Chase C-7, Chase D-9, Chase D-12, Chase H-7, Moyer, Spurgeon și Wepster W-2.
Majoritatea soiurilor din Oregon au ca genitor comun soiul „Manregian” (nucul de Manciuria).
Italia. Cultura nucului este răspândită în regiunile Campania, Piemonte, Sicilia, Veneto și Calabria.
Principalele soiuri de nuc cultivate sunt: Sorrento, Corniola.
Bulgaria. Condițiile pedoclimatice din Bulgaria sunt favorabile pentru cultura nucului în toată țara.
Principalele soiuri de nuc cultivate sunt: Bacikovski, Seinovo, Topolnito, Baciokiro, Troianka, Krimski și Plovdivski.
Republica Moldova. Principalele soiuri cultivate sunt: Kisinevskii 33, Kisi-nevskii 21, Kostujenskii 24, Schinoasa 28, Săliște 4, Fuzorskii 12, Călărași 98, Tuzorskii 18, Săliște 9, Bomba.
Ungaria. La Stațiunea Experimentală de la Fertod a fost obținut prin selecție soiul de nuc Esterhazay (M. Mohacsy, A. Porpaczy, 1956).
Din soiul Esterhazay I au provenit următoarele elite, care sunt în studiu: Esterhazay II, E 7900, E 7916, E 7919, E 7901, E 7906, E 7908, E 7904 și E 7922.
Republica Cehă. Sunt cultivate cinci soiuri de nuc reprezentate prin trei clone și două soiuri obținute din hibridări artificiale, la Stațiunea de Ameliorare din Viatice de către K.Jasik.
Anglia. Au fost selecționate trei soiuri valoroase de nuc (L. Garavel, 1959) care se înmulțesc prin altoire: Northdown, Clawnut și Secret.
Sortimentul de nuc recomandat în România
Condițiile climatice favorabile dezvoltării culturii nucului în țara noastră au determinat apariția unor adevărate centre de cultură cum ar fi: Sibișel, Geoagiu, Novaci, Peștișani, Argeș, Iași etc.
Plecând de la existența acestor centre de cultură, V. Cociu, N. Meza, D. Blaja, I. Deaconu, P. Ludovic au început programe de cercetare privind selecția celor mai valoroase tipuri, precum și lucrări de hibridări artificiale, între cele mai valoroase tipuri.
Urmare a lucrărilor efectuate au fost omologate și sunt în curs de extindere o serie de soiuri, adaptate diferitelor zone de cultură.
a) Zona Transilvaniei de S-V
Sibișel precoce (sinonim Sibișel 4) a fost selecționat de V. Cociu, N. Meza și E. Manughevici din populațiile de nuc de la Sibișel, județul Hunedoara și omologat în anul 1975.
Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana piramidală, ramurile de schelet lungi, groase și formațiile de rod mixte.
Caracterul de înflorire este protandru (♂).
Intră repede pe rod și produce începând din anul 6-7 de la plantare.
Rezistă bine la ger și la bolile specifice nucului.
Înflorește relativ târziu și necesită polenizatori.
Fructul mare în medie de , de formă ovoidală, ușor ascuțit la vârf. Coaja este potrivit de groasă, sudura valvelor este bună, se sparge ușor cu mâna și are suprafața ușor vălurată, de culoare maro-gălbuie; orificiul peduncular este mic și bine închis cu fibre (fig. 16.14).
Miezul reprezintă 49-50% din greutatea fructului, are tegumentul de culoare gălbuie deschis, se scoate ușor și întreg din coajă și conține 66,6% substanțe grase și 17,15 % substanțe proteice.
Gustul este plăcut aromat.
Maturarea are loc la jumătatea lunii septembrie.
Sibișel fost selecționat de V. Cociu, N. Meza și I. Deaconu și omologat în anul 1979.
Pomul de vigoare mijlocie, are coroana piramidală largă, cu ramuri de schelet lungi, destul de groase, garnisite cu formațiuni de rod mixte.
Tipul de înflorire este protogin, florile femeiești înfloresc cu mult timp înaintea celor bărbătești, necesitând polenizatori.
Intră destul de repede pe rod, începând din anul 6-7 de la plantare, produce mult și în fiecare an.
Rezistă bine la ger și destul de bine la atacul bolilor specifice, bacterioza și antracnoza.
Fructul este mare (), de formă ovoidală cu vârful ascuțit și baza rotunjită. Coaja este subțire, sudura valvelor este bună, dar proeminentă, se sparge ușor cu mâna, de culoare maro-gălbuie. Orificiul peduncular este destul de mic și bine închis cu fibre (fig. 16.15).
Fig. 16.14. Sibișel precoce Fig. 16.15. Sibișel 44
Miezul reprezintă 48% din greutatea fructului, are tegumentul de culoare albă-gălbuie, este crocant, cu gust dulce, plăcut aromat, se scoate ușor din coji și conține 65,4 % substanțe grase și 18,4 % substanțe proteice.
Maturarea fructelor are loc ia sfârșitul lunii septembrie și, uneori, la început de octombrie.
Germisara (sinonim Geoagiu 44×4-259) – obținut de N. Meza și I. Deaconu la S.C.P.P Geoagiu, jud. Hunedoara, din încrucișarea soiurilor Sibișel 44 (mama) și Sibișel precoce (tata) și omologat în anul 1979.
Pomul este de vigoare mică-mijlocie, având coroana globuloasă, bine luminată, ramurile de schelet potrivit de groase și formațiuni de rod mixte.
Caracterul de înflorire este protogin; florile femeiești înfloresc cu mult înaintea celor bărbătești, necesitând polenizatori.
Intră pe rod, din anul 6-7 de la plantare și produce foarte mult și în fiecare an. Este soiul cu productivitatea cea mai mare din zonă.
Rezistă bine ia ger și are o comportare foarte bună la atacul bolilor specifice, bacterioza și antracnoza.
Fructul este mare (), de formă ovoidă, cu baza rotunjită și vârful ascuțit (fig. 165.16).
Coaja este potrivit de groasă, cu suprafața netedă, de culoare maro, se sparge ușor în mână. Sudura valvelor este bună, dar proeminentă.
Orificiul peduncular este mare, bine închis cu fibre.
Miezul reprezintă 50% din greutatea fructului și conține 69,0% substanțe grase și 17,5% substanțe proteice. Tegumentul este de culoare galbenă închisă. Gustul este plăcut aromat.
Maturarea fructelor are loc în a doua jumătate a lunii octombrie.
Sarmis (sinonim Geoagiu 4-21). Obținut din polenizarea liberă a soiului Sibișel precoce de către I. Deaconu la S.C.P.P. Geoagiu și omologat în anul 1985.
Pomul de vigoare mijlocie, cu o coroană piramidală, deasă, ramuri de schelet lungi, groase și formațiuni de rod mixte.
Tipul de înflorire este protandru.
Intră repede pe rod și produce începând din anul 6-7 de la plantare. Rodește și pe mugurii laterali ai ramurii anuale, în proporție de 7-10 %, iar în unii ani, mai favorabili, formează și ciorchini de 7-9 fructe.
Rezistă bine îa ger și se comportă bine la atacul bolilor specifice.
Înflorește relativ târziu și necesită polenizatori.
Fructul este mijlociu (), de formă ovoidală, ușor ascuțit la vârf. Coaja este subțire, se sparge ușor cu mâna, este netedă și de culoare galbenă deschisă; sudura valvelor este bună și puțin proeminentă, orificiul peduncular mic și bine închis cu fibre (fig. 16.17).
Miezul reprezintă 50% din greutatea fructului, are tegumentul de culoare deschisă, se scoate ușor și întreg din coji și conține 69,5% substanțe grase și 16,6% substanțe proteice.
Gustul este foarte plăcut, dulceag, aromat.
Maturarea are loc la sfârșitul lunii septembrie.
Fig. 16.16. Germisara Fig. 16.17. Sarmis
Orăștie (sinonim Geoagiu 44×4-223) – obținut de N. Meza și I. Deaconu la S.C.P.P. Geoagiu, jud. Hunedoara, din încrucișarea soiurilor Sibișel 44 și Sibișel 4 și omologat în anul 1979.
Pomul este de vigoare mică-mijlocie, are coroana piramidală, bine luminată, ramurile de schelet solide, lungi și cu formațiuni fructifere mixte.
Tipul de înflorire este protogin, florile femeiești înfloresc înaintea celor bărbătești, necesitând polenizatori.
Intră pe rod din anul 6-7 de la plantare și produce mult și în fiecare an.
Rezistă bine la ger și are o comportare bună la atacul bolilor specifice, bacterioza și antracnoza.
Fructul este mediu (), de formă elipsoidală.
Coaja este subțire, deschisă la culoare, foarte netedă; sudura valvelor este bună, se sparge ușor în mână. Are fructe foarte aspectuoase. Orificiul peduncular este mic și bine închis cu fibre (fig. 16.18).
Miezul reprezintă 50-53% din greutatea fructului, are tegumentul de culoare galbenă-pai, crocant și cu un conținut bogat în substanțe grase, 67,7% și substanțe proteice, 17,7%.
Gustul este plăcut, dulceag-aromat.
Maturarea fructelor are loc în a doua jumătate a lunii septembrie.
Geoagiu fost selecționat de N. Meza și I. Deaconu din populațiile de nuc de la Geoagiu, județul Hunedoara și omologat în anul 1979.
Pomul de vigoare mică-mijlocie, cu coroana piramidală răsfirată, bine luminată, ramuri fructifere groase și lungi, garnisite cu formațiuni de rod mixte.
Tipul de înflorire este protogin, florile bărbătești înfloresc mult mai târziu decât cele femeiești, necesitând polenizatori.
Intră destul de repede pe rod, începând din anul 6-7 de la plantare.
Rezistă bine la ger și are o comportare bună față de atacul bolilor specifice, bacterioza și antracnoza.
Fructul este mare, în medie , forma elipsoidală, ușor ascuțită la capete. Coaja este subțire, sudura valvelor este bună, se sparge ușor în mână, de culoare cafenie-deschisă, ușor încrețită, orificiul peduncular este mic și bine închis cu fibre (fig. 16.19).
Miezul reprezintă 50% din greutatea fructului, are tegumentul galben-pai, se scoate ușor din coji întreg și conține 66,1% substanțe grase și 17,5% substanțe proteice.
Gustul este foarte plăcut, dulceag-aromat.
Maturarea fructelor are loc la mijlocul lunii septembrie.
Fig. 16.18. Orăștie Fig. 16.19. Geoagiu 65
b) Nucile de Gorj
Novaci. Este un hibrid natural selecționat la S.C.P.P. Tg. Jiu din populațiile locale, de către D. Blaja și omologat ca soi, în anul 1979.
Pomul este de vigoare mijlocie, productiv, cu rezistență bună la ger și atacul bolilor specifice.
Perioada de înflorire – semitimpurie de tip protogin.
Fructul de formă sferică, cu greutatea medie de , randamentul în miez de 47%; se extrage din valve ca jumătăți, este de culoare albă-gălbuie și de bună calitate.
Epoca de maturare – semitimpurie, în a doua parte a lunii septembrie.
Principalele însușiri: rezistent la ger și la atacul bolilor specifice, însă fructul este de mărime submijlocie.
Susita. Obținut la S.C.P.P. Tg. Jiu, prin selecție individuală din populațiile locale, de către D. Blaja și omologat ca soi în anul 1979.
Pomul este de vigoare mijlocie, intră de timpuriu pe rod și este rezistent la ger și la bolile specifice.
Perioada de înflorire – semitârzie, de tip protandru.
Fructul este de formă ovoidă cu greutate medie de , miezul se extrage întreg, cu randamentul de 50,6%, de culoare albă-pai și calitate foarte bună.
Principalele însușiri: este un soi productiv, rezistent la ger și la atacul bolilor specifice, cu miez de foarte bună calitate.
Victoria. Este un hibrid natural selecționat la S.C.P.P. Tg.Jiu de D. Blaja și omologat ca soi din anul 1979.
Pomul este de vigoare mijlocie cu rezistență bună la atacul bolilor specifice și foarte bună la ger.
Perioada de înflorire – semitârzie, de tip protandru.
Fructul este de formă ovoidă, cu greutate medie de și cu un randament de miez de 44,0% .
Perioada de maturare – semitimpurie.
Principalele însușiri: rezistența sporită la ger și bună la atacul de antracnoză și bacterioză.
Peștișani s-a obținut prin selecție individuală la S.C.P.P. Tg. Jiu de către D.Blaja și a fost omologat ca soi în anul 1979.
Pomul este viguros, productiv, cu rezistență forate bună la ger și la atacul bolilor specifice.
Perioada de înflorire este semitârzie, de tip protandru.
Fructul este de formă ovoidală, cu greutatea medie de , cu un randament în miez de 46,4%, de culoare albă-gălbuie și cu gust plăcut.
Epoca de maturare este semitimpurie, în partea a doua a lunii septembrie.
Principalele însușiri: este productiv, cu rezistență foarte bună la ger și la atacul bolilor specifice.
c) Nucile de Argeș
Jupânești este un hibrid natural, selecționat în zona Pitești din populațiile locale, de P. Parnia, I. Onea și V. Vasilescu și omologat ca soi în anul 1984.
Pomul este de talie mijlocie, productiv, cu rezistență bună la atacul bolilor specifice și foarte bună la ger.
Perioada de înflorire este semitimpurie, de tip protogin.
Fructul este de formă oval-alungită, cu vârf proeminent, cu greutatea medie a fructului de și cu randamentul în miez de 51,9%, de culoare gălbuie și cu gust plăcut (fig. 16.20).
Epoca de maturare este semitârzie, în prima parte a lunii octombrie.
Principalele însușiri: soi productiv, cu rezistență sporită la ger, cu fructul de calitate superioară și un randament în miez de 51,9%.
Bratia. Obținut prin selecție din populațiile locale, de P. Parnia, I. Onea și V. Vasilescu și omologat ca soi în anul 1984.
Pomul este viguros, cu rezistență bună la ger, atacul bolilor specifice și productiv.
Perioada de înflorire este semitimpurie, de tip protogin.
Fructul este de formă ovoidă, cu greutatea medie de și cu randamentul în miez de 48,0%, de culoare gălbuie și gust plăcut (fig. 16.21).
Epoca de maturare este semitârzie, în prima parte a lunii octombrie.
Principalele însușiri: productiv, cu fructul mare și cu rezistență bună la ger și bolile specifice.
Fig. 16.20. Jupânești Fig. 16.21. Bratia
Roxana este hibrid natural, selecționat la I.C.P.P. Pitești Mărăcineni din populațiile locale de P. Parnia, I. Onea și V. Vasilescu și omologat ca soi în anul 1991.
Pomul – viguros, productiv, cu rezistență foarte bună la ger și bună la atacul bolilor specifice.
Perioada de înflorire – semitârzie, de tip protandru.
Fructul este de formă sferică, cu greutatea medie de și cu un randament în miez de 49,0%, de culoare gălbuie și gust plăcut.
Perioada de maturare – semitârzie, în prima parte a lunii octombrie.
Principalele însușiri: soi productiv cu rezistență foarte bună la ger.
Mihaela – obținut prin selecție individuală din populațiile locale de P. Parnia, I. Onea și V. Vasilescu și omologat ca soi în anul 1991.
Pomul este viguros, productiv, cu rezistență foarte bună la ger și bună la atacul de antracnoză și bacterioză.
Perioada de înflorire – semitârzie, de tip protandru.
Fructul – este de formă sferică, cu greutate medie de , cu randamentul în miez de 50%, de culoare gălbuie și gust plăcut (fig. 16.22).
Perioada de maturare – semitârzie, în decada I a lunii octombrie.
Principalele însușiri: soi productiv, cu randament de 58% în miez și cu re-î iță sporită la ger.
Musceleana – este hibrid natural selecționat din populațiile locale de V. Vasilescu, P. Pătrășcoiu și A. Richițeanu, omologat ca soi în anul 1993.
Pomul este viguros cu coroana globuloasă, productiv, cu fructificare și pe lăstarii laterali și cu rezistență foarte bună la ger și la atacul bolilor specifice.
Perioada de înflorire – semitârzie, de tip protandru.
Fructul – de formă sferică puțin alungit, cu greutatea medie de și randamentul în miez de 51,2%, se extrage întreg, fiind de culoare albă-gălbuie, cu gust plăcut.
Perioada de maturare – semitimpurie, în partea a Ii-a a lunii septembrie.
Principalele însușiri: fructificare și pe lăstarii laterali, soi productiv cu fructul mare și rezistent la ger și bolile specifice.
Argeșan – obținut prin selecție individuală la I.C.P.P. Mărăcineni-Pitești din populațiile locale, de V. Vasilescu, P. Pătrășcoiu și A. Richițeanu. A fost omologat ca soi în anul 1993.
Pomul este viguros, cu coroana globuloasă, productiv, cu rezistență foarte bună la ger și bolile specifice.
Perioada de înflorire – semitârzie, de tip protandru.
Fructul este de formă rotundă, cu greutate medie de , cu un randament in miez de 51,8%; acesta se extrage întreg și este de culoare gălbuie-pai, cu gust plăcut.
Epoca de maturare – semitimpurie, în partea a II-a a lunii septembrie.
Principalele însușiri: productivitate ridicată, randament mare în miez și rezistent la ger și bolile specifice.
d) Nucile de Iași
Velnița – hibrid natural selecționat din populațiile locale de I. Bodi, E. Rominger, L. Petre și V. Vasilescu și omologat ca soi în anul 1995.
Pomul este semiviguros, cu coroana globuloasă, rodește și pe mugurii laterali și este productiv, cu rezistență mai slabă la atacul de antracnoză și bacterioză.
Epoca de înflorire – semitârzie, de tip protogin.
Fructul este de formă rotundă-ovoidă, cu greutatea medie de și randamentul în miez de 50,6 %, de culoare galbenă deschisă și gust plăcut (fig. 16.23).
Epoca de coacere – în partea a II-a a lunii septembrie.
Principalele însușiri: precocitate, timpurietate, productivitate, fruct mare și cu fructificare și pe lăstarii laterali.
Miroslava – obținut prin selecție individuală din populațiile locale, de L. Petre și omologat ca soi în anul 1995.
Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv și cu rezistență bună la ger și la atacul de boli.
Epoca de înflorire – semitârzie de tip protogin.
Fig. 16.22. Mihaela Fig. 16.23. Velnița
Fructul este de formă rotundă-elipsoidală, cu greutatea medie de , cu procentul în miez de 52,6%, se extrage întreg, este de culoare galbenă deschisă, cu gust plăcut (fig. 16.24).
Epoca de coacere – timpurie, în prima parte a lunii septembrie.
Principalele însușiri: timpurietate, productivitate, precocitate, rezistență la boli și ger.
e) Nucile de Vâlcea
Valcor. Soi obținut la S.C.P.P. Vâlcea prin selecție individuală din populațiile locale de nuc și omologat în anul 1999. Pomul este viguros, intră pe rod timpuriu, produce constant, este rezistent la ger, secetă și boli. Coroana este globuloasă, cu port etalat. înfloritul este semitardiv, de tip protandru – florile masculine (amenții) înfloresc înaintea celor femele și produc mult polen. Poleni-zatorii recomandați sunt soiurile: Geoagiu 65, Germisara, Jupânești, Mihaela și Orăștie.
Fructul are forma larg eliptică, cu orificiul peduncular bine închis, coaja subțire și netedă, greutatea medie de 12-; miezul se extrage întreg, are culoarea gălbuie, gust plăcut și aromat, calitatea bună. Miezul reprezintă 51-52% din greutatea totală a fructului și conține 72,23% lipide și 26,57% protide.
Maturitatea fructelor are loc în decada a II-a a lunii septembrie (fig. 16.25).
Principalele însușiri: este un soi cu fructe de calitate bună, productiv și rezistent, care merită să fie extins în zona dealurilor subcarpatice.
Fig. 16.24. Miroslava Fig. 16.25. Valcor
Valmit. Soi obținut la S.C.P.P. Vâlcea, prin selecție individuală din populațiile locale de nuc, omologat în anul 2000.
Pomul are vigoare mare, este precoce, produce constant, este rezistent la ger, secetă și destul de rezistent la boli. Coroana este globuloasă, cu port etalat, înfloritul este semitardiv, de tip protogin – florile femele înfloresc înaintea celor mascule.
Fructul este aspectuos, de formă larg eliptică, cu coaja netedă, subțire, de culoare gălbuie; greutatea medie . Miezul se extrage ușor, întreg, are culoarea gălbuie și gustul plăcut, de calitate bună; deține 52% din greutatea fructului și conține 69,9% lipide și 30,36% protide (fig. 16.26).
Maturarea fructelor are loc în a doua decadă a lunii septembrie. Producția poate fi valorificată atât ca miez, cât și ca fruct întreg, în coajă.
Principalele însușiri: soi cu fructe de calitate, aspectuoase, care merită să fie extins în cultură, în zona dealurilor subcarpatice.
Valrex. Soi obținut la S.C.P.P. Vâlcea prin selecție individuală din populațiile locale de nuc, omologat în anul 1999. Pomul este de vigoare mijlocie, precoce, produce constant, rezistă bine la ger, secetă și boli. Coroana este globuloasă, etalată. înflorește semitardiv, florile fiind de tip protandru, cu mult polen. Principalii polenizatori sunt soiurile Jupânești, Germisara, Geoagiu 65, Mihaela și Orăștie.
Fructul are forma larg eliptică, orificiul peduncular bine închis, coaja subțire și netedă, de culoare galbenă-maro. Greutatea medie este de . Miezul se extrage întreg, are culoarea albă-gălbuie, gustul plăcut, aromat (fig. 16.27).
Fig. 16.26. Valmit Fig. 16.27. Valrex
Alte soiuri de nuc cu perspectivă de a fi cultivate în România
Pe lângă soiurile românești de nuc, în condițiile din zona subcarpatică sunt testate și soiuri provenind din Franța, Germania, S.U.A., Bulgaria, în scopul îmbunătățirii sortimentului existent. Până în prezent, unele dintre acestea au dat rezultate promițătoare. Este vorba de soiul cu fructificare terminală Franquette, soiul cu fructificare intermediară Hartley și soiurile cu fructificare laterală Ferjean® și Vina. Alte soiuri sunt și ele testate în aceeași zonă: Fernette®, Fernor®, Lara®, Serr, Chandler®, Tehama, Pedro, Payne (toate cu fructificare laterală), Adams 10, Howe, Moyer, Uzlop 10, Geisenheim 139, Mayette etc.
În continuare, prezentăm succint principalele caracteristici ale soiurilor de nuc care s-au evidențiat pe parcursul testării în condițiile de cultură ale zonei subcarpatice.
Franquette – Este originar din Franța și este principalul soi cultivat (mai ales în zona Grenoble și Perigord). Fructele acestui soi de nuc deja clasic sunt considerate de cea mai bună calitate dintre soiurile cu fructificare terminală. Pomul este viguros, cu port semi-erect. Datorită dezmuguritului și înfloritului tardiv scapă de pericolul înghețurilor tardive din primăvară. Înfloritul este de tip protandru (florile mascule înfloresc înaintea celor femele). Datorită perioadei de înflorire tardivă a florilor femele (la mijlocul lunii mai) are nevoie de soiuri polenizatoare care să elibereze polen în acea perioadă. Intrarea pe rod se produce destul de precoce (anii 5-6 de la plantare) și asigură producții constante și relativ abundente (2,0-2,5 t/ha).
Fructul are mărime medie, este alungit, de formă eliptică, ușor ascuțit în porțiunea pistilară. Sudura valvelor este puternică, iar fructul rezistă la manipulări. Greutatea fructului este de 10-, iar miezul reprezintă 40-48 %. Miezul se extrage întreg sau jumătăți, are culoare galbenă deschisă și este de calitate foarte bună. Maturarea fructelor se produce la sfârșitul lunii septembrie începutul lunii octombrie. Cu condiția asigurării polenizatorilor și a culturii în zonele favorabile poate să asigure un bun profit, mai ales că este considerat unul din soiurile cele mai bune pentru vânzare și are piața asigurată la export (fig. 16.28).
Ferjean® – soi creat la I.N.R.A. Bordeaux (Franța) prin hibridarea soiurilor Grosvert și Lara®. Acest soi este destinat pieței de miez de nucă, fiind creat să înlocuiască soiul Grandjean.
Pomul are vigoare medie-mare și port semi-erect. înfloritul este tardiv, de tip protandru și are loc la mijlocul lunii mai. Fructul este mic (9-), de calibru mediu, de formă oblongă scurtă, aproape circulară. Sudura valvelor este puternică, coaja este tare și se pretează spargerii mecanizate. Miezul reprezintă 48-52 % din greutatea fructului, se extrage ușor, are culoare galbenă deschisă, formă regulată și gust foarte bun.
Soiul este foarte productiv, precoce (produce fructe în anii 3-4 de la plantare), are fructificare laterală, se pretează culturii intensive. Necesită tăieri severe după primele recolte pentru a obține înnoirea ramurilor fructifere și nuci de calitate, soluri fertile și dacă este posibil irigare (fig. 16.29).
Fig. 16.28. Franquette Fig. 16.29. Ferjean®
Fernor® – soi obținut de I.N.R.A. Bordeaux (Franța) prin hibridarea soiurilor Franquette și Lara®.
Pomul este mediu viguros, cu port semi-erect. Prezintă fructificare laterală, precocitate și constanță în fructificare. înfloritul este tardiv și de tip protandru. Fructele au formă ovoidă-eliptică, 10-, sudură puternică și coajă de grosime medie. Miezul este de calitate bună, reprezintă 48-49 % din greutatea fructului, se extrage ușor, are gust plăcut și culoare deschisă. Soiul preferă soluri fertile, afânate, necesită irigare și tăieri regulate pentru a putea da maxim de randament. în prezent este în plină extindere în Franța și alte țări cultivatoare de nuc (fig. 16.30).
Fernette® – soi creat de I.N.R.A. Bordeaux (Franța) prin hibridarea soiurilor Franquette și Lara®. Este un soi cu fructificare laterală folosit atât pentru fructe cât și ca polenizator pentru alte soiuri datorită abundenței de polen și înfloritului tardiv.
Pomul are vigoare medie, port semi-erect. Formele de coroană potrivite sunt cele cu ax. înfloritul este tardiv și de tip protandru. Fructele sunt globuloase, au 11-, sudură puternică și coajă destul de bine lignificată. Miezul este de calitate bună, reprezintă 48-50 % din greutatea nucilor. Se poate utiliza ca polenizator pentru soiurile cu înflorire tardivă. Este un soi care rodește destul de precoce, iar producția este constantă de la an la an (fig. 16.31).
Fig. 16.30. Fernor® Fig. 16.31. Fernette®
Hartley – soi originar din S.U.A. unde a fost selecționat în 1909. Este soiul cel mai răspândit în statul California care produce peste 90 % din producția S.U.A. de nuci. Soiul Hartley deține principala poziție la comercializarea de nuci în coajă. Fructificarea este de tip intermediar și asigură producții precoce și importante cantitativ.
Pomul are vigoare medie-mare, iar portul este semi-etalat. înfloritul este de tip protandru, înfloritul florilor femele se produce în prima decadă a lunii mai.
Fructul are mărime medie, de formă conică, cu vârf ascuțit. Greutatea fructului este de 10-, sudura valvelor este bună. Miezul reprezintă 48-50 % din greutatea fructului, are culoare galbenă deschisă și gust plăcut. în unii ani soiul este sensibil la bacterioză, atacul manifestându-se pe fructe și lăstari. Din această cauză necesită mai multe tratamente fitosanitare cu produse cuprice. Este însă un soi foarte productiv și foarte precoce (începe să fructifice din anii 3-4 de la plantare). Cu condiția asigurării tratamentelor fitosanitare la momentele optime și cu o tehnologie de cultură adecvată poate asigura producții de fructe mari, constante și de calitate (fig. 16.32).
Vina – soi american de nuc creat la Universitatea din California. Are o mare răspândire în cultură, de la obținerea soiului s-au înființat câteva mii de ha de plantații.
Pomul are vigoare medie-mare și port semi-etalat. Înfloritul este semi-tardiv, de tip protandru. Fructele sunt de mărime medie (11-), aspectuoase, de formă conică, în condițiile din România prezintă punct pistilar proeminent. Coaja fructului este tare, sudura valvelor puternică și ca atare spargerea nucilor se poate face mecanizat. Miezul reprezintă 49-51 % din greutatea fructului, poate fi extras ușor, are culoare galbenă și gust plăcut. Din punct de vedere productiv, soiul este precoce, rodește mult și constant.
Fructificarea este laterală și se pretează culturii intensive. Preferă soluri bogate în elemente nutritive și cu drenaj bun. Pentru obținerea unor recolte constante este nevoie să se execute tăieri pentru înnoirea ramurilor fructifere. în anii cu precipitații abundente fructele sunt ușor sensibile la bacterioză.
Lara® – soi obținut în Franța (fig. 16.33) de Pepinierele de Lalanne prin selecția unui hibrid natural al soiului Payne. în prezent este principalul soi de nuc cu fructificare laterală folosit în Franța la înființarea plantațiilor intensive de tip gard fructifer. în condițiile din zona subcarpatică a României primele rezultate de experimentare par a fi promițătoare.
Fig. 16.32. Hartley Fig. 16.33. Lara®
Pomul are vigoare medie și port semi-erect. Tipul de coroană cel mai indicat este axul vertical. Necesită portaltoi viguroși, soluri profunde și fertile pentru a produce mult și constant. Este un soi precoce din punct de vedere productiv, înfloritul este tardiv, de tip protandru. Polenizatorii indicați sunt Franquette și Fernor®. Fructele au 11-, formă globuloasă, coajă lisă și subțire, iar sudura valvelor este puternică. Miezul are aspect frumos, culoare galbenă deschisă, gust bun și reprezintă 49-51 % din greutatea nucii. Maturarea fructelor se realizează în a doua jumătate a lunii septembrie. Fructele pot fi folosite pentru consum în stare proaspătă sau exportate ca nuci în coajă.
Programe de ameliorare genetică a soiurilor de nuc
Programele de creare de soiuri prin hibridare, desfășurate la specia nuc, sunt relativ puțin dezvoltate, în raport cu cele privind alte specii pomicole.
Cel început la Universitatea Davis, în California, este și cel mai vechi (MC Granaham și Forde, 1985). O primă etapă începută în anul 1964 și finalizată în avut ca obiectiv fructificarea pe ramuri laterale, pornirea târzie în vegetație, randament în miez ridicat, bună calitate a miezului (culoare galbenă deschisă) și a nucii (fruct bine sudat, cu coaja relativ fină, bine lignificată). Acest program a avut ca rezultat selecția, între anii 1968 și 11 soiuri noi cu fructificare pe ramuri laterale, printre care Serr, Chico, Sunland și Chandler, stau la baza extinderii recente a plantațiilor de nuc californiene.
Alte noi preselecții, rezultate din încrucișările efectuate între anii 1975 și 1977 sunt în curs de experimentare.
O nouă etapă a acestui program a început în anul 1982 (Mc Granaham și Forde, 1985). în această etapă se urmărește crearea de soiuri hipersensibile la virusul răsucirii frunzelor de cireș, ceea ce permite evitarea oricărei contaminări polinice, și, în același timp, anularea fenomenelor de intercompatibilitate la altoire. Tehnica folosită constă în obținerea de hibrizi interspecifici, care în continuare sunt retroîncrucișați cu Juglans regia L. pentru a ajunge la caracteristicile dorite ale fructului.
Un alt program de creare de soiuri la nuc a început în anul 1971 la Institutul de Cercetare și Dezvoltare a Plantelor Fructifere și Ornamentale din Budapesta. Acest program a folosit ca genitori selecții ungurești cu fructificare terminală, încrucișate cu soiul californian Pedro, care prezintă fructificare pe ramuri laterale (Szentivanyi, 1990). Au fost selecționate și sunt în curs de înmulțire opt soiuri cu fructificare pe ramuri laterale, producând fructe de calitate și rezistente la gerurile puternice din timpul iernii.
Al treilea program important este în curs de desfășurare la I.N.R.A. Bordeaux și are în vedere obținerea de soiuri care să asocieze fructificarea pe ramuri laterale, dezmugurire târzie, bună calitate a fructului și a miezului, slabă sensibilitate la bacterioză. încrucișările realizate au folosit ca genitori femeii soiuri franceze (Franquette, Grosjean și Marbot) cu dezmugurire târzie și fructe de calitate, iar ca genitori paterni soiuri cu fructificare pe muguri laterali, în special Chandler și Pedro (Germain, 1985). Treizeci și doi de hibrizi selecționați sunt în curs de experimentare.
Programul de ameliorare a nucului în România include două etape, desfășurate pe parcursul a 38 de ani, care se completează în mod armonios.
O primă etapă a debutat în anul 1960 fiind inițiată de Meza N. și Cociu V. și având ca obiectiv selecția din flora cultivată a unor biotipuri de mare productivitate și rezistență la bacterioză, precum și ameliorarea prin hibridare a calității fructelor.
Din această etapă provin multe din soiurile zonate actualmente în regiunea Hunedoara, precum și o serie de hibrizi cu perspective de omologare.
Etapa începută în anul 1977 la Stațiunea Geoagiu de către I. Deaconu a urmărit, cu deosebire, creșterea productivității, pornirea în vegetație cât mai târzie, pentru a scăpa de efectul dăunător a] înghețurilor târzii de primăvară. în acest scop au fost folosiți ca genitori materni, tipurile și hibrizii cei mai valoroși, iar ca genitori paterni, soiuri americane și franceze cu capacitate mare de producție cum ar fi: Payne, Harthley, Eureka, Serr, Pedro, Mayette, dar și hibrizii obținuți la Geoagiu cu potențial productiv ridicat, ca de exemplu Geoagiu 4-21, Geoagiu 4×44-430, Geoagiu 44×4-265 etc.
Dintr-un număr de 22 combinații de hibridare au fost izolate și polenizate 42617 flori, din care au rezultat 8278 fructe hibride și prin semănarea lor, 2733 puieți. în urma lucrărilor de selecție, a celor cu sensibilitate la bolile specifice nucului, bacterioza și antracnoza și a celor care au prezentat fructe de calitate slabă, au mai rămas în câmpurile de hibrizi un număr de 1252 hibrizi, aflați în diferite stadii de studiu, majoritatea intrați pe rod.
Dintre hibrizii mai vechi (seriile 1960-1973), în urma studiilor efectuate, 15-20 selecții au perspective apropiate de omologare.
O sursă importantă de ameliorare a sortimentului românesc de nuc, rămâne încă flora spontană și semicultivată de nuc. Un exemplu semnificativ îl reprezintă selecția M06R1, probabil o mutație naturală descoperită în anul 1986, în corn. Miniș, jud.Arad, de dr. Puică Răduță, în curtea familiei Voica Petru. Textul care urmează este elaborat de prof. N. Cepoiu.
Apariția acestei mutante în zonă, pare să fie rezultatul unor șocuri termice produse la contactul maselor de aer arctic-continental, cu mase de aer tropical-maritim și recepționate de nuc. Pomul în vârstă de peste 76 de ani, atinge înălțimea de și formează un trunchi drept, cu scoarța cenușie-negricioasă care se exfoliază în fâșii longitudinale și neregulat.
Coroana este invers conică și alcătuită din ramuri de schelet viguroase, garnisite cu un semischelet, sinuos și subțire, specific.
Pomul intră în vegetație, în prima decadă a lunii iunie, evitând astfel înghețurile de revenire și atacurile de antracnoza și bacterioza. Frunzele sunt de mărime mijlocie-mică, cu 7-11 foliole, ovate, mici și de culoare verde deschis.
Florile bărbătești sunt dispuse în ameți lungi (12-) de culoare verde deschis, care se formează eșalonat, asigurând astfel o polenizare continuă timp de 30-45 de zile, încadrată calendaristic, între 15 iunie și 1 august.
Florile femeiești sunt mici, de culoare verde închis, cu stigmate alungite, cu 1-2 flori, mai rar 3 în inflorescență.
Tipul de înflorire este homogam, cu o perioadă îndelungată de polenizare cu polen propriu. Așa se explică, de ce în timpul vegetației se întâlnesc pe pom, amenți, flori femele și fructe legate în toate stadiile de dezvoltare. Această însușire apropie nucul M06R de specificul fructificării continue, la plantele mediteraneene (de citruși).
Mărimea fructului este variabilă (5-), cu o valoare medie de 8-. Mărimea nucilor se corelează cu data înfloritului și legării fructelor.
Forma fructului este invers-ovoidală, regulată, cu suprafața exterioară aproape netedă, de culoare cafenie – roșiatică deschisă și cu aspect foarte plăcut. Linia de sudură a valvelor este netedă și foarte rezistentă.
Miezul se extrage în jumătăți, în proporție de 90%, are forma alungită și umple aproape complet interiorul celor două valve. Este aromat, plăcut la gust și conține 64,95% substanțe grase, 20,65% substanțe proteice, având un indice de grăsime de 31,95 și al proteinelor de 10,16. Tegumentul este foarte subțire, de culoare albă-gălbuie și cu aspect plăcut.
Maturarea fructelor are loc eșalonat, începând cu decada a treia a lunii septembrie și continuând până la apariția primelor înghețuri timpurii de toamnă (1-15 noiembrie). Ultimele fructe legate (5-10% din total), în unii ani, sunt surprinse de îngheț și nu se mai mațurează (o dată la 4-5 ani).
Calitățile mutantei M06R. Pomul are vigoarea mijlocie-mică, intră târziu în vegetație, este autofertil, productiv și rezistent la antracnoză și bacterioză. Nucile corespund criteriilor de calitate, cu excepția uniformității mărimii lor.
Comportarea în pepinieră. în câmpul I, procentul de răsărire a puieților este de 25,0-44,1%, cu valori maxime în intervalul 1-10 iunie (75,4%). Ultimii puieți își fac apariția (24,6%) între 11 și 20 iunie.
La sfârșitul primului an de vegetație, puieții au o înălțime de 18-, 3-5 frunze cu 5-7 foliole fiecare și 1-3 ramificații anticipate, bazale.
Urmărirea atentă a fazelor de vegetație, a arătat că nucii mai viguroși pornesc primii în vegetație, cu un avans față de cei slabi de 1-2 săptămâni. în anul 1999, 43,41% din nuci au pornit în vegetație până la 10 iunie și 56,60% până la 20 iunie.
După 4 ani de observații (1977-2000), s-a constatat că nucii tineri, obținuți din mutanta M06R, deși au o vegetație prelungită până toamna târziu, au rezistat bine la temperaturile scăzute din timpul iernii. în anul 1998, au fost înregistrate porțiuni mici degerate (2-) în zona de vârf a ramurilor anuale.
Caracteristicile creșterii nucilor tineri. Puieții cresc sub formă de tufă (cu o bazitonie pronunțată) cu 3-6 tulpini, care în fiecare an se amplifică ca număr și lungime.
După 4 ani de vegetație nucii proveniți din mutanta M06R se prezintă ca o tufă voluminoasă, cu înălțimea medie de cu 6-10 tulpini și o grosime a trunchiului de .
Altoit sub coajă pe portaltoii Juglans nigra și Juglans regia, nucul M06R s-a dovedit compatibil, realizând un procent de prindere de 55-71%.
16.6. Tehnologia obținerii materialului săditor
Necesitatea folosirii la plantare a nucilor altoiți
Ca și majoritatea plantelor pomicole, nucul este plantă heterozigotă. înmulțit prin semințe, cum s-a procedat secole de-a rândul și cum se mai procedează încă, nu transmite la urmași caracterele și însușirile plantei mamă. Dintr-o nucă bună poate rezulta un pom cu nuci de calitate inferioară și invers.
Pe lângă aceasta, nucul este avizat la polenizare străină, mai ales datorită faptului că, la majoritatea soiurilor și tipurilor, organele reproductive bărbătești (amenții cu polen) și cele femeiești (ovarele) nu se maturează deodată pe același pom.
Polenizarea străină sporește efectele heterozigotismului, astfel că șansele de a transmite la descendenți însușirile bune scad și mai mult.
În această situație, calea cea mai sigură de a avea plantații de nuc cu soiuri și tipuri superioare, rămâne cea a înmulțirii vegetative și în special altoitul, prin care însușirile plantei înmulțite rămân neschimbate.
În acest fel există posibilitatea de a avea plantații uniforme, cu producție posibil de standardizat, în cantități cât mai mari, cu perspective de a face comerț, scopul îndeletnicirii de pomicultor profesionist sau chiar amator.
Nucii obținuți din sămânță pot trăi 100-150 de ani și chiar mai mult, dar intră târziu pe rod, la 10-15 ani. în schimb, cei obținuți prin altoire, deși trăiesc mai puțin, intră pe rod la 4-5 ani, uneori chiar din pepinieră. Nucii obținuți se dezvoltă mai puțin, încât se pot planta în număr mai mare pe un hectar, ceea ce contribuie și la o producție mai mare încă din primii ani. Un ha de nuci altoiți, în perioada de plină producție, adică la 15-20 de ani, când cei nealtoiți abia intră pe rod, poate produce până la 5000- fructe, chiar mai mult.
Important este și faptul că nucii altoiți dau fructe de calitate mai bună, cu valoare comercială și alimentară mai mare, în timp ce de la nucii proveniți prin semințe se pot alege maximum 20% fructe de calitate.
Din aceste motive organizarea noilor plantații de nuc, indiferent de mărimea lor, trebuie să se facă și la noi numai cu pomi altoiți, cum se practică în California, Franța, Italia și alte state.
În România, deși s-au făcut multe încercări de altoire a nucului (Constantinescu N., 1937, Meza N., Gușiță Șt. și alții) rezultatele n-au fost satisfăcătoare, datorită cunoașterii insuficiente a unor particularități de creștere a țesuturilor specifice nucului și a neconcordanței acestora cu condițiile de mediu.
Factorii care determină reușita altoirii nucului
Cercetările efectuate de Gh. Achim (1998) au scos în evidență mai mulți factori responsabili de reușita sau nereușita altoirii nucului, și anume:
• Necesitatea existenței unor pomi (izolați sau în plantații speciale) pentru producerea de ramuri altoi, din soiurile sau tipurile destinate înmulțirii. Aceștia trebuie să primească îngrijiri corespunzătoare pentru a asigura ramuri altoi, respectiv:
– săpatul terenului în jurul pomului și întreținerea lui prin prașile, sub formă de ogor negru;
– îngrășarea cu gunoi de grajd și îngrășăminte minerale, calculat câte 4- gunoi și azot + fosfor + potasiu la m2 teren, pe un cerc de 2- diametru din proiecția coroanei.;
– câte 5-10 1 apă la metru pătrat din proiecția coroanei, în caz de secetă;
– aplicarea tăierilor de reducție, diferențiat de vârstă, respectiv: la pomii tineri și de vârstă mijlocie, care au creșteri anuale viguroase, este suficient să li se aplice numai lucrări de îngrijire a solului, fără tăieri; la pomii bătrâni, cu creșteri anuale scurte, se fac tăieri de rărirea coroanei și de scurtare a ramurilor în lemn de 4-5 ani la pomii în vârstă de 20-30 de ani și în lemn de 6-7 ani la cei de peste 30 de ani. Scurtarea ramurilor se face în zona mugurilor dorminzi, care se află deasupra inelului ce separă creșterile anuale. Se recomandă ca tăierea să se facă în luna august, pentru a favoriza acumularea rezervelor de substanțe nutritive în părțile rămase și dezvoltarea mai bună a mugurilor. Imediat după tăiere, rănile mari se ung cu vopsea. Dacă nu se poate renunța la recolta de fructe de pe pomii respectivi, tăierea se amână pentru primăvară timpuriu, dar în acest caz rănile nu se mai ung cu vopsea, deoarece se stimulează „plânsul”;
– după căderea frunzelor, pomii se stropesc cu zeamă bordeleză în concentrație de 3%, tratament care se repetă și primăvara, înainte de pornirea vegetației;
– în cazul când, după tăiere, lăstarii se dezvoltă prea viguros, ei se ciupesc în stare erbacee, în prima decadă a lunii mai, la 5-6 frunze, cu scopul de a forța emiterea lăstarilor anticipați cu o dezvoltare mai moderată, cu muguri normal dezvoltați, corespunzători pentru altoit. Dacă lăstarii sunt prea deși, slab dezvoltați, ei se răresc, aplicându-se plivitul.
– calitatea ramurilor altoi și momentul recoltării lor, este un factor hotărâtor în reușita altoitului. Ele trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă lemnul bine maturat; mugurii de la subsuoara frunzelor bine dezvoltați; lungimea minimă de și diametrul de 10-16mm; măduva nu mai mare de 1/3 din diametrul ramurii; internodiile de mărime mijlocie (5-); starea de sănătate foarte bună, respectiv fără boli, dăunători, lovituri de grindină etc. Nu se admit ramuri altoi provenite din lăstari lacomi, cu internodii mari și muguri vegetativi așezați mai sus de subsuoara frunzei, cu răni mecanice necalusate.
• Tăierea ramurilor altoi se va face deasupra primilor 2-3 ochi de la bază. Ele se parafinează la ambele capete pentru a se evita deshidratarea, se leagă în pachete de câte 50 bucăți, se etichetează și se transportă la locul de păstrare.
• Ramurile anuale care n-au fost folosite pentru altoit se scurtează și ele în primăvara fiecărui an, la 2-3 ochi, deoarece lăsate așa se dezvoltă mult în detrimentul celor destinate producerii de altoaie.
• Fiecare ramură scurtată la 2-3 ochi de la bază (fie că operația aceasta s-a făcut pentru folosirea lor la altoit, fie c-au fost de prisos) va produce de la 2-3 până la 6-8 lăstari buni pentru altoit, revenind la 200-250 lăstari sau 600-800 ochi de la un pom.
• Recoltarea ramurilor altoi, pentru altoitul în ochi dormind, se va face în ziua sau în ajunul zilei când are loc altoitul. în cazul când ramurile altoi se aduc de departe, ele se recoltează cu 24-48 ore înainte, se fac pachete, se etichetează și se transportă ambalate în mușchi umed și se păstrează în beciuri, învelite tot în mușchi, de unde se scot treptat.
• Pentru altoirea în câmp, cu ochi crescând și în spații protejate, ramurile altoi se recoltează la începutul lunii martie și se păstrează în camere frigorifice la temperatura de 2-, în saci de polietilenă, bine închiși la gură, pentru a evita deshidratarea și a încetini la maximum procesele biochimice naturale, ce au loc în muguri în timpul păstrării. Dar chiar în asemenea condiții, ramurile altoi nu pot fi păstrate decât o perioadă limitată, deoarece mugurii își pierd viabilitatea, cu urmări negative asupra procentului de prindere la altoire.
Metode de altoire
Există două posibilități de altoire, valabile pentru toate plantele lemnoase: altoirea direct în câmp și altoirea în adăposturi protejate.
Altoirea nucului în câmp se practică de mult timp în majoritatea țărilor cultivatoare a acestei specii. Rezultatele obținute diferă mult de la o zonă la alta, fiind condiționate, între altele, de metoda de altoire folosită. Cele mai frecvent folosite sunt:
– Altoirea cu mugure în ferăstruică, folosită de N. Nedev (1971) în Bulgaria și I. Urcanu (1969) în Rep. Moldova, care au obținut rezultate bune, comparativ cu alte metode;
– Altoirea cu mugure cu scutișor lung, îmbunătățită de N. Constantinescu și P. Popa (1957). Este metoda altoirii în „T”, la care prelevarea mugurelui altoi se face fără porțiune de lemn, dar cu scoarță lungă de 3-, deasupra și dedesubtul mugurelui.
– Altoirea cu mugure, m fluier sau în inel. Metoda cere ca grosimea portalto-iului și a altoiului să fie egale, ceea ce, practic, se realizează foarte greu.
– Altoirea cu mugure cu scutișor. Deși mult folosită la alte specii, la nuc abia în ultimul timp a fost pusă la punct în România (Gh. Achim, 1998). Se poate aplica atât în luna august, respectiv „în ochi dormind” cât și primăvara, adică „în ochi crescând”, când în portaltoi circulația sevei este redusă. în literatură metoda este cunoscută curent cu denumirea „chip budding” (mugure cu așchie de lemn). Datorită prelevării mugurelui cu o porțiune de lemn, productivitatea muncii scade, comparativ cu altoirea cu mugure în „T”.
– Altoirea cu ramură detașată în câmp. Se poate efectua sub coajă cu scaun, în despicătură, în copulație sau triangulație (Parnia P. ș.a., 1984). Prezintă inconvenientul folosirii unui număr mare de ramuri altoi, pentru același număr de portaltoi folosiți la altoirea cu mugure.
Un studiu comparativ al diferitelor metode de altoire a nucului, efectuat la Stațiunea pomicolă Vâlcea a scos în evidență superioritatea metodei chip budding (mugure cu scutișor). Cu acest prilej au fost stabilite o serie de detalii tehnice și biologice, care completează pe cele menționate de N. Constantinescu și P. Popa (1957) și asigură rezultate superioare celor obținute cu alte metode, și anume:
– scutișorul cu care se scoate ochiul să fie cât mai mare și fără lemn în partea inferioară a scoarței, dar cu fascicolul libero-lemnos din dreptul ochiului rămas intact. Aceasta întrucât, la nuc, procesele de concreștere între altoi și portaltoi având loc mai încet și ochiul fiind avizat la o viață de sine stătătoare vreme mai îndelungată, rezervele de apă și hrană pentru el trebuie să fie mai mari, iar factorii ce întârzie concreșterea să fie total înlăturați;
– forma de scutișor lung și mai puțin lat este mai favorabilă menținerii vieții ochiului și proceselor de concreștere, decât forma scurtă și foarte lată, întrucât atât seva cât și substanțele hormonale circulă mai ușor de-a lungul țesuturilor, decât în sens transversal;
– deoarece pețiolul foarte mare al frunzei putrezește foarte ușor la bază suberi-ficarea acestuia, prin tăierea sa cu 12/15 zile înainte de recoltarea ramurilor pentru altoire în ochi dormind, a asigurat rezultatele cele mai bune;
– întrucât, pernița mugurelui este mult dezvoltată și scoarța foarte groasă nu permit ca scutișorul să se muleze cu ușurință și să se lipească perfect de lemnul portaltoiului, se va acorda o mare atenție legatului strâns al altoiului.
– pentru reducerea fluxului puternic al sevei, care poate „îneca” ochiul, în cazul altoirii în ochi crescând, cantitatea de sevă și o dată cu aceasta a substanțelor tanoide și oxidante, se va limita prin plantarea portaltoilor în câmpul I al pepinierei, toamna târziu sau primăvara cât mai devreme. Acest aflux de sevă este întârziat datorită refacerii mai greoaie a sistemului radicular, fasonat la plantare;
– pentru asigurarea creșterii, în cazul altoirii în ochi crescând, tăierea portalto-iului se va face la 15 zile după altoire. Tăierea portaltoiului imediat după altoire are ca efect uscarea unei porțiuni din cep, ceea ce afectează și mugurele altoi și duce la reducerea procentului de prindere la altoire;
De reținut câteva detalii privind tehnica altoitului chip budding: pe port-altoi se face incizia obișnuită în formă de T, tăietura longitudinală având lungimea de 6-, iar cea transversală 1,5-. Se dezlipesc și se ridică ușor, cu spatula, colțurile scoarței. Pentru scoaterea ochiului cu scutișor și cu porțiunea de pețiol lăsată (dacă nu s-a făcut tăierea de suberficare), pe ramura altoi, ținută cu vârful înainte, se face întâi o incizie transversală în scoarță la 2,5- deasupra ochiului, după care, ținând ramura în aceeași poziție, se face o tăietură longitudinală, care începe aproape de capătul drept a bazei pețiolului și înaintează în zona de sub pețiol spre un punct situat exact în dreptul ochiului, la 3,5- sub el (fig. 16.34).
Fig. 16.34. Altoirea cu scutișor
Se întoarce ramura altoi cu baza înainte, se face pe partea opusă cea de a doua tăietură longitudinală, de aceeași formă și poziție, cu deosebire că executarea se face în sens invers, adică începe de sub pețiol și se termină la încrucișarea cu tăietura transversală deasupra ochiului. în felul acesta se delimitează scutișorul, care are lățimea maximă de 1- și lungimea de 6-. Pentru scoaterea lui, el se apucă cu degetul mare și arătător și se răsucește ușor, apă-sându-se asupra mugurelui și mișcând scutișorul în sus și înapoi, până se desprinde. Mișcarea ușoară înapoi este necesară, pentru că fiind opusă direcției în care este înclinat fascicolul libero-lemnos, ajută la desprinderea acestuia de pe lemn. Se verifică dacă fascicolul libero-lemnos s-a desprins și a rămas pe partea inferioară a scutișorului, umplând golul în dreptul ochiului. Dacă se vede gaură (gol) mugurele altoi se aruncă, deoarece prinderea nu poate avea loc, sau dacă se prinde ochiul nu pornește. Imediat după scoatere, scutișorul se introduce în locașul lui sub scoarța tăiată a portaltoiului, ajutându-se, la nevoie, de briceag și se face legatul cu rafie sau folie de plastic, cât mai strâns, mai ales în dreptul mugurelui și pețiolului.
Toate operațiunile de altoit și legat se fac rapid, una după alta și în condiții de perfectă curățenie a mâinilor, briceagului de altoit și a locului de altoit pe portaltoi.
Puieții altoiți la colet se mușuroiesc îndată după legat, cu pământ mărunțit și reavăn, până se acoperă scutișorul. Dacă pământul e uscat și încălzit tare, mușuroiul nu se recomandă.
Prima fază a procesului de concreștere durează 20-25 de zile, după care se vede dacă ochii s-au prins sau nu. între timp se verifică dacă nu sunt strangulate, refăcându-se legătura la nevoie.
La altoirea în ochi crescând, aceștia se trezesc după 30-40 de zile din momentul altoirii și până la venirea iernii lăstarul poate crește 80- înălțime (fig.16.35).
Fig. 16.35. Nuci altoiți în ochi crescând
Data altoitului și corelarea acestuia cu factorii climatici. Este un alt factor de care trebuie să se țină seama cu atenție. Experiențele organizate la Stațiunea pomicolă Râmnicu Vâlcea, cu privire la epoca optimă de altoire a nucului prin metoda chip budding, au arătat că cele mai mari procente de prindere s-au înregistrat în perioada 15 mai și 1 iunie, respectiv 82,0% și 80,3%, cu tăierea portaltoiului la 15 zile de la altoire. Rezultate bune s-au înregistrat și atunci când altoirea s-a efectuat la 15 iunie și portaltoiul s-a tăiat la 15 zile.
Contribuția majoră care a dus la realizarea acestor procente ridicate de prindere la altoire a avut-o interacțiunea principalilor factori climatici înregistrați în zonă, care au realizat următoarele valori medii:
– temperatură, precipitații, 65,5% umiditatea relativă a aerului, în intervalul de altoire și calusare, 15 mai-4 iunie;
– 23,0°C, precipitații, 59,9% umiditatea relativă a aerului, în intervalul de altoire și calusare 1-21 iunie;
– temperatură, precipitații, 58,4% umiditatea relativă a aerului, în intervalul de altoire și calusare 15 iunie-5 iulie.
Temperatura se poate urmări și înregistra la stațiile meteo din zonă și completa prin tatonări ale momentului optim de altoire din 15 în 15 zile în perioada iulie.
Rezultate practice la altoirea în câmp
Prinderea la altoire în câmpul I este diferită, în funcție de momentul plantării portaltoiului și data altoitului. în cazul plantării portaltoiului primăvara devreme, în același an cu efectuarea altoitului, procentul variază între 69,0 – când altoirea s-a efectuat la data de 15 iunie și 83,2 – când altoirea s-a efectuat la data de 15 mai (tabelul 16.10).
În condițiile țării noastre, cu ierni relativ aspre, rezultatele altoirii sunt adesea modificate, de pierderile de muguri sau lăstari, cauzate de mai mulți factori.
Experimental s-a demonstrat că procentul cel mai mare de muguri neafectați peste iarnă, capabili să reia ciclul de vegetație în primăvară (în câmpul II) se obține când s-a folosit metoda de altoire chip budding, ramuri altoi cu pețiolul suberificat în prealabil și perioada de altoire 1-15 august, la altoirea în ochi dormind. Și în cazul altoirii în ochi crescând, producția a depins de data altoirii și metoda de altoire utilizată. Cele mai mari producții de pomi STAS au fost obținute prin metoda chip budding, respectiv:
– 22.227 buc/ha, când altoirea s-a efectuat la 15 mai;
– 21.756 buc/ha, când altoirea s-a efectuat la 1 iunie;
– 18.170 buc/ha, când altoirea s-a efectuat la 15 iunie.
În ceea ce privește eficiența economică, valoarea producției globale este direct proporțională cu producția de pomi, realizată la ha. Aceasta variază de la 34.299,0 USD/ha în cazul altoirii la data de 1 aprilie prin metoda chip budding și 151.144 USD/ha altoind la data de 15 mai, prin aceeași metodă.
Costul de producție pentru obținerea unui pom altoit a oscilat de la 2,9 USD când altoirea s-a efectuat la 15 mai, folosind metoda chip budding, la 12,8 USD/buc, când altoirea s-a efectuat la 1 aprilie folosind aceeași metodă.
Prețul de vânzare a fost de 6,8 USD/buc, fapt ce a determinat realizarea de profit la majoritatea variantelor studiate, cu excepția perioadei de altoire 1-15 aprilie și 15 iulie, unde cheltuielile au fost mai mari decât veniturile.
Tabelul 16.10
Producția de pomi obținuți în câmpul al II-lea al
pepinierei la nuc altoit în câmp în zona
Vâlcea (distantele de plantare: 0,9/0,35 m)
DL-5%=2.080 buc/ha; DL-1%=2.830 buc/ha; DL-0,1%=3.820 buc/ha
Rezultate practice la altoirea în spații protejate (la masă)
Altoirea în spații protejate se efectuează manual sau mecanizat. Cele mai folosite metode manuale sunt: altoirea în copulație perfecționată, copulație simplă, despicătură, chip budding etc. (Parnia P. și colab., 1984).
Indiferent de metoda folosită trebuie acordată atenție deosebită portaltoiului, care la nuc este reprezentat de puieți de nuc comun (Juglans regia), mai rar de nuc negru (J. nigra). Se cere ca aceștia să fie în vârstă de 1-2 ani, sănătoși, bine dezvoltați, cu sistem radicular nevătămat și o grosime la punctul de altoire cuprinsă între 8 și . Pentru altoire la masă, ei se supun unui proces de pre-forțare timp de 10-15 zile. De asemenea, altoii care sunt ramuri de 1 an, lungi de 50-, cu muguri bine dezvoltați, de formă cilindrică, cu măduva redusă, se supun aceluiași proces de preforțare, dar numai 3-4 zile.
Preforțarea se efectuează într-o încăpere, în rumeguș sau perlit umed, la temperatura de 26-, umiditate relativă a aerului de 80-90% și are ca scop reactivarea țesuturilor cambiale.
Se apreciază că preforțarea e încheiată când mugurele terminal a început să se umfle.
La altoirea manuală, prin metoda copulației perfecționate, îmbinarea celor doi parteneri trebuie să se facă rapid pentru a evita oxidarea secțiunilor și zonele generatoare să se suprapună cât mai exact. Lungimea altoiului este de 2 muguri.
Altoirea mecanizată se efectuează utilizând diferite mașini (în „omega”, în „scăriță”, „nut and feder”) care acționează asupra materialului biologic incizând prin presare sau frezare.
In cazul altoirii mecanizate, calibrarea perfectă a celor doi parametri este obligatorie pentru a asigura suprapunerea zonelor generatoare.
Prin efectuarea mecanizată a altoirii, productivitatea muncii crește de aproximativ 6 ori.
Materialul altoit (manual sau mecanizat) se stratifică în lăzi cu rumeguș sau perlit umed și se ține la o temperatură cuprinsă între 26 și și umiditatea relativă a aerului între 80 și 90%, timp de 15-20 de zile, până când punctul de altoire este calusat.
După forțare, materialul altoit și calusat se păstrează în încăperi răcoroase la 1-, până ce pericolul brumelor târzii a trecut și se poate planta în câmpul I al pepinierei. Scăderea temperaturii, în timpul păstrării, sub , provoacă distrugerea călușului, iar creșterea temperaturii până la peste , favorizează apariția și dezvoltarea unor boli criptogamice.
Scoaterea plantelor din starea de repaus duce la pornirea mugurilor în vegetație, mai devreme decât în câmp, și la pericolul unor eventuale înghețuri sau brume târzii, după plantarea acestora în câmp, cauzând pierderi însemnate. Dacă la acestea se adaugă pierderile ocazionate de manipularea materialului, rezultă că, în final, procentul de plante altoite și rămase apte de a vegeta în câmp este scăzut și, ca urmare, rentabilitatea e redusă.
Pentru a înlătura multele neajunsuri ale altoirii mecanizate, în spații protejate, au fost concepute instalații pentru stimularea călușarii cu ajutorul căldurii numai la punctul de altoire, cu menținerea în stare de repaus a celor doi sim-bionți. Sursa de căldură este cea electrică. Una dintre aceste instalații s-a construit și brevetat și la Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Rm.Vâlcea (Botu I., Achim Gh., 1990). Instalația automatizată asigură un control deplin asupra temperaturii și umidității la punctul de altoire în timpul călușarii. Ea se bazează pe metoda „Hott callusing”, și realizează, la punctul de altoire, o temperatură de 26-.
Astfel de instalații au mai realizat Lager-Stedt H. B. (1981) și Frutos D.T. (1988), bazate însă pe alte principii constructive, alte surse de energie, de capacitate redusă, care, în final, nu sunt eficiente și utilizabile în producție.
Toate instalațiile realizate până acum, inclusiv cea de la Rm.Vâlcea, prezintă aceeași caracteristică: accelerează fenomenul de diviziune celulară numai la punctul de altoire, în timp ce altoiul și portaltoiul, cu sistemul său radicular, rămân într-un mediu care nu le permite reluarea proceselor metabolice și nu pornesc în vegetație.
Instalația concepută și realizată la Vâlcea, contribuie la sporirea procentului de prindere la altoire prin realizarea unei călușari rapide și corecte, evită provocarea unui dezechilibru metabolic al simbionților, sporind astfel posibilitățile de prindere la plantare în câmp și are o productivitate superioară celorlalte instalații amintite.
S-a făcut un studiu comparativ al instalației pentru stimularea călușarii cu ajutorul căldurii numai la punctul de altoire la temperatura de 26- și în camere de forțare la temperatura de 26- (metoda clasică).
În fiecare dintre aceste metode s-a folosit materialul altoit după 3 variante: copulație perfecționată, despicătură și scăriță (mecanizat).
S-au constatat următoarele rezultate, cu implicații practice:
– altoirea nucului în spații protejate, utilizând metodele de altoire în despicătură și în copulație perfecționată, urmată de stimularea călușarii cu ajutorul căldurii, la temperatura de 26- numai la punctul de altoire, asigură procente de prindere de 89,5%, respectiv 86,0%;
– producția de pomi altoiți, înregistrată la încheierea perioadei de vegetație în câmpul I al pepinierei, este superioară în cazul utilizării instalației de stimulare a călușarii cu ajutorul căldurii numai la punctul de altoire, cu 17,7%, față de utilizarea metodei clasice de stimulare (în camere de forțare).
– pomii obținuți în instalații de stimulare a călușarii numai la punctul de altoire și apoi plantați în câmp, pornesc în vegetație cu 5-8 zile mai târziu, față de cei obținuți în camere de forțare prin metoda clasică;
– pomii obținuți în instalația de stimulare a călușarii cu ajutorul căldurii numai la punctul de altoire, nu prezintă diferențe semnificative de creștere, în câmpul II al pepinierei, față de cei obținuți în camere de forțare (diametrul la colet și înălțimea verigii);
– producțiile cele mai mari de pomi STAS, în câmpul II, s-au obținut atunci când stimularea călușarii după altoire s-a efectuat numai la punctul de altoire și prin utilizarea metodelor în copulație perfecționată și în despicătură: 20.953 buc/ha, respectiv 20.913 buc/ha (tabelul 16.11);
– cele mai mici costuri de producție și profit ridicat s-au înregistrat în cazul utilizării metodelor de altoire în copulație perfecționată și în despicătură, urmate de stimularea călușarii numai la punctul de altoire: 5,8 USD/buc, cost de producție și + 20480 USD/ha profit, la metoda copulației perfecționate, respectiv: 6,0 USD/buc, cost de producție și + 17.208 USD/ha profit;
– altoirea nucului în spații protejate, în perioada repausului vegetativ, utilizând metodele copulației perfecționată și despicătură, cu stimularea călușarii cu ajutorul căldurii la temperatura de 26-, numai la punctul de altoire, deși realizează producții relativ superioare (20.933 pomi/ha, în medie) are costuri de producție mai ridicate (5,9 USD/buc.) și un profit mai mic (+18.844 USD/ha) față de altoirea nucului în câmp, în perioada iunie.
Ea este indicată pentru folosire la altoirea nucului în zone mai puțin favorabile altoirii în câmp.
Cei mai indicați portaltoi pentru nuc
Juglans regia L. – A fost singurul portaltoi utilizat la o scară mai mare cu aproape cincizeci de ani în urmă (Germain E., 1989). Are plasticitate ecologică mare, este compatibil cu toate soiurile, dar e sensibil la Phytophtora și Armillaria. Este singura specie de nuc tolerantă la virusul „Cherry Leaf Roii” (CLRV).
În România au fost omologați doi portaltoi din Juglans regia L. și anume:
Tg. Jiu- fost selecționat dintr-o populație locală de Juglans regia L. din zona Gorj, în anul 1984.
Prezintă rezistență bună la bacterioză (Xanthomonas campestris pv. juglandis), antracnoză (Gnomonia leptostyla), secetă și ger ().
În școala de puieți, nucile răsar în proporție de 64 procente, iar din numărul total de puieți obținuți, 77% reprezintă cei STAS.
Are compatibilitate bună la altoire cu soiurile de nuc românești.
Imprimă vigoare mare de creștere în primii ani după plantare, după care se temperează odată cu intrarea pomilor pe rod. La maturitate deplină, pomii în livadă, altoiți pe acest portaltoi, pot fi considerați cu vigoare mijlocie.
Se recomandă ca portaltoi generativ pentru livezile comerciale de nuc, cu densități până la 120 pomi/ha
Tabelul 16.11
Producția de pomi și principalii indicatori de eficiență economică
la nuc altoit și calusat în spații protejate în zona Vâlcea
(distanțele de plantare: 0,9/0,35 m)
1 nuc altoit s-a livrat cu 70.000 lei (6.8 USD) 1 USD-l 1.000 lei
Secular R-M . A fost selecționat dintr-o populație locală de nuc comun (Juglans regia L.), din zona Argeș și omologat în anul 1991.
Pomul semincer are vigoare mare, este protogin, cu fructul mijlociu rotund, având sudura carpelară foarte bună. Miezul se extrage greu.
Are rezistență bună la ger, secetă și bacterioză, dar mediocră la antracnoză. în școala de puieți fructele răsar în proporție de 45%, iar producția medie de puieți este de 87.000 buc/ha.
Prezintă afinitate și compatibilitate bună cu soiurile românești atât în școala de pomi cât și în livadă.
Imprimă vigoare mare soiurilor altoite și precocitate în rodire în funcție de soi.
Se recomandă ca portaltoi generativ pentru livezile comerciale de nuc altoit, cu densități până la 150 pomi/ha.
Juglans nigra L. Această specie a fost mult folosită în ultimii 25 de ani în Franța la înființarea plantațiilor intensive (Germain E., 1989) și în Statele Unite ale Americii.
Pomii altoiți pe Juglans nigra intră mai repede pe rod și imprimă vigoare mai mică cu 5-20%, dau producții mari, cu un conținut mai mare de miez. Compatibilitatea la altoire este mai redusă, dar pomii se usucă după 17-18 ani.
Cercetătorii francezi susțin că de incompatibilitatea la punctul de altoire este responsabil virusul „Cherry leaf roii”, care formează o linie neagră între cei doi parteneri, urmată de o mortalitate ridicată începând din anul 17-18. Există și situații când unele plantații pot fi distruse datorită acestui virus în mai puțin de 10 ani.
În Statele Unite ale Americii și Franța s-a verificat comportarea ca portaltoi a speciilor J.hindsii, J. sieboldiana, J. Cinerea, J. Californica, J. Microcarpa, J. major, a hibrizilor interspecifici obținuți între J. regia x J. nigra, J. major x J. regia, J. hindsii x J. regia.
E. Germain (1989), studiind speciile J. Sieboldiana, J. cinerea, a constatat o slabă compatibilitate cu soiurile altoite, o sensibilitate mare la asfixia radiculară și cloroza ferică.
De asemenea, a fost încercată și specia J. hindsii, larg folosită ca portaltoi în California, care în condițiile Europei nu prezintă interes pentru că frunzele sunt foarte sensibile la antracnoză, iar creșterile și vigoarea indusă sunt suficiente în special pentru soiurile cu fructificare laterală.
Hibrizii interspecifici rezultați la nuc, respectiv „Paradox” – (J. hindsii x J. nigra) și „Royal” (J. sieboldiana x J .regia), prezintă o bună compatibilitate cu nucul comun, au o vigoare superioară, în medie cu 15-20% față de cea a lui J. regia L. (datorită fenomenului heterozis), sunt bine adaptați la condițiile ecologice și buni portaltoi pentru soiurile cu fructificare laterală.
Din păcate toți acești hibrizi manifestă hipersensibilitate la virusul „Cherry leaf roii” moștenită de la părinții J. nigra, J. major, J. hindsii, J. sieboldiana.
16.7. Verigi ale tehnologiei de cultură a nucului
Sisteme de cultură
În cultura nucului se practică trei sisteme: clasic sau extensiv, intensiv și superintensiv.
Sistemul clasic (extensiv) presupune o densitate de 60-80 pomi/ha, aceștia fiind plantați la distanțe mari (10×12 m; 12×12 m sau chiar 12×14 m), cu soiuri altoite pe nuc (Juglans regia), sau pomi nealtoiți.
Într-un astfel de sistem de cultură, pomii ajung să ocupe spațiul de nutriție după cea 25-30 de ani și intră deplin pe rod în anii 10-12 de la plantare. De aceea, în primii 8-10 ani se recomandă cultura intercalată a unor plante agroali-mentare, furajere, arbuști fructiferi (coacăz, zmeur) și căpșun. Experiențe special organizate la Institutul de pomicultură Pitești și la Stațiunea experimentală Tg. Jiu au arătat că sunt indicate (aduc profit) culturile de cartof, fasole, mazăre, căpșun pentru fructe și stoloni, cu condiția ca pe rândul de pomi să se lase o bandă de 1,5- lățime, care se menține ca ogor negru, prin mobilizarea solului și erbicidarea acestuia.
Culturile intercalate pot influența pozitiv creșterea și fructificarea nucului prin îngrășămintele suplimentare care se dau conform tehnologiei, cât și prin reducerea excesului de umiditate din sol, în anumite perioade ale anului. De cele mai multe ori însă culturile intercalate de pomi (gutui, vișin, prun) și arbuști fructiferi (zmeur, de exemplu), concurează nucul pentru apă și elemente nutritive, împiedică efectuarea lucrărilor mecanizate, aplicarea tratamentelor împotriva bolilor și dăunătorilor, sporesc volumul forței de muncă manuală. Totuși, ca o alternativă economică pentru recuperarea mai rapidă a investițiilor folosite la înființarea plantațiilor de nuc, se poate folosi cultura intercalată a coacăzului negru și căpșunului, producțiile obținute de la aceste plante aducând profit.
Sistemul intensiv de cultură presupune o densitate de 90-140 pomi altoiți la hectar, cu distanțe de plantare de: 9×8 m, 10×8 m, 10×9 m, 10×10 m, distanțe care permit, de asemenea, practicarea culturilor intercalate numai în primii 6-7 ani, deoarece, începând cu anul 8 de la plantare, se obțin primele recolte economice de nuci în coajă.
Sistemul superintensiv de cultură se caracterizează printr-o densitate mare, numărul de pomi la ha variind de la 150 la 200 pomi. Recolte economice se obțin în anul 5-6 de la plantarea nucilor altoiți. Distanțele de plantare sunt de 7×7 m și 8×8 m.
Spre deosebire de sistemul extensiv, cu costuri reduse la înființarea plantației și recuperarea lentă a investițiilor, sistemul intensiv și superintensiv, cere costuri mari în prima etapă, dar recuperările și beneficiile sunt mult mai rapide.
În ultimii ani s-au înființat și plantații de nuc altoit sub formă de garduri fructifere, la distanțe de 7×3,5 m, cu deosebire în Franța și Italia.
Cultura modernă a nucului este orientată spre sistemul superintensiv în ferme, cu plantații de 50-, în care se obțin 1800- nuci în coajă/ha.
Trebuie să reținem o remarcă a specialistului francez E.Germain (1999), după care o plantație de nuc devine profitabilă numai atunci când cultivatorul știe să aleagă soiul, portaltoiul și sistemul de cultură, stabilind corect distanțele de plantare și forma de conducere a pomilor.
Forme de coroană
Pentru plantațiile comerciale de nuc forma de conducere a pomilor se alege în funcție de vigoarea soiului, tendința de creștere acrotonă sau bazitonă, tipul de fructificare, fertilitatea solului și nivelul tehnologiei aplicate, mecanizarea lucrărilor de întreținere și recoltare etc.
Se știe că pomii izolați, ca și cei din cultura clasică, cu soiuri autohtone viguroase și acrotone, cu fructificare terminală, ramifică natural (fără tăieri) și formează coroane mari, simetrice, suficient de rare ca să pătrundă lumina.
In cultura modernă însă (intensivă și superintensivă), cu soiuri de vigoare mijlocie, bazitone, precoce și cu fructificare mixtă (terminală și laterală) s-au impus coroanele dirijate sub formă de ax vertical, ax structurat, ax-vas, drapel Marchand etc.
Practica a dovedit că soiurile cu fructificare terminală necesită mai multe tăieri pentru stimularea ramificării și eliminarea zonelor neproductive, în timp ce soiurile care fructifică lateral vor necesita mai puține intervenții, pentru a nu le modifica ramificarea naturală. In absența tăierii, creșterea naturală realizează o dispunere etajată pe ax și la nivelul fiecărei ramificații, iar odată cu apariția primelor flori femele, apar modificări esențiale în aspectul general al pomilor. La alegerea sistemului de conducere a pomilor se va ține seama de faptul că înălțimea pomilor trebuie corelată cu distanța dintre rândurile de pomi și că soiurile cu ramurile atârnânde nu sunt pretabile pentru recoltarea mecanizată.
Iată de ce, în cultura modernă a nucului, în care soiul are un rol predominant în alegerea sistemului de conducere a pomilor, se preconizează a fi folosite coroane fusiforme (ax vertical, ax structurat) și de vas (vas întârziat și ax-vas).
Axul vertical se folosește pentru soiurile de vigoare mijlocie cu fructificare mixtă (terminală și laterală), cu multe puncte de rodire pe ramuri (4-5), care au tendința naturală de a forma un ax relativ viguros.
Pomii conduși cu ax vertical prezintă un trunchi înalt de 1,8- și un număr variabil de șarpante (15-20), formate natural (fără tăiere), dispuse în spirală în jurul axului, sub unghiuri mari de inserție.
Schema de formare a axului vertical constă în: suprimarea la plantare a mugurilor din partea mediană (fig. 16.36 a), suprimarea în anul doi, la sfârșitul iernii, a ramurilor concurente axului (fig. 16.36 b).
Suprimarea în anul III a ramurilor viguroase cu unghiuri mici de inserție (fig. 16.36 c) și suprimarea în anul IV a lateralelor și a altor ramuri suplimentare.
În timpul formării coroanei, lăstarii de pe trunchi și concurenții se elimină, iar lăstarii de prelungire a șarpantelor se ciupesc, pentru stimularea creșterii axului și ramificării lor. Pentru realizarea și menținerea echilibrată a coroanei, șarpantele prea viguroase, care nu pot fi înclinate (pentru mărirea unghiului de inserție), se elimină progresiv (începând cu anii 5-6 de la plantare), iar cele arcuite puternic se aduc la nivelul unei creșteri anuale viguroase, pentru redresarea poziției lor. în final, axul vertical se prezintă ca o coroană conică, bine structurată, care se apropie foarte mult de nucul crescut liber (fără tăieri), care asigură o fructificare precoce pe ramurile laterale inserate de-a lungul axului (fig. 16.36 d).
Fig. 16.36. Formarea coroanei ax vertical
Axul structurat este o coroană recomandată de Germain și colab. (1999) pentru soiurile de nuc bazitone, cu fructificare mixtă, plantate în sistem semi-intensiv.
Pomii prezintă un trunchi înalt de 1,8-, continuat cu un ax central puternic, pe care sunt formate 3 etaje, distanțate la unul de altul, alcătuite fiecare, din câte 3-4 subșarpante. Pe o șarpantă, se întâlnesc 3-5 ramificații secundare. Soiurile bazitone, pot forma mai multe șarpante temperând astfel și mai mult vigoarea de creștere a axului.
Pentru formarea coroanei ax structurat, pomii se plantează la vârstă de doi ani și sunt recepați la 10- deasupra punctului de altoire (fig. ). Din lăstarii apăruți, în urma recepării, se alege unul pentru formarea tulpinii, iar toți ceilalți se ciupesc la 15- lungime și în luna iulie se suprimă.
In anul II, la sfârșitul iernii, tulpina nucului se scurtează la înălțimea de 1,8- (fig. 15.37 b). în luna mai se suprimă lăstarii de pe trunchi, iar în iunie-iulie, se aleg lăstarii care vor forma primul etaj.
În anul III, primăvara devreme, axul se scurtează pentru proiectarea și formarea etajului doi și șarpantele (fig.16. 37c), pentru echilibrare și ramificare (la 90- în același plan).
Lucrările de formare, continuă în următorii ani, după același principiu, până la realizarea structurii finale a coroanei (fig. 16.37 d, e).
Fig. 16.37. Formarea coroanei ax structurat
Vasul întârziat. Pomii conduși sub forma acestei coroane, prezintă un trunchi înalt de , cu ax scurt și 4 șarpante, inserate în spirală la distanța de 35- una de alta.
Pentru ușurarea execuției lucrărilor de întreținere în livadă, primele două șarpante sunt dirijate pe direcția rândului. Fiecare șarpantă prezintă 4-5 subșarpante, mai apropiate sau mai îndepărtate (la 40-), în funcție de capacitatea de ramificare a soiului. Se folosește, în principal, pentru soiurile acrotone cu fructificarea terminală.
Formarea vasului întârziat constă în tăierea tulpinii în anul I primăvara, la înălțimea de , alegerea și scurtarea șarpantelor la același nivel pentru uniformizarea creșterilor în anul II, alegerea primeii subșarpante în anul III și completarea celorlalte subșarpante în anul IV.
Vasul ax. Este o variantă a vasului întârziat, adaptată pentru densitățile mari de plantare, cât și în plantațiile care se restructurează (se răresc), după câțiva ani de producție. Inițial, această coroană se conduce cu ax vertical, ulterior însă aceasta capătă forma de vas, datorită suprimării axului (fig. 16.38).
In primii ani de formare a coroanei, prezența axului este necesară pentru deschiderea naturală a unghiurilor de inserție a șarpantelor. Ulterior însă, când unghiurile de inserție capătă valori mari și poziția șarpantelor s-a consolidat, axul se suprimă.
Când reducerea axului pentru fortificarea șarpantelor se face în mai multe etape (câte 14 din lungime), este necesar să fie reținut de fiecare dată, un lăstar de prelungire, care va fi tutorat, în poziție verticală, influențând pozitiv deschiderea unghiului de inserție.
Fig. 16.38. Coroană globuloasă cu ax
Tăierile de producție
Acestea se aplică diferențiat, în funcție de tipul de fructificare și vârsta pomilor.
La soiurile care fructifică terminal, tăierile urmăresc reînnoirea și amplificarea structurilor fructifere, iar la cele cu rodire laterală, aducerea lemnului tânăr, cât mai aproape de o structură permanentă. în toate cazurile tăierile de producție au în vedere realizarea permanentă a unui raport echilibrat între procesele de creștere și de rodire.
La nucii tineri, cu fructificare terminală, tăierea în primii ani este slabă, pentru a nu întârzia intrarea pomilor pe rod. Cu ocazia tăierii, sunt suprimate toate ramurile lacome din interiorul coroanei, concurentele și subșarpantele plasate defectuos.
La pomii aflați în perioada de maximă rodire, Germain și colab. (1999), sugerează să fie cunoscute mai întâi zonele principale ale coroanei și apoi să se stabilească linia de tăiere. După acești autori, nucii care au rodit o perioadă îndelungată, au coroane sferice cu 3 zone distincte, cu structuri și funcții diferite.
Zona I, exterioară – cu o grosime de 1- și cu condiții excelente de lumină. Fructele sunt formate pe ramuri scurte, bine hrănite, sunt mari și de cea mai bună calitate. Tăierile de producție se rezumă la rărirea ramificațiilor complexe și la suprimarea ramurilor mixte, bolnave sau bătrâne în exces.
Zona a II-a, intermediară – cu multe ramuri de semischelet îmbătrânite, subțiri și debile datorită umbririi parțiale. Fructele sunt mici și de calitate slabă, datorită aprovizionării insuficiente cu fotoasimilate. în această zonă trebuiesc aplicate tăierile de reducție și de eliminare a semischeletului degarnisit și uscat.
Zona a III-a, interioară – este formată din scheletul pomului (ax și șarpante) și puține ramuri de semischelet scurte, degarnisite și în marea lor majoritate uscate. Tăierile care se aplică, sunt bazate pe reducție și suprimare.
La soiurile cu fructificare mixtă, concurența fructelor pentru hrană, recomandă aplicarea severă a tăierilor de rărire a ramurilor fructifere. Sunt înlăturate ramurile subțiri, laterale, plasate în partea inferioară a zonei și din toată zona a II-a.
Tăierile de reîntinerire se fac după 3-4 ani de producție a ramurii de rod, înainte ca aceasta să dea semne de îmbătrânire (creșteri mici terminale). Tăierea se face pe lemn matur și gros, pentru a garanta revigorarea-creșterilor.
Tăierea de regenerare se aplică când coroanele pomilor se degarnisesc foarte mult și fructificarea periferică nu asigură decât 30-40% din potențialul de rodire al pomilor.
Pentru refacerea coroanei într-o structură nouă, se taie adânc în lemn de până la 8-10 ani, activând mugurii dorminzi și stimulând capacitatea de lăstărire a pomilor. în luna mai după tăiere, se aleg lăstarii principali pentru prelungirea și ramificarea șarpantelor și subșarpantelor și se elimină lăstarii verticali ca și cei situați în zona celor aleși, pentru a nu-1 concura în creștere.
Pe porțiunile de șarpante rămase după tăiere, se vor forma numeroase ramuri de schelet și de rod.
Epoca și metoda de tăiere. După Popescu și colab. (1970) tăierile trebuiesc efectuate la începutul perioadei de vegetație, în faza de dezmugurit, deoarece rănile se închid și se calusează mai repede.
Pentru evitarea unei posibile uscări a ramurilor suport, semischeletul care se înlătură, se taie sub formă de cep (lung de 10-), care în timpul verii se usucă lent și închide rana complet.
În țările dezvoltate, tăierea nucului se execută manual ajutat de o nacelă, sau mecanic, cu mașini de tăiere, de tip bară cositoare. Din datele furnizate de INRA, rezultă că cele mai bune rezultate se obțin la gardurile fructifere când se taie pe ambele laturi (la intervale de 3-4 ani), începând cu anii 5-6 de la plantare. Se taie oblic, obținându-se astfel un gard fructifer de formă conică, în numai 3 ore/ha față de 60 ore/ha cât se înregistrează la tăierea manuală.
Restructurarea plantațiilor intensive
Pentru obținerea unor recolte profitabile de nuci, încă din primii ani de rodire, a fost avansată ideea plantării nucului în densități mai mari.
Restructurarea a fost concepută pentru soiurile de nuc viguroase cu fructificare terminală, care produc mai puțin decât soiurile cu rodirea lentă.
Din cercetările efectuate în Franța, rezultă că restructurarea plantațiilor intensive, trebuie făcută progresiv, în decurs de 4-5 ani, pentru a nu diminua prea mult recoltele de nuci. Pierderile de recoltă încep să fie compensate încă din anul trei de restructurare.
Restructurarea trebuie să înceapă când ramurile pomilor vecini încep să se întrepătrundă și să se suprapună. Sunt tăiate mai întâi ramurile orizontale și concurentele care îndesesc spațiul dintre pomi, apoi treptat tăierile au în vedere comprimarea coroanelor pomilor care vor fi scoși, lărgind astfel spațiul pentru dezvoltarea coroanelor pomilor reținuți. în ultimul an, pomii eliminați sunt retezați de la colet și scoși în afara livezii.
Întreținerea solului
După înființarea plantațiilor de nuc, solul se întreține ca: ogor negru, prin lucrări mecanice și erbicidare, culturi intercalate de legume, căpșuni și arbuști fructiferi, înierbare totală, înierbarea parțială combinată cu ogorul negru, înierbare pe intervalul dintre rânduri, erbicidat, lucrat sau mulcit pe rândul de pomi.
Alegerea sistemului de întreținere a solului se stabilește în funcție de zona de cultură, densitatea plantației, relieful și panta terenului, tipul de sol, particularitățile creșterii sistemului radicular al portaltoiului, dotarea tehnică și posibilitățile financiare ale cultivatorului.
În zona de câmpie, deficitară în precipitații, solul se întreține ca ogor negru, lucrat sau erbicidat, pentru diminuarea pierderilor de apă prin evapotranspirație. In condiții similare, dar în regim irigat, sistemul de întreținere a solului în plantațiile tinere de nuc, prin culturi intercalate (cultură secundară), este profitabil și chiar indicat pentru recuperarea mai rapidă a investițiilor făcute la plantare (Scheer, 1964, Charlot și colab., 1990).
Solurile din zona dealurilor și colinelor plantate cu nuc, deficitare în materie organică și supuse permanent proceselor de eroziune, vor fi stabilizate și ameliorate prin înierbare naturală sau artificială.
Variantele sistemului de întreținere a solului prin înierbare se stabilesc în funcție de panta terenului, toleranța portaltoiului la înierbat și erbicide și de metoda și tehnica folosită la recoltare și strângerea nucilor.
Înierbarea se practică în zonele cu precipitații abundente pe terenuri în pantă supuse eroziunii. Ea poate fi permanentă, când solul rămâne înțelenit pe toată durata de viață a plantației și temporară, când intervalele înțelenite, alternează cu cele lucrate (ogor negru). Desțelenirea intervalului înierbat și însămânțarea celui lucrat, se face odată la 3-4 ani. în felul acesta, solul se îmbogățește în materie organică și nu mai este supus proceselor de eroziune.
Pe pante mai mici, înierbarea intervalelor dintre rânduri poate avea un caracter permanent, iar întreținerea solului pe rândul de pomi se poate lucra, erbicida sau muici.
Din practică se știe că sistemul radicular al nucului se dezvoltă slab și superficial pe terenurile înțelenite natural și, de aceea, erbicidarea și mulcirea solului pe direcția rândului de pomi, în varianta înierbare, pot influența pozitiv creșterea și fructificarea nucului.
Sisteme de întreținere și lucrare a solului
a) Ogorul negru realizat prin lucrări mecanice. în timpul anului în livezile de nuc se aplică 4-5 lucrări mecanice la adâncimea de 15-, pentru mobilizarea solului, distrugerea buruienilor și conservarea apei în sol. înainte de recoltare, solul se lucrează superficial, se nivelează și se tasează, pentru a ușura culegerea cu combina a nucilor de pe sol căzute natural sau scuturate mecanic. Acest sistem de întreținere a solului, în multe zone pentru cultura nucului, prezintă următoarele avantaje:
– asigură o descompunere mai rapidă a materiei organice din sol, punând la dispoziția pomilor elementele necesare creșterii și fructificării;
– nitrații și fosforul asimilabil, se găsesc în cantități sporite în solurile lucrate și întreținute ca ogor negru;
– prin distrugerea buruienilor se elimină competiția pentru apă și hrană, între acestea și nuc;
– nu poluează mediul și nu distruge echilibrul biologic al solului;
– în sol se realizează un regim aerohidric favorabil formării rădăcinilor active și dezvoltării unei microflore specifice;
– sistemul radicular al pomilor se dezvoltă mai profund în sol, reducând astfel pericolul degerării rădăcinilor de garnisire în timpul iernilor grele, lipsite de zăpadă;
– prin lucrările solului se distruge parțial sau total rezerva biologică de boli, insecte și dăunători;
Ogorul negru realizat prin lucrări mecanice, prezintă însă și unele dezavantaje:
– prin lucrările mecanice, sunt distruse rădăcinile, din stratul superficial al solului (0-), diminuând astfel periodic capacitatea de absorbție a pomilor;
– intensifică fenomenul de cloroză ferică, datorită formării rădăcinilor în straturi mai profunde, unde solurile sunt mai bogate în calcar activ;
– prin trecerea repetată a agregatelor pe intervalele dintre rândurile de pomi, solul se tasează până în profunzime, limitând astfel aria de extindere a sistemului radicular;
– pe vreme ploioasă, solul devine impracticabil, făcând imposibilă aplicarea unor lucrări importante în livadă cum sunt: tăierile de formare și întreținere a coroanelor, tratamentele împotriva bolilor și dăunătorilor, recoltarea și transportul fructelor etc;
– pe terenurile în pantă, solurile sunt supuse permanent unui proces activ de eroziune și de degradare.
b) Ogorul negru realizat prin erbicidare. Acest sistem de întreținere se obține în urma aplicării erbicidelor pe întreaga suprafață plantată. Spre deosebire de ogorul negru lucrat mecanic, ogorul negru erbicidat, prezintă următoarele avantaje:
– reduce tasarea profundă a solului, favorizând dezvoltarea și extinderea rădăcinilor nucului, în toate direcțiile;
– diminuează efectul înghețurilor târzii de primăvară, comparativ cu solurile înierbate;
– reduce intensitatea formelor de eroziune, în raport cu solurile lucrate.
Pe solurile grele, aplicarea erbicidelor este contraindicată, deoarece acestea produc o tasare superficială care îngreunează și mai mult infiltrarea apei în adâncime.
Prin erbicidarea continuă a plantațiilor de nuc, pot apare și unele efecte nedorite asupra mediului cum sunt: formarea și dezvoltarea unei flore alcătuite din specii de buruieni rezistente la anumite erbicide; perturbări în activitatea biologică a solului; antrenarea unor reziduuri de erbicide în apele de șiroire, în pânza freatică sau în apele de suprafață (Germain și colab., 1999).
Pentru reducerea unor efecte nedorite asupra nucului, începând cu anul 1999, aplicarea simazinului pentru combaterea buruienilor a fost restricționată.
Aplicarea erbicidelor. înainte de erbicidare, se culeg informații despre caracteristicile tipului de sol și a structurii floristice din plantația de nuc, despre modul de acțiune și eficacitatea erbicidului, toleranța nucului, precum și unele date despre rezultatele obținute cu erbicidele care vor fi folosite.
Pentru eficientizarea erbicidării, datele referitoare la structura floristică existentă în plantație, se trec pe calculator, și după o analiză atentă, se stabilește un program corect de erbicidare.
In plantațiile de nuc, se folosesc erbicide de contact și sistemice. Erbicidele de contact au o acțiune rapidă asupra aparatului foliar al buruienilor, perturbând procesul de fotosinteză. Pentru combaterea totală a buruienilor, se folosesc mai multe tratamente în funcție de gradul de refacere a acestora, cu un amestec de diquat + paraquat. Acest preparat, ajuns în sol, se degradează lent și are o eficacitate insuficientă pentru plantele perene.
Glufosinatul de amoniu are o acțiune mai lentă, dar este extrem de eficace asupra plantelor anuale. La plantele perene se reduce foarte mult ritmul de creștere.
Erbicidele sistemice sunt absorbite de frunze și rădăcini și sunt transportate prin sevă, în toată planta. Ele au acțiune maximă în timpul creșterii active a rădăcinilor adventive. Au o acțiune lentă și după mai multe săptămâni, cuprind întreaga plantă. Dintre erbicidele sistemice mai utile combaterii buruienilor din plantațiile de nuc sunt:
– Glyfosatul și sulfosatul, care acționează lent dar eficace asupra buruienilor din livezile de nuci;
– Aminotriazolul și Thiocyanatul de amoniu, cu acțiune lentă în toate sezoanele. Acest amestec este absorbit în frunzele buruienilor și acționează mai eficient primăvara și toamna. Pentru nucii tineri este fitotoxic, de aceea se recomandă numai pentru nucii viguroși, care se află în primii ani de rodire;
– Fluazifop-p-butyl, se aplică o singură dată pe an, cu efect maxim asupra gramineelor, anuale și perene. Pentru combaterea buruienilor, Germain și colab. (1999) au stabilit o strategie eficace, care se regăsește în tabelul 16.12.
Cercetările efectuate în țara noastră de C. Tetileanu (1994), au arătat că erbicidele Gallant super CE (1-1,5 l/ha) și Focus ultra CE (3-4 l/ha) au distrus în totalitate vetrele de Agropyron repens și Cynodon dactylon, dar au avut un efect nesemnificativ asupra buruienilor dicotiledonate.
Buruienile dicotiledonate au fost distruse în totalitate, indiferent de concentrația folosită, de erbicidele Starane 250 CE (1,2-2,5 l/ha), Basta 14 SL (5-6 l/ha), Erranca CE (4-10 l/ha), Glyphogan CE (conc. 3%), în schimb, cele două specii de pir au apărut treptat sub formă de vetre pe o suprafață de peste 50% erbicidată. Dintre toate erbicidele folosite, s-au dovedit mai eficiente Roundup 360 CE (8 l/ha), Basta 14 SL (5 l/ha), Erranca (8 l/ha), Glyphogan CE (3%) care au distrus două specii de pir, în proporție de 90-100%.
Erbicidele folosite nu au fost fitotoxice pentru nuc. Au existat totuși simp-tome ușoare de îngălbenire a frunzelor la unii nuci, care însă nu au afectat recoltele și calitatea nucilor.
c) Sol înierbat. înierbarea solului este un sistem de întreținere care se realizează natural sau prin semănatul ierburilor perene (artificial).
înierbarea naturală – tradițională – este specifică zonelor mai înalte, unde suma anuală a precipitațiilor depășește . Acest sistem de întreținere a solului, se aplică ocazional pe terenurile în pantă pentru prevenirea eroziunii solului, în plantațiile tinere, pomii sunt puternic concurați în creștere de covorul de ierburi, care acoperă în totalitate sistemul radicular al nucului.
La nucii pe rod, înierbarea totală poate fi benefică, numai atunci când plantația este irigată și fertilizată, iar speciile de ierburi cultivate, sunt mai puțin concurente nucului.
Tabelul 16.12
Combaterea buruienilor în plantațiile de nuc,
excluzând folosirea erbicidelor preemergente la pomii adulți
(după E. Germain și colab., 1999)
Înierbarea artificială se realizează cu specii perene, care au o înrădăcinare superficială, înfrățesc rapid și sunt rezistente la secetă, exces de umiditate, umbră, îngheț, cosire repetată și călcare și nu emit pretenții față de climă și sol. îndeplinesc aceste condiții speciile: Loliumperene, festuca înaltă, festuca roșie tra-santă, festuca roșie semitrasantă, festuca roșie gazonată, Poa anua și Trifolium repens etc.
Lolium perene are o viteză mare de creștere și este rezistent la tasare, festuca înaltă favorizează ameliorarea structurii solului și rezistă la tasare, festuca semitrasantă asigură o refacere rapidă a covorului vegetal, este perenă și nu este agresivă în competiție cu nucul, pentru apă și substanțe nutritive.
După E. Germain și colab. (1999), înierbarea plantelor de nuc prezintă următoarele avantaje:
– structura solului se menține bine, atât la suprafață cât și în adâncime, iar rădăcinile nucului se dezvoltă armonios, în toate planurile (orizontal, oblic sau vertical);
– după formarea covorului vegetal, plantele restituie solului elementele minerale prin descompunerea progresivă a rădăcinilor moarte și a ierbii tocate;
– înierbarea favorizează pe termen lung sporirea materiei organice în sol și intensifică migrarea profundă a elementelor minerale greu solubile, concomitent cu atenuarea riscurilor spălării azotului;
– diminuează efectul de cloroză și excesul de apă în perioadele ploioase; permite circulația agregatelor pe covorul vegetal, imediat după ploaie și adunatul nucilor cu combina de pe solurile nisipoase. Nucile astfel colectate sunt mai puțin murdare decât cele de pe solurile argiloase, întreținute ca ogor negru;
– solurile nisipoase, înierbate artificial, reacționează mai puțin favorabil decât cele luto-argiloase.
Întreținerea solului prin înierbare, prezintă și unele dezavantaje, și anume:
– amplifică riscul de degerare a rădăcinilor nucului;
– speciile de ierburi au nevoie ca și nucul de apă și elemente minerale care trebuiesc satisfăcute cel puțin în primii 3-4 ani de creștere și de formare a nucului.
Înierbarea artificială se realizează în trei variante: înierbarea pe intervalul dintre rândurile de pomi și erbicidarea pe rând; înierbarea pe interval și mulcire pe rând și înierbarea pe interval și lucrat pe rândul de pomi.
Înierbarea intervalului și erbicidarea pe rând. Acest sistem de întreținere a solului din livezile de nuci, reprezintă o combinare reușită a avantajelor înierbării și erbicidării. Erbicidarea se face pe direcția rândului pe o bandă cu lățimea de 1-. Se are în vedere alegerea substratului, aceasta pentru a limita impactul negativ asupra mediului.
Înierbarea intervalului și mulcit pe rând. In această variantă, erbicidarea pe rând este înlocuită cu un strat de muici de 10- grosime, format din coji de nuci, scoarță de copac tăiată și măcinată, mai mult sau mai puțin descompusă. Alegerea depinde de posibilitatea de procurare și, în final, de preț.
Mulcitul solului pe rândul de pomi se practică numai în livezile tinere, pentru protecția sistemului radicular, față de variațiile termice din timpul verii și începutul primăverii, pentru îmbogățirea solului în materie organică și micro-elemente și dezvoltarea biocenozei utile.
În plantațiile intrate pe rod, mulciul poate constitui un obstacol pentru recoltarea mecanizată și un loc de adăpostire și proliferare a rozătoarelor.
Sol înierbat și lucrat pe rând. Este o variantă a înierbării, mai puțin practică, din rațiune tehnologică și economică. întreținerea solului prin prașile repetate, duce la distrugerea rădăcinilor din zona cea mai fertilă a solului și ridică prețul de cost al lucrărilor de întreținere a plantațiilor de nuc.
Fertilizarea
Ca și alte specii pomicole, nucul, prin sistemul său radicular puternic și adânc, extrage cantități însemnate de substanțe minerale din sol. Dintre acestea, unele se pierd odată cu recolta (miezul și coaja nucilor), altele sunt depozitate în lemn și pierdute odată cu defrișarea și numai puține se reîntorc în sol prin intermediul frunzelor și al cojii verzi a nucilor.
Pentru asigurarea creșterii și rodirii nucului este necesar să se introducă în sol o parte din elementele fertilizante pierdute.
Analiza componentelor chimice din fiecare organ al pomului, poate da indicații importante asupra naturii și cantităților de îngrășăminte care trebuie introduse în sol (tabelul 16.13).
Tabelul 16.13
Conținutul în substanțe minerale al cenușii provenită
prin arderea diferitelor organe ale nucului
(după F. Lesourd, 1920)
Din tabelul 16.13 se constată că fosforul se acumulează mai ales în miez, potasiul în cojile nucii, iar calciul cu deosebire în lemn și frunze.
Știind că miezul de nucă dă în medie 2,24% cenușă, iar coaja 0,70 %, s-a calculat că în de nuci, care au miez și coajă, se găsesc următoarele elemente (tabelul 16.14).
Tabelul 16.14
Cantitatea de substanțe minerale, în kg, la nuci
Prin urmare, cu fiecare recoltă se îndepărtează din sol o mare cantitate de azot, potasiu și fosfor, ceea ce duce, cu timpul, la o sleire a solului în aceste elemente.
Din practică se știe că nucul nu crește bine în solurile sărace în azot. Deși o parte poate fi asigurat de simbioza dintre rădăcini și o bacterie specifică (Ba-cillus planticole rebesans Schanderl), este necesar ca acest element să fie predominant în complexul de îngrășăminte aplicate în cultura nucului.
E. Germain și colab. (1999) arată că nucii din soiul Franquette, aflați în plină producție, extrag anual din sol cantități mari de azot (172 kg/ha), anhidră fos-forică (35 kg/ha), oxid de potasiu (192 kg/ha) și oxid de magneziu (28 kg/ha).
Dintre organele pomilor, frunzele dețin primul loc în ceea ce privește consumul de azot (67,4%), fosfor (51,4%), potasiu (44,8%) și magneziu (75%). Pentru stabilirea necesarului de îngrășăminte analiza solului este mai puțin importantă, datorită variabilității pronunțate a solului în spațiul de nutriție al pomilor, atât la suprafață, cât și în profunzime. Dacă se folosește totuși, atunci, pentru mai multă siguranță, se vor lua 3-10 probe de sol de sub coroana pomului, la adâncimi variabile.
În ultimul deceniu se dă atenție analizei diferitelor organe ale plantei (Brown H. Patrich, Kiyoto Uriu, 1998), pentru diagnosticarea deficiențelor minerale și a toxicității, îndeosebi a frunzelor (diagnoza foliară). în acest caz, frunzele recoltate trebuie să fie mature, din părțile bine luminate ale coroanei, cu expoziție sudică. Din determinările făcute reiese că procesele de creștere și de fructificare ale nucului se desfășoară în condiții optime, când conținutul mediu al frunzelor în substanțe minerale este de: 2,2-3,2% azot, 0,1-1,2% fosfor, 1,2% potasiu, 1,0% calciu, 0,3% magneziu, 36-200 ppm pentru bor, 4 ppm cupru și 20 ppm magneziu.
Carența pomilor apare când concentrația în substanțe nutritive este sub nivelul valorilor menționate mai sus și se manifestă prin diferite simptome. De exemplu, pentru azot apare primăvara și se manifestă prin prezența unor frunze palide, neobișnuit de subțiri. Lăstarii sunt scurți și subțiri, cu un foliaj atipic, care îmbătrânește prematur și cade de timpuriu. Carența în potasiu apare sub forma unor simptome specifice la începutul și mijlocul verii. Frunzele devin pale și ulterior marginile lor se ondulează și se răsfrâng în sus. Sunt afectate, îndeosebi, frunzele din zona de mijloc a lăstarului, care, în final, rămân mai mici. Carența în zinc apare frecvent pe solurile nisipoase sau pe cele fertilizate cu cantități mari de gunoi de grajd. Nucii cu carențe în zinc sunt mai mici, cu aspect de tufa, dezmuguresc cu întârziere și formează frunze mici, clorozate (nervurile rămân verzi) și cu marginile ondulate. Simptomele apar pe ramuri individuale sau pe întreg pomul, afectând partea superioară a coroanei. Fiind implicat în funcționarea multor enzime și în sinteza unor hormoni, zincul influențează într-un grad înalt calitatea nucilor. Din literatură se știe că nucile cu carențe în zinc sunt mai sensibile la bolile specifice nucului.
Aplicarea îngrășămintelor. Din cercetările efectuate de R. Cărlson (1998) rezultă că peste 80% din cantitatea de azot administrată în sol este consumată de fructe. Pentru obținerea unor recolte economice este necesar să se aplice cantități mari de azot, folosind ca surse principale: gunoiul de grajd, ureea, sulfatul și ni-tratul de amoniu, nitratul de calciu. în general, cultivatorii americani optează pentru unul sau altul dintre îngrășăminte în funcție de costul azotului și compatibilitatea cu echipamentul de aplicare. Amoniul și ureea sunt convertite în ni-trat de flora microbiană din sol. Nitriții și ureea sunt infiltrați în sol relativ ușor până în zona rădăcinilor de precipitațiile abundente sau irigatul excesiv, după fertilizare. în contrast, amoniul este legat aproape de suprafața solului și nu este levigat până în zona rădăcinilor spre a fi transformat în nitrat de către microorganismele din sol.
Această particularitate a nitratului îi determină pe cultivatorii de nuci să-1 prefere înaintea amoniului.
Ureea, aplicată în timpul iernii pe soluri slab structurate, când capacitatea de absorbție a azotului este mai scăzută, poate fi levigată în bună parte, înainte de a fi transformată în forme mobile. în astfel de condiții, îngrășământul cu amoniu ar fi preferat ureei.
Nitratul de calciu se aplică numai pe solurile aride.
Metode de aplicare. îngrășămintele cu azot se aplică pe întreaga suprafață sau în benzi cu lățimea de 30-, cu mașina sau odată cu irigarea. Azotul aplicat prin irigare, cu microaspersoare sau prin picurare, se distribuie mai uniform în sol și se folosește mai eficient.
Gunoiul de grajd se folosește mai puțin ca sursă de azot și mai mult pentru îmbunătățirea structurii solului. Gunoiul de păsări este benefic numai în primii ani de la plantare, când se consumă circa 90% din valoarea azotului. Cantitățile de azot, folosite în plantațiile de nuci, aflate în plină perioadă de rodire, variază între 110 și 440 kg/ha/an. Dar cei mai mulți cultivatori folosesc doze mai moderate, respectiv 140- N/ha/an.
La aplicarea îngrășămintelor se va ține seama de: mărimea recoltei de nuci, vigoarea pomilor, concentrația frunzelor în azot, cantitatea de precipitații și normele de irigare, textura solului, azotul fixat biologic de plantele leguminoase folosite ca culturi intercalate, compoziția materiei organice și a resturilor de culturi etc.
O recoltă de nuci de 5000 kg/ha, elimină din sol circa azot. Pornind de la această constatare, cultivatorii americani aplică, de obicei, mai mult azot sub formă de îngrășăminte, decât azotul îndepărtat prin fructe. Dacă în timpul verii, conținutul azotului din frunze este mai mare de 2,3% și în sol a crescut cantitatea de azot, se va reduce rata anuală de aplicare a îngrășămintelor cu azot. Și invers, dacă conținutul va fi mai mic (sub 2,1%), doza de azot aplicată va crește.
Pentru o gospodărire mai economică a îngrășămintelor cu azot, se recomandă aplicarea acestora înainte de cules, decât după. La sfârșitul verii, azotul este absorbit mai ușor de frunze și stocat în coroană, ramuri și rădăcini.
Solurile nisipoase sunt, cel mai adesea, deficitare în potasiu, fiind necesară aplicarea acestui element în cantitate de 400-500 kg/ha. Pe solurile grele, argi-loase sau nisipo-lutoase se recomandă cantități mai mari, 1000-1500 kg/ha, sub formă de clorură de potasiu sau sulfat de potasiu.
Pe lângă îngrășămintele principale (azotul, fosforul și potasiul), există un grup de așa-zise microelemente, care, deși în cantități foarte mici, au un rol deosebit de important în viața plantelor, în echilibrul lor nutrițional. Lipsa acestor microelemente în unele soluri le poate face improprii culturii nucului, poate compromite cultura. De aceea în unele state, se fac programe de restabilire a echilibrului nutrițional prin aplicarea de microelemente, în funcție de sol și principalul microelement lipsă. Astfel, pe solurile nisipoase se folosesc doze de 2,3- sulfat de zinc, la pom, în funcție de mărimea acestuia. Sulfatul de zinc poate fi, de asemenea, injectat în sol, în doză de 25-75 l/pom. Pe solurile cu pH-ul ridicat (peste 7,5) și pe cele calcaroase, sulfatul de zinc se aplică în doză de 4,5 kg/pom. Se pot face și stropiri foliare cu sulfat de zinc în cantitate de 2,24- zinc pe hectar.
Stropirile cu sulfat de zinc se fac imediat după înflorirea deplină, când pis-tilele florilor s-au brunificat. Dacă este necesar stropirea se repetă încă o dată sau de două ori, la intervale de 2-3 săptămâni.
Un alt microelement important este borul, a cărui lipsă se corectează prin aplicarea unei cantități de 56- borax/ha, o dată la 3 ani. Se poate aplica și sub formă foliară, folosindu-se doza de la .
Lipsa cuprului din sol se corectează prin stropiri cu sulfat de cupru, toamna, sau cu Kocide 101, în concentrație de la 100 1 apă, stropindu-se de 3-5 ori în timpul sezonului de vegetație.
Irigarea. Multă vreme s-a crezut că nucul are cerințe minime față de apă, datorită sistemului său radicular dezvoltat și profund, capabil să valorifice, în cazul secetelor, apa din straturile profunde ale solului. Această concepție este profund greșită și se bazează pe comportarea nucilor solitari, diseminați de păsări, cât și a celor de pe aliniamente, unde producția este neglijabilă și întâmplătoare.
O evaluarea corectă a cerințelor nucului pentru apă se poate face numai în plantații organizate, cu tehnologii de cultură optimizate, unde se obțin, în mod constant, recolte economice și fructe de bună calitate. în aceste condiții rezultatele cercetărilor arată că insuficiența apei în sol reduce creșterile vegetative și depreciază, parțial sau total, calitatea fructelor. în caz de secetă prelungită, frunzele se ofilesc și cad, cu mult înainte de sosirea toamnei.
Excesul de apă din sol este, de asemenea, foarte dăunător nucului, deoarece prin modificarea raportului aero-hidric se reduce mult absorbția elementelor nutritive din sol și intensitatea fotosintezei, se creează condiții favorabile pentru dezvoltarea bolilor produse de fungii din genul Phythophthora.
În California, nucii sunt cultivați în zone cu precipitații reduse, dar numai în condiții de irigare (Terry L. Prichard, 1998). Pentru irigarea plantațiilor, cultivatorii aleg, cu multă atenție, metoda cea mai economică de udare și stabilesc cantitatea de apă și momentul folosirii acesteia. Prin irigare urmăresc și asigură umiditatea optimă în zona rădăcinilor, tot timpul anului, pentru a nu se reduce recolta și calitatea nucilor.
La alegerea sistemului de irigare trebuie să se țină seama de caracteristicile fizice și chimice ale solului, uniformitatea și panta terenului, costurile și disponibilitatea apei pentru irigare etc.
Sistemele de irigare folosite, în prezent, la nuc sunt: aspersiunea, irigarea prin picurare, microaspersiunea și irigare de suprafață (bazine și rigole). Irigarea prin aspersiune, se folosește pe suprafețe mari în zona dealurilor, unde terenul este frământat și supus eroziunii. Are avantajul că poate fi folosit și în zonele reci, pentru prevenirea și diminuarea efectului înghețurilor de primăvară. Se folosește numai acolo unde se asigură sursa de energie necesară pentru pomparea apei în sistem și apă de bună calitate (fără săruri).
Irigarea prin picurare și microaspersiune (irigarea cu volum redus), s-a extins foarte mult în plantațiile de nuci din California, deoarece reduce penuria de apă și costurile mari ale apei de irigat, excesul și infiltrarea variabilă a apei în sol. Spre deosebire de celelalte sisteme, irigarea prin picurare și microaspersiune umezește o suprafață mai mică de teren plantat, diminuând astfel cu 5-15% volumul apei pierdut prin evaporare de la suprafața solului.
Irigarea de suprafață este un sistem tradițional, folosit multă vreme în cultura nucului din California, pe terenurile plane sau cu panta sub 1%. în cadrul acestui sistem s-a folosit irigarea în bazine pătrate sau circulare, precum și irigarea pe brazde acolo unde sursa de apă este disponibilă și ieftină, iar eroziunea solului nu constituie o problemă
Pentru gestionarea corectă a irigatului E. Germain și colaboratorii (1999), recomandă calcularea bilanțului hidric pe baza următorilor parametri:
– rezerva de apă din sol ușor utilizabilă = R.F.U.
– consumul optim al pomilor = ET opt.;
– evapotranspirația optimă = ETP;
– cantitatea de apă căzută pe suprafața solului;
– norma de apă folosită, coeficientul optim = K opt.etc.
Aparatura și calculele necesare pentru determinarea acestor parametri fiind de competența specialiștilor, cultivatorii trebuie să apeleze la ei. Pentru asigurarea cerințelor optime de apă ale plantației, se calculează evapotranspirația conform formulei: ET opt. = ETP x K opt.
Coeficientul optim, calculat experimental de Germain, are valori de 0,8 în lunile iulie și august pe solurile lucrate și 0,9 pe cele înierbate.
Consumul zilnic al apei într-o plantație de nuc, în plină producție, situată pe sol secetos se calculează după formula: ET opt. = ETP x K opt.
Pentru perioada 1-5 august media zilnică a ETP este de , iar valoarea coeficientului optim (K opt.) de 0,8. In acest caz, valoarea ET opt. = 5 x 0,8 = (nevoia zilnică de apă).
În sezonul ploios nu se iau în calcul ploile care depășesc RFU, deoarece ele se scurg în profunzime (sub sistemul radicular), sau sub formă de șiroaie la suprafața solului.
Soiuri de nuc
CAPITOLUL XVII
TEHNOLOGIA CULTURII ALUNULUI
Corylus avellana L.
Fam. Betulaceae
17.1. Importanța culturii
Alunul este o plantă cultivată încă din antichitate. Cele mai vechi documente (peste 4000 de ani) atestă că în China alunul era considerat o plantă cu proprietăți sacre.
Fructele alunului au fost folosite în hrana oamenilor din cele mai vechi timpuri, ca urmare a valorii lor alimentare foarte ridicate.
Conținutul fructelor în principalele elemente componente diferă de la o zonă de cultură la alta și de la un soi la altul.
Numeroase cercetări au evidențiat în special conținutul în lipide de la 53,0 la 72,0%, în proteine de 10,0-22,0%, glucide totale 9,0-13,7%, elemente minerale 0,32-3,0% (după Bergougnoux ș.a., 1978).
Pentru condițiile țării noastre, Gherghi A. ș.a. (1980) prezintă un conținut de proteine de 12,6-16,0%, în grăsimi de 58,0-62,7%, glucide totale de 13,7%, celuloză 2,5-3,50%. Conținutul ridicat de proteine face din alune unele din produsele vegetale cele mai valoroase. Componentele de bază ale alunelor sunt însă iipidele, formate din acizi grași, care la rândul lor au în componență acizi nesaturați și acizi saturați.
Ayfer (1986), Ebrahem ș.a. (1994) precizează că alunele sunt bogate în vitaminele B (B1, B2, B3, B5), PP și mai ales în vitamina E (tocoferol) între 19,5 și 27,0 mg/100 g.
Datorită valorii alimentare ridicate, alunele se folosesc în hrana omului ca fructe proaspete sau prelucrate într-o multitudine de produse (prăjituri, bomboane, creme, salate, înghețată etc).
Fructele și frunzele alunului sunt folosite în diferite tratamente pentru prevenirea și combaterea unor boli la om. Richardson (1996) arată că prin consumul de alune se creează importante reduceri de risc în bolile coronariene și chiar în unele boli de cancer.
Plantele de alun sunt folosite în multe zone ale lumii pentru echilibrarea cadrului ecologic, în special prin aportul lor în combaterea eroziunii solului.
În grădinile familiale deseori se întâlnesc plante de alun (C. Avellana var. atrapurpurea, C. maxima, C. contorta) care, prin aspectul și intensitatea culorii frunzelor, creează un ansamblu decorativ plăcut.
Valoarea culturii alunului rămâne, în principal, cea economică. Exemplificăm cazul Turciei, țara cu cea mai mare producție de alune din lume, care are angajată în producția alunelor aproximativ 8 milioane de producători (250.000 familii pe ) și care obține peste 1,2-1,5 milioane $ (Fiskobirlik -fACSH, Giresan, 1996).
17.2. Situația actuală și perspectivele culturii alunului
Pe plan mondial
Alunul a fost luat în cultură cu peste 2000 de ani în urmă, în zona Mării Negre (Ordu, Giresun, Trabson), apoi în Macedonia și în Peninsula Italică. Trotter (1983) menționează că primele date certe privind cultura specializată a alunului apar în lucrarea „Codex Diplomaticus Covense” (1873-1893), în care se specifică existența unor plantații de alun între anii 800 și 1000 e.n., în zona Avellino din Italia.
În America de Nord, alunul a pătruns mai târziu, după anul 1790, când apar primele mențiuni despre soiul de alun american în cataloagele diferitelor pepiniere (Slate, 1981).
Cultura alunului, datorită cerințelor sale ecologice, este riguros zonată atât la nivel mondial, cât și la nivelul țărilor cultivatoare.
Alvisi (1994) consideră că alunul ocupă, pe plan mondial, o suprafață de aprox. . Cele mai mari suprafețe cultivate se întâlnesc în Turcia (450 mii ha), Italia (69,8 mii ha), Spania (37 mii ha), SUA (16 mii ha), Grecia (8 mii ha) și Franța 5 mii ha). Alunul mai este cultivat pe suprafețe de până la 1 -2 mii ha în: Portugalia, Iran, Georgia, Croația, Iugoslavia, Ucraina, Bulgaria etc.
În cadrul fiecărei țări sunt delimitate zone cu mare vocație de cultură pentru alun. Pentru Turcia, principala zonă de cultură este litoralul Mării Negre (Sam-sun, Ordu, Giresun, Trabson), care reprezintă peste 87% din întreaga suprafață cultivată cu alun, urmată de zona vestică a Mării Negre (Bolu, Zonguldak) cu 12% din suprafață.
În Italia principalele zone de cultură se găsesc în Campania (60%), Sicilia (18%), Lazio (10%) și Piemont.
În Spania cultura alunului este cantonată, în principal, în regiunea Tarrago-na-Catalonia (80%). Franța cultivă alunul în zona Bordeaux (80%), în regiunea Parisului (20%); în SUA, cultura alunului este cantonată în procent de 97% în statul Washington, pe valea Willamette.
Producția mondială de alune a oscilat între 482,9 mii tone (în anul 1993) și 722,8 mii tone (anul 1992). Cea mai mare producătoare de alune este Turcia, care a produs între 305 mii tone (1993) și 525 mii tone (1995), reprezentând aproape 70% din producția mondială (Cicek ș.a. 1996); Italia produce 85,0-128,1 mii tone, Spania 12,1-26,4 mii tone, SUA 18,1-37,2 mii tone (variații în perioada 1990-1996) FAO vol. 47-48. World Horticultural UȘ Export Opod. 1996.
Cultura alunului în România
În România, alunul se găsește în stare spontană și cultivată. Corylus avellana ocupă suprafețe însemnate în biocenozele de tip Querceto-Fagetae din zona dealurilor și munților, mai ales în Oltenia, Banat, Maramureș și Dobrogea (Pomologia RSR vol.VI, 1967).
În cultură alunul a fost introdus sporadic, până în anul 1900, pe lângă mănăstiri și conacele boierești. Primele soiuri aduse din străinătate au fost introduse în cultură la sfârșitul secol XIX-lea.
În anul 1896, au fost introduse 16 soiuri de alun din Franța și Germania la Pepiniera Istrița-Buzău. In aceeași perioadă, a început înmulțirea și difuzarea unor soiuri de alun și la pepinierele Aiud și Mihăiești-Vâlcea.
După anul 1960, au apărut primele plantații în suprafață de până la , în județele Vâlcea, Olt, Caraș-Severin, Argeș și Mureș.
Plantații de alun, de cea , s-au înființat după anul 1964, la Fălticeni, Golești-Argeș și Jiblea-Călimănești.
La Stațiunea Pomicolă Fălticeni s-a organizat un studiu al soiurilor de alun în aceeași perioadă.
Contribuție majoră la reconsiderarea alunului ca specie pomicolă de perspectivă a avut-o Stațiunea Pomicolă Vâlcea. Aici s-au demarat programele de ameliorare genetică a soiurilor de alun, concomitent cu programul de înmulțire vegetativă a soiurilor.
În județele Vâlcea, Olt, Argeș, Gorj, Arad, Caraș-Severin, Constanța, Mureș, Cluj s-au înființat plantații cu suprafețe de 1- în diferite localități. Un real câștig s-a realizat prin răspândirea unor soiuri valoroase în grădinile familiale din majoritatea județelor din sudul țării.
În perioada 1990-1996, majoritatea suprafețelor cultivate cu alun au suferit, ca de altfel și celelalte specii pomicole, fiind lăsate fără lucrări agrotehnice adecvate.
17.3. Originea și răspândirea princpalelor specii de alun
Alunul face parte din genul Corylus, ordinul Fagales, familia Betulaceae, grupul Coryloideae. Genul Corylus conține între 7 și 20 de specii (Kasapligil, 1972), dar recunoscute de majoritatea specialiștilor sunt numai 9 specii (Lagerstedt, 1981; Mehlenbacher, 1991), celelalte fiind numai varietăți în cadrul celor 9 specii.
Principalele specii de alun sunt: C. avellana, C. americana, C. eoliana, C. Cornuta, C.ferox, C. heteroplylla, C. maxima, C. sieboldiana și C. tibetica (tabelul 17.1).
Corylus avellana L. Este specia care a dat naștere la cele mai multe soiuri și de aceea se consideră că prezintă cea mai mare importanță economică.
In România, această specie se află în stare nativă în majoritatea regiunilor țării. Planta se prezintă ca un arbust cu numeroase tulpini și înălțimea de 3-. In cadrul speciei se disting trei varietăți ornamentale:
– Corylus avellana var. atropurpurea., arbust cu frunze colorate în roșu intens și involucrul fructelor de culoare roșie chiar la maturitatea fructelor;
– Corylus avelana var. contorta, arbust cu port plângător și de vigoare redusă;
– Corylus avellana var. quercifolia, arbust cu port erect, frunze laciniate și fructe multe, mici și seci.
– Coiylus maxima Mill este originar din Europa sud-estică și Asia Mică.
Tabelul 17.1
Speciile genului Corylus și distribuția geografică
(după Lagerstedt, 1981)
Din această specie provin soiurile cu fruct mare și exocarp subțire, de formă sferică, sfero-conică sau alungită. Involucrul este sub formă tubulară, aproximativ de două ori mai lung decât fructul. Este un arbustoid de 3- înălțime, cu drajonare foarte puternică. Coroana este larg piramidală, cu frunze mari, iar fructele sunt grupate 3-6 la un loc.
Specia C. maxima prezintă importanță deoarece împreună cu C. avellana au dat naștere la foarte multe soiuri.
Corylus colurna L. este o specie de alun arborescentă, cu înălțimea de peste . Sistemul radicular este profund și nu emite drajoni. Are coroana piramidală, lăstari de culoare galbenă-deschisă, pubescenți. Fructele sunt grupate câte 2-8, mici, cu exocarp gros și miez mic. Specia este folosită ca portaltoi.
Corylus americana Marsh este 0 specie de alun de vigoare redusă, cu înălțimea de până la . Fructul are o coajă groasă și tare, prezintă la partea inferioară un călcâi mare, caracteristic. Din această specie s-au obținut prin selecție și hibridare soiuri care prezintă rezistență la temperaturile scăzute din iarnă.
Pe teritoriul României se găsesc și speciile C. colurna (sub formă de arbore) și C. maxima (soiuri aduse din Turcia și Grecia), dar acestea sunt reprezentate printr-un număr redus de plante.
Originea genetică a speciilor de alun
Alunul are o origine filogenetică foarte veche. După Trotter (1951), alunul a apărut în perioada Eocenului până în Quaternar, iar Evreinoff (1958) consideră că alunul a apărut în terțiarul inferior (Oligogen).
Dimoulas (1979) citează pe Sachsen care a menționat existența a două specii fosile din care au luat naștere actualele specii de alun:
C. mac Quary Herr, specie cu frunza mare descoperită în depozitele fosile din insula Sahalin, Suedia, Franța, SUA și Canada;
C. insignes Herr, specie cu frunza îngustă, descoperită în Groenlanda, Boemia-Cehia și Suedia.
Narthost, c'itat de Botu I. (1987), arată că C. avellana este o specie care a migrat la sfârșitul Miocenului din Groenlanda în Anglia și apoi în Europa. Ulterior, specia a pătruns și în Africa.
Toate speciile genului Corylus își au originea în emisfera boreală și se regăsesc în Asia, Europa și America de Nord.
Speciile genului Corylus prezintă setul de cromozomi X=ll și 2n=18 sau 2n=22, în funcție de proveniența geografică a plantei.
Distribuția geografică a speciilor genului Corylus
Speciile de alun ocupă un vast areal geografic în zona boreală. Arealul de răspândire este suprapus la două sau mai multe specii.
C. avellana, C. maxima și C. colurna prezintă o întrepătrundere în zona Asiei Mici și sudul Peninsulei Balcanice. C avellana prezintă cea mai mare arie geografică de răspândire, de la coastele Portugaliei, Irlandei și până în partea de sud a Munților Urali, Kazahstan și nordul Europei și a Asiei Mici (Kasapligil, 1964). Această specie înaintează în nord până la latitudinea de 60° în Suedia și lacul Ladoga în Rusia. în Asia ajunge până în Liban, Siria și Iran.
C. americana și C. cornuta sunt răspândite în nord-estul Americii de Nord. C. colurna, C. heterophylla și C. sieboldiana se regăsesc într-un vast areal care cuprinde Asia Centrală și Japonia.
17.4. Particularitățile biologice ale alunului
Particularități de creștere
Vigoarea pomilor, element determinant în caracterizarea modului de creștere, se poate pune în evidență prin raportare la suprafața secțiunii trunchiului, diametrul coroanei și înălțimea pomilor. în plantația cu 14 soiuri, în vârstă de 16 ani, de la Stațiunea de Cercetări Pomicole Râmnicu Vâlcea, plantele conduse ca monotulpină au realizat suprafețe medii ale secțiunii trunchiului cuprinse între 112 cm2 și 208 cm2. Soiurile Gunslebert și Uriaș de Halle au înregistrat cele mai mari creșteri în grosime ale trunchiului, pe când Vâlcea 22 și Furfulak, cele mai reduse. Creșteri relativ mari se constată și la soiurile Butler, Ennis (165, respectiv 164 cm2). Soiul Vâlcea avut suprafața secțiunii trunchiului cea mai redusă (tabelul 17.2).
În primii 7 ani de la plantare diferențele înregistrate la grosimea trunchiului sunt relativ reduse. Pe măsura înaintării în vârstă, diferențele se accentuează an de an.
Diametrul coroanei pomilor, crescute în mod natural, la vârsta de 16 ani arată valori cuprinse între (soiul Vâlcea 22) și (soiul Gunslebert). La soiurile Gunslebert, Uriaș de Halle, Butler, Cosford, Ennis și Daviana s-au înregistrat cele mai mari valori (4,4-). Coroane cu diametrul redus se întâlnesc la Vâlcea 22 și Furfulak (3,0-). Celelalte soiuri au prezentat un diametru al coroanei cuprins între 3,7 și (tabelul 17.2).
înălțimea pomilor (fără tăieri anuale) variază între (Vâlcea 22) și (soiul Butler). Soiurile Uriaș de Halle, Gunslebert, Cosford și Butler au înălțimea de .
Fenofaze vegetative. Dezmuguritul la soiurile de alun, în condițiile de la Rm.Vâlcea, s-a înregistrat între 15 și 30 martie, între soiuri fiind diferențe foarte mici (2-3 zile). începutul creșterii lăstarilor a avut lor între 1 și 20 aprilie, funcție de soi și ani. Pornirea în creștere s-a constatat mai întâi la soiurile Furfulak, Vâlcea 22 și TGDL. Diferențele între soiuri au fost de 4-5 zile. în ciclul anual, soiurile de alun prezintă o creștere diferențiată a lăstarilor, în funcție de vârsta plantelor și condițiile climatice.
Suma creșterilor anuale și lungimea acestora prezintă o importanță deosebită, în primii ani, pentru formarea coroanei și ulterior pentru asigurarea unei fructificări ridicate și constante. Astfel, în primii 2 ani de la plantare, suma creșterilor anuale este foarte redusă, aceasta oscilând între la soiul Cosford și la soiul TGDL. Există o corelație directă între valoarea sumei creșterilor anuale și formarea sistemului radicular. în această perioadă, lungimea medie a creșterilor anuale este redusă (), cu diferențe foarte mici între soiuri.
Tabelul 17.2
Vigoarea și tipul de creștere la soiurile de alun, la vârsta de 16 ani
Din anul al treilea de la plantare suma creșterilor anuale sporește la toate soiurile, atingând valori cuprinse între la soiul Furfulak, până la la soiul Daviana, sporind apoi an de an. La vârsta de 16 ani, soiurile realizează între creșteri anuale (soiul Vâlcea 22) și 146,0 (soiul Gunslebert). După intrarea plantelor în plină producție se constată o descreștere a lungimii creșterilor anuale. Astfel, dacă între anii 3 și 4 de la plantare lungimea medie a creșterilor anuale, la toate soiurile, a fost cuprinsă între 40 și , la vârsta de 12-16 ani a scăzut la valori cuprinse între 6 și .
Încetarea perioadei de vegetație, respectiv căderea frunzelor, a avut loc, în toți anii, în perioada 20-30 octombrie, diferențele între soiuri fiind doar de 4-6 zile. Căderea timpurie a frunzelor s-a produs la soiurile: TGDL, Vâlcea 22 și Furfulak. Căderea cea mai târzie s-a înregistrat la soiurile Purple filbert, Ennis și Cozia.
Un parametru foarte important la soiurile de alun este tipul de creștere al plantelor. Se disting 4 tipuri de creștere: etalat, semietalat, semierect și erect. între soiurile cu creștere erectă se pot cita: Uriaș de Halle, Ennis, Cozia și Cosford (tabelul 17.2). Soiurile Butler, Gunslebert, Lungi de Spania, Tonda Romana, RGDL, Romavel și Purple filbert prezintă un port semierect. De reținut că soiurile cu port erect și semierect prezintă importanță, deoarece permit mecanizarea lucrărilor de întreținere și a recoltatului mecanizat. Soiurile Vâlcea 22 și Furfulak au un port etalat, iar Daviana semietalat. Aceste soiuri sunt conduse cu dificultate ca plante cu monotulpină, deoarece prezintă o bazitonie mult mai accentuată decât alte soiuri.
Un alt caracter important al alunului este capacitatea de emitere a drajonilor. Cele mai multe specii de alun se caracterizează printr-o mare capacitate de a emite drajoni. Această însușire este absentă sau foarte redusă doar la specia Corylus colurna. Toate soiurile studiate la Vâlcea prezintă capacitate ridicată de emitere a drajonilor. în cultură acest caracter, controlat genetic, constituie o însușire negativă, deoarece creează dificultăți în aplicarea lucrărilor tehnologice, reduce potențialul de creștere și fructificare a plantelor și îngreuiază lucrarea de recoltare a fructelor.
În condițiile în care soiurile au fost conduse ca monotulpină, capacitatea de emitere a drajonilor s-a dovedit diferențiată între soiuri, dar și între ani, în cadrul aceluiași soi. Cei mai mulți drajoni au fost emiși de soiurile Purple filbert (22,2 bucăți/plantă), TGDL (21,9 buc/plantă) și Vâlcea 22 (21,4 buc/plantă). Cei mai puțini au fost găsiți la soiurile: Gunslebert (5,5 buc/plantă) și Cozia (8,7 buc/plantă). între vigoarea de creștere a plantelor și capacitatea de emitere a drajonilor s-a constatat o corelație negativă: la vigoarea de creștere mare, capacitatea de emitere a drajonilor este redusă.
Pentru reducerea neajunsului cauzat de prezența drajonilor, se folosește altoirea soiurilor valoroase pe portaltoi proveniți din specia Corylus colurna (selecții OSU din SUA) sau erbicidarea plantațiilor de alun cu erbicide de contact, aplicate direct pe drajonii erbacei.
Biologia înfloritului și a fructificării alunului.
Principalele fenofaze de fructificare
Alunul este o specie unisexuat monoică, deci cu dispunerea florilor mascule și femele separat, dar pe aceeași plantă. Epoca de înflorire a alunului este o caracteristică a speciei. Aceasta se deosebește radical de epoca de înflorire a altor specii pomicole de climat temperat. Astfel, fenofaza înfloritului este eșalonată pe o perioadă lungă de timp, care coincide cu lunile de iarnă, când au loc scăderi de temperatură, care pun în pericol producția.
În condițiile de la Vâlcea, cu puține excepții, înfloritul florilor femele a avut loc între 3 ianuarie (soiurile Tonda Romana și TGDL) și 30 martie (soiurile Gunslebert și Lambert roșu).
Înflorirea florilor femele este pusă în evidență de apariția stilurilor din mugurii floriferi, cu stigmate de culoare roșie. Cea mai timpurie înflorire a florilor femele s-a înregistrat la soiurile Tonda Romana, TGDL și Cozia, care, în unii ani, încep înfloritul în prima jumătate a lunii ianuarie.
Înflorire tardivă prezintă soiurile: Cosford, Lungi de Spania, Romavel, Uriaș de Halle și Lambert roșu (Purple filbert). Aceste soiuri încep înfloritul florilor femele după jumătatea lunii februarie. Fenofaza înfloririi florilor mascule poate fi concomitentă sau diferită de a florilor femele. înflorire timpurie prezintă florile: TGDL, Cozia și Tonda Romana (prima jumătate a lunii ianuarie), iar înflorire tardivă soiurile: Lungi de Spania, Cosford și Romavel (după 15-20 februarie).
Germain E. ș.a. (1973) și Kavardjikov (1979) afirmă că într-un climat mai cald înflorirea se produce într-un timp mai îndelungat, iar într-un climat rece, de tip continental, înflorirea poate fi de durată mai scurtă. în cazul din urmă înflorirea începe în ianuarie și se poate încheia la sfârșitul lunii aprilie.
Elena Turcu (1986) constată că, în cazul apariției unor temperaturi scăzute după începutul înfloritului, fenofaza înfloririi se poate întrerupe și este reluată după un timp mai scurt sau mai lung, funcție de temperaturile înregistrate.
La Vâlcea, sfârșitul înfloritului, la ambele tipuri de flori, a avut lor în intervalul 20-31 martie la majoritatea soiurilor, excepție făcând soiurile Cozia, Tonda Romana și TGDL, la care sfârșitul înfloritului are loc mai devreme (fig. 17.1).
Începutul înfloritului se află în relație directă cu suma temperaturilor pozitive, calculată de la data când s-au înregistrat primele 3-6 zile cu temperaturi diurne negative, în lunile noiembrie sau decembrie. De la aceste etape se consideră că alunul a ieșit deja din faza de repaus absolut.
Suma medie a temperaturilor de peste , înregistrate în perioada de iarnă, a influențat înflorirea florilor mascule și femele în mod diferit la soiuri.
Astfel, florile mascule înfloresc la realizarea unei sume a temperaturilor pozitive de la soiul Tonda Romana și până la la soiul Lungi de Spania.
Pentru înflorirea florilor femele a fost necesară o sumă a temperaturilor pozitive de 125,1°C, aproape identică cu cea de la florile mascule, pe soiuri valorile fiind cuprinse între (soiul TGDL) și (soiul Romavel).
Pe baza cunoașterii momentului de înflorire și a condițiilor climatice se poate face o alegere corectă, atât a sortimentului de soiuri pentru zonă, cât și a genitorilor în programele de ameliorare. Astfel, soiurile studiate la Vâlcea au fost clasificate în 3 grupe de înflorire, respectiv:
– soiuri cu înflorire timpurie ( februarie):
a) florile mascule: Cozia, Tonda Romană, TGDL, Vâlcea 22, Furfulak, Butler;
b) florile femele: Cozia, Ennis, Furfulak, Tonda Romana, RGDL, Vâlcea 22;
– soiuri cu înflorire mijlocie (10 februarie-1 martie):
a) florile mascule: Daviana, Gunslebert;
b) florile femele: Butler, Daviana, Gunslebert;
– soiuri cu înflorire tardivă (după 1 martie):
a) flori mascule: Cosford, Lungi de Spania, Romavel, Lambert roșu;
b) flori femele: Cosford, Romavel, Uriaș de Halle, Lambert roșu, Lungi de Spania.
Dichogamia, respectiv neconcordanța dintre momentul înfloririi florilor femeiești și a celor bărbătești se întâlnește și la soiurile de alun, ca la nuc. Acest fenomen prezintă o importanță deosebită în asigurarea polenizării, deoarece soiurile de alun sunt, de regulă, autosterile (autoincompatibile).
Dichogamia, la soiurile de alun, se manifestă prin trei tipuri: protandrie (înfloresc întâi florile bărbătești), protoginie (înfloresc florile femeiești, înaintea celor bărbătești) și homogamie (cele 2 tipuri de flori înfloresc simultan).
Cercetările de la stațiunea Vâlcea (Elena Turcu, 1997) au arătat că soiurile Cosford, Romavel și TGDL sunt, în general, homogame, cu ușoară tendință spre protandrie.
Fig. 17.1. Epoca de înflorire la soiurile de alun (1986-1996)
Legendă:
flori mascule
flori femele.
Soiurile Ennis și Butler sunt protogine, cu tendință spre homogamie, în timp ce soiurile Cozia, Gunslebert, Tonda Romana și Lambert roșu sunt protogine.
S-a remarcat că, în zona Vâlcea, soiurile de alun au tendința de a deveni protogine, fenomen frecvent, în climat temperat-continental (Bergougnoux ș.a., 1978).
În unii ani se constată schimbarea tipului de dichogamie la soiurile: Uriaș de Halle, Romavel și Lungi de Spania.
Formarea inflorescențelor și a fructelor. Soiurile de alun prezintă florile mascule grupate în amenți, iar pe cele femele în inflorescențe numite glomerule, diferite ca număr în funcție de soi. Numărul mediu al inflorescențelor este cuprins între 1480 la soiul Tonda Romana și 2881 la soiul Daviana. Pentru soiurile de alun este important atât numărul inflorescențelor femele, care asigură, în final, producția de alune, cât și numărul amenților, care, prin polenul eliminat, asigură polenizarea anemofilă. Soiurile au capacitate diferită de a forma inflorescențe femele. Numărul glomerulelor la plantele în plină producție oscilează între 465 la soiul Tonda Romana și 906 inflorescențe pe plantă la soiul Gunslebert. Se remarcă printr-un număr ridicat de glomerule pe plantă soiurile: Gunslebert, Cozia, Ennis, Romavel și Vâlcea 22. Cele mai puține glomerule formează soiurile Tonda Romana, TGDL și Daviana (sub 500/plantă). De asemenea, există diferențe apreciabile între soiuri și în ceea ce privește capacitatea de a forma amenți. Cei mai puțini amenți formează soiul Gunslebert (725 amenți /plantă). Număr ridicat de amenți au soiurile: Daviana (2390), Uriaș de Halle (2182) și Butler (2175 buc. /plantă).
Raportul între numărul de amenți și numărul de glomerule este foarte diferit de la soi la soi. Procentul de amenți este mult mai ridicat decât al glomerulelor la toate soiurile. Face excepție de la această regulă soiul Gunslebert (55,5% glomerule și 44,5% amenți). Procentul de amenți este cuprins între 62,5% la soiul Cosford și 83,0% la soiul Daviana. În cazul glomerulelor se constată procente cuprinse între 17,0% la soiul Daviana și 55,5% la soiul Daviana (tabelul 17.3).
Cele mai ridicate procente de glomerule le dețin soiurile: Gunslebert (55,5%), Cosford (37,5), Cozia (37,1%) și Vâlcea 22 (34,7).
La toate soiurile, numărul amenților și al glomerulelor sporește odată cu creșterea lungimii ramurilor. Astfel, la ramurile cu lungimea de până la , numărul mediu al amenților este de 1,50, iar al inflorescențelor femele de 0,65; la ramurile de 11- lungime raportul este de 7,7 amenți la 3,4 glomerule, iar la ramurile de peste lungime se ajunge la 6,1 amenți și 4,2 glomerule.
Corelația pozitivă și foarte puternică arată dependența strânsă între lungimea ramurilor fructifere și capacitatea acestora de a forma cele două tipuri de inflorescențe. Pe baza acestei constatări se impune ca în plantațiile de alun să se asigure, an de an, un număr mare de ramuri fructifere cu lungimea de peste 10- la fiecare soi. Ramurile fructifere la alun se formează fie pe creșteri vegetative de un an, fie direct pe alte ramuri de rod. Din creșteri vegetative se formează ramuri fructifere în procente de 70,2% la soiul Vâlcea 22 și până la 51,8% la soiul Uriaș de Halle.
Tabelul 17.3
Numărul inflorescențelor femele și mascule și
procentul acestora la plantele de alun
Cele mai multe formațiuni fructifere se formează tot pe formațiuni fructifere mai vechi (18,2-69,8). Acest tip de formațiuni fructifere sporește ca număr odată cu îmbătrânirea plantelor, în detrimentul celor formate pe creșteri vegetative. Importanța tipului de ramuri reiese din capacitatea acestora de a forma un anumit număr de fructe. S-a constatat că pe ramurile fructifere rezultate din creșteri vegetative se formează, în medie, mai multe fructe (1,6-3,2), decât pe ramurile fructifere formate pe alte formațiuni fructifere (1,0-2,8).
Numărul total al ramurilor fructifere pe o plantă este relativ mare și oscilează între 430 la soiul Lambert roșu și 1435 la soiul Uriaș de Halle.
Compatibilitatea la polenizare. Alunul prezintă o biologie a înfloritului, polenizării și fecundării complexă și specifică, în care condițiile climatice au un rol deosebit. Astfel, s-a constatat că stigmatul florilor prezintă capacitatea de receptivitate a polenului o perioadă foarte lungă de timp. La soiurile cu înflorire timpurie, capacitatea de recepție este mai lungă, uneori ajungând la 60-80 de zile (ianuarie-martie), însușire dovedită de soiurile Furfulak, Vâlcea 22, TGDL, Cozia etc. și se manifestă cu atât mai puternic cu cât apar variații mai mari în cadrul temperaturilor din perioada înfloritului. Aceste soiuri, deși afectate de temperaturi foarte scăzute (; ), reușesc totuși să producă fructe. Aceasta se datorează faptului că glomerulă conține mai multe flori, care înfloresc eșalonat, astfel că și stigmatele apar eșalonat, și că, din cele 4-16 flori ale unei glomerule, numai o parte poate fi afectată de temperaturile scăzute, restul de flori apar mai târziu și asigură fructificarea. La soiurile cu înflorire tardivă (Cosford, Uriaș de Halle, Romavel, Lambert roșu) perioada de receptare a polenului este mai redusă (30-40 de zile), dar această perioadă este mai puțin expusă temperaturilor scăzute (-5°, nu afectează stigmatele).
Înflorirea amenților se produce într-o perioadă de timp mai scurtă decât la florile femele, dar temperaturile scăzute (-8°,-) pot afecta puternic fertilitatea polenului, în cazul când s-a produs înflorirea. Eșalonarea în timp a înfloritului amenților este mai puțin evidentă decât la florile femele.
Fenomenul de compatibilitate polinică are o mare importanță, deoarece nici un soi de alun nu poate asigura o producție normală, dacă nu este polenizat de alt soi.
Incompatibilitatea polenică la alun este controlată de o serie de alele ale unei singure gene de sterilitate, numită gena S (Germain E. ș.a., 1981).
Cercetările efectuate la Stațiunea Pomicolă Rm. Vâlcea au permis stabilirea polenizatorilor optimi pentru fiecare din cele 14 soiuri studiate. Gradul de compatibilitate este diferit în funcție de combinație: foarte compatibil (xx), compatibil (*) și incompatibil (-) (tabelul 17.4). Polenizarea este tipic anemofilă, dar șansele de polenizare a florilor sunt determinate de distanța dintre polenizator și soiul de polenizat. Peste 6- polenul este transportat mai greu.
Fecundarea și capacitatea de legare a fructelor. în urma polenizării tubul polinic crește rapid, astfel că după 4-7 zile ajunge la baza ovarului. Fecundarea propriu-zisă se produce cu mult mai târziu, la sfârșitul lunii iunie, în luna iulie, când alunele sunt deja de mărime normală.
Din totalul florilor de pe pom, un număr relativ redus sunt fecundate și asigură fructe. Procentul de fructe legate este cuprins între 15,4% la soiul Gunslebert și 32,7% la soiurile Butler și TGDL. Numărul mediu de fructe legate pe plantă, în plină perioadă de rodire, diferă de la soi la soi. Astfel, în timp ce soiul Tonda Romana fonnează 857 fructe și Daviana 882 fructe /plantă alte soiuri formează un număr mult mai mare: Romavel- 1605; Ennis- 1510; Cozia- 1528 etc.
Din punct de vedere practic soiurile care formează peste 1000 fructe /plantă, realizează o producție economică.
Numărul de flori pe plantă, procentul de legare a fructelor, numărul de alune formate în glomerulă sunt caracteristice de soi și influențează capacitatea de producție a soiului respectiv, în zona ecologică dată (tabelul 17.5).
Tabelul 17.4
Stabilirea grupelor de interpolenizare la soiurile de alun
Legenda: * Bun polenizator
** Foarte bun polenizator
Tabelul 17.5
Capacitatea de legare și modul de formare a fructelor în involucru
Maturarea fructelor. în condițiile zonei subcarpatice meridionale maturarea fructelor are loc în intervalul dintre decada I a lunii august și decada a III-a a lunii septembrie. Perioada maturării se derulează într-un interval de 30-40 de zile, funcție și de condițiile climatice ale anului respectiv.
Primele soiuri la care se maturează fructele sunt: TGDL (6.VIII-2.IX), Tonda Romana (12.VIII-3.IX) și Romavel (23.VIII-5.IX).
Cele mai tardive sunt soiurile: Lungi de Spania (3-26.IX), Uriaș de Halle (4-24.IX) și Lambert roșu (.IX) (tabelul 17.6).
Precocitatea de rodire. începutul fructificării la alun are loc relativ târziu și este în funcție de caracteristicile biologice ale soiurilor. în zona subcarpatică meridională începutul fructificării are loc în anul patru de la plantare. Fructe puține s-au obținut și în anul III. Diferențele de intrare în fructificare sunt evidente între soiuri. în anul IV intră pe rod soiurile: Gunslebert (248 kg/ha), Lungi de Spania (214 kg/ha), Vâlcea 22 (210 kg/ha), Ennis (202 kg/ha) și Cozia (178/kg/ha).
În anul V de la plantare soiurile de alun își dublează și chiar triplează producția, comparativ cu anul IV.Soiurile: Romavel (665 kg/ha), Gunslebert (617 kg/ha), Ennis (590 kg/ha), Vâlcea 22 (549 kg/ha) realizează producții mari de fructe. Media producției în anul IV a fost de 134 kg/ha, iar în anul V de 372 kg/ha.
Anul VI de la plantare este considerat primul an de fructificare normală, cu o producție medie de 788 kg/ha. Majoritatea soiurilor realizează producții de peste 1000 kg/ha (Gunslebert, TGDL, Vâlcea 22, Cozia, Ennis, Butler, Lungi de Spania). Alte soiuri au produs cantități mici de fructe chiar și în anul VI, ca de exemplu: Cosford și Daviana (266 kg/ha), Furfulak (134 kg/ha), Lambert roșu (126 kg/ha) etc.
Tabelul 17.6
Maturarea fructelor la soiurile de alun (1986-1996)
Producția de fructe. Producția de alune, înregistrată într-o perioadă de 9 ani (1988-1996) la 14 soiuri a relevat faptul că, în condițiile zonei subcarpatice, potențialul de producție al soiurilor de alun se situează la nivelul mediu de 2340 kg/ha. Acest nivel este comparabil cu al altor zone cu mare vocație de cultură din țări cu tradiție în cultura alunului: Turcia, Italia, Spania, Franța.
Producția medie de alune, pe soiuri, la vârsta de 8-16 ani (plină fructificare) a oscilat între 1590 kg/ha la soiul Daviana și 3140 kg/ha la soiul Ennis. Producții mari s-au înregistrat și la soiurile: Vâlcea 22 (3120 kg/ha), Lungi de Spania (2720 kg/ha), Romavel (2700 kg/ha), Butler (2480 kg/ha) etc. (tabelul 17.7).
Potențialul de producție al soiurilor de alun trebuie raportat și la alte unități de exprimare. Astfel, în comerțul internațional se practică, în special, exprimarea în producție de miez (producția edibilă), care este diferită de cea de alune în coajă (tabelul 17.7).
Cele mai mari producții de miez de alune s-au înregistrat la soiurile: Vâlcea 22, Ennis, Romavel, Lungi de Spania, TGDL, Butler, Cozia și Uriaș de Halle (peste 1000 kg/ha miez).
Tabelul 17.7
Producția medie de alune, realizată în perioada
1988-1996, funcție de soi
Cerințele alunului față de factorii de mediu
Cerințe față de sol
In cultura alunului solul este adesea neglijat (I. Botu, 1987) deși are implicații importante în reușita acestei activități.
Stratul fertil de sol, destinat culturii intensive a alunului, trebuie să aibă o grosime de minimum 60-.
Cele mai bune soluri s-au dovedit cele cu textură medie de tipul: lutoase, luto-nisipoase, nisipo-lutoase și luto-argiloase.
În zona subcarpatică, precum și în zona colinară se întâlnesc o serie de soluri favorabile culturii alunului, ca: aluviuni, brune de pădure, brun-roșcat și chiar cele argilo-iluviale, cu un conținut mai scăzut în argilă. Cu cât starea de gleizare a solului este mai accentuată cu atât sunt mai nefavorabile condițiile de creștere și dezvoltare ale alunului. Drenajul slab favorizează stagnarea apei deasupra orizontului B, împiedicând dezvoltarea sistemului radicular.
Alunul nu suportă apa freatică la o adâncime mai mică de 1,5-, dar nu sunt recomandate nici solurile în care apa freatică este mai adâncă de 3,0-.
Solicită terenuri cu un pH cuprins între 6,0 și 7,8. La pH mai scăzut se impune amendarea solului cu calcar. Suportă o concentrație a solului în calcar de până la 10-12%.
Apa. Nevoia alunului pentru apă este foarte ridicată. După Tasias-Vals (citat de Botu I., 1987), alunul reușește bine numai în acele zone în care suma precipitațiilor anuale se situează între 700 și . Intervalul dintre 700 și este destul de mare și se explică prin influența factorului temperatură. La temperaturi medii anuale mai reduse, ETP este echilibrată cu absorbția apei (9-) la peste , pe când la temperaturi mai mari, ETP se echilibrează numai la un nivel de peste (12-).
Cultura alunului în regiuni cu regim hidric mai redus de 600- anual este dependentă de posibilitățile de irigare.
În condițiile din România, lunile cele mai bogate în precipitații (mai, iunie, iulie), coincid cu cele mai mari cerințe ale alunului pentru apă: creșterea organelor vegetative și a fructelor. în zona subcarpatică, în această perioadă se realizează peste precipitații.
Precipitațiile în exces pot influența negativ creșterea și dezvoltarea pomilor. Indirect, excesul de apă favorizează dezvoltarea unor boli criptogamice. Alături de apa din sol, importanță deosebită prezintă și umiditatea relativă a aerului. Culturile de alun rentabile sunt amplasate în zone cu umiditate relativă cuprinsă între 30 și 80%. Cu toate acestea se consideră că cele mai bune zone de cultură sunt acelea care în perioada de vegetație înregistrează 70-80 % umiditate relativă.
Temperatura. Cultura alunului s-a dezvoltat cu precădere în zonele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 12° și 16° C. în ultimii ani arealul s-a extins și la zone cu temperaturi medii de 9-10° C, aceasta pentru că temperatura acționează ca un factor limitativ nu prin temperatura medie anuală, ci prin valorile temperaturilor negative din cursul iernii și primăverii. Evoluția temperaturii în aer are un rol determinant în desfășurarea fenofazelor și în special asupra înfloritului și fecundării.
Pentru parcurgerea repausului biologic din timpul iernii alunul are nevoie de temperaturi mai scăzute. în cazul soiului Tonda gentile delle Langhe sunt necesare 350-600 ore cu temperaturi sub 7° C pentru înflorirea amenților și 600-800 ore pentru înflorirea florilor femeiești. în condițiile țării noastre cerințele pentru frig sunt satisfăcute și nu ridică probleme în evoluția înfloritului.
Organele de reproducere sunt mai sensibile la temperaturi scăzute. Amenții în stare de repaus rezistă destul de bine la temperaturi de -16°…-l8° C, dar în cursul evoluției lor rezistența scade, astfel că pot fi afectați chiar la -7° C, -l8° C.
După înflorire, florile femeiești rezistă la -13° C…-, dar în plină înflorire pot fi distruse chiar și la . Există mari diferențe între soiuri, privind rezistența organelor florale. Tonda gentile delle Langhe și Imperial Trebizonda sunt cele mai sensibile la temperaturi scăzute, în timp ce soiurile Merveille de Bol-wieller, Cosford și împărăteasa Eugenia s-au dovedit foarte rezistente.
Lumina. Creșterea și fructificarea alunului sunt direct influențate de lumină. Densitatea prea mare a plantelor la unitatea de suprafață, modul defectuos de dirijare a coroanelor sau umbrirea determină o slabă fructificare pe părțile slab luminate. Formarea frunzelor, ca și inducția florală sunt în corelație directă cu existența în optim a luminii.
Pentru zonele cu posibilități de extindere a culturii alunului din țara noastră, durata normală de strălucire a soarelui este de la 1945 ore (Baia Mare) la 2294 ore (Constanța) și ea asigură condiții favorabile pentru o fotosinteză activă și suficientă, respectiv condiții de reușită a creșterii și rodirii alunului.
17.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui
Sortimentul de alun în principalele țări
Sunt semnalate peste 200 de soiuri în cultură, după unii autori chiar 400, dar multe dintre ele sunt sinonime sau incorect determinate (Mechlenbacher S., 1991). Majoritatea sunt soiuri locale, formate într-o anumită zonă ecologică, zonă în care dau cele mai bune rezultate (Romisondo P., 1983).
În ultimii 10-15 ani se constată o evoluție în sortimentul marilor țări cultivatoare, în sensul restrângerii numărului de soiuri din cultură și introducerea unor soiuri standard, de referință, care au depășit hotarele țărilor de origine. Astfel de soiuri, internaționalizate, s-ar putea spune, sunt:
Barcelona, soi de bază în SUA (deține peste 80% din total producție), trecut în Franța sub numele de Fertile de Coutard și în Spania sub numele de Cas-taniera (Bergougnoux ș.a. 1978);
Tonda gentile delle Langhe, soi cultivat în Italia (zona Piemont), pentru valoarea sa în industria alimentară (Romisondo P., 1983). In prezent se cultivă și în Franța, Iugoslavia, Slovenia, Portugalia, România etc.
Uriaș de Halle, soi cultivat în majoritatea țărilor europene pentru rezistența la temperaturi scăzute și productivitatea superioară.
Ennis, soi nou, deosebit de valoros pentru mărimea fructelor și producția sa. Se extinde în SUA și majoritatea țărilor europene (Legerstedt H.B., 1980).
Negret, soi obținut în Spania, unde formează baza sortimentului. Prezintă tendința de răspândire în țările vecine Spaniei (Rovira ș.a. 1996).
Tombul, soi de bază în sortimentul Turciei (Ayfer ș.a. 1986). Deține peste 40% din producția de alune a Turciei. Din acest motiv constituie soiul cu cea mai mare pondere în producția mondială. Este răspândit mai ales în țările asiatice, vecine Turciei.
Deși cu pondere mai redusă, mai sunt răspândite soiurile: Segorbe, Daviana, Tonda di Giffoni, Lungi de Spania, Cosford, Tonda Romana etc. Majoritatea sortimentelor de alun sunt specifice fiecărei țări și adaptate la anumite zone de cultură. Astfel:
Sortiment specific Turciei. Dintre numeroasele soiuri se remarcă: Tombul, Palaz, Foca, Mincane, Kalinkara, Ugunnusa, Cargalak, Sivri, Kuc, Badem etc. (Ayfer M. 1986). Cu mici excepții, toate soiurile se remarcă prin fructe de mărime redusă (2,0-), sunt productive, bine adaptate la condițiile din zona de cultură, prezintă un miez de foarte bună calitate, folosit cu deosebire în industria alimentară.
Sortiment pentru Italia. Cultura alunului în Italia este cantonată în regiunile: Campania (59,9%), Lazio (17,1%), Sicilia (11,9%), Piemont (7,9%) etc.
Se cultivă un număr mare de soiuri, care formează sortimente specifice pentru fiecare zonă de cultură. Cele mai răspândite sunt: Tonda gentile delle Lan-ghe, Tonda Romana, Tonda di Giffoni, Mortarella, San Giovani, Campanica, Siciliana, Armerina, Apolda, Bianca di Avellino, Barrettana, Comune de Sicilia, Minnolara etc. (Manzo P., Tamponi G., 1982).
Sortiment pentru Spania. Plantațiile de alun sunt cantonate în provincia Catalania (97%) și în provinciile Asturias și Cantabrica. Numărul soiurilor aflate în cultură (toate autohtone) este ridicat, dar cele mai importante sunt: Negret (80%), Gironella, Culpla, Grifoll, Trenet, Pauetet etc.
Sortiment de alun în SUA. Alunul se cultivă în proporție de 98% în statul Oregon și de 2% în statul Washington (Mehlenbacker, 1991).
Principalul soi cultivat este Barcelona (peste 82%). Se mai cultivă soiurile: Ennis (10%), Daviana (6%), Butler (2%), Uriaș de Halle și Casina. Sortimentul cultivat în SUA face notă discordantă cu sortimentele din alte țări, deoarece acesta este format numai din soiuri cu fructe mari, destinate consumului la masă.
Sortimentul pentru Franța. Cultura alunului este cantonată în două mari zone: zona de sud – Garonne – și zona pariziană. în zona de sus se cultivă soiurile: Fertile de Coutard (44%), Segorbe (21%), Ennis (15%), Butler (6%) și Corabel (5%) (Germain E., 1986).
Sortimentul de alun din România
Deși alunul, ca specie și chiar biotipuri, s-a cultivat din timpuri străvechi pe teritoriul locuit de români, documentar se vorbește despre soiuri abia la sfârșitul sec. al XIX-lea, odată cu înființarea primelor pepiniere pomicole. Cu această ocazie au fost introduse o serie de soiuri străine pentru studiu în colecții și ulterior pentru înmulțirea celor valoroase. În „Pomologia R.S.R.” (vol. I – 1961) se menționează că la Pepiniera Istrița erau 28 soiuri, iar la Pietroasa 16 (posibil aceleași soiuri).Dintre acestea, s-au menținut m cultură, până în prezent, soiurile: Uriaș de Halle, Merveille de Bollwiller, Nottingam, Lambert alb, Lambert roșu și Fertile (Coutard).
Deși răspândite prin diferite gospodării, nu se poate spune că soiurile înmulțite la timpul respectiv ar fi format sortimente zonale.
După al doilea război mondial, odată cu organizarea unor stațiuni experimentale, s-a intensificat acțiunea de introducere și studii în colecții a soiurilor de alun și pe baza lor s-au făcut recomandări de extindere în cultură a unor grupe de soiuri apreciate ca valoare în diferite zone. Descrise pomologic, mai întâi, în vol. VI al „Pomologiei R.S.R.” (1967) și în „Determinator pomicol” vol. II (1969), următoarele soiuri sunt prezentate ca sortimente zonale de către Cociu V. și Stanciu Gh. (1973): Fertil de Coutard, Lambert alb, Lambert roșu, Lungi de Spania, Uriaș de Halle, Rotund de Piemont, Rotund de Roma, Lungi de Spania, Negret, Cosford, Minunea Bollwiller, Princese Royal, Imperiale de Trebizonda, Bergeri, Gunslebert și unele selecții de Lovrin (nr. 4.43, 143, 145, 163, 181 etc).
Din lipsă de material săditor, majoritatea soiurilor menționate s-au extins puțin și mai mult ca „alun”, nu ca „soiul…”.
În perioada 1977-1980 la Stațiunea de Cercetări Pomicole Rm. Vâlcea, s-au reluat cercetările privind stabilirea, pe zone de cultură, a sortimentului de alun și s-a demarat un program special de creare a noi soiuri autohtone. Pe baza primelor rezultate, în anul 1983, Botu I. și Elena Turcu schițează un prim sortiment și organizează înmulțirea soiurilor recomandate: Vâlcea 22, Tonda gentile delle Langhe, Uriaș de Halle, Cosford, Imperial de Trapezun-da și alte soiuri, proporția deținută la înmulțire, variind între 5 și 30%.
Studiul temeinic, în continuare, a 40 de soiuri din colecție și cultură de concurs, în perioada 2000- permis completarea și precizarea sortimentului de alun pentru zona subcarpatică meridională, și alte zone, cu condiții ecologice asemănătoare, în următoarea componență:
Soiuri pentru masă:
Ennis proporția la înmulțire 30%
Vâlcea 22 – „ – 20%
Cozia – „ – 15%
Butler – „ – 15%
Lungi de Spania – „ – 10%
Uriaș de Halle – „ – 10%
Soiuri pentru industrializare:
TGDL proporția la înmulțire 60%
Romavel – „ – 30%
Tonda gentille delle Langhe – „ – 10%.
Principalele însușiri ale soiurilor recomandate se pot vedea în tabelul 16.8.
Tabelul 16.8
Sortimentul de alun pentru zona subcarpatică meridională
Programe de ameliorare genetică a soiurilor de alun
Datorită valorii nutritive foarte ridicate a alunelor, a rentabilității culturii și ca urmare a cererilor mari pe piața internațională de fructe, alunul se bucură de o atenție deosebită din partea cercetării. Există importante colecții (bănci de gene) cu soiuri și specii de alun (tabelul 17.9), precum și centre cu programe de cercetare, dintre care cele mai importante sunt:
– Programul de ameliorare de la Universitatea Corvallis, statul Oregon, unde s-a efectuat un volum impresionant de lucru și s-au obținut elite cu 50-60% miez, elite cu rezistență mare la păianjenul alunului (din combinația genomală Barcelona x Tombul), elite foarte productive (combinația Montebello x Compton) etc. Dintre acestea s-au selecționat și omologat soiurile Willamette și Ennis.
Tabelul 17.9
Principalele bănci de gene (in vitro) la alun existente pe plan mondial
– În Italia se derulează programul de ameliorare a alunului la universitățile din Torino și Perugia, la Insitutul de pomicultură din Roma etc. (Ro-misondo ș.a. 1982). Combinații genomale ca: TGDL x Landsing 26, TGDL x Barcelona 6, TGDL x Barcelona 36 au asigurat elite cu fructe foarte mari () și randament de 48% miez. în Sicilia, la Universitatea din Catania s-a făcut selecție clonală în populațiile locale, omo-logându-se soiurile Armerina și Casina.
– În Turcia, ameliorarea alunului se desfășoară în Institutul Girusen (înființat încă din anul 1936), prioritate având selecția clonală. Au fost lansate soiurile noi: Tombul, Palaz și 20 clone valoroase.
– Programul de ameliorare din Spania se derulează la centrul Mas-Bove-Reus și are ca obiectiv principal selecția de cloni din soiurile locale Negret și Gironel. Au fost comercializate soiurile Grossal și Pavetet.
– În Ucraina se execută programe de ameliorare a alunului la Institutul de horticultura din Kiev și la Institutul forestier ucrainean. Din încrucișarea alunului european (biotipuri locale) cu soiuri provenite din zona de sud a Europei, precum și cu alte specii, s-au obținut peste 30 de soiuri noi, adaptate condițiilor din Ucraina. Dintre acestea se pot menționa: Detski (randament miez = 55,8%), Nakhodka (55,0% randament, 14,0% proteine), Veleten (, 20,3% proteine, 47,2% randament) etc.
– În China și Coreea, cercetările începute cu peste două decenii au avut la bază speciile C. heterophylla, C. mandshurica și biotipuri locale. Din cele peste 2000 hibrizi au fost selecționate elite care s-au dovedit rezistente la -30-, cu fructe de peste și 45% randament.
– În ultimii ani s-au alăturat programe noi din Croația, Slovenia, Iugoslavia, Ungaria etc.
Obiective ale programelor de ameliorare. Indiferent de țară, programele sunt orientate în două direcții: a) soiuri cu destinație pentru consum proaspăt (fructe de masă) și b) soiuri destinate industriei alimentare. Ambele direcții au obiective comune:
– crearea unor genotipuri cu potențial de producție de min. fructe / ha;
– fructe de dimensiuni mari (peste ), foarte uniforme, aspectoase, cu coaja subțire, randament în miez min. 45% și gust plăcut;
– rezistență la principalele boli (Xanthomonas, Gleosporium, Botrytis, viroze) și dăunători (Phytoptus).
Obiective specifice, pentru anumite zone, se referă la:
– rezistență mare la temperaturi scăzute din iarnă (programul de la Kiev și Dalian-China, unde iarna survin temperaturi de la-25 la-);
– rezistență la temperaturi scăzute și înflorire târzie (programul românesc de la SCPP Vâlcea);
– reducerea procentului de fructe seci (programul de la Stațiunea Bordeaux, Franța);
– rezistență la frig, maturarea timpurie și gustul plăcut al miezului (programul de la Dalian-China).
Surse de gene pentru realizarea obiectivelor. Deși mai puțin decât la alte specii, există soiuri cu anumite însușiri la nivel superior, din încrucișarea cărora pot rezulta genotipuri corespunzătoare cerințelor. în tabelul 17.10 sunt menționate unele din sursele respective. Fondul de gene existent în colecțiile din diferite țări încă nu e valorificat deplin.
Metode de ameliorare. Ca și la alte specii, hibridarea (intraspecifică și in-terspecifică) este metoda de bază în ameliorarea soiurilor de alun. Deoarece toate soiurile de alun sunt autosterile, există posibilitatea de a obține genotipuri valoroase ca urmare a recombinărilor genetice naturale și artificiale.
Hibridarea interspecifică vizează îmbunătățirea bazei genetice (productivitate, rezistență la boli, adaptarea la mediu etc). Necesită backrossări succesive 1-3 generații.
Selecția clonală individuală. Se folosește în țările cu populații vechi și diversitate mare de însușiri. Prin această metodă s-au obținut soiuri valoroase ca: Tombul (Turcia), TGDL (Italia), Negret (Spania), Vâlcea 22 (România), Barcelona (USA) etc.
Selecția variațiilor mugurale. Deși au fost semnalate variații mugurale, nu există încă soiuri de valoare, obținute prin această metodă. Aceeași mențiune se poate face și despre mutageneză.
Sunt așteptate rezultate valoroase prin aplicarea unor secvențe ale ingineriei genetice, ca de exemplu înmulțirea prin meristeme (creează variabilitate).
Tabelul 17.10
Surse de gene pentru realizarea obiectivelor
Rezultate obținute în România. Cercetări privind alunul s-au început după anul 1950. Mult timp preocuparea cercetărilor s-a mărginit la studiul capacității de adaptare ecologică a soiurilor introduse și înmulțirea celor corespunzătoare.
Un program de ameliorare genetică a fost elaborat și pus în practică abia în perioada 1984-1996 la Stațiunea de Cercetări Pomicole Vâlcea, de către I. Botu și Elena Turcu (1997).
Prin selecție clonală din soiul Furfulac, apoi prin hibridări dialele între cele mai bune soiuri din colecția de peste 40 genotipuri, existente la Vâlcea, au fost selecționate și omologate soiurile noi: Vâlcea 22, Cozia și Romavel (tabelul 17.11; fig. 17.2-17.10).
Acestea, împreună cu unele din soiurile introduse și dovedite corespunzătoare în condițiile climatice din zonă, formează actualul sortiment, practic valabil pentru toată România (tabelul 17.11).
Tabelul 17.11
Soiuri noi de alun, omologate în perioada 1967-1996
Fig. 17.2. Inflorescență bărbătească (amenți)
Fig. 17.3. Vâlcea Fig. 17.4. Cozia
Fig. 17.5. Romavel Fig. 17.6. Butler
Fig. 17.7. Ennis Fig. 17.8. Uriaș de Halle
Fig. 17.9. T.G.D.L. Fig. 17.10. Lungi de Spania
Soiuri de alun
CAPITOLUL XVIII
TEHNOLOGIA CULTURII MIGDALULUI
Prunus amygdalus
(Prunus dulcis)
Fam. Rosaceae
18.1. Importanța culturii. Originea și aria de răspândire
Importanța culturii
Migdalul aparține grupului de culturi nucifere și prezintă o importanță deosebită în alimentație, datorită multiplelor sale întrebuințări și componente chimice ale fructelor. Se apreciază că migdalele, ca și nucile, constituie un aliment aproape complet, miezul lor, dulce sau amar, conținând, în funcție de soi, epoca de recoltare, locul de cultură, cantități însemnate de grăsimi, substanțe proteice, hidrați de carbon, substanțe minerale, vitamine etc.
Limitele de variație ale principalelor componente chimice ale fructelor din soiurile și selecțiile cultivate în România, se pot vedea în tabelul 18.1.
De remarcat că migdalele sunt superioare nucilor și alunelor sub raportul acumulării substanțelor proteice însă acumularea substanțelor grase se realizează la un nivel mult mai scăzut.
Tabelul 18.1
Compoziția chimică a soiurilor și
selecțiilor de migdal din România (limite)
Miezul de migdale, la deplina maturare, se consumă ca atare, dar este cu deosebire folosit în industria alimentară pentru prepararea unor produse de cofetărie.
Din migdale, mai ales cele amare, se extrage un ulei valoros, care se folosește în industria chimico – farmaceutică.
Coaja tare, endocarpul, poate fi folosită la prepararea cărbunelui vegetal activ, necesar pentru absorbția unor gaze toxice .
Învelișul verde al frunzelor, mezocarpul, după uscare și calcinare, dă o cenușă care conține circa 40% potasiu și care poate fi folosită la fabricarea săpunurilor și pentru îngrășăminte chimice.
Puieții de migdal, amar și dulce, servesc ca portaltoi pentru soiurile de migdal și de piersic, cultivate pe terenuri calcaroase, uscate, deoarece imprimă o mai mare rezistență la secetă, la ger și la unii dăunători din sol.
Toate soiurile și speciile de migdal sunt considerate ca cele mai bune plante melifere, de la începutul primăverii.
Lemnul de migdal are o nuanță roșcată și se caracterizează printr-o densitate mare, printr-un luciu strălucitor, când este șlefuit și ca atare este folosit la confecționarea unor obiecte de artă.
Originea și aria de răspândire
Migdalul se numără printre cele mai vechi specii pomicole luate în cultură. Botanistul rus Jukovski P.M.(1951) ca și alții, consideră Asia Mică drept patrie a migdalului (Siria, Iranul), precum și partea de nord a Africii. De aici s-a răspândit și s-a aclimatizat în regiunile din jurul Mării Mediterane și Mării Negre, unde crește în stare spontană pe pantele calde și uscate, cu soluri sărace, calcaroase. In locurile de origine formează dumbrăvi și intră în componența pădurilor.
Nu se cunoaște epoca în care s-a început cultura organizată a migdalului, dar se pare că grecii și, mai ales, romanii au avut un mare rol în răspândirea lui în Italia, Franța, Peninsula Iberică, Peninsula Balcanică etc.
Astăzi, cultura migdalului este foarte dezvoltată în America de nord, Europa, Africa de Nord și Asia Mică.
După datele FAO (FAO PYB. Vol.47-1993; FAO PYB. Vol. 52-1998) producția mondială, medie pe 10 ani, a fost de 1.278.700 tone, cu un vârf de 1.598.000 tone în anul 1997. Sporul de numai 25% este modest comparativ cu alte specii (mărul, piersicul etc.) (tabelul 18.2). Pe continente, producția a crescut mult în Africa (160%) și Asia (51%), în timp ce în Europa este sub nivelul anilor 1979/81 (89%).
Dacă avem în vedere că America de Nord, practic numai SUA, este cel mai mare producător de migdale din lume, un spor de 51%o în zece ani, arată că migdalele sunt o afacere rentabilă, chiar dacă există oscilații destul de mari, de la un an la altul (cazul anilor 1994 – 1995 sau 1997 – 1998), în ceea ce privește nivelul recoltelor. în afară de SUA, pot fi considerate mari producătoare de migdale Spania și Italia, din Europa, Iranul și Pachistanul, din Asia, Tunisul și Marocul din Africa, care susțin comerțul internațional de migdale .
Cultura migdalului a început să se extindă și în țările cu condiții mai puțin favorabile, ca de exemplu Germania (în regiunile mai calde și locurile mai adăpostite), Ungaria (pe dealurile calcaroase din jurul Budapestei și în împre-juririle lacului Balaton), Bulgaria (zona Pomorie), Crimeea de Nord, Republica Moldova etc.
Această extindere a fost posibilă datorită faptului că în ultimele decenii s-au creat o serie de noi soiuri, rezistente la ger și s-au perfecționat tehnologiile de; cultură.
Tabelul 18.2
Producția de migdale pe continente și în principalele țări cultivatoare
în perioada 1989 -1998
– mii tone –
Migdalul în România
Arealul de răspândire a migdalului în România coincide aproape cu cel al culturii viței-de-vie, întâlnindu-se, mai ales, ca pom izolat, pe marginea parcelelor de vie, pe alei și drumuri (fig. 18.1).
Introducerea migdalului pe actualul teritoriu al României s-a făcut în mai multe etape, primele plante datorându-se, probabil, coloniștilor greci din vechile cetăți de pe malul Pontului Euxin.
Fig. 18.1. Zonele favorabile pentru cultura migdalului
Romanii au fost al doilea factor important, care a contribuit la introducerea migdalului, după cucerirea Daciei. Ulterior, turcii și grecii prin influența politică și economică îndelungată, pe care au exercitat-o asupra Țărilor Românești, au avut, cu siguranță, un rol important, din acest punct de vedere. Primele documente scrise, privind cultura migdalului pe teritoriul țării noastre, le avem de la Paul de Aleppo, de prin anul 1650, care în însemnările sale de călătorie prin Valahia și Moldavia, menționează că migdalii și prunii erau foarte prosperi, cu deosebire în grădina princiară a lui Vasile Lupu (Pomologia R.P.România, vol.I. Ed. Academiei, 1963). Ion Ionescu de la Brad este primul agronom român care a arătat posibilitatea culturii castanului și migdalului în țara noastră. în lucrarea „Agricultura din Județul Putna”, el arată că, în anul 1868, la o expoziție pomicolă din Focșani, un cultivator a fost premiat „pentru cultura migdalului și pentru îmbunătățirea fructelor prin altoire”.
În unul dintre cele mai vechi cursuri de pomologie din România (Noțiuni de pomologie – manuscris, 1880, Școala de la Herăstrău) se scrie că migdalii creșteau la noi în aceleași regiuni cu piersicul, ajungeau la 6- înălțime, trăiau până la 45-50 de ani și produceau fructe.
Prezența migdalului este semnalată și de alți autori prin viile din Dealul Mare, și în Podgoria Arad (Siria, Miniș etc).
Soiurile străine de migdal au fost introduse odată cu înființarea primelor pepiniere de stat, în anul 1896 la Pepiniera Pietroasele – Buzău, respectiv: Dame. Princesse, Sultan etc, altoite pe migdal sau St. Juîien. Exemplare din aceste soiuri, înmulțite în fosta pepinieră Pietroasele s-au găsit prin viile de la Tohani și pe Dealul Mare, până prin anii 1950 – 1955. (Cociu V., 1954).
Ulterior, înmulțirea și extinderea migdalului a fost lăsată la voia întâmplării, în zonele favorabile culturii, populația a continuat să-l înmulțească prin semințe sau pur și simplu s-a înmulțit spontan, prin acest mijloc asigurându-se pomi longevivi, cu producție regulată însă cu fructe având coajă tare și miez puțin, deoarece, în cursul înmulțirii naturale, fructele cu coaja subțire și miez dulce erau complet distruse de insecte, păsări și rozătoare.
Unul dintre cele mai importante centre de cultură semi spontană a migdalului este comuna Tohani județul Buzău, unde această specie deține primul loc.
În anul 1956, ing. Nica Stelian, pe atunci student la Moscova, a adus din Crimeea un număr însemnat de soiuri existente la Grădina Botanică din Ialta, care au constituit o importantă bază de studiu și de diversificare a sortimentului de migdal din România.
Pentru stabilirea zonelor optime de cultură și a sortimentului corespunzător în perioada 1960 – 1980 (V. Cociu, 1981) au fost organizate culturi de concurs și parcele de producție în stațiunile de cercetare pomicolă Oradea, Mehedinți, Craiova, Mărculești, Constanța și altele. Se apreciază că actualmente, mai există 180 – migdal în toată țara.
18.2. Taxonomia migdalului
Migdalul cultivat face parte din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae, grupul Amygdaleae. Majoritatea botaniștilor, începând cu Linne, A. de Candole, Koch, Boisier, Korjinski îl consideră gen de sine stătător, Amygdalus, în timp ce Schneider și alții, îl așază în genul Prunus. Ca specie, migdalul cultivat este denumit de Batsch (1811) Prunus amygdalus, dar Congresul Internațional de botanică (Punt, 1964) a propus denumirea de Prunus dulcis, Prunus amygdalus și Prunus communis fiind acceptate ca sinonime.
Reluând clasificarea lui Schneider C, Grasselly (1977) împarte speciile de migdal în 5 secții:
a) Secția Euamygdalus Spach (migdali veritabili), include până la 15 specii, care au pomi mari, 3- înălțime și fructe variabile ca mărime, atingând lungime.
Dintre acestea, mai importante sunt:
Prunus argentea Rehdr. (Amygdalus orientalis Mill), migdalul argintiu, specie cu frunze albicioase, argintii, ornamentală. Este foarte sensibilă la ger, astfel că nu se cunoaște în zonele cu climat temperat continental.
Prunus fenzliana Fritsch (Amygdalus divaricata Fenzl), răspândit în Caucaz și mai ales în Transcaucazia. Se aseamănă cu migdalul comun, dar pomii sunt mai puțin viguroși. Fructul prezintă mezocarpul mai cărnos, iar endocarpul foarte tare și gros, adânc și neregulat brăzdat, foarte asemănător cu sâmburele de piersic, cu vârful și baza ascuțite; miezul este mic, dar dulce. Bun ca portaltoi pentru migdalul comun.
Prunus bucharica Korsh. Crește pe stâncile din Munții Asiei Centrale, de la 1000 la 2300m înălțime în Pamir, Podișul Aitai etc, formând arbuști de 3- înălțime. Fructele sunt scurt pedunculate, mezocarpul pufos, care crapă pe sudura ventrală. Sâmburii turtiți, cu suprafața netedă. Este mult mai rezistent la ger decât migdalul comun, dar nu se cunoaște în cultură.
– Prunus comunis (L) Archang (Amygdalus comunis) migdalul obișnuit este singura specie de migdal larg răspândită în cultură, cu deosebire în semistepă.
Cuprinde subvarietățile: cu coaja tare (var. tipica), cu coaja moale (var.fra-gilis) și migdalul sălbatic (var. spontanea Korsh). Fiecare dintre aceste trei varietăți are forme cu miez amar (f.amara) și cu miez dulce (î.dulcis).
b) Secția Spartioides Spach (secția migdalilor tufoși) care cuprinde speciile: Prunus spartiodes, Primus arabica, Prunus scoparia și Prunus agrestis. Toate se prezintă ca tufe până la 3m înălțime, cu sistem radicular puternic care pătrunde în subsolul pietros, cu ramuri subțiri, fără spini și care pierd frunzele de timpuriu. Prezintă fructe mici, necomestibile.
Sunt bune ca portaltoi pentru migdalul cultivat în forme pitice în regiunile secetoase din semideșerturi.
c) Secția Lycioides Spach (secția migdalilor arbuști), extrem de rezistenți la secetă, cuprinde speciile: Prunus spinosissima Bge., formează pomi până la 2m înălțime, cu ramuri foarte răsfirate și cu ghimpi lungi.
Florile sunt solitare, de culoare roz, iar fructele foarte mici, pubescente. Semințele au suprafața netedă, lucioasă și conțin 60-62% grăsimi. Această specie este răspândită în tot sudul Asiei Centrale în semideșerturile Republicii Tadjică, pe pantele abrupte, pietroase, ale munților de la 300 la 1500m înălțime. Este o plantă pronunțat xerofită și reprezintă un foarte bun portaltoi pentru migdalul cultivat.
Prunus turcomanica Linez se prezintă ca tufa de l-2m înălțime, cu ramuri răsfirate, puternic ghimpate. Florile sunt roz deschis, iar fructele mici, cu baza teșită și vârful ascuțit. Specie foarte rezistentă la secetă, dar necunoscută în Europa.
Prunus nairica Fed et Takht se prezintă ca tufă până la Im înălțime cu ramuri multe care se împletesc și cu ghimpi ascuțiți. Florile sunt solitare, iar fructele mici, aproape rotunde sau ovoide, turtite, fin pubescente. Se găsește în regiunile muntoase și aride ale Armeniei, pe pante, până la 1500m înălțime.
d) Secția Chamaeamydalus Spach (secția migdalilor cu trunchi pitic) din care fac parte următoarele specii: Prunus nana (Amygdalus nana L.) răspândit în jurul Mării Caspice și pe dealurile nisipoase din sud-estul Europei, inclusiv România.
Crește la marginea pădurilor, în stepă și pe coastele văilor. Este reprezentat prin arbuști înalți de l-5m, cu coroană deasă, lăstari subțiri, glabri, cu vârf aplecat. Florile numerose, câte 1-3 în inflorescență, pe lăstari anuali, se desfac o dată cu frunzele; sunt mari, 10- diametru, de culoare roz, sesile sau scurt pe-dunculate, cu sepale separate. Fructele sunt pubescente, ovoid turtite, cu suprafața zbârcită. Sămânța bogată în amigdalină (4,5%).
Se poate folosi ca portaltoi pitic și ca plantă de ornament. Prezintă importanță și ca genitor în lucrările de ameliorare. încrucișând Prunus nana var. mongolica cu Prunus davidiana Frank, I.V. Miciurin a obținut migdalul intermediar, care i-a servit apoi ca treaptă în obținerea unor soiuri de piersic pentru regiunile nordice – Prunus nana este o specie foarte poliformă, care a pătruns spre nord mai departe decât oricare din speciile acestui gen.
– Prunus ledebouriana Schlecht, este apropiat de Prunus nana, fiind doar de talie ceva mai mare și cu frunze și fructe mari.
– Prunus georgica Desf (Prunus tenella Rehd) se prezintă ca arbust până la înălțime, cu florile roz – deschis și fructele ovoide, pubescente, turtite, ascuțite la vârf. Se găsește pe povârnișurile munților din Gruzia.
– Prunus petunnikowii Litv, crește ca arbust până la Im înălțime. Florile sunt roz, iar fructele pubescente, cu perișori roșcați, spre partea superioară ascuțit – alungite; semințele asimetrice, conțin 3-4% amigdalină și 58% substanțe grase. Crește sălbatic pe pantele munților Tian – Șan de la 1400 – . Nu se întâlnește în Europa.
e) Secția Leptopus Spach, include speciile: Prunus pedunculata Pali și Prunus mongolica Maxim întâlnite în Mongolia, precum și în China. Pomii sunt foarte rezistenți la ger.
În afara speciilor menționate, Molon deosebește, în cadrul speciei Prunus amygdalus și subspecii ornamentale: Pr communis flore plena, Pr. communis variegata, Pr. communis piramidata și Pr. communis salcifolia.
18.3. Particularitățile anatomo – morfologice și biologice ale migdalului
Particularități anatomo – morfologice
Prunus communis se prezintă ca un pom care poate atinge și chiar 12m înălțime, după condițiile de climă și sol în care se găsește
Formează un sistem radicular bogat, care pătrunde adânc în pământ, ajungând, după cercetările lui V. Kolenikov (1951), A. Richter (1953) și alții, până la 6 adâncime și se răspândește larg în sens centrifugal, depășind de 2-3 ori diametrul proiecției coroanei. Chiar din primul an de viață, puieții de migdal dezvoltă un pivot radicular, care pătrunde mai mult de în sol.
Cercetările făcute de A. Milella, în Sardinia (1958), asupra sistemului radicular al migdalilor de vârste diferite, proveniți din semințe, au evidențiat următoarele:
– pivotul inițial, care se dezvoltă la puieții tineri, se atrofiază treptat; ceea ce determină formarea unui sistem radicular secundar a cărui orientare în sol este în funcție de condițiile specifice microspațiului înconjurător; pe măsură ce pomii se dezvoltă, rădăcinile migdalului tind să se orienteze cu precădere în stratul mai superficial al solului, indiferent de adâncimea acestuia. Astfel, la migdalii de 15 ani cea mai mare parte a rădăcinilor se găsesc între 10 și adâncime, pivotul lipsind cu desăvârșire. Depărtarea maximă a rădăcinilor, față de ax, este de , iar suprafața corespunzătoare dezvoltării totale a rădăcinilor de circa , fiind mai mare decât dublul suprafeței corespunzătoare proiecției coroanei.
Dezvoltarea sistemului radicular este însă în funcție de natura solului, pe care crește planta: la pomii care cresc pe aluviuni sau pe soluri umede, sistemul radicular este mai superficial, în timp ce la pomii care cresc pe stânci sau în regiuni aride, rădăcinile pătrund foarte adânc prin toate crăpăturile pentru a putea extrage apa necesară îndeplinirii funcțiilor fiziologice. Pe cernoziomuri, majoritatea rădăcinilor active sunt situate la adâncime redusă.
Coroana migdalului variază după soi. La formele spontane este piramidală sau conică răsturnată, pe când la soiurile cultivate poate fi: sferică, ovoidală, conică, turtită sau chiar plângătoare. Pe măsură ce pomul îmbătrânește, coroana ia o formă neregulată, adesea lăbărțată.
Ramurile au scoarța de culoare cenușie – cafenie și sunt noduroase, garnisite cu o mare cantitate de formațiuni fructifere, printre care se întâlnesc: țepușe, buchete de mai, ramuri mijlocii, ramuri mixte și chiar salbe, întocmite ca la piersic și celelalte sâmburoase (fig. 18.2).
Mugurii vegetativi sunt mici, ușor alungiți și puțin depărtați de lăstar, din cauza pernuței proeminente, pe care stau, acoperiți cu solzi de culoare cenușie deschisă.
Mugurii floriferi sunt bombați la mijloc și cu vârful mai mult sau mai puțin ascuțit în funcție de soi, depărtați de lăstar și acoperiți cu perișori pâsloși. De obicei mugurii floriferi sunt grupați și, în acest caz, mugurele de la mijloc este totdeauna vegetativ. Atât mugurii floriferi, cât și cei vegetativi durează un singur an.
Dacă din diferite motive nu pornesc în vegetație primăvara, ei se usucă și cad, fapt care duce la dezgolirea ramurilor de bază și la localizarea vegetației și producției către periferia coroanei. Acest fenomen se observă bine la migdalii neîngrijiți.
Frunzele migdalului sunt asemănătoare cu cele de piersic, dar mai mici, de culoare verde deschisă, mate sau cu un slab luciu metalic. Ele apar imediat după înflorit sau chiar în perioada căderii petalelor, încât, migdalul este considerat specie pomicolă care întâi înflorește și apoi înfrunzește.
Florile sunt tipice prunoideelor, adică hermafrodite, pe tipul 5. De obicei sunt solitare și au caliciul mare, cu sepalele ascuțite la vârf și îndoite în afară, după înflorire. Corola formează o cupă sau o farfurie lată, cu petalele rotunde sau ovate, de culoare albă – roz, roz sau albă – lăptoasă.
Gineceul este format dintr-un ovar păros, mai rar glabru, care conține două ovule, din care unul avortează, de obicei, astfel că migdalele au o singură sămânță. Caracteristic pentru multe soiuri de migdal este faptul că stigmatul apare cu mult înaintea deschiderii florilor, ieșind în afară printre petalele înfoiate, ceea ce constituie o adaptare a plantei la polenizare străină.
Fig. 18.2. Fructificarea la migdal
Fructul, din punct de vedere botanic, este o drupă, cu singura deosebire că partea cărnoasă, care formează învelișul exterior (mezocarpul), este mult mai subțire, foarte pubescentă și la maturarea fructului se usucă (devine coriacee), crapă longitudinal pe linia de sudură, lăsând să cadă sâmburele. Acesta este format dintr-un înveliș mai mult sau mai puțin tare (endocarpul), care conține în interior sămânța propriu-zisă. Sâmburele este relativ mare, de formă variabilă (după soi), mai des ovoid ascuțit și turtit lateral, uneori fusiform, simetric sau asimetric, alteori în formă de semilună. Endocarpul, sau coaja lemnoasă, este neted, prevăzut cu pori fini, respectiv orificiile canalelor prin care pătrund fasciculele libero-lemnoase. Uneori, aceste canale sunt numeroase și mari, din care cauză endocarpul devine spongios și se sfarmă ușor. Grosimea endocarpului variază după soi de la 1 la , iar culoarea de la albă-gălbuie, până la cafenie.
Miezul sâmburelui, adică migdala propriu-zisă, este de culoare albă, învelit cu un tegument galben, cafeniu sau roșcat. Este mare, neted sau ușor zbârcit, cu gust dulce sau amar, uleios.
Particularități biologice
Vârsta intrării pe rod și longevitatea pomilor
Migdalul este o specie pomicolă care crește repede, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu piersicul. Intrarea pe rod are loc relativ de timpuriu. Pomii proveniți din semințe încep să rodească la 5 – 6 ani, iar cei altoiți la 2 – 4 ani de la plantare, însă prima recoltă este redusă. începând cu anul 5-6 recolta sporește continuu, atinge maximum la vârsta de 12 – 18 ani, menținându-se apoi la acest nivel până la vârsta de 35 – 40 de ani. Dacă se aplică o tehnologie corectă, perioada fructificării depline se poate prelungi și mai mult. Factorul care determină, în cea mai mare măsură, atât vârsta intrării pe rod, cât și cantitatea recoltei în decursul anilor, este soiul. Există soiuri care încep să fructifice încă din anii 2 – 3 de la altoire (ex. Burbank 3156), în timp ce altele abia în anii 5 – 7 (ex. Rims, Non pareille, Dreik 2081 etc).
Durata medie a vieții, în condițiile din România, este de 25 – 30 de ani. Se întâlnesc însă și exemplare de peste 70 – 80 de ani.
Migdalul este considerat sensibil la ger și, în general, la temperaturi scăzute. Degerarea este totuși în funcție de numeroși factori, printre care: gradul de maturare a lăstarilor, agrotehnica aplicată pomilor, recolta anului precedent, gradul de dezvoltare a diferitelor organe afectate (muguri, flori, fructe), durata temperaturii etc.
În condiții de creștere normală, cu aplicarea tehnologiilor corespunzătoare, tulpina, ramurile de 2 – 3 ani și lăstarii degeră la temperatura de -25… -27° C; mugurii floriferi în fenofaza de umflare, suportă temperaturi de până la -6° C, rezistând mai bine decât mugurii caisului și piersicului; florile pot suporta temperaturi de -3, chiar -5° C, însă fructele abia legate sunt distruse la -1° C; în timpul iernilor cu oscilații mari de temperaturi se observă vătămarea pistilului și a ovarului, deși staminele cu sacii polimici rămân intacte.
Caracteristic este faptul că migdalul se reface foarte ușor în urma degerării, comparativ cu alte specii pomicole, având o mare putere de regenerare. Aceasta se explică prin faptul că mugurii dorminzi își păstrează vitalitatea timp mult mai îndelungat. în ceea ce privește rezistența la secetă, majoritatea soiurilor și tipurilor existente în țara noastră n-au prezentat semne de sensibilitate. Lipsa precipitațiilor din cursul verii poate avea, cel mult, influență asupra semințelor, care se dezvoltă mai puțin. în general migdalul crește și rodește bine, chiar în regiunile cu 300 – precipitații anuale.
Înflorirea și fructificarea. Una dintre fenofazele cele mai importante pentru migdal este diferențierea mugurilor floriferi care începe cu 30-45 de zile înainte de maturarea fructelor, aproximativ prin lunile iulie-august. Durata perioadei de diferențiere, până la formarea completă a mugurilor floriferi, variază, în funcție de soi, de la 50 la 120 de zile (Richter A., Kolesnicov V., 1952) însă acest proces decurge într-un ritm foarte lent până la recoltarea fructelor. După cules, procesul se intensifică și se termină repede, dacă frunzișul e sănătos și se păstrează până toamna târziu. Pentru dezvoltarea mugurilor floriferi este necesară o anumită perioadă cu temperatura sub +, însă numai până la sfârșitul lunii decembrie.
Între durata perioadei de diferențiere a mugurilor floriferi, epoca de înflorire și originea soiurilor de migdal există o strânsă legătură: toate soiurile care necesită 50 -70 de zile pentru formarea mugurilor floriferi, indiferent de epoca începutului și sfârșitului diferențierii, se caracterizează printr-o perioadă scurtă de repaus obligatoriu și în condiții favorabile, înfloresc de timpuriu.
Această însușire este specifică soiurilor din centrul Asiei; soiurile caracterizate printr-o perioadă îndelungată de formare a mugurilor floriferi, 80 – 150 și chiar mai multe zile, înfloresc târziu, datorită faptului că au o perioadă lungă de repaus obligatoriu, chiar în cazul iernilor călduroase. Această însușire este specifică soiurilor originare din țările mediteraneene și unor soiuri noi. Insă chiar și la asemenea soiuri, anumite condiții meteorologice, ca de exemplu veri foarte secetoase, când majoritatea soiurilor își leapădă prematur frunzele, urmate de toamne lungi, ploioase și calde, sau intervenții agrotehnice greșite (irigare abundentă toamna târziu), pot perturba procesul normal de dezvoltare și contribuie la grăbirea înfloritului.
În funcție de soi, fenofaza înfloritului se declanșează atunci când s-au acumulat 45- temperatură activă (pornind de la , considerat prag biologic).
Unele soiuri din Crimeea și Asia înfloresc după acumularea a 51 – , sumă a temperaturilor active, iar soiurile europene și californiene, mai iubitoare de căldură, la 132-.
Din observațiile efectuate la Stațiunea experimentală Mărculești asupra a 35 soiuri și la Stațiunea Oradea a reieșit că începutul înfloritului a avut loc între 20 martie și 23 aprilie, în cazul altoirii soiurilor respective pe corcoduș și migdal și între 6 și 21 aprilie la aceleași soiuri altoite pe piersic. înfloresc timpuriu soiurile: Primorski (= de pe litoral), Daghestan 2661, De desert, Persia 17, Y.X.L. Tohani 1, Tohani 50, Tohani S8/18. Dintre soiurile cu înflorire târzie (7-10 zile mai târziu ca primele) se pot cita: Mărculești 3/51, Meteor, Ostrov 1, Tohani 18, Rims, Ialta, Preanâi, Prințesa, Ferragnes, Cristomorto, Tardy Nonpareille etc. Indiferent de portaltoiul folosit, soiurile: Languedoc, Nikitski cu înflorire tîrzie, Burbank, Preanâi, Primorski, Cu coaja de hârtie și altele au perioada de înflorire scurtă. Din contră, soiurile: Daghestan 2661, Hatci 50 , de Persia, Ostrov 1, Nessebâr, Ferraduel și altele, au o perioadă lungă de înflorire.
Temperatura medie, necesară în timpul înfloritului este de 11-, opti-mum . Deși în prezent există și soiuri autocompatibile, ex Tuono, Cristo-marto, Supernora etc) marea majoritate a soiurilor cunoscute sunt autoincompa-tibile și necesită polenizare străină. într-o livadă proporția soiurilor bune poleni-zatoare trebuie să fie de 20%
Procentul de fructe legate în urma polenizării libere variază, funcție de condițiile meteorologice ale anului, respectiv, de la 2,10 la 55, 68. Pentru o recoltă bună este necesar să fie polenizate minimum 30% din totalul florilor de pe pom.
Înflorirea și fecundarea este unul din momentele critice în viața plantei, deoarece în această fenofază se consumă o mare cantitate de apă și de substanțe nutritive. După înflorirea și fecundarea florilor, ovarul se dezvoltă rapid, transformân-du-se în fruct. în primele 45 de zile de la fecundare, fructul atinge 95% din mărimea sa specifică, iar în următoarele 40 de zile restul de 5%.
La începutul verii apare al doilea moment critic în viața plantei: întărirea en-docarpului și procesul complicat de formare a miezului, de acumulare a substanțelor grase, care durează 20-30 de zile și se termină la 80-90 de zile după înflorire. În această perioadă, dacă timpul este secetos și solul sărac în elemente nutritive, fructele cad sau rămân mici, cu miezul incomplet dezvoltat. De aceea, pomii trebuie să primească îngrășăminte și celelalte îngrijiri agrotehnice, pentru a asigura recolta și calitatea corespunzătoare fructelor.
Potențialul productiv al migdalului trebuie privit sub două aspecte: producția de sâmburi (migdale) și producția de miez, fie că estimarea se face la hectarul de livadă, fie la pom. Când aprecierea recoltei se face în miez, soiurile cu coaja tare și groasă sunt mult mai puțin productive, datorită cantității mari de deșeuri pe care le dau.
În al doilea rând, trebuie remarcat că, mai mult decât la oricare altă specie pomicolă, la migdal, recolta depinde în mare măsură de condițiile meteorologice din anul respectiv. Chiar și în țările cu condiții optime de cultură, în curs de 5 ani se obține o recoltă bogată, trei mijlocii și una slabă, care poate lipsi, adesea, cu totul. Totuși, potențialul productiv este o însușire genetică, dictată de genotipu-rile din cultură, posibil de influențat prin anumite măsuri tehnologice (forme de conducere, densitate mare, irigare etc).
Astfel, cu soiurile care se cultivau până în anul 1940, producția de migdale de la Iha livadă, pe rod deplin, era de 1000 – în țările din Asia, 2800 -3700kg/ha în Italia și 3500 – 4500 kg/ha în California (migdale în coajă). Cu soiurile și tehnologia actuală, recolte de 4000 kg/ha sunt curente în California.
Și în România este posibil să se obțină recolte satisfăcătoare. Datele de la Stațiunea Mărculești, din perioada 1960 – 1970, au scos în evidență soiurile : Sudak cu 4550kg/ha, Nec Plus Ultra cu 3494kg/ha, De Ialta cu 3100kg/ha etc. La Stațiunea de Cercetări Pomicole Valu lui Traian – Constanța s-au obținut recolte mari de la soiurile: Preanâi, Nesebâr, Pomorie, Thompson, Miagcoscorlup, R. 772 Retsou și altele, care au dat între 856 și miez/ha, baremul internațional admis pentru livadă rentabilă fiind de miez /ha (Cociu V., 1992).
În tabelul 18.3 sunt prezentate date recente privind producția unor soiuri noi în zona Oradea. Producția celor 76 soiuri a variat între fructe la ha (soiul Mărculești 54/7) și fructe la ha (soiul Tardy Non Pareille), iar cea de miez între 1005,6 kg/ha (soiul Retsou) și 395,4 kg/ha (soiul H ,1/9-1 fa).
Producții mai mari s-au înregistrat la o serie de hibrizi – selecții autohtone , în limitele de fructe și 727,8 miez /ha (selecția H ) și fructe și miez/ha .
Epoca de maturare a fructelor este o însușire biologică avantajoasă economic, în funcție de perioada când are loc procesul de desfacere a mezocarpului se deosebesc:
a) soiuri cu coacere timpurie (până la 15 sept), ca de ex.: Ardechoise, Mari de stepa, Mărculești 2/1, Bruantine, Mary Dupuy, Non pareille, Primorschi etc;
b) soiuri de sezon mediu (până la 1 oct.), ca de exemplu: Preanâi, Sudak, Burbank, Nikitski 62, Miagkoscolup etc;
c) soiuri târzii (după 1 oct), ex.: Saucaret, Hattes, Dușistâi, Thompson, Ferrag-nes, Ferraduel, Rims, Languedoc, Tohani R18 etc
Din punct de vedere biologic, ca și practic, sunt valoroase soiurile care înfloresc târziu și au epoca de maturare timpurie, deoarece diferențierea mugurilor de rod, pentru recolta viitoare, se face până toamna târziu; având un repaus obligatoriu lung, rezistă mai bine la variațiile de temperatură de la sfârșitul iernii și asigură recolte bune.
Sensibilitatea și rezistența la boli și dăunători. Ca și piersicul și caisul, migdalul este sensibil la monilioză (Monilinia laxa Honey), care atacă frecvent florile, fructele tinere și pe cele mature, reducând mult producția. Soiurile cu coajă subțire sunt mai atacate decât cele cu coaja groasă.
Tabelul 18.3
Producția de fructe și miez, la unele soiuri de migdal,
cultivate la SCPP Oradea (kg/ha)
Frunzele migdalului sunt adesea atacate de ciuperca Polistigma ochraceum (Wahlemb) Sace, care produce boala numită pătarea roșie a frunzelor. O altă boală frecventă la migdal este ciuruirea frunzelor, provocată de ciuperca As-cospora beyjerinckii Vuill.
Ambele boli au ca efect căderea prematură a frunzelor, ceea ce duce la insuficienta acumulare a substanțelor de rezervă în lăstari și ramuri și la scăderea rezistenței lor la ger, oprirea sau reducerea procesului de diferențiere a mugurilor floriferi, slăbirea pomilor și scurtarea vieții lor. Exceptând soiurile Nikitski 62, Pomorie și H (210×61)36, care au dovedit oarecare sensibilitatea, celelalte soiuri recomandate în România sunt rezistente.
Dintre dăunători mai frecvenți sunt: afidele, păianjenul roșu (Tetranychus altea Hanst), cariul (Ecoptogaster amygdale Quer), inelarul (Malacosoma neu-tria L.) etc.
18.4. Cerințele migdalului față de condițiile de mediu
Temperatura. Migdalul crește bine în zona de cultură a viței-de-vie, cu temperatura medie anuală de 10,5 – 11° C, peste 3400° suma temperaturii anuale și 1700 – 1800 ore lumină. Preferă pantele cu expoziție sudică, mai uscate și călduroase, adăpostite de vânturi reci și de cețurile din primăvara. Ceața din perioada înfloritului împiedică polenizarea; ceața și umiditatea în exces din perioada maturării fructelor provoacă brunificarea acestora, ceea ce le scade valoarea.
De aceea, pentru plantare se vor alege terenurile expuse spre sud, adăpostite de vânturi, ferite de ceață și brume. întrucât brumele sunt mai frecvente pe văile înguste ale râurilor, acestea se vor evita, folosindu-se numai treimea a doua a dealurilor și eventual vârful, precum și văile largi, unde curenții reci de aer nu sunt frecvenți.
Apa. Cantitatea minimă de precipitații necesară migdalului este de anual. Creșterea și rodirea cea mai bună se observă în zonele cu 400 – precipitații anuale. Deși rezistent la secetă, cultura rentabilă a migdalului este posibilă numai în condiții de irigare. Două momente de irigare sunt esențiale, în acest sens: perioada întăririi endocarpului și dezvoltării seminței (miezului) și la începutul maturării fructelor, când se favorizează crăparea mezocarpului și scuturarea semințelor.
Solul. Migdalul nu are cerințe speciale față de sol. Datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, el poate să crească pe solurile pietroase și cele cu prundiș, cu condiția ca apele subterane să fie la cel puțin 3- adâncime. Cele mai bune soluri pentru migdal trebuie considerate solurile adânci, argilo – nisipoase, bogate în humus și bine drenate, unde are posibilitatea să exploreze un volum mai mare de sol și este asigurat cu substanțe nutritive. Spre deosebire de toate celelalte specii pomicole de la noi, migdalul folosește cel mai bine solurile cal-caroase, putând crește chiar și pe cele cu 50 – 60% var.
Pe locurile nisipoase, bogate, cu subsolul impermeabil el crește foarte repede, în primii ani, dar stagnează mai târziu. Pe nisipurile uscate și adânci, pomul se dezvoltă mult mai încet, dar are o viață lungă.
În cazul când e plantat în locuri cu apă freatică mai la suprafață (1,5 – )sau unde stagnează mult timp apa din ploi și zăpezi, sistemul radicular suferă din lipsă de aer, începe să putrezească, iar frunzele se clorozează și cad repede, pomii încep să secrete o mare cantitate de clei și, în final, pier. In cel mai bun caz pomii își prelungesc mult perioada de creștere a lăstarilor, care degeră sistematic iarna.
Portaltoii
Ca și pentru alte specii pomicole, portaltoiul pentru migdal trebuie privit cel puțin sub trei aspecte: afinității cu soiurile altoite, a capacității de adaptare la diferite tipuri de sol și a rezistenței la atacul unor boli și dăunători din sol.
Cum e și normal, când a început practica altoitului, primul portaltoi folosit pentru soiurile de migdal a fost migdalul, respectiv puieții de migdal amar și dulce (cu fructe mici). Având origine comună (Prunus communis) afinitatea între altoi și portaltoi este perfectă, pomii cresc și rodesc bine, pe toată durata vieții lor.
Pe măsură ce cultura migdalului s-a extins în zone noi, pe soluri diferite de cele din locul de origine și-ndeosebi când s-a început diversificarea soiurilor, ca urmare a hibridărilor, și apariției de mutații, s-a văzut că migdalul nu corespunde în toate împrejurările. Drept urmare, în toate țările în care migdalul a devenit o cultură de importanță economică s-au început cercetări pentru identificarea de noi portaltoi și în paralel, comportarea soiurilor recomandate în cultură, pe fiecare din portaltoii identificați. Asemenea cercetări au făcut: Fr. Monastra (1976), F. Loreti și R.Viti (1987) în Italia; A.Felipe (1989), A.Blasco și A. Felipe (1981) în Spania; Ch. Grasselly (1977), H.Gall și Ch.Grasselly (1977) în Franța; D. Styllianides (1989) în Grecia; P.Spiegel – Roy în Istrael etc. Pe baza acestor cercetări este evidențiată valoarea ca portaltoi a unor hibrizi de piersic x migdal (ex. GF 677 și GF 557), și corcoduș x piersic (P.322 x S 1058, S.2729), a unor selecții de piersic (GF 305 și P.S.A.6.) și prun (Pollizo, GF 43 și Mariana 2624) etc.
A apărut o gamă largă de portaltoi, care continuă să se diversifice și să fie folosită în practică. Astfel, în California, Dale E. Kester (1976) constată că există patru grupe de portaltoi:
– portaltoi proveniți din semințe de migdal, cu sistem radicular profund și pivotant, în special adaptați la solurile bine drenate, cu textură intermediară, cu conținut mare în carbonat de calciu, dar susceptibili la nematozi;
– portaltoi provenind din semințe de piersic, mai ales din „Lovel” și „Nemaguard” cu rădăcini destul de profunde și ramificate, cu precocitate de rodire și rezistență satisfăcătoare la nematozi;
– hibrizi de piersic x migdal, care dau bune rezultate în terenuri umede și profunde, dar imprimând soiurilor vigoare mare;
– hibrizi din grupa Prunus, dintre care cel mai utilizat este Mariana 2624, tolerant la Armillaria mellea, compatibil cu soiurile Nec Plus Ultra, Texas și Peerless, dar incompatibil cu Nonpareil și Davey.
Constatări similare face Ch. Grasselly pentru Franța. Sunt răspândiți sau în curs de răspândire:
– hibrizii de piersic x migdal GF 677 și GF 557, care se caracterizează prin rezistența sporită la cloroză, rapiditate de creștere a altoiului (bună afinitate), rezistență la secetă și ușurință la înmulțire pe cale vegetativă;
– portaltoii de prun Mariana .2624 și Mariana 8-1, caracterizați prin mare rezistență la excesul de umiditate, mai ales la sfârșitul verii sau toamna, când survin frecvent ploi abundente;
– hibrizii corcoduș x piersic P322 x S 1058 și de corcoduș x migdal, care au o bună afinitate cu soiurile de migdal, zonate în Franța și rezistă la peste 60% calcar.
Noii portaltoi Myran (322 x 1058) și Isthara (322 – 871) au nivel de rezistență ridicat la atacul ciupercilor: Phytophtora, Verticillium, Rossellinia și Armilaria.
În cadrul unui studiu a 24 de soiuri de migdal, fiecare altoi pe migdal amar , piersic și corcoduș, V. Cociu (1967) constată că soiurile: Cu coaja moale, Sudak , De Crimeea, De Ialta, Nikitschi 62, Nonpareil, Burbank, Rims și YXL au afinitate cu toți cei trei portaltoi, în timp ce Necplus ultra și Prințesa au afinitate slabă cu toți trei: se dezbină ușor, prezintă umflătură la punctul de altoire, produc puțin.
Observații și date din aceeași experiență arată că portaltoiul influențează și asupra calității și epocii de coacere a fructelor. Astfel, întărirea sâmburelui și epoca de coacere a fructelor la soiurile altoite pe piersic au loc aproape totdeauna mai târziu decât la aceleași soiuri altoite pe migdal și corcoduș, iar la o serie de soiuri, cum sunt Nikitski cu înflorirea târzie și Cu coaja de hârtie 33, altoite pe piersic, fructele sunt mai puțin gustoase.
Studiul a două soiuri (Texas și Ferragnes) altoite pe 26 tipuri de portaltoi fiecare, efectuat de dr. Viorel Scheau în zona Oradea, confirmă influența port-altoiului asupra soiului.
Astfel, soiurile Texas și Ferragnes înfloresc cu 8-10 zile mai târziu când sunt altoite pe prun De Bistrița, Agen și Buburuz și pe piersicii Oradea 1 și De Bale, față de portaltoi i de corcoduș, zarzăr, migdal dulce și amar. Există o mare va-riabilitate a celor 2 soiuri, altoite pe diferiți portaltoi și în ceea ce privește rezistența la ger a mugurilor floriferi, maturarea de recoltare și producția de fructe.
Din studiul respectiv a reieșit că portaltoiul de migdal Felix (sin. Băneasa 2-6) asigură producții (media peste 9 ani) de 920,9 kg/ha miez pentru soiul Texas și de 1142,9 kg/ha pentru soiul Ferragnes, fiind cel mai indicat pentru cultura migdalului în vestul țării.
18.5. Sortimentul actual și perspectivele îmbunătățirii lui pe cale genetică
Sortimentul de migdal în principalele țări cultivatoare
Se știe deja că soiurile reprezintă principalul factor de sporire a producției de fructe și pomicultura este rentabilă numai în măsura în care cultivă soiuri valoroase, adică soiuri care produc mult într-o zonă dată și asigură produse de înalt nivel calitativ, competitive pe piață.
Dacă se iau în considerație și niște parametri „tehnici”, la care trebuie să răspundă un soi (vigoare redusă a pomilor, formații fructifere scurte, înflorire târzie, autofertilitate, rezistență la ger și boli etc.) reiese că cerințele de mai sus sunt oarecum ideale și necesită etape (trepte) succesive pentru realizarea lor. Este rolul cercetării de a face corecțiile necesare, în sens progresiv. Ca și la alte specii, pe baza rezultatelor experimentale, la migdal au avut loc restructurări ale sortimentului, în fiecare țară cultivatoare și, adesea, în fiecare zonă de cultură, cu o tendință constantă de reducere a numărului de soiuri recomandate.
Astfel în California, la nivelul anului 1974 se cultivau soiurile: Nonpareil, Texas, Merced și Necplus ultra, care dețineau 85% din suprafața cultivată, dar numai peste 6 ani (Ch. Grasselly, 1981), singur, soiul Nonpareil ajunge să dețină peste 70% din cele 20 de soiuri recomandate .
În Spania, tot în anul 1974, soiurile Marcona, Desmaya Largueta, Comuna și Desmaya Roya, dețineau 58% din suprafața cultivată, dar în următorii 6 ani soiul Marcona ajunge la 50% (Ch. Grasselly și colab., 1980).
În Franța, dacă la nivelul anului 1970, soiurile Ai și Nonpareil dețineau 48% din suprafața cultivată, cinci ani mai târziu, soiurile Ferragnes și Ferraduel ajung la 84%.
În Italia s-a optat pentru soiurile cu înflorire târzie și autofertile: Tuono, Filippo Ceo, Genco, Cristomorto, Fragiulio, Rachelle, Supernova, Pizzuta d'Avola etc.
Factorii climatici din Crimeea (Federația Rusă) necesită soiuri rezistente la boli, îndeosebi la Fussicoccum, ceea ce a asigurat extinderea în cultură a unor soiuri cu asemenea însușiri, ca: Nikitschi 62, Sovietski, Primorski, Preanâi, Krâmski, precum și a unora cu înflorire târzie (Nikitski pozdnoțvetuscii, Miagcoscolupâi etc).
Asemenea schimbări periodice au avut loc și în alte țări cultivatoare de migdal, ca de exemplu Grecia, Maroc, Turcia, Iran, Australia etc.
Sortimentul de migdal în România
Fără a figura printre marile țări cultivatoare de migdal, în România există microzone care asigură recolte satisfăcătoare. Pentru stabilirea unor soiuri corespunzătoare s-au făcut cercetări de către V. Cociu (1967, 1971), Măria Bobe-leac (1975), M. Popescu și Elena Voica (1973), V. Schiau (1987) și alții.
Sintetizând cercetările efectuate până în anul 1977, V. Cociu recomandă primul sortiment național format din 17 soiuri și anume: Mărculești 3/51, Lovrin 18, Tohani 17, Cu coajă de hârtie, Preanâi, Cu coaja moale, Nikitscki 62, Sudac 1575, De Ialta, De Crimeea, Nikitschi cu înflorire târzie, Primorki, Burbanc 3156, YXL, Mercur și Mari de stepă.
Ulterior, acest sortiment a fost completat pentru condițiile din Dobrogea (V. Cociu, P. Ionescu, 1981) și practic reînoit de V. Schiau (1998) pentru partea de vest a țării, unde are următoarea componență: Mărculești 2/1, Ardechoise, Bruan-tine, Mary Dupuy, Sudak, Primorski, Texas, Pomorie, Retsou, H 1/9-1 fa, HB1 Mandula, H(219-486)2 și H(219-189)1 (tabelul 18.4). În prezent există soiuri competitive pentru toate microzonele din România.O prezentare sumară a soiurilor recomandate în partea de vest a țării, se face în continuare.
Ardechoise – soi francez, de vigoare slabă. Înflorește în limitele datelor de 26.111 – 6.IV, iar maturarea fructelor are loc intervalul 28.VIII – 7.IX.
Fructifică predominant pe buchete de mai (73,7% din total formațiuni pe rod). Se conduce ușor ca vas, fără intervenții la tăieri.
Fructele de mărime medie (), cu randament la spargere de 47,7%. Miezul conține 56,3 % substanțe grase și 16,8% substanțe proteice (fig. 18.3).
Tabelul 18.4
Sortimentul de migdal pentru zona de nord-vest a țării
Bruantine, soi francez de vigoare slabă. înfloritul are loc în limitele .IV, iar maturarea fructelor în intervalul .IX. Fructifică predominant pe buchete de mai (75,1%).
Fructele de mărime medie (), cu randament la decojire de 50,6%. Miezul conține 19,6% substanțe proteice (fig. 17.4).
Mary Dupuy – soi francez, viguros. înfloritul are loc în limitele 9.III – 8.IV, iar maturarea fructelor între 5.IX și 20.IX. Fructifică predominant pe buchete de mai (68,6 din totalul formațiilor fructifere). Se conduce ușor ca vas.
Fructul de mărime medie (), du randament la spargere de 52,2% miez. Conținutul în grăsimi este de 62,2%, iar în proteine de 20,6% (fig. 18.5).
H 1/9-lfa – hibrid din Ungaria, cu pomul de vigoare medie, se conduce ușor ca vas. înfloritul are loc în limitele 25.III – 7.FV, iar maturarea fructelor între 8 IX și 21.IX.
Fructe de mărime medie (), cu randament la spargere de 45,6% miez. Conținutul în substanțe grase este de 50,8%, iar în substanțe proteice de 21,6% (fig. 18.6).
Sudak – soi originar din Crimeea, de vigoare medie. înfloritul are loc în limitele 1 LIV – 21.IV, iar maturarea fructelor de la 20.IX la 28.IX. Fructifică pe buchete de mai (54,7% din total formații fructifere), ramuri mijlocii (24,7%) și salbe.
Fruct mare (4g) cu randament la spargere de 25,9%> miez. Conținutul în grăsimi de 54,4%, în proteine de 25,9% (fig. 18.7).
Primorski – soi din Crimeea, cu pom de vigoare medie. înfloritul are loc în limitele .IV, iar maturarea fructelor de la 20.IX la 7.X.
Fruct mare (4g) cu randament la spargere de 31% (fig. 18.8).
Texas – soi american, cu pom de vigoare medie. înfloritul are loc în limitele .IV, iar maturarea fructelor în intervalul .X.
Fructul este mic (2,5g), cu randament la decojire de 49,8% miez. Conținutul în substanțe grase de 56,7%, iar în substanțe proteice de 24%) (fig. 18.9).
Pomorie – soi bulgăresc, cu pom de vigoare medie și fructificare pe buchete de mai în proporție de 76%. înfloritul are loc în perioada 27.111 – 20.IV , iar maturarea fructelor de la 28.IX la .X (târzie).
Fructul mic () cu randament la decojire de 51% miez. Conținutul în substanțe grase de 41,9 %>, iar în substanțe proteice de 27,5%> (fig. 18.10).
Retsou – soi grecesc, cu pom de vigoare medie, fructifică pe buchete de mai în proporție de 63,7%) și pe ramuri mijlocii 26%. înfloritul are loc în limitele 28.111 – 8.rV, iar maturarea fructelor de la .X (tardiv) fructul este mic () cu randament la spargere de 52,8% miez. Conțin 52,6% substanțe grase și 27,2 % substanțe proteice (fig. 18.11).
H(219-486)2 – hibrid francez, cu pom de vigoare mică. înfloritul are loc în intervalul l.IV – 16.IV (târziu), iar maturarea fructelor în intervalul .IX. Fructifică predominant pe buchete de mai (72,8%).
Fructul este mijlociu (), cu randament la decojire de 31,4 %> miez. Conține 48,9% substanțe grase și 29,3% substanțe proteice (fig. 18.12).
H(219-189)l – hibrid francez, cu pom de vigoare slabă, fructifică pe buchete (62,2%) pe ramuri mixte (22,3%>) și pe salbe (15,5%). Înflorește în intervalul IV, iar maturarea fructelor are loc între 15 și 28 IX.
Fructul mediu (), cu randament la spargere de 40,1% miez. Conține 27% substanțe proteice și 50,1% substanțe grase.
Mărculești 2/1 – soi românesc cu pom viguros și coroana semisferică. Rodește pe ramuri buchet (56%>), salbe (24%>) și ramuri mixte (20%>). Este rezistent la ger, la secetă, la boli și dăunători. înflorește timpuriu, iar maturarea fructelor are loc la începutul lunii septembrie.
Fructul este mijlociu – (), cu randament la decojire de 27,1% miez. Conține 55,9% grăsimi și 24,6%> proteine (fig. 18.13).
În condițiile din sudul țării și în Dobrogea foarte bune rezultate, în ceea ce privește producția, rezistența la ger și calitatea fructelor, au dat soiurile: Ferragnes, Teteny botermo, Preanâi, Nikitski cu înflorirea târzie și Nikitski 62, (descrise în vol. VI al Pomologiei R.S.R.), care au intrat în sortimentul de migdal încă din anii 1970-1980 (fig. 18.14-18.18).
Art. 18.3. Ardechoise Art. 18.4. Bruantine
Art. 18.5. Mary Dupuy Art. 18.6. H1/9-1fa
Fig. 18.7. Sudak 1575 Fig. 18.8. Primorski
Fig. 18.9. Texas Fig. 18.10. Pomorie
Fig. 18.11. Retsou Fig. 18.12. H(219-486)2
Fig. 18.13. Mărculești 2/1 Fig. 18.14. Ferragnés
Fig. 18.15. Teteny bötermö Fig. 18.16. Preanâi
Fig. 18.17. Nikitski 62 Fig. 18.18. Nikitski pozdno
Ameliorarea genetică a migdalului.
Programe și rezultate
În afara unor programe naționale, dintr-o serie de țări cu condiții mai mult sau mai puțin favorabile culturii migdalului, în prezent există două mari programe de ameliorare genetică: programul californian al Universității Davis (coordonatori Dale E. Kester și R. Janes ) și programul european, la care colaborează Spania (mițiatori A. Felipe și R. Socias), Franța (animator și creator Ch. Grasselly) și Italia (inițiatori F. Monastra și C. Fide Ghelli).
Obiectivele de ameliorare sunt practic aceleași pentru toate țările cu preocupări în acest sens, respectiv:
– autocompatibilitatea (autofertilitatea) pentru eliminarea polenizatorilor și asigurarea polenizării în orice condiții climatice din perioada înfloritului;
– înflorire târzie pentru a scăpa de gerurile din primăvară;
– intrarea timpurie pe rod (precocitatea de rodire), rodirea constantă an de an și producție mare de miez.
– rezistența la boli: ciuperci (Fusicoccum, Monilinia), bacterii (Pseudomonas amygdali), insecte;
– calitatea miezului (conținut sporit în protide).
Surse de gene pentru realizarea obiectivelor. Ca și la alte specii, se fac eforturi pentru identificarea, colectarea și conservarea unui fond bogat de germoplasmă. Se pot menționa, în acest sens, colecția organizată în anul 1994, prin colaborarea dintre Pakistan, Iran și Iordania, la care s-au asociat Turcia și Siria. De asemenea, există o colecție „in vitro”, organizată în Iordania, în colaborare cu Plant Tissue Laboratory at University of Science and Tehnology.
Studiul materialului colecționat, atât în România (la SCPP Oradea), cât și peste hotare, precum și concluziile deduse din studiul hibridologic, au permis identificarea unor genotipuri cu însușiri necesare în programele de ameliorare, inclusiv din România (tabelul 18.5).
Tabelul 18.5
Surse de gene pentru ameliorarea migdalului
Metode de ameliorare. Ca și la alte specii pomicole, hibridarea rămâne principala metodă de ameliorare a soiurilor de migdal, iar reușita depinde de alegerea genitorilor, în conformitate cu obiectivele propuse și de cunoaștere a capacității de transmitere a însușirilor valoroase la descendenți.
Sunt perspective de obținere a unor noi genotipuri și prin acțiunea radiațiilor ionizate. Astfel Fr. Monastra și colab. (1987) au obținut, cu ajutorul radiațiilor ionizate, 2 mutante cu înflorire târzie, autocompatibile și cu formații fructifere de tip „spur”, de la soiul Frascionello. Una dintre aceste mutante a fost recunoscută ca soi nou, cu denumirea „Supernova”.
Unele aspecte genetice privind ameliorarea migdalului. Deși mai puține ca la alte specii, există informații valoroase privind capacitatea combinativă a genitorilor și transmiterea la descendenți a unor însușiri. O sinteză reușită, în acest sens, se găsește în monografia „Migdalul” (V. Scheau, 1998), din care remarcăm pe cele referitoare ia lucrările de ameliorare genetică din România. Astfel când ambii genitori sunt autocompatibili, descendenții sunt 100% autocompatibili; încrucișând soiuri autocompatibile cu soiuri autoincompatibile, descendenții sunt destul de variabili sub aspectul autocompatibilității; combinațiile Texas x Nikitski 62, Texas x Saucaret, Pri-morschi x Texas dau descendenți cu înflorire târzie; Primorski x Texas dau cei mai mulți hibrizi de mare productivitate; fructe mari de peste se obțin de la descendenții combinaților: Texas x Hl/9-lfa, Primorski x Texas, Primorski x Saucaret, Texas x Mari de Stepă, Primorski x Teteny Botermo, Primorski x Mari de stepă; Fructe cu aspect deosebit de plăcut se obțin de la descendenții combinațiilor: Texas x Mari de stepă și Primorski x Mari de stepă; prin rezistență bună la dăunători se detașează descendenții combinațiilor: Texas x Teteny Botermo și Texas x Preanâi etc.
Rezultatele programelor de ameliorare se reflectă deja în structura actuală a sortimentului din principalele țări cultivatoare. Se estimează că soiurile noi dețin 50% din sortimente în California, 40% în Franța, 20% în Italia și numeroase selecții de perspectivă sunt în curs de studiu în toate țările.
În România, ameliorarea genetică, propriu-zisă s-a efectuat în anii 1954 -1961, mai întâi la ICAR București, apoi la stațiunea Mărculești (V. Cociu) având ca rezultat soiurile Mari de stepă, Mercur, Ovale de Mărculești și unele selecții folosite ca surse de gene în programul amplu de ameliorare genetică desfășurat de V. Scheau la SCPP Oradea, începând cu anui 1980.
18.6. Tehnologia culturii migdalului
Pregătirea terenului pentru plantare
Ca și la celelalte specii pomicole, terenul pentru plantarea migdalului trebuie pregătit din vară prin desfundarea întregii suprafețe la cel puțin 50- adâncime. Pe terenurile cu pantă mică desfundatul se poate face mecanic. în cazul pantelor mai mari este necesar să se facă, în prealabil, terasarea. în situațiile când nu se poate terasa, se va planta în gropi individuale, dar și acestea trebuie făcute cu cel puțin o lună înainte de plantare.
Epoca de plantare. Deoarece la migdal seva pornește primăvara mai devreme decât la celelalte specii, este indicat ca plantarea să se facă din toamnă. Aceasta cu atât mai mult cu cât migdalul se cultivă, cu deosebire, în regiuni mai calde, cu primăveri scurte și secetoase, astfel că mulți pomi plantați primăvara se usucă. în cazul când se face totuși primăvara, ea trebuie executată cât mai timpuriu posibil și udat abundent după plantare, chiar dacă pământul este umed.
Distanța de plantare. Un rol important în obținerea de plantații cu mare productivitate îl are distanța de plantare a pomilor. La o plantare deasă coroana pomilor crește repede în sus, se produce umbrirea reciprocă a pomilor, din care cauză o parte din ramurile roditoare se usucă și productivitatea pomilor scade repede.
La fixarea distanței de plantare se va ține seama de fertilitatea solului, port-altoiul folosit, de vigoarea soiurilor altoite și de faptul dacă se plantează în amestec cu alte specii sau în cultură pură.
Astfel, în solurile sărace în substanțe nutritive, în regiunile secetoase, în cazul altoirii pe prun, piersic, sau migdal, a folosirii unor soiuri viguroase, și a formei de conducere ca piramidă sau vas (clasic și ameliorat), distanța optimă este de 6 x 5 – . Distanțele respective pot fi reduse, dacă se folosesc soiuri de vigoare medie – slabă (tabelul 18.6).
Tabelul 18.6
Distanțele de plantare la migdal
Dacă migdalul se plantează împreună cu piersicul, vișinul sau prunul, distanța dintre rânduri va fi de , iar între migdali, pe rând, va fi de 10-. La jumătatea distanței dintre pomii de migdal pe rând (5 – ) se vor planta speciile de completare.
În sfârșit, când migdalul se plantează prin vii (caz frecvent în podgorii) distanța între pomi pe rând și între rânduri poate fi mărită până la 15 – .
De reținut că migdalul face umbră puțină și nu stânjenește creșterea viței-de-vie.
În California, pe soluri profunde, cu posibilități de irigare, distanța de plantare este de 9/6-, iar în zonele secetoase chiar de 9/11 m (Kester Dale, 1976). în cazul folosirii portaltoiului Mariana 2624, distanțele pot fi micșorate până la 5,5/5,5 m.
În Franța, Ch. Grasselly recomandă distanțe de 6/5 și 7/5 m.
Pe linia intensivizării culturii migdalului, în Maroc (L. Dhobb, 1976) a încercat distanțe de 4,5/2 – , obținând în al doilea an de la plantare, peste fructe la pom. Pentru intensivizare ar trebui soiuri și portaltoi de vigoare foarte redusă.
Dispozitivul de plantare
Acesta trebuie luat în considerare, dat fiind că toate soiurile actuale sunt autosterile. Mult timp s-a folosit dispozitivul de plantare format din trei rânduri soiul de bază și un rând polenizatorul. în prezent se consideră mai sigur dispozitivul două rânduri din soiul de bază (ex. soiul Ferragnes), încadrat de doi polenizatori (ex. Ferraster și Ferraduel) (tabelul 18.7).
Tabelul 18.7
Dispozitivul de repartizare a soiurilor de migdal
în plantație, pentru asigurarea polenizării
În afară de soiurile polenizatoare, în orice plantație de migdal trebuie să existe și stupi de albine, în perioada înfloritului pentru a asigura polenizarea.
Întreținerea solului
Întrucât, migdalul formează o coroană rară, până la intrarea pe rod, printre pomi se pot cultiva diferite plante prăsitoare, cum sunt: pepenii, fasolea, mazărea, cartofii, morcovul și altele, dar nu cereale păioase sau porumb.
După intrarea pe rod, livada de migdal se întreține ca ogor negru, care alternează, între rânduri, cu lucerna sau trifoiul, sau ca ogor negru cu benzi înierbate, pe terenurile în pantă, pentru refacerea structurii solului și reducerea procesului de eroziune.
Săpatul sub pomi, la pomi izolați, sau arătura adâncă de toamnă este obligatorie și trebuie să se facă la sfârșitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie, pentru ca eventualele răni cauzate rădăcinilor, să aibă timp de cicatrizare, până la venirea gerurilor.
Primăvara timpuriu și vara după ploi este necesar să se facă afânarea solului cu grapa cu discuri, cultivatorul sau alte mașini care afânează solul și distrug buruienile, în cursul verii se fac prașile oricând este nevoie (în perioadele secetoase, după ploi etc).
Fertilizarea
Migdalul este considerat specie pomicolă mare consumatoare de elemente nutritive, care trebuie înlocuite periodic. Necesarul de îngrășăminte se poate determina prin analize foliare. în tabelul 18.8 se dau nivelele critice și cele normale de micro și macroelemente nutritive din frunze, după care se pot orienta pomi-cultorii în acțiunea de fertilizare.
Pentru completarea necesarului de îngrășăminte se fac programe speciale, funcție de tipul de sol, vârsta plantațiilor , soiul și portaltoiul etc. În tabelul 17.9 este redat un model de plan, care se aplică în Franța (Ch. Grasselly, 1980).
În California, cel mai mare stat cultivator de migdal, aplicarea azotului ni-tric în cantitate de 0,9 – 2,2 kg/pom este o practică curentă, astfel că în frunze să fie un conținut de 2,0 – 2,5% (Dale Kester, 1976). în Italia, Ungaria și alte țări, se folosesc următoarele doze de îngrășăminte la hectar, în livezile pe rod: superfosfat (17%), sare potasică (40%), sulfat de amoniu (20%). Aceste îngrășăminte se împrăștie pe toată suprafața livezii și se îngroapă odată cu arătura de toamnă.
În România, N. Ghena (1977) recomandă, pentru migdal, raportul NPK de 1:0,8:1,5. întrucât, solurile noastre sunt bogate în potasiu, pentru migdal se vor da anual: 100-120kg azot, 80- fosfor și 60- potasiu la hectar. Azotul se aplică 1/3 toamna, odată cu fosforul și potasiul, 1/3 cu 2 – 3 săptămâni înainte de înflorit și 1/3 la sfârșitul lunii iunie – începutul lui iulie.
La 3 ani o dată, se recomandă 30-40 tone gunoi de grajd.
M.Popescu și colab. (1982) raportează că într-o plantație de migdal, în vârstă de 6 ani, amplasată pe nisipuri, la Stațiunea Didactică Experimentală Tâm-burești, cu soiurile Sudak și Preanâi, administrarea anuală a 100 kg/ha substanță activă azot, 60 kg/ha s.a. fosfor și 100 kg/ha s.a potasiu, a determinat obținerea unui spor de 142 % a creșterilor vegetative și de 210% a producției de fructe, față de varianta neîngrășată. în aceeași experiență, administrarea, la 3 ani o dată, a unei cantități de 60 tone gunoi/ha, a dus la obținerea unor sporuri superioare de fructe, comparativ cu variantele în care s-au folosit numai îngrășăminte chimice.
Tabelul 18.8
Nivde critice și normale pentru macro și
micro demente, în frunzele de migdal
(după diferiți autori, citați de D. StyHanides, 1987)
Notă: Cr. = critic, sub normal ; N=normal
Tabelul 18.9
Plan de fertilizare la migdal, funcție de tipul de sol
(după Ch. Crasselly și C. Raynaus )
La plantare Îngrășăminte organice
Irigarea. Cerințele de apă ale migdalului
Migdalul este o specie cu o mare plasticitate privind accesibilitatea apei, întâlnindu-se culturi de migdal pe soluri adânci, fertile, situate în zone cu peste precipitații (California), dar și pe soluri superficiale cu deficite mari de apă (zona mediteraneană). Cu toate acestea, migdalul a reacționat foarte evident la aplicarea irigării care a determinat o creștere a producției în unele cazuri de până la 10 ori față de cultura neirigată, ceea ce a mărit mult beneficiile cultivatorilor (Girona și colab., 1997).
Strategia clasică privind regimul de irigare la migdal, ca de altfel și la alte specii pomicole, a fost de a aplica astfel irigarea încât să se satisfacă în optim consumul de apă al pomilor la nivelul evapotranspirației în condiții standard (ETc) și să se elimine în totalitate stresul datorat lipsei de apă. Consumurile de apă din timpul perioadei de vegetație realizate ca urmare a aplicării irigării conform acestei strategii, la care s-au adăugat cantitățile de apă din precipitații, raportate de diferiți cercetători, au fost destul de ridicate, dar în același timp și destul de apropiate pentru aceeași zonă geografică. Astfel, pentru condițiile din California, Goldhamer și Viveros (2000) au raportat un consum de , Hutmacher și colab. (1994) au raportat , Goldhamer și Smith (1995) au raportat pentru zona centrală a Californiei un consum între 914 și , Assaf (2000) a raportat . Pentru condițiile din Israel, Assaf (2000) a raportat un consum de . Având în vedere însă lipsa de apă atât din precipitații cât și din alte surse în zonele tradiționale de cultură ale migdalului este necesar ca în perspectivă să se folosească noi strategii de irigare care să utilizeze cât mai eficient aceste resurse reduse de apă și să realizeze totuși producții mari și oarecum constante de la an la an. în scopul dezvoltării și aplicării acestor strategii este necesar să se cunoască cât mai detaliat o serie de aspecte ca: cerințele anuale și pe faze de vegetație ale migdalului față de apă; răspunsul migdalilor la diferite niveluri de aprovizionare cu apă; sensibilitatea diferită, pe fenofaze a migdalului la lipsa de apă etc.
În general, fenofazele cele mai sensibile la stresul datorat lipsei de apă sunt înfloritul, legarea fructelor și fazele inițiale ale creșterii acestora. Cercetările efectuate la soiul de migdal Marcona, de către Girona și colab. (1997) au arătat că scăderea cea mai pronunțată a producției de fructe pe toată durata cercetărilor s-a înregistrat în variantele în care deficitele de apă s-au realizat între 15 mai și 15 august. în aceeași experiență pomii au manifestat, de asemenea, o sensibilitate foarte mare la stresul de apă în fenofaza de la începutul perioadei de vegetație și până la 15 mai în anii fără precipitații în timpul iernii sau primăvara devreme.
Mai puțin cercetată a fost sensibilitatea migdalului la lipsa de apă realizată în perioada de dinaintea recoltării sau după aceasta. Cercetările efectuate de Goldhamer șî Viveros (2000) au scos în evidență că producția de migdale a anului următor a fost mult micșorată dacă pomii după recoltare au suferit de lipsa de apă. Această sensibilitate este probabil legată de faptul că diferențierea mugurilor, floriferi la migdal este mai târzie decât la alte specii pomicole. Astfel Tufts și Morrow, citați de Goldhamer și Viveros (2000), au arătat că diferențierea mugurilor floriferi la migdal se realizează la sfârșitul lunii august, începutul lunii septembrie. Uriu (1964), arată că, în condițiile din California, caisul își diferențiază, de asemenea, mugurii floriferi mai târziu și că și la această specie, ca și la migdal, deficitele de apă după recoltare au determinat o reducere a producției de fructe în anul următor.
Influența nivelului de aprovizionare cu apă asupra proceselor de creștere și fructificare la migdal
Ca și la alte specii pomicole și la migdal, pentru a asigura o aprovizionare optimă a pomilor cu apă, care să ducă în final la obținerea producțiilor maxime, specifice fiecărui soi, este necesar să se cunoască modul cum reacționează migdalul la deficitele de apă de diferite intensități și realizate în diferite fenofaze din timpul perioadei de vegetație.
Rezultate evidente privind influența deficitelor de apă asupra procesului de fotosinteză la migdal pentru condițiile din Tarragona, Spania, au fost prezentate de către Girona și colab. (1997). Ei au lucrat cu pomi în vârstă de 15 ani din soiul „Marcona” și au realizat o diferențiere a nivelului de aprovizionare a pomilor cu apă prin neaplicarea irigării pe fenofaze specifice. Astfel, ei au creat următoarele variante de irigare: Vi = neaplicarea irigării de la începutul perioadei de vegetație și până la 15 mai (cea mai importantă perioadă de creștere vegetativă); V2 = iunie (creșterea fructului); V3 = 15 iunie – 1 august (prima perioadă a creșterii sâmburelui); V4 = 1 august, până la recoltare (a doua perioadă a creșterii sâmburelui); V5 = martor – aplicarea a 60% din ETc (evapotranspirația culturii în condiții standard) pe întreaga perioadă de vegetație. In acest caz, 60% din ETc a reprezentat cantitatea maximă de apă pe care fermierul a avut-o la dispoziție pentru a iriga parcela de migdal și valoarea ei a fost de 313 mm/an. Prin întreruperea irigării în perioada 15 iunie – 1 august (V3) sau după 1 august și până la recoltare (V4), față de martorul irigat pe toată durata perioadei de vegetație s-a înregistrat o scădere evidentă a vitezei de asimilare netă a bioxidului de carbon. In medie, la pomii irigați la cele două momente față de cei neirigați, activitatea fotosintetică netă a fost mai mare de 2,5 ori (Germana, 1997).
Potențialul apei din frunză care este influențat de curentul de transpirație și mișcarea apei în interiorul plantei constituie unul dintre indicatorii fiziologici cei mai folosiți pentru a evalua gradul de aprovizionare a pomilor cu apă. în acest sens, Hutmacher și colab. (1994), au urmărit efectele a 6 variante de aprovizionare a solului cu apă asupra proceselor de creștere și fructificare a migdalilor din soiul Ruby. Aceste variante au constat din aplicarea prin irigare a unor cantități de apă reprezentând 50% (Vi), 75% (V2), 100% (V3), 125% (V4), 150% (V5) și 175% (V6) din valorile evapotranspirației potențiale determinate în condiții standard (ETc). în variantele 1, 2, 3 și 4, unde cantitățile de apă aplicate prin irigare au fost sub 150% ETc, valorile potențialului apei din frunze în lunile mai -august ale anilor 1985 – 1987, au scăzut progresiv cu scăderea cantităților de apă aplicate, diferențele dintre variante fiind semnificative. între valorile potențialului apei din frunze și sporul anual de creștere în grosime a trunchiului sau producția de fructe s-au înregistrat în fiecare an corelații pozitive, foarte semnificative (r2 > 0,9).
Gradul diferit de aprovizionare a pomilor cu apă realizat prin aplicarea unui regim diferit de irigare a fost clar scos în evidență prin valorile diferite ale potențialului apei din frunze și de către Germana (1997), care a arătat că, în medie pe cele 6 soiuri cu care a lucrat, potențialul apei din frunzele pomilor neirigați față de cei irigați a fost mai mic de 1,25 ori.
Hutmacher și colab. 1994, au arătat că valorile conductanței frunzei la vaporii de apă (moli/m2/sec.) ca un indicator al gradului de deschidere al sto-matelor a înregistrat în cursul lunii iulie, în medie pe 3 ani, valori de 0,22 în V! (50% ETc) și 0,62 în V6 (175 ETc).
Tot astfel, Goldhamer și Viveros (2000) constată că, față de varianta de întrerupere a irigării cu 8 zile înainte de recoltare (V8) în toate celelalte variante de întrerupere a irigării, conductanța frunzei a înregistrat valori semnificativ mai mici. Această reducere intensă a gradului de deschidere a stomatelor a redus desigur și procesul de fotosinteză și, în ultimă instanță, procesele de creștere.
Studiul conductivității hidraulice a vaselor lemnoase (viteza cu care circulă seva brută) poate da relații foarte utile asupra mișcării apei spre frunze și respectiv asupra gradului de aprovizionare a pomilor cu apă. în condiții de deficit de apă organele pomilor se deshidratează parțial fapt ce determină ca atât potențialul apei din frunze cât și conductivitatea hidraulică a vaselor lemnoase să se micșoreze. Scăderea conductivității hidraulice se produce datorită intrării aerului în lumenul vaselor lemnoase prin pereții acestora, fenomen cunoscut sub numele de embolism sau cavitație. Relații mult mai precise privind comportarea migdalului la deficitele de apă s-au înregistrat prin determinarea curbelor de vulnerabilitate la embolism. Aceste curbe arată, în procente pentru diferite niveluri de aprovizionare a pomilor cu apă, cât a scăzut conductivitatea hidraulică față de valorile maxime ale acesteia, specifice la nivel de specie și soi. Astfel, atunci când potențialul de apă din frunzele de migdal a fost aproape de punctul de pierdere a turgescenței, conductivitatea hidraulică a sevei brute din vasele lemnoase a scăzut cu 70% (de Herralde, 1997). Această comportare este diferită în funcție de soi.
Scackel și colab. (1998) au arătat că determinarea valorilor potențialului apei din tulpina pomilor de migdal s-a dovedit un indicator foarte sensibil al stării de aprovizionare a pomilor cu apă, deoarece el sintetizează atât influența caracteristicilor solului și plantei legate de starea de aprovizionare cu apă cât și a condițiilor atmosferice. Valorile potențialului apei din tulpina migdalilor s-au corelat semnificativ cu valorile deficitului presiunii vaporilor de apă din atmosferă, după următoarea ecuație: potențialul apei din tulpină (MPa) = -0,41 -0,12 x deficitul presiunii de difuzie a vaporilor de apă (Kpo), ambele caracteristici fiind determinate la mijlocul zilei. De asemenea, valorile medii pe 2 ani ale creșterii în grosime a secțiunii transversale a trunchiului pomilor de migdal, înregistrate în diferite variante de irigare s-au corelat semnificativ cu valorile potențialului apei din tulpina pomilor. Valorile creșterii în grosime ale trunchiului corelându-se la rândul lor cu valorile producției de fructe. Datele prezentate de Abrisqueta și colab. (1994) au arătat că aplicarea prin picurare, în perioada 1989 – unei cantități de apă de , față de , a determinat ca în varianta mai slab aprovizionată cu apă lungimea totală a rădăcinilor la soiul de migdal Atocha, altoit pe migdal, din stratul de sol 0 – să reprezinte 1/3, iar din stratul de sol 57 – să reprezinte lA, față de valorile înregistrate pe aceleași adâncimi în varianta mai bine irigată.
Torrecillas și colab. (1989), în medie pe 5 ani de experimentare, a înregistrat în varianta irigată cu cea mai mare cantitate de apă (V4), față de varianta unde s-a aplicat cantitatea cea mai redusă de apă (Vi), o creștere a secțiunii transversale a trunchiului cu 146,5 % și a secțiunii coroanei cu 133,9%. între cantitățile de apă cumulate aplicate prin irigare și suprafața coroanei în m2 s-a înregistrat o corelație lineară, foarte semnificativă (r = 0,98***). Creșterea suprafeței coroanei a fost determinată de creșterea corespunzătoare a suprafeței foliare, capabile de interceptare a luminii și de realizare a produselor fotosintetice. între suprafața coroanei și producția în kg de fructe pe pom s-a înregistrat o corelație lineară, foarte semnificativă (r = 0,89***). Caracterul linear al corelației a arătat că deși pomii au crescut continuu, coroanele acestora nu s-au suprapus și nici nu au realizat un grad de îndesire care să stânjenească procesul de fotosinteză, datorită umbririi.
Goldhamer și Viveros (2000), au arătat că în varianta în care întreruperea irigării s-a realizat cu 8 zile înainte de recoltare față de varianta unde aceasta s-a întrerupt cu 57 de zile înainte de recoltare, creșterea în grosime a trunchiului a fost mai mare cu 192%.
Prin aplicarea unor cantități diferite de apă prin irigare, Hutmacher și colab. (1994) au înregistrat o creștere diferită a secțiunii transversale a trunchiului. Astfel, între cantitățile de apă aplicate prin irigare și sporul de creștere în grosime a trunchiului migdalilor din soiul Ruby, în perioada 1985 – 1987, s-a înregistrat o corelație lineară foarte semnificativă (r = 0,99***). Autorii arată că deși această relație lineară înseamnă un răspuns direct la creșterile cantităților de apă aplicate, aceste creșteri s-au datorat probabil mai degrabă unei combinații de factori care include creșterea volumului de sol umezit prin aplicarea unor cantități mai mari de apă, creșterea activității rădăcinilor și probabil creșterii posibilităților rădăcinilor de a accesa cantități mai mari de elemente nutritive ca urmare a creșterii volumelor de sol explorate. Irigarea diferențiată a determinat și o creștere diferită în grosime a ramurilor de schelet. Viteza cea mai ridicată de creștere s-a înregistrat pentru toate variantele de irigare în perioada 16 aprilie – 3 iunie. Pe măsură ce deficitele de apă s-au accentuat în a doua jumătate a perioadei de vegetație, vitezele de creștere în grosime a ramurilor de schelet s-au micșorat. A-ceastă scădere a fost mai evidentă în Vi și V2 (50% ETc și, respectiv, 75% ETc), față de variantele unde s-au aplicat cantități mai mari de apă.
Ca urmare a aprovizionării mai bune a pomilor cu apă a crescut și dimensiunea coroanei și, respectiv, suprafața umbrită de către aceasta. Astfel, în perioada aprilie 1984 – iulie 1987 suprafața umbrită de către un pom (în procente din suprafața totală destinată prin distanțele de plantare, de ) a crescut de la 16 până la 23% în V! (50% ETc) și de la 18 la 41% în V6 (175% ETc).
O scădere a creșterii în grosime a trunchiului migdalilor ca urmare a reducerii cantităților de apă aplicată prin irigare a fost raportată și de către Uriu și colab. (1970) cât și de Fereres și colab. (1981).
In medie pe 5 ani, prin aplicarea unei norme de irigare de , față de norma de , Torrecillas și colab. (1989) a înregistrat la soiul Garrigue (pomii fiind în anii 3 -7 de la plantare) un spor de producție de 153,7%. între cantitățile de apă aplicate prin irigare și sporul de producție în valori relative s-a înregistrat o corelație pozitivă, distinct semnificativă (r = 0,68**). Caracterul linear al corelației a arătat faptul că, valorile cantităților de apă aplicate în varianta cea mai intens irigată au fost totuși sub cerințele optime pentru apă ale migdalului cu care s-a lucrat, deoarece, producțiile de fructe nu s-au stabilizat. De asemenea, corelația respectivă a arătat că 53% din producția relativă înregistrată s-a realizat în condiții de neirigat ceea ce arată marea capacitate a migdalului de a rezista la condițiile de secetă. Sporul de producție a fost determinat de creșterea în dimensiune a coroanei, fapt arătat de corelația foarte semnificativă între suprafața coroanei și producția de fructe. între elementele legate de fruct, datele prezentate de autorii citați au arătat că variantele irigate în mod diferit au determinat o diferențiere mai pronunțată a greutății sâmburelui față de diferențierea mai slabă a procentului de coajă din greutatea fructului.
Analizând eficiența aplicării apei de irigare (producția de fructe în kg/m3 de apă aplicată) se constată că aceasta a scăzut odată cu creșterea cantității de apă aplicată. Aceast lucru se poate explica prin transpirația mult mai ridicată în variantele mai bine aprovizionate cu apă.
Goldhamer și Viveros (2000) au arătat că acolo unde s-a aplicat irigarea după recoltarea migdalului din anul 1989, dar irigarea a fost întreruptă înainte de această recoltare cu 8 – 36 de zile (variantele 4 – 8), numărul de flori pe lungime a lăstarului a fost practic asemănător, de 30,5 – 36,1. în schimb, în variantele 1-3 unde irigarea înainte de recoltare a fost întreruptă cu 43 – 57 de zile, numărul de flori pe lungime a lăstarului a fost mai ridicat, de 37,7 – 46,2, diferențele nefiind totuși semnificative.
Aceste date sunt în concordanță cu cele prezentate de Ruiz – Sanchez și colab. (1988), citați de Goldhamer și Viveros (2000) care au arătat, tot la migdal, că realizarea unor deficite moderate de apă înainte de recoltare și a unor deficite ușoare după recoltare nu au determinat diferențe semnificative în ceea ce privește densitatea florilor. Acolo unde nu s-a aplicat irigarea după recoltarea din anul 1989, față de situația când aceasta s-a aplicat, numărul de flori pe lungime a lăstarului a fost mai redus în toate cele 8 variante de aplicare a irigării înainte de recoltare. în cadrul acestor 8 variante reducerea a fost însă mult mai mare (19,6 – 23,2 flori) în variantele 1-3, unde durata de întrerupere a irigării a fost mai lungă (43 – 57 zile). Un comportament asemănător s-a înregistrat și în cazul procentului de legare a fructelor cât și în cazul numărului de fructe pe pom. Ca un rezultat al efectelor aplicării irigării asupra acestor elemente și producția de sâmburi (miez) în kg/ha s-a diferențiat evident. Astfel, în medie pe cele 8 variante de întrerupere a irigării înainte de recoltare, în varianta când după recoltare s-a aplicat irigarea, față de varianta unde aceasta nu s-a aplicat, producția de miez a fost semnificativ mai mare. în cazul situației când nu s-a aplicat irigarea după recoltare, producția a scăzut cu 89% în varianta când irigarea s-a întrerupt cu 57 zile înainte de recoltare și cu numai 43,3% în varianta unde irigarea s-a întrerupt cu 8 zile înainte de recoltare. Aceste diferențe au fost determinate, în principal, de numărul diferit de fructe pe pom și mai puțin de greutatea medie a sâmburelui.
Reducerea numărului de fructe pe pom , respectiv a producției de sâmburi în kg/ha în varianta unde nu s-a aplicat irigarea după recoltare față de varianta unde aceasta s-a aplicat, a fost determinată atât de scăderea numărului de flori, dar în special de reducerea procentului de legare a fructelor.
În afară de efectele evidente ale aprovizionării diferite a migdalilor cu apă asupra unor procese fiziologice cât și asupra creșterii și fructificării pomilor s-au înregistrat și alte efecte secundare, dar cu importanță deosebită asupra comportării generale a pomilor. Astfel, Hutmacher și colab. (1994) au arătat că momentul recoltării migdalilor, respectiv cu 12 – 19 zile după încetarea irigării, cantitatea de frunze căzute, exprimată în procente din totalul frunzelor, a reprezentat 20 -40% în variantele irigate, cu 50% și, respectiv, 70% ETc și a fost mai mic de 10% în variantele mai bine aprovizionate cu apă.
De asemenea, datele prezentate de Goldhamer și Viveros (2000) au arătat că, în varianta unde irigarea s-a întrerupt cu numai 8 zile înainte de recoltare, procentul de fructe la care s-a realizat crăparea pericarpului a fost de 99,4%, pe când în varianta unde irigarea s-a întrerupt cu 57 de zile înainte de recoltare acest procent a fost de numai 37,2%. Pe de altă parte în această ultimă variantă' 38,8% din totalul fructelor la recoltare au prezentat pericarpul încă prins de fruct. Legat de aceasta, se cunoaște că, în procesul mecanic de îndepărtare a pericarpului, astfel de fructe pot fi deteriorate, deoarece pe lângă îndepărtarea acestuia, la un anumit număr de fructe se poate deteriora și endocarpul.
Determinarea consumurilor de apă la migdal
Pentru a determina consumurile totale de apă (evapotranspirația culturii în condiții standard ETc) și la migdal ca și la alun, se pot folosi o serie de metode directe și indirecte, ca de exemplu: determinarea consumurilor de apă pe baza bilanțului apei în solurile irigate, determinarea consumurilor de apă cu ajutorul lizimetrelor (cea mai precisă metodă directă de determinare a acestora), folosirea evaporimetrelor, folosirea valorilor anumitor factori climatici etc.
Aplicarea irigării
Pentru realizarea unor condiții optime de desfășurare a proceselor de creștere și fructificare a migdalilor trebuie urmărit ca pe toată durata perioadei de vegetație, pe adâncimea solului unde sunt cantonate marea majoritate a rădăcinilor pomilor să se asigure un conținut de apă deasupra plafonului minim. Ținând seama de faptul că în zonele favorabile pentru cultura migdalului din România precipitațiile medii anuale au valori cuprinse între 400 și , condițiile de mai sus pot fi realizate numai prin aplicarea irigării.
Cantitatea de apă în m3/ha ce poate fi aplicată la o udare (norma de udare) se poate calcula după formula prezentată privind irigarea alunului. Și la migdal, ca și la alun, conținutul de apă accesibilă de pe adâncimea de răspândire maximă a rădăcinilor nu trebuie să scadă sub 60 – 65% din intervalul umidității active, valoare care poate fi considerată ca plafon minim al umidității în formula de calcul a normei de udare.
Și la migdal, ca și la alte specii pomicole, adâncirea de pătrundere a rădăcinilor este determinată în principal de condițiile pedoclimatice și portaltoiul folosit. Datele prezentate în literatură au arătat că rădăcinile de migdal au pătruns până la adâncimea de , dar că marea majoritatea a acestora se găsesc până la adâncimea de . De asemenea, datele privind distribuția în adâncime a consumurilor de apă la migdal au arătat că, în general, cea mai mare parte din aceste consumuri s-au realizat pe adâncimea de 0-. Ca atare, în calculul normei de udare pentru migdal valoarea parametrului H (grosimea stratului de sol pe care trebuie să pătrundă apa de udare) trebuie să fie de .
Stabilirea momentului când trebuie să se aplice irigarea se poate realiza prin mai multe metode: metode bazate pe unii indicatori privind starea apei din sol (ex. conținutul de apă din sol, starea de reținere a apei din sol – sucțiunea solului); metoda bazată pe folosirea evapotranspirației determinate în condiții standard (Etc); stabilirea momentului de udare pe baza unor indicatori fiziologici.
Metode de irigare a migdalului
La migdal, ca și la alun, se pot folosi în funcție de condițiile naturale și eficiența economică atât metode de udare clasice (irigarea prin inundare, brazde, aspersiune) cât și metode moderne (irigarea prin picurare superficială sau subterană, microaspersiunea). Ca atare, prezentarea metodelor respective privind irigarea alunului, este valabilă și pentru migdal, cu unele particularități legate de specificul de cultură al migdalului. Astfel, în ceea ce privește aplicarea irigării prin aspersiune, datorită trunchiului înalt al migdalilor se vor folosi as-persoare joase care să distribuie apa sub coroanele pomilor. în legătură cu irigarea prin picurare, datorită distanțelor de plantare mult mai mari la migdal și timpului mai lung în care rădăcinile ocupă întregul spațiu destinat pomilor prin distanțele de plantare, numărul de picurătoare pentru fiecare pom și amplasarea acestora față de trunchiurile pomilor vor suferi modificări odată cu creșterea pomilor. Astfel, o serie de cercetători (Goldhamer și Viveros, 2000; Hutmacher și colab., 1994; Torrecillas și colab.; 1989; Andreu și colab., 1994) au folosit între 4 și 6 picurătoare pentru fiecare pom amplasate, de regulă, pe o singură linie dispusă de-a lungul rândului de pomi. Picurătoarele au fost amplasate de o parte și de alta a pomului. Primele picurătoare, de regulă cu debite mai mari (8 l/h), au fost amplasate la 0,5 – de pom, iar următoarele cu debite mai mici (2 l/h) la distanța de de primele. Cantitatea de apă ce a trebuit aplicată a fost calculată săptămânal și s-a aplicat de 2 – 3 ori pe săptămână cu durata unei udări de. cea 24 ore sau cantitățile de apă au fost aplicate zilnic în 1 – 2 reprize. Aceste cantități de apă au fost măsurate pe baza debitului real al picurătoarelor folosite, frecvenței de aplicare a udărilor și duratei acestora.
In cazul irigării localizate prin microaspersiune se folosesc aceleași echipamente pentru filtrarea, măsurarea și distribuția apei în interiorul livezilor de migdal ca și în cazul irigării prin picurare. Pe conductele dispuse de-a lungul rândului de pomi se montează câte un microaspersor la mijlocul distanței dintre doi pomi. In prezent, sunt accesibile microaspersoare cu diametre diferite ale orificiilor de microaspersie a apei și cu diferite moduri de dispunere a apei asper-sate (cerc complet, jumătate cerc, 270° etc). Prin alegerea microaspersoarelor de diferite dimensiuni și prin folosirea unei presiuni adecvate se pot aplica cantitățile de apă dorite și realiza suprafețe umectate de diferite dimensiuni.
Suprafețele irigate prin picurare în pomicultură, inclusiv cele de migdal, au crescut mult în ultimii 15 – 20 de ani, ca urmare a avantajelor certe ale acestei metode legate de folosirea eficientă a apei și a elementelor nutritive (fertirigarea). Aplicarea irigării prin picurare poate conduce însă la creșterea gradului de salinizare, ceea ce impune luarea unor măsuri speciale pentru îndepărtarea sărurilor acumulate. Legat de sensibilitatea migdalului față de conținutul de săruri din sol, MAAS (1986), citat de Nightingale și colab. (1991) a arătat că migdalul a început să-și reducă creșterea în grosime a trunchiului la o valoare a conductivității electrice a extractului saturat de sol de 1,5 dS/m. Creșterea cu o unitate dS/m deasupra limitei de mai sus a determinat o reducere a creșterii în grosime a trunchiului migdalilor cu 19%.
Comportarea migdalului la excesul de umiditate
Cultura migdalului este, în general, cantonată în zonele mai călduroase și mai slab aprovizionate cu apă. în ceea ce privește solul, de multe ori această specie este amplasată pe soluri cu o fertilitate redusă și cu un drenaj intern defectuos. (Sanchez – Blanco și colab., 1994). Amplasarea culturii migdalului pe soluri cu un drenaj intern mai puțin corespunzător, este însă mult mai frecventă spre limita nordică de cultură a acestei specii, unde răspândirea acestor soluri este mult mai mare. în astfel de zone asocierea unui drenaj intern și extern defectuos cu perioade bogate în precipitații poate crea în sol un regim aerohidric deficitar cu consecințe negative asupra comportării migdalului.
Legat de comportarea migdalului la excesul de umiditate și de abilitatea acestuia de a-și reveni la o activitate biologică normală în urma excesului de umiditate, date deosebit de prețioase au fost prezentate de către Sanchez – Blanco și colab., (1994). Ei au lucrat cu pomi în vârstă de 2 ani din soiurile Ramillete și Garrigues, altoiți pe portaltoiul Atocha, plantați în vase de vegetație de 40 1. Excesul de umiditate a fost creat prin introducerea timp de 7 zile a vaselor de vegetație cu migdali într-un container în care nivelul apei a fost cu deasupra solului din vasele de vegetație. După această perioadă pomii au fost supuși timp de 65 zile unui regim de revenire asigurându-li-se condiții optime de vegetație ca și migdalilor din varianta martor.
Efectele excesului de apă asupra comportării pomilor au fost scoase în evidență prin determinarea creșterii pomilor și a mai multor indicatori fiziologici. Determinările s-au efectuat la trei momente (începutul experimentării, sfârșitul perioadei de inundare și sfârșitul perioadei de revenire). Concentrația oxigenului din apa din jurul rădăcinilor a scăzut rapid de la 0,24 mmol/1 la 0,04 mmol/1 după două zile de la aplicarea inundării. La pomii inundați din ambele soiuri, față de cei din varianta martor, nu s-a înregistrat o modificare semnificativă a înălțimii plantelor sau a greutății uscate a frunzelor și tulpinilor la nici unul din cele trei momente de determinare. In schimb, greutatea uscată a rădăcinilor pomilor din soiul Ramillete în perioada de inundare a fost semnificativ mai mică față de greutatea rădăcinilor pomilor martori. Pomii inundați din soiul Garrigue și-au schimbat unghiul de prindere al pețiolului frunzelor la sfârșitul perioadei de inundare, dar au realizat din nou valorile normale la începutul perioadei de revenire, în schimb, pe frunzele pomilor inundați din soiul Ramillete, la patru zile de la începerea perioadei de revenire au apărut simptome severe de vătămare (ofilire, cloroză, necrozare, iar multe frunze au căzut). în final, 85% din pomii inundați din soiul Ramilette au murit. Aceste manifestări morfologice au fost însoțite și de modificări importante ale potențialului apei din frunze, ale potențialului osmotic și de turgescență, ale conductivității frunzei cât și ale valorilor transpirației.
Comportarea migdalului față de deficitele de apă este mult influențată și de portaltoiul folosit. Legat de aceasta, Assaf (2000) arată că pentru condițiile din Israel portaltoiul cel mai folosit în cultura neirigată a migdalului practicată în trecut a fost migdalul amar, provenit din sâmburi. Cercetările recente realizate în condiții de irigat prin picurare au arătat că în cazul portaltoiurilor GF 677 și GF 749 (piersic x migdal), față de portaltoiul clasic (migdalul amar), producțiile au fost cu 140% mai mari, iar procentul de pomi pieriți a fost nul. în cazul folosirii ca portaltoi a migdalului amar, procentul de pomi pieriți a fost de până la 30%, fenomenul accentuându-se în cazul folosirii unor cantități mai mari de apă. Mai mult, portaltoiul GF677 s-a dovedit mai rezistent și la folosirea pentru irigare a apelor saline sau reciclate, aspect foarte important pentru condițiile din Israel.
Soiuri de migdal
CAPITOLUL XIX
TEHNOLOGIA CULTURII CASTANULUI COMESTIBIL
Castanea sativa Mill.
Fam. Fagaceae
19.1. Importanța culturii
Ca pom fructifer, castanul este valoros pentru fructele sale, bogate în diferite principii nutritive, cu rol important în alimentație .
După unele date din literatura de specialitate (Bârlănescu E. și Ciolac D., 1964; Țerevitinov F.V., 1949; Tricaud P., 1945), castanele conțin: 16-24% amidon, 4-14%o zahăr , 7-17% dextrină, 8,5 – 14,3% substanțe azotoase (dintre care 8-16%o sunt substanțe albuminoide), 2,3-9,1% grăsimi, vitaminele PP și B, săruri de Ca, Cu, Fe, K etc.
Ca fructe proaspete castanele au valoare energetică de 196 calorii la , iar ca fructe uscate de 371 calorii la parte edibilă.
Prin uscare, din castane se obține o făină foarte hrănitoare, care se poate păstra o perioadă îndelungată și e folosită pentru diferite preparate culinare.
Castanele pot fi folosite în diferite moduri: coapte sau fierte, garnituri la diferite preparate culinare, produse de cofetărie variate, piureuri, creme etc. (vezi „Preparate din castane”).
Lemnul de castan este folosit pentru obținerea mobilelor, parchetelor, precum și în construcțiile care solicită rezistență deosebită. De aceea i se acordă o importanță specială în fondul forestier (Colpacci G., 1974).
Prin talia impunătoare, prin paleta coloristică a frunzelor (mai ales toamna), castanul poate sta alături de cei mai decorativi arbori din parcuri și grădini (fig. 19.1).
Fig. 19.1. Castan înflorit
Ținând seama de aceste însușiri, castanul comestibil a făcut obiectul multor cercetări, încă din vechime, care continuă și acum. Astfel, dintre cercetătorii contemporani se pot cita: R. Paglietta, G. Bounous (1979), S. Sansavini (1979), A. Bergamini (1980) și alții în Italia, care au îmbogățit cunoștințele privind biologia speciei și tehnologia culturii; G. Solignat (1958, 1973,1975) în Franța, care a obținut soiuri noi, cu rezistență la boli, prin hibridare interspecifică; G. Gravatt (1949) și R.A. James (1975) în SUA, ale căror cercetări s-au axat pe refacerea patrimoniului castanicol în urma atacului de cancer uscat al scoarței.; Kajimura, Honda, Yashida și alții în Japonia etc. (citați după Eynard I., ș.a. 1966).
În România au existat preocupări atât științifice, cât și practice, privind castanul comestibil, remarcându-se, din acest punct de vedere: D. Gorduza și T. Bordeianu (1955), I. Conea (1931), V. Cociu (1967), A. Lazăr și îs. Popa (1987, 1989), A. Pop (1977), Blaja D.(1984), Tomescu I. Păducel C. (1993,1994), Teodora și Cristian Tetileanu etc. Ei au adus contribuții la stabilirea zonelor de cultură, selecția din flora spontană a unor biotipuri valoroase, crearea de noi soiuri autohtone, stabilirea tehnologiei de înmulțire și de cultură modernă, identificarea bolilor specifice castanului și combaterea lor etc.
19.2. Originea și aria de răspândire a principalelor specii de castan
Pe glob
Castanul comestibil face parte din familia Fagaceae, genul Castanea adams specia sativa. Din punct de vedere botanic ocupă o poziție intermediară între genurile Fagus și Quercus.
Genul Castanea cuprinde nouă specii, dintre care patru sunt originare din America, patru din Asia și una din Europa (fig. 18.2).
în cultură sunt cunoscute numai 5 specii de castan. Dintre acestea, specia de baza, cea mai veche în cultură și cea mai larg răspândită în toate țările sudice ale buropei, este Castanea sativa.
a) Castanea sativa Miller este cunoscută și sub denumirile de Castanea castanea, Castanea vesca, Castanea vulgaris și Fagus castanea, iar în România i se spune castan indigen, castan dulce, castan bun și (uneori) castan european, castan nobil sau castan propriu-zis. Aria lui naturală de răspândire este în zonele din jurul Mani Mediterane: Italia, Spania, Portugalia, Franța, Grecia, Turcia, Algeria și Tunisia.
Spre nord, aria de răspândire este limitată de paralele de 47-50°, ultimul punct fund Valea Rinului (fig. 19.3). Insular, se întâlnește și în Iugoslavia, Ungaria, România, sudul Ucrainei s.a.
Este o plantă tipic mediteraneană și vegetează de la limita superioară a măslinului, ocupând zona viței de vie, până în zona stejarului și a fagului (Conea I., 1931, Paglietta R., 1979). Cercetările paleobotanice dovedesc existența acestei specii încă din terțiar, pe zone foarte intense în Europa, dar pe durata glaciarului aria s-a restrâns în zonele unde se găsește în prezent.
Fig. 19.2. Centre genetice de formare a speciilor de castan
Fig. 19.3. Răspândirea castanului
b) Castanea crenata Sieb et Zucc sau castanul japonez. Este răspândit în Japonia, o parte din Coreea și China de nord – est, precum și în Taiwan. în Japonia s-au găsit fosile din această specie, din anii 1000 – 4000 î.e.n.
Primele atestări scrise au fost găsite în cronicile Kajiki în anul 712 și Ni-honsoki în anul 720.
Împăratul Jito (645 – 702) a recomandat luarea în cultură a castanului comestibil și ca plantă silvică. S-a răspândit mult în perioada Nara (710 – 794) și Heian (749 – 1192) (Eynard I., Honda N., Koma S , 1966: 90 – 106).
Pomul este de talie mică sau mijlocie, precoce, cu coroana plângătoare. Lăstarii sunt flexibili, în formă de zig – zag, cu mugurii dispuși distih, după formula 1/2, în secțiune circulară. Frunzele sunt mici, alungite, cu limbul în formă de V (în secțiune transversală) asemănătoare cu frunzele de piersic, cu dinții mu-cronați.
Particularități: rezistență la boala de cerneală și la pătarea frunzelor, fapt ce-1 recomandă ca genitor în programele de creare a noi soiuri rezistente la boli.
c) Castanea mollisima Blume. Castanul chinezesc este originar din Munții Chinei Meridionale și Orientale și poate ajunge până la altitudinea de , unde clima este subtropicală.
Specia se mai găsește și în Coreea, iar ca soiuri provenite din aceasta sau ca hibrizi, în America de Nord.
Pomul se aseamănă cu cel european, dar are coroana plângătoarea. în secțiune, lăstarii au forma circulară, iar mugurii sunt dispuși după formula 1/2. Frunzele sunt mai mari sau mijlocii, cu limbul plat, dinți scurți, mamelonați.
Castanul chinezesc este rezistent la boala de cerneală (Phytophtora cam-bivora Petri) și la cancerul scoarței (Endothya parasitica Murr PJ et Anderson), fapt ce a permis folosirea acestei specii ca sursă de gene în programele de ameliorare pentru rezistența la boli. în schimb este sensibil la cancerul coletului (Di-plodina castaneae Prill et Bell).
În afara speciilor descrise mai sus, care stau la baza principalelor soiuri existente în cultură, există și alte specii, ca de exemplu: Castanea pumilla Mill (castanul pitic), Castanea senguinii (Dide), Castanea floridana Ashe, Castanea henryi Rehd et Wils ș.a, care sunt specii ornamentale.
Castanul în România
Originea castanului de la noi este încă discutată. Nu se poate ști cu precizie dacă este o rămășiță a florei terțiare, dacă a fost adus de legiunile romane, sau de către călugării greci, cu mult mai târziu. Cert este că în Oltenia, mai ales, masivele mari și bătrâne de castani sunt grupate în jurul vechilor mănăstiri sau schituri: Tismana, Polovragi, Bistrița, Horezu, Frăsinei etc. (Popescu C, Liacu A., 1949; Chiriță C, 1939). Castanul crește pe versantele sudice ale dealurilor din depresiunea subcarpatică a Olteniei. Limitele extreme ale liniei est – vest pe care el se înșiră sunt localitățile: Băile Herculane și Pecenișca de pe Cerna (la vest) și localitatea Jiblea de pe lângă Râmnicu – Vâlcea (la est).
Masivele și pâlcurile cele mai importante de castani sunt la Mănăstirea Tismana (ocolul silvic a organizat plantații noi ca arboret), Boroșteni – Gureni, Mănăstirea Polovragi, Sporești – Hobița, Băltișoara – Balta, Mănăstirea Bistrița, Schitul Crasna, Mănăstirea Horezu etc.
Pe platforma Gornovița se găsesc mai multe pâlcuri: satul Gornovița, plaiul Nereaz, plaiul Zăpodeni (500 – altitudine), plaiul Hieronilor (540- altitudine).
Ca pom izolat, în livezi sau ca pâlcuri semispontane, castanul se mai găsește și în alte localități ca: Novaci, Baia de Aramă, Râmnicu Vâlcea, Tg. Jiu, Turnu Severin etc. Castanul are o mare răspândire și în Maramureș, cu deosebire în jurul orașului Baia Mare (Tăuții de Sus, Fernegiu, Tăuții Măgheruș, Baia Sprie, Șomcuta Mare, Seini, Cicărlău, Satu Lung, Berchez etc. (Gorduza D., 1954; Popa Ispas, 1987).
Ca pom izolat se mai întâlnește în unele comune din preajma orașelor: Bistrița, Jibou, Dej, Tg. Mureș, Sighișoara, Sibiu, Hațeg, Oradea, Arad, Aleșd, Beiuș, Lipova, Lugoj, Caransebeș etc.
Faptul că se găsește, atât ca pom izolat, cât și în masive, într-un număr atât de mare de localități, arată că în țara noastră sunt perspective de extindere a acestei specii valoroase și posibilitatea nu numai de a satisface parțial cerințele interne, ci și pentru export.
19.3. Particularități biologice ale castanului comestibil (indigen)
Particularități de cultură
Vârsta la care castanul comestibil începe să fructifice variază, mai întâi, după condițiile pedoclimatice în care se cultivă. în regiuni mai temperate și pe soluri sărace rodirea începe la 8-10 ani, dar recolte mari asigură abia la 18-20 de ani. în zonele cu multă lumină și căldură, cu soluri profunde luto-nisipoase sau nisipo-lutoase intrarea pe rod are loc mult mai repede. Pomii altoiți sau proveniți prin marcotaj pot avea primele fructe chiar din pepinieră.
In condiții optime de creștere, castanul trăiește câteva sute de ani, mult mai mult decât nucul, atingând dimensiuni considerabile, atât în ceea ce privește diametrul tulpinii, cât și creșterea în înălțime. Când pomii cresc prea des, tulpina e înaltă (25-), coroana deasă, neregulată sau îngustă. Și invers, pomii izolați au coroane masive, globuloase.
Castanul indigen este sensibil la boala de cerneală (Phytophtora cambivora Petri), la cancerul scoarței (Endothya parasitica Murr. P.J. et Anderson), la cancerul coletului (Diplodina castanea Prill et Bell), la pătarea frunzelor (Mycosphaerella maculiformis Pers. Schroct), precum și la atacul gărgăriței castanelor (Balaninus elefas Gill) și la viermele castanelor (Laspeyresia splen-dana Hubner).
Biologia înfloritului și a fructificării
Castanul se remarcă printr-o perioadă de vegetație lungă (5-8 luni), deși începe vegetația destul de târziu. Obișnuit, frunzele apar în aprilie – mai și încep să cadă la sfârșitul lunii noiembrie. Diferențierea mugurilor floriferi are loc în cursul verii, iar primăvara următoare se dezvoltă mai întâi un lăstar și abia mai târziu apar florile (mai întâi cele bărbătești). In jurul orașului Baia Mare, înflorirea începe în prima decadă a lunii iunie și durează până în prima decadă a lunii iulie, funcție de biotip.
Florile sunt unisexuat – monoice. Cele bărbătești, grupate câte 1-2 la subsuoara unei bractei, se găsesc adunate în amenți lungi de 15-, de culoare galbenă – verzuie și se formează din partea mediană spre terminală a lăstarilor. Ei sunt, în general, rectilinii la Castanea sativa, dar pot fi ondulați sau chiar ramificați. După cercetările făcute de Solignat G. (1973, 1975) și de Popa Ispas (1987), numărul staminelor și lungimea lor variază mult, chiar în cadrul speciei. Din acest punct de vedere se disting patru grupe de soiuri: a) astaminate, la care florile sunt reduse la periant, fără stamine, deci soiurile sunt total an-drosterile: b) brahistaminate, la care staminele au filetele foarte scurte, 1-3mm, iar anterele nu depășesc periantul; c) mezostaminate, la care filetele staminelor au 3-5mm lungime, iar anterele depășesc periantul; d) longistaminate, ca la majoritatea soiurilor de Castanea sativa Mill, Castanea mollissima Blume și Castanea crenata Sieb et Zuce, ale căror filete staminale au 5 lungime și anterele depășesc cu mult periantul.
Soiurile și tipurile brahistaminate au puțin polen și adesea cu germinație foarte slabă, astfel că practic ele sunt androsterile, ca și astaminatele.
La tipurile mezostaminate și longistaminate polenul este abundent și cu foarte bună facultate germinativă.
În general, numărul staminelor variază de la 10 la 20 într-o floare.
Florile femeiești sunt grupate în inflorescențe la partea superioară a amen-ților ziși androgini, care poartă la vârf flori bărbătești. Numărul inflorescențelor femeiești variază de la 1 la 5 într-un ament, dintre care numai primele 2-3 sunt fertile. Porțiunea cu flori bărbătești cade după înflorirea florilor femeiești.
Fiecare inflorescență de flori femeiești cuprinde, în general, 3 flori, dar la unele tipuri pot fi și 7. Fiecare floare conține numeroase ovule și poate da naștere unui fruct cu 1 sau mai multe semințe. Tocmai numărul de semințe din interiorul unui fruct deosebește castanele de maroane. Maroana este un fruct cu o singură sămânță, în timp ce castana conține mai multe semințe.
La tipurile longistaminate, înflorirea în masă este relativ ușor de observat, datorită aspectului pe care-1 au amenții și parfumului puternic și caracteristic pe care îl degajă florile deschise. La cele astaminate este mult mai greu, deoarece înflorirea se limitează la deschiderea pedantului florii, iar aspectul amentului nu se schimbă. în afară de aceasta, amenții cad imediat ce se deschid florile.
Atât începutul cât și sfârșitul înfloritului florilor bărbătești depind în mare măsură de condițiile de temperatură din perioada imediat următoare dezmugu-ritului.
După observațiile lui G. Solignat (1975), anii în care temperatura medie a lunilor aprilie și mai este mai mică de +13,5° C sunt ani cu înflorire târzie. Decalajul de la un an la altul, pentru începutul înfloritului florilor mascule, la același tip sau soi, poate fi de 15 – 20 de zile. La sfârșitul înfloritului amenții se brunifică, se usucă și cad.
După 15-21 de zile de la apariția amenților apare o nouă serie de amenți, așa numiții amenți secundari, cu mult mai scurți decât primii. Aceștia înfloresc spre sfârșitul perioadei de înflorire în masă a primilor amenți.
Cu această succesiune a înfloririi florilor bărbătești se poate asigura polen timp de aproape o lună de zile. Florile femeiești sunt grupate câte 3 într-o inflorescență. Floarea mediană este aceea de la care apar mai întâi stigmatele, după care urmează cele laterale. Apariția tuturor stigmatelor, de la toate florile, are loc între 1 și 20 iunie pentru tipurile precoce și semiprecoce, și între 10 și 30 iunie pentru cele tardive și semitardive.
a) Inflorescență femelă la castan
b) Inflorescență masculă la castan
In general, înflorirea în masă a florilor bărbătești are loc după înflorirea în masă a celor femeiești, ceea ce ar putea duce la concluzia că tipurile și soiurile de castan sunt protogine. în realitate, castanul este protandru, deoarece florile femeiești nu sunt apte de fecundare decât după 8 zile de la apariția în masă a stigmatelor tuturor florilor și își menține această facultate timp de aproape o lună (G. Solignat, 1958).
Fructele sunt cuprinse de involucru (provenit din dezvoltarea inflorescenței), de obicei câte 3: cele laterale sunt bombate pe o parte și turtite pe cealaltă, cea mediană turtită pe ambele laturi. Sunt cazuri când sămânță (denumită, în practică, fruct) mediană este atrofiată, rămânând ca o mică pieliță între cele două semințe, care se dezvoltă mai mult.
Alteori se poate dezvolta numai sămânța mediană, cele laterale atrofiindu-se.
Din punct de vedere botanic, fructul (sămânța) este o achenă, cu diametrul de 4-, cu pericarpul tare, uscat, subțire. Este monospermă, acoperită cu un tegument subțire, cu un embrion mare, alb-gălbui.
Maturarea fructelor. Se consideră că fructele au ajuns la maturare atunci când involucrele se desfac în 2-4 valve, iar fructele au culoare specifică. Solignat G. (1975) face următoarea clasificare a soiurilor, după perioada de recoltare:
a) Timpurii – înainte de 15 septembrie;
b) Semitimpurii – între 15 și 30 septembrie;
c) Semitârzii – între 1 și 15 octombrie;
d) Târzii – după 15 octombrie.
Factorii care determină regularitatea și cantitatea producției
Producția de castane este influențată de factori interni și factori externi (G. Solignat, 1975). Printre factorii interni se pot cita: sterilitatea masculină, cazul unor tipuri cu flori mascule astaminate, practic androsterile, incapabile să formeze polen. De asemenea, tipurile cu flori brahistaminate și mezostaminate produc polen puțin, cu germinație slabă și nu pot fi buni polenizatori. Numai tipurile cu flori mascule longistaminate produc polen din abundență, cu 80 – 90% germinație, acestea fiind foarte bune polenizatoare; fertilitatea femelă este capacitatea inflorescențelor femele de a fi fecundate și se exprimă prin procentul de gube cu 2-3 fructe. în funcție de fertilitatea femelă, productivitatea se exprimă astfel: a) productivitatea bună: < 10% gube sterile, 90% gube cu 2-3 fructe; b) productivitate mijlocie: 10-25% gube sterile, 50% gube cu 2-3 fructe; c) productivitate slabă: > 25% gube sterile; < de 50% gube cu 2-3 fructe; alternanța de rodire: după unii autori nu se poate face distincție precisă în această privință. P. Szentivanyi (1980) afirmă că fluctuațiile de rodire, de la un an la altul, nu depind de producția anului precedent, argumentând că, în doi ani consecutivi, producția poate fi bună sau slabă, condițiile climatice ale anului respectiv având rol predominant; autocompatibilitatea: la castanii cu flori longistaminate există determinism genetic care nu permite polenizarea cu polen propriu. în cele mai bune cazuri, la autopolenizare se obțin 0-10 fructe la 100 gube, față de 100-250 fructe la 100 gube, în cazul polenizării selective (libere); intercompatibilitatea: pentru obținerea unor recolte mari de fructe, la castan este absolut necesar să se asigure polenizarea cu polen străin.
Intercompatibilitatea se exprimă prin numărul de fructe la 100 gube, apre-ciindu-se că este: a) bună, când la 100 gube rezultă mat mult de 100 fructe; b) mijlocie, când la 100 gube rezultă 50 -75 fructe; c) slabă, când rezultă mai puțin de 20% fructe. Perioada optimă de suprapunere a perioadei de înflorire a florilor mascule și femele este de 8-12 zile, ceea ce corespunde cu perioada de recepta-bilitate masivă a stigmatelor. Dintre factorii externi care au influență asupra producției, condițiile climatice sunt hotărâtoare acționând asupra polenizării, fecundării, creșterii și maturării fructelor. în cazul castanului comestibil, polenizarea se asigură prin insecte și prin vânt. Florile femele sunt adaptate la modul de polenizare prin vânt, deoarece insectele vizitează cu precădere florile mascule (Porch, citat de Szentivanyi, 1980), având rolul doar de a împrăștia (transporta) polenul. în condiții de umiditate a aerului redusă, polenul poate fi împrăștiat de vânt la distanța de 200 – , cel mai adesea la 20 – (Solignat, 1980).
Ploile îndelungate îngreunează răspândirea polenului și buna polenizare a florilor.
Temperatura optimă de germinare a polenului este de .
19.4. Cerințele castanului comestibil față de factorii de mediu
Cerințele față de căldură
Castanul comestibil prosperă în zone cu temperatura medie anuală de peste , cu toamne lungi și călduroase.
R. Paglietta și G. Bounous (1979) precizează că este o specie mezotermică, cu cerințe de 8- temperatură medie anuală.
Pentru buna dezvoltare a pomilor, rodire și maturarea deplină a fructelor, castanul solicită zone cu veri nu prea calde, dar cu toamne lungi și călduroase.
Este sensibil la gerurile târzii de primăvară, cu deosebire soiurile cu dezmugurire timpurie, dar este rezistent la gerurile din iarnă, când acestea survin progresiv. Totuși temperaturi de peste , survenite brusc sau pe durată mai lungă, provoacă degerarea ramurilor de 1 an.
Cerințele față de apă
Castanul comestibil are nevoie de zone cu precipitații de minimum anual, optimum fiind de 900 – . Precipitațiile abundente din lunile iunie și august favorizează apariția bolii „pătarea frunzelor”.
Excesul de umiditate din sol duce la moartea pomilor. Nu suportă apa freatică mai aproape de de la suprafața solului. Spre deosebire de nuc, nu crește deloc pe malul apelor curgătoare.
Cerințele față de sol
Castanul preferă solurile profunde, permeabile, cu pH între 4,8 și 6,0. Suportă solurile sărace, dar răspunde favorabil în cele bogate în elemente nutritive.
La noi în țară este răspândit, cu deosebire, pe solurile provenite din degradarea rocilor silicioase, acide, mai ales a celor granitice albicioase, bogate în minerale potasice. Deseori crește în vecinătatea calcarului, dar evită sistematic solurile formate pe și din această rocă. Deși castanul nu este o adevărată specie cal-cifugă, crește anevoie și chiar piere, dacă proporția de calcar depășește 1,8%.
Cerințele față de lumină
Castanul este o specie rezistență la umbră, cu deosebire în tinerețe, când lumina intensă îi stânjenește dezvoltarea. De aceea se recomandă plantarea sa în asociație cu alte specii pomicole, care, prin portul lor mai înalt și creșterea mai rapidă, îi pot asigura condiții de semiumbră. Pe măsură ce crește, pe la vârsta de 10-15 ani, exigențele castanului față de lumină cresc. Totuși el crește destul de bine în păduri. Pădurile de castan din Caucaz, de exemplu, sunt umbroase, întunecoase și nu au subarboret.
În pădure însă castanul crește foarte mult în înălțime, dă un lemn de calitate superioară, dar formează o coroană mică și produce puțin. Din contră pomii crescuți izolat, primind lumină din belșug, formează o coroană masivă globu-loasă, asemănătoare cu a nucului, cu multe formații fructifere, care asigură recolte bogate. Reușita culturii castanului nu depinde însă de nici unul din factorii menționați, luați separat, ci de complexul factorilor climatici și în special de căldură și umiditate. Așa se explică de ce în multe regiuni de pe glob, cu regim termic bogat, castanul nu este totuși răspândit.
19.5. Sortimentul actual șl perspectivele îmbunătățirii lui pe cale genetică
Sortimentul cunoscut pe plan mondial
Soiurile care se cultivă pe plan mondial sunt, în primul rând, rezultatul selecției naturale, apoi al selecției populare îndelungate.
Multitudinea de soiuri, existente pe plan mondial, indică faptul că majoritatea dintre ele găsesc condiții de creștere și fructificare în zone restrânse, bine precizate de condițiile pedoclimatice în care au fost obținute, purtând adesea numele zonei în care au fost selecționate.
În cele ce urmează sunt citate principalele soiuri cultivate în țările castanicole, astfel:
Italia: Moron boune: soi târziu cu fructe mari și capacitate bună de păstrare; Marone di Avelino, fructe mari (37 buc/kg); Marone de Chiusa Pesio, pom viguros, cu fructe mari; Castagna della Madonna, soi cu maturare timpurie, Ca-prinese, folosit cu deosebire pentru obținerea fainii de castane.
Franța: Sardone: soi precoce, cu înflorire târzie, fructe tip maroană; Bouche rouge, cu dezmugurire târzie, fructe tip maroane, Maron d'Orleans, soi precoce cu fructe mari, bogate în zahăr; Belle Epine, soi precoce, cu fruct tip maroane, dă bune rezultate la altitudini joase; Marigule 15: soi nou provenit din hibridare interspecifică (C.crenata x C sativa), foarte precoce, rezistent la boala de cerneală și la pătarea frunzelor cu fructe tip maroane (40-80 buc/kg); Maraval 74, hibrid natural C.crenata x C.sativa, prezintă o mare plasticitate ecologică și intră repede pe rod, este rezistent la boala de cerneală, dar sensibil la alte boli ale castanului.
Japonia: Dintre soiurile cultivate mai mult (toate din specia C.crenata) și cunoscute și în Europa, se pot cita: Ginyose, Ishizuki, Tanzawa, Tamba, Izumo și Tsukuba. Toate soiurile japoneze sunt de vigoare mică, cu precocitate pronunțată , productive, cu fructe variabile ca mărime. Prezintă rezistență la boala de cerneală și la pătarea frunzelor. Deși puțin răspândite în Europa, constituie un material biologic foarte valoros pentru hibridările intespecifice, cu referire specială pentru rezistența la boli.
S.U.A. Sunt recomandate următoarele soiuri: Crane, un hibrid natural din specia C mollisima, foarte precoce (rodește chiar din anul II de la plantare), cu fructe mari (60 buc/kg); Nanking, cu fructe de calitate superioară; Sleeping Giant, hibrid complex, obținut din fecundarea castanului chinezesc, cu un hibrid japonezo – american, cu fructe mijlocii (80-85 buc/kg), de calitate foarte bună; Orin provine din soiurile chinezești; are fructe de calitate bună, mari (60-65 buc/kg), cu maturare timpurie .
Sortimentul de castan din România
Până în anii '80, nu se poate vorbi de un sortiment de castan, ci doar de unele tipuri individualizate din plantațiile înmulțite secole de-a rândul prin sămânță și drajoni, în principalele centre de cultură.
Astfel, sunt cunoscute populații castanicole de: Bistrița, Horezu, Tismana, Po-lovragi și altele din Oltenia: Berchez, Șomcuta Mare, Tăuții de Sus, Baia Mare, Baia Sprie și altele din județul Maramureș. Dintre aceste populații V. Cociu, T. Gozob, D. Blaja, D. Gorduza, E. Rusu, St. Veres și alții au selecționat o serie de clone valoroase sub aspectul producției, rezistenței la boli și calității fructelor, selecții descrise în „Pomologia României” vol.VI (1967, pag. 625-706), majoritatea introduse în fondul de germoplasmă de la stațiunile de cercetare pentru pomicultură Baia Mare și Tg. Jiu.
Studiul sistematic a unora dintre aceste clone, la SCPP Baia Mare și Tg. Jiu a permis omologarea ca soiuri noi a celor menționate în tabelul 19.1.
În continuare se face descrierea pomologică a soiurilor respective și a unor selecții cu perspective de omologare.
Soiuri zonate în Maramureș
Iza (Sinonime T3). Fructe cu aspect atrăgător, lucioase, mari (12,5g = 80 buc/kg). Conțin 3,8% substanțe proteice, 13,44 % zahăr total, 33,98% amidon. Randamentul în miez = 85,9% (fig. 19.4).
Tabelul 19.1
Soiuri noi autohtone de castan comestibil, recomandate la înmulțire
Maturarea semitardivă (a doua jumătate a lunii septembrie).
Pomul de vigoare mijlocie, foarte productiv, cu bună rezistență la pătarea frunzelor (Mycosphaerella macuUformis) și la dăunătorii Balaninus elefas și Carpocapsa spedana. (fig. 19.5).
Mara (Sinonime TI). Fructe de mărime mijlocie, cu calități gustative excepționale. Conțin 4,26% substanțe proteice, 13,56% zahăr total, 36,84% amidon, randamentul în miez fiind de 85,8%.
Maturarea de recoltare tardivă (a doua jumătate a lunii octombrie).
Pomul este de vigoare mijlocie – mare, cu rezistență satisfăcătoare la principalele boli specifice castanului.
T.18. Fructe mari (), cu aspect comercial foarte atrăgător și calități gustative excelente.
Maturarea de recoltare este semitimpune.
Pomul este de vigoare medie, intră repede pe rod și produce foarte mult.
T.19. Fructe supramijlocii (13,7 g/buc), cu calități gustative foarte bune.
Maturarea de recoltare – semitimpurie .
Pomul semiviguros, precoce și productiv.
Pe lângă soiurile de mai sus, deja omologate, Stațiunea Baia Mare a selecționat o serie de hibrizi interspecifici, caracterizați prin rezistența la pătarea frunzelor, cu pomi de vigoare redusă, intrarea timpurie pe rod (anul IV, V), productivitate mare și fructe foarte mari 32-65 buc/kg (fig. 19.6).
Printre aceștia se pot menționa: 79.01.44; 79.01.45; ; 79.12.33; ; ; etc, care pot fi extinși în zonă, fiind deja verificați în livezile experimentale.
Soiuri zonate în nordul Olteniei
Polovragi: fructe mari de 18-, cu 22,91 % zahăr și 3,75 % substanțe proteice, maturarea foarte timpurie, pomii de vigoare mijlocie, rezistenți la ger și boli, rodesc de timpuriu și regulat.
Gureni: fructe de , bogate în zahăr și amidon, pretabile pentru consum în stare proaspătă, cât și pentru industrializare.
Pomii de vigoare mare, rezistenți la ger și secetă.
Prigoria: fructe de , bogate în zahăr, cu maturarea semitimpurie. Pomi de vigoare medie, productivi, bine adaptați la condițiile zonei, rezistenți la ger, secetă și boli.
Borosteni, portaltoi pentru castan. Imprimă vigoare medie, productivitate și rezistență la secetă. Răsărire bună, puieții pot fi altoiți în primul an de creștere.
Hobița: fructe cu greutate medie de , conțin 21,15% zahăr și 3,56% substanțe proteice. Gust plăcut. Maturare medie.
Pomii de vigoare submijlocie, precoce, foarte productivi.
Tismana: fructe de 10 – , aspectoase, cu gust plăcut, cu maturare timpurie.
Pomii intră repede pe rod, sunt foarte productivi și rezistenți la ger, secetă și boli.
Soiuri străine cu perspectivă de a fi cultivate în România
Alături de soiurile și selecțiile locale de castan comestibil (Castanea sativa Mill.), în țara noastră au fost introduse și se află în curs de evaluare soiuri care provin din alte țări cultivatoare. Aceste soiuri sunt fie de tip european, fie hibrizi interspecifici.
Până în prezent, o serie de soiuri de castan comestibil originare din Franța au dat rezultate bune în zona subcarpatică a Olteniei (Vâlcea, figurile 19.7, 19.8).
În condiții de cultură adecvate, pe soluri acide și fără irigare, aceste soiuri s-au dovedit foarte precoce, producând în anul 5 de la plantare peste fructe/plantă (la o densitate de 123 plante/ha, producția depășește 1,2 t).
Fig. 19.4. Fructe din soiul Iza
Fig. 19.5. Castan comestibil din soiul Iza
Fig. 19.6. Fructe de castan din soiul T.19
Fig. 19.7. Castan comestibil originar din Franța
Fig. 19.8. Exemplar de castan comestibil originar din Franța
Creșterile plantelor sunt viguroase iar din punct de vedere fitosanitar nu sunt probleme majore. Fructele sunt mari (15-) și foarte aspectuoase.
Având în vedere faptul că zona respectivă este favorabilă culturii castanului, aceste soiuri, alături de cele românești, pot constitui un sortiment valoros capabil să asigure o revigorare a culturii acestei specii precum și venituri pentru cultivatori.
Unele dintre soiurile de castan comestibil sunt sub patent și de aceea, înmulțirea lor va fi făcută numai cu acordul proprietarilor și cu respectarea legislației în vigoare.
În continuare prezentăm succint unele dintre soiurile de castan cu perspective de cultură în zona subcarpatică a Olteniei:
Marigoule (hibrid C. crenata x C. sativă). Este un soi francez selecționat de I.N.R.A. în zona Brive. Pomul are vigoare medie-mare, preferă solurile bogate, ușoare și expozițiile sudice. Este sensibil la asfixia radiculară Este precoce și productiv încă din primii ani de la plantare. Prezintă rezistență la boala cernelii și antracnoză în condiții normale de cultură.
Înfloritul florilor femele și mascule are loc la începutul lunii iulie. Florile mascule înfloresc înaintea celor femele, sunt longistaminate și produc mult polen. Produce constant atunci când are asigurați polenizatorii (Maraval, Marsol, Bournette, Precoce Migoule etc).
Fructele au formă larg elipsoidală, sunt mari (14-), de culoare brun închisă (fig. 19.9). Maturarea fructelor se petrece la sfârșitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. Miezul are culoare crem, calitate bună și gust plăcut și se pretează prelucrării. Acest soi face parte din grupa „castanelor” (fructul este poliembrionar în proporție mai mare de 12 %).
Fig. 19.9. Marigoule
Bournette (hibrid C. crenata x C. sativa). Soi francez obținut prin selecție individuală în zona Ardeche de I.N.R.A (fig. 18.10). Pomul are vigoare medie-mare, necesită soluri bogate, ușoare, cu drenaj bun. Este rezistent la antracnoză. înfloritul este de tip protandru, florile mascule înfloresc înaintea celor femele, la sfârșitul lunii iunie, începutul lunii iulie. Florile mascule sunt longistaminate. Este un soi precoce și productiv. Polenizarea se face cu ajutorul soiurilor Marsol, Marigoule și Precoce Migoule. Fructele sunt aspectuoase, mari (15-), de culoare brun deschisă, castanie. Miezul are culoare crem, este de calitate bună și cu gust plăcut, se poate prelucra în diverse moduri. Maturarea fructelor se petrece la începutul lunii octombrie. Soiul face parte din grupa „castanelor” (fructul este poliembrionar).
Précoce Migoule (hibrid natural C. crenata x C. sativa). Soi francez obținut prin selecție în populațiile locale din zona Brive de către I.N.R.A (fig. 19.11). Pomul are vigoare medie, cu port erect. Pentru o bună comportare în plantație necesită portaltoi viguroși. Este un soi cu pretenții medii față de sol, rezistent la antracnoză și tolerant la „boala cernelii”, precoce la intrarea pe rod. înfloritul este protandru, florile mascule, longistaminate, înfloresc cu circa 10 zile înaintea celor femele. Polenizatorii adecvați sunt Maraval, Marsol, Bournette, Marigoule etc. Fructele sunt de mărime medie-mare (13-), cu formă eliptic-triunghiu-lară și de culoare brun-deschisă. Miezul are culoarea crem și este dulce, pretabil pentru prelucrare. Maturarea fructelor se petrece la sfârșitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie. Soiul este clasificat în grupa „castanelor” datorită procentului de peste 12 % fructe poliembrionare.
Marissard (hibrid C. sativa x C. crenata). Soi francez obținut de I.N.R.A. Pomul are vigoare medie, port semi-erect (fig. 19.12). Are comportare bună față de boli și dăunători, este precoce în ceea ce privește producția de fructe. înfloritul este protandru și are loc la începutul lunii iulie. Soiul necesită polenizatori: Maraval, Marsol, Bournette, Marigoule, Precoce Migoule etc. Fructele sunt mari (13-), aspectuoase, cu formă transversal elipsoidală, de culoare brun-închis. Miezul are gust bun, dulce. Maturarea fructelor se realizează în luna octombrie. Soiul face parte din grupa „maroanelor”.
Maraval (hibrid natural C. crenata x C. sativa). Este un soi originar din Franța unde a fost obținut de I.N.R.A (fig. 19.13). Pomul este mediu viguros, cu port semi-erect, necesită soluri fertile, cu drenaj bun. Soiul este rezistent la antracnoză „boala cernelii” în condiții normale de cultură. Intrarea pe rod este timpurie. înfloritul este protandru, iar florile mascule sunt longistaminate. Polenizatorii acestui soi sunt: Precoce Migoule, Marsol, Bournette, Marigoule, etc. Fructele au peste 20-, de formă larg elipsoidală și de culoare brun închis. Miezul are gust plăcut, dulce, de culoare crem. Maturarea fructelor are loc în luna octombrie. Soiul face parte din grupa „maroanelor” (procent foarte mic de fructe poliembrionare. Se pretează utilizării ca portaltoi de vigoare medie pentru celelalte soiuri, în vederea creșterii densității de plante la unitatea de suprafață. Se înmulțește ușor prin marcotaj și prin butași verzi.
Marsol (hibrid natural C. crenata x C. sativa). Soi obținut prin selecție în populațiile locale de castan în zona Ardeche de I.N.R.A. (Franța, fig. 19.14). Portul este viguros, semi-erect. Este precoce, productiv, rezistent la boli. înfloritul este de tip protandru, florile mascule sunt longistaminate. Pentru a produce constant sunt necesari polenizatori. înfloritul florilor femele are Ioc la începutul lunii iulie. Fructele au mărime medie-mare (18-), formă larg ovată și culoare brun închisă. Miezul este dulce, plăcut la gust, se poate folosi și pentru prelucrare. Maturarea fructelor este destul de timpurie (începutul lunii octombrie). Soiul Marsol este inclus în grupa „maroanelor”, datorită fructelor de tip monoembrio-nar. Se poate înmulți prin altoire, marcotaj și butași verzi. Este studiat pentru a fi utilizat și ca portaltoi.
Marron Comballe. Este un soi francez care face parte din specia Castanea sativa (fig. 19.15). Pomul este mediu viguros, cu port semi-erect. Necesită soluri bine drenate, cu fertilitate medie. Este sensibil la antracnoză. Intrarea pe rod se produce destul de devreme (din anul 5 de la plantare). Datorită florilor mascule de tip astaminat, necesită polenizatori. Aceștia pot fi soiurile cu flori de tip longistaminat (cele menționate anterior). Fructele au în medie 15-, au aspect frumos, formă transversal larg elipsoidală și culoare brun-roșietică. Miezul este de calitate bună, dulce, pretabil diverselor prelucrări. Maturarea fructelor se petrece după mijlocul lunii octombrie. Fructul este de tip poliembrionar.
Fig. 19.10. Bournette Fig. 19.11. Précoce Migoule
Fig. 19.12. Marissarde Fig. 19.13. Maraval
Fig. 19.14. Marsol Fig. 19.15. Marron Comballe
Cercetări privind ameliorarea genetică a castanului Centre de cercetare și obiective de ameliorare
Principalul obiectiv internațional pentru castan, este crearea de soiuri performante ca producție și rezistență genetică la două boli grave: cancerul scoarței -Bark (Cryphonectria parasitica) și boala de cerneală (Phytophtora spp). INRA -Franța are un program de obținere a noi portaltoi prin hibridări interspecifice (crenata x sativa), cu rezultate concrete, pentru rezistență la boala de cerneală.
Programe relativ vechi există în SUA și Elveția, având ca obiectiv rezistența la cancerul scoarței, dar încă nu sunt rezultate. Există un program de colaborare internațională între Portugalia (INIA Alcobaca), Spania (Stațiunea forestieră Louriza) și Franța (INRA Bordeaux), pentru rezistența soiurilor la boala de cerneală.
În România, deși s-a făcut selecție clonală din flora spontană și semiculti-vată încă din perioada 1953-1955 (V. Cociu), cum s-a menționat deja, un program de ameliorare genetică propriu-zisă a demarat abia în anul 1979 la Stațiunea de Cercetare Pomicolă Baia Mare (Popa Ispas, 1978), având ca obiective: pomi de vigoare mică și mijlocie, vizând intensivizarea culturii castanului; precocitate de rodire (anul 5 -7 de la plantare); productivitate ridicată; fructe mari și foarte mari (55 -95 bucăți /kg), ușor detașabile de involucru, rezistență genetică la pătarea frunzelor și crăparea scoarței, capacitate bună de adaptare ecologică în zonă.
S-a început prin asigurarea surselor de gene (banca de gene), astfel că în perioada 1975 – 1977 au fost colectate și studiate 56 de specii, soiuri și selecții, ceea ce a permis identificarea unor genitori corespunzători obiectivelor de ameliorare propuse.
În acest scop au fost utilizate: soiurile românești Iza și Mara, precum și alte biotipuri valoroase, pentru productivitate mare și adaptare bună în zonă; soiurile japoneze Tamba, Izuma, Tsukuba și Ishizuki pentru precocitate de rodire, vigoare redusă a pomilor, mărimea fructelor și rezistența bună la bolile specifice castanului.
În parcelele experimentate sunt deja evidențiate 15 selecții provenite din hibridări interspecifice, care pot fi omologate.
Studiul hibridologic în FI (Popa îs. 1987) a scos în evidență câteva aspecte, de real folos pentru lucrările viitoare. Astfel:
– hibrizi de tipul Castanea sativa x Castanea sativa s-au dovedit sensibili la pătarea frunzelor (Mycosphaerella maculiformis Pers. Schrost) în proporție de 100%;
– folosirea ca genitori materni a soiurilor japoneze determină maturarea timpurie a fructelor, la majoritatea hibrizilor;
– soiurile europene Iza, T2 și Italia 2-6, precum și cele japoneze Tsukuba, Tamba și Ishizuki transmit descendenților însușirea de productivitate foarte ridicată;
– fructe foarte mari au descendenții soiurilor japoneze Ishizuki, Tamba și Tsukuba în combinație cu Iza, T2 și Italia 2-6;
– în cazul hibridării interspecifice C. sativa x C. crenata, descendenții moștenesc, cu precădere, vigoarea și alte particularități (forma coroanei, tipul lăstarilor și a frunzelor) de la Castanea sativa, sau au caractere intermediare.
19.6. Tehnologia culturii castanului comestibil
Tehnologia obținerii materialului săditor
Castanul se înmulțește atât generativ, cât și vegetativ.
Înmulțirea pe cale generativă (prin semințe), deși nu asigură transmiterea întocmai a însușirilor plantei mamă, provocând o variabilitate mare, dă totuși rezultate bune, cu deosebire atunci când se aleg cu suficientă grijă plantele destinate înmulțirii. în acest scop se vor folosi ca seminceri pomii sănătoși care produc fructe mari, și cu gust plăcut. Recoltarea se va face la maturarea deplină, cât mai târziu posibil.
Semănatul în școala de puieți se face toamna, imediat după recoltarea fructelor, sau primăvara, cu semințe stratificate în prealabil.
Păstrarea castanelor până la însămânțarea de toamnă se face cu tot cu învelișul în care au crescut (în involucru), punându-le în grămezi nu prea mari, care se acoperă cu frunze.
Pentru iarnă, peste frunze se pune un strat gros de zăpadă. Stratificarea se poate face și în nisip. în acest caz însă multe semințe putrezesc. însămânțarea de toamnă, pe lângă faptul că aduce însemnate economii, asigură puieți mai mulți și mai buni.
La Stațiunea de Cercetări Pomicole Baia Mare procentul de puieți răsăriți a fost de 56,7 – 75,2% din total semințe semănate.
Pentru ca lucrările de întreținere să poată fi executate mecanizat, castanele în involucru se seamănă la între rânduri și pe rând, punând câte 2-3 fructe într-un loc. Adâncimea de semănat este de 6 – . Peste semănătură se aștern paie, frunze uscate sau bălegar păios, care se ridică primăvara la începutul răsăririi. întrucât puieții cresc greu în primul și al doilea an, se transplantează în câmpul 1 al pepinierei abia în anul al treilea, primăvara, la distanța de între rânduri și pe rând. Cu acest prilej se cere cea mai mare atenție pentru a scoate rădăcinile întregi și a le feri de vânt și soare. Ca și la nuc, nu se taie nimic, cu ocazia plantatului. în școala de altoit puieții stau 3-4 ani dându-le îngrijirile obișnuite în pepinieră. Lăstarii de pe trunchi se ciupesc la 3 – 4 frunze și se taie la inel când au grosimea unui creion. Proiectarea coroanei se începe atunci când pomii au înălțimea de 120 – .
– înmulțirea vegetativă se poate face prin altoire și prin marcotaj. Rezultate bune s-au obținut prin altoirea în ochi dormind și altoirea în fluer, executată primăvara, când începe circulația intensă a sevei. Tehnica altoitului, ca și îngrijirile ce se dau altoilor sunt identice cu cele de la nuc. Ca portaltoi pot servi puieții de castan sau cei de stejar, când au grosimea de la colet.
– înmulțirea prin marcotaj dă, de asemenea, rezultate bune.
– în acest scop sunt folosiți lăstarii dați din butucii pomilor tăiați sau cei care dau înjurai pomilor mari.
Marcotaj ui se face când lăstarii au grosimea unui creion, la sfârșitul lunii mai, începutul lui iunie și este precedat de următoarele lucrări: defolierea lăstarilor pe lungime de de la bază; înlăturarea lăstarilor prea groși sau prea subțiri; ștrangularea lăstarilor cu o sârmă subțire, suficient de strâns ca să încetinească circulația sevei elaborate și să favorizeze emiterea rădăcinilor; mu-șuroirea cu un strat de pământ ușor (turbă + nisip), înalt de 25 – , acid (pH= 5,5 – 6).
La Stațiunea de Cercetare și Producție Pomicolă Baia Mare s-au obținut 70 -80% marcote înrădăcinate, după 1-2 ani, funcție de umiditatea și temperatura din anul respectiv (fig. 19.16).
Multe tipuri de castan au și capacitatea puternică de drajonare, astfel că formează un adevărat tufiș în jurul trunchiului, o familie cu descendenți omogeni, de vârste diferite.
Alegerea și pregătirea terenului pentru plantații
Castanul nu suportă solurile argiloase, impermeabile, cele cu exces de umiditate, calcaroase sau cu pH bazic (peste 6,5). De aceea, plantațiile vor fi amplasate pe soluri permeabile și bine aerisite.
Fig. 19.16. Marcote înrădăcinate
Specia preferă pantele însorite, cu expoziție sudică, vestică și estică, situate la altitudini de 100 – . în țările cu climat mediteranean ca: Spania, Portugalia, Italia, sudul Franței, cultura reușește și la altitudine.
În România, castanul găsește condiții corespunzătoare de climă și sol în județele Maramureș și Gorj și în unele microzone din județele Satu Mare, Bihor, Arad, Timiș, Caras Severin, Hunedoara, Mehedinți etc. Pentru cultura intensivă sunt necesare terenuri mecanizabile, cu pante relativ uniforme, sau care, prin aplicarea unor lucrări de amenajare antierozională, de nivelare și terasare, pot deveni mecanizabile. Dar cum terenurile destinate pomiculturii sunt oarecum limitate, castanul poate fi plantat și pe terenuri cu pante mai mari de 10 – 12% ne-terasabile și nemecanizabile. în aceste situații este necesar să se valorifice măcar unii factori de intensivizare a culturii, ca de exemplu: soiuri și biotipuri selecționate, densitate mai mare, fertilizare optimă, terasare individuală etc.
Pregătirea terenului constă în lucrări de defrișare a vegetației lemnoase și ar-bustoide, îndepărtarea acestora, nivelarea de bază, terasarea și scarificarea, fertilizarea de bază, pichetatul, săparea gropilor și fertilizarea la groapă.
Dacă terenul nu este „ideal” pentru cultura castanului se admit unele excepții de la tehnologia înființării. Astfel: pe solurile superficiale sau cu strat subțire, pe terenuri cu panta mai mare de 20%, care nu permit executarea unor terase continui, suficient de late pentru amplasarea a 2 – 3 rânduri de pomi, se va renunța la lucrările de scarificare, desfundare și fertilizare de bază; în condițiile solurilor subțiri și dacă panta terenului permite, se va executa doar o arătură la 20 – adâncime, renunțând la desfundare; pe terenuri cu pante nemecani-zabile se vor executa terase individuale cu dimensiuni de 2 x .
Ca fertilizare de bază se recomandă câte 80- N/ha, 80-100 kg/ha fosfor (P2O5) și 150 – 200 kg/ha potasiu (K2O), împrăștiate pe toată suprafața, iar la groapă câte P2O5 și K2O și câte 25 – gunoi de grajd bine fermentat.
Pe terenul desfundat gropile pentru plantare pot avea dimensiuni de 0,5 x 0,5 x , dar pe cel nedesfundat vor fi de 1,0 x 1,0 x .
In ceea ce privește distanțele de plantare, având în vedere specificul de creștere a castanului, se recomandă 6 x pentru soiurile de vigoare mai redusă (ex. Iza, Mara) și 8 x pentru cele mai viguroase (maximum 200 pomi/ha). Aceste distanțe asigură un grad corespunzător de folosire a terenului în primii 15 -20 de ani, spațiu nutritiv suficient și o bună iluminare a coroanei.
Mai târziu, dacă va fi nevoie, se vor putea rări pomii, folosindu-i ca masă lemnoasă.
Soiurile și polenizatorii îor
Dat fiind că practic toate soiurile și biotipurile cunoscute la noi sunt auto-incompatibile, este absolut necesar să se planteze pe lângă soiul de bază și 1-2 soiuri polenizatoare (cel puțin 20% din totalul pomilor) alternând: 2-3 rânduri soi de bază, 1-2 rânduri soi polenizator.
Este necesar ca soiul polenizator să aibă florile mascule de tip longistaminat și cu producție abundentă de polen (ex. Mara, Hobița etc).
Plantarea pomilor
Mai mult decât la alte specii pomicole, la castan, manipularea pomilor cu ocazia scoaterii lor din pepinieră, stratificarea provizorie, scoaterea de la stratificare, transportul până la locul plantării, pregătirea pomului pentru plantat etc. sunt de o importanță deosebită, pentru reușita plantației.
In toate aceste ocazii trebuie luate măsuri de protejare a rădăcinilor, care se deshidratează foarte ușor, acoperindu-le cu paie umede, folie de plastic etc, ferindu-le de soare și vânt. înainte de plantare, rădăcinile se fasonează și se mocirlesc.
Pomii mocirliți se transportă și se repartizează la groapă în ritm corelat cu cel de plantarea lor . Nu se vor planta mai adânc decât au fost în pepinieră și se va tasa bine pământul în jurul rădăcinilor. Plantarea se poate executa atât toamna cât și primăvara. Este indicat să se folosească pomi de 1 an (vergi), care asigură o prindere și creștere mai bună.
Tăierea pomilor și formele de coroană
În primul an după plantare tăierea de formare se amână până la pornirea în vegetație, pentru a împiedica deshidratarea porțiunii de sub tăieturi. Varga se scurtează la 1,0 – , iar eventualele ramuri anticipate se lasă intacte. în timpul vegetației, când lăstarii au 8 lungime, se aleg cei cu poziție corespunzătoare tipului de coroană dorit, iar ceilalți se elimină.
Ca forme de coroană se pot folosi piramida neetajată rărită, care se formează ușor și vasul, indicat mai ales la soiurile cu unghi de ramificare mare față de ax.
Distanța de inserare a șarpantelor pe ax trebuie să fie de 15-, în spirală, iar distanța pe verticală între două șarpante suprapuse va fi de 40-.
Tăierile de formare durează 4-5 ani. După această vârstă (A. Lazăr, îs. Popa, A. Gallow, 1989) nu se mai execută tăieri, exceptând unele corecturi pentru eliminarea ramurilor de prisos sau a celor uscate, bolnave. Totuși, cercetări speciale făcute la Stațiunea Tg. Jiu (Păducel C, Tomescu I., 1999) au arătat că tăierile în verde, la pomii pe rod au o influență însemnată asupra creșterii și productivității castanului.
Intervențiile asupra pomilor constau în scurtarea lăstarilor, respectiv îndepărtarea vârfului erbaceu deasupra ultimei frunze mature, sau la un anumit număr de frunze (3-4), când lăstarul depășește 25 – lungime. Operația se efectuează în prima și a doua decadă a lunii iulie și prima decadă din august.
S-a constatat că, indiferent de data aplicării tăierilor în verde, în primăvara anului următor, la nivelul fiecărei șarpante și subșarpante, unde s-au aplicat operațiile în verde, au apărut lăstari purtători de rod. Numărul acestor lăstari este mai mare cu 12,5 – 27,1% față de pomii martor (fără tăieri în verde). Ca urmare și producția de fructe a fost superioară martorului, sporul de producție fiind cuprins între 2,0 și 3,5 kg/pom. Reiese că prin tăieri în verde se asigură garnisirea mai bună a ramurilor de schelet cu ramuri laterale.
Lucrări de întreținere a solului
În plantațiile tinere, situate pe terenuri mecanizabile, se pot face culturi intercalate între rândurile de pomi, cărora li se aplică tehnologia specifică. Pe rândul de pomi, sau în cazul celor plantați în gropi individuale terenul se menține curat de buruieni prin 3-4 lucrări superficiale.
Folosirea unor culturi agricole cu talie joasă are ca efect îmbunătățirea proprietăților fizico-chimice ale solului și obținerea unor produse suplimentare, care, în final duc la reducerea duratei de amortizare.
Experiențele efectuate la Stațiunile de Cercetare Baia Mare și la Tg. Jiu au arătat că, în primii 10 ani de la plantare, cele mai eficiente culturi (în ordine des-crescândă) sunt: căpșunul, fasolea, cartoful (Tetileanu C, 1994)
Fertilizarea
In primii 5 ani după plantare se vor aplica următoarele îngrășăminte chimice: azot, fosfor și potasiu – câte substanță activă la pom/anual și câte 20-30 t/ha gunoi de grajd, o dată la 4 ani. Această fertilizare asigură o creștere a lăstarilor de 3 ori mai mare decât la pomii nefertilizați și intrarea pe rod cu 2 ani mai devreme. în primii 5 ani de rodire s-a obținut o medie de 6,0 kg/pom fructe față de 0,8 kg/pom, în cazul pomilor nefertilizați (Lazăr A, Pop A., Popa îs., 1977).
În livezile cu pomi de peste 50 de ani s-au obținut, de asemenea, sporuri însemnate de recoltă prin aplicarea a 120 – N, 60 – P5O5 și 120 – K2O la hectar.
Pentru culturile intercalate se vor aplica doze suplimentare de îngrășăminte chimice, după tehnologia specifică fiecăreia.
Experiențe special organizate la SCPP Tg. Jiu (Tomescu I., Păducel C, 1994) au demonstrat, mai întâi, influența pozitivă a îngrășămintelor asupra solului respectiv: aciditatea este corectată pozitiv, acolo unde s-a folosit gunoiul de grajd, în cantitate de 50 t/ha; fosforul are valori reduse în variantele în care nu s-au aplicat îngrășăminte organice și chimice, ca urmare a acidității mai mari, care determină blocajul fosforului în complexul coloidal al solului; în urma aplicării îngrășămintelor organice, complexate cu îngrășămintele chimice, după 8 ani de experimentare se observă o ușoară îmbunătățire a principalelor constante hidro-fizice și a texturii, cu influențe pozitive asupra regimului aerohidric al solului; în variantele unde îngrășămintele organice sunt complexate cu cele chimice, în diferite doze, indiferent de sistemul de întreținere, producția de fructe, cumulată pe 8 ani de rod, este mai mare, cuprinsă între 6,3 și 7,4 t/ha.
Cel mai mare spor de producție, respectiv 7,10 kg/pom, față de martor, s-a obținut acolo unde s-au aplicat: 50 t/ha gunoi de grajd, 120 kg/ha N, 80 kg/ha P5O5 și 80 kg/ha K2O. Bune rezultate a dat și varianta cu 50 t/ha gunoi de grajd + 60 kg/ N/ha + P2O5/ha + K2O/ha.
Soi de castan
B I B L I O G R A F I E
Amzăr V., Braniște N., 1983 – Sensibilitatea în câmp a unor soiuri de măr, la atacul de rapăn și făinare. Lucrări științifice I.C.RE, vol. X.
Baicu T. și col., 1994 – First Occurence of fire blight in România, Bull. OEPP/EPPO, nr. 24
Baldini E., 1976 – Arboricoltura, Librăria Universitaria, Bologna, Italia.
Bădescu Gh. Și col., 1984 – Soiuri valoroase de afin cu tufa înaltă pentru diverse zone de cultură din România, Revista Horticultura, nr. 6
Bălan Viorica, 1986 – Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de cais în România, Horticultura, nr. 10
Bălan Viorica, 1991 – Contribuții și perspective privind completarea sortimentului de cais cu soiuri extratimpurii, timpurii și semitimpurii în zona Câmpiei Române, Horticultura, nr. 5
Bordeianu Th., Constantinescu N. ș.a., 1965 – Cireșul și vișinul. Pomologia RSR, vol. IV Ed. Academiei, București.
Bordeianu T., Cociu V., Stanciu Gh., 1969: Determinator pomicol, soiuri de fructe, Vol.II. Edit.Agrosilvică, București.
Botar A., 1990 – Îmbunătățirea sortimentului de coacăz negru pentru Centrul Transilvaniei, Revista Horticultura, nr. 2.
Botu I., 1987: Cultura intensivă a alunului, Redacția de propagandă tehnică agricolă. București.
Botu I., 1984: Procedee tehnologice noi de înmulțire vegetativă a alunului,Lucrări științifice I.C.P.P. Vol. XI.
Botu I. Turcu Elena, Achim Gh., 1987: Rezultatele cercetărilor privind înmulțirea vegetativă a alunului, Lucrări științifice I.C.P.P. Mărăcineni. Vol. XV.
Botu I., 1994 – Ameliorarea plantelor horticole, Reprografia Univ. .
Botu M., Achim Gh., Botu I., 1995 – Selecții de nuc din jud. Vâlcea cu perspective de omologare, Lucrări științifice Simpozionul „Probleme actuale ale modernizării culturii nucului”, Craiova, 33-43.
Brad I., 2002 – Cătina albă – o farmacie într-o plantă
Braniște N., Parnia P., 1986 – Cultura părului, Ed. Ceres, București.
Braniște N., Andrieș N., 1990 – Soiuri rezistente la boli și dăunători în pomicultură, Ed. Ceres, București.
Braniște N., Duțu L, 1997 – Contribuții românești la ameliorarea genetică a soiurilor și portaltoilor (1951 – 1996) în I.C.P.P. – 30 de ani de activitate, Ed. Dosoftei, .
Braniște N., 1998 – Soiurile cu rezistență genetică la boli și perspectivele comercializării lor, Rev. Hortus, nr. 6.
Braniște N., Amzăr Valentina, 2000 – Cultura mărului, Ed. Geea, Rm.Vâlcea.
Braniște N. ș.a., 2002 – Catalog de soiuri și material săditor pomicol – Ghid pepinieristic, Ed. Ceres, București.
Cepoiu N., 1991 – Conducerea și comportarea prunului în sistemul de coroană fus-subțire, Lucrări științifice IANB, Seria B, Vol. XXXIV
Cepoiu N., 2000 – Strategii de viitor pentru cultura mărului, Agricultorul român, nr. 6.
Cociu V., Braniște N., 1983 – Soiuri și hibrizi de măr rezistenți la boli. Din contribuția cercetării științifice la producere materialului săditor pomicol liber de viroze, Cluj.
Cociu V., 1984 – Realizări în ameliorarea pomilor, Rev. Horticultura, nr. 8.
Cociu V., Braniște N. și colab., 1992 – Cercetări privind modernizarea sortimentului de plante pomicole, I.C.P.P. -25 de ani de activitate, Ed. Mavis, București.
Cociu V., 1999 – Progrese în ameliorarea plantelor horticole în România, Ed. Ceres, București.
Cociu V., Botu I., Șerboiu L., 1999 – Progrese în ameliorarea plantelor horticole din România, vol. I (pomicultura), Editura Ceres.
Cosmulescu Sina, 2000 – Contribuții privind biologia înfloritului și polenizării la nuc (Juglans regia L.). Teză de doctorat, USAMV București.
Cociu V, Stanciu Gh, 1973: Alunul și migdalul, Colecția Ceres, București.
Cociu V., 1954: Migdalul, Editura Agrosilvică București.
Cociu V., 1961: Migdalul, în „Pomicultura specială”, Editura Agrosilvică, București.
Cociu V., 1967: Migdalul. în „Pomologia RS România”, vol VI. Edit. Academiei Române.
Cociu V., Ionescu P.R., 1992: Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de migdal pentru condițiile din Dobrogea, Lucrările științifice ale ICPP Pitești – Mărăcineni, vol. XV. Editura Tehnică Agricolă, București.
Drăgănescu E., 1998 – Pomicultură, Ed. Mirton, Timișoara
Dordea Irina, 1987: Cartea dulciurilor, București.
Ghena N., Mihăescu Gr., 1966 – Pomologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București.
Ghena N. ș.a., 1976 – Comportement de quelques varietes de poirier greffes sur differents portegreffes en Roumanie, Acta Horticulturae, nr. 69
Ghena N., Drăgănescu E., 1976 – Recherches sur l'induction florale chez le poirier, Acta Horticulturae, nr. 69
Ghena N. Ș.A., 1977 – Pomicultura generală și specială. Ed. Didactică și Pedagogică, București.
Ghena N., Braniște N., 1978 – Comportarea în cultură a unor soiuri de păr recent create sau introduse în țară în vederea îmbunătățirii sortimentului, Rev. Horticultura, nr. 9.
Godeanu I., 1975 – Contribuții la stabilirea unor indici agrobiologici în cultura nucului din Oltenia, Teză de doctorat, Craiova.
Godeanu I., Sina Cosmulescu, Baciu A., 1997 – Selecții noi pentru cultura intensivă a nucului, Analele Univ. Craiova, vol. II (XXXVIII).
Gorduza D., 1954: Cultura castanului comestibil în regiunea Baia Mare, Rev. Grădina, via și livada nr. 12.
Hoza Dorel, 2000 – Pomologie, Editura Prahova, Ploiești.
ioachim elena, 1990: Comportarea unor soiuri de alun, față de principalele boli și dăunători în condițiile județului Vâlcea, Lucrări științifice I.C.P.P. vol. 18.
Ivașcu A., Murvai M., 1984 – Recomandări privind tăierile la piersic, Horticultura, nr. I
Ivașcu A., 2001 – Să redescoperim piersicul, Editura Crisbook Universal, București
Lazăr A., Popa Ispas, Smoczer Maria, 1989: Producerea materialului săditor la castanul comestibil prin altoire ,SCPP Baia Mare: Cercetarea științifică în slujba producției pomicole (1969-1989). Redacția de propagandă tehnică agricolă. București.
Pîntea Maria, 1996 – Unele particularități embriologice ale autopolenizării nucului, Cercetări de Genetică Vegetală și Animală, Timișoara.
Pîntea Maria, 1998 – Sistemul reproductiv al nucului (Juglans regia L.); Autoreferatul Tezei de doctorat habilitat în științe biologice, Chișinău.
Păducel Constantin, Tomescu Ion, 1999: Cercetări privind influența tăierilor în verde și perioada de aplicare – la castan „40 de ani de activitate în slujba horticulturii”. Volum omagial editat la Târgu -Jiu.
Popa Ispas, Lazăr Andrei, 1989: Stabilirea sortimentului la castanul comestibil SCPP Baia Mare: Cercetare științifică în slujba producției pomicole (1969-1989). Redacția de propagandă tehnică agricolă. București.
Rati I.V., 2001 – Mărul – pasiune și afacere, Ed. .
Stanică F., 1999 – Microînmulțirea plantelor horticole și alte tehnici de cultură „in vitro”. Editura Grand-București.
Șcheau V., 1998 – Migdalul, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea
Teaci D. și col., 1985 – Influența condițiilor de mediu asupra creșterii pomilor în România, Ed. Ceres, București
Sarca Gheorghe, 2006 – Pomicultură generală, Editura Universității din Oradea.
Sarca Gheorghe, 2007 – Tehnologia prelucrării produselor agricole, Editura Universității din Oradea.
Tomescu I., Păducel C, 1993: Cercetări cu privire la stabilirea unor forme optime de coroană la castanul comestibil, în condițiile din nordul Olteniei, Lucrări științifice ICPP Pitești, vol. XVI.
Tomescu I., Păducel C, 1994: Cercetări privind stabilirea sistemului optim de fertilizare în plantațiile intensive de castan pe rod „35 de ani de activitate a Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă Tg. Jiu”.
Turcu Elena, 1997: Cercetări privind îmbunătățirea sortimentului de alun în zona subcarpatică a Olteniei, Teză de doctorat. Univ.Craiova.
Valnet J., 1987 – Tratamentul bolilor prin fructe, legume și cereale, Editura Ceres, București.
***, 1997 – Memorator horticol, Pomicultura, Artprint, București
***, 1998 – FAO Production Yearbook, vol. 52.
*** FAO: BYB. Vol.47 – 1993: FAO PYB – vol. 52 – 1998.
*** FAO production 1994, vol. 48.
***, 2002 – Proceeding of the eighth International Symposium on Pear, vol.I-II, Acta horticulturae nr. 596,
B I B L I O G R A F I E
Amzăr V., Braniște N., 1983 – Sensibilitatea în câmp a unor soiuri de măr, la atacul de rapăn și făinare. Lucrări științifice I.C.RE, vol. X.
Baicu T. și col., 1994 – First Occurence of fire blight in România, Bull. OEPP/EPPO, nr. 24
Baldini E., 1976 – Arboricoltura, Librăria Universitaria, Bologna, Italia.
Bădescu Gh. Și col., 1984 – Soiuri valoroase de afin cu tufa înaltă pentru diverse zone de cultură din România, Revista Horticultura, nr. 6
Bălan Viorica, 1986 – Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de cais în România, Horticultura, nr. 10
Bălan Viorica, 1991 – Contribuții și perspective privind completarea sortimentului de cais cu soiuri extratimpurii, timpurii și semitimpurii în zona Câmpiei Române, Horticultura, nr. 5
Bordeianu Th., Constantinescu N. ș.a., 1965 – Cireșul și vișinul. Pomologia RSR, vol. IV Ed. Academiei, București.
Bordeianu T., Cociu V., Stanciu Gh., 1969: Determinator pomicol, soiuri de fructe, Vol.II. Edit.Agrosilvică, București.
Botar A., 1990 – Îmbunătățirea sortimentului de coacăz negru pentru Centrul Transilvaniei, Revista Horticultura, nr. 2.
Botu I., 1987: Cultura intensivă a alunului, Redacția de propagandă tehnică agricolă. București.
Botu I., 1984: Procedee tehnologice noi de înmulțire vegetativă a alunului,Lucrări științifice I.C.P.P. Vol. XI.
Botu I. Turcu Elena, Achim Gh., 1987: Rezultatele cercetărilor privind înmulțirea vegetativă a alunului, Lucrări științifice I.C.P.P. Mărăcineni. Vol. XV.
Botu I., 1994 – Ameliorarea plantelor horticole, Reprografia Univ. .
Botu M., Achim Gh., Botu I., 1995 – Selecții de nuc din jud. Vâlcea cu perspective de omologare, Lucrări științifice Simpozionul „Probleme actuale ale modernizării culturii nucului”, Craiova, 33-43.
Brad I., 2002 – Cătina albă – o farmacie într-o plantă
Braniște N., Parnia P., 1986 – Cultura părului, Ed. Ceres, București.
Braniște N., Andrieș N., 1990 – Soiuri rezistente la boli și dăunători în pomicultură, Ed. Ceres, București.
Braniște N., Duțu L, 1997 – Contribuții românești la ameliorarea genetică a soiurilor și portaltoilor (1951 – 1996) în I.C.P.P. – 30 de ani de activitate, Ed. Dosoftei, .
Braniște N., 1998 – Soiurile cu rezistență genetică la boli și perspectivele comercializării lor, Rev. Hortus, nr. 6.
Braniște N., Amzăr Valentina, 2000 – Cultura mărului, Ed. Geea, Rm.Vâlcea.
Braniște N. ș.a., 2002 – Catalog de soiuri și material săditor pomicol – Ghid pepinieristic, Ed. Ceres, București.
Cepoiu N., 1991 – Conducerea și comportarea prunului în sistemul de coroană fus-subțire, Lucrări științifice IANB, Seria B, Vol. XXXIV
Cepoiu N., 2000 – Strategii de viitor pentru cultura mărului, Agricultorul român, nr. 6.
Cociu V., Braniște N., 1983 – Soiuri și hibrizi de măr rezistenți la boli. Din contribuția cercetării științifice la producere materialului săditor pomicol liber de viroze, Cluj.
Cociu V., 1984 – Realizări în ameliorarea pomilor, Rev. Horticultura, nr. 8.
Cociu V., Braniște N. și colab., 1992 – Cercetări privind modernizarea sortimentului de plante pomicole, I.C.P.P. -25 de ani de activitate, Ed. Mavis, București.
Cociu V., 1999 – Progrese în ameliorarea plantelor horticole în România, Ed. Ceres, București.
Cociu V., Botu I., Șerboiu L., 1999 – Progrese în ameliorarea plantelor horticole din România, vol. I (pomicultura), Editura Ceres.
Cosmulescu Sina, 2000 – Contribuții privind biologia înfloritului și polenizării la nuc (Juglans regia L.). Teză de doctorat, USAMV București.
Cociu V, Stanciu Gh, 1973: Alunul și migdalul, Colecția Ceres, București.
Cociu V., 1954: Migdalul, Editura Agrosilvică București.
Cociu V., 1961: Migdalul, în „Pomicultura specială”, Editura Agrosilvică, București.
Cociu V., 1967: Migdalul. în „Pomologia RS România”, vol VI. Edit. Academiei Române.
Cociu V., Ionescu P.R., 1992: Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de migdal pentru condițiile din Dobrogea, Lucrările științifice ale ICPP Pitești – Mărăcineni, vol. XV. Editura Tehnică Agricolă, București.
Drăgănescu E., 1998 – Pomicultură, Ed. Mirton, Timișoara
Dordea Irina, 1987: Cartea dulciurilor, București.
Ghena N., Mihăescu Gr., 1966 – Pomologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București.
Ghena N. ș.a., 1976 – Comportement de quelques varietes de poirier greffes sur differents portegreffes en Roumanie, Acta Horticulturae, nr. 69
Ghena N., Drăgănescu E., 1976 – Recherches sur l'induction florale chez le poirier, Acta Horticulturae, nr. 69
Ghena N. Ș.A., 1977 – Pomicultura generală și specială. Ed. Didactică și Pedagogică, București.
Ghena N., Braniște N., 1978 – Comportarea în cultură a unor soiuri de păr recent create sau introduse în țară în vederea îmbunătățirii sortimentului, Rev. Horticultura, nr. 9.
Godeanu I., 1975 – Contribuții la stabilirea unor indici agrobiologici în cultura nucului din Oltenia, Teză de doctorat, Craiova.
Godeanu I., Sina Cosmulescu, Baciu A., 1997 – Selecții noi pentru cultura intensivă a nucului, Analele Univ. Craiova, vol. II (XXXVIII).
Gorduza D., 1954: Cultura castanului comestibil în regiunea Baia Mare, Rev. Grădina, via și livada nr. 12.
Hoza Dorel, 2000 – Pomologie, Editura Prahova, Ploiești.
ioachim elena, 1990: Comportarea unor soiuri de alun, față de principalele boli și dăunători în condițiile județului Vâlcea, Lucrări științifice I.C.P.P. vol. 18.
Ivașcu A., Murvai M., 1984 – Recomandări privind tăierile la piersic, Horticultura, nr. I
Ivașcu A., 2001 – Să redescoperim piersicul, Editura Crisbook Universal, București
Lazăr A., Popa Ispas, Smoczer Maria, 1989: Producerea materialului săditor la castanul comestibil prin altoire ,SCPP Baia Mare: Cercetarea științifică în slujba producției pomicole (1969-1989). Redacția de propagandă tehnică agricolă. București.
Pîntea Maria, 1996 – Unele particularități embriologice ale autopolenizării nucului, Cercetări de Genetică Vegetală și Animală, Timișoara.
Pîntea Maria, 1998 – Sistemul reproductiv al nucului (Juglans regia L.); Autoreferatul Tezei de doctorat habilitat în științe biologice, Chișinău.
Păducel Constantin, Tomescu Ion, 1999: Cercetări privind influența tăierilor în verde și perioada de aplicare – la castan „40 de ani de activitate în slujba horticulturii”. Volum omagial editat la Târgu -Jiu.
Popa Ispas, Lazăr Andrei, 1989: Stabilirea sortimentului la castanul comestibil SCPP Baia Mare: Cercetare științifică în slujba producției pomicole (1969-1989). Redacția de propagandă tehnică agricolă. București.
Rati I.V., 2001 – Mărul – pasiune și afacere, Ed. .
Stanică F., 1999 – Microînmulțirea plantelor horticole și alte tehnici de cultură „in vitro”. Editura Grand-București.
Șcheau V., 1998 – Migdalul, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea
Teaci D. și col., 1985 – Influența condițiilor de mediu asupra creșterii pomilor în România, Ed. Ceres, București
Sarca Gheorghe, 2006 – Pomicultură generală, Editura Universității din Oradea.
Sarca Gheorghe, 2007 – Tehnologia prelucrării produselor agricole, Editura Universității din Oradea.
Tomescu I., Păducel C, 1993: Cercetări cu privire la stabilirea unor forme optime de coroană la castanul comestibil, în condițiile din nordul Olteniei, Lucrări științifice ICPP Pitești, vol. XVI.
Tomescu I., Păducel C, 1994: Cercetări privind stabilirea sistemului optim de fertilizare în plantațiile intensive de castan pe rod „35 de ani de activitate a Stațiunii de Cercetare și Producție Pomicolă Tg. Jiu”.
Turcu Elena, 1997: Cercetări privind îmbunătățirea sortimentului de alun în zona subcarpatică a Olteniei, Teză de doctorat. Univ.Craiova.
Valnet J., 1987 – Tratamentul bolilor prin fructe, legume și cereale, Editura Ceres, București.
***, 1997 – Memorator horticol, Pomicultura, Artprint, București
***, 1998 – FAO Production Yearbook, vol. 52.
*** FAO: BYB. Vol.47 – 1993: FAO PYB – vol. 52 – 1998.
*** FAO production 1994, vol. 48.
***, 2002 – Proceeding of the eighth International Symposium on Pear, vol.I-II, Acta horticulturae nr. 596,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tehnologii Horticole Moderne (ID: 124485)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.