Tehnologia lucrarilor de hidroizolatii si termoizolatii la acoperisuri terasa [301682]
CAPITOLUL 1 – NOȚIUNI GENERALE
Introducere
1.1.1 Situatia actuala
Toate cladirile construite in perioada 1950 – 1985 au fost proiectate si realizate pornind de la conceptul "costuri minime pentru investitii". Practic acest concept se traduce in realizarea unor constructii al caror nivel de termoizolare este scazut. Deci pierderi de caldura mari si implicit costuri pentru incalzire ridicate.
[anonimizat] a clădirilor.
O constructie ieftina determina costuri ridicate de intretinere pe toata durata de viata a cladirii. Crizele energetice din anii '70 au determinat schimbarea conceptiei referitoare la constructia de locuinte.
[anonimizat], [anonimizat], printr-o [anonimizat] a [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat].
[anonimizat] a calităților de izolare termică a elementelor exterioare de protecție din cauza acțiunii ciclice cumulate a unor factori de mediu ([anonimizat], [anonimizat].), precum și a [anonimizat], stabilite în corelație cu disponibilitățile energetice reale și cu exigențele de confort tennic.
O hidroizolatie este o [anonimizat] a elementelor sau partilor de constructie impotriva infiltratiilor sau exfiltratiilor si a umiditatii naturale a mediului. [anonimizat], executata cu scopul de a impiedica patrunderea apei freatice in fundatie si ziduri .Astfel, in constructii, o [anonimizat].
1.2 Acoperisul
1.2.1 Rolul acoperișului
Acoperișul unei clădiri este subansamblul constructiv (element de construcție complex), [anonimizat] (subsistemul elementelor de închidere ale clădirii).
Rolul principal al acoperișurilor este de închidere a clădirii și de creare a [anonimizat], îndeplinind rolul principal de barieră eficace contra factorilor agresivi ai mediului exterior: [anonimizat], [anonimizat], praf, noxe etc.
[anonimizat] (de rezistență) și nestructurale ale acoperișurilor trebuie să satisfacă o [anonimizat], durabilitatea, [anonimizat], confortul higrotermic și acustic etc.
1.2.2 Alcătuirea de principiu a acoperișurilor
Alcătuirea subansamblului acoperiș se stabilește în corelare cu funcțiunile pe care trebuie să le îndeplinească și cu exigențele de performanță impuse, ținând seama de compartimentarea clădirii, structura de rezistență a construcției, aspectul arhitectural dorit, cantitatea de precipitații din zonă etc., după cum urmeaza:
componenta structurală la acoperișurile plane, tip terasă (structura de rezistență a acoperișului) este reprezentată de planșeul peste ultimul nivel;
componente de protecție și izolare:
învelitoarea cu rol de protecție hidrofugă – poate fi din lemn, carton bituminat, ardezie, materiale ceramice, metalice din tablă zincata, galvanizată, din aluminiu, plumb sau cupru, materiale plastice s.a.;
hidroizolația cu rol de protecție si izolare hidrofugă împotriva ploii și zăpezii;
termoizolația cu rol de izolare termică; În timpul iernii, pierderile de căldură prin acoperiș sunt mai mari decât prin celelalte elemente de închidere, deoarece aerul cald, mai ușor decât cel rece, se ridică. Tranferal termic către exterior trebuie să fie admisibil din punct de vedere al confortului și economicității. În timpul verii, aportul de căldură datorat însoririi puternice încălzește suprafața acoperișului mai mult decât temperatura aerului exterior, termoizolația având rol de limitare a transferului termic către interior;
fonoizolația cu rol de izolare fonică a spațiilor amplasate sub acoperiș, la zgomotul exterior și la impactul produs prin căderea ploii sau a grindinei;
bariera contra vaporilor de apa (straturi sau canale de difuzie), pentru evitarea pătrunderii vaporilor de apă, prin migrație, în termoizolație; Dintre elementele de închidere, acoperișul este cel mai solicitat la acțiunea vaporilor de apă. Aerul umed, mai ușor decât cel uscat (pentru aceeași temperatură), acționează în special pe verticală. Vaporii de aer tind să treacă din spațiul cu presiune de vapori mai ridicata spre cel cu presiune mai scăzută (de obicei din interiorul clădirii spre exterior), traversează elementele componente ale acoperișului, care trebuie sa permită aceasta migrație, fară condensarea vaporilor peste anumite limite, evitând astfel umezirea suprafeței interioare a clădirii și deteriorarea elementelor de construcție. Pentru a realiza eliminarea vaporilor prin acoperiș, se amplasează ca prim strat al termo-hidroizolației stratul de difuzie al vaporilor, lipit numai prin orificiile pe care le conține și cu contact cu aerul exterior sub atice sau prin deflectoare special montate;
elemente auxiliare asociate (accesorii): folosesc la colectarea și evacuarea apelor meteorice (conducte de scurgere interioare), pentru închiderea perimetrală (aticuri), pentru evacuarea în atmosferă a vaporilor de apă (deflectoare pentru accesul aerului proaspăt și evacuarea aerului încărcat cu vapori), straturi si canale de difuzie.
Execuția și funcționarea acestor elemente principale impun și straturi de suport și de protecție.
1.2.3 Acoperișurile tip terasă
Terasele sunt acoperișuri plate cu panta cuprinsă între:
0 … 7% (pantă teoretică);
1,5 … 7% (pantă uzuală).
Ele au o alcătuire complexă, funcție de scopul dat suprafeței terasei și de regimul higrotermic al spațiilor de sub acoperiș și au funcțiunea principala de a închide construcția la partea superioara. Unele au spații cu anumite roluri funcționale (uscătorii, cofetării).
Terasele au o comportare mai puțin bună în comparație cu acoperișurile reci:
se încălzesc mai puternic sub influența radiațiilor solare;
au tendința de fisurare datorită variațiilor mari de temperatură;
sunt expuse umezirii prin condens în structura lor.
Acoperișurile terasă se dimensionează după cum urmează:
planșeul se dimensionează la acțiunea încărcărilor permanente (greutatea permanenta a straturilor de acoperiș), climatice (vânt, zăpada) și din cele provenite din exploatare;
termoizolația se dimensionează în funcție de fluxul termic transmis prin elementul de construcție considerat;
bariera contra vaporilor de apa (straturile si canalele de difuzie) se dimensionează la difuzia vaporilor.
1.2.4 Funcțiuniile acoperișurilor terasă
Similar pereților exteriori, acoperișul participă cu o pondere importantă la realizarea unui microclimat artificial în clădirea pe care o izoleaza de mediul exterior. Cu cât suprafața acoperișului este mai mare procentual din suprafața închiderii construcției, cu atât problemele de funcționalitate (în special higrotermice) sunt mai deosebite în rezolvarea de ansamblu și de detaliu a subansamblului acoperiș.
Funcționalitatea acoperișului este complexă, putând fi exprimata sub forma unui set de funcțiuni specifice ca:
Funcțiunea de etanșeitate la acțiunea apei din precipitații
Apele meteorice acționează sub forma de ploaie și zăpadă; acoperișul trebuie să realizeze colectarea și îndepărtarea lor, fară ca acestea să pătrundă în interior. Pentru satisfacerea acestei funcțiuni, acoperișul se realizează de regulă cu pante obținute prin plane înclinate sau suprafețe curbe. Mărimea pantei acoperișului, pentru a permite evacuarea rapidă a apelor meteorice, fară stagnarea lor pe acoperiș, se alege în funcție de:
natura materialului utilizat ca strat de etanșare;
condițiile climatice ale regiunii (regimul de precipitații și presiune a vântului), alegându-se pante cu atât mai mari cu cât precipitațiile sunt mai abundente;
gradul de etanșeitate pe care trebuie să-1 asigure acoperișul și care depinde în principal de destinația încăperilor amplasate sub acoperiș;
încadrarea acoperișului în ansamblul construcției, având în vedere participarea acestui subansamblu la plastica clădirii.
Asigurarea în timp a etanșeității acoperișurilor la acțiunea apei din precipitații se realizează prin conceperea unor soluții de acoperișuri care să permită un control sistematic, facilitând localizarea defecțiunilor și repararea imediata a zonelor degradate ale învelitorii și prin realizarea unor protecții de tip greu sau cu folii de aluminiu a hidroizolației acoperișurilor terasă, pentru a evita supraîncălzirea acestora, datorită radiațiilor solare în perioada de vară.
Funcțiunea de proiecție higrotermică
Aceasta funcțiune dimensionează grosimea termoizolatiei, bariera contra vaporilor de apa și ventilarea.
Analiza comportării acoperișurilor numai din punct de vedere termic nu este suficientă. La stabilirea unei soluții corecte trebuie să se țină seama și de umiditatea sub formă de vapori, care acționează asupra acoperișului.
Din punct de vedere higrotermic, acoperișului i se pun condiții mai severe față de celelalte elemente de construcție datorită efectului însoririi directe din timpul verii, a pierderilor mari de căldura prin acoperiș din timpul iernii și a vaporilor de apă ce tind să treacă din spațiul cu presiune de vapori mari ridicata spre cel cu presiune mai scăzută.
Asigurarea funcțiunii de protecție higrotermică a subansamblului acoperiș se realizează prin:
prevederea unor structuri termoizolante, dimensionate în funcție de condițiile de mediu exterior și de microclimatul interior al încăperilor de sub acoperiș, de tipul de acoperiș adoptat, luând în considerare și criteriile de eficiență economică;
prevederea unor bariere de vapori, eventual și a unor straturi de aer ventilat care să diminueze riscul de apariție în structură sau pe suprațata inferioară a acoperișului a fenomenului de condens;
adoptarea unor învelitori etanșe sau permeabile la aer, în funcție de necesitățile de ventilare ale acoperișului.
Funcțiunea de protecție acustică
Acoperișurile trebuie să contribuie la izolarea fonică a unităților funcționale amplasate sub aceste subansambluri de construcție împotriva zgomotului aerian sau de impact datorat căderii picăturilor de ploaie (grindinei).
Protecția împotriva zgomotului aerian se realizează prin însăsi structura compozită a subansamblului acoperiș. Aceasta structură se ia în considerare la stabilirea indicelui de izolare la zgomot aerian care trebuie sa fie mai mare decât cel admisibil.
În general, necesitatea unei protecții acustice împotriva zgomotului de impact datorat căderii picăturilor de ploaie apare mai rar. In aceste cazuri speciale se evită învelitorile metalice și se utilizează termoizolații cu proprietăți bune de izolare fonică și acolo unde este necesar, se folosesc chiar plafoane fonoabsorbante.
Funcțiunea de rezistentă
Se refera la rezistența la încărcări verticale și orizontale, la solicitări mecanice din variațiile de temperatură:
variații dimensionale datorate dilatării si contracției aticelor din beton armat care antrenează planșeul și structura verticală de la ultimul nivel al clădirii;
variații dimensionale ale planșeului terasă datorate unei protecții termice insuficiente (în cazul unei suprafețe foarte mari a terasei);
variații dimensionale ale stratului de pantă, când acesta este pus peste termoizolație se pot naște împingeri în atic.
Ca urmare se pot produce fisuri orizontale la colțurile clădirii între atic si planșeu și fisurarea pereților ultimului nivel în zonele de capăt ale clădirii. Pentru evitarea fisurărilor ce pot apărea se pot lua următoarele măsuri:
rosturi de dilatare în acoperiș, care înterup continuitaiea tuturor straturilor;
rosturi transversale în atic;
evitarea folosirii de betoane ușoare, cu contracții mari la realizarea stratului de pantă (greutate specifică > 1800 daN/mJ) și prevederea de rosturi de dilatare în acest strat, umplute cu material elastic;
îmbinare atic-planșeu de ultimul nivel care să permită deplasare libera reciprocă;
izolarea termică a aticului pentru a reduce sau evita acțiunea însoririi directe;
realizarea îmbinării dintre planșeul ultimului nivel și pereții verticali, cu dispunerea unui rost de preluare a dilatărilor și contracțiilor diferite ale celor doua elemente, atunci când nu este influențată stabilitatea clădirii la încărcări orizontale.
1.2.5 Clasificarea acoperișurilor terasă
Clasificarea acoperișurilor se face în funcție de următoarele criterii:
funcționalitate;
structură;
necesitatea izolării termice.
Clasificarea acoperișurilor terasă dupa criteriul funcțional (frecventa accesului la nivelul terasei:
terase necirculabile (neutilitare)
accesul este ocazional, în principal pentru necesitați de întreținere a terasei (sarcini utile nesemnificative);
accesul se face printr-o trapă, acoperită cu un capac metalic, la care se ajunge pe o scara metalică sau prin ușă de acces;
panta minimă este de 2%, iar cea uzuală de 3.. .7%.
terase circulabile (utilitare)
pot fi cu circulație pietonală, uneori vegetalizate (terase grădină), sau chiar auto, cu ascensor;
accesul este sistematic/frecvent si se realizează pe o scară obișnuită (sarcini utile semnificative);
sunt utilizate la hoteluri, spitale, clădiri administrative;
panta minima este de 1,5% iar cea uzuala de 2.. .3%.
Clasificarea acoperișurilor terasă după structură (amplasarea componentei hidroizolatoare fata de termoizolatie)
terase cu structura normală
componenta hidroizolatoare este amplasată deasupra termoizolatiei.
terase cu structura inversă (terase ranversate)
componenta hidroizolatoare este amplasată sub termoizolatie;
un caz particular de terase inverse sunt tersele vegetalizate la care, deasupra termoizolatiei, se realizează un sistem special format dintr-un strat de barieră contra rădăcinilor + strat drenant + strat filtrant + strat de pamant vegetal.
Clasificarea acoperișurilor terasa dupa necesitatea izolării termice
terase izolate termic
sunt cele mai des utilizate și sunt situate deasupra unor încăperi calde sau care sunt prevăzute cu instalații de încălzire.
terase neizolate termic
sunt situate deasupra unor încăperi neancalzite (ex. pod) sau cu degajări mari de căldura (la clădiri industriale).
Componentele acoperișurilor terasă
Stratul suport pentru straturile componente ale terasei (componenta de rezistentă a acoperișului terasă).
Stratul suport este reprezentat de:
planșeul ultimului nivel la construcții social-culturale;
planșeul de acoperiș la constricții industriale cu deschideri mari.
Acesta trebuie să fie rigid pentru a evita deteriorarea hidroizolației.
Betonul de pantă
Se folosește pentru a creea o serie de planuri înclinate pentru a dirija apele meteorice spre sistemele de evacuare (jgheaburi și burlane la terase cu scurgere exterioară sau conducte și guri de scurgere la terase cu scurgere interioară).
Pantele de scurgere pot fi realiza astfel:
prin așezarea în pantă a planșeului peste ultimul nivel sau printr-o forma convenabila a structurii de rezistenta a acoperișului (la constructii industriale si agricole, la unele constructii social-culturale);
prin utilizarea unor straturi special prevăzute pentru realizarea pantelor: beton cu grosimea de minim 3 – 4 cm în dreptul gurii de scurgere; valoarea maximă este recomandabil să nu depășească 20 – 25 cm, pentru a nu îngreuna terasa;
prin variația grosimii termoizolației.
Pentru reducerea grosimii betonului de pantă se utilizează pante cât mai reduse sau se aleg guri de scurgere mai mari.
Stratul (sapa) de egalizare/stratul suport pentru bariera contra vaporilor de apă.
Se dispune pentru a crea o suprafață netedă și plană pentru așezarea barierei contra vaporilor de apă care altfel ar putea fisura în contact cu asperitățile startului suport.
Se realizează din mortar de ciment cu grosimea de 1,5.. .2,5 cm.
Straturi si canale de difuzie a vaporilor de apă
Se utilizează în cazul în care valoarea umiditatății relative a aerului interior este ridicată, sau când termoizolația este realizată din materiale care nu rezistă la' acțiunea condensului. Are legătura cu atmosfera prin deflectoare sau pe la atic.
straturi de difuzie – se realizează membrane bituminoase perforate (în construcții civile), din cartoane cutate, ondulate, folii rigide de PVC în relief acolo unde sunt cantități mari de vapori de eliminat. Se așează sub bariera contra vaporilor de apă (reducând umezirea prin condens a termoizolaței) și sub hidroizolație (cu rol de a permite evaporarea apei existente de la turnarea stratului suport de beton sau mortar și de a reduce pericolul de formare a umflăturilor în hidroizolație);
canalele de difuzie – se folosesc când umiditatea relativă a aerului interior este mare. Se prezintă ca o rețea de canale, dezvoltate pe una sau doua direcții și pot reprezenta 1/500… 1/2000 din aria acoperișului.
Bariera contra vaporilor de apă (BCV)
Este alcătuită din straturi cu rezistentă mare la permeabilitatea vaporilor. Straturile sunt dispuse întotdeauna adiacent la suprafața caldă a termoizolației, pentru a împiedica patrunderea vaporilor de apă în termoizolație (condensarea vaporilor de apă in termoizolație diminuează capacitatea ei de izolare). Se realizează din membrane bituminoase.
Strat suport al termoizolatiei
Este necesar pentru a se evita fisurarea BCV in cazul in care termoizolatia este rigida si se circula pe ea la execuție. Se realizeeaza din nisip 1…2 cm.
Termoizolatia
Se poate executa din materiale elastice (plăci rigide din vată minerală, spumă rigidă din poliuretan, polisliren expandat sau extrudat). In prezent se realizează aproape în exclusivitate din plăci de polistiren celular, plăci din vată minerală de mare densitate. Grosimea termoizolatiei se determina din calcule termoenergetice și este de minim 10 cm.
Strat de proiecție al termoizolatiei (strat separator)
Are rol de protecție împotriva umezirii excesive și a îmbinării cu lapte de ciment a termoizolatiei în timpul turnării stratului de egalizare (stratul suport al hidroizolatiei). Se realizează dintr-un strat de hârtie kraft.
Strat (sapa) suport al hidroizoiatiei
Are rolul de a realiza o suprafață netedă și rigidă sub hidroizolație. Se realizează din mortar de ciment cu grosimi de 1,5…2,5 cm la termoizolații rigide și de 3…4 cm, armat cu plasă de sârmă cu diametru de 4…6 mm la termoizolații elastice. Pentru evitarea apariției fisurilor din contracție, la distante de 4…6 m se lasă rosturi de dilatație care se umplu cu mastic de bitum.
Izolația hidrofugă
Asigură protecția împotriva infiltrațiilor de apă. Este supusă la variații mari de temperatură, iar la ora actuală se realizează din membrane hidroizolante (straturi multistrat) care pot fi:
membrane bituminoase cu grosimi de 3, 4 sau 5 mm, livrate în suluri si sunt alcătuite din:
finisaj la fața superioară – uzual este din nisip fin sau talc;
masă bituminoasa – bitum aditivat cu SBS sau APP;
strat de armare – fibre, folii poliesterice sau fibre de sticlă;
masă bituminoasa – bitum aditivat cu SBS sau APP;
finisaj la fața inferioară – nisip fin sau talc.
membrane polimerice (masa de PVC plastifiat, armată cu împâslituri din fibre de sticlă sau poliester).
Stratul de protecție al hidroizolatiei
Se dispune peste hidroizolație, având rolul de protecție la radiația solară, șocuri mecanice, diferențe de temperatură, uzură.
Alegerea soluției se face in funcție de tipul terasei (circulabilă sau necirculabilă). Soluțiile uzuale sunt:
materiale granulare:
particule de ardezie de 1.. .3 mm aderente la suprafața hidroizolației;
pietriș mărgăritar 5…7 mm până la 15.. .20 mm.
pardoseli de protecție:
dale mozaicate așezate pe un pat de nisip sau mortar;
mozaic turnat în câmp continuu;
dale prefabricate de beton așezate pe ploturi (piciorușe) turnate la fața locului (această solutire este mai scumpă și mai greu de executat).
1.3 Confortul termic
1.3.1 Starea de confort termic
Confortul termic este definit de ASHRAE (American Society of Heating, Refrigeration and Air-Conditioning Engineers) ca fiind senzatia generala de satisfactie a persoanelor fata de mediul ambiant. Mentinerea confortului termic pentru ocupantii unei cladiri este o cerinta obligatorie care trebuie avuta in vedere inca de la faza de proiectare a acesteia.
Senzatia de confort termic la o persoana este influentata de intensitatea schimburilor termice prin conductie, convectie si radiatie ale corpului cu mediul ambiant si de pierderile termice generate de evaporarea apei de pe suprafata corpului (prin respiratie, transpiratie).
Confortul termic apare atunci cand cantitatea de caldura generata de catre metabolism in interiorul corpului poate fi evacuata prin aceste schimburi catre mediul inconjurator. In acest mod se poate pastra o temperatura constanta in organism.
1.3.2 Criterii de confort higrotermic
Constituie traducerea exigențelor de performanță în calități pe care trebuie să le îndeplinească părțile componente ale unei clădiri, dar și construcția în ansamblu. De regulă, unei exigențe de performanță îi corespund mai multe criterii de performanță.
Stabilirea criteriilor de performanță pentru întreaga clădire, pentru subansambluri ale acesteia (unități funcționale, încăperi, etc.) și pentru elementele de construcție participante la satisfacerea exigenței de performanță constă în identificarea unor mărimi fizice ce definesc comportarea spațiului construit, care pot fi evaluate în diverse moduri: prin calcul, pe baza unor experimentări, prin măsurători „in situ” etc.
Dacă ne referim la exigențele de izolare higrotermică, vom avea următoarele criterii de performanță:
capacitatea de izolare termică a elementelor anvelopei, exprimată prin rezistența termică specifică corectată determinată separat pentru zona opacă a pereților exteriori, zona vitrată (ferestre și uși exterioare), planșeul peste ultimul nivel, planșeul peste subsolul neîncălzit etc.;
capacitatea de izolare termică a clădirii în ansamblu, exprimată prin coeficientul global de pierderi termice;
comportarea în regim termic nestaționar (stabilitatea termică a elementelor de construcții și a încăperilor);
comportarea la difuzia (migrația) vaporilor de apă, vizând pericolul de condensare pe suprafața interioară a elementelor de construcții perimetrale și acumularea de apă de la an la an în structura interioară a acestor elemente.
1.4 Schimb termic de caldură
Rezolvarea problemelor de transfer termic specifice construcțiilor se bazează pe cunoașterea legilor fizicii referitoare la schimbul de căldură, stabilite în cadrul teoriei propagării căldurii.
Dintre criteriile de confort, de primă importanță este cel care se referă la valorile temperaturilor în spațiile locuite, denumit confort termic. Datorită diferențelor de temperatură dintre aer și elementele de construcții are loc transferul căldurii prin conducție, convecție și radiație (Fig. 1.4).
Fig. 1.1 – Transferul căldurii prin conducție, convecție și radiație
1.4.1 Transferul căldurii prin conducție
Transferul căldurii prin conducție constă în transmisia căldurii dintr-o regiune cu temperatură mai ridicată către o regiune cu temperatură mai scăzută, în interiorul unui mediu solid, lichid sau gazos, sau între medii diferite în contact fizic direct, sub influența unei diferențe de temperatură, fără existența unei deplasări aparente a particulelor care alcătuiesc mediile respective. În construcții acest tip de transfer este întâlnit în special la corpurile solide (pereți, planșee, acoperișuri, tâmplărie etc.) și se desfășoară prin vibrația termică a rețelei cristaline și, în cazul elementelor metalice, cu ajutorul electronilor liberi (de valență).
1.4.2 Transferul căldurii prin convecție
Transferul termic prin convecție reprezintă procesul de transfer al căldurii prin acțiunea combinată a conducției termice, a acumulării de energie și a mișcării de amestec. Convecția este cel mai important mecanism de schimb de căldură între o suprafață solidă și un fluid, între care există contact direct și mișcare relativă. În construcții transferul convectiv are loc în special la lichide și gaze și se datorează transportului de căldura prin mișcarea moleculelor fluidelor. Fenomenul intervine la suprafața de contact a elementelor de construcții cu aerul interior sau exterior.
1.4.3 Transferul căldurii prin radiație
Transferul energiei termice prin radiație este procesul prin care căldura este transferată de la un corp cu temperatură ridicată la un corp cu temperatură scăzută, corpurile fiind separate în spațiu. Schimbul de căldură prin radiație se realizează de la distanță, fără contact direct între corpuri. Fenomenul are sens dublu: un corp radiază energie, dar și absoarbe energia emisă sau reflectată de corpurile înconjurătoare. Radiația termică are loc sub formă de unde electromagnetice și intervine în mod semnificativ la diferențe mari de temperatură între corpurile solide, sau între solide și fluide, cum este în cazul elementelor de încălzire din locuințe (radiatoare).
1.5 Umiditatea construcțiilor
1.5.1 Surse de umiditate
Umiditatea este parametrul de stare care se refera la cantitatea de apa nelegata chimic continuta de aer si de materialele capilar-poroase.
Surse de umiditate in constructii:
apa initiala de constructie, introdusa prin procesele de executie;
apa din teren, care patrunde prin ascensiune capilara;
apa meteorologica, din precipitatii (ploaie, zapada);
apa de exploatare, rezultata din procese umede;
apa de natura biologica, provenita de la oameni;.
apa higroscopica, absorbita de unele materiale direct din aer;
apa de condens, provenita din condensarea vaporilor de apa.
1.5.2. Umiditatea aerului
Continutul efectiv de vapori de apa din aer (masa vaporilor de apa – mv), raportat la volumul total de aer umed (V) reprezintaumiditatea absoluta a aerului (Ua), exprimata in g/m3 sau Kg/m3;
Continutul maxim de vapori de apa ce poate fi absorbit de aer la temperatura T (masa vaporilor de apa la saturatia aerului –mv,max), raportat la volumul total (V) defineste umiditatea absoluta de saturatie a aerului (Us sau Ua,max);
Cantitatea de vapori de apa dintr-un volum de aer umed (mv), raportata la masa aerului uscat din volumul respectiv (ma) defineste concentratia de vapori a aerului c, Kg vap./Kg aer uscat, iar corespunzator saturatiei rezulta concentratia de saturatie (cs).
Corespunzator continutului de vapori de apa al aerului la o anumita temperatura se defineste concentratia (c) si presiunea partiala a vaporilor (pv), iar in momentul saturatiei – concentratia de saturatie (cs), presiunea de saturatie (ps) ale vaporilor de apa.
Umiditatea relativa a aerului (j) exprima cota parte a continutului real de vapori de apa din aer la temperatura T, fata de continutul maxim de vapori pe care il poate avea aerul la acea temperatura, si se defineste de regula prin raportul dintre presiunea partiala (pv) si presiunea de saturatie (ps):
j = (pv /ps )x 100 (%)
1.5.3. Mecanismul fenomenului de condens
Datorita structurii interne capilaro-poroase sau fibroase, majoritatea materialelor de constructii care alcatuiesc elementele de inchidere permit trecerea vaporilor de apa sub efectul diferentei de presiune partiala, fiind prin urmare permeabile la vapori de apa.
Permeabilitatea la vapori de apa (Pv) si inversul acesteia, rezistenta la permeabilitate la vapori (Rv),
Pv = m/d respectiv Rv = d/m
Condensul pe suprafata (fenomenul de roua) se formeaza din urmatoarele motive:
ca urmare a cresterii concentratiei vaporilor de apa din aerul incaperilor, la temperatura interioara constanta, prin aport de vapori datorita surselor existente in interior, pana la valoarea concentratiei de saturatie (c = cs), dupa care surplusul de vapori se depune sub forma de picaturi de apa pe suprafata unor elemente, incepand cu cele mai reci;
prin scaderea temperaturii aerului interior, chiar in conditiile in care umiditatea absoluta (continutul de vapori) ramane constanta, pana se ajunge la valoarea pentru care presiunea partiala a vaporilor corespunde presiunii de saturatie, adica pv = pvs;
prin scaderea temperaturii suprafetei interioare a elementelor, datorita scaderii temperaturii aerului exterior sau interior, pentru concentratie constanta a vaporilor, pana la atingerea valorii pentru care continutul de vapori de apa din aer corespunde saturatiei.
Pentru evitarea declansarii fenomenului de condens pe suprafata interioara a elementelor de inchidere exterioare, trebuie adoptate urmatoarele masuri generale:
cresterea temperaturii suprafetelor interioare Tsi, prin sporirea capacitatii de izolare termica a elementelor de inchidere, sau prin majorarea (in limitele permise de criteriile economice) a temperaturii aerului interior, prin furnizare de energie suplimentara;
micsorarea continutului de vapori din incaperi, prin eliminare in exterior prin schimb de aer eficient, sau prin reducerea numarului si a debitului surselor de vapori.
Calculul la condens in structura elementelor are ca scop:
stabilirea riscului de condensare a vaporilor de apa in element
localizarea zonei de condens
evaluarea cantitatii de apa formata in masa elementului in perioada de condensare,
posibilitatea de eliminare prin evaporare in perioada calda
acumularea progresiva, de la an la an, datorita evaporarii incomplete
Calculul la condens se efectueaza prin metoda grafo-analitica (Glaser), cu urmatoarele etape:
Corespunzator conditiilor temperaturilor de calcul a aerului interior si exterior, se calculeaza temperaturile pe suprafetele straturilor (Tk).
Se stabileste presiunea de saturatie a vaporilor pe suprafetele fiecarui strat, functie de valorile temperaturilor (din tabele): psk = f(Tk);
Se calculeaza presiunile partiale (pvk) pe fetele straturilor;
Se traseaza diagramele pvk si psk pe schema elementului reprezentata la scara rezistentelor la vapori, in care in loc de grosimi apar rezistentele la vapori ale straturilor.
Daca cele diagramele pvk si psk au cel putin un punct comun se considera ca este posibil fenomenul de condens in element.
Combaterea fenomenului de condens
sporirea gradului de izolare termica a elementelor de inchidere, avand ca efect distributia mai favorabila a temperaturii in structura, si implicit a presiunilor de saturatie a vaporilor de apa, astfel incat cele doua diagrame de presiuni ale vaporilor se distanteaza;
micsorarea debitului vaporilor de apa care strabat elementul de constructie, prin reducerea numarului si debitului surselor de vapori de apa din incaperi, precum si prin eliminarea unei cantitati de vapori din aerul interior printr-o ventilare eficienta;
limitarea procesului de difuzie a vaporilor de apa prin elementele de inchidere exterioare si mai ales a accesului vaporilor de apa in zonele reci, favorabile condensarii, prin prevederea de bariere de vapori plasate pe fata calda a elementului sau a izolatiei.
asigurarea eliminarii active a vaporilor de apa din structura elementelor, prin ventilare naturala, prin intermediul unor straturi de material cu porozitate mare, spatii de aer ventilat, retele de canale de aerare etc., plasate in fata zonei de condens si puse in legatura cu exteriorul prin orificii sau dispozitive speciale.
CAPITOLUL 2 – COMPONENTA TERMOIZOLANTA
Evolutia necesarului de izolare termica
Incepand cu secoulul XX, oamenii au fost capabili sa traiasca in zone in care in trecut ar fi fost dificil sa supravietuiasca. Reglementarile in constructii nu contineau nici un fel de recomandari referitoare la consumurile energetice ale cladirilor, ele erau axate exclusiv pe obiectivul evitarii aparitiei fenomenului de condens pe suprafata interioara a elementului de anvelopa si pe obiectivul realizarii unei temperaturi a aerului interior cat mai constante in timp, in jurul valorii de 22oC pe timp de iarna si de 25oC pe timp de vara.
Dupa 1990, la nivelul tarilor puternic dezoltate din Europa Occidentala problema diminuarii consumurilor energetice a inceput sa fie legata si de exigentele de protectie a mediului inconjurator si de calitatea aerului. Noile reglementari au avut ca obiectiv principal moderarea consumurilor energetice imputabile exploatarii cladirilor si in special a celor legate de incalzirea pe timp de iarna.
Pentru mentinerea confortului, lipsa de caldura pe timp de iarna trebuie suplinita prin sisteme de incalzire, in timp ce excesul de caldura pe timp de vara trebuie modificat (scazut) prin utilizarea sistemelor de aer conditionat. In Europa, in jur de 70% din consumul casnic de energie are ca scop asigurarea confortului termic.
In prezent oamenii au inceput sa petreaca din ce in ce mai mult timp in interiorul cladirilor decat generatiile trecute. Astfel, a devenit o problema mentinerea calitatii aerului interior. Pe masura ce costul energiei a crescut, cladirile au devenit din ce in ce mai etanse, nepermitand aerului sa fie circulat si improspatat si, in acelasi timp permitand apei inflitrate in interior sa ramana captiva.
Calitățile de izolare termică ale unei clădiri și consumul de energie pentru climatizare se condiționează reciproc pentru obținerea confortului temic. Opțiunea pentru una dintre cele două variante este determinată în primul rând de considerente economice, energetice și de protecție a mediului, precum și de efectul interdependenței dintre factorii fizici ce caracterizează spațiul interior al încăperilor asupra senzației de confort, alături de subiectivitatea inerentă de apreciere a condițiilor de microclimă de către diferite categorii de persoane.
In țările dezvoltate din punct de vedere economic, tendința de raționalizare a consumurilor a impus ca execuția clădirilor, în special a clădirilor de locuit, să se facă cu elemente de închidere aparent supradimensionate termic, la care valorile de 3…4 m2K/W ale rezistențelor la transfer termic sunt foarte frecvente.
Această orientare va conduce în viitor la realizarea unor clădiri noi cu consum energetic scăzut în exploatare, iar pentru clădirile vechi la aplicarea unor măsuri de reabilitare higrotermică care să asigure diminuarea până la un nivel acceptabil a pierderilor de căldură, cu satisfacerea cerințelor de confort termic.
In stabilirea gradului de izolare termică a unei clădiri "Normativul privind calculul coeficienților globali de izolare termică la clădirile de locuit” – C 107/1 – 2005 incepând cu 1 ianuarie 2011 prevede rezistențe termice corectate (care țin cont de influența punților termice) – Rc, sporite, pentru diferite elemente de construcție. Rezistența termică corectată minimă, Rc (min), pentru elementul de construcție “planșee peste ultimul nivel, sub terase sau poduri”, după 1 ianuarie 2011 este Rc (min) = 5 m2 K/W. Înainte de 1 ianuarie 2011 valoarea Rc (min) = 3 m2 K/W.
Se observă că cerințele de izolare termică au crescut foarte mult pentru elementele de compartimentare pe verticală (podele și tavane). Asadar, noile exigențe de termoizolare (foarte justificate, de altfel, dacă ținem cont că o izolare parțială a unei clădiri, doar pentru pereții exteriori de ex, neglijând astfel podeaua si tavanul, nu-și atinge scopul final – izolarea termică – decât intr-o proporție mai mică de 70%).
2.2. Termoizolatii
2.2.1. Definitie
Diferența de temperatura dintre doua medii diferite sau identice din punct de vedere structural, implica automat manifestarile fenomenului de transfer termic. Fluxul termic este direct influentat de rezistentele termice ale straturilor materiale pe care le parcurge. Materialele cu o rezistenta termica foarte ridicata sunt numite materiale termoizolatoare.
Dacă se consideră o lamelă de aer cu grosimea de 0,028 m (28 mm), avand rezistența termică R = 0,16 m2°C/W, se poate spune că un material este izolant termic dacă pentru aceeași grosime (d) are o rezistență termică superioară lamelei de aer: R = d/λ = 0,028/ λ > 0,16 m2°C/W.
Astfel, se poate spune ca, un material este considerat izolant termic atunci cand coeficientul de conductivitate termică (λ) este mai mic sau egal cu 0,028/0,16 = 0,175 W/m°C.
Conform normativului C107/0-2002 "Normativ pentru proiectarea si execuția lucrărilor de izolații termice la clădiri", un material poate fi considerat termoizolant, daca are conductibilitatea termica λ ≤ 0,10W/mK.
2.2.2. Dimensionarea elementelor termoizolante in functie de conditiile climatice
Scopul dimensionarii termice este asigurarea cerintelor de confort, reducerea de combustibil necesar incalzirii si micsorarea poluarii atmosferei de la gazele arse. Pierderile de caldura prin elementele de inchidere exterioara trebuie sa fie in limita unor valori optime.
Calculul pentru perioada de vara se realizeaza considerand si influenta radiatiei solare, care are o pondere ridicata pe suprafetele peretilor orientati spre sud, vest dar si la acoperisuri.
Temperatura exterioara este indicata intr-o zonare a tarii cu temperaturi medii ale aerului masurate la ora 14, in luna cea mai calduroasa a anului. In calcul se considera o temperatura exterioara echivalenta, care inglobeaza temperatura aerului si influenta radiatiei solare.
Temperatura aerului exterior este inferioara temperaturii suprafetei expuse, care este influentata de: natura si culoarea suprafetei, orientarea si caracteristicile suportului.
Suprafetele cu absorbtie mare au si o emisie mare a radiatiei proprii, iar cele cu capacitate de reflexie mare poseda o radiatie proprie mica.
Temperatura superficiala pe acoperisurile terasa, acoperite cu hidroizolatie de culoare inchisa, este de 70oC datorita radiatiilor solare, la o temperatura a aerului de +25oC.
În calculele de stabilire a necesarului energetic de încălzire al unei clădiri se lucrează cu o relație ce depinde de numarul de grade ore ale sezonului de incalzire asociat acestei cladiri, coeficientul de pierderi termice ale cladirii si temperatura medie pe sezonul de incalzire.
Temperatura medie interioara pe sezonu de incalzire este influentata de nivelul inerției termice a clădirii, nivelul pierderilor termice ale clădirii prin transmisie și împrospătare a aerului si nivelul aporturilor termice de care clădirea dispune în timpul sezonului rece.
Fig.2.1 – .Variatia anuala a temperaturii exterioare, in diferite localitati situate in zona climatica II
Numărul efectiv de grade-zile anuale de încălzire a unei clădiri depinde de zona climatică a amplasamentului acesteia (prin variația temperaturii exterioare). La nivelul tarii exista patru zone climatice, cea mai rece fiind zona IV.
Se considera un sezon de încălzire convențional, de șapte luni, respectiv 1 octombrie – 30 aprilie, adică 212 zile sau 5088 ore. Pentru zona climatica II (Bucuresti) avem o temperatura exterioara medie a sezonului de incalzire de +4,32 °C.
2.3. Termoizolarea teraselor
Ca și în cazul acoperișurilor, terasele au nevoie de o termoizolare eficientă care să permită conservarea energiei necesare pentru încălzirea sau răcirea spațiilor de dedesubt.
Mai mult decât atât, în cazul teraselor, se pune și problema utilizării spațiului respectiv ca spațiu circulabil pietonal, ca terasă-grădină (soluție utilizată în cazul construcțiilor din marile aglomerări urbane) sau chiar ca parcare pentru autoturisme. De-a lungul timpului au fost dezvoltate două concepte de rezolvare a detaliilor specifice unei terase, care țin de ordinea de montare a termoizolației și a hidroizolației în cadrul acestui ansamblu constructiv.
Terasele uzuale sunt acele terase în care materialul termoizolant (de ex: polistiren expandat) este dispus sub hidroizolație. Această soluție poate fi utilizată atât la terase necirculabile cât și la terasele circulabile cu trafic redus sau la terasele grădină cu vegetație cu înălțime mică.
Terasele inversate sunt acele terase în care hidroizolația este dispusă sub materialul termoizolant (în acest caz se recomandă utilizarea polistirenului extrudat – XPS). Acest tip de rezolvare a apărut datorită necesității de a proteja hidroizolația la încărcări mari și este posibil datorită faptului că polistirenul extrudat este neafectat de prezența apei și se comportă foarte bine sub sarcini relativ mari.
Această soluție este recomandată mai ales pentru terase cu circulație pietonală intensă, terase grădină cu vegetație de înălțime medie sau mare și bineînțeles pentru terasele utilizate ca parcare pentru autovehicule. Grosimea necesară de termoizolație, ca și comportamentul la vapori, se calculează pentru fiecare caz în parte. Este de reținut că în funcție de umiditatea încăperilor de sub planșeul terasei și de modul de rezolvare a detaliului poate fi necesară montarea unei membrane de difuzie a vaporilor sub hidroizolație sau montarea unei pelicule (folii), ca barieră împotriva vaporilor, sub planșeu.
2.3.1. Alcatuirea componentei termoizolatoare
Suprafata suport
Suprafețele suport pregătite pentru executarea izolațiilor termice trebuie să aibă planeitatea necesară, în funcție de tipul și modul de fixare a stratului termoizolant.
Dacă suprafața suport prezintă denivelări, după caz, se va executa o racordare cu pantă de minim 1:10, o șapă de egalizare, dar numai cu avizul proiectantului de rezistență.
Suprafețele suport pe care urmează a se aplica direct bariera contra vaporilor de apă sau izolația termică vor fi curățate și amorsate.
Pe cât posibil, se va evita pozarea instalației electrice pe fața elementelor de construcție pe care urmează a se aplica izolația termică, iar când acest lucru nu se poate evita, tuburile electrice se vor îngloba, după caz, în straturile de tencuială, betonul de pantă sau șapa generală de nivelare. Nu se admite înglobarea tuburilor electrice prin teșirea sau tăierea plăcilor termoizolante.
Stratul de difuzie a vaporilor de apa.
Amplasat sub bariera contra vaporilor, se prevede ca un strat funcțional de siguranță în raport cu comportarea acoperișului la difuzia vaporilor de apă. Prezența acestui strat este legata direct de prezența statului "barieră contra vaporilor”, care este obligatorie (ca in majoritatea elementelor de anvelopă cu alcătuire multistrat).
Observații
Ca orice strat de beton, și betonul de pantă necesită un anumit interval de timp pentru uscare. In practică, vor exista întotdeauna argumente serioase și chiar presiuni pentru grăbirea lucrărilor de execuție, deci pentru continuarea acestora, chiar în condițiile în care nu s-a încheiat fenomenul de uscare ai betonului de pantă.
Din cauza următoarelor straturi (in principal a barierei contra vaporilor si ulterior a hidroizolației), uscarea în exploatare a betonului de panta va fi foarte greoaie. Ramanerea unei cantitati mari de apa in betonul de panta este nedorită atât iarna (apar solicitări din fenomene succesive de îngheț – dezgheț) cât și vara (vaporii de apă de uscare solicită de jos în sus stratul imediat superior si pot produce degradari ale acestuia).
Trebuie precizat foarte clar faptul ca rolul straturilor de difuzie nu este acela de a asigura ventilarea structurii acoperișurilor terasă. Ele nu înlocuiesc funcțional componenta pod din alcătuirea acoperișurilor cu învelitoare si nici nu sunt similare funcțional straturilor de aer ușor ventilate ce se regăsesc în structura unor pereți manta.
Prin aceste straturi nu circulă aer proaspăt, absorbit din exterior (deci aer race pe timp de iarna). Functionarea lor constă în asigurarea detentei vaporilor de apă migrați de dedesubt, evitandu-se astfel situația de aglomerare a acestora si deci de comprimare a lor.
Ca urmare, stratul de difuzie de sub bariera contrei vaporilor este utii (si necesar) din cel puțin două motive:
pentru a facilita uscarea stratului de pantă și a celui de nivelare a acestuia (atunci când realizarea lor se face prin procedee tehnologice umede);
pentru a evita o aglomerare periculoasă a vaporilor de apă migrați din spațiile închise (încălzite și utilizate ale ultimului nivel) si pătrunderea unei mari parti a acestora, prin bariera de vapori, in stratul termoizolant.
În mod evident, pentru a-si putea îndeplini funcțiunile, stratul de difuziune trebuie să se gaseasca în contact cu atmosfera exterioară. Pentru clădiri cu dimensiuni în plan relativ mici (sau cu cel puțin una dintre ele mai mică de circa 12,00 ml ) se consideră că legătura cu atmosfera poate fi realizata numai perimetral .În celelalte cazuri este necesar a se prevedea și legături în zonele de câmp.
Cea mai bună și mai clară – funcțional și tehnologic – aerare a straturilor de difuzie se obține prin utilizarea unor deflectoare (aeratoare)speciale. In general se considera suficient un deflector pentru circa 60-80 mp de acoperiș.
Pană în 1990, in România, cea mai utilizată soluție de realizare a unul strat de difuziune era aceea care utiliza covoare bituminoase perforate , armate cu împâslitură din fibre de sticla și prevăzute pe una din fețe cu nisip graunțos de 2-3 mm diametru (covoare perforate blindate).
Perforatiile, de diametru 15 mm, dispuse, de regulă, după o rețea pătrată cu pasul de 10 cm, au rolul de a asigura lipirea prin puncte a covorului pe suprafața lui suport (stratul de beton de panta, nivelat si amorsat).
Interspațiile dintre granulele de nisip sunt prevazute pentru circulatia tangentiala a vaporilor de apa inspre punctele de legatura cu aerul exterior (deflectoare).
Fig.2.4 – Realizarea stratului de difuzie a vaporilor, prin deflectoare
O altă rezolvare a detentei vaporilor de apa (indiferent de sursa provenienței lor) se obține cu canale de difuziune plasate sub bariera de vapori, dupa o rețea regulata. O asemenea soluționare este recomandată atunci când in încăperile ultimului nivel umiditatea relativă a aerului depășește în mod curent 70%. Pentru asigurarea unei eficiente funcționale secțiunea totala a canalelor trebuie să fie de cel puțin 1/1000 din aria totală a barierei de vapori. In mod practic pentru aceasta rețea de canale se pot utiliza placi profilate din carton bitumat gofrat sau din alte materiale.
In prezent se utilizează și alte soluții, cea mai ieftina și mai comoda tehnologie fiind lipirea barierei de vapori numai prin puncte sau numai prin benzi, astfel încât detenta vaporilor să aibă loc prin spațiile nelipite puse, în mod evident in contact cu atmosfera exterioară .
Stratul de difuzie se reazalizeaza in mod curent din membrane bituminoase perforate, din cartoane cutate, ondulate, folii rigide de PVC în relief acolo unde sunt cantități mari de vapori de eliminat.
Alaturi de stratul de difuziune de dedesubtul barierei împotriva vaporilor, in alcatuirea multor acoperisuri terasa a fost prevăzut si un al doilea strat de acest fel, situat imediat sub componenta hidroizolanta (care reprezintă, chiar daca nu se dorește acest lucru, o puternica bariera de vapori).
În principal necesitatea acestui strat a fost legata de prezenta deasupra izolației termice a unui strat da egalizare/ nivelare, din mortar de ciment, caruia, de regula, nu i se putea asigura uscarea completa (situatie similara stratului de beton de panta si a celui de nivelare a acestuia);
In prezent nu sunt total excluse situațiile in care deasupra stratului de termoizoiatie se prevede, din anumite motive, un strat umed a carui uscare ar putea necesita un timp relativ lung. In mod evident intr-un astfel de caz, prezenta unul strat de difuzie este oportuna.
Stratul barieră contra vaporilor
Componentă a unui element de construcție, dispusă perpendicular pe direcția de migrare a vaporilor de apă, cu rezistență neglijabilă la transfer de căldură dar cu o foarte mare rezistență la permeabilitate la vapori, având rolul de a reduce riscul de condens al vaporilor de apă în structura elementului. Straturile sunt dispuse întotdeauna adiacent la suprafața caldă a termoizolației, pentru a împiedica patrunderea vaporilor de apă în temoizolatie.
In mod curent, aceasta componentă a acoperișurilor-terasa (cu alcătuirea normală) se realizează dintr-o membrană monostrat obținută din covoare bituminoase armate, perfect continuizate intre ele pe santier (cu o tehnologie capabilă să asigure performanța da continuizare). Fiecare covor se lipește, la cald sau la rece, pe stratul de difuziune, sau în absența acestuia pe stratul de beton de panta, nivelat si amorsat.
Calitatea bitumului covoarelor și grosimea acestora se aleg astfel încât rezistența la difuzia vaporilor – mai precis valoarea produsului μd – să fie suficient de mare încât performantele sistemului terasa la difuzia vaporilor sa corespunda reglementarilor tehnice ale domeniului.
Observații si comentarii
Verificarea sub aspectul comportării la difuzia vaporilor de apă a structurii unei terase se face cu respectarea prevederilor normativului C107/6 – “Normativ privind calculul transferului de masa (umiditate) prin elementele de constructie”.
In mod evident comportarea (și deci performantele) higrotermice ale structurii unei terase depind nu numai de performanțele barierei de vapori ci și de cele ale stratului termoizolant, de cele ale stratului hidroizolant, etc. Ca urmare nu pot fi date indicatii de tip „reteta” asupra valorii minim necesare sau recomandate a caracteristicii μd a stratului bariera de vapori. Aceasta cu atat mai mult cu cat totul depinde in mod substantial de „higrometria” incaperilor ultimului nivel.
Daca se doreste o bariera de vapori foarte puternica (deci aproape total etansa la vapori) se utilizeaza covoare bituminoase speciale, armate in plan median cu folie de aluminiu. Ca ordin de marime, cu asemenea covoare, se obtin pentru caracteristica μd, a barierei de vapori, valori de peste 200 metri. Pentru comparatie, in cazul covoarelor bituminoase cu armatura „normala” valorile lui μd sunt de 50-200 metri.
Straturile termoizolante, de mare eficienta economica, se vor realiza de regula din materiale termoizolante cu permeabilitate mica la vapori si la umiditate, sub forma unor placi rigide. La terasele ranversate se vor utiliza exclusiv placi din polistiren extrudat. Se poate, de asemenea, folosi solutia realizarii stratului termoizolant din spuma rigida de poliuretan, expandata “in situ”.
Într-o structură de acoperiș formată dintr-un strat de izolație cu diferite grosimi, coeficientul de transfer termic va varia de-a lungul suprafeței acoperișului în funcție de modul în care anvelopa este afectată de modificările grosimii. Un coeficient variabil de transfer termic poate fi înlocuit de o singură valoare prin integrarea valorilor variabile pe întreaga suprafață a structurii acoperișului. Modificările grosimii stratului termoizolant trebuie de asemenea luate în considerare la calcularea coeficientului de transfer termic final.
e. Între stratul termoizolant si sapa de protectie a acestuia, se va dispune un strat de protectie tehnologica, care are functia de a împiedica patrunderea apei tehnologice din mortar în stratul termoizolant. Acest strat se poate realiza de regula dintr-o folie subtire de polietilena liber asezata, cu marginile suprapuse.
f. Sapa de protectie a stratului termoizolant care îndeplineste si functia de suport pentru hidroizolatie, se va realiza din mortar de ciment M100 de cca 3 cm grosime. În functie de rigiditatea placilor termoizolante folosite, sapa va fi sau nu armata; armarea se va realiza de regula din plase sudate STNB φ3…4 mm cu ochiuri de 100 mm. La terasele circulabile, indiferent de rigiditatea placilor termoizolante, se recomanda ca sapa sa fie armata.
2.3.2 Materiale termoizolante
Conform ultimelor reglmentari tehnice, cu referire la protectia termica a cladirilor, acoperisul acestora trebuie realizat cu o rezistenta termica echivalenta medie (Rt,echiv,mediu) de cel putin 5.0 m2oC/W. Pentru obtinerea unor astfel de valori, foarte mari in comparatie cu cele ascociate acoperisurilor traditionale, componenta termoizolanta urmeaza a fi realizata din materiale eficiente termic, cu coeficienti de conductibilitate termica (λ) de 0.03…0.05 w/moC.
Materialele termoizolatoare sunt corpuri poroase a căror structură se compune dintr-un schelet solid și aerul din porii sau golurile materialului. Scheletul solid al materialului de bază poate fi de natură anorganică sau organică, de diverse compoziții chimice.
Golurile sau porii de aer pot fi inchiși sau deschiși, valoarea lor de izolare depinzand de volumul total, dimensiunile, forma și modul lor de distribuție in masa materialului.
Materialele anorganice sunt cele provenite din substanțe minerale, spre deosebire de cele organice obținute din substanțe de natură organică. Atat materialele anorganice cat și cele organice se impart după structura lor in materiale coerente (cu părți componente legate intre ele, de exemplu betoanele, cărămizile etc.) și necoerente (in vrac, cum sunt agregatele ușoare de granulit).
Din punct de vedere ai caracteristicilor fizice, rigiditatea materialelor termoizolante este un factor important deoarace in functie de acestea este gandit si realizat sistemul de fixare si de sustinere a acestora.
Principalele materiale termoizolante utilizate, la realizarea acopersiurilor terasa sunt:
vata minerala / vata de sticla;
polistiren expandat rigid (EPS);
polistiren extrudat (XPS);
poliuretan rigid (spray).
Vata minerala este realizata din fibre de piatra naturala (de regula bazaltica) obtinute prin dispersarea mecanica a topiturii la cca 1500oC. Este neutra din punct de vedere chimic, fără acțiune corozivă asupra metalelor cu care intră în contact. Din punct de vedere al structurii, are stabilitate dimensională ceea ce conferă tăiere și montaj ușor.
Vata minerală bazaltică este folosită la izolarea termică, acustică și ignifugă a construcțiilor, încadrându-se în grupa de produse pentru învelitori. Una din caracteristicile de bază ale vatei minerale bazaltice este aceea că principala materie primă folosită este 100% naturală.
Impaslitura obtinuta din aceste fibre (a caror diametru are cca 5μm) inglobeaza mult aer (cca 95% din volum) ceea ce justifica bunele calitati termoizolatoare (la o temperatura medie de +10 grade C, λ = 0,031 – 0,034 W/mK).
Conductivitatea termica a vatei minerale si a vatei de sticla este comparabila cu cea a polisterenului expandat , in anumite variante fiind chiar mai scazuta. Desi valoarea coeficientului de conductivitate termica al vatei minerale si de sticla le recomanda cu prisosinta, nu trebuie neglijat aspectul conform caruia o umezire pronuntata a acestor materiale le slabeste considerabil proprietatile izolatoare .
Daca impiedicarea patrunderii apei din precipitatii depinde de protectia adoptata in proiect, patrunderea vaporilor de apa prin microcurentii de aer se poate impiedica cu asa zisele bariere de vapori amplasate intre termizolatie si zonele mai calde. O bariera de vapori se poate realiza cu folii impermeabile din materiale plastice, metal, bitum,masticuri etc.
Majoritatea actualelor produse de vata minerala sunt hidrofobizate (in intreaga grosime) prin “imbracarea” fibrelor cu o substanta ostila apei. Datorita acestui tratament, apa ajunsa la nivelul fibrelor nu le “uda” ci ramane pe ele sub forma de perle, ceea ce face sa se intrerupa, practic total, absorbtia capilara.
In produsele moderne de vata minerala, apa patrunde in grosime numai daca are o presiune semnificativa; foarte important este faptul ca, odata disparuta presiunea, apa patrunsa este eliminata prin evaporare. In raport cu apa sub forma de vapori, produsele din vata minerala sunt foarte permeabile (μ ~ 1.5 – 2.0 ).
Unul din importantele avantaje ale vatei minerale, in raport cu alte materiale termoizolante, este foarta buna sa rezistenta la foc ( clasa A). Vata minerala este neinflamabila si incombustibila; nu arde, dar la temperaturi foarte mari (peste 1000oC) se topeste.
Produsele din vata minerala au o foarte buna elasticitate si, din acest motiv, se adapteaza foarte bine la imperfectiunile suprafetei suportului; datorita acestei elasticitati este posibila introducerea produsului in spatii cu dimensiuni mai mici decat cele “de proiect” fara pericol de curbare sau de modificare a caracteristicilor fizico-chimice.
In multe cazuri, produselor de vata minerala, utilizabile la acoperisuri, le este necesara o anumita rezistenta la compresiune, in sensul ca pierderea de grosime datorata acestei solicitari sa fie suficient de mica pentru a nu afecta ndeodrit valorea coeficientului λ.
Principalele produse de vata minerala utilizabile la termoizolarea acoperisurilor terasa sunt placile; pentru a avea o buna rezistenta la compresiune uniform distribuita sau concentrata (rezistenta la calcare), aceste placi sunt realizate din vata minerala de mare densitate (150 – 200 kg/m3).
Sunt prezentate intr-o mare diversitate. In esenta este, insa, vorba de:
Placi monostrat din vata minerala de mare densitate rezistenta la bitum fierbinte;
Placi monostrat caserate pe fata superioara cu o folie bitumata, ce permite lipirea la cald sau la rece a covoarelor hidroizolante bituminoase;
Placi bistrat, cu stratul superior de foarte mare densitate (de ex. 200 km/m3) iar stratul inferior de densitate ceva mai mica (de ex 130 kg/m3).
Stratul superior are rolul de a uniformiza reparizarea eforturilor; el confera produsului o buna rezistenta la compresiune concentrata sau distribuita. Stratul inferior are o buna flexibilitate si confera placii o buna adaptabilitate la neregularitatile suportului.
Problema rezistentei la calcare si la compresiune distribuita este rezolvata prin aceea ca aceste produse isi reduc grosimea cu max 10% la incarcari uniform distribuite de cca 0.6 – 0.7 daN/cm2 (60 – 70 kPa) sau la o incarcare concentrata de cca 50 – 60 daN.
Fiind un material anorganic, vata minerala nu putrezeste, nu este atacata de microorganisme, de insecte si rozatoare; nu ataca materialul cu care intra in contact si nu este cancerigena.
Polistirenul expandat si extrudat
Acest material a apărut pentru prima dată in Germania și Franța in anul 1954 și se prezintă sub formă de granule. Plecand de la granulele inițiale se execută o primă expandare a acestora in atmosferă caldă. Noile granule astfel obținute sunt puse in tipare, unde, prin introducerea de vapori, se produce cea de a doua expandare, care provoacă umplerea formelor.
Produsele din polistiren expandat (indicativ european EPS) si polistiren extrudat (indicativ european XPS) se livreaza in principal sub forma de placi caserate sau necaserate.
Polistirenul este singurul polimer rigid obtinut din hidrocarburi, expandarea granulelor nu se poate face decat la cca 100oC, deci nu pe santier (precum poliuretanul). Are o structura rigida, cu pori macroporici inchisi, deci este impermeabil si deci nehigroscopic. Deoarece este inflamabil, se ignifugheaza. Se inmoaie la temperaturi relativ mici (70 – 80oC) si de aceea nu poate intra in contact direct cu materiale si produse fierbinti (de ex. bitum). Datorita particularitatii de a nu rezista la actiunea multor solventi organici (acetona, benzina, toluen, uleiuri, etc.) polistirenul nu poate fi lipit cu adezivi bazati pe asemenea solventi.
Structura cu pori inchisi ii confera o absorbtie de apa foarte mica (2% din volum), o sensibilitate redusa a lui λ in prezenta umiditatii, o permeabilitate redusa la difuzia vaporilor de apa (μEPS = 30; μXPS = 120…200).
b1. Polistirenul expandat (EPS) poate fi folosit la construcțiile noi și renovări, fiind disponibil sub forma de panouri cu grosimi de la 1 cm pana la 10 cm. Este utilizat în primul rând la exteriorul clădirii, dar și la acoperiș, tavan și înclazire în pardoseală. Pentru un sistem de izolare termică cu polistiren expandat la exterior este recomandat a se folosi placi cu grosimea de 80 mm, dar in niciun caz mai subțiri de 50 mm, fiind greșita decizia de a "economisi" prin reducerea grosimii plăcii de EPS. La ambele materiale densitatea influenteaza pierderile de căldură.
Pentru a îmbunătăți calitățile termoizolatoare ale plăcilor din polistiren expandat, producătorii "avangardiști" folosesc grafitul sau aluminiul în tratarea materiei prime, rezultatul fiind un produs cu calitati termoizolatoare de excepție, folosit atât la izolarea termică a acoperișurilor cât și a fațadelor; în funcție de aplicația dorită sunt disponibile o multitudine de tipuri de EPS, cu densități de: 20 – 30 kg/m3 pentru termoizolarea pardoselilor și teraselor sau pentru sistemele de încălzire în pardoseală, 15 – 20 kg/m3 pentru termoizolarea la exterior a fațadelor. Una dintre proprietățile materialului este de a încetini transferul vaporilor din locuință spre exterior.
b2. Polistirenul extrudat (XPS). A fost introdus pe piață sub denumirea de STYROFOAM și este un produs identic din punct de vedere chimic cu polistirenul expandat, singura diferență fiind procesul de fabricație – in locul aglomerării granulelor se procedează la o spumare a acestora. Astfel se obțin rezistențe mecanice superioare și o omogenitate sporită a materialului. Produsul obținut are densitatea mai mică de 27 kg/m3 și este impregnat cu o substanță colorată bleu, cu rol de ignifugare și pentru diferențiere de polistirenul expandat.
Polistirenul extrudat are o reputație solidă pentru fiabilitate și rezistență superioară la efectele distructive ale naturii. De obicei, principalul considerent în compararea termoizolațiilor este capacitatea lor de a împiedica pierderile de căldură. Concret, vom lua în considerație fie rezistența la transfer termic (R) ce este mai eficientă cu cat e mai mare, fie coeficientul de transfer termic (U) care trebuie sa fie cât mai mic posibil.
Nu de puține ori, izolațiile EPS care au o valoare R relativ mare la temperaturi normale, o pierd odata cu scăderea acesteia. Deficienta este rar întalnita la XPS-ul care are de obicei o rezistență mai mare la transfer termic când scade temperatura. In cazul izolării pardoselilor supuse la trafic, cea mai buna alegere este polistirenul extrudat, datorita durității și rezistenței mecanice cu mult mai bune decât EPS-ul. Impermeabilitatea XPS-ului este net superioară polistirenului expandat, recomandându-l pentru termoizolări în medii umede: fundații, socluri și terase inversate. Fluctuațiile de temperatură (sub și peste 0°C) în prezența umidității au consecințe negative în cazul multor materiale pentru construcții. Rezistența XPS-ului la umezeală, combinată cu duritatea și elasticitatea, fac din el un produs rezistent la îngheț/dezgheț. Având o structură celulară închisă (spre deosebire de EPS), el nu are capacitatea de a "respira", fapt care nu îl recomandă pentru termoizolarea exterioară a fațadelor, chiar daca U-ul este mai bun decât in cazul EPS-ului. Este ușor de manevrat și disponibil într-o varietate de dimensiuni, iar gradele diferite de duritate il fac potrivit pentru anumite aplicații. Trebuie menționată și rezistența mai mare a lui comparativ cu EPS- ul la agenți chimici precum: acizi, baze, alcool și vopsele bazate pe alcool, apă sărată, ciment, asfalt etc. Totuși, produsele ce au in compoziție petrol îl pot deteriora. O placa de XPS expusă la soare, chiar daca își schimbă culoarea, devenind "pala și prăfuită", nu-și va schimba simțitor valorile termoizolante.
La terase, folosirea XPS este mai adecvată datorită tasării reduse. Permeabilitatea redusă la vapori necesită o bună difuzie a vaporilor (ventilare adecvată).
Plăcile din polistiren extrudat (XPS), nu se prevăd ca suport pentru hidroizolația din membrane cu autoprotecție, la acoperișurile terasă, deoarece temperaturile pozitive (>+60°) conduc la deformări ireversibile ale produselor.
Spuma Poliuretanica
Spuma de poliuretan se obține prin acțiunea unui poliizocianat asupra unui poliester saturat, iar expandarea se realizează prin degajarea unui gaz și anume a freonului, sub acțiunea căldurii de reacție sau a bioxidului de carbon la descompunerea izocianatului cu apa.
Amestecul poliizocianat-poliester și agentul de expandare se poate realiza fie intr-un malaxor și apoi turna in tipare pentru a se obține blocuri din spumă de poliuretan, fie cu ajutorul unui aparat de amestecare prin suflare direct in construcții, in locașurile sau pe suprafețele in care este necesar a fi aplicată termoizolația. Densitatea aparentă a spumei de poliuretani variază intre 30 și 50 kg/m3, in funcție de proporția de componenți, temperatura de reacție etc. Conductivitatea termică pe material uscat depinde de agentul de expandare, fiind minim in cazul freonului de 0,018 kcal/mhoC și maxim in cazul bioxidului de carbon de 0,0245 kcal/mh°C. Materialul are o bună stabilitate dimensională de temperatură, este practic impermeabil la apă, insă mai permeabil la vapori decat polistirenul celular.
Principalele avantaje ale plăcilor termoizolante sunt:
Grosimi reduse ale plăcilor în raport cu rezistența termică asigurată în comparație cu alte materiale termoizolante (de exemplu, d.p.d.v al rezistenței termice o placă cu o grosime de 50mm echivalează cu o placă de polistiren expandat cu o grosime de aproximativ 90mm);
Se poate opta pentru diferite variante si combinații ale acestora la suportul spumei (folie Aluminiu, suport mineral cu armătură de fibră de sticlă, hârtie Kraft, carton bitumat) funcție de elementul de construcție termoizolat;
Punți termice inexistente la joncțiunea dintre plăcile alăturate pe tot conturul datorită îmbinării care asigură continuitatea termoizolației.
Spuma poliuretanica cu aplicare prin suflare
Sistemele cu spuma poliuretanica sunt realizate direct pe obiectul de termoizolat prin turnare sau pulverizare. Materialul formează un strat de termoizolare continuu, uniform, fără rosturi și imbinari, eliminand punțile termice. Spuma pulverizată este potrivita pentru suprafețe și forme diferite, pentru că materialul se mulează pe stratul suport, indiferent de profilul lui, fără imbinari si nu sunt necesare decupări și ajustări ulterioare.
Tehnica de punere in aplicare este aceeași in spațiile interioare, cat și in cele exterioare. O comparare cu termoizolarea convențională a acoperișurilor și pereților arată că termoizolarea cu spuma poliuretanica este mai convenabilă din punctul de vedere al costurilor și are, la aceeași grosime de strat, un coeficient de transfer termic mult mai redus decat celelalte materiale de termoizolare. Datorita densitatii mult mai mari decit cea polistirenului, un strat de cca 3 cm, de spuma poliuretanica rigida este echivalent cu un strat de 10 cm de polistiren expandat.
Datorită celulelor inchise spuma poliuretanica este rezistenta la apa lichida și servește simultan ca protecție impotriva intemperiilor și influenței temperaturii. Termoizolația exterioară a acoperișurilor plane se protejează cu sisteme rezistente la UV.
Poate fi aplicata pe orice tip de suprafata (beton, lemn, metal, sticla, etc.); Aderenta la nivel molecular permite astuparea tuturor porilor si crapaturilor.
Datorita faptului ca spuma poliuretanica este realizata dintr-un amestec de componente fluide direct pe șantier, aceasta este usor de transport si necesita un spațiu mic de depozitare.
Spuma poliuretanica este pusa in opera doar de personal certificat; O echipă de aplicatori cu experiență poate pune in operă, in condiții favorabile, cu un utilaj de pulverizare, mai mult de 1.000 m2 suprafață de acoperiș per zi.
Informații tehnice generale:
se poate aplica in straturi de termoizolare succesive;
este rezistenta la frig și la caldură, de la -50°C pană la +100°C;
este rezistenta impotriva acizilor și bazelor puternice, a apei de mare, a rezidurilor gazoase industriale, cat și a hidrocarburilor alifatice (ulei mineral, benzină normală, combustibil diesel);
este neutra din punct de vedere chimic;
compozitia ecologica nu afecteaza stratul de ozon si nu este cancerigena;
se poate aplica pina la -5 °C;
durata medie de viata 50 ani.
Tabel 2.1. – coeficienti de conductibilitate termica (λ)
2.4. Alegerea materialului termoizolant
Adoptarea materialelor pentru lucrări de termoizolare trebuie să aibă la bază o analiză pe criterii calitative, tehnice și economice specifice unor lucrări care se execută la un interval mare de timp de la terminarea construcției .
Alegerea materialului termoizolant pe criterii calitative
Pentru asigurarea permanentă a calităților termice, este necesar ca materialele izolatoare să aibă următoarele proprietăți:
rezistență la căldură și la frig. In cazul acoperișurilor terasă, suprafața exterioară a materialelor izolatoare poate fi supusă la temperaturi intre -30oC iarna și +80oC vara. Aceste temperaturi extreme nu trebuie să conducă la instabilitatea fizică sau chimică a materialului;
rezistență la umiditate. Porozitatea materialelor izolatoare permite circulația vaporilor de apă. Prezența apei in material se poate datora umidității la punerea in operă sau a condensului in material.
rezistență la foc. Este necesar ca materialul izolant să nu fie inflamabil. Astfel, dacă materialele izolatoare nu sunt incombustibile, atunci acestea trebuie ignifugate;
impermeabilitatea la vapori de apă. Vaporii de apă se deplasează in mod continuu din interior spre exterior și puțin cate puțin impregnează materialul izolant, mărindu-i coeficientul de conductivitate termică care variază invers proporțional cu umiditatea. Pentru evitarea retenției de apă, se poate realiza o ventilare a feței reci a termoizolației;
protejarea împotriva paraziților. Materialele izolatoare trebuie să fie realizate și puse in operă in așa fel incat să nu permită instalarea insectelor și a rozătoarelor.
La aceste caracteristici principale se adaugă forma și starea de agregare a materialelor termoizolatoare: plăcile rigide se pretează la aplicarea pe suprafețe plane și curbe insă cu curbura mare; plăcile semirigide și saltelele din materiale elastice (de exemplu din vată minerală) se pot aplica și pe suprafețe inclinate și curbe cu curbura mică.
Tab.2.2. – Posibilitățile de utilizare a materialelor izolatoare la acoperisurile terasa
FB – foarte bun; B – bun; M – mediu; S – scăzut; FS – foarte scăzut
*) trebuie ignifugat **) autoextinctoare
b. Alegerea materialului termoizolant pe criterii tehnice
Realizarea protecției termotehnice a elementelor de construcții se face pentru obținerea:
rezistenței la transmisia termică necesară pentru limitarea diferenței de temperatură intre aerul interior și suprafața interioară a elementelor exterioare de construcții (astfel incat să nu se atingă valoarea temperaturii de condensare), precum și pentru limitarea pierderilor de căldură;
stabilității termice necesare pentru limitarea oscilațiilor temperaturii pe suprafața lor interioară; Pentru condițiile climatice din țara noastră, se recomandă utilizarea unor elemente de închidere cu inerție termică mare și medie (definită conform normativ C 107/2). Elementele de închidere cu inerție termică mică se recomandă în cazul clădirilor cu ocupare temporară (case de vacanță, etc.) sau în cazul clădirilor cu ocupare discontinuă;
rezistenței la difuziunea vaporilor necesară pentru păstrarea stării de umiditate normală și limitării acumulării de apă datorită condensării vaporilor in grosimea elementelor de construcții sub valori admisibile.
Totodată, la izolarea termică a construcțiilor se ține seama și de economicitatea soluțiilor alese, astfel incat cheltuielile suplimentare să fie compensate intr-un număr mic de ani, prin faptul că, pe de o parte se prevăd instalații de incălzire reduse, iar pe de alta parte se obține o economie anuală de combustibil la exploatarea clădirilor și instalațiilor.
Condiții tehnice de calitate
Condiții privind conductivitatea termică – Conductivitatea termică de calcul trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu 0,10 W/mK;
Condiții privind densitatea – Densitatea aparentă în stare uscată a materialelor termoizolante trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu 550 kg/m3;
Condiții privind stabilitatea dimensionala – Materialele termoizolante trebuie să prezinte stabilitate dimensioanlă și caracteristici fizicomecanice corespunzătoare.
Toate tipurile de materiale termoizolante sub forma de placi experimenteaza modificari dimensionale datorita compozitiei, procesului de fabricatie, temperaturii sau umiditatii.
Polistirenul expandat (EPS) este cunoscut petru instabilitatea sa dimensionala imediat dupa producere. De aceea, producatorii tin placile de EPS depozitate cateva zile inainte de comercializare pana “imbatraneste” si devine stabil din punct de vedere dimensional. In general, placile trebuie sa prezinte deformatii sub actiunea factorilor de mediu de sub 2%.
Solutia instabilitatii dimensionale este folosirea a doua randuri de placi, cu imbinarile dispuse decalat.
Condiții din punct de vedere sanitar și al protecției mediului
Materialele utilizate nu trebuie să emane în decursul exploatării mirosuri, substanțe toxice, radioactive sau alte substanțe dăunătoare pentru sănătatea oamenilor sau care să producă poluarea mediului înconjurător;
În cazul utilizării izolației termice din materiale care pe parcursul exploatării pot degaja pulberi în atmosferă (produse din vată minerală, vată de sticlă, etc.) trebuie să se realizeze protecția etanșă sau înglobarea în structuri protejate a acestora.
Condiții speciale
Materialele termoizolante trebuie să permită aplicarea lor în structura elementelor de construcție sau aplicarea unor straturi de protecție pe suprafața lor.
Materialele termoizolante nu trebuie să conțină sau să degaje substanțe care să degradeze elementele cu care vin în contact (inclusiv prin coroziune).
Materialele termoizolante care se montează prin procedee la cald nu trebuie să prezinte fenomene de înmuiere sau tasare la temperaturi mai mici decât cele de aplicare. În caz contrar ele vor trebui să fie prevăzute din fabricație cu un strat de protecție.
Condiții privind punerea în operă – Materialele termoizolante trebuie să permită o punere în operă care să păstreze constanța caracteristicilor fizicomecanice și de izolare termică în condiții de exploatare.
Condiții privind controlul de calitate
Materialele noi sau cele tradiționale produse în străinătate trebuie să fie agrementate tehnic pentru utilizarea la lucrări de izolații termice în construcții;
Toate materialele termoizolante utilizate trebuie să aibă certificate de conformitate privind calitatea.
c . Alegerea materialului termoizolant pe criterii economice
Întrucât lucrările de reabilitare higrotermică se execută la intervale de timp mari și sunt destul de costisitoare, aspectul economic ar trebui să fie secundar în adoptarea materialelor și soluțiilor optime. Trebuie avut în vedere, totodată, că soluțiile ieftine sunt de cele mai multe ori generatoare de cheltuieli ulterioare importante, datorită lucrărilor mai dese de întreținere și reparații care se impun.
2.5. Prevederi referitoare la punerea în operă a straturilor termoizolante în alcătuirea teraselor
2.5.1. Generalități
Lucrările de izolare termică se execută pe baza proiectelor întocmite de proiectantul lucrărilor de construcție, verificate și aprobate conform legislației în vigoare.
Ori de câte ori apar abateri de la proiect, care presupun înlocuirea totală sau parțială a materialelor prevăzute în proiect sau care conduc la majorarea încărcării elementelor de construcție, se va obține în mod obligatoriu avizul proiectantului de specialitate și de rezistență.
2.5.2. Executarea lucrărilor
Lucrările de izolare termică se execută numai cu personal specializat, verificand tot timpul atât grosimea și calitatea materialului termoizolant si respectându-se prevederile cuprinse în normele tehnice de folosire specifice fiecărui material termoizolant (standarde de produs, agremente tehnice, norme tehnice de produs, mărci de fabricație, etc.).
La punerea în operă a materialelor termoizolante se vor avea în vedere măsurile de transport, manipulare și depozitare prevăzute în normele tehnice ale produselor respective, precum și recomandările producătorului pentru evitarea degradării acestora.
La realizarea stratului termoizolant se interzice utilizarea materialelor degradate (cu spărturi, grosime necorespunzătoare și neuniformă, etc.) sau cu caracteristici fizico-mecanice inferioare celor prevăzute în normele tehnice specifice.
Câmpul termoizolant cu materiale sub formă de plăci se va realiza prin așezarea fără rosturi și strâns îmbinate cu elementele de construcție în relief care străpung termoizolația (parapete, guri de vizitare, tuburi de aerisire). Eventualele spații dintre plăci vor fi completate cu bucăți tăiate la dimensiunile necesare, din aceleași materiale, pentru a se obține un strat termoizolant continuu.
Aplicarea stratului termoizolant se face pe fâșii, astfel încât să existe posibilitatea acoperirii lor cu straturi de protecție într-un interval de timp în care să nu existe riscuri de umezire a termoizolației datorită precipitațiilor atmosferice și fără a se călca pe plăcile termoizolante.
În cazul în care izolația termică din plăci se realizează în mai multe straturi, acestea se vor dispune astfel încât rosturile dintre plăcile unui strat să fie decalate (recomandabil cu cca. 1/2… 1/3 din dimensiunea plăcii) față de rosturile dintre plăcile straturilor adiacente.
În caz de ploaie, în timpul execuției termoizolației, suprafața stratului termoizolant se va acoperi provizoriu cu folii de protecție, asigurându-se scurgerea apelor.
Circulația directă pe plăcile termoizolante este interzisă. Se admite circulația peste plăci doar prin intermediul unor podini.
Racordările suprafețelor orizontale cu cele verticale se realizează cu scafe din mortar, ca suport al straturilor de difuzie, barierelor contra vaporilor și al hidroizolațiilor.
În dreptul scafelor se asigură o rigidizare suficientă a stratului suport al hidroizolației
pentru a împiedica forfecarea acestuia, iar la izolațiile termice din materiale elastice trebuie să
se prevadă prelungirea și legarea de parapete a șapei armate ce constituie suport al hidroizolației.
Straturile de barieră contra vaporilor, difuzie și hidrofuge se execută în conformitate cu prevederile din normativ C 112.
Lucrările care presupun procedee umede nu se vor executa la temperaturi mai mici de +5°C. De asemenea, lucrările de izolații termice nu se vor executa la temperaturi inferioare celor prevăzute în normele tehnice ale produselor, pe timp de ceață sau cu precipitații atmosferice.
2.5.3. Controlul calitatii lucrarilor
Recepția materialelor se va face prin verificarea certificatelor de calitate emise de
producător și confruntarea lor cu condițiile tehnice prevăzute în normele tehnice de fabricație.
În caz de dubiu privind calitatea materialului, se vor dispune verificări prin sondaj, de către un laborator autorizat, pentru stabilirea concordanței dintre caracteristicile tehnice ale materialelor termoizolante aprovizionate, cu cele din norma de produs.
Fazele determinante privind controlul calității lucrărilor în timpul execuției se vor hotărî de către proiectant, în funcție de categoria de importanță a construcțiilor.
Controlul în timpul execuției lucrărilor de izolații termice se va efectua de către executant și de către beneficiar, prin sistemul propriu de asigurare a calității, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, verificându-se corespondența dintre lucrările executate și prevederile din proiect. În cadrul controlului vor fi consemnate procesele verbale de lucrări ascunse. Lucrările găsite necorespunzătoare se vor reface.
La recepția lucrărilor se vor analiza constatările consemnate în procesele verbale de lucrări ascunse și în caietul de dispoziții de șantier, făcute de organele de control în timpul execuției.
În caz de dubiu se vor executa, după caz, sondaje, încercări nedistructive (de ex. prin termografie în infraroșu, măsurări termotehnice “in situ”, etc.) prin care să se verifice corecta aplicare a prevederilor din proiect și din reglementările tehnice specifice.
2.6 Fixarea plăcilor izolatoare
a. Ancorarea mecanică
Ancorarea mecanică este o metodă tradițională de fixare a straturilor de acoperiș. Plăcile de izolație, împreună cu unul sau două straturi de hidroizolație, sunt ușor de instalat, indiferent de perioada anului. Ancorarea mecanică este simplă, rapidă și rentabilă dacă sunt respectate principiile de mai jos.
În funcție de tipul structurii portante (beton, foi trapezoidale, etc.) trebuie alese diblurilor adecvate. În cazul structurilor monolitice, recomandăm realizarea unui test care să evalueze forța necesară pentru a smulge ancorele din structura portantă. Acest test este obligatoriu în cazul acoperișurilor renovate, împreună cu prelevarea unei mostre pentru a verifica starea curentă a acoperișului.
Pentru fiecare proiect trebuie pregătit un plan separat de fixare, luând în considerare tipul, înălțimea și forma clădirii, condițiile meteorologice și geografice, precum și tipul de hidroizolație și numărul de dibluri. Acoperișul este împărțit în mai multe secțiuni: de mijloc, la margine și în colțuri.
Ancorarea prin lipire
În general, plăcile pentru acoperiș din vata minerala bazaltica pot fi lipite la rece sau la cald, fie pe întereaga suprafață sau în puncte. Atunci când se utilizează metoda de lipire la rece cu adeziv pentru bitum sau polietilenă, trebuie respectate întotdeauna instrucțiunile producătorului referitoare la temperatură sau condiții meteorologice.
CAPITOLUL 3 – HIDROIZOLATII
3.1. Generalități
Etanșeitatea la apă, la pierderi de căldură și la pătrunderea zgomotului reprezintă necesitățile care condiționează durabilitatea, confortul și economia de energie în clădiri. Lucrările de hidroizolații, deși aparent au volum mic, reprezintă totuși investiții costisitoare; sunt lucrări pretențioase în execuție, de mare răspundere. Astfel, defecțiunile lor pot avea drept consecință degradarea și compromiterea construcțiilor.
Betonul, cel mai important material de construcție al zilelor noastre, trebuie să reziste în timp la solicitările importante la care este supus. Chiar dacă proiectarea și execuția elementelor din beton se realizează corect, exista anumiți factori greu de prevăzut, cum sunt: acțiunea apei, fenomenul de îngheț, atacurile agenților chimici și influența factorilor de mediu ce afectează durabilitatea betonului și împotriva cărora trebuie luate măsuri corespunzătoare.
Rolul hidroizolațiilor este de a proteja construcția împotriva acțiunii apelor de orice fel (lichid, vapori), ca și împotriva infiltrării acestora (din exterior spre interior sau din interior spre exterior), apa fiind un important agent agresiv, cu efecte negative majore asupra părților sau elementelor de construcție care vin în contact cu ea.
3.2. Principii privind proiectarea, executarea si utilizarea hidroizolatiilor
3.2.1. Principii privind proiectarea
Principii generale
Documentația de execuție privind hidroizolarea clădirilor împotriva apei și/sau a umidității mediului se va întocmi conform prevederilor reglementărilor tehnice specifice în construcții, în vigoare și în concordanță cu prevederile producătorilor de materiale hidroizolante, de către firme și/sau persoane specializate, autorizate, pe stadii fizice distincte, cu prezentarea lucrărilor de alt specific și corelarea acestora cu lucrările de hidroizolare propriu-zise (după caz).
Documentația de execuție a lucrărilor de hidroizolare se va întocmi în baza temei – program elaborate în baza următoarelor date definitorii:
definirea și determinarea condițiilor și exigențelor stabilite de beneficiar (utilizator);
stabilirea și definirea din punct de vedere structural și funcțional al tipului de clădire;
stabilirea modurilor, parametrilor și nivelurilor de acționare curentă și maxim – potențială a apei sau a umidității mediului asupra obiectului ce se hidroizolează;
definirea tipului de hidroizolație preconizat.
Documentația de execuție a lucrărilor de hidroizolare a clădirilor împotriva apei și/sau a umidității mediului va cuprinde memoriul justificativ-explicativ (justificarea soluției adoptate în contextul datelor de temă, implicațiile în relație cu lucrările conexe, de alt specific), cantități de lucrări pe stadii fizice, necesar de materiale, resurse și utilaje precum și piesele desenate de ansamblu și detaliile caracteristice.
Documentația de execuție va cuprinde specificațiile privind reglementările tehnice de referință, standardele sau agrementele tehnice ale materialelor, durabilitatea apreciată a structurilor hidroizolante preconizate și condițiile de utilizare.
Pentru lucrări de hidroizolare de amploare sau cu condiții de pericol privind incendiile, exploziile sau accidentările, se vor elabora proiecte tehnologice și caiete de sarcini cu abordarea distinctă a măsurilor P.S.I. și de protecția muncii.
Proiectantul și beneficiarul pot opri lucrările de execuție în cazul în care se constată abateri de la prevederile documentației de execuție, a prescripțiilor și reglementărilor în vigoare.
Principii particulare
La proiectarea hidroizolațiilor clădirilor se va ține seama de categoria de importanță a clădirii, definirea condițiilor geoclimatice de amplasare a construcției, sistemul structural al clădirii, părților sau elementelor ce necesită hidroizolare sau termohidroizolare, a funcționalității, părților sau elementelor de construcție pentru stabilirea tipului de hidroizolație sau de termohidroizolație, stabilirea precisă a naturii, geometriei și conformației elementului suport, a modului de comportare din punct de vedere al deplasărilor, vibrațiilor, mișcărilor elastice și al nivelului de microfisurare – fisurare al elementului suport și nivelurile maxim-potențiale ale apei sau a umidității mediului asupra hidroizolației.
Proiectarea propriu-zisă a hidroizolațiilor la clădiri se va face în baza următoarelor aspecte:
stabilirea cerințelor de performanță a nivelurilor de performanță necesare pentru structura hidroizolantă preconizată a fi utilizată (conform sistemului I.P.T. de apreciere calitativă globală);
definirea și stabilirea tipului de hidroizolație preconizată (în foi hidroizolante sau din mase omogene cu aplicare peliculară). In cazul structurilor termohidroizolante, se va face corelarea cu normele în vigoare privind termoizolarea construcțiilor, cu definirea și stabilirea structurii ansamblului termohidroizolant;
stabilirea structurii ansamblului hidroizolant (monostrat, multistrat) a materialului – materialelor componente (bituminoase sau polimerice) și a sistemului de aplicare pe suport pentru suprafețele orizontale, înclinate și verticale, în concordanță cu specificațiile producătorului și cu cele din agrementele tehnice ale materialelor preconizate;
definirea și stabilirea relațiilor privind anexele, accesoriile și elementele constructive locale (receptoare pluviale, jgheaburi, atice, străpungeri, diferențe de nivel etc.), în contextul suprafeței generale date și în concordanță cu modul de utilizare-funcționare;
determinarea și prezentarea elementelor speciale, particulare, atipice și modurilor de soluționare;
determinarea cantităților de lucrări pe etape de execuție, stadii fizice și pe tipuri de structuri;
determinarea cantităților de materiale necesare;
stabilirea condițiilor privind verificarea calității lucrărilor și urmărirea comportării în exploatare.
3.2.2. Principii privind executarea
Principii generale
Execuția hidroizolației clădirilor împotriva apei și/sau a umidității mediului trebuie să se desfașoare în condiții facile pentru asigurarea calității necesare în utilizare, prin respectarea reglementărilor tehnice în vigoare.
Lucrările se vor executa de către firme autorizate, cu personal calificat, specializat în domeniu.
Înaintea începerii lucrărilor, executantul va solicita proiectantului, dacă este cazul, prelucrarea documentației de execuție, precum și elucidarea eventualelor neconcordanțe față de situația din teren.
Înaintea începerii lucrărilor, executantul va elabora documentația tehnologică de execuție (funcție de natura și amploarea lucrărilor) și va stabili graficul de eșalonare în raport cu lucrările conexe și/sau cu lucrările de alt specific.
Executantul va prelua frontul de lucru în baza procesului verbal, cu îndeplinirea tuturor exigențelor impuse de natura lucrărilor, de prevederile documentației de execuție și a reglementărilor specific în vigoare.
Începerea lucrărilor va fi precedată de organizarea de șantier, în special privind asigurarea punctelor și traseelor de acces, a punctelor și zonelor de depozitare a gospodăriei anexe și a măsurilor de protecție a muncii și de pază și prevenire a incendiilor.
Lucrările se vor executa strict în conformitate cu condițiile și prevederile documentației de execuție și a reglementărilor specifice în vigoare; orice neconcordanță va fi semnalată spre rezolvare proiectantului de specialitate cu înștiințarea beneficiarului.
Executantul va întocmi procese verbale privind diversele faze de execuție, în special pentru lucrările ascunse, împreună cu beneficiarul (și cu proiectantul), în unele cazuri se pot opera sondaje de verificare ce vor fi imediat remediate.
La terminarea execuției se vor întocmi formele de recepție ale lucrării (cu eventuale observații ce vor fi însușite și operate de executant) în baza constatărilor și verificărilor efectuate de o comisie formată din executant, proiectant și beneficiar. Se vor face, unde este posibil, probări ale etanșeității prin inundare pe timp limitat (72 ore) și observarea eventualelor infiltrații.
Principii particulare
Condiții climatice:
structurile hidroizolante se vor aplica la exteriorul construcțiilor în condiții climatice normale, adecvate lucrărilor de hidroizolare; fară vânturi puternice sau ploaie, la temperaturi pozitive (conform prevederilor tehnologice), în general peste + 2°C;
structurile hidroizolante se vor aplica în interiorul construcțiilor în condiții de temperatură pozitivă și de perfectă ventilare a spațiilor în care se lucrează (în special la lucrul cu produse ce conțin solvenți organici volatili sau substanțe nocive).
Condiții referitoare la suport – condiții de preluare a frontului de lucru:
suportul pe care se aplică structurile hidroizolante va fi uscat, degresat, curat și desprăfuit;
nivelul admisibil al umidității naturale a suportului hidroizolației se recomandă să fie:
maxim 12% la beton, elemente prefabricate din beton, șape, tencuieli (din mortar de ciment fară adaos de var);
maxim 12% la beton celular sau spumat; o maxim 15% la plăci aglomerate celulozice.
suprafața suportului rigid trebuie să fie plană, cu denivelări de maxim 5 mm determinate cu dreptarul de 2 m lungime, aplicat pe direcția de planeitate;
suprafața suportului rigid nu va prezenta neregularități (bavuri sau excrescențe) mai mari de 2 mm determinate cu o rigletă de 20 cm lungime, deplasată in toate sensurile;
nu se vor admite denivelări între elementele suport, prefabricate, mai mari de 10 mm; denivelările se vor rectifica cu mortar de ciment (fără adaos de var și eventual cu adaos de aditivi plastifianți), cu o pantă de minim 1/5;
suportul rigid nu trebuie să comporte fisurări în planul suprafeței mai mari de 1,5 mm (determinate prin calcul) sub acțiunea tuturor încărcărilor previzibile, stabilite;
neregularitățile locale negative (scobituri, exfolieri) mai mici de 2 cm2 se vor rectifica cu mortar cu rășini sintetice iar neregularitățile mai mari de 2 cm2 se vor rectifica cu mortar de ciment cu aditivi specifici (tară adaos de var);
suporturile elastice, semi-rigide și semi-elastice cu pante între 2% și 3% vor fi plane, încât să nu se formeze (după aplicarea hidroizolației) stagnări de apă mai mari de 1 m2 cu grosimea stratului de apă de maxim 1,5 cm;
muchiile intrânde (scafe) sau ieșinde vor fi realizate în unghi drept sau cu racord la 45° și nu vor prezenta neregularități (bavuri) mai mari de 2 mm determinate cu rigletă de 20 cm lungime și denivelări (longitudinale) mai mari de 5 mm determinate cu dreptarul de 2 m lungime (aceste condiții sunt aplicabile și în cazul șlițurilor de ancorare- protecție a terminațiilor verticale a hidroizolației); nu se recomandă realizarea scafelor semirotunde. Se pot utiliza scafe prefabricate la hidroizolațiile împotriva apelor fară presiune hidrostatică;
se va verifica existența și calitatea montării tuturor elementelor constructive și anexe la care se racordează hidroizolația precum și corecta execuție a acestora (receptoare de scurgere, străpungeri, elemente de fixare, elemente auxiliare etc.).
Condiții de punere în operă:
structurile hidroizolante și termohidroizolante vor fi asigurate la întreruperea lucrului, încât să se evite deteriorarea lucrării executate datorită factorilor naturali previzibili (precipitații,vânt) ce pot acționa pe timpul pauzelor de lucru (noaptea, zile libere);
aplicarea structurilor hidroizolante se va face pe zone și sensuri determinate, ținându-se seama în special de pante, de căile de acces, transport și manipulare a materialelor, fară afectarea zonelor cu lucrări în curs de execuție sau terminate;
dotările grele de lucru (butelii cu gaz, containere sau paleți cu material hidroizolant, etc.) vor fi prevăzute cu postamente și elemente de transport care să nu deterioreze suprafețele suport și cele hidroizolate;
la pante generale mai mici de 2% se admit stagnări de apă pe suprafețe limitate.
3.2.3. Principii privind exploatarea
Noțiunea de exploatare cuprinde aspectele privind durabilitatea, întreținerea, utilizarea și funcționarea sistemului hidroizolant.
Principii generale
Durabilitatea unui sistem poate fi caracterizată prin două moduri de evaluare:
garanția acordată (durabilitate garantată de către executant și/sau producător); trebuie să constituie un sistem obligatoriu de evaluare (cu referire la materialele hidroizolante ce compun structura sau la structură în ansamblu);
durata de utilizare apreciată; constituie un sistem orientativ de evaluare calitativă ce poate fi luată în considerare funcție de organismul care face aprecierea sau susținerea prin exemplificări.
Sistemul de garantare trebuie să precizeze măsurile de întreținere preconizate în funcție de condițiile de utilizare în conformitate cu prevederile Legii 10/1995, cu garanție de 10 ani. In cazuri particulare, prin convenție între părți (proiectant, executant, beneficiar) se pot stabili alte termene.
Măsurile de întreținere preconizate și frecvența acestora trebuiesc stipulate în Dosarul Tehnic (cartea tehnică a construcției).
Condițiile de utilizare și funcționare trebuie stabilite prin tema-program și vor fi menținute pe întreaga durată normată.
Condițiile stipulate în tema program pot fi completate de proiectant funcție de criteriile de calitate considerate.
Principii particulare
Durabilitatea hidroizolațiilor clădirilor implică un sistem funcțional privind verificarea, exploatarea și întreținere acestora.
Sistemul de verificare
Controlul calității lucrărilor de hidroizolații se va face pe parcursul desfășurării lucrărilor, pe faze determinate și la terminarea acestora și vor fi stipulate în procese verbale ce se vor anexa la cartea tehnică a construcției, astfel:
verificări pe parcursul lucrărilor:
calitatea suportului;
calitatea materialelor hidroizolante;
poziționarea și fixarea în structura suport a pieselor înglobate, de trecere, a elementelor de străpungere etc.;
calitatea execuției pe etape de lucru a structurii hidroizolante și/sau termohidroizolante.
rectificari:
rectificări locale, unde este cazul, pe etape de lucru;
în vederea verificării finale sau ca urmare a acesteia se vor executa rectificări privind sistemele de asigurare și protecție, a eventualelor defecțiuni locale și de finisare a suprafeței hidroizolate, unde este cazul.
verificare finală:
o verificarea de suprafață se va realiza vizual și prin tatonare, urmărind corectitudinea și calitatea modului de aplicare, lipire, racordare, acoperire, asigurare și de protecție a structurii hidroizolante (la cerere, se poate face și verificarea structurală prin sondaje-carotare, cu probe de laborator ale acestora); o verificarea documentelor privind controalele de calitate (procese verbale) efectuate pe parcursul desfășurării lucrărilor;
verificarea prin proba cu apă (unde este posibilă realizarea indundării cu apă) timp de 72 ore (fară a se depăși capacitatea de stabilitate și rezistență a clădirii).
verificări periodice:
verificarea periodică se va realiza conform unei metodologii stabilite de către beneficiar cu proiectantul și/sau executantul. Această verificare este recomandabil a fi efectuată la intervale de doi ani.
Întreținerea
La verificările periodice se va urmări și modul de utilizare a hidroizolației, în sensul respectării condițiilor-cadru de utilizare stabilite prin temă; orice intervenții neprevăzute se pot face numai cu acordul proiectantului.
La verificările periodice se vor avea în vedere:
interzicerea oricăror intervenții efectuate asupra hidroizolației (spargeri, încărcări suplimentare, ancoraje, etc.);
interzicerea circulației pe suprafețele concepute și realizate ca necirculabile; în acest sens este recomandabil ca în cazul teraselor necirculabile de mari dimensiuni sau care cuprind puncte de vizitare, să se prevadă căi de acces ocazional, prin asigurarea unor zone cu protecții adecvate acestui scop.
Întreținerea hidroizolațiilor este sarcina beneficiarului, conform indicațiilor stipulate în documentația tehnică, întreținerea constă în măsuri privind utilizarea corectă și la lucrări de intervenție curente. La lucrările de intervenție curente (ce se referă la izolațiile aparente sau accesibile, nu la cele ascunse, acoperite de structuri grele) se au în vedere:
curățarea sezonieră periodică a suprafețelor prin înlăturarea depunerilor și vegetației (minim de 2 ori pe an: primăvara și la sfârșitul toamnei) prin măturare, precum și curățirea cu atenție pe timpul iernii a aglomerărilor excesive de zăpadă sau a gheții din zonele de dirijare și scurgere a apelor pluviale;
curățarea trotuarelor perimetrale de protecție a soclurilor sau subsolurilor clădirilor;
interzicerea schimbării modului de utilizare a spațiilor hidroizolate fară acordul proiectantului;
menținerea în condiții funcționale a elementelor de protecție a hidroizolației (tencuieli, șape, dalaje, copertine, etc.); la protecțiile cu pietriș se recomandă ca la 7-10 ani să se cearnă și să se spele stratul de pietriș și anual (primăvara) să se repartizeze uniform pe suprafață (întindere uniformă);
repararea sau regenerarea zonelor deteriorate accidental (hidroizolații și/sau elemente de protecție).
3.3. Principii esențiale de evaluare a materialelor hidroizolante
În continuare sunt prezentate criterii de performanță care permit evaluarea diverselor tipuri de materiale hidroizolante.
Criteriile de performanță cuprind parametri definitorii, principali de evaluare a materialelor hidroizolante. Pentru aprecierea structurilor hidroizolante multistrat se va lua în considerare în principiu, în cadrul unui parametru, materialul cu nivelul de exigență cel mai defavorabil si paramatri auxiliari de evaluare suplimentară a materialelor hidroizolante.
3.3.1. Parametri definitorii principali sunt:
Forța de rupere la tracțiune (R)
Acest parametru este relevant pentru materialele hidroizolante dar și pentru structurile hidroizolante (membrane și mase omogene cu aplicare peliculară). Parametrul R se exprimă în N/5 cm, în valori pentru sensul longitudinal și transversal al materialelor și/sau structurilor hidroizolante conform următorului tabel:
Nivelul general de calificare "R" corespunde nivelului minim al Rl si Rt.
Alungirea la rupere la tracțiune (A)
Acest parametru este relevant pentru materialele hidroizolante dar și pentru structurile hidroizolante (membrane și mase omogene cu aplicare peliculară). Parametrul A se exprimă în procente. Parametrul A se exprimă în valori pentru sensul longitudinal și transversal al membranelor și/sau structurilor hidroizolante, conform următorului tabel:
Nivelul general de calificare "A" corespunde nivelului minim al Al si At.
Flexibilitatea la temperaturi scăzute (F)
Acest parametru este relevant pentru membranele hidroizolante dar și pentru structurile hidroizolante din mase omogene cu aplicare peliculară. Parametrul F se exprimă prin menținerea calităților de impermeabilitate sub coloana de apă de 5 cm timp de 24 ore după îndoirea pe diferite dornuri la 180°, la temperaturi diverse, conform următorului tabel:
Pentru structurile hidroizolante multistrat se va considera nivelul de flexibilitate "F" corespunzător celui al membranei hidroizolante cu nivelul "F" cel mai defavorabil.
3.3.2 . Paramatri auxiliari de evaluare suplimentară sunt:
rezistența la sfâșiere (S) – relevă forța necesară pentru sfâșierea unei epruvete din material hidroizolant. Acest parametru este util pentru calcularea și verificarea sistemului de asigurare a unei membrane fixate mecanic. Se exprima in N.
stabilitatea dimensională (D) – relevă variația dimensională a membranelor dar și a materialelor și structurilor din mase omogene cu aplicare peliculară, expuse la temperaturi înalte. Stabilitatea dimensională este relevantă în special pentru membranele polimerice;
delaminarea (L) – se caracterizează prin prezența sau absența fenomenului de desprindere a masei hidroizolante de acoperire în raport cu armătura, în condiții de temperatură și umiditate;
aderența autoprotecției (Aa) – acest parametru relevă nivelul aderenței materialului granular de protecție depus din fabricație pe membranele bituminoase în urma acțiunii mecanice.
etanșeitatea îmbinărilor (J) – acest parametru relevă nivelul de etanșeitate al îmbinărilor (suprapunerilor) dintre două membrane. îmbinările trebuie să asigure etanșeitatea la o presiune (de aer) de minim 10 KPa timp de 30minute;
rezistența la tracțiune a îmbinărilor (Jt) – relevă nivelul de rezistență la forțe de tracțiune aplicate transversal îmbinării dintre două membrane. Se identifică prin forța la care apare ruptura în zona de aderență sau în afara acesteia;
forța de aderență la suport (Fad.) – relevă nivelul de aderență al membranelor între ele și față de suport în vederea prevederii efectelor secțiunii și presiunii vântului.
adezivitatea (Az) – acest parametru relevă nivelul de aderență (lipire) pe care îl comportă straturile hidroizolante din mase omogene cu aplicare peliculară, între ele, pe suport și fața de straturile de armare;
uscare (U) – relevă timpul de uscare (reticulare) a straturilor hidroizolante din mase omogene cu aplicare peliculară. In general acest timp trebuie să fie uzual de 24 ore și maxim de 48 ore;
vâscozitatea (V) – acest parametru relevă nivelul de lucrabilitate (fluiditate) al maselor omogene cu aplicare peliculară; se clasificată astfel:
vâscozitate redusă (amorse pelicule hidroizolante subțiri) – permite aplicarea prin stropire sau pensulare;
vâscozitate medie (pelicule hidroizolante, mase de lipire) – permite aplicarea la cosoroabă, prin pensulare și periere;
vâscozitate mare (mase hidroizolante și de lipire) – permite aplicarea la cosoroabă, prin periere și șpăcluire.
omogeneitate și stabilitate la depozitare (segregare) – nu se admit segregări sau aglomerări în materialul depozitat minim 7 zile;
stabilitate la cald la 70°C pe pantă de 45° (100%) timp de 2 ore pentru masele omogene cu aplicare peliculară, nearmate, nu se admit scurgeri;
conținut de substanță uscată din masa materialului hidroizolant cu aplicare peliculară;
combustibilitatea – se relevă prin nivelul de combustibilitate, cu specificarea noxelor sau a topiturilor ce se produc în timpul arderii. Acest parametru se referă la membranele hidroizolante și la cele din mase omogene cu aplicare peliculară;
inflamabilitatea – se relevă prin temperature la care se poate produce aprinderea. Acest parametru se referă în special la materialele hidroizolante din mase omogene cu aplicare peliculară ce conțin solvenți organici.
3.4. Materiale hidroizolante de uz curent
3.4.1. Membrane bituminoase
Membranele bituminoase constituie gama de produse cel mai des utilizate în lume, în structuri hidroizolante monostrat sau multistrat. Ele pot fi alcătuite pe baza a două mari categorii calitative de bitum: bitum oxidat (bitum de extracție sau bitum natural oxidat prin suflare de aer la temperatură ridicată) si bitum aditivat (bitum-polimeri) (bitum obținut prin încorporarea unui polimer).
Membrane pe bază de bitum oxidat – sunt materiale tradiționale care prezintă în general niveluri reduse ale comportamentului la temperaturi scăzute (flexibilitate);
Membrane pe bază de bitum aditivat – reprezintă sortimentul cel mai utilizat pe plan mondial, cu calități net superioare față de materialele hidroizolante pe baza de bitum oxidat. Bitumurile aditivate utilizate în producerea membranelor hidroizolante sunt următoarele:
bitum-plastomer – amestec de bitum ușor oxidat cu APP (polipropilenă atactică). Aceste membrane se produc în gamă largă de grosimi (3, 4 sau 5 mm) având o bună comportare la acțiunea solvenților organici și la alungiri prelungite. Lipirea între foi și pe suport se poate face prin sudură (topire superficială cu flacără sau cu jet de aer fierbinte) și/sau prin lipire cu adezivi specifici la cald sau la rece;
bitum-elastomer – amestec de bitum ușor oxidat cu SBS. Aceste membrane se produc în gama largă de grosimi (2, 3, 4 sau 5 mm). Au o buna comportare la alungiri prelungite și la temperaturi scăzute. Lipirea pe suport și între foi se poate realiza prin sudura și/sau prin lipire cu adezivi la cald sau la rece;
bitum polimer-adeziv – amestec de bitum oxidat cu polimeri și uleiuri plastifiate. Se protejează cu folii de separare antiaderente. Aceste membrane se produc în general în grosimi relativ reduse (1,5, 2 sau 2,5 mm). Au o buna comportare la alungiri prelungite. Lipirea între foi sau pe suportul amorsat se face prin simpla presare la temperaturi exterioare pozitive. Lipirea suprapunerilor se face prin sudură sau prin autoaderenta.
Membranele bituminoase pot conține unu sau două straturi de armare, strat suport și strat de protecție.
Straturi de armare sau suport din materiale organice:
carton celulozic – în prezent are o utilizare redusă. Caracteristicile fizico-mecanice sunt modeste, este putrescibil, comportă variații dimensionale apreciabile la variații de temperatură și umiditate;
pânză sau țesătură din fire textile – are o utilizare redusă. Este putrescibil și în procesul de fabricație consumă cantități mari de bitum de impregnare și de acoperire;
pâslă poliesterică (voal poliesteric) – constituie unul din materialele cele mai utilizate pe plan mondial. Principalele calități constau în imputrescibilitate, bună impregnare cu bitum, rezistență bună la perforare statică și alungire la rupere apreciabilă. Pâslă poliesterică este utilizată ca material de armare al membranelor (100-200 g/m2) sau ca material suport (peste 200 g/m2); și poate constitui și strat difuzant pentru vapori;
țesătură poliesterică – are bune bune calități privind rezistența la perforare dinamica, stabilitate dimensională și rezistență la alungire la rupere. Poate constitui și strat suport;
folii subțiri polimerice – se folosesc ca strat suport (film termofuzibil).
Straturi de armare sau suport din materiale anorganice:
împăslitură din fibre de sticlă – constituie un tip de armatură cu foarte largă utilizare. Este stabila dimensional, nu suportă plierea și are alungiri reduse la rupere și tracțiune. Poate constitui și strat suport;
țesătură din fibra de sticla – constituie strat de armare sau strat suport. Ca strat de armare oferă calități fizico-mecanice superioare;
folii metalice sau mixte (metal cu polimeri) – pot constitui strat suport sau strat de armare (bariera contra vaporilor). Se mai fabrică sub formă de benzi autoadezive pentru etanșări de detaliu. Se folosesc: aluminiul ecruisat, cuprul, oțelul inoxidabil sau plumbul;
rețele metalice subțiri (plase) – constituie strat special de armare pentru anumite membrane utilizate la etanșarea construcțiilor supuse la ape cu mare presiune hidrostatică. Rețelele neacoperite pot constitui strat de armare suplimentar lipit între membranele ce constituie structura multistrat.
Protecția din fabricație a membranelor bituminoase este reprezentată de un strat hidroiziolant superior, în contact direct cu mediul exterior și poate fi:
granule sau paiete minerale (granule din nisip cuarțos, pietriș sau ceramică concasată, paiete de ardezie sau mica) – conferă membranelor protecție împotriva acțiunii radiațiilor solare și a acțiunilor mecanice si totodată au si un rol decorativ;
folii metalice (aluminiu ecruisat, inox sau cupru de 0,08 mm grosime) – se folosesc ca strat de protecție al hidroizolațiilor pentru suprafețele verticale datorita calităților reflectante;
folii polimerice – utilizate ca protectie mecanica;
folii complexe, polimerice metalizate sau polimerice placate cu folii metalice – oferă protecție mecanica și protecție contra radiațiilor solare;
compound bituminous – special fabricat cu rezistență față de factorii de mediu (radiații solare, în special UV); aceste compounduri bituminoase pot avea și însușiri antivegetale (antirădăcini).
3.4.2. Materiale hidroizolante bituminoase din mase omogene cu aplicare peliculară
Aceste materiale hidroizolante reprezintă gama de produse cu utilizări variate (amorse, mase peliculare hidroizolante, mase adezive si mase de etanșare).
In funcție de tipul compoziției există bitum oxidat și mastic bituminous aditivat cu elastomeri sau plastomeri, cu aplicare la cald sau la rece, cu diverse vascozitati.
Bitumul oxidat – reprezintă materialul primar utilizat în realizarea membranelor cu bitum oxidat, în lipirea acestora și ca material de bază la amorsarea suprafețelor. Se utilizează în următoarea gamă de produse:
amorsa – bitum oxidat topit, diluat în solvenți organici. Se aplică rece pentru asigurarea aderenței hidroizolației la suport;
mastic fierbinte – bitum oxidat topit cu adaosuri minerale. Se aplică fierbinte la lipirea și peliculizarea suplimentară de suprafața a membranelor cu bitum oxidat;
mastic rece – bitum oxidat topit cu adaosuri minerale și diluat în diverse proporții cu solvenți organici. Se aplică rece ca masă cu șpaclu sau ca adeziv;
emulsii si dispersii în apă – material fluid cu aplicare la rece utilizat ca amorsă sau la peliculizări hidroizolante, în special pentru spații închise sau cu pericol de incendiu și explozie.
Mastic bituminous aditivat cu elastomeri sau plastomeri cu aplicare la cald sau la rece, cu diverse vascozitati – se utilizează sub forma următoarelor produse:
amorse – masticuri diluate în solvenți organici compatibili, cu aplicare peliculară în stare rece pentru asigurarea aderenței hidroizolației la suport;
mastic fierbinte cu lipire continuă sau discontinuă a membranelor aditivate;
mase de șpaclu – se utilizează ca mase de etanșare sau strat de impermeabilizare, cu aplicare peliculară în unul sau mai multe straturi, simple sau armate cu voal din fibre de sticlă, poliester, relon, pe suprafețele amorsate.
Materialele hidroizolante cu aplicare peliculara pot fi:
materiale fluide (amorse) – se aplică prin stropire, pulverizare, cu pensula sau cu trafaletul. Trebuie să aibă nivelul de fluiditate necesar pătrunderii în porii elementului (suport) pe care sunt aplicate și să formeze o peliculă continuă, aderentă;
semifluide – se aplică cu pensula sau cu trafaletul; până la cele vâscoase trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie aderente la suportul amorsat;
să fie impermeabile la apă;
să fie stabile la temperaturi ridicate;
să fie compatibile chimic cu elementele sau materialele cu care vin în contact;
să fie elastice la temperaturi scăzute și ridicate (la temperaturi ridicate să nu curgă);
adezivii să corespundă rolului (nivel de adeziune, stabilitate, elasticitate la temperaturi scăzute și înalte).
semivâscoase – se aplica cu racleta sau cosoroaba;
vâscoase – se aplica cu spaclul.
3.4.3. Membrane polimerice
Membranele polimerice sunt reprezentate de materiale diverse din categoria polimerilor elastomeri sau plastomeri. Procedeul de fabricare a membranelor polimerice constă în laminare, calandrare, extrudare sau procedee mixte. Materialele polimerice cele mai utilizate la producerea membranelor sunt:
polimeri – elastomeri:
IIR – copolimer de izopren și de izobutilen;
EPDM – copolimer de etilen, de polipropilen și de dien-monomer;
CSM – polipropilena clorosulfonată;
NBR – cauciuc nitril.
polimeri – plastomeri:
PVC – clorura de vinii (cea mai utilizată în realizarea membranelor polimerice);
PE – polietilena de joasa sau de înalta densitate;
PIB – poliizobutilenă;
VAE (EVA) – copolimer de acetat de vinii și de etilen;
CPE (PEC) – polietilenă clorurată;
gudron cu PVC.
Membranele polimerice pot fi realizate în diverse moduri:
membrane omogene – membrane realizate prin laminare sau extrudere, sau membrane realizate prin procedeul de dublare (calandrare) a două sau mai multe foi din aceeași receptară cu sau fără armare;
membrane compozite – membrane realizate prin laminare, calandrare sau extrudere, dublate cu foi din receptori diverse, cu sau fară armare.
Membranele polimerice pot fi autoprotejate (din fabricație) față de factorii de mediu (în special radiații UV și IR) prin:
dublare cu folii polimerice sau metalice;
peliculizare de suprafață;
în masă prin natura compoundului.
Totodată membranele pot fi armate sau dublu armate cu materiale tip rețea din fibre textile, sticlă, poliesterice sau chiar metalice subțiri.
Membranele polimerice se pot aplica pe suport în diferite moduri:
flotant, simplu așezat (prelată), cu fixare mecanică pe contor și asigurarea în câmp prin lestare sau cu fixare mecanică;
prin lipire continuă sau discontinuă cu adezivi specifici cu aplicare la rece sau cu mastic de bitum cu aplicare la rece sau la cald;
prin lipire continuă prin autoaderență;
in sistem mixt.
Etanșarea joantelor (prin suprapunerea membranelor și/sau prin suprapunerea de benzi acoperitoare joantei, din același material sau cu alte materiale compatibile), se poate realiza în diverse moduri:
lipire prin dizolvarea superficială a suprafețelor de contact;
sudură prin topirea superficială a suprafețelor de contact cu aer fierbinte;
sudură cu microunde de înaltă frecvență;
lipire cu adezivi specifici aplicați la rece sau la cald;
lipire prin autoaderență.
Marginile se pot etanșa suplimentar prin cordon de sudură realizat cu electrod specific din material polimeric sau cordon cu mastic de etanșare specific (în cazul lipirii prin dizolvare superficială).
3.4.4. Materiale hidroizolante polimerice din mase omogene cu aplicare peliculara
Aceste materiale constituie o gamă de produse cu utilizări specializate (amorse, mase peliculare hidroizolante, mase adezive și mase de etanșare).
3.5. Alcatuirea structurilor hidroizolante
3.5.1. Câmp curent – structuri hidroizolante monostrat
Condiții conceptuale:
Condiții generale privind domeniul de utilizare:
nu se vor prevedea la clădiri din categoria de importanță A;
nu sunt recomandate la clădirile situate în zona climatică IV;
pot fi prevăzute la terase cu pante > 1,5%;
suportul hidroizolațiilor monostrat va fi rigid;
nu sunt recomandate la terasele utilitare și la terasele cu structură termoizolantă ranversată.
Condiții privind alcătuirea:
se vor prevedea membrane bituminoase cu bitum aditivat cu grosimea minimă de 4 mm sau membrane polimerice cu grosimea minimă de 1,0 mm, recomandabil de 1,2 mm;
flexiunea între planuri diferite (coame, scafe, dolii) va fi întărită în lungul liniei de intersecție cu un strat hidroizolant suplimentar cu lățimea desfășurată de minim 50 cm este care se va aplica hidroizolația monostrat bituminoasă; în cazul membranelor polimerice care nu comportă lipire în totală aderență, se recomandă utilizarea unei membrane cu o grosime mai mare față de cea prevăzută în câmpul curent;
se recomandă ca flexiunea între planurile orizontal și vertical să fie realizată sub un unghi de 45° prin utilizarea scafelor fabricate (din membrane hidroizolante lemn etc.).
Condiții privind execuția:
aplicarea membranelor pe suport orizontal cu pantă sub 5% se recomandă a se face în lungul liniei de pantă iar pe suport cu pantă peste 5% se recomandă a se face perpendicular pe linia de pantă;
continuitatea etanșă a suprapunerilor se va realiza prin lipire sau sudură la dimensiunea minimă indicată de producător;
linia suprapunerilor capetelor membranelor succesive nu va fi colineară ci decalată cu 50 cm.
3.5.2. Câmp current – structuri hidroizolante multistrat
Condiții conceptuale (Condiții generale privind domeniul de utilizare):
pot fi prevăzute cu membrane bituminoase cu bitum oxidat sau aditivat sau cu structuri mixte cu membrane bituminoase și polimerice (compatibile la bitum); hidroizolațiile cu membrane bituminoase cu bitum oxidat vor fi prevăzute în minim trei straturi;
pot fi prevăzute la clădiri situate în toate zonele geoclimatice;
pot fi prevăzute la terase și acoperișuri cu pante diverse, inclusiv cele plate
hidroizolațiile multistrat nu sunt supuse unor restricții privind natura suportului sau domeniul de utilizare;
materialele componente ale structurilor multistrat se recomandă să provină de la un singur producător, în conformitate cu prevederile acestuia privind structurarea și modul de aplicare.
Condiții privind alcătuirea:
se vor prevedea structuri bistrat cu membrane bituminoase cu bitum aditivat cu grosimea totală de minim 4,5 mm (recomandabil de 5,0 mm), structuri multistrat cu membrane bituminoase cu bitum oxidat cu grosimea totală de minim 6 mm sau structuri bistrat mixte, cu membrane polimerice cu grosimea de minim 0,8 mm și membrane bituminoase cu bitum aditivat cu grosimea de minim 3 mm;
flexiunea între planuri diferite (scafe) va fi întărită în lungul liniei de intersecție cu un strat hidroizolant suplimentar cu lățimea de minim 0,25 m peste care se va aplica structura hidroizolantă multistrat; coamele și doliile se recomandă să fie întărite cu un strat hidroizolant suplimentar cu lățimea desfășurată de minim 50 cm;
se recomandă ca flexiunea între planurile orizontal și vertical să fie realizată sub un unghi de 45° prin utilizarea scafelor fabricate (din membrane hidroizolante, lemn, etc.).
Condiții privind execuția:
aplicarea membranei superioare pe suport orizontal cu pantă sub 5% se recomandă a se face în lungul liniei de pantă iar pe suport cu pantă peste 5% se recomandă a se face perpendicular pe linia de pantă; membrana superioară poate fi aplicată paralel cu membrana inferioară dar decalat la 1/2 din lățime;
continuitatea etanșă a suprapunerilor se va realiza prin lipire sau sudură la dimensiunea minimă indicată de producător;
linia suprapunerilor capetelor membranelor succesive nu va fi colineară ci va fi decalată cu 50 cm iar linia suprapunerilor capetelor membranelor stratului superior va fi decalată cu minim 1 m față de cea a stratului inferior.
3.5.3. Structuri hidroizolante verticale (monostrat sau bistrat)
Condiții conceptuale (Condiții generale privind domeniul de utilizare):
hidroizolația verticală din membrane bituminoase se va prevedea în structuri minim bistrat;
membranele ce compun hidroizolația verticală vor fi de aceeași natură sau compatibile între ele și cu cele ce compun structura hidroizolantă curentă, de câmp;
suportul hidroizolației verticale se recomandă să fie rigid sau elastic.
Condiții privind alcătuirea:
se vor prevedea structuri monostrat sau bistrat cu membrane bitumate cu bitum aditivat, minim structuri bistrat cu membrane bitumate cu bitum oxidat sau structuri monostrat cu membrane polimerice;
la terasele utilitare hidroizolația verticală va fi minim bistrat (nu se include stratul suplimentar de întărire);
structura hidroizolantă verticală va fi autoprotejată sau cu protecție suplimentară grea (tencuieli armate sau elemente prefabricate);
hidroizolația verticală se va aplica în totală aderență față de elementul suport;
hidroizolația verticală se va aplica pe înălțime minimă de 30 cm în zonele submontane, montane și depresionar-montane. Pentru înălțimi mai mari de 50 cm se recomandă a se prevedea fixare mecanică continuă a părții superioare, terminale, a structurii hidroizolante;
hidroizolația verticală se va racorda (întoarce) pe capul aticelor sau se va fixa mecanic la partea superioară.
Condiții privind execuția:
intersecția între planul vertical și orizontal se va realiza în vinclu sau cu racord (scafa) la 45° (cu lungimea ipotenuzei de minim 5 cm); scafa poate fi realizată din șapă din mortar de ciment sau cu piese profilate, speciale (din membrană bituminoasă, lemn etc.);
terminația superioară a structurii hidroizolante se recomandă a fi asigurată prin fixare mecanică, prin introducere în șliț orizontal sau prin acoperire cu lăcrimar;
stratul suplimentar de întărire va fi acoperit pe orizontală de hidroizolația orizontală monostrat sau va fi interpus între straturile hidroizolației orizontale multistrat. Stratul hidroizolant vertical, exterior, se va suprapune peste ultimul strat (superior) hidroizolant al structurii de câmp (orizontale);
hidroizolația verticală va putea fi constituită din prelungirea hidroizolației orizontale numai în sensul derulării membranei hidroizolante; nu se admite racordarea pe verticală transversal sensului derulării membranei hidroizolante.
3.6. Condiții privind verificarea calitatii si urmarirea comportării in timp a hidroizolatiilor
3.6.1. Condiții privind verificarea calității
Verificarea calității se realizează în conformitate cu prevederile reglementărilor in vigoare, a documentației de execuție și a fișelor tehnice ale materialelor utilizate, atât pentru fazele intermediare cât și pentru întregul sistem.
In cazul în care unitatea executantă are un sistem propriu de conducere și asigurare a calității, lucrările de hidroizolație se vor verifica în cadrul respectivului sistem (proceduri de execuție, plan de control al calității etc.).
Pentru asigurarea calității lucrărilor se impun următoarele etape:
Recepția materialelor
Recepția materialelor se bazează pe verificarea certificatelor de calitate (conformitate), termenelor de valabilitate (unde este cazul) și de garanție emise de producător pentru fiecare lot de materiale, conform reglementărilor specifice.
In unele cazuri se pot solicita analize de laborator (de conformitate) care să certifice caracteristicile specifice în raport cu datele tehnice stipulate în normele de produs sau în agrementele tehnice.
In acest context, controlul de calitate pentru materiale se execută pe șantier de către personal și/sau în institute/laboratoare specializate, atestate.
Controlul de calitate cuprinde următoarele verificări minimale pentru membranele hidroizolante:
caracteristici geometrice (lungime, lățime, grosime);
verificarea comportării la temperaturi ridicate;
verificarea flexibilității la temperaturi scăzute;
verificarea forței de rupere la tracțiune;
verificarea alungirii la rupere la tracțiune.
Păstrarea și depozitarea materialelor
Condițiile de păstrare și depozitare ale materialelor sunt precizate de producătorii acestora în fișele tehnice de produs:
în depozite, în general, trebuiesc respectate următoarele condiții:
membranele hidroizolante în foi se depozitează sub formă de suluri (în poziție verticală) pe platforme sau paleți, în spații acoperite;
materialele hidroizolante fluide se depozitează în bidoane sau butoaie, eventual paletizat, în spații închise, acoperite și ventilate.
la punctul de lucru depozitarea se va face pe timp limitat, recomandabil în spații acoperite.
Controlul calității la punerea în operă
Controlul calității materialelor la punerea în operă se efectuează de către șeful punctului de lucru sau de către responsabilul cu calitatea, în conformitate cu prevederile documentației de execuție și a fișelor tehnice de produs;
Controlul și asigurarea:
utilajelor, sculelor și dispozitivelor și a căilor de acces la frontul de lucru, necesare pentru protecția muncii;
spațiilor și condițiilor de microclimat necesare pregătirii materialelor (unde este cazul);
calității suportului care trebuie să corespundă condițiilor geometrice și fizico-mecanice specifice.
controlul respectării stricte a cerințelor privind tehnologia de aplicare a materialelor hidroizolante și a accesoriilor.
Recepția lucrărilor
Recepția finală a lucrărilor se va face în comun, de către beneficiar, proiectant și executant, în conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice în vigoare, avându-se în vedere cerințele de calitate, procesele verbale de lucrări executate în diverse etape și aspectul general al suprafețelor executate.
3.6.2. Urmărirea comportării In exploatare
Urmărirea comportării în exploatare a învelitorilor la clădiri
Urmărirea comportării în exploatare se va face în conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice în vigoare.
Asigurarea urmăririi comportării în timp, în condiții normale de utilizare a hidroizolațiilor, se va face prin grija beneficiarului, o dată pe an.
Intervalul de mai sus poate fi modificat în funcție de condițiile concrete pentru fiecare caz în parte, astfel:
intervalul poate fi mărit dacă la două verificări successive nu se constată degradări, dar nu la lucrări cu vechime mai mare de 10 ani;
intervalul poate fi micșorat pentru hidroizolațiile la care degradările ar conduce la deteriorarea unor echipamente speciale (camere comandă, stații electrice, camere de calcul, etc.);
intervalul poate fi micșorat pentru hidroizolațiile ce au fost supuse la sarcini, șocuri sau mișcări (deplasări) neprevăzute (seism, accidente mecanice, etc.).
Lucrări de intervenție
Lucrările de intervenție pentru remedierea/refacerea hidroizolațiilor se efectuează în următoarele situații:
la constatarea unor defecte sau degradări (dislocări alunecări, fisurări etc.);
în cazul unor accidente naturale sau tehnologice (seism, explozii etc.).
Lucrările de intervenție pot rezulta în urma verificărilor programate.
Lucrările de intervenție se vor efectua după elaborarea documentațiilor tehnice și a detaliilor de execuție specifice fiecărui caz în parte.
Documentațiile tehnice de intervenție vor fi elaborate de proiectant, în cazul în care intervenția este necesară ca urmare a unei expertize, documentația tehnică de intervenție va fi verificată de verificator și vizată de expertul tehnic atestat.
Proiectantul va stabili, prin documentația tehnică de intervenție, măsurile de asigurare și control, privind calitatea lucrărilor.
Lucrările de intervenție vor fi executate obligatoriu de către unități specializate, atestate, conform prevederilor legale pentru categoria de lucrări pe care le execută.
Faze de execuție
Fazele de execuție a lucrărilor de intervenție pentru remedierea/refacerea hidroizolațiilor sunt:
înlăturarea cauzelor ce au condus la deteriorarea învelitorii;
pregătirea suportului;
pregătirea materialelor hidroizolante preconizate;
aplicarea hidroizolației;
verificarea calității lucrărilor de intervenție.
CAPITOLUL 4 – TEHNOLOGIA DE EXECUȚIE
4.1. Verificarea aderenței hidroizolației la stratul suport
Când stratul suport este alcătuit din produse bituminoase, desprăfuirea și topirea superficială a acestora asigură lipirea fără a mai fi necesară verificarea aderenței;
Când stratul suport este realizat din șape de ciment, susceptibile la variații ale umidității, aderența hidroizolației se va verifica prin încercări directe care constau în lipirea pe suport de foi bitumate, cu dimensiunile ~25×25 cm. După o perioadă de 1-2 ore necesară uscării, desprinderea trebuie să se producă în masa stratului de lipire. (Dacă foaia se desprinde, inclusiv cu stratul de bitum, atunci suportul este umed și impropriu pentru începerea lucrărilor).
4.2. Executarea amorsajului
În construcții, orice operație tehnologică se realizează prin finalizarea operației precedente. Pentru unele lucrări este necesară tratarea stratului suport cu o amorsă compatibilă chimic cu stratul ce urmează a fi realizat. Astfel, și pentru aplicarea membranelor bituminoase este necesară tratarea stratului suport din beton, lemn sau metal cu o amorsă bituminoasă (Primer) pentru o mai bună adeziune între suport și bitumul din membrană.
Amorsarea suportului hidroizolatiei se execută de muncitorii izolatori și servește la realizarea unei aderențe bune dintre stratul de bitum pentru lipirea pe suport a hidroizolației (sau barierei contra vaporilor) și suportul de beton sau șapa de egalizare. Stratul de amorsaj trebuie să formeze o peliculă bine pătrunsă în porii suportului de beton sau de mortar de ciment. Acest amorsaj se aplică în toate cazurile, cu excepția hidroizolației care se aplică peste o termoizolație din polistiren celular protejat numai cu o peliculă din mortar de ciment cu aracet.
Executarea amorsajului:
amorsa (primer) se aplică pe suportul remediat, curățat, periat, uscat și verificat;
aplicarea soluției de impregnare (amorsare) se execută manual sau mecanizat, în numărul de straturi indicat de producător, cu respectarea timpului de uscare între straturi și a temperaturii de aplicare;
se vor utiliza soluții gata preparate evitându-se prepararea acestora pe șantier (în cazul pregătirii de către executant a soluției de amorsaj din bitum topit dizolvat în benzină, se vor respecta toate măsurile pentru protecția muncitorilor, prevenirea incendiilor și tehnologia de preparare; în principal se vor organiza locuri deschise special amenajate la distanța de minim 50 m față de surse de foc, ventilate natural și cu acces interzis).
NOTĂ: Pentru dizolvarea bitumului nu se va utiliza motorina.
4.3. Executarea stratului de difuzie a vaporilor
In condiții de umiditate mărită în interiorul încăperilor de sub acoperiș și în condiții de existență în structura termohidroizolației a unor straturi umede (de exemplu, șape din mortar de ciment) bariera contra vaporilor nu este suficientă pentru a înlătura acțiunea vaporilor și de aceea se impun măsuri speciale care să asigure eliminarea vaporilor în atmosferă (difuzie). In acest scop se folosesc diverse sisteme:
cu strat de difuzie a vaporilor din materiale bituminoase sub formă de foi bitumate perforate și blindate (fig. a);
cu canale de aerare realizate prin așezarea distanțată a plăcilor termoizolatoare (fig.b);
prin realizarea unor mici canale în grosimea stratului termoizolant, sus (fig. c)
Această ultimă posibilitate se realizează în unele cazuri de folosire a polistirenului celular.
Căile de difuzie a vaporilor sunt prezentate în fig. d. Este foarte important în executarea lucrărilor ca aceste căi de circulație a vaporilor să nu fie întrerupte și să aibă o legătură corespunzătoare cu exteriorul.
Fig. 4.1 – Straturi de difuzie a vaporilor
Straturile de difuzie din foi bitumate pot fi din carton bitumat perforat și blindat sau din împaslitură din fibre de sticlă bitumată blindată și perforată. Figura IV.2 Blindajul constă dintr-un strat de nisip cu granulația de 3 mm pe una din fețe. Stratul de difuzie se lipește cu stratul de nisip în jos (pe suprafața-suport), prin intermediul bitumului care se aplică peste foaia bitumată perforată și care formează niște piciorușe de fixare în dreptul orificiilor.
Eliminarea vaporilor se realizează fie prin zonele de contur ale acoperișului (atice, reborduri etc), fie prin guri de aerare (deflectoare) pozate în câmpul învelitorii. Deflectoarele se prevăd în cazul acoperișurilor cu lățime mai mare de 12 m, cate o bucată pentru 100 m2 suprafață de învelitoare, uniform repartizate, la maximum 10-12 m între ele. Se folosesc deflectoare simple și deflectoare duble, după cum în structura de termohidroizolatie se găsește un strat de difuzie sau două.
Fig. 4.2 – Racordarea stratului de difuzie la deflector
In figura de mai jos este detaliat modul în care se realizează ventilația stratului de difuzie la un perete vertical. Pe partea verticală a aticelor, stratul de difuzie se lipește în fâși de bitum cald la intervale de cate 50 cm. In dreptul gurii de scurgere stratul de difuzie se oprește la o distanță de 15-20 cm de marginea gurii.
Fig.4.3 – Realizarea stratului de difuzie la un perete vertical.
4.4. Executarea barierei contra vaporilor
Barierele contra vaporilor se aplică numai in cazurile in care există o termoizolație în structura învelitorii. Ele se aplică în toate cazurile sub termoizolație și au rolul de a împiedica pătrunderea vaporilor de apă în zona de termoizolație și de a evita in acest mod producerea condensului.
Barierele contra vaporilor se aplică în majoritatea cazurilor pe un suport în pantă, dar se pot aplica și pe un suport orizontal. Bariera contra vaporilor se aplică concomitent cu stratul de difuzie, stratul de bitum pentru lipirea barierei constituind totodată și bitumul de lipire al stratului de difuzie.
Barierele contra vaporilor se pot realiza din pelicule de bitum, din folii bitumate sau din polietilenă sau din straturi complexe pe bază de materiale bituminoase în suluri.
La aplicarea barierei contra vaporilor din pelicule bituminoase, amorsajul se întinde cu peria de Sizal sau cu cosoroaba, iar pe porțiunile greu accesibile se va folosi canciocul.
Bariera contra vaporilor din folii bitumate poate fi alcătuită din carton bitumat, împaslitură din fibră de sticlă bitumată sau folie de aluminiu bitumată de 0,1 mm.
Cartonul bitumat sau împaslitură se lipesc la petreceri (10 cm) sau pe toată suprafața, după cum se precizează în proiect. In cazul lipirii numai la petreceri nu se impun condiții de limitare a umidității suportului.
Derularea și lipirea foliei bitumate a barierei se execută concomitent cu derularea foliei stratului de difuzie. In astfel de cazuri, bitumul de lipire se aplică între cele două folii.
Sulurile de carton bitumat sau împaslitură bitumată se derulează, se curăță prin măturare și periere, se taie la dimensiunile impuse de situația locală și se rulează din nou strâns. Se trece apoi la lipirea lor, fâșie cu fâșie, derulandu-se peste stratul de bitum fierbinte care se toarnă cu canciocul. Imediat după lipire, suprafața foliei se presează cu o spatulă de lemn de 15+20 cm lățime.
Pe suprafețele verticale fâșiile se lipesc de jos în sus. Bariera contra vaporilor trebuie ridicată pe verticală, pe conturul termoizolației, pe o înălțime egală cu grosimea acesteia.
Barierele contra vaporilor alcătuite din straturi complexe pe bază de material bituminoase în suluri se execută din aceleași materiale ca și cele din folii bitumate și în condiții similare, cu mențiunea că stratul următor se decalează la petreceri față de cel precedent.
4.5. Montarea termoizolatiei
Este un procedeu ce se realizează în aproape toate cazurile la rece. Astfel, stratul de polistiren extrudat, polistiren expandat, vată minerală, vată de sticlă, poliuretanul expandat se realizează prin așezarea plăcilor sau bucăților una lângă alta, astfel încât toată suprafața să fie acoperită pentru a diminua cât mai mult posibilele punți termice.
Polistirenul expandat, cel extrudat sau poliuretanul, sunt livrate, în general, sub formă de plăci, care, pentru a diminua efectul realizării unor punți termice, la îmbinarea între placi, acestea sunt prevăzute cu decupaje de tip falț.
Este indicat ca în cazul în care există mai multe straturi, acestea să aibă rosturile decalate cu jumătate, un strat sau o treime din dimensiunea plăcii aflate în rândul precedent.
In cazul în care se optează pentru o terasa de tip rece, cu ventilație, trebuie avut grijă să se unească canalele de ventilație, iar evacuarea să poată fi făcută prin aerisiri sau deflectoare.
Este de amintit faptul că utilizarea unei termoizolații duce automat la necesitatea utilizării unei bariere de vapori, care să nu permită intrarea vaporilor în termoizolație, indiferent de felul acesteia.
4.6. Executarea hidroizolațiilor bituminoase
La învelitori se folosesc izolații hidrofuge bituminoase alcătuite din straturi multiple de masticuri sau de suspensii de bitum și straturi intermediare din materiale bituminoase în suluri.
Se folosesc izolații la cald din masticuri de bitum și folii din pânză bitumată, împaslitura din fibre de sticlă bitumată și carton bitumat. In afară de materialele bituminoase în suluri, se folosesc și alte sortimente noi cu caracteristici superioare, cum sunt: țesătura din fibre de sticlă bitumată, folia de aluminiu bitumată și materiale bitumate în suluri cu strat gros de bitum (similar genului de produse cu bitum preaplicat). Se mai folosesc, de asemenea, izolații „la rece" din straturi de suspensie de bitum filerizat și pânză impregnată.
Condiții de execuție. Pentru asigurarea unei execuții de calitate a hidroizolațiilor, trebuie să se respecte următoarele condiții:
hidroizolațiile să se execute de către echipe de specialitate;
calitatea materialelor trebuie să fie verificată, iar depozitarea lor să se facă în mod corespunzător;
să se asigure căi de acces scurte și libere pentru transportul și manipularea materialelor;
lucrările de hidroizolație să se execute în mod normal pe timp frumos, pană la temperatura minimă de +5°C prin procedeul la cald și de +8°C prin procedeul la rece. Sub aceste temperaturi, de la caz la caz, se stabilesc măsurile necesare pentru asigurarea calității lucrărilor;
executarea conform proiectului și coordonarea strictă între toate unitățile de execuție pe tot timpul realizării lucrării;
suportul hidroizolației să fie neted, rigid, plan și uscat.
4.6.1 Hidroizolatii aplicate la cald
Pentru executarea hidroizolației în camp, sulurile se derulează pe suprafața-suport și se curăță prin periere energică, după care se lasă un timp suficient pentru relaxarea și îndreptarea lor. Se mătură suprafata-suport, se pozează și se croiesc foile la lungimea necesară pe locul de aplicare. Se rulează din nou sulurile și se lipesc prin derulare succesivă peste stratul de mastic de bitum cald turnat cu canciocul în fața și pe toată lățimea sulului.
La oricare din sistemele utilizate pentru aplicarea hidroizolației bituminoase se vor respecta următoarele reguli:
petrecerile foilor bitumate în lung vor fi de 7-10 cm, iar la capete, de 10 cm; acestea se presează cu canciocul cald;
între straturi se va realiza o decalare a petrecerilor de 50 cm pentru două straturi, și 33 cm, respectiv 66 cm, în cazul a trei straturi;
foile se vor aplica începând de la partea cea mai coborâtă a învelitorii (guri de scurgere, streașină etc);
la aticele și rebordurile cu înălțimea mai mare de 60 cm, hidroizolația va fi ridicată pe verticală pe 30 cm, se va ancora într-un șliț și se va proteja
protecția hidroizolației verticale se realizează cu tencuială din mortar de ciment M100, de 3-4 cm grosime, armată cu plasă sudată (φ 6 mm) și rabiț;
întărirea și racordarea hidroizolației la scafe se execută ca în fig. c.
In cazul folosirii împasliturii din fibre de sticlă bitumată aceasta nu se va ridica pe verticală ci se va opri la scafa unde se va racorda cu straturile de pânză bitumată ce se aplică pe rebord sau atic.
Fig. 4.4. a) racordarea hidroizolației pe verticală cu șliț; b) racordarea hidroizolației pe verticala cu rebord de acoperire); c) intărirea și racordarea hidroizolației la scafe; 1 – suportul hidroizolației; 2 – strat suplimentar de pânză bitumată; 3 – hidroizolație; 4 -protecția hidroizolației; 5 -piron;
Rosturile de dilatație-contracție ale șapelor-suport pentru hidroizolații trebuie să aibă 20 mm lățime și să fie prevăzute atat pe contur, în afara scafei, cat și în camp, la intervale de 4-6 cm. Rosturile se umplu cu mastic bituminos. Peste aceste rosturi se aplică înainte de executarea hidroizolației fâșii de carton bitumat cu lățimea de 20 cm liber așezate, pentru a realiza local o hidroizolație flotantă, capabilă să înlăture deficiențele provocate de mișcările de dilalație și contracție.
Suprafețele hidroizolate sau în curs de hidroizolare nu vor servi ca locuri de depozitare a materialelor și utilajelor și nici pentru circulație în scopul executării altor lucrări de construcții-montaj.
Hidroizolații aplicate la rece
Hidroizolațiile la rece se aplică numai pe suport din beton sau mortar cu față drișcuită.
Pe suprafața amorsată se întinde cu perii de păr sau gletuitorul de cauciuc un strat de suspensie care se lasă să se usuce. Pe acest strat se incepe aplicarea hidroizolației prin întinderi succesive pe zone cat lățimea unei foi de pânză, peste care se aplică imediat foile de pânză bine întinse și cu petreceri între ele de 10 cm. In acest mod se acoperă toată suprafața tronsonului de acoperiș cu un strat de pânză, peste care se întinde imediat un strat de suspensie. După uscarea acestui strat se verifică dacă este bine acoperită textura pânzei; în caz contrar, se mai întinde un strat de suspensie pentru a se obține un strat bituminos continuu. Se continuă aplicarea similară a celui de-al doilea strat de pânză, cu petrecerile intercalate cu ale primului.
Scafele și gurile de scurgere vor fi întărite prin aplicarea straturilor suplimentare de pânză bitumată sau de țesătura din fire de sticlă bitumată cu mastic bituminos, înainte de aplicarea hidroizolației la rece. La scafe pânzele se mulează ușor, fară a fi întinse forțat. Peste stratul al doilea de pânză se aplică straturile de etanșare din suspensie, pană la acoperirea texturii.
Este utilizat în principal ca hidroizolație la rece pentru terase exterioare circulate accidental, pentru fundații și subsoluri. Produsul se poate utiliza și în alte scopuri, cum ar fi: adeziv pentru polistiren, pe orice tip de suport. Este un produs ecologic datorită conținutului foarte mic de substanțe organice volatile (VOC).
Aplicarea unei amorse se recomandă pentru lucrări pretențioase, suprafețe murdare sau foarte lucioase. Aplicarea se face la temperatura de minim +5°C pe suport uscat sau umed, desprăfuit și fară pete de uleiuri sau grăsimi. Amestecul bine omogenizat se aplică cu trafaletele sau pensula, fie cu ajutorul unor șpacluri metalice zimțate. Al doilea strat se poate aplica la interval de 2-8 ore (în funcție de temperatura mediului, porozitatea suportului și viteza curenților de aer). În funcție de condițiile de exploatare și garanția cerută se pot aplica până la 3-5 straturi, primul strat fiind aplicat mai subțirepentru asigurarea aderenței. Se aplică straturi perpendiculare unul peste celălalt. La cerere straturile pot fi de culori diferite. Se poate aplica și cu pistolul, prin diluarea produsului.
Pentru garanții de peste 10 ani (max. 15 ani) se impune aplicarea în final a 2-3 straturi de email alchidic modificat cu poliuretan și bronz-aluminiu, care protejează la radiația UV și reflectă peste 80% din radiația infraroșie. Acest ultim strat se va reface obligatoriu la 3-5 ani.
La aplicare are o mai mare productivitate în comparație cu alte tipuri de izolații, și conduce la economii de manoperă.
Avantajele acestui produs sunt:
este un produs ecologic, fară solvenți organici;
nu dizolvă suportul (ex. polistirenul);
nu prezintă risc de inflamabilitate la aplicare;
conduce la economii importante de manoperă și scurtează timpi de execuție, deoarece fiind tixotrop se poate aplica la grosimi de 1-3 mm într-un singur strat, atât pe suprafețe verticale cât și orizontale;
Pe scurt, procedura de execuție a unui strat de membrană trebuie să parcurgă următoarele etape:
curățarea suprafeței pe care urmează să fie executată hidroizolația și asigurarea realizării corecte a frontului de lucru;
dispunerea stratului de difuzie din membrana cu perforații;
amorsarea zonei găurilor de ancoraj a membranei (prin perforații);
fixarea poziției rândurilor de membrană dinspre scurgere spre atic;
lipirea în câmp, a membranei bituminoase, la cald, cu arzătorul;
lipirea petrecerilor și presarea acestora cu rola de metal;
realizarea hidroizolației verticale, la fâșii de 1 m lungime, și presarea petrecerilor acesteia cu mistria sau rola;
parcurgerea ultimelor 4 puncte pentru un nou strat de membrana (în cazul sistemelor multistrat);
verificarea etanșeității prin inundarea terasei timp de 72 de ore, fară apariția vreunor infiltrații.
4.6.3. Structuri hidroizolante monostrat (camp curent)
Se prevad membrane bituminoase cu bitum aditivat cu grosimea minima de 4 mm sau membrane polimerice cu grosimea minima de 1 mm, recomandabil de 1.2 mm. Flexiunea intre planuri diferite se intareste in lungul liniei de intersectie cu un strat hidroizolant suplimentar cu latimea desfasutrata de minim 50 cm peste care se aplica hidroizolatia monostrat bituminoasa. Flexiunea intre planul orizontal si cel vertical se face sub un unghi de 45° prin utilizarea scafelor fabricate.
Aplicarea membranelor pe suport orizontal cu panta sub 5% se face in lungul liniei de panta iar pe suport cu panta peste 5% se face perpendicular pe linia de panta. Continuitatea etanșa a suprapunerilor se face prin lipire sau sudura. Linia suprapunerilor capetelor membranelor successive se decaleaza cu 50 cm.
4.6.4. Structuri hidroizolante multistrat (camp curent)
Se prevad structuri bistrat cu membrane bituminoase cu bitum aditivat cu grosimea totala de minim 4.5 mm (recamandat 5 mm), structuri multistrat cu membrane bituminoase cu bitum oxidat cu grosimea totala de minim 6 mm sau structuri bistrat mixte, cu membrane polimerice cu grosimea de minim 0.8 mm si membrane bituminoase cu bitum aditivat cu grosimea de minim 3 mm.
Flexiunea intre planuri diferite se intareste in lungul liniei de intersectie cu un strat hidroizolant suplimentar cu latimea de minim 0.25 m peste care se aplica structura hidroizolanta multistrat. Flexiunea intre planul orizontal si cel vertical se face sub un unghi de 45° prin utilizarea scafelor fabricate.
Aplicarea membranei superioare pe suport orizontal cu panta sub 5% se face in lungul liniei de panta iar pe suport cu panta peste 5% se face perpendicular pe linia de panta. Membrana superioara se poate aplica paralel cu cea inferioara dar decalat la 1/2 din latime.
Continuitatea etanșa a suprapunerilor sa va realize prin lipire sau sudura. Linia suprapunerilor capetelor membranelor successive este dacalata cu 50 cm iar linia suprapunerilor capetelor membranelor stratului superior se decaleaza cu minim 1 m fata de cea a stratului inferior.
4.6.5. Structuri hidroizolante verticale (monostrat sau bistrat)
Se prevad structuri monostrat sau bistrat cu membrane bitumate cu bitum aditivat sau structuri monostrat cu membrane polimerice.
Structura hidroizolanta verticala se protejeaza suplimentar cu tencuilei armate sau elemente prefabricate. Hidroizilatia se aplica in totala aderanta la elemental suport. Se aplica pe o inaltime minima de 30 cm. Pentru inaltimi mai mari de 50 cm se prevede o fixare mecanica a pârtii superioare a structurii hidroizolante. Hidroizilatia verticala se intoarce pe capul aticelor sau se fixeaza mecanic la partea superioara.
Intersectia intre planul vertical si orizontal se realizeaza in vinclu sau cu record la 45° (cu lungimea ipotenuzei de minim 5 cm); scafa se face din sapa din mortar de ciment sau cu piese profilate.
Partea superioara a structurii hidroizolante se fixeaza mecanic prin introducere in slit orizontal sau prin acoperire cu lacrimar.
Hidroizolatia verticala se poate constitui din prelungirea hidroizolatiei orizontale numai in sensul derulării membranei hidroizolante; nu se admite racordarea pe verticala transversal sensului derulării membranei hidroizolante.
Controlul calitatii lucrărilor de hidroizolatii sa face pe parcursul desfasurarii lucrărilor, pe faze determinante si la terminarea acestora.
Verificarea pe parcursul lucrărilor presupune verificarea calitatii suportului, a calitatii materialelor hidroizolante, a poziționării in structura suport a pieselor inglobate, de trecere, a elementelor de străpungere, a calitatii execuției pe etape de lucru.
Urmeaza realizarea de rectificări locale, pe etape de lucru si finisarea suprafeței hidroizolante.
Verificarea finala presupune verificarea vizuala si prin tatonare, urmărind corectitudinea si calitatea modului de aplicare, lipire, racordare, acoperire, asigurare si de protectie a structurii hidroizolante si verificarea prin proba cu apa: inundarea cu apa a terasei timp de 72 de ore (fara a se depasi capacitatea de stabilitate si rezistanta a clădirii) care de obicei la noi nu se face.
Verificarea periodica se face de obicei la intervale de doi ani.
4.7. Soluții conceptuale și tehnologia de execuție
Diversificarea produselor hidroizolatoare și a procedeelor după tehnologii noi și criterii exigențiale au condus la crearea unor sisteme noi de terasă cu funcționalitate și fiabilitate sporită. Implementarea de noi tipuri de materiale și de procedee de punere în operă, în sisteme multifuncționale a acoperișurilor terasă, conferă acestora caracteristici calitative superioare, ca răspuns al exigențelor utilizatorilor.
În urma cercetărilor efectuate privind stabilirea soluțiilor de arhitectură și a detaliilor de reabilitare și modernizare ale acoperișurilor, s-au luat în considerare utilizarea unor noi produse și procedee privind îmbunătățirea funcționalității acoperișurilor, din această categorie făcând parte următoarele tipuri de acoperișuri:
4.7.1. Acoperișuri terasă necirculabile cu structură clasică – reprezintă terasele pe care nu se circulă sau pe care se circulă ocazional, pentru întreținere sau alte activități de scurtă durată. Pot fi:
Cu structură hidroizolantă autoprotejată
fără strat termoizolant
Fig. 4.5
• structură hidroizolantă autoprotejată;
• suport rectificat, amorsat.
cu strat termoizolant
Fig. 4.6
• structură hidroizolantă autoprotejată, lipită;
• termoizolație lipită sau fixată mecanic;
• barieră vapori cu sau fără strat de difuziune;
• suport amorsat.
Cu structură hidroizolantă lestată (>70kg/mp)
fără strat termoizolant
Fig. 4.7
• protecție grea din pietriș pe strat de separare sau din dale pozate în pat de nisip;
• structură hidroizolantă;
• strat de separare (neaderent
• element suport amorsat.
cu strat termoizolant
Fig. 4.8
• protecție grea din pietriș pe strat de separare sau din dale pozate în pat de nisip;
• structură hidroizolantă;
• strat de separare (neaderent);
• termoizolație;
• strat de separare;
• barieră de vapori cu sau fără strat de difuzie;
• element suport amorsat.
4.7.2. Acoperișuri terasă necirculabile cu termoizolația ranversată – sunt acoperișuri terasă pe care nu se circulă, cu structuri termohidroizolante inversate (termoizolația lestată este pozată peste structura hidroizolantă, aplicată direct pe elementul structural suport). Pot fi de două tipuri:
cu protecție grea din pietriș
Fig. 4.9
•protecție grea din pietriș;
• strat de separare;
• termoizolație (cu pori închiși)
• strat de separare;
• structură hidroizolantă cu sau fără strat de difuzie;
• element suport amorsat.
cu protecție cu dale pozate în pat de nisip sau șapă
Fig. 4.10
• protecție cu dale pozate în pat de nisip sau șapă;
• strat de separare;
• termoizolație (cu pori închiși);
• strat de separare;
• structură hidroizolantă cu sau fără strat de difuzie;
• element suport amorsat.
4.7.3. Acoperișuri terasă necirculabile cu suport din astereală – fixarea sistemului termo-hidroizolant de stratul suport se face cu prinderi mecanice, fără să se folosească aerul cald sau flacăra
fără strat termoizolant
Fig. 4.11
• structură hidroizolantă autoprotejată;
• strat de separare;
• suport din astereală amorsată.
cu strat termoizolant
Fig. 4.12
• structură hidroizolantă autoprotejată;
• termoizolație poziționată cu fixări mecanice;
• barieră de vapori;
• strat de separare;
• suport din astereală amorsată.
4.7.4. Acoperișuri terasă necirculabile cu suport din panouri metalice profilate – termoizolația și primul strat hidroizolant se fixează mecanic pe suportul din panouri metalice profilate, care vor avea lățimea cutei superioare (suport) mai mare decât lățimea golului rezultat al cutei inferioare. Hidroizolația se lipește în totală aderență pe panourile metalice profilate, complexe, termoizolate, uzinate. Pe contur se vor realiza fixări mecanice dese.
Fig. 4.13
• structură hidroizolantă autoprotejată;
• termoizolație poziționată cu fixări mecanice;
• suport din panouri metalice profilate.
4.7.5. Acoperișuri terasă circulabile pietonal – reprezintă terasele de acces și/sau flux pietonal – cu utilizare redusă sau intensă. Pot fi:
cu circulație ușoară, destinate circulației cu flux redus, sub 100 persoane/oră, cu încărcări utile reduse, sub 300kg/mp. Caracteristica acestor terase este sistemul de protecție, realizat din dale pe ploturi, dimensiunea dalelor fiind de 40x40cm, sau 50×50 cm, încărcarea maximă admisă pe care un plot o poate prelua fiind de 500kg;
cu circulație medie și intensă, destinată circulației cu flux continuu, mediu sub 300 persoane/oră și intens peste 300 și 600 kg/mp.
Protecția acestor terase va fi realizată cu dale pozate pe pat de nisip sau mortar de ciment cu rosturile dintre dale matate cu mortar de ciment și aditivi. Termoizolația se recomandă să fie rigidă, sau semirigidă cu deformații sau sarcini mai mici de 5%.
4.7.6. Acoperișuri terasă carosabile – reprezintă terasele apte accesului și parcajului auto și sunt destinate circulației auto și parcărilor, greutatea utilă maximă fiind de 5 tone, suprafețele fiind dimensionate pentru o viteză mică. Pe o astfel de terasa autoturismele trebuie să circule cu o viteză redusă (sub 25 km/h).
terase parking ușoare cu structură termoizolantă rigidă, care admit sarcini utile maxime de 2 tone;
terase parking ușoare cu circulație medie fără structură termoizolantă, care admit sarcini utile de maxim 3.5 tone.
Aceste tipuri de terase se recomandă a se realiza cu pante cuprinse între 1 și 3% în cazul rampelor, iar dimensionarea lor se va face în funcție de frecvența de circulație, timpul de utilizare și greutatea autovehiculelor. Hidroizolația poate fi monostrat sau multistrat, cu un strat de uzură de natura pavelelor autoblocante din beton sau îmbrăcăminți asfaltice compactate, în funcție de natura traficului.
Fig. 4.14
• îmbrăcăminte asfaltică compactată;
• structură hidroizolantă;
• element suport amorsat.
4.7.7. Acoperișuri terasă grădină – reprezintă terasele cu un strat cultivabil cu vegetatie verde.
Acoperișurile verzi se bucură deja de o experiență bogată pe piețele Europei de Vest și dezvoltarea lor și în celelalte țări are un viitor promițător. Deoarece societatea, în ansamblu, devine din ce în ce mai conștientă de mediul înconjurător și acest mediu înconjurător trebuie conservat, mai ales în mediul urban, unde spatiile verzi sunt reduse.
Hidroizolațiile la terase grădină se pot executa la acoperișuri cu panta cuprinsă între 0 și 5% și se pot prevede la clădiri amenajate special, acolo unde structura acoperișului poate prelua încărcările provenite din greutatea proprie, încărcările utile plus greutatea proprie, încărcările utile plus încărcarea provenită din stratul de pământ vegetal ( cca 1700kg/mc în stare umedă ).
Funcție de grosimea stratului vegetal, natura elementului suport și stratul de încărcare, hidroizolațiile pentru terase grădină se pot executa în următoarele categorii:
hidroizolații la acoperișuri grădină ușoare, cu vegetația mică și cu încărcări maxime la nivelul elementului suport de rezistență de 350 kg/mp, cu o grosime a stratului vegetal cuprinsă între 15 și 20 cm;
hidroizolații la acoperișuri grădină medii și grele, având încărcări maxime la nivelul elementului suport de rezistență de peste 300 kg/mp și maxim 1000 kg/mp, cu grosimea stratului vegetal între 20 și 60 cm.
Procedeul permite amplasarea unui covor vegetal pe acoperișuri plane sau înclinate și constituie un complex lejer, având o întreținere ușoară după instalarea vegetației.
Elemente generale de proiectare a acoperisurilor verzi
Elementul suport al sistemului termo-hidro-izolant se execută din aceleași materiale ca și în cazul acoperișurilor normale: beton armat, lemn (planșee din grinzi și podină de lemn), metal (grinzi și platelaje din tablă cutată).
Termoizolațiile care pot fi utilizate sunt plăci din următoarele categorii:
plăci rezistente : plăci din sticlă spongioasă ș.a.
plăci semirezistente (elastice) : polistiren expandat sau extrudat, poliuretan rigid, plută aglomerată, plăci super-rigide de vată minerală (densitate mai mare de 100kg/mc) ș.a
plăci moi : plăci „rigide” din vată minerală (densitate mai mică de 100kg/mc)
Hidroizolațiile care se utilizează pot fi bituminoase sau polimerice, sub formă de membrane (monostrat sau bistrat, cu strat de armare) sau pelicule aplicate in situ.
Straturile specifice ale alcătuirilor verzi (amplasate deasupra hidroizolației, ca protecție a acesteia):
stratul vegetal;
substraturile vegetale;
strat filtrant;
strat drenant;
bariera contra rădăcinilor.
Stratul vegetal – Acest strat este diferit, în funcție de tipul de acoperiș verde: extensiv, semi-extensiv, intensiv.
Vegetația de pe acoperișurile verzi de tip extensiv este formată din ierburi, suculente și mușchi. Plantele care se utilizează sunt în general plante locale, adaptate să supraviețuiască în condiții de climat extrem (pe stânci, în munte, la altitudini ridicate). Nu se importă plante din alte regiuni geografice. Grosimea necesară a substratului este cuprinsă între 4cm și 6cm.
Vegetația de pe acoperișurile verzi de tip semi-extensiv este formată în principal din ierburi, plante perene, bulbi, rizomi, arbuști, tufe. Unele specii de plante pot să necesite fie udare fie fertilizare periodică. Grosimea substratului este cuprinsă între 6cm și 40cm.
Vegetația de pe acoperișurile verzi de tip intensiv este formată în principal din ierburi, plante perene, bulbi, rizomi, arbuști, tufe și chiar plante lemnoase (foioase, conifere – cu înălțimea maximă 1,5-2m). Gama de posibilități de expresie este foarte mare, mergând până la respectarea acelorași principii ca în cazul plantării pe sol. Ca urmare, grosimea substraturilor crește considerabil. Implicit condițiile impuse asupra structurii acoperișului (și implicit a clădirii) sunt importante. Aceste tipuri de alcătuiri necesită o îngrijire permanentă, prin udare și fertilizare.
Grosimea substratului:
20-50 cm pt. arbuști de talie medie (1-2m);
peste 50 (80-130 cm) cm pt. arbuști cu înălțimea mai mare de 2 m, arbori de talie mică, conifere
Clasificare a plantelor erbacee cu flori după durata de viață – plante anuale
se aleg specii adaptate condițiilor de stres cu privire la umiditatea substratului, insolația puternică
sunt specii care evită perioadele dificile din an (seceta din mijlocul verii sau temperaturile scăzute din timpul iernii) parcurgându-le sub formă de sămânță
Substratul – Poate fi realizat din materiale neconsolidate, foi sau împâslituri.
Materialele neconsolidate se montează în stare umedă și se mențin în această stare până la plantarea stratului vegetal.
Stabilitatea amestecurilor de materiale neconsolidate poate fi asigurată dacă proporția de substanțe organice nu depășește 30% din volumul total al substratului.
Stratul filtrant
Este un strat care face parte din alcătuirea care împiedică transportarea componentelor substratului în adâncimea structurii de protecție, contribuind la protejarea hidroizolației împotriva eventualelor degradări chimice (rezultate din transportul materialelor organice și minerale din stratul vegetal și substrat).
Stratul filtrant poate fi un geotextil. În general acesta este un strat subțire, realizat din materiale țesute sau nețesute (fibre de diferite lungimi așezate la întâmplare și solidarizate mecanic sau termic).
Greutatea minimă recomandată a geotextilului este de 100g/m2 și în mod uzual este cuprinsă între 100 și 200g/m2
Dimensiunea orificiilor din stratul filtrant sunt cuprinse între 0,06mm și 0,2mm (considerând că 90% din substrat este reținut de filtru și doar 10% poate traversa filtrul).
Membranele din țesături geotextile trebuie suprapuse (ca orice membrane) 10cm una peste cealaltă. Perimetral se ridică până la limita substratului, asigurând filtrarea și pe laterală, până la stratul vegetal.
Membranele filtrante nu trebuie să rămână expuse intemperiilor sau neprotejate un timp mai îndelungat decât cel prevăzut de producătorul de sistem.
Modul de punere în operă va respecta întocmai indicațiile producătorului (specificația tehnică).
Stratul drenant
Categoriile de produse din care se realizează stratul drenant sunt:
agregate (pietriș, piatră ponce, gresie și ardezie expandată)
agregate obținute din reciclarea altor produse (sticlă spongioasă, zgură)
membrane pentru drenare (împâslituri, mase plastice cu ploturi, țesături din fibre)
plăci de drenare (membrane din cauciuc cu ploturi, plăci rigide din plastic)
Dacă stratul drenant este realizat din spărturi cu muchii ascuțite sau din plăci rigide, este necesară prevederea unui strat de protecție a hidroizolației dacă aceasta are și rol de barieră împotriva rădăcinilor.
Distribuție granulometrică
Cel mult 10% din cantitatea de agregate poate avea diametru < 0,06mm. În funcție de grosimea stratului, distribuția granulometrică este diferențiată conform tabelului:
Tabel 4.1 – Distribuție granulometrică
Materialele cu care se realizează stratul drenant trebuie să fie permeabile la apă. Trebuie luată în considerare posibilitatea erodării în timp a agregatelor. Totodată se interzice utilizarea ca strat drenant a agregatelor calcaroase sau a celor rezultate din reciclarea betoanelor.
Retenția de apă se face prin substratul vegetal dar poate fi completată cu:
stocare într-un strat special pentru retenția de apă, în legătură cu substratul;
stocare în stratul drenant, dacă acesta este realizat din agregate cu pori deschiși sau din plăci plăci cu geometrie specială care asigură retenția de apă pe întreaga suprafață;
Stratul drenant trebuie să fie neted, abaterile de la grosime înscriindu-se într-o marjă de 10%, dacă grosimea stratului nu depășește 20cm. Pentru orice grosime care depășește 20cm, abaterea admisă este de 2cm indiferent de grosimea stratului drenant.
Dat fiind că produsele dedicate pot asigura mai multe funcțiuni (strat de barieră contra rădăcinilor, strat drenant, strat de retenție a apei, strat de aerare), modul de punere în operă va respecta întocmai indicațiile producătorului (specificația tehnică).
Bariera contra radacinilor
Unele membrane bituminoase sau unele membrane din EPDM nu au rezistență la rădăcini; în cazul lor este necesară prevederea unei bariere de protecție împotriva rădăcinilor de sine stătătoare.
Există produse hidroizolante (membrane) care au inclusă în alcătuire și bariera contra rădăcinilor. Este cazul membranelor din mase plastice – PVC – a căror structură este greu atacată de rădăcinile plantelor sau de membrane bituminoase care au cașerate folii de cupru sau de hidroxid de cupru (cuprul fiind un material la care plantele nu aderă).
O barieră împotriva rădăcinilor care și-a dovedit eficiența în timp este reprezentată de o șapă armată (minimum 40mm) compactă sau protejată împotriva carbonatării. Sistemul se utilizează și astăzi cu succes.
Barierele contra rădăcinilor sunt realizate de pelicule, mase de șpaclu sau membrane speciale. Lista de mai jos este exemplificativă:
Pelicule: PVC lichid (0,8mm)
Mase de șpaclu:
poliuretan lichid (2 – 3mm), pulverizat
rășini cu inserții de fibre poliesterice (1,5 – 2mm), rolate
Membrane
mase plastice (1 – 2mm):
PVC plasticizat, compatibil sau nu cu bitumul
poliolefine termoplastice (TPO),
polietilenă (PE),
EPDM cu inserție de țesătură de fibră de sticlă sau poliester
rășini poliesterice cu inserții de fibre poliesterice
combinații ale celor de mai sus
Dacă materialele constitutive ale celor două straturi sunt incompatibile din punct de vedere chimic se recomandă prevederea unui strat de separare între hidroizolație și bariera împotriva rădăcinilor. Materialele recomandate sunt filmul de polietilenă (0,15 – 0,30mm grosime) și împâsliturile din polipropilenă (2mm grosime).
Barierele contra rădăcinilor trebuie să fie rezistente la acțiuni mecanice, termice, chimice, microbiologice.
Bariera contra rădăcinilor, dacă este nevoie (dacă hidroizolația nu asigură, conform specificațiilor produsului – și funcțiunea de barieră contra rădăcinilor); modul de punere în operă, gradul de suprapunere a marginilor membranelor și modul de realizare a etanșărilor va respecta indicațiile producătorului (specificația produsului).
4.7.8 Detalii de alcătuire
Detalii de camp
Fig. 4.15
terasă-grădină cu sistem termo-hidroizolant în alcătuire inversă
(hidroizolatie cu rol și de barieră contra vaporilor și termoizoltie cu rol și de protective a hidroizolatiei).
În această solutie termoizolatia se realizează exclusiv din plăci de polistiren extrudat. Peste ele se prevede un strat de aerare (a se vedea Anexa 5) cu rol de îndepărtare a umiditătii din alcătuirea substratului, pentru a nu se diminua performanTele termice ale stratului de polistiren.
Tipul specific de produs pentru asigurarea functiunii de drenare și de retentie a apei (a se vedea Anexa 5) reprezintă și o barieră împotriva rădăcinilor.
Peste stratul filtrant – și înfășurate în acesta – sunt canalele de preluare a apei din
substrat și conducere a ei către dispozitivele pluviale.
Fig. 4.16
terasă-grădină cu sistem termo-hidroizolant în alcătuire „clasică”
In funcție de tipul termoizolației (rezistentă mecanic, elastică sau compresibilă) șapa poate fi simplă sau armată (este armată în cazul termoizolațiilor compresibile). în cazul șapelor armate este obligatorie prevederea unui strat de difuzie- decompresiune-compensare1 peste șapă, pentru eliminarea vaporilor din spațiul dintre bariera contra vaporilor și hidroizolație.
Dacă nu se precizează în mod explicit prin specificația tehnică a hidroizolației că aceasta rezistă și la acțiunea rădăcinilor, se va dispune o barieră împotriva rădăcinilor de sine stătătoare.
Există membrane hidroizolante care asigură atât funcțiunea de difuzie- decompresiune-compensare cât și pe cea de barieră împotriva rădăcinilor, pe lângă cea implicită de hidroizolație
Tipul specific de produs pentru asigurarea funcțiunii de drenare și de retenție a apei reprezintă și o barieră împotriva rădăcinilor.
Peste stratul filtrant – și înfășurate în acesta – sunt canalele de preluare a apei din substrat și conducere a ei către dispozitivele pluviale.
Fig. 4.17
terasă-grădină cu sistem termo-hidroizolant în alcătuire „clasică”
Stratul de difuzie de sub bariera contra vaporilor se prevede întotdeauna dacă umiditatea relativă a aerului interior este >60% și întotdeauna peste betoane de pantă.
Acesta s-ar mai putea prevedea dacă structura termo-hidroizolantă se realizează în anotimp ploios sau dacă se estimează că în următorul sezon rece clădirea nu va fi încălzită, pentru eliminarea în exterior a umidității de construcție.
Dacă nu se precizează în mod explicit prin specificația tehnică a hidroizolației că aceasta rezistă și la acțiunea rădăcinilor, se va dispune o barieră împotriva rădăcinilor de sine stătătoare.
Există membrane hidroizolante care asigură atât funcțiunea de difuzie- decompresiune-compensare cât și pe cea de barieră împotriva rădăcinilor, pe lângă cea implicită de hidroizolație
Tipul specific de produs pentru asigurarea funcțiunii de drenare și de retenție a apeireprezintă și o barieră (suplimentară) împotriva rădăcinilor și un strat de aerare în același timp.
In cazul utilizării acestor produse din materiale plastice, de tip „cofraj de ouă” nu este nevoie de prevederea de conducte de colectare a apei și de conducere spre dispozitivele de scurgere.
Racordare cu aticul
Fig. 4.18
Alcătuire termo-hidroizolantă pe suport din beton armat
Alcătuirea termo-hidroizolantă se realizează conform normativului corespunzător, cu ridicarea straturilor de termoizolație, a celor de difuzie și a hidroizolației pe atic. Stratul filtrant se ridică până la limita superioară a substratului.
Perimetral se prevede un strat din agregate minerale (32/64mm), de minimum 50cm, din considerente de securitate la incendiu.
Intre substrat și elementul perimetral de pietriș există un opritor perforat, îmbrăcat de asemenea cu material filtrant.
Fig. 4.19
Alcătuire termo-hidroizolantă pe suport din beton armat
Există posibilitatea colectării apelor pluviale în zona din apropierea aticului, pentru a nu întrerupe continuitatea suprafeței de vegetație. Soluția are dezavantajul că necesită o manoperă foarte corectă, dată fiind nevoia de racordare a straturilor atât la dispozitivele de scurgere a apelor pluviale cât și la atic. Stratul filtrant se ridică până la limita superioară a substratului.
Perimetral se prevede un strat de pietriș (spălat) sau dale prefabricate, de minimum 50cm, din considerente de securitate la incendiu.
Intre substrat și elementul perimetral de pietriș există un opritor perforat, îmbrăcat de asemenea cu material filtrant.
Fig. 4.20
Alcătuire termo-hidroizolantă pe suport metalic
Cu cât dispozitivul de scurgere a apelor pluviale este mai departe de atic, rezolvarea este (probabil) mai sigură, existând posibilitatea fizică de racordare a straturilor în mod corect.
Dispozitivele de scurgere a apelor pluviale au dimensiunile corespunzătoare pentru ca fața capacului să ajungă la fața stratului drenant.
Este obligatoriu ca toate accesoriile să fie achiziționate de la aceeași firmă producătoare de sisteme de acoperișuri verzi, pentru a nu exista incompatibilități între componente.
Racordarea cu un perete supraînăltat
Fig. 4.21
Alcătuire termo-hidroizolantă pe suport din beton armat
Alcătuirea termo-hidroizolantă se realizează conform normativului corespunzător, cu ridicarea straturilor de termoizolație, a celor de difuzie și a hidroizolației pe perete (cu minimum 30cm de la cota hidroizolației sau cu minimum 10cm de la finit). Stratul filtrant se ridică până la limita superioară a substratului.
Perimetral se prevede un strat de pietriș (32/64mm) sau dale prefabricate montate uscat, de minimum 50cm, din considerente de securitate la incendiu.
Intre substrat și elementul perimetral de pietriș există un opritor perforat, îmbrăcat de asemenea cu material filtrant.
Racordări marginale
Fig. 4.22
Alcătuire termo-hidroizolantă pe suport din beton armat, cu scurgere exterioară
In cazul alcătuirilor cu scurgere exterioară, se prevede marginal un profil perimetral de scurgere a apei, cu perforații, pentru a asigura scurgerea apei curate în jgheab. Dalele prefabricate (dacă există) se montează pe pietriș spălat, pentru a împiedica înfundarea jgheabului cu nisip, sau pe balast dacă stratul filtrant se ridică până imediat sub cota finitului pardoselii.
Fig. 4.23
Acoperiș verde la construcție subsol
Straturile filtrant și drenant sunt prevăzute atât pe orizontală cât și pe verticală, ele ridicându-se până la limita superioară a substratului.
Relatia cu alte pardoseli exterioare ale învelitorii (terase grădină semi-intensive sau intensive)
Fig. 4.24
Terasă grădină intensivă – relația cu aleile pietonale
Atât stratul drenant cât și bariera contra rădăcinilor sunt continui pe toată suprafața, indiferent de tipul de protecție a hidroizolației: dale sau grădină.
Racordarea între cele două zone se face prin intermediul unor elemente prefabricate, eventual prevăzute în interior cu strat filtrant.
Elementele prefabricate depășesc ca înălțime cu minimum 30mm suprafața exterioară a substratului, împiedicând astfel ca în cazul unei ploi puternice sau grindini să se împroaște cu noroi dalajul.
Relatia cu receptorii pluviali (scurgeri interioare)
Fig. 4.25 – Relatia cu receptorii pluviali (scurgeri interioare)
In cazul receptorilor pluviali sunt trei aspecte de urmărit:
cota finită a substratului trebuie să coincidă cu cota grătarului receptorului pluvial (cu alte cuvinte receptorii pluviali nu trebuie să depășească finitul alcătuirii verzi)
hidroizolația se racordează la receptorul pluvial conform prevederilor din normativul de specialitate (NP 040-2002 Normativ privind proiectarea, execuția și exploatarea hidroizolațiilor la clădiri)
gâtul (care are înălțimea substratului) receptorului pluvial trebuie înfășurat în strat filtrant, pentru împiedicarea pătrunderii particulelor fine din substrat, sau… (a se vedea detaliul următor)
Fiind vorba despre o alcătuire termo-hidroizolată inversă, evidențiem prevederea stratului de aerare peste termoizolație.
4.8. Repararea teraselor existente
Diversificarea produselor hidroizolatoare și a procedeelor, după tehnologii noi și criterii de exigență, au condus la crearea sistemelor de terasă prezentate, cu funcționalitate și fiabilitate sporită.
Implementarea noilor materiale și a procedeelor de execuție, conferă acoperșurilor terasă caracteristici calitative superioare, ca răspuns al exigențelor utilizatorilor. Dacă în cazul teraselor noi aceste exigențe nu sunt greu de realizat, la construcțiile vechi, cu acoperișuri terasă, aceste exigențe pot fi satisfăcute dificil și cu costuri suplimentare destul de mari.
Materialele folosite la construcțiile vechi erau inferioare materialelor din ziua de azi. De exemplu, ca armătură pentru membrane, se foloseau cartonul și pânza, materiale putrescibile. Bitumul era de calitate slabă, rezistența și stabilitatea acestuia fiind garantată în intervalul de temperatură 0 – 60ș C. Acest lucru ducea la pierderea elasticității acestuia și apariția de fisuri, rupturi și dezlipiri. În unele situații, lipsa de instruire a muncitorilor din domeniu și necunoașterea tehnologiilor de aplicare, a dus la aplicarea defectuoasă a straturilor terasei.
Cea mai frecventă utilizare, a fost la realizarea teraselor blocurilor de locuințe din perioada comunistă. În cazul acestora se utiliza, aceeași stratificație, cu mici modificări de la caz la caz.
Astfel, pornind de la placa de beton peste ultimul etaj, se realiza o șapă de egalizare, din care se dădea panta acoperișului, după care se aplica un strat de difuzie a vaporilor, urmat de o bariera de vapori, o termoizolație, o șapă de protecție și o hidroizolație finala. Protecția ultimului strat bituminos la razele ultraviolete se realiza fie prin presărarea unui strat de nisip sau pietriș, fie prin protecția hidroizolației prin dale de beton sau plăci ceramice.
4.8.1. Repararea prin eliminarea vechilor straturi ale terasei.
Este mai rar utilizată, din cauza implicațiilor pe care le are o astfel de acțiune, asupra unei clădiri, de obicei, locuință. Implicațiile se referă atât la eventualele infiltrații, umiditate, frig ș.a., dar și la costurile finale ale lucrării. Soluția este, totuși, aleasă în cazul în care beneficiarul dorește o lucrare de abilitare atât hidro- dar și termoizolantă a clădirii, deoarece o astfel de lucrare presupune și schimbarea tipului de termoizolație utilizat. Procedura este, însă, complexă și necesită o curățire, în prealabil, a straturilor vechi, ceea ce în unele cazuri poate dura mai mult decât refacerea completă a terasei.
4.8.2. Repararea prin adăugarea de straturi noi la terasă.
Este cea mai des folosită metodă la noi în țară din motive deseori financiare. Terasele vechi ale clădirilor, realizare din bitum cu împâslituri și armături, îmbătrânesc în timp, prin oxidarea bitumului și pierderea elasticității acestuia dar și prin pierderea rezistenței stratului de armare a bitumului (în cazul teraselor realizate cu armătură din carton). În același timp, prin infiltrații se compromite termoizolația, realizată deseori din BCA, fiind la momentul construcției materialul cel mai des folosit.
Reparațiile teraselor pot fi de două feluri: îmbunătățiri din punct de vedere a etanșeității terasei la apă sau din punct de vedere a măririi rezistenței termice a imobilului și implicit a terasei.
Reparația hidroizolației acoperișurilor tip terasă, poate fi realizată în mai multe feluri, fiecare din acestea având avantajele și dezavantajele ei. Astfel, din punct de vedere al utilității, cel mai des utilizate în România, datorită realizării tip a teraselor clădirilor de locuit, sunt reparațiile monostrat. Acestea sunt cele mai puțin costisitoare, însă, în același timp, pot fi dăunătoare pentru o clădire, în cazul în care nu se ține cont și de difuzia vaporilor de apă în clădire. De obicei, la aceste clădiri de locuit, termoizolația este realizată din BCA, material foarte utilizat la acea vreme, și care s-a dovedit a fi foarte prost ca material, în cazul unor infiltrații. Acestea urmau să satureze BCA-ul în partea inferioară și astfel calitățile lui de termoizolator să fie compromise. Totuși, acest lucru nu este luat, în mod normal, în considerare, la realizarea reparațiilor, iar din punct de vedere energetic, lucrurile sunt lăsate asa cum erau, fără vreo compensare a termoizolației.
Din punct de vedere al calității, a rezultatului final în raport cu costurile, este indicată o reparație mono- sau bistrat, cu compensarea termoizolației prin dispunerea unui strat suplimentar de polistiren extrudat peste vechea terasă. Din punct de vedere al durabilității, cea mai indicată este decaparea completă a terasei.
4.8.3. Solutii constructive de principiu pentru reabilitarea termica
In solutiile prezentate straturile de materiale existente sunt numerotate de la 1 la 10, iar cele adaugate sau utilizate la reabilitare sunt numerotate de la 11 la 20, conform legendei din normativ.
4.9. Executarea hidroizolatiei în zonele de contur ale acoperișului
Acoperișurile pot fi mărginite pe contur de reborduri (h = 15-20 cm), de atice și de pereți ai unei clădiri alăturate sau ai casei scării etc.
4.9.1.Executarea hidroizolatiei la reborduri
Rebordurile sunt elemente de contur ale construcției cu înălțimea mică (15 cm) și servesc, fie la limitarea termoizolației pe contur, fie la realizarea unui element de încastrare a balustradelor de protecție. Se realizează din beton sau din zidărie, tencuită cu mortar de ciment M 100T, de 15 cm grosime. La scafe se realizează o racordare cu raza r = 5 cm.
Hidroizolația rebordurilor se realizează ca în figura de mai jos, fiind protejată cu un șorț din tablă zincată de 0,5 mm grosime.
4.9.2. Executarea hidroizolatiei la atice
Aticele au rol similar cu al rebordurilor la care se adaugă și rolul de protecție pentru terase circulabile sau rol de aspect estetic la fațadele clădirilor.
Aticele au înălțimi de minimum 30 cm de la nivelul hidroizolatiei și grosimi de 15-50 cm, în medie. Pot fi cu suprafață orizontală sau în pantă, paralel cu aceea a învelitorii. In cazul unor atice cu înălțimea pană la 60 cm, hidroizolația din camp se ridică pe atic pană la partea superioară a acestuia, continuandu-se și pe porțiunea orizontală.
Bariera contra vaporilor, stratul de difuzie sau hidroizolația se aplică pe atice după executarea unei tencuieli de 15 mm grosime din mortar de ciment M 100T și, respectiv, după realizarea unei scafe de racordare cu raza de 5 cm.
Pe atice, hidroizolația se aplică din fâșii tăiate, astfel încât să se realizeze dintr-o singură bucată, fară înnădiri la cap. Foile bitumate se aplică de jos în sus.
Pe partea verticală a aticelor nu se utilizează împaslitura din fibre de sticlă bitumată, aceasta înlocuindu-se cu pânză bitumată sau cu țesătură din fire de sticlă bitumată.
Protecția hidroizolației verticale se realizează cu o tencuială din mortar de ciment M 100, de 3-4 cm grosime, armată cu rețea din oțel-beton (φ 6 mm) la 25 x 25 cm (ancorată de partea superioară a aticului) și cu plasă de rabiț. Partea superioară a aticului se protejează cu o copertină din tablă zincată sau cu o copertină din beton prefabricat sau din beton mozaicat. Armătura din tencuială se ancorează de o bară din oțel-beton, așezată în lungul aticului, care este fixată cu agrafe.
Intre copertină și tencuiala de protecție se intercalează un strat de carton bitumat sau împaslitura din fibre de sticlă bitumată. Copertina de protecție se pozează cu pante spre interior și în lungul aticului, se îmbină prin falț, avand și posibilitatea de dilatare.
In figura de mai jos se prezintă un detaliu de execuție a termo-hidroizolațiilor la atice.
La atice cu înălțimea mai mare de 60 cm, racordarea hidroizolației se execută la circa 30 cm înălțime de la nivelul hidroizolației.
Fig. 4.30
Detalii de executie a hidroizolatiei la atice
1-membrana bituminoasa cu strat de protective din ardezie; 2 – strat vata mineral; 3 – bariera contra vaporilor; 4 – primer; 5 – beton de panta; 6 – beton de baza; 7 – strat vata mineral; 8- prisma de fixare; 9 – ancora; 10 – capac plastic; 11 – agrafa; 12 – scandura din lemn integrate; 13 – strat vata mineral 60mm; 14 – membrane bituminoara; 15 – rost de dilatare.
4.9.3. Executarea hidroizolației în zona rosturilor
Fig. 4.31
a) rosturi de nivel la acoperișuri; 1 – strat-suport al hidroizolației; 2 – hidroizolație; 3 – bariera contra vaporilor; 4 – termoizolatie; 5 – strat de panza bituminata; 6 – mastic de bitum; 7 – termoizolatie verticala; 8 termoizolatie orizontala;
Fig. 4.32
b) rost de dilatare cu rebord;
In afară de rosturile din sapa-suport a hidroizolației există și rosturi de dilatare a construcției, precum și rosturi de dilatare-tasare între două construcții alaturate. Rosturile de dilatare unor reborduri realizate in lungul lor.
Rosturile de dilatare de nivel se utilizează în cazul unor terase circulabile. Șapa de egalizare se rotunjește la muchii, iar distanța liberă în rost, după executarea ei, trebuie să fie de 3 cm.
După amorsarea șapei se aplică un strat de pânză bitumată de 1 metru lățime introdus cu o buclă și în interiorul rostului, pe o adancime de circa 5 cm. In punga formată se introduc calți bitumați sau frânghie gudronată. Apoi se montează în mastic de bitum cald o bucata de tablă zincată de 0,75 mm, cu o buclă-compensator în dreptul rostului, după amorsarea în prealabil a suprafeței interioare a acesteia (fîg. a). La terase bucla va fi în jos.
4.9.4. Executarea hidroizolațiilor la șurile de scurgere
Apele de pe acoperiș se pot scurge fie pe conturul acestuia (la streașină, „picătură" sau la barbacane și jgheaburi și burlane), fie prin guri de scurgere interioare. Gurile de scurgere pot fi amplasate, de asemenea, fie pe conturul construcției, lângă atice, fie în interiorul suprafeței izolate. Înainte de executarea hidroizolației se verifică în amănunt corecta poziționare a gurilor de scurgere, precum și realizarea corespunzătoare a betoanelor de pantă. In dreptul gurilor de scurgere betonul de pantă se înlocuiește pană la grosimea de 2-2,5 cm cu mortar de ciment, care la buza gurii de scurgere va avea o grosime de 0,5-1 cm.
In zona adiacentă gurii de scurgere, panta suportului se va accentua pană la 5-10 % pe o zonă cu raza de 25-50 cm, după caz. La șape se lasă, de asemenea, o adancitură de 0,5-1 cm pentru a compensa grosimea gulerului de plumb și a straturilor hidroizolatoare suplimentare.
Înainte de executarea hidroizolației se verifică legarea gurilor de scurgere la rețeaua de canalizare la care se prevede racordarea acestora. Se verifică, de asemenea, ca buza gulerului de fontă a tubului de scurgere să nu depășească nivelul suportului hidroizolației sau să fie mai jos cu 1 cm.
La porțiunea de șapă adancită, se aplică cu bitum fierbinte un strat de pânză bitumată, care se introduce în tubul de scurgere pe o porțiune de 10 cm adancime, scop în care se crestează bucata respectivă pentru a permite mularea. Apoi se montează un guler din tablă de plumb (r = 50 cm), de 2 mm grosime, peste stratul de întărire din pânză bitumată. Acesta se vopsește cu soluție de bitum, înainte de montare, iar după aceasta se bate cu ciocanul de lemn, pentru a se obține o bună mulare a sa pe suport. Peste gulerul de plumb se aplică straturile curente ale hidroizolației.
Primul strat (de pânză bitumată) se crestează și se introduce în interiorul tubului de scurgere pe o adâncime de 15 cm, lipindu-se cu bitum fierbinte pe gulerul de plumb, pe care se presează pe cat posibil. Restul straturilor se taie cu cuțitul, pe conturul gurii de scurgere, fara a se introduce în golul tubular, dar avîndu-se grijă să fie bine lipite.
Pentru a se preveni înfundarea gurilor de scurgere se prevăd gratare (parafrunzare) care se confecționează pe șantier și care se fixeaza prin presare de peretele golului izolat.
La gurile de scurgere interioare se verifică ca tronsonul de scurgere in porțiunea plăcii de beton să fie metalic și să fie racordat cu restul tubului la minimum 20 cm sub nivelul plăcii.
La terasele circulabile, gurile de scurgere se realizează și cu sifoane de pardoseală, hidroizolația pozandu-se între grătarul sifonului si rama acestuia, respectandu-se, în general, aceleași condiții de execuție ca și la gurile de scurgere descrise anterior. La aceste condiții se adaugă și necesitatea turnării în jurul piesei de fontă a unui dop de bitum pentru colmatare și etanșare.
In jurul acestor sifoane de pardoseală se va aplica, în locul stratului de poză din nisip, un strat de circulație din pietriș (de 15-20 mm granulație), pe o rază de 40 cm în jurul gurii de scurgere, pentru a se evita scurgerea nisipului în tub. De asemenea, în zona gurilor de scurgere, termoizolația se aplică pană lângă tubul de scurgere, pentru a nu se forma punți termice care ar putea provoca condensarea vaporilor.
Executarea hidroizolației la gurile de scurgere trebuie făcută cu foarte multă atenție, deoarece în aceste puncte hidroizolația este solicitată la maximum și adeseori constituie sursa infiltrațiilor ce se ivesc.
Fig. 4.33
Hidroizolatia gurilor de scurgere la terase
1 – hidorizolatie cu polistiren armat cu polimeri; 2 – placa vata minerala; 3 – PE bariera contra vaporilor armata; 4 – primer; 5 – strat panta beton usor; 6 – beton; 7 – teava PVC;
4.9.5. Executarea hidroizolației la străpungeri
La străpungerile formate din elemente rigide, fară trepidații sau temperatură ridicată, cu diametrul între 35 și 200 mm racordarea izolației se realizează cu ajutorul unui manșon din tablă zincată introdus, de preferință, intre două manșoane de pânză bitumată și mastic de bitum. In cazul unor manșoane din pânză bitumată, acestea se matisează cu sârmă zincată (φ 0,8 mm).
Cand există trepidații sau o temperatură ridicată în tubul străpungerii, se execută o izolare termică între tub și rebord cu saltele sau plăci de vată minerală, pentru ca temperatura hidroizolației să nu depășească +40°C.
Fig. 4.34
1 – strat-suport;
2 – hidroizolație;
2a – strat suplimentar din pânză bitumată;
3 – strat de protecție;
4 – manșon cu flanșă;
5 – element de străpungere;
6 – manșon de protecție din tablă zincată;
7 – garnitură din carton bitumat;
8 – brățară de presiune;
9 – etanșare prin chituire;
10 – cuie deprindere.
Figura IV.25. Executarea hidroizolației la străpungeri din elemente rigide
Fig. 4.35
Executarea hidroizolației la străpungeri cu izolare termică și rebord
1 – strat-suport; 2 – hidroizolație;
2a – strat suplimentar din pânză bitumată;
3 – rebord in jurul străpungerii;
4 – protecția izolației;
5 – șaibă de tablă; 6 – pâslă minerală;
7 – element de străpungere;
8 – manta de protectie din tablă zincată;
9 – chituire cu chit de miniu;
10 – brățară de presiune;
11 – opritor.
CAPITOLUL 5 – DETALII DE EXECUTIE
5.1. Hidroizolare atic cu membrane bituminoase in doua straturi – detaliu de executie
Fig. 5.1
1.Hidroizolatie verticala (4-4.5 mm), lipita pin topire, la petreceri, la stratul superior de hidrizolatie precum si la banda de intarire a hidroizolatiei la scafe.
2. Grunduire cu solutie de bitum aplicata la rece.
3. Banda de intarire a hidroizolatiei in scafe, sudata prin topire, la suprapuneri si la stratul inferior de hidroizolatie.
4. Profil de otel tratat impotriva coroziunii, indoit la rece, fixat mecanic la distante de 20-25 cm.
5. Profil din polistiren 15×15 cm caserat la fata superioara lipit pe perimetrul elevatiilor.
6. Stratul al doilea (superior) de hidroizolatie, care se sudeaza cu membrana care se afla dedesubt precum si la suprapuneri in mod ermetic, fara goluri de aer.
7. Primul strat de hidroizolatie . Se fixeaza mecanic la suprapuneri si pe conturul acoperisului.
8. Izolare termica, dimensionata conform prescriptiilor.
9. Bariera contra vaporilor.
10. Strat de beton, pentru asigurarea pantelor.
11. Planseu de rezistenta.
12. Rost de dilatare.
13. Strat pentru intreruperea difuziei.
14. Copertine din tabla.
15. Agrafe de fixare.
16. Dibluri de lemn.
5.2. Detaliu streasina
Fig. 5.2
1. Hidroizolatie (4-4.5 mm), cu fixari mascate la suprapunerile membranelor si pe conturul acoperisului si cu lipiri suplimentare cu adeziv.
2. Izolare termica dimensionata.
3. Bariera contra vaporilor.
4. Strat pentru intreruperea difuziei.
5. Rost de dilatare.
6. Strat de beton pentru asigurarea pantei.
7. Planseu de rezistenta.
8. Profil de fixare din aluminiu indoit la rece..
9. Banda de margine, sudata continuu pe stratul suport si la suprapuneri si fixata mecanic..
10. Profil din otel indoit la rece, tratat impotriva coroziunii.
11. Banda de carton impregnata asezata fara lipire.
12. Banda fixata in puncte cu adezivi.
13. Dibluri de lemn.
5.3 Detaliu gura de scurgere – doua straturi
Fig. 5.3
1. Hidroizolatie (4-4.5 mm), este al doilea strat superior racordat la gulerul piesei de scurgere.
2. Primul strat al izolatiei hidrofuge si totodata strat de difuzie, se racordeaza la gulerul piesei de scurgere.
3. Strat pentru intreruperea difuziei.
4. Izolatie termica.
5. Bariera contra vaporilor.
6. Strat de panta.
7. Planseu de rezistanta.
8. Teava de otel continua, fixata in planseu, tratata anticoroziv.
9. Etansare la aer si apa cu material durabil.
5.4. Detaliu aerisire – doua straturi
Fig. 5.4
1. Stratul 2 al izolatiei..
2. Primul strat al izolatiei si totodata stratul de difuzie a vaporilor..
3. Izolatie termica.
4. Bariera contra vaporilor.
5. Starat de panta.
6. Planseu de rezistenta.
7. Strat suplimentar lipit pe talpa pipei de aerisire si sudat pe membrana.
8. Strat suplimentar, tras prin incalzire in jurul pipei de aerisire.
9. Straturi suplimentare.
10. Strat vertical.
11. Zona decupata din membrana
12. Strat suplimentar
5.5. Principii de racordare ale structurilor hidroizolante de pe suprafețele orizontale pe cele verticale, cu poziționarea stratului suplimentar de întărire a hidroizolației
CAPITOLUL 6 – CONCLUZII
Dintre elementele de închidere, acoperișul este cel mai solicitat la acțiunea vaporilor de apă. Aerul umed, mai ușor decât cel uscat (pentru aceeași temperatură), acționează în special pe verticală. Vaporii de aer traversează elementele componente ale acoperișului, care trebuie sa permită aceasta migrație, fară condensarea vaporilor peste anumite limite, evitând astfel umezirea suprafeței interioare a clădirii și deteriorarea elementelor de construcție.
Toate cladirile construite in perioada 1950 – 1985 au fost proiectate si realizate pornind de la conceptul "costuri minime pentru investitii". Practic acest concept se traduce in realizarea unor constructii al caror nivel de termoizolare este scazut. Deci pierderi de caldura mari si implicit costuri pentru incalzire ridicate.
Valorile foarte ridicate ale indicilor de consum de căldură pentru asigurarea confortului termic în spațiile locuite, atestă pe deoparte caracterul puternic disipativ al clădirilor existente dar și potențialul ridicat al soluțiilor de modernizare energetică a clădirilor.
În cazul clădirilor noi, asigurarea confortului termic din încăperi, pe baza unui consum redus de energie, se poate realiza relativ ușor, printr-o proiectare corectă, pe baza unor prescripții care să prevadă valori normate ridicate privind protecția termică a elementelor anvelopei, pentru a se conferi acestora, încă din faza inițială, de proiectare, un nivel corespunzător al gradului de izolare termică.
Calitățile de izolare termică ale unei clădiri și consumul de energie pentru climatizare se condiționează reciproc pentru obținerea confortului temic. Opțiunea pentru una dintre cele două variante este determinată în primul rând de considerente economice si energetice.
In țările dezvoltate din punct de vedere economic, tendința de raționalizare a consumurilor a impus ca execuția clădirilor, în special a clădirilor de locuit, să se facă cu elemente de închidere aparent supradimensionate termic, la care valorile de 3…4 m2K/W ale rezistențelor la transfer termic sunt foarte frecvente. Această orientare va conduce în viitor la realizarea unor clădiri noi cu consum energetic scăzut în exploatare, iar pentru clădirile vechi la aplicarea unor măsuri de reabilitare higrotermică care să asigure diminuarea până la un nivel acceptabil a pierderilor de căldură, cu satisfacerea cerințelor de confort termic.
Conform ultimelor reglmentari tehnice, cu referire la protectia termica a cladirilor, acoperisul acestora trebuie realizat cu o rezistenta termica echivalenta medie de cel putin 5 m2K/W. Pentru obtinerea unor astfel de valori, foarte mari in comparatie cu cele ascociate acoperisurilor traditionale, componenta termoizolanta trebuie sa fie realizata din materiale eficiente termic, cu coeficienti de conductibilitate termica (λ) de 0.03…0.05 W/mK.
Alegerea materialelor pentru lucrări de termoizolare trebuie să aibă la bază o analiză pe criterii calitative, tehnice și economice specifice unor lucrări care se execută la un interval mare de timp de la terminarea construcției
Temperatura superficiala pe acoperisurile terasa, acoperite cu hidroizolatie de culoare inchisa, este de 70oC datorita radiatiilor solare, la o temperatura a aerului de +25oC. Din acest motiv, se iau decizii privind alegerea materialelor termoizolante (polistirenul sufera deformatii la temperaturi ridicate) sau de protectie hidroizolatiei prin marirea gradului de reflectivitate sau acoperirea cu un strat de protectie (sapa, pietris, etc).
Temperatura medie interioara pe sezonu de incalzire este influentata de nivelul inerției termice a clădirii, nivelul pierderilor termice ale clădirii prin transmisie și împrospătare a aerului si nivelul aporturilor termice de care clădirea dispune în timpul sezonului rece.
Stabilitatea termica a elementelor de constructii pe timp de iarna este o conditie impusa de necesitatile de confort, in conditiile variatiei temperaturii aerului exterior. Stabilitatea termica poate fi realizata, in primul rand prin marirea capacitatii elementelor de constructie de acumulare a energiei.
Un alt factor care influenteaza marirea gradului de confort termic, este reducerea radiatiei acoperisului pe timp de vara, cand temperatura exterioara este mai mare decat cea interioara. Ideal este ca temperatura medie de radiație să fie cât mai apropiată de temperatura aerului interior. Acest lucru se obține printr-o bună izolare termică.
Deoarece schimbul de caldura prin convectie este legat de temperatura aerului din incapere, iar schimbul de caldura prin radiatie este legat de temperatura suprafetelor ce delimiteaza incaperea, rezulta in mod evident importanta practic egala pe care o au, in realizarea starii de confort, cele doua temperaturi.
Pe ansamblul clădirii, trebuie să se realizeze o continuitate a izolației termice, între elementele orizontale și verticale ale anvelopei, corectarea punților termice, asigurarea stabilității termice atât iarna, cât și vara.
Deoarece temperatura elementelor de anvelopa descreste spre exterior se poate intampla ca, in anumite zone, vaporii sa ajunga la presiunea de saturatie si sa condenseze, umezind astfel materialul in masa elementelor de constructie. Pentru a evita efectul umidității, este necesara o combinație echilibrata intre ventilare, izolare și bariere anti-vapori.
Fenomenul de condens din structura unui element de anvelopa desi nedorit, nu reprezinta in mod obligatoriu o stare limita de exploatare a acestuia. Esentiala nu este posibilitatea aparitiei acestui fenomen ci durata si amploarea sa in decursul unui sezon rece.
Pentru realizarea unui sistem care sa fie asigurat impotriva smulgerii din cauza vantului, este necesara cunoasterea rigiditatii materialelor temoizolante sau prevederea unei sape suport pentru stratul hidroiolant. Astfel, se poate stabili inca de la inceput sistemul de prindere al hidroizolatiei.
Protectia hidrofuga asigură protecția împotriva infiltrațiilor de apă. Este supusă la variații mari de temperatură, iar la ora actuală se realizează din membrane hidroizolante realizate din materiale bituminoase aditivate sau polimerice (PVC, FPO).
Bitumul oxidat având caracteristici fizice destul de reduse (flexibilitate la rece de 0°C, temperatura de înmuiere la cald de cca. 70°C) și neputând face față solicitărilor puternice, a fost necesară modificarea lui prin aditivare (cu SBS sau APP) rezultând materiale cu caracteristici mult îmbunătățite:
membrană tip „APP" – polipropilenă atactică – este o membrană plastomerică la care modificarea bitumului se face cu polimeri plastici, aceasta membrana este flexibilă până la -15°C;
membrană tip „SBS" – cauciucul stiren-butadien-stiren – este o membrană elastomerică, folosidu-se cauciuc pentru modificarea bitumului ce permite o flexibilitate a membranei până la -25°C.
Astfel, bitumul aditivat cu APP are flexibilitatea la rece de pana la -20 °C și temperatura de înmuiere la cald între 140 – 150°C, iar cel aditivat cu SBS are flexibilitatea la rece de pana la -35°C și temperatura de înmuiere la cald de aprox. 120°C, fiecare având domeniul lui de utilizare.
Hidroizolatia se realizeaza monostrat sau bistrat (mai rar tristrat). Fiecare strat se realizeaza prin continuizarea unor membrane hidroizolante, iar legatura dintre straturi este obligatoriu sa fie pe intreaga suprafață de contact; bistratul hidroizolant astfel obținut va lucra în exploatare ca un tot.
În general, stratul de protecție al componentei hidroizolante (cu rol de protecție la radiația solară, șocuri mecanice, diferențe de temperatură, uzură) este suficient de greu pentru a asigura lestarea acesteia în câmp. Astfel, în cazul teraselor necirculabile (accesibile ocazional) cea mai răspândită soluție de strat protector este cea a pietrișului mărgăritar de circa 4 cm grosime, iar în cazul teraselor utilitare (circulabile) sistemele de protecție sunt tip pardoseală race; în general din dale prefabricate, mai rar din mozaic turnat.
Trebuie mentionat insa ca terasele au o comportare mai puțin bună în comparație cu acoperișurile reci deoarece se încălzesc mai puternic sub influența radiațiilor solare, au tendința de fisurare datorită variațiilor mari de temperatură si sunt expuse umezirii prin condens în structura lor.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tehnologia lucrarilor de hidroizolatii si termoizolatii la acoperisuri terasa [301682] (ID: 301682)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.