Tehnici Speciale de Finantare Leasingul. Studiu de Caz la B.c.r. Leasing I.f.n. S.a

Economie

Tehnici Speciale de Finantare Leasingul. Studiu de Caz la B.c.r. Leasing I.f.n. S.a

Byadmin ianuarie 1, 2024

TEHNICI SPECIALE DE FINANȚARE – LEASINGUL

STUDIU DE CAZ LA BCR LEASING IFN S.A.

CUPRINS

_Toc386562764

CAPITOLUL 1 FINANȚAREA ACTIVITĂȚILOR ECONOMICE

1.1. EVOLUȚIA , TENDINȚELE ȘI FACTORII DE INFLUENȚĂ AI COMERȚULUI MONDIAL

1.1.1. Etapele și factorii de influență a evoluției comerțului mondial

1.1.2. Tendințele în evoluția comerțului pe plan mondial

1.2. FINANȚAREA ACTIVITĂȚILOR DE COMERȚ

CAPITOLUL 2 METODLE DE FINANȚARE A ACTIVITĂȚII DE COMERȚ. LEASINGUL

2.1. TEHNICILE DE FINANȚARE A ACTIVITĂȚII DE COMERȚ

2.1.1. Tehnicile de finanțare pe termen scurt

2.1.2. Tehnicile de finanțare pe termen mediu și lung

2.1.3. Tehnicile speciale de finanțare

2.2. CONCEPTUL ȘI MECANISMUL DERULĂRII OPERAȚIUNILOR DE LEASING

2.1.1. Conceptul de leasing – definire și clasificare

2.1.2. Derularea operațiunilor de leasing

CAPITOLUL 3 STUDIU DE CAZ – FINANȚAREA PRIN BCR LEASING IFN S.A A AUTOTURISMELOR ȘI ECHIPAMENTELOR

3.1 Istoricul BCR LEASING IFN S.A.

3.2. Produsele și serviciile BCR LEASING IFN SA

3.3. Piața de leasing din România și poziția BCR LEASING SA în cadrul acesteia

3.4 Finanțarea autoturismelor prin BCR LEASING IFN S.A.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În ultimele decenii, ca urmare a schimbărilor survenite în plan economic și politic, a crescut rolul creditului internațional în desfășurarea activității comerciale la nivel mondial și s-au diversificat tehnicile bancare de utilizare a acestuia, în vederea adaptării acestora la cerințele agenților economici.

Cu timpul, creditarea este înlocuită cu notiunea de finanțare care presupune pe lângă activitatea de asigurare a mijloacelor de plată necesare desfășurării tranzacțiilor, tehnici de finanțare și elemente specifice politicilor economice ale țărilor implicate în derularea activității comerciale, precum: primirea, acordarea, asigurarea si garantarea creditelor în vederea realizării operațiunilor de comerț.

Pentru finanțarea importului și exportului sunt mai des utilizate tehnicile de finanțare pe termen scurt și mediu, în timp ce pentru investițiile internaționale și activitățile de cooperare internațională se apelează la finanțare pe termen mediu și lung.

Dintre tehnicile moderne de finanțare, una dintre cele mai frecvent utilizate pe plan internațional este leasingul, motiv pentru care am decis analizarea acestuia în prezenta lucrare.

Leasingul, ca tehnică de specială de finanțare, prezintă un rol deosebit de important în plan economic, sprijinind revigorarea economiei naționale prin impulsionarea investițiilor, stimularea producției de bunuri, prin oferirea unor beneficii de ordin financiar și fiscal și acordării unor asigurări suplimentare posesorilor de capital. În plan internațional, leasingul determină încurajarea exporturilor și creditare a investițiilor în țările aflate în curs de dezvoltare.

Această metodă de finanțare se adresează atât agenților economici cât și persoanelor fizice care nu dețin fonduri proprii pentru cumpărarea autoturismelor, echipamentelor industriale sau imobilelor cât și celor care doresc transformarea în lichidități a unei părți din capitalul imobilizat.

Leasingul este o metodă de finanțare avantajoasă pentru societățile comerciale aflate în proces de dezvoltare, deoarece pune la dispoziție integral resursele bănești necesare pentru realizarea investiției și nu necesită ipotecarea sau gajarea bunurilor, fiind apreciat ca un miloc de diminuare a riscurilor.

Pentru beneficiari, stabilirea eficacității acestei metode de creditare se realizează prin compararea cu achiziționarea bunurilor folosind alte metode de finanțare. În cazul agenților economici și persoanelor fizice care nu dețin fonduri proprii suficiente pentru cumpărarea autoturismelor, echipamentelor industriale sau imobilelor cât și celor care doresc transformarea în lichidități a unei părți din capitalul imobilizat, leasingul constituie o alegere potrivită.

Pe lângă avantajele enunțate, această tehnică de finanțare prezintă și riscuri, atât pentru beneficiar cât și pentru furnizor, ceea ce face ca decizia de a opta și derula o asemenea operațiune să destul de dificilă, deoarece presupune luarea în considerare a numeroase controverse.

Structurată în 3 capitole, lucrarea abordează dezvoltarea comerțului mondial și tendințele în evoluția acestuia, facându-se referiri atât la comerțul cu amănuntul, la comerțul cu ridicata și la metodele de finanțare a acestora.

În capitolul al II-lea am prezentat metodele de finanțare pe termen scurt care pot fi creditele de prefinanțare, rambursabile într-o perioadă de până la 18 luni, sau pot fi credite acordate pentru operațiunile de export, contractate de firmele care derulează activități de import-export.

Finanțarea pe termen mediul și lung este solicitată de companii care desfășoară operațiuni complexe sau o formă de cooperare industrială: coproducția, subproducția, producția la comandă. În cadrul acestui subcapitol am detaliat tehnicile clasice precum creditul furnizor și creditul cumpărător, dar și cofinanțarea și creditul consorțial, care fac parte din categoria tehnicilor moderne de finanțare. În cadrul acestui capitol am dezbătut problematica leasingului, ca metodă specială de finanțare.

Capitolul al III-lea este reprezentat de Studiul de caz realizat la BCR Leasing I.F.N. S.A. în care am analizat activitatea desfășurată în perioada 2011-2013 și am interpretat rezultatele. De asemenea, am

CAPITOLUL 1

FINANȚAREA ACTIVITĂȚILOR ECONOMICE

1.1. EVOLUȚIA , TENDINȚELE ȘI FACTORII DE INFLUENȚĂ AI COMERȚULUI MONDIAL

1.1.1. Etapele și factorii de influență a evoluției comerțului mondial

Noțiunea de comerț desemnează schimbul de produse sau servicii, în aceeași stare. Din punct de vedere juridic, prin comerț se întelege transferul titlului de proprietate asupra produselor sau serviciilor, de la producător la consummator.

Comerțul a apărut din momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Inițial comerțul era realizat sub formă de troc, oamenii schimbând produsele obținute prin efort propriu care le erau de prisos contra altor bunuri de care aveau nevoie. Acest proces de schimb a fost simplificat semnificativ o dată cu apariția monedelor, trocul fiind scindat în două operațiuni distincte: vânzarea și cumpărarea.

Mărturii despre schimbul de bunuri la scară internațională există de acum 4000 de ani. Chinezii și mesopotamiemii au dezvoltat relații bazate pe schimbul de mărfuri cu popoarele europene iar navigatorii și negustorii fenicieni și cretani făceau comerț în Africa, Anglia, Țările Baltice. Grecii și apoi romanii achiziționau mătase, pietre prețioase, fildeș, mirodenii, porțelan, sticlă, coral, ș.a. din țările asiatice. Ei au îmbunătățit transporturile terestre și pe mare, au creat monedele și dezvoltat relații bazate pe schimbul de mărfuri, facilitând totodată și contactele culturale.

În dezvoltarea comerțului, pot fi identificate următoarele etape:

1. economia preindustrială – în care meșteșugarii ofereau o gamă restrânsă de produse, în cantitate redusă, pe care o distribuiau integral pe piață pentru a asigura cererea de consum a populației. În această etapă comerțul avea rolul de a distribui mărfurile într-un anumit loc și în anumite perioade de timp,

2. economia de producție – se dezvoltă o dată cu revoluția industrială, când producția s-a diversificat și a crescut ca volum. Activitatea comercială era axată pe distribuția mărfurilor, care trebuiau să ajungă la locul și în momentul specificat de clienți, în cantitatea și la calitatea solicitată.

3. economia de consum – apare în condițiile economiei de piață în care exista o concurență atât între producători cât și între distribuitori. Rolul comerțului se diversifică, asigurând pe lângă distribuția mărfurilor și prestarea serviciilor conexe.

Comerțul mondial a apărut, conform specialiștilor în teoria comercială, abia în secolul XX. Comerțul mondial a fost afectat după cel de-al doilea război mondial de anumiți factori, precum: măsurile adoptate de statele lumii în plan politic, social și economic, dezvoltarea tehnico-științifică, crizele economice determinate de comerțul cu petrol, modificările cursului de schimb al dolarului american, destrămarea statelor comuniste, etc.

Ca urmare a acestor factori, comerțul mondial din perioada postbelică a avut un ritm de creștere alert și dinamic determinat de creșterea exporturilor, atât sub aspect cantitativ cât și valoric. Din datele statistice reiese ca volumul cantitativ al expotului a crescut de 14 ori, ponderea cea mai insemnată fiind deținută de statele dezvoltate, în timp ce nivelul prețurilor pe plan mondial a crescut de aproximativ 6 ori.

Revoluția tehnico-științifică a determinat apariția de noi produse care se comercializează la nivel mondial, nomenclatorul acestora diversificându-se în permanență și într-un ritm accelerat. Ponderea cea mai însemnata în totalul comerțului înternațional este deținută de produsele manufacturate, exportate de statele puternic industrializate, pe locul secund situându-se comercializarea produselor de bază. În primele două decenii după cel de-al doilea război mondial, statele subdezvoltate dețineau aproximativ 55% din totalul exporturilor cu produse agricole, urmând ca în deceniile următoare, principalii exportatori de produse de bază să devină statele dezvoltate, care au trecut la practicarea unei agriculturi de tip intensiv și extensiv, ceea ce le permitea atât satisfacerea necesarului intern cât și exportul unei părți din producția agricolă.

O dată cu dezvoltarea tehnico-științifică, comerțul internațional a cunoscut o creștere spectaculoasă: de 80 de ori ca valoare a exporturilor și de 15 ori ca volum fizic al produselor exportate.

Factorii de influență a evoluției comerțului cu amănuntul pe plan mondial

În ultimele decenii dezvoltarea comerțului cu amănuntul a fost determinată de transformările produse atât în metodele de distribuție a mărfurilor cât și de modificarea obiceiurilor de cumpărare ale clienților.

Evoluția comerțului cu amănuntul este influențată de o serie de elemente care vin din partea consumatorilor, precum:

Modificarea structurii pe vîrste a populație – care determină modernizarea comerțului, datorită schimbării gusturilor, a motivațiilor și creșterii așteptărilor tuturor grupelor de consumatori,

Creșterea puterii de cumpărare – impulsionează diversificarea sistemelor de aprovizionare, de livrare și de plată și impune adoptarea unor noi forme de vânzare pentru a satisface nevoile consumatorilor care se modifică, atât ca structură cât și ca dimensiune.

Transformările intervenite în modul de viață – dezvoltarea zonelor metropolitane, apariția cartierelor rezidențiale la periferia orașelor, utilizarea autoturismelor personale în detrimentul mijloacelor de transport în comun, diminuarea timpului disponibil alocat aprovizionării de către populație, impun: reorganizarea rețelelor de vânzare, utilizarea unor noi tehnici de vânzare, amplasarea centrelor comerciale în zone cu acces rapid, asigurarea infrastructurii și diversificarea serviciilor de oferite, specializarea comerțului fără magazine și a liber-service-ului. De asemenea, evoluția comerțului este influențată și de diversificarea paletei de consum a populației în funcție de tendințele modei, de curiozitatea consumatorilor în ceea ce privește experimentarea unor noi forme de vânzare.

Transformările produse în sistemele de distribuție se pot evidenția în plan managerial, material și comercial.

În plan managerial, printe fenomenele care au contribuit la evoluția comerțului pot fi menționate: implementarea tehnicilor moderne de gestiune a stocurilor, utilizarea soft-urilor care facilitează activitatea conducerii firmelor și abordarea aunui ansamblu de metode manageriale care vizează relațiile comerciale, sistemele de achiziție a mărfurilor, formele de vânzare.

În sfera materială, dotarea firmelor cu autoturisme, autoutilitare și cu echipamente care facilitează manipularea bunurilor, introduceorganizarea rețelelor de vânzare, utilizarea unor noi tehnici de vânzare, amplasarea centrelor comerciale în zone cu acces rapid, asigurarea infrastructurii și diversificarea serviciilor de oferite, specializarea comerțului fără magazine și a liber-service-ului. De asemenea, evoluția comerțului este influențată și de diversificarea paletei de consum a populației în funcție de tendințele modei, de curiozitatea consumatorilor în ceea ce privește experimentarea unor noi forme de vânzare.

Transformările produse în sistemele de distribuție se pot evidenția în plan managerial, material și comercial.

În plan managerial, printe fenomenele care au contribuit la evoluția comerțului pot fi menționate: implementarea tehnicilor moderne de gestiune a stocurilor, utilizarea soft-urilor care facilitează activitatea conducerii firmelor și abordarea aunui ansamblu de metode manageriale care vizează relațiile comerciale, sistemele de achiziție a mărfurilor, formele de vânzare.

În sfera materială, dotarea firmelor cu autoturisme, autoutilitare și cu echipamente care facilitează manipularea bunurilor, introducerea mijloacelor performante de etalare și vânzare a produselor precum și selectarea personalului calificat și specializat au influențat pozitiv dezvoltarea comerțului cu amănuntul.

În plan comercial, tehnicile de marketing, studiile de prospectare a pieței, promovarea vânzărilor, reclama și publicitatea, merchandising-ul sunt doar câteva dintre metodele utilizate de o unitate comercială cu scopul de a provoca dorința de achiziție a potențialilor consumatori și de fidelizare a clienților existenți.

1.1.2. Tendințele în evoluția comerțului pe plan mondial

Potrivit studiului realizat de o comisie de specialitate din cadrul Organizației Națiunilor Unite, factorii care prezintă un rol important în dezvoltarea comerțului cu amănuntul și care vor conferi tendințele viitoare ale acestuia sunt:

recunoașterea importanței comerțului în dezvoltarea economică a statelor;

utilizarea echipamentelor electronice și a programelor informatice permit informarea rapidă a clienților și diversificarea modalităților de plată,

introducerea echipamentelor și softurilor informatice optimizează gestiunea stocurilor;

acceptarea cărților de credit ca modalitate de plată modifică raporturile societății comerciale cu clienții și cu instituțiile financiare;

influențarea comerțului de transformările care au loc în plan demografic, tehnologic și politic,;

tendința de substituire a magazinelor mici prin supermarket-uri,

evoluția comerțului prin: magazine specializate, corespondență, automate, precum și a comerțului mobil.

Comerțul cu ridicata este un stadiu al circulației mărfurilor care prezintă un rol deosebit atât în economiile naționale, cât și în ansamblul economiei mondiale. De-a lungul timpului, comerțul cu ridicata a înregistrat schimbări substanțiale, din analiza cărora pot fi desprinse câteva caracteristici care vor defini tendințele viitoare de dezvoltare a acestuia. Aceste tendințe se pot grupa astfel:

1. stabilizarea ipostazei de intermediar a comerțului cu amănuntul

Comerțul cu ridicata se va menține și în viitor în postura de intermediar între producător și comerciantul detailist și chiar iși va consolida această poziție în cadrul canalului de distribuție, prin adaptarea la condițiile specifice anumitor economii naționale, chiar dacă există tendința ca din punct de vedere juridic să fie integrat în activitatea producătorului sau detailistului. Acest lucru va determina apariția unor activități de tipul producție-distribuție cu ridicata, comerț cu ridicata – comerț cu amănuntul sau a unor societăți comerciale care pe lângă distribuția mărfurilor cu amănuntul vor derula și activități de comerț cu ridicata. În economiile statelor dezvoltate sunt desfășurate asemenea activități comerciale.

2. modernizarea activității de aprovizionare și perfecționarea sistemului de distribuție

Pentru o mai bună organizare a sistemelor de distribuție și perfecționarea sistemelor de vânzare cu ridicata, comercianții din statele dezvoltate au găsit soluții interesante care au determinat îmbunătățirea sistemelor de vînzare dar și creșterea profitabilității acestora. Menționez câteva dintre soluțiile adoptate pentru perfecționarea sistemului de vânzare cu ridicata:

gruparea comercianților cu ridicata în asociații care le oferă numeroase avantaje, scopul final fiind îmbunătățirea performanțelor membrilor grupului;

formarea unor societăți mari prin unirea comercianților cu ridicata cu detailiștii, acestea fiind organizate ca lanțuri de magazine cu vânzare cu ridicata sau a lanțurilor comerciale cu

apariția unor magazine care comercializează cu ridicata mărfuri în sistem de autoservire

crearea unor cooperative prin asocierea detailiștilor independenți, care vor funcționa ca societăți de comerț cu ridicata,

înființarea unor magazine depozit de mici dimensiuni, care derulează activități comerciale cu ridicata în care metodele de vânzare practicate sunt cele cu autoservire, pe bază de mostre sau combinate.

apariția societăților cu ridicata organizate ca depozite dotate complet cu echipamente automatizate.

dezvoltarea unor firme specializate mari care comercializează doar anumite produse sau mărfurile unor producători. Aceste societăți pot fi organizate ca societăți principale cumpără de la producător și vând mărfuri doar detailiștilor mari și societăți secundare care achiziționează produsele de la societățile principale în scopul revânzării acestora micilor comercianți detailiști. Această metodă de organizare în cascadă a comerțului japonez este extrem de eficientă sub aspectul gestionării fluxului de mărfuri de la producător și consumatorul final.

3. dezvoltarea societăților mari de comerț cu ridicata,

Aceste companii intermediare de comerț cu ridicata trebuie să satisfacă cererea mare de produse iar pentru a mobilize stocuri mari de mărfuri este necesar să dispună de resurse financiare interne, să fie solvabile pentru a putea contracta credite de la instituții financiare specializate pe termen mediu și lung, să dețină infrastructura necesară depozitării unor stocuri mari de mărfuri. De asemenea, acest tip de societăți se adaptează mult mai ușor la modificările care apar în economia mondială datorită faptului că desfășoară activități de mare anvergură, la nivel internațional și cooperează mult mai facil cu partenerii din alte țări.

1.2. FINANȚAREA ACTIVITĂȚILOR DE COMERȚ

În ultimele decenii, ca urmare a schimbărilor survenite în plan economic și politic, a crescut rolul creditului internațional în desfășurarea activității comerciale la nivel mondial și s-au diversificat tehnicile bancare de utilizare a acestuia, în vederea adaptării acestora la cerințele agenților economici.

Creditul presupune acordarea unui împrumut sub formă de bani, bunuri sau servicii unor persoane fizice sau juridice, care se va rambursa la scadență. Relația de credit implică un raport juridic contractual, rambursarea la scadență a sumei împrumutate și plata dobânzii aferentă creditului.

Cu timpul, creditarea este înlocuită cu notiunea de finanțare. Finanțarea afacerii unei firme se poate realiza din surse proprii, rezultate în urma derulării activității economice a entității sau din surse atrase, reprezentate de împrumuturile contractate în vederea derulării sau dezvoltării afacerii, obținute de la instituțiile financiar – bancare. Sursele externe pot fi grupate în surse publice sau surse private.

Finantarea comerțului internațional presupune pe lângă activitatea de asigurare a mijloacelor de plată necesare desfășurării tranzacțiilor, tehnici de finanțare și elemente specifice politicilor economice ale tărilor implicate în derularea activității comerciale, precum: primirea, acordarea, asigurarea si garantarea creditelor în vederea realizării operațiunilor de comerț international.

Finanțarea comerțului internațional se diferențiază de actul de creditare prin:

– creditul se oferă de regulă doar pentru un procent din valoarea totală a tranzacției iar condițiile de acordare ale acestuia sunt mai putin avantajoase decât cele practicate în cazul finanțării,

– prin finanțare se realizează asigurarea împotriva unor riscuri la instituții specializate.

– finanțarea este realizată după programe care țin cont de politicile comerciale ale țărilor implicate în derularea schimburilor și este destinată să contribuie la promovarea exporturilor

– finanțarea comerțului internațional s-a dezvoltat continuu, apărând modalități noi de finanțare comercială precum leasing-ul și factoring-ul.

În funcție de durată, finanțarea se poate realiza pe termen scurt (12-18 luni), pe termen mediu, între 5 și 7 ani și finanțare pe termen lung, peste 7 ani.

Pentru finanțarea importului și exportului sunt mai des utilizate tehnicile de finanțare pe termen scurt și mediu, în timp ce pentru investițiile internaționale și activitățile de cooperare internațională se apelează la finanțare pe termen mediu și lung.

Finanțare internațională necesită o atenție deosebită deorece implică monede naționale ale unor state diferite, care pot înregistra variații. Din acest motiv trebuie luat în considerare riscul valutar și includerea în contractele încheiate a unor clauze și modalități de acoperire a cursului de schimb.

În activitatea de finanțare comercială internațională sunt implicate instituții financiar bancare naționale: băncile comerciale, băncile specializate de import- export, bănci naționale, societăți de asigurare dar și organisme financiar bancare zonale, regionale sau internaționale, precum: Fondul Monetar Internațional (F.M.I.), Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.) care prin facilitatile si imprumuturile sub diferite forme pe care le acorda statelor member sunt direct sau indirect in finantarea comertului international.

CAPITOLUL 2

METODLE DE FINANȚARE A ACTIVITĂȚII DE COMERȚ. LEASINGUL

2.1. TEHNICILE DE FINANȚARE A ACTIVITĂȚII DE COMERȚ

2.1.1. Tehnicile de finanțare pe termen scurt

Resursele financiare necesare dezvoltării activității de producție destinate exportului unei societăți comerciale pot fi asigurate prin autofinanțare sau prin contractarea unor fonduri pe termen scurt, acordate de instituțiile financiar-bancare.

Finanțarea pe termen scurt presupune asigurarea mijloacelor bănești pentru producătorii-exportatori care vând marfuri pe credit comercial, finanțare concretizată în creditele de prefinanțare, rambursabile într-o perioadă de până la 18 luni, sau pot fi credite acordate pentru operațiunile de export, contractate de firmele care derulează activități de import-export.

Creditele de prefinanțare se acordă producătorilor care realizează pentru export bunuri cu valoare mare, cu durată lungă de fabricație sau entităților care efectuează exporturi în flux continuu, a căror valoare depășește nivelul valoric minim stabilit de instituțiile de creditare.

Acest tip de finanțare are rolul de a-i asigura producătorului necesarul de lichidități pentru desfășurarea în condiții optime a procesului de fabricație, în situația în care avansul acordat de client la încheierea contractului nu acoperă cheltuielile de producție. Prin creditul de prefinanțare se poate acoperi până la 100% din valoarea neacoperită din avansul cumpărătorului a cheltuielilor de fabricație.

Pentru determinarea mărimii creditului se elaborează un plan de finanțare lunar, în care se evidențiază sumele de bani primite de la client în momentul semnării contractului, cele încasate pe parcursul derulării procesului de producție, precum și cheltuielile de fabricație efectuate pentru relizarea produsului ce urmează a fi exportat.

Din categoria creditelor pe tehnicilor de finanțare pe termen scurt fac parte și creditele de prospectare. Acestea sunt acordate firmelor care desfășoară activități de export și au drept scop facilitarea cercetării piețelor de desfacere, pentru depistarea potențiali clienți.

Creditele de export

Există țări în care exportatorii primesc credite de la bancă pentru produsele ce urmează a fi vândute în afara granițelor țării. Pentru a beneficia de un asemenea credit, comercianții vor dovedi existența unei mari cantități de mărfuri pregătite pentru a fi livrate la export prin prezentarea unor documente, în baza cărora pot încasa o sumă de până la 80% din valoarea totală a mărfurilor.

Creditul pe bază de warant este o formă particulară a creditului de export. În acest caz, exportatorul gajază mărfurile și va completa un document care atestă dreptul de proprietate asupra acestora, numit warant, pe care il va înainta bancii. Warantul este un titlu cu valoare negociabilă, ceea ce oferă posibilitatea băncilor comerciale sa-l sconteze la băncile centrale.

O altă metodă de finanțare pe termen scurt este avansul în valută acordat de către bancă unei firme exportatoare în sumă egală cu creanța în monedă străină pe care aceasta o are față de clientul său din afara granițelor țării. Acest tip de finanțare are avantajul de a conferi protecție împotriva riscului valutar.

Avansul bancar prin cesiunea de creanțe este o facilitate acordată de instituțiile bancare exportatorilor care prezintă o bună solvabilitate. Prin completarea documentului financiar de cesionare, firma exportatoare poate beneficia de o sumă de bani de până la 70% din valoarea creanțelor, până la încasarea acestora de la clienții externi.

O tehnică de finanțare pe termen scurt frecvent utilizată este creditul de scont. Exportatorul care comercializează mărfuri pe credit comercial pe termen scurt poate beneficia de lichidități înainte de scadență dacă vinde titlul de credit (cambia, biletul la ordin) primit de la importator, unei bănci. Aceasta din urmă va reține din valoarea titlului de credit taxa de scont și un comision de risc iar valoarea rămasă o va acorda exportatorului, urmând ca la scadență să recupereze de la importator contravaloarea cambiei sau biletului la ordin. Banca are posibilitatea să resconteze cambia la banca centrală, care va achita contravaloarea acesteia în schimbul unei taxe de rescont. În acest mod, banca își asigură refinanțarea.

Creditul de accept este o tehnică de finanțare care poate fi acordată în favoarea exportatorului sau importatorului. În situația în care partenerul comercial nu acceptă ca modalitate de plată titlurile de credit, exportatorul poate trage o cambie asupra băncii sale, care, în urma analizei documentelor comerciale din care reiese că exportatorul va încasa contravaloarea mărfurilor vândute în maximum 180 de zile, va accepta cambia pe care o va resconta la banca centrală și-i va acorda creditul exportatorului. Dacă importatorul achită înainte de termenul stabilit contravaloarea mărfurilor achiziționate, banca va bloca suma respectivă până când cambia ajunge la scadență. Pentru acordarea creditului de accept se va reține taxa scontului și comisionul de acceptare.

O altă formă a creditului de accept este cea în care banca este de acord sa se tragă o cambie asupra sa în favoarea importatorului. În cazul acesta, exportatorului îi este achitată contravaloarea mărfurilor vândute la vedere, de către bancă, iar importatorul este debitor față de bancă și va trebui să achite comisionul de acceptare.

2.1.2. Tehnicile de finanțare pe termen mediu și lung

Finanțarea pe termen mediu și lung presupune asigurarea resurselor bănești necesare exportatorilor care comercializează mărfuri de valoare mare, desfășoară operațiuni complexe sau o formă de cooperare industrială: coproducția, subproducția, producția la comandă. Acest tip de finanțare se poate realiza prin tehnici clasice precum creditul furnizor și creditul cumpărător, sau prin cofinanțare și credit consorțial, care fac parte din categoria tehnicilor moderne de finanțare.

Creditul furnizor

Exportatorul poate beneficia de un credit bancar pentru a-și finanța operațiunea de export în situația în care acesta îi acceptă importatorului amânarea la plată pentru marfa livrată. Creditul furnizor presupune în practică, existența a două tipuri de credite:

în marfă, acordat de exportator clientului său prin consimțirea acceptării plății la un termen ulterior livrării mărfurilor;

în bani, acordat de bancă firmei exportatoare pentru finanțarea operațiunii de livrare a mărfurilor în străinătate.

Etapele care trebuie parcurse pentru a beneficia de creditul furnizor sunt:

1. încheierea contractului între exportator și importator prin care se stabilește plata unui avans între 5-20% din valoarea mărfii, pentru valoarea rămasă acordându-i amânarea plății;

2. încheierea unei convenții între exportator și bancă în vederea refinanțării prin acordarea unui credit bancar;

3. achitarea poliței de asigurare a creditului de către exportator;

4. acordarea creditului bancar solicitat;

5. livrarea la export a mărfii pe credit comercial.

Pentru a beneficia de creditul bancar, exportatorul trebuie să asigure valoarea acestuia la o instituție specializată iar polița de asigurare va fi cedată băncii creditoare, având rolul de garanție pentru suma împrumutată până la restituirea acesteia.

Prima de asigurare pe care o plătește exportatorul este suportată întotdeauna de importator. Contravaloarea acesteia, dobânzile și comisioanele bancare pot fi menționate în contractul încheiat între cei doi parteneri sau pot fi incluse în prețul mărfurilor exportate. La rândul său, banca poate apela pentru refinanțare la banca centrală sau la alte instituții specializate în finanțarea exporturilor.

Creditul cumpărător

Este o tehnică de finanțare prin care o bancă sau o instituție specializată din țara exportatorului acordă un credit direct importatorului sau băncii sale, cu scopul de a-i permite acestuia să achite imediat contravaloarea mărfurilor achiziționate.

În vederea acordării creditului, care poate reprezenta 75-90% din valoarea mărfurilor, se încheie o convenție de credit între importator sau banca sa și banca exportatorului. Diferența de valoare este suportată de importator și este achitată sub formă de avans la livrare.

În sarcina importatorului revine și achitarea contravalorii poliței de asigurare a creditului încheiată între banca exportatorului și o instituție de asigurări specializată, precum și dobânzile și comisioanele bancare.

Această formă de finanțare prezintă avantaje pentru exportator, el fiind exonerat de obligațiile pentru obținerea resurselor necesare realizării tranzacției și totodată încasează întegral contravaloarea mărfurilor la livrare.

Pentru refinanțarea activității, băncile care acordă acest tip de credit, pot apela pentru rescontare la banca centrală sau instituții specializate în finanțarea exporturilor sau pot opta pentru reîntregirea fondurilor la emisiunea de obligațiuni, eurocredite sau credite consorțiale.

Creditul consorțial

Constă în acordarea unui împrumut de către un mai multe bănci unite pentru o perioadă de timp într-o structură fără personalitate juridică, numită consorțiu, unui client dintr-o țară terță.

Consorțiul este format dintr-o bancă principală, numită Lead Manager și bănci din alte state care se asociază în vederea acordării de credite unor beneficiari. Scopul constituirii consorțiului este de a împărți riscul legat de creditare, de diminuare a celui legat de rata dobânzii. Costul creditului este determinat ca o rată fixă, peste rata dobânzii practicată pe piața londoneză (LIBOR), astfel încât să acopere potențialele riscuri iar băncile creditoare să aibă posibilitatea de să-și recupereze costurile și să obțină profit.

Printre metodele de finanțare utilizate în cadrul acestui tip de creditare se numără:

creditul revolving care presupune acordarea unui împrumut pe termen mediu prin mobilizarea mai multor credite pe termen scurt care se reînnoiesc.

creditul cu rata flotantă a dobânzii implică conferirea creditelor pe termen mediu sau lung a căror dobândă este recalculată, de regulă trimestrial, pentru a se avea în vedere rata dobânzii pe termen scurt.

Cofinanțarea

Reprezintă o modalitate de ajutor financiar acordată țărilor membre, sub formă de împrumut, pentru finanțarea unor proiecte economice de mare valoare, de către Banca Mondială împreună cu alte bănci, instituții de finanțare a exporturilor sau organisme de credit public.

Există două modalități de acordare a acestui tip de finanțare:

mixtă – situație în care Banca Mondială și celelalte instituții de creditare implicate acordă fondurile pentru proiectul economic în ansamblul său,In cazul cofinantarii poate fi realizata o finantare mixta, cand fondurile sunt asigurate de parti pentru ansamblul proiectului economic,

paralelă – caz în care Banca Mondială și instituțiile de finanțare acordă fonduri pentru anumite părți ale proiectului, sau pentru anumite bunuri și servicii.

Cofinanțarea prezintă avantajul finanțării pe termen lung și practicarea unei rate a dobânzii sub prețul pieței, datorită implicării Băncii Mondiale, BIRD sau a altor organisme publice, care beneficiază de garanții suplimentare. Acest tip de creditare este utilizat pentru impulsionarea exporturilor statelor în curs de dezvoltare.

2.1.3. Tehnicile speciale de finanțare

Forfetarea

Este o tehnică de finanțare care implică trei participanți: exportatorul, importatorul și un organism financiar specializat, acesta din urmă având sarcina de a prelua creanța exportatorului, achitându-i acestuia contravaloarea mărfurilor exportate imediat. La scadență sau înaintea acesteia, instituția financiară va încasa sumele corespunzătoare de la importator.

Această metodă de finanțare poate fi utilizată pentru creanțe pe termen scurt și mediu, în cazul exportului de bunuri cu valoare mare. Costul operațiunii este format din rată fixă, dobândă și comisionul instituției financiare, care va fi stabilit luându-se în considerare riscurile prevăzute, maniera în care se efectuează plata, solvabilitatea importatorului.

Instituțiile care acordă finanțare prin forfetare solicită exportatorului anumite documente, precum: contract de vânzare-cumpărare, instrumente de plată, dintre care cele mai frecvent folosite sunt cambia, biletul la ordin și acreditivul, scrisori de garanție bancară, declarații de cesiune a creanțelor.

În multe privințe, forfetarea seamănă cu operațiunea de scontare. Diferența între cele două tehnici de finanțare o constituie faptul că instituția care finanțează prin forfetare preia toate riscurile de neplată și nu poate solicita sprijinul exportatorului în situația în care clientul nu respectă obligațiile contractuale.

Factoringul

Este un angajament pe termen scurt încheiat între o instituție de finanțare, numită factor și clientul său, care include cel puțin două din următoarele servicii: finanțare, administrarea registrelor contabile, colectarea debitelor, protecția împotriva riscurilor creditării. Pe scurt, factoringul poate fi definit ca o preluare a creanțelor clientului de către factor și colectarea acestora la scadență de la debitor.

Participanții implicați în operațiunea de factoring sunt: exportatorul, numit aderent, importatorul și factorul, care are rol de intermediar. Operațiunile derulate în cadrul acestei forme de finanțare sunt:

1. transmiterea titlurilor de creanță de către aderent factorului;

2. achitarea de către factor a 85% din valoarea facturilor;

3. asumarea riscurilor valutare și de insolvabilitate a importatorului de către factor;

4. prestarea unor servicii comerciale, tehnice și valutare de către factor clientului său;

5. recuperarea contravalorii debitelor de la importator;

6. achitarea de către factor a diferențelor de 15% exportatorului, după reținerea comisionului și dobânzii.

În funcție de momentul plății de către factor a contravalorii exporturilor, factoringul se grupează în: factoring clasic – caz în care facturile sunt achitate imediat după preluarea creanțelor de către instituția de finanțare, pentru care aceasta va reține dobânda și comisionul aferent și factoring la scadență – când achitarea se realizează în momentul exigibilității creanțelor, factorul beneficiind de un comision aferent serviciilor prestate.

Printre avantajele exportatorilor care utilizează factoringul pot fi enunțate: procurarea rapidă de lichidități, facilitarea previzionării cash-flow-ului, protecția împotriva riscului fluctuațiilor cursului de schimb valutar, aflarea unor informații despre debitori prin consultarea bazelor de date ale factorului și încasarea promptă a debitelor datorită sistemelor eficiente de comunicare utilizate de factor.

Leasingul

Leasingul este un acord de finanțare pe termen mediu sau lung, prin care o societate specializată de leasing încheie un contract cu un beneficiar prin care se angajează să-i închirieze acestuia bunuri sau echipamente pe care le-a achiziționat în prealabil de la producător. Beneficiarul apelează la această metodă de finanțare pentru că nu dispune de resurse bănești suficiente și nu dorește să apeleze la alte tehnici de creditare.

Etapele derulării operațiunii de leasing sunt:

depunerea cererii de ofertă la societatea de leasing de către beneficiar și acceptarea acesteia;

contactarea producătorului de către societatea de leasing în vederea alegerii echipamentului sau bunului;

încheierea contractului între firma de leasing și producător și achiziționarea bunurilor la prețul și condițiile negociate de beneficiar;

achitarea unei polițe de asigurare la o companie specializată de către firma de leasing;

încheierea contractului între societatea de leasing și beneficiar;

livrarea de către producător a bunurilor și prestarea unor servicii precum: instalare, întreținere, garanția, service.

achitarea ratelor de către beneficiar societății de leasing pe întreaga perioadă de derulare a contractului.

La finalul acestei perioade, beneficiarul, persoană fizică sau juridică, poate opta pentru:

1. returnarea bunurilor societății de leasing;

2. achiziționarea bunului la valoarea reziduală;

3. reînnoirea contractului de leasing.

2.2. CONCEPTUL ȘI MECANISMUL DERULĂRII OPERAȚIUNILOR DE LEASING

2.1.1. Conceptul de leasing – definire și clasificare

Leasingul, ca tehnică de specială de finanțare, prezintă un rol deosebit de important în plan economic, sprijinind revigorarea economiei naționale prin impulsionarea investițiilor, stimularea producției de bunuri, prin oferirea unor beneficii de ordin financiar și fiscal și acordării unor asigurări suplimentare posesorilor de capital. În plan internațional, leasingul determină încurajarea exporturilor și creditare a investițiilor în țările aflate în curs de dezvoltare.

Această metodă de finanțare se adresează atât agenților economici cât și persoanelor fizice care nu dețin fonduri proprii pentru cumpărarea autoturismelor, echipamentelor industriale sau imobilelor cât și celor care doresc transformarea în lichidități a unei părți din capitalul imobilizat.

Leasingul este o metodă de finanțare avantajoasă pentru societățile comerciale aflate în proces de dezvoltare, deoarece pune la dispoziție integral resursele bănești necesare pentru realizarea investiției și nu necesită ipotecarea sau gajarea bunurilor, fiind apreciat ca un miloc de diminuare a riscurilor.

Leasingul poate fi definit din mai multe puncte de vedere, astfel:

în context juridic – presupune încheierea unui contract între două părți, locator și beneficiar, care îi conferă celui din urmă dreptul de utilitate asupra bunului înainte de achitarea contravalorii acestuia.

în accepțiune economică – este o metodă de finanțare prin care locatorul asigură resursele bănești necesare pentru acoperirea integrală a valorii obiectului contractului de leasing încheiat cu un beneficiar

în viziunea beneficiarului – este o metodă de creditare prin care finanțatorul acordă dreptul de utilizare a bunului în schimbul achitării de către beneficiar a ratelor de leasing, pe întreaga durată a derulării contractului și a valorii reziduale la final, în vederea transmiterii dreptului de proprietate.

În conformitate cu literatura de specialitate, leasing-ul se clasifică în funcție de următoarele criterii:

În funcție de termenul contractului de leasing:

a) leasing pe termen scurt — presupune închirierea unor bunuri, utilaje, clădiri pe durata unor ore sau zile. Scopul optării pentru acest tip de leasing este recuperarea valorii bunurilor sau echipamentelor respective prin amortizare.

b) leasing pe termen mediu – bunurile sau echipamentele închiriate de către mai mulți beneficiari pe durata a cel mult 3 ani, societatea amortizând în felul acesta bunurile.

c) leasing pe termen lung – este utilizat în cazul imobilelor dotate și utilate corespunzător necesităților beneficiarului.

În funcție de conținutul ratei de leasing:

a) leasing operațional sau de mentenanță — presupune închirierea unor echipamente și oferirea suportului tehnic, pentru o durată mai scurtă de timp decât durata normală maximă de funcționare a acestora. Conform codului fiscal, societatea de leasing amortizează bunul, este considerat proprietar din punct de vedere fiscal și deduce rata de leasing.

b) leasing financiar sau de capital — este un acord contractual irevocabil care nu poate fi reziliat înainte de expirarea contractului de leasing. Firma de leasing achiziționează bunurile de la producător și transmite dreptul de utilitate asupra acestora beneficiarului, urmând ca în momentul expirării contractului de leasing, acesta să devină proprietarul bunului. Societatea de leasing nu oferă mentenanță și încasează ratele de leasing și cheltuielile accesorii, urmărind recuperarea în totalitate a valorii echipamentelor. Potrivit codului fiscal, beneficiarul amortizează bunul, deduce dobânda și este considerat proprietar din punct de vedere fiscal.

c) lease-back — presupune vânzarea unor bunuri de către proprietarul acestora unei societăți de leasing cu scopul de a obține resurse financiare și recuperează bunurile prin intermediul unui contract de leasing. După expirarea contractului, vânzătorul poate redeveni proprietar daca achită valoarea reziduală. Această formă de finanțare este similară cu ipoteca.

În funcție de poziția furnizorului în contractul de leasing, există:

a) leasing direct – se derulează între producător și beneficiar.

b) leasing indirect – se derulează între producător – firma de leasing – beneficiar, societatea de leasing asigură creditarea și preia riscurile.

În funcție de costurile incluse în ratele de leasing:

a) leasing brut — se utilizează în cazul echipamentelor complexe și presupune asigurarea serviciilor de întreținere, reparații, service, instruire și specializare a beneficiarului. Cheltuielile cu serviciile prestate sunt incluse în ratele de leasing.

b) leasing net — este un tip de finanțare care cuprinde în rate numai prețul de comercializare a bunurilor sau echipamentelor.

În funcție de particularitățile tehnicilor de leasing:

a) leasing experimental – este o tehnică prin care se închiriază echipamente sau autoturisme pe durate scurte cu precizarea ca această etapă să fie urmată de achiziționarea bunurilor în situația în care satisfac cerințele beneficiarului.

b) time-sharing — este o operațiune de închiriere a unor bunuri, echipamente, imobile, mai multor beneficiari pe parcursul unui an. Beneficiarii vor achita o taxă de întreținere care are scopul de a menține bunurile în stare bună de funcționare.

c) leasing de personal — presupune încheierea unui contract de prestări servicii între o societate de consultanță care oferă colaboratori pentru perioade scurte de timp unui beneficiar.

2.1.2. Derularea operațiunilor de leasing

Leasingul este o operațiune derulată în bază unor contracte, astfel: un contract de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor și societatea de leasing și un contract de leasing semnat de către beneficiar și finanțator. Toate părțile implicate în desfășurarea operației de leasing beneficiază de anumite avantaje în urma implicării în tranzacție, astfel:

furnizorul – este o firmă producătoare sau o societate care comercializează bunuri și echipamente cumpărate de la producător. Beneficiile acestuia sunt: câștigarea de noi clienți, impulsionarea vânzărilor pe plan intern și extern, promovarea produselor proprii și vânzarea acestora la prețuri mai mari, creșterea ratei rentabilității.

finanțatorul (locatorul) – este o instituție care asigură creditarea și poate fi o bancă, firmă de asigurare sau de leasing, o societate producătoare sau un comerciant (furnizorul). Avantajele finanțatorului sunt: facilitățile obținute la cumpărarea bunurilor de la producători cu care dezvoltă parteneriate și încasarea unor sume din reînchirierea sau revânzarea bunurilor.

beneficiarul (utilizatorul) – este o persoană fizică sau juridică care poate obține bunuri sau echipamente în condiții avantajoase, în urma selectării formei de leasing potrivite, a negocierii ratelor de leasing.

societatea de asigurare are rolul de semnare a unui contract cu deținătorul titlului de proprietate asupra bunului și de a-i înmâna acestuia o poliță pe care o va plăti dacă este cazul.

Operațiile de leasing se pot desfășura concret în mai multe moduri, în funcție de formele de leasing la care se apelează și de participanții implicați în tranzacție. Mecanismul de derulare a unor asemenea operațiuni sunt prezentate schematic în continuare.

1. Modelul clasic după care se derulează operațiunea de leasing implică finanțatorul, care achiziționează bunurile și echipamentele direct de la producător sau de la o societate care le comercializează, pe care le achită din fonduri proprii. Ulterior, ca urmare a încheierii contractului de leasing cu un beneficiar, închiriază bunurile care fac obiectul contractului.

Figura nr. 1 – Modelul clasic al operațiunilor de leasing