Tehnici Si Proceduri Moderne de Interventie Pentru Echipele de Cautare Salvare In Caz de Incendiu Si la Dezastre
CUPRINS
CONTENTS
LISTA FIGURILOR
Fig. I.1 Incendiul din Smirna – 22 septembrie 1922 18
Fig. I.2 Incendiul din Tokyo 1923 19
Fig. I.3 Incendiul din Chicago 1871 20
Fig. I.4 Sat inundat 21
Fig. I.5 Realizarea barajului contra inundațiilor 22
Fig. I.6 Exemplu de alunecare de teren 23
Fig. I.7 Harta seismica a României 26
Fig. I.8 Cutremurul din Italia 28 decembrie 1908. 27
Fig. I.9 Cutremurul din Iran 21 iunie 1990 28
Fig. I.10 Cutremurul din URSS – 7 decembrie 1988 28
Fig. I.11 Structura metalică – Hală industrială 29
Fig. I.12 Impunerea direcției forței undei seismice 30
Fig. I.13 Rezultatul simulării 30
Fig. II.1 Detector cu cameră video 35
Fig. II.2 Model de marcaj 40
Fig. II.3 Căutarea tradițională 44
Fig. II.4 Căutare canină 45
Fig. II.5 Căutarea cu mijloace de detecție 46
Fig. II.6 Salvarea victimelor 49
Fig. II.7 Impact psihologic 50
Fig. II.8 Trierea victimelor 52
Fig. IV.1 Pregătirea utilizării firului ghid 65
Fig. IV.2 Fixarea firului cu nodul semicabestan 66
Fig. IV.3 Sensul de pătrundere în mediul ostil 66
Fig. IV.4 Sensul de evacuare din mediul ostil 67
Fig. IV.5 Tehnica deplasării în picioare 68
Fig. IV.6 Tehnica deplasării târâș 68
Fig. IV.7 Atragerea atenției partenerului 69
Fig. IV.8 Poziționare 70
Fig. IV.9 Regula mâinilor 70
Fig. IV.10 Decuplare mască 71
Fig. IV.11 Cuplare mască 71
Fig. IV.12 Verificare etanșeitate circuit 72
Fig. IV.13 Autosalvarea pe scară 72
Fig. IV.14 Targa WauK utilizată intr-un lift de dimensiuni reduse 73
Fig. IV.15 Targa WauK utilizată la evacuarea pe scări 73
Fig. IV.16 Procedeul de salvare prin alunecarea pe scară 74
Fig. IV.17 Procedeul de salvare prin înclinarea scării 75
Fig. IV.18 Procedeul de salvare folosind două scări 76
Fig. IV.19 Punctul de control și monitorizare 77
Fig. IV.20 Panou de control 78
Fig. IV.21 Tichetul cu datele salvatorului 79
Fig. IV.22 Prăbușire bruscă 81
Fig. IV.23 Prăbușire oblică 81
Fig. IV.24 Prăbușire în ”V” 82
Fig. IV.25 Căutarea la suprafață 85
Fig. IV.26 Îndepărtarea selectivă 85
Fig. IV.27 Realizarea îndepărtării cu utilaje grele 86
Fig. IV.28 Semne cauzate de inundații sau alunecări de teren 86
Fig. IV.29 Semne cauzate de cutremure 87
Fig. IV.30 Semne apărute pe căile de acces 87
Fig. IV.31 Semnele unei prăbușiri interioare 88
Fig. IV.32 Semnele unei prăbușiri oblice 88
Fig. IV.33 Semnele apărute pe plafon 89
Fig. IV.34 Semnele unei prăbușiri totale 89
Fig. IV.35 Exemplu de prăbușire șanț 90
Fig. IV.36 Tipuri de sol 92
Fig. IV.37 Alunecare mormanului de pământ 93
Fig. IV.38 Prăbușire tip „piele de șarpe” 94
Fig. IV.39 Forfecarea peretelui 94
Fig. IV.40 Prăbușire tip talpă 95
Fig. IV.41 Efectele acumulării de apă 95
Fig. IV.42 Prăbușire de tip rotație 96
Fig. IV.43 Cilindru pneumatic 97
Fig. IV.44 Pernă de aer de înaltă presiune 97
Fig. IV.45 Organizarea zonei de intervenție 98
Fig. IV.46 Șanț cu perete drept 99
Fig. IV.47 Șanț cu un singur perete prăbușit 99
Fig. IV.48 Șanț tip ”T” 100
Fig. IV.49 Șanț tip ”L” 100
Fig. V.1 Efectele exploziei asupra clădirii 101
Fig. V.2 Zoom in Z.I. 102
Fig. V.3 Zoom out Z.I. 102
Fig. V.4 Organizarea zonei de intervenție 103
Fig. V.5 Nivelul tactic 105
Fig. V.6 Nivelul operațional 106
Fig. V.7 Sectorul 3 108
Fig. V.8 Sector 1 108
Fig. V.9 Sector 2 109
Fig. V.10 Sector 4 109
GLOSAR
Alunecarea de teren – reprezintă o alunecare a rocilor care formează versanții unor munții sau dealuri, pantele unor lucrări de hidroameliorații sau a altor lucrări de îmbunătățiri funciare;
Căutare-salvare – operațiile de localizare, recuperare și acordarea primului ajutor pentru victimele unui dezastru;
Clădire – construcție destinată pentru adăpostirea oamenilor, a animalelor sau a bunurilor materiale;
Cutremur – ruptură brutală a rocilor din scoarța terestră, datorită mișcării plăcilor tectonice, care generează o mișcare vibratorie a solului ce poate duce la victime umane și distrugeri;
Dezastru – gravă întrerupere a funcționării unei societăți, generând pierderi umane, materiale sau modificări nefaste ale mediului, care nu pot fi refăcuta prin resursele acesteia;
Echipa de cercetare – echipa de intervenție desfășurată în zona afectată de un dezastru pentru a constata măsurile adecvate necesare limitării pierderilor;
Evaluare – estimarea globală a tuturor aspectelor și consecințelor generate de o catastrofă, după declanșarea acesteia;
Incendiu – ardere autoîntreținută, care se desfășoară în timp și sațiu fără control, care produce pierderi de vieți omenești și/sau pagube materiale și care necesită o intervenție organizată în scopul întreruperii procesului de ardere;
Intervenție – acțiunile desfășurate în timpul sau după un dezastru pentru a face fața problemelor imediate privind supraviețuirea persoanelor afectate;
Inundația – este acoperirea terenului cu un strat de apă în stagnare sau mișcare, care prin mărimea și durata sa provoacă victime umane și distrugeri materialele dereglează buna desfășurare a activităților social-economice din zona afectată;
Hazard – fenomen rar sau extrem de natură umană sau naturală care afectează viața, proprietățile umane, și a cărui extindere poate duce la dezastre;
Magnitudine – indică cantitatea de energie eliberată de cutremur, pe o scară de 9 grade, elaborată de F. Richter în 1935;
Procedură – ansamblu de reguli de organizare a administrației, folosite în vederea atingerii unui anumit rezultat;
Risc – estimarea matematică a pierderilor umane și materiale pe o perioadă de referință și într-o zonă dată pentru un dezastru;
Tehnică – Ansamblul metodelor, procedeelor și regulilor aplicate în executarea unor lucrări; totalitatea mijloacelor de luptă și auxiliare cu care sunt înzestrate forțele armate;
Urgență – o situație extraordinară în care populația este incapabilă să-și asigure necesitățile de supraviețuire sau când există o amenințare severă și imediată față de acestea;
Victimă – persoane care suferă urmările unui dezastru;
Vulnerabilitate – gradul de pierderi (de la 0% la 100%) rezultat dintr-un fenomen susceptibil de a produce pierderi umane și materiale unei comunități, structuri, serviciu sau zone geografice.
REZUMAT
Creativitatea, dezvoltarea foarte rapidă a tehnologiei și a informației, de care dispune omul în momentul de față, duc la creșterea riscului de producere a dezastrelor de toate tipurile. Consecințele negative pe care aceste dezastre le au asupra populației, mediului înconjurător și bunurilor materiale fac necesară cunoașterea acestor fenomene și a modului cum putem preveni, sau ne putem apăra în caz de urgență. De aceea trebuie constituite și aplicate tehnici și proceduri de intervenție care limitează și combat consecințele dezastrelor, dar care asigură siguranța salvatorilor și ține pasul cu modul de dezvoltare a acestor efecte dăunătoare pentru societate.
Pentru înlăturarea consecințelor dezastrelor s-au organizat echipe de căutare-salvare profesioniste, care în cooperare cu alte instituții și organizații, execută acțiunile pentru salvarea populației afectate de aceste fenomene.
Cooperarea se organizează pe niveluri, în funcție de efectele pe care dezastrele le produc.
Cuvinte cheie: dezastru, echipe de căutare-salvare, tehnici, proceduri, organizarea intervenției.
ABSTRACT
Due to creativity, fast development of technology and information that are available for mankind to use these days, the risk of disasters is higher now than it was a decade ago. The negative consequences of these disasters on population, environment and materials make the knowledge of these disasters compulsory in order to know how to prevent them or how we can protect ourselves when they occur. Therefore it has to be established and applied technics and procedures of intervention to limit and combat the consequences of disasters, but in the same time ensure the safety of fire fighters and keep up with the development of these hurtful effects on society.
In order to eliminate the consequences of disasters, professional search and rescue teams were organized, which in cooperation with other institutions and organizations take actions to save the affected population.
The cooperation is organised on levels, depending on disasters effects.
Key words: disaster, search and rescue teams, technics, procedures, organization of the intervention.
INTRODUCERE
Prezenta lucrare abordează tehnicile și procedurile moderne de intervenție în caz de dezastre, dat fiind numărul mare de persoane care mor sau care sunt rănite în urma producerii acestor evenimente. Populația, aflată într-o continuă creștere, ingeniozitatea și progresul tehnologic au condus la realizarea unor clădiri și amenajări din ce în ce mai aglomerate și mai înalte. În urma producerii unor incendii, explozii, cutremure de mare intensitate, inundații, alunecări de tern, atentate teroriste de amploare sau alte dezastre, cu siguranță vor rezulta pagube imense și un număr foarte mare de persoane afectate de acestea. Salvarea victimelor în astfel de situații impune o căutare, evacuare rapidă și eficientă, cu personal special antrenat și echipament corespunzător.
Această lucrare este structurată pe cinci capitole și prezintă abordarea cu succes a operațiunilor de căutare-salvare, tehnicilor și procedurilor de intervenție pentru salvarea victimelor și înlăturarea efectelor dezastrelor.
Capitolul unu face referire la generalități privind dezastrele și incendiile, tipurile de dezastre, efectele acestora de-a lungul istoriei și este prezentat modul de deformare a unei structuri metalice utilizând o simulăre în programul ANSYS.
Capitolul doi prezintă modul de organizare și desfășurare a intervenției echipelor de căutare-salvare, componența, dotarea, pregătirea și misiunile executate de acestea.
Capitolul trei abordează managementul intervenției în care sunt implicate instituții, organizații și forțe de intervenție, precum și elemente de dispozitiv realizate în timpul intervenției.
Capitolul patru conține prezentarea tehnicilor și procedurilor moderne de intervenție a echipelor de căutare-salvare și modul cum pot fi găsite acestea la fața locului de către salvatori.
Capitolul cinci prezintă desfășurarea intervenției într-o situație de urgență cauzată de o explozie urmată de un incendiu a unei clădiri de locuit, tehnicile de căutare-salvare utilizate și organizarea intervenției pe niveluri.
GENERALITAȚI ȘI TIPURI DE DEZASTRE
Generalități privind dezastrele
De-a lungul timpului, omul a demonstrat că este creativ și apt atunci când se face referire la distrugeri. Nu se consideră motivele lui, ci forța de care dispune în acest moment datorită dezvoltării foarte rapide a tehnologiei și de informația pe care o deține. Această forță poate deveni distructivă atunci când este scăpată de sub control. Însă, natura deține o forță pe care omul nu o poate controla până în acest moment. Natura realizează distrugeri mult mai mari, cu o eficiență superioară celor umane.
Consecințele negative pe care aceste fenomene le au asupra populației, mediului înconjurător și bunurilor materiale fac necesară cunoașterea acestor fenomene și a modului cum putem preveni, sau ne putem apăra în caz de urgență.
Nu se cunoaște nici o rațiune pentru a crede că frecvența și mărimea dezastrelor naturale este pe cale să scadă în viitorul apropiat, toate zonele virtual locuite sau nu, sunt zone de risc. Din analiza bazei de date, se poate trage concluzia că amploarea și periodicitatea dezastrelor naturale va crește pe fondul schimbării climatice globale.
Fenomenele care fac să crească vulnerabilitatea societății față de dezastrele naturale sunt: creșterea populației, urbanizarea excesivă, degradarea mediului, lipsa de structuri locale specializate, în managementul dezastrelor, sărăcia, economii instabile și dezvoltate haotic.
În categoria dezastrelor naturale sunt cuprinse următoarele tipuri: cutremure, inundații, alunecările și prăbușirile de teren, fenomenele meteorologice periculoase, aversele de ploaie, grindina, descărcările electrice, căderile masive și furtunile de zăpadă, lapoviță, polei, chiciură, ceață, avalanșele și seceta. Incendiile fac parte din ambele categorii de dezastre: artificiale și naturale.
România are, după cum se poate observa în decursul ultimilor ani, o istorie semnificativă în calamități naturale și evenimente catastrofale cauzate de activitatea umană. Cauzele primelor fenomene, cele de origine naturală, trebuie căutate în structura geomorfologică a teritoriului țării noastre. Sunt bine cunoscute în acest sens, de exemplu, punctele vulnerabile prin tradiție, la cutremure și inundații.
Așezarea geografică în care se găsește amplasată țara noastră este caracterizată, în ultimii ani, de un proces de modificări ale unor caracteristici geo-climatice, ceea ce a condus la manifestarea unor factori de risc care au evoluat spre dezastre. S-a constatat că, în ultimii ani, aceste fenomene și-au schimbat structura probabilistică și intensitatea în raport cu același tip de fenomene înregistrate cu un deceniu în urmă.
Incendii și particularitățile arderii
Incendiul este un fenomen fizico-chimic prin care se produce arderea uneia sau mai multor substanțe combustibile în prezența oxigenului din aer. Este deci o ardere declanșată cu sau fără voia omului, scăpată de sub control, în urma căreia se produc pagube materiale și pentru a cărei întrerupere și lichidare este necesară intervenția printr-o acțiune de stingere. De obicei, se propagă prin intermediul flăcărilor și produce fum de variate culori, în funcție de natura substanțelor aflate un procesul arderii, de gradul de umiditate, precum și de mediul ambiant.
Incendiul este un proces complex, cu evoluție nedeterminată, incluzând fenomene diverse de natură fizică si chimică: reacții de ardere, transfer de căldură, formarea flăcărilor, schimbul de gaze cu mediul înconjurător, transformări structurale produse în materialele de construcții și elemente de rezistență.
Pentru definirea noțiunii de incendiu sunt necesare patru elemente:
existența combustibilului și acțiunea unei surse de aprindere;
inițierea și dezvoltarea în spațiu și în timp a procesului de ardere să fie necontrolate;
procesul de ardere să fie nemotivat social, necesitând o intervenție organizată în scopul lichidării lui ;
producerea de pierderi materiale în urma arderii.
Nu constituie incendii:
arderea produselor în cuptoare sau alte instalații similare;
unele aprinderi rezultate în urma funcționării instalațiilor electrice;
arderea sub control a gunoaielor, fumigații care nu necesita intervenții de stingere.
Dezvoltarea unui incendiu este un fenomen aleatoriu, o însumare de procese fizice si chimice, care se amplifica și devin tot mai complexe. Studierea fenomenelor de ardere reprezintă o primă etapă în descifrarea mecanismelor de apariție și dezvoltare a incendiului. Arderea sau combustia este definită ca fiind reacția unui material cu oxigenul, cu degajare de căldură, fenomen însoțit în general, de emisie de flăcări și/sau incandescentă și/sau emisie de fum.
Arderea este deci posibilă numai în condițiile existenței a trei factori: prezența combustibilului material susceptibil să treacă în stare de combustie în prezența focului sau a temperaturilor înalte; prezența carburantului substanță care întreține arderea, oxigenul din aer sau substanțe care pot ceda oxigen; amorsarea reacției prin realizarea energiei de aprindere sau prin sursa de foc.
Arderea are loc aproape întotdeauna în faza gazoasă, amestecul aer-gaz combustibil în reacție, cu emisie de lumină, constituind o flacără. Combustia fără flacără a materialelor ce rămân în stare solidă în timpul reacției, chiar dacă produsul arderii este parțial sau total un gaz, definește o ardere mocnita. În urma arderii rezulta produse de ardere, precum și o mare cantitate de căldură disipată în mediul înconjurător. Dacă arderea nu este completă rezultă fumul, un ansamblu vizibil de particule și/sau lichide în suspensie în aer. După viteza de reacție între oxigen și combustibil se pot deosebi: arderi lente, normale și spontane.
Mari incendii ale istoriei
Incendiul din Smirna din 22 septembrie 1922
Marele incendiu din Smirna (fig.I.1), cunoscut și cu numele ”Catastrofa din Smirna” a distrus cea mai mare parte a orașului-port Izmir (cunoscut și sub numele său antic, Smyrna), în septembrie 1922. Martorii oculari au afirmat că incendiul a izbucnit pe 13 septembrie 1922 și a fost stins la 22 septembrie 1922. Incendiul a izbucnit la patru zile după ce forțele turce au recucerit controlul asupra orașului (9 septembrie), eveniment care a pus capăt războiului greco-turc. Orașul Smirna fusese ocupat de greci cu trei ani mai devreme, la 15 mai 1919.
Estimările cu privire la pierderile de vieți omenești din rândurile populației de etnie elenă și armeană variază de la 10 000 la 100 000. Între 50 000 și 400 000 de greci și armeni au reușit să se refugieze în zona litorală a orașului și au fost obligați să rămână acolo în condiții foarte grele timp de aproape două săptămâni.
Fig. I.1 Incendiul din Smirna – 22 septembrie 1922
Evacuarea sistematică a grecilor de pe chei a început pe 24 septembrie, cu permisiunea și cooperarea autorităților turcești. Evacuarea a fost făcută cu ajutorul navelor turcești care au intrat în port sub protecția distrugătoarelor aliaților. Au fost evacuați între 150 000 și 200 000 de greci.
Incendiul a distrus în întregime cartierele elen și armean al orașului. În schimb, cartierele musulman și evreiesc au scăpat practic neatinse. În ceea ce privește responsabilitatea cu privire la declanșarea incendiului există diferite versiuni, inclusiv una care afirmă că soldați turci în civil ar fi incendiat casele și întreprinderile creștinilor greci și armeni.
Incendiul din Tokyo1923
Incendiul din Tokyo a avut loc în anul 1923 și a fost provocat de un devastator cutremur (fig.I.2). Incendiul a i distrus o mare zonă a țarii și se estimează ca au murit atunci 142 000 de oameni.
Fig. I.2 Incendiul din Tokyo 1923
Dezastrul, în Japonia, vine de obicei în etape. Și atunci, ca și 2011, înainte de catastrofă, totul a început cu un cutremur de magnitudine mare. La fel ca în 2011, chiar și în 1923, orașul a fost refăcut foarte rapid, însă nu a trecut foarte mult timp până când a fost distrus iar de bombardamentele americanilor din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial.
Incendiul din Chicago 1871
Acest incendiu poate fi unul dintre cele mai faimoase incendii din ultimele sute de ani (fig.I.3). Vara anului cu pricina a fost neobișnuit de uscată. Iar în acest mediu, parcă toate clădirile din lemn din Chicago așteptau să ardă.
Fig. I.3 Incendiul din Chicago 1871
Totodată, construirea trotuarelor din oraș, a fost finalizată chiar înainte de incendii. Flăcările au ucis 300 de oameni și au distrus peste 17 000 de structuri în numai 27 de ore. Legendele populare o învinovățesc pe doamna O'Learvy, cauzele incendiului fiind totuși neclare, deoarece aceasta mulgea vaca în momentul în care flăcările s-au pornit. Totuși, se spune că și-a lovit lampa și astfel sălașul a început să ardă, iar flăcările s-au propagat în tot orașul.
Inundații și alunecării de teren
Inundații
Apariția inundațiilor se datorează în primul rând unor factori naturali legați de condițiile climatice care generează cantități mari de precipitații și furtuni.
Cauzele climatice presupun o creștere a nivelurilor sau a debitelor peste valorile normale și revărsarea apelor în ariile limitrofe ca urmare a unor fenomene climatice deosebite.
Inundația este acoperirea terenului cu un strat de apă în stagnare sau mișcare, care prin mărimea și durata sa provoacă victime umane și distrugeri materiale ce dereglează buna desfășurare a activităților social-economice din zona afectată (fig.I.4).
Cele mai frecvente inundații sunt însă cele datorate revărsării apelor curgătoare sau formării unor torente, caz urmare a:
unor ploi abundente, de lungă durată;
topirii rapide a straturilor de zăpadă;
creării de baraje prin alunecări de teren, etc.
Fig. I.4 Sat inundat
Ploile torențiale și topirea zăpezilor creează condiții pentru creșterea nivelului apelor curgătoare și revărsării acestora peste albie, revărsare care poate cuprinde suprafețe întinse de teren. Acest fenomen conduce la crearea unui front de apă – unda de viitură – a cărui amploare depinde de cantitatea și durata precipitațiilor, precum și de distribuția acestora în cadrul unui bazin hidrografic (fig.I.5).
Undele de viitură pot transfera cantități foarte mari de apă, de câteva sute de ori chiar decât în mod obișnuit. Astfel, de exemplu, în cazul inundațiilor din 1970, Mureșul a transportat în zona Aradului 2400 m3/s apă, în comparație cu 21m3/s cât transporta în regim de ape mici. În lume, inundațiile au afectat milioane de km2 de teren provocând distrugerea câtorva mii de localități și pierderea a milioane de vieți omenești.
În țara noastră, după datele cunoscute, există aproape 1 000 de localități și peste 1 500 000 hectare terenuri care pot fi inundate: pe Someș, Mureș, Tisa, Crișuri, Dunăre, Argeș, Vedea, Bega, Teleorman, Ialomița, Timiș, Jiu, Olt, Buzău, Prut și altele.
Fig. I.5 Realizarea barajului contra inundațiilor
Inundațiile se clasifică astfel:
inundații datorate revărsărilor naturale ale cursurilor de apă sau blocajelor de gheață;
inundațiilor provocate de accidente sau avarii la construcțiile hidrotehnice.
Teoretic, clasificarea inundațiilor după geneză este următoarea:
inundații provocate de fenomene naturale;
inundații provocate de fenomene accidentale;
inundații provocate de activități umane.
Alunecări de teren
Efectele macro, ale alunecărilor de teren sunt date de faptul că, au capacitatea de a modifica suprafețe vaste, modificând în mod ireversibil peisajul și tot ceea ce ține de ecosistemul existent (fig.I.6). Clasificarea acestor alunecări se realizează destul de greu, fapt datorat prezenței în număr mare al factorilor ce determină acest fenomen.
Alunecarea de teren reprezintă o alunecare a rocilor care formează versanții unor munți sau dealuri, pantele unor lucrări de hidroameliorații sau a altor lucrări de îmbunătățiri funciare.
Cauzele alunecărilor de teren naturale în România sunt următoarele:
acțiunea apelor de suprafață;
acțiunea apelor subterane;
acțiunea înghețului;
efectul alterării rocilor;
acțiunea vibrațiilor;
efectul săpăturilor pe versanți;
efectul mișcărilor seismice.
Din componentele climatice, cea mai mare acțiune asupra dezvoltării alunecării de teren o exercită precipitațiile atmosferice.
Influența indirectă se manifestă prin infiltrația precipitațiilor și slăbirea legăturilor dintre parcelele rocilor argiloase, ce constituie versanții.
Influența directă a precipitațiilor se realizează prin creșterea presiunii hidrostatice și hidrodinamice a apelor freatice după ploile din perioada de toamnă, primăvară, când un șir de factori naturali și artificiali favorizează infiltrația.
Impactul antropic joacă un rol important în mărirea suprafețelor afectate de alunecări de teren.
Fig. I.6 Exemplu de alunecare de teren
Printre activitățile umane care se soldează, de obicei, cu activarea procesului de alunecare pot fi menționate:
extragerea argilei, nisipului, pietrișului din partea inferioară a versanților ce conduce la diminuarea stabilității acestora;
amenajarea terenurilor de construcții în partea superioară a versantului de mai multe ori necesită, pentru nivelarea lui, adăugiri de pământ care, cu edificiile executate ulterior, influențează negativ asupra stabilității versantului
tăierea vegetației de arbori și arbuști de pe versanți conduce la modificarea regimului hidrologic, creșterea presiunii hidrodinamice, înlăturarea acțiunii cu caracter de armătură a sistemului radicular al plantelor.
Cutremurele de Pământ
Din când în când, scoarța terestră se pune brusc în mișcare și își modifică suprafața, acest fenomen fiind cutremurul de Pământ, unul dintre cele mai înspăimântătoare fenomene naturale. În orașele mari, efectele cutremurelor de Pământ sunt cu mult mai vizibile decât în alte zone.
Cutremurul reprezintă ruptura brutală a rocilor din scoarța terestră, datorită mișcării plăcilor tectonice, care generează o mișcare vibratore a solului ce poate duce la victime umane și distrugeri.
Acest tip de dezastru este cu atât mai traumatizant cu cât manifestările lui sunt mai violente. Efectele lui pot fi considerabil diminuate, atât din punct de vedere material, cât și al stresului, printr-o pregătire adecvată a populației.
Cauzele cutremurelor:
mișcări tectonice – 70%;
erupții vulcanice – 23%;
scufundarea falezelor sub acțiunea apelor;
alunecări și prăbușiri de teren;
căderea unor obiecte cosmice;
explozii nucleare.
Cele mai frecvente cutremure sunt de origine tectonică, iar energia pe care o eliberează se extinde pe zone întinse.
Șocul seismic se produce ca urmare a unor fracturi ale scoarței care vin în contact într-un plan mai slab în care s-au acumulat în decursul timpului deformații elastice extrem de mari. Eliberarea bruscă a energiei de deformație, generează unde elastice care se propagă radial în toate direcțiile, ajungând în final la suprafața pământului.
Declanșate brusc, practic fără semne care să permită prevederea acestor fenomene, cutremurele reprezintă factorul de risc cel mai greu de urmărit și de prevenit.
Crusta Pământului este un strat de roci de grosime diferită ce variază de la aproximativ 10 km grosime sub oceane la 65 de km sub continente.
Crusta nu este continuă, ci este formată din porțiuni denumite plăci, care variază în dimensiuni de la câteva sute de metri la mai multe mii de km. Teoria tectonicii plăcilor susține că aceste plăci alunecă unele peste celelalte în cadrul unei matale mobile și sunt conduse de un mecanism încă neconfirmat, dependent de curenții de convecție termală. Când plăcile vin în contact una cu cealaltă, o serie de șocuri se transmit către crustă.
Aceste șocuri pot fi clasificate în funcție de tipul de mișcări ce se transmit de a lungul plăcilor:
depărtarea uneia față de cealaltă;
alunecarea relativă a marginilor una față de cealaltă,
împingerea uneia față de cealaltă.
Toate aceste mișcări sunt asociate cutremurelor.
Ariile în care se manifestă șocurile la granițele plăcilor cu eliberarea energiei acumulate prin alunecare sau rupturi sunt cunoscute ca falii. Teoria revenirii elastice spune că crusta este continuu supusă mișcărilor plăcilor tectonice și că ajunge uneori într-un punct de maximum. Se produce atunci o ruptură de-a lungul faliei și marginea rocilor, iar revenirea lor elastică este eliberată. În mod obișnuit rocile revin pe ambele parți în direcții opuse.
La declanșarea unui cutremur sunt importanți următorii parametri:
timpul de origine în funcție de meridianul Greenwich indică momentul declanșării;
durata – reprezintă timpul de declanșare a undelor;
energia totală eliberată;
focar ( hipocentru) – punctul teoretic în care se produce ruptura inițială ( în realitate există o zonă fracturata ) unde se declanșează;
epicentrul – punctul situat la suprafață Pământului, pe verticala focarului;
adâncimea focarului – distanța pe verticală dintre epicentru și focar;
După adâncime cutremurele se clasifică astfel:
de suprafață – între 0 -50 Km;
intermediar – între 50 – 250 Km;
de adâncime – peste 250 Km;
magnitudinea – parametru care arată cantitatea de energie eliberată de un cutremur, elaborat în 1935 de S.F. Richter.
intensitatea seismică – cuantificarea consecințelor unui cutremur pe o scară specifică de 12 grade (Mercalli), plecând de la efectele avute asupra populației, a construcțiilor și a mediului natural.
Din studierea hărții zonării seismice pe teritoriul României, putem defini 4 zone seismice, în care riscul de producere a rănirilor și deceselor, ca urmare a acțiunii violente a cutremurelor, este diferit (fig.I.7).
Fig. I.7 Harta seismica a României
Aceste zone sunt:
Zona I – au o dezvoltare teritorială mai redusă, acoperind o populație de 2 milioane de locuitori cu un grad de urbanizare de 48%, în care se pot produce cutremure cu M max.= 9 grade Richter, cuprinzând zona Vrancea și împrejurimile imediate.
Zona II – în care efectele unui cutremur cu epicentrul în Vrancea se întind pe aproximativ 14 județe, acoperind o populație de aproximativ 10 milioane de locuitori cu un grad de urbanizare de 60%, cuprinzând o parte din Moldova și Muntenia, în care cutremurele cu epicentrul în Vrancea se manifestă cu o ciclicitate maximă de 40 – 50 de ani și o M max.=8 grade Richter.
Zona IV – cuprind o parte din nordul Moldovei, Transilvania și Oltenia, sudul Munteniei și Dobrogea, întinzându-se pe aproximativ 14 județe cu o populație de 6 milioane de locuitori cu un grad de urbanizare de 48%, în care cutremurele ating o M max.=7 grade Richter și o ciclicitate de 40 – 50 de ani.
Zona IV – acoperă aproximativ 13 județe, cuprinzând nordul Moldovei, Podișul Transilvaniei și Banatul, înglobând o populație de 7 milioane de locuitori cu un grad de urbanizare de 52%, în care cutremurele pot atinge o M max.=6 grade Richter.
În concluzie, deși comparativ cu alte țari, gradul de seismicitate al României este mai degrabă unul moderat, caracteristicile cutremurelor din România arată, totuși, că România are o seismicitate naturală deloc neglijabilă, ca numeroase localități din cea mai mare parte a țării sunt expuse unui risc seismic semnificativ. Nu în ultimul rând, Bucureștiul rămâne una dintre capitalele europene cu cel mai ridicat grad de risc seismic.
Mari cutremure ale istoriei
Cutremurul din Italia din 28 decembrie 1908
Acesta a fost un cutremur de 7,1 magnitudine și tsunami care a costat viața a aproximativ 100 000 până la 200 000 de vieți în Messina și Reggio, în Sicilia și Calabria, în sudul Italiei (fig.I.8). Cutremurul, care a avut loc la 28 decembrie 1908, a cauzat mișcări ale terenului timp de 30 la 40 de secunde și a fost simțit pe o rază de 186 de km. Un tsunami de 12 metri a lovit, de asemenea, coastele din jur care au cauzat mai multe distrugeri, inclusiv moartea a 70 000 de locuitori, și 91% dintre structurile din Messina distruse.
Fig. I.8 Cutremurul din Italia 28 decembrie 1908.
Cutremurul din Iran din 21 iunie 1990
Acest eveniment dezastruos a avut loc pe 21 iunie 1990 și a provocat pagube majore pe o rază 100 de kilometri față de epicentrul raza de lângă orașul de Rashi, și aproximativ 200 km Nord-Vest de Teheran (fig.I.9). Acesta a distrus orașele Rudbar, Manjiil, și Lushan și încă 700 de sate și a afectat încă 300 de sate provocând 40 000 de decese, 60 000 de răniți, daune de 200 milioane dolari și lăsând 500 000 de persoane fără adăpost.
Fig. I.9 Cutremurul din Iran 21 iunie 1990
Cutremurul din URSS 7 decembrie 1988
RSS Armenia a fost lovită de un puternic cutremur pe 7 decembrie 1988, care a devastat regiunea Spitak (fig.I.10). Seismul cu o magnitudine de 6,9 grade, a ucis 25 000 de oameni și a provocat daune de paste 4 miliarde de dolari.
Fig. I.10 Cutremurul din URSS – 7 decembrie 1988
În urma catastrofei, pentru prima dată de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Uniunea Sovietică, prin vocea lui Gorbaciov, a solicitat ajutor umanitar Occidentului.
Simularea comportării unei structuri metalice la cutremur realizată în programul ANSYS
Prin structuri în cadre din oțel se înțeleg structurile metalice care au ca elemente principale stâlpi și rigle din oțel (fig.I.11). Prin element structural se înțelege o parte componentă a structurii (stâlp, riglă, contravântuire, pană), care are rolul de a prelua încărcările și a le transmite altor elemente.
Sistemele structurale pentru halele metalice ușoare, împreună cu soluțiile de închidere, constituie, de regulă, soluții tip ale unor producători individuali, aceste construcții livrându-se de cele mai multe ori „la cheie” de către firma producătoare. Există, însă, cazuri în care se combină sisteme de închidere de la un anumit producător cu soluții structurale care se proiectează și se execută independent.
Fig. I.11 Structura metalică – Hală industrială
O analiză static structurală calculează efectele unor încărcări fixe pe o structură ignorând inerția și efectele de amortizare, cum ar fi cele care depind de încărcarea în timp a structurilor. Totuși, o analiză static structurală include încărcătura de echilibru la inerție, cum ar fi gravitația și viteza de rotație, și încărcările care pot varia în timp și pot fi exprimate ca fiind echivalente cu încărcările statice, cum ar fi încărcările la vânt și cele la seisme.
Statica structurală determină deplasările, solicitările, deformările în structuri sau în componentele acestora cauzate de încărcări care nu induc o inerție semnificativă și efecte de amortizare. Încărcările fixe și condițiile lor de răspuns variază foarte încet în timp.
Programul ANSYS complet are toate modulele necesare utilizării generale a metodei elementului finit, pentru orice structuri liniare și neliniare. Cu el se pot efectua: analize de sistem în regim static, dinamic, tranzitoriu și de transfer; studiul proceselor termice, magnetice, fluidice, termoelectrice și acustice; modelarea numerică și simularea solidelor, precum și optimizarea proiectării.
Fig. I.12 Impunerea direcției forței undei seismice
Afișarea rezultatelor comportării la cutremur a structurii s-a desfășurat în condițiile aplicării unei forțe laterale de 20 kN, (fig.I.12).
Fig. I.13 Rezultatul simulării
În concluzie, deformările au fost nesemnificative, de aproximativ 0,2 milimetri, chiar dacă forțele impuse au valori mari (fig.I.13). Acest lucru arată, încă odată, eficiența realizării construcțiilor pe structuri metalice.
ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA INTERVENȚIEI ECHIPELOR DE CĂUTARE-SALVARE
Echipa de căutare-salvare
Compoziția operațională de bază pentru răspunsul specializat a echipelor de căutare-salvare, care reprezintă o echipă multifuncțională, formată din profesioniști în domeniu, instruită și dotată corespunzător intervenției în situații de urgență pentru cercetarea zonelor sau structurilor afectate de dezastre, localizarea victimelor aflate în imposibilitate de a-și proteja viața sau integritatea fizică și psihică, scoaterea acestora în afara acțiunii factorilor de risc și acordarea ajutorului umanitar de urgență, cu precădere în mediul urban sau zone dens populate.
Căutarea-salvarea reprezintă un ansamblu de activități și măsuri executate de echipe specializate, în scopul detectării și localizării victimelor, pentru menținerea capitalului de viață, extragerea din zona de risc, precum și transportul și predarea acestora în vederea acordării primului ajutor calificat[1].
Gradul înalt de profesionalism impus în operațiile de căutare-salvare, necesitatea răspunsului corespunzător la riscurile deosebite generate de mediul dezordonat și uneori ostil, nevoile de cooperare și interoperabilitate, toate acestea impun respectarea unor principii și criterii clar formulate privind constituirea și standardele de performanță ale unor astfel de structuri, implementarea unor proceduri operaționale standardizate, realizarea și menținerea permanentă a unui nivel corespunzător de capacitate, compatibilitate și interoperabilitate.
Tipurile de misiuni ale echipelor de căutare-salvare sunt următoarele:
recunoașterea și evaluarea zonei de acțiune;
căutarea și localizarea victimelor;
executarea lucrărilor de sprijinire;
executarea trecerilor în vederea ajungerii la victimă;
evaluarea funcțiilor vitale, imobilizarea victimei și evacuarea în afara zonei de risc;
acordarea primului ajutor calificat;
evacuarea persoanelor salvate din zona de lucru și orientarea lor spre formațiunile medicale specializate;
îndepărtarea sau consolidarea elementelor de construcții avariate, în scopul facilitării acțiunilor de căutare-salvare;
controlul materialelor periculoase;
sprijin în deblocarea comunicațiilor și restabilirea utilităților publice indispensabile pentru supraviețuirea sinistraților.
Constituirea echipei
Echipa de căutare-salvare se formează din personalul operativ care încadrează tehnica de intervenție a unei subunități operative și se constituie pe fiecare tură de serviciu, nominalizarea personalului acesteia făcându-se conform reglementărilor specifice în vigoare.
Alcătuirea minimă a echipei este următoarea:
șef de echipă;
componenta de căutare formată din minim 3 persoane;
componenta de salvare formată din minim 4 persoane.
Structura de salvare se constituie, de regulă, pe componența echipei de descarcerare, iar după îndeplinirea misiunii de căutare, membrii echipei de descarcerare vor îndeplini misiuni de salvare, aplicând tehnicile și procedeele prezentate în prezenta instrucțiune.
În plus, se are în vedere angrenarea componentei medicale care va fi asigurată de către unul sau mai multe echipaje SMURD și/sau cele ale serviciilor de ambulanță precum și a componentei de detecție care va fi asigurată de către unul sau mai multe echipaje C.B.R.N.
În funcție de complexitatea intervenției și de volumul lucrărilor necesare salvării persoanelor, comandantul intervenției poate dispune suplimentarea numărului de persoane din cadrul echipei care se subordonează nemijlocit acestuia sau după caz șefului de sector[1].
Atribuțiile principale ale șefului de echipă:
solicită întreruperea alimentării cu gaze, apă și energie electrică;
participă la executarea recunoașterii la locul intervenției;
identifică, evaluează riscurile și informează membrii echipei;
stabilește măsurile de asigurare a protecției servanților/salvatorilor;
analizează situația și transmite misiunea componentelor echipei;
coordonează căutarea persoanelor;
coordonează salvarea persoanelor;
aplică tehnici de salvare a persoanelor;
asigură legătura cu comandantul intervenției/punctul de comandă al subunității.
Atribuțiile principale ale salvatorilor:
execută căutarea persoanelor cu mijloace din dotare;
execută salvarea persoanelor cu mijloace și materiale avute la dispoziție;
aplică tehnici de salvare a persoanelor și mânuiesc accesoriile din categoriile: scări manuale, descarcerare, tăiat și demolat, salvarea și prim ajutor medical, alte accesorii diverse;
la ordin, participă la executarea recunoașterii la locul intervenției.
Dotarea echipelor
Echipa de căutare–salvare trebuie înzestrată cu echipamente și mijloace de intervenție performante, cu care să poată acționa pentru localizarea și salvarea persoanelor afectate de efectele diferitelor tipuri de dezastre și aflate în situații critice diverse.
Înzestrarea echipelor de căutare-salvare pentru executarea unor misiuni complexe, poate fi următoarea:
accesorii pentru descarcerare și unelte genistice;
accesorii pentru evacuarea, fumului, gazelor și pentru iluminat;
material lemnos de diferite esențe și dimensiuni;
materiale de construcții.
În funcție de diversitatea intervențiilor, salvatorii pot fi dotați cu următoarele mijloace:
detectoare (termice, optice, cu ultrasunete, acustice) pentru victimele surprinse sub dărâmături (fig.II.1);
aparatură pentru comunicații radio care să poată asigura legătura dintre membrii echipei, autoritățile locale și celelalte structuri implicate;
detectoare pentru substanțe periculoase (toxice, inflamabile etc.);
echipamente portabile pentru penetrarea diferitelor materiale;
echipamente portabile pentru tăierea materialelor;
mijloace de marcare;
echipament pentru ridicarea / tractarea diferitelor materiale;
unelte genistice;
mijloace pentru salvarea persoanelor surprinse la etajele superioare ale construcțiilor avariate (scări,echipament de alpinism, targă de salvare etc.);
aparatură foto și video.
Fig. II.1 Detector cu cameră video
Echiparea la locul intervenției se execută în funcție de misiunile preconizate a fi executate sau de ordinele primite și se adaptează permanent tehnicilor de intervenție aplicate, astfel încât să asigure îndeplinirea misiunilor în condiții de siguranță.
Șeful echipei se va echipa suplimentar cu:
cordiță de salvare(la nevoie);
aparat de respirație cu aer comprimat(la nevoie);
stație radio;
fluier.
Salvatorii se vor echipa suplimentar cu:
cordiță/coardă de salvare(la nevoie);
topor-târnăcop;
aparat de respirație cu aer comprimat(la nevoie);
fluier.
Pregătirea echipelor
Activitatea de pregătire a echipelor de căutare-salvare se realizează în două forme specifice care cuprind pregătirea de rutină, în vederea mențineri și ridicări nivelului de profesionalism și a capacității operaționale și pregătirea pentru misiune.
Principale categorii de pregătire de rutină, necesare îndeplinirii obiectivului propus sunt:
pregătire fizică;
cunoașterea limbilor străine;
pregătire psihologică;
pregătire de specialitate.
Pregătirea fizică, având în vedere condițiile deosebite în care se acționează, toți membrii echipei trebuie să fie într-o formă fizică foarte bună. Din acest motiv, programul de pregătire al echipelor de căutare-salvare trebuie să conțină săptămânal minimum patru ore de pregătire fizică. Se va pune accent pe trecerea în barem a pistelor cu obstacole specifice situațiilor probabile de intervenție. De asemenea, exercițiile și antrenamentele vor urmări să dezvolte mobilitatea și să mărească capacitatea de efort fizic a salvatorilor[4].
Cunoașterea limbilor străine, în cazul producerii unor dezastre, echipele de căutare-salvare trebuie să fie pregătite să acționeze, atât pe teritoriul național, cât și pe teritoriul altor state. Din acest motiv, pentru realizarea interoperabilității cu structuri de căutare-salvare din alte țări este necesar ca membrii echipelor de căutare-salvare să poată comunica într-o limbă de circulație internațională.
Pregătirea psihologică, un aspect deosebit de important, ce ține seama de pregătirea salvatorilor, este cea psihologică. Această formă de pregătire începe încă de la selecționarea lor și trebuie să se aprofundeze pe toată durata carierei.
Dezastrele de orice natură au un impact psihologic foarte puternic, atât asupra populației, cât și asupra salvatorilor. De aceea, pregătirea lor psihică se face de către specialiști psihologi sau psihosociologi. Aceasta vizează întărirea coeziunii între membrii aceleiași echipe, precum și între echipele de salvatori. Scopul pregătirii psihologice este de a ajuta salvatorii să se degajeze de cruzimea realității cu care intră în contact și să-si autosuprime emoțiile pentru a putea ține sub control situația.
Salvatorii trebuie să conștientizeze faptul că, realitatea cu care se vor confrunta este una crudă. De aceea, ei trebuie să participe la cât mai multe acțiuni de salvare, putând fi enumerate situații precum accidente de muncă, accidente majore pe căile de comunicație, seisme, incendii, inundații, dar și altele care au ca efect rănirea sau decesul unor persoane.
Ca regulă generală, salvatorii implicați într-o astfel de experiență au reacții întârziate (reacție de stres posttraumatic). Aceasta se manifestă sub formă de iritare, oscilații emoționale puternice, deprimare, reținere în a vorbi despre ce s-a întâmplat, dificultatea de a adormi, coșmaruri și alte reacții asemănătoare, care în evoluție normală dispar. În formele mai grave sau persistente este necesară intervenția specialiștilor[4].
Cele mai frecvente tulburări de stres întârziat se manifestă prin :
imagini vizuale ale întâmplării (halucinații);
dificultatea de a adormi, somn întrerupt, coșmaruri;
repetarea în vis a celor văzute;
evitarea activităților ce amintesc de cele petrecute;
reducerea interesului de natură profesională;
autoexcludere din colectiv (izolare față de alții);
sentimentul că viitorul este scurt;
reacții de spaimă la zgomote puternice;
probleme de concentrare.
Din acest motiv, imediat după încheierea acțiunilor de intervenție, este necesară o evaluare din punct de vedere psihologic a salvatorilor. Evaluarea poate fi făcută, în prima fază, de către șeful echipei de căutare-salvare, în urma unor discuții cu salvatorii pe tema experienței trăite. În aceste schimburi de păreri și conversații este bine ca fiecare dintre participanți să-și expună temerile sentimentale și opiniile despre cele întâmplate. Dacă se constată că apar tulburări de stres întârziat, este bine să se apeleze la ajutorul specialiștilor.
Pregătirea de specialitate, urmărește dobândirea și perfecționarea cunoștințelor, formarea și dezvoltarea deprinderilor, precum și abilitățile necesare îndeplinirii cu succes a acțiunilor de intervenție.
În organizarea și desfășurarea pregătirii de specialitate a membrilor echipei de căutare-salvare, se vor avea în vedere următoarele:
necesitatea diferențierii pregătirii pe categorii de personal și pe funcțiile îndeplinite de elementele de structură;
diferențierea între pregătirea continuă de rutină și pregătirea specifică pentru misiunea curentă;
menținerea fiecărui membru al echipei și al structurii la nivelul standardelor de calificare și operaționale.
Tematica fixată, atât pentru pregătirea de rutină, cât și pentru celelalte categorii de pregătire, se înscrie în “Programul pregătirii pentru intervenție” și cuprinde:
cunoștințe de bază privind desfășurarea operațiunilor de căutare-salvare ;
cunoașterea tehnicii, mijloacelor și aparaturii de intervenție;
întrebuințarea corectă și eficientă a echipamentului din dotare, inclusiv a celui destinat pentru protecția, identificarea și înlăturarea unor efecte negative specifice intervenției;
cunoașterea și aplicarea măsurilor de siguranță și a normelor de securitate și sănătate în muncă, pe timpul desfășurării intervenției;
cunoștințe privind riscurile, materialele de risc și proceduri de lucru sau în prezența situațiilor și materialelor de risc;
cunoașterea și aplicarea metodelor și procedeelor de acordare a primului ajutor;
tehnici de supraviețuire în mediul ostil;
codul deontologic;
întreținere fizică și psihică.
Aplicațiile practice care vizează pregătirea de specialitate, vor avea o eficiență sporită numai în condițiile desfășurării într-un cadru cât mai apropiat de realitate. Din acest motiv, ca metode de desfășurare a pregătirii, se recomandă demonstrația și exersarea, iar ca loc de desfășurare, poligoanele special amenajate care, prin utilitățile lor, asigură antrenarea personalului în condițiile cele mai apropiate de situațiile reale, contribuind la dezvoltare, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.
Ca părți componente, un poligon de pregătire trebuie să cuprindă, în principiu, următoarele elemente:
adăposturi sau încăperi subterane, în care salvatorii să pătrundă prin procedee specifice, pentru salvarea persoanelor prinse sub dărâmături;
tunele subterane blocate, prin care să se exerseze procedeele de transport al răniților ;
clădiri avariate sau prăbușite, în care să se exerseze procedeele de pătrundere prin spargerea zidurilor și planșeelor, precum și modalitățile de executarea a sprijinirilor;
platforme înalte, de pe care să se execute diferite procedee de salvare a persoanelor aflate în situații reale la etajele superioare ale unor clădiri avariate;
platforme prevăzute cu sisteme de colectare și evacuare a apei după executarea contaminării;
încăperi destinate verificării mijloacelor de protecție individuale, în atmosferă contaminată;
rețele de utilitate publică (apă, gaze, termoficare, electrice), în vederea antrenării pentru depistarea și remedierea avariilor;
pistă cu obstacole;
zonă pentru antrenarea câinilor de căutare;
alte dotări folosite pentru simularea unor situații posibile pe timpul intervenției (incendii, explozii, zgomote, fond sonor specific focarului de dezastru, manechine, diferite mijloace de marcare etc.).
O altă problemă deosebit de importantă, circumscrisă pregătirii componenților echipei de căutare-salvare, o constituie evaluarea. Acesta trebuie să funcționeze permanent, sub toate formele sale (evaluare, autoevaluare, inițială, curentă, etc.) și constituie baza de plecare în proiectarea, organizarea și desfășurarea pregătirii echipei. Nivelul de pregătire se înregistrează pentru fiecare component al echipei, apoi pentru echipă în ansamblu, după care se compară cu standardele stabilite și se evidențiază în documentul de capacitate al echipei. Menținerea actualizată a acestui document reprezintă una din obligațiile specifice modului de management[4].
Recunoașterea
Are drept scop furnizarea continuă a datelor necesare desfășurărilor acțiunilor de căutare-salvare prin identificarea caracteristicilor raioanelor de distrugere cât și a evoluției acestora în timp.
Recunoașterea reprezintă totalitatea activităților desfășurate pentru culegerea informațiilor preliminare privind efectele situației de urgență, în scopul furnizării datelor premergătoare necesare desfășurării acțiunilor de căutare-salvare. Din echipa de recunoaștere, pe lângă personalul structurilor profesioniste pentru situații de urgență, mai pot face parte și reprezentanți ai operatorilor economici furnizori de gaze, apă, energie electrică, precum și personal din cadrul altor structuri ale administrației publice centrale și locale cu atribuții în gestionarea situației create.
Cercetarea se poate efectua:
terestru prin realizarea observării directe de către echipe special dotate și instruite în acest sens;
aerian prin fotografiere sau transmisie de imagini video.
Mai avantajoasă este metoda observării directe, întrucât ea oferă mai multe oportunități, spre exemplu, interogarea supraviețuitorilor și obținerea unor informații foarte prețioase. De asemenea, metoda de recunoaștere prin observare directă oferă posibilitatea unei intervenții oportune pentru evacuarea din zonă a persoanelor neafectate de dezastru și acordarea ajutorului medical răniților văzuți și auziți.
Sunt necesare și deosebit de importante informațiile privind caracteristicile de ansamblu ale zonei de distrugeri, evaluarea sumară a urmărilor dezastrului, aprecierea volumului de lucrări de deblocare-salvare care vor fi utile, locurile în care este posibil să existe supraviețuitori, avariile la sistemele de alimentare cu apă, energie electrică, gaz și celelalte utilități publice, identificarea și evaluarea sumară a surselor de risc din zonă și de la obiectivele specifice, construcțiile avariate și spațiile accesibile în acestea (fig.II.2).
Este foarte importantă o identificare exactă a fiecărei structuri avariate în parte și a suprafețelor corespunzătoare acestora. O metodă de identificare a acestor zone ar fi existența numelor străzilor și numerotarea clădirilor. Când se execută o astfel de metodă se realizează sectorizarea intervenției conform procedurii de sectorizare. Marcarea clădirilor se va realiza după executarea recunoașterii, în conformitate cu reglementările internaționale în vigoare, iar marcajele se fac, de regulă, cu culoare roșie, pe peretele clădirii, la exterior, lângă punctul de acces, astfel încât să ofere cea mai bună vizibilitate, în limitele unui pătrat cu latura de 1 metru.
În interiorul pătratului se vor nota informații precum: dacă se poate realiza accesul în clădire sau nu, denumirea echipei, data și ora începerii accesului în clădire. În afara pătratului se vor menționa: tipul de dezastru, persoane dispărute, victime scoase vii sau recuperate decedate.
În cadrul acestui sistem de marcare, informațiile se vor scrie pe măsura desfășurării activităților de intervenție. Când toate operațiunile s-au încheiat, asupra acelei clădiri se va trage o linie orizontală peste marcajele înscrise, iar când o echipă a terminat lucrul la o clădire, în jurul marcajului va figura un cerc de tipul celui de mai jos[1].
Fig. II.2 Model de marcaj
În zona calamitată, orientarea echipei de intervenție se poate realiza utilizând repere stabilite din timp și identificate în perioada executării recunoașterii și cercetării, precum castele de apă, clădiri înalte cu schelet din beton armat sau alte repere care au rezistat în urma producerii dezastrului.
Este recomandat ca minim unul dintre membrii echipei de recunoaștere să fie specializat în ceea ce privește evaluarea structurală a construcțiilor, fiind în măsură să ia decizia de a permite sau nu pătrunderea salvatorilor în interiorul acestora, însă toți membrii echipei de recunoaștere trebuie să aibă cunoștințe minimale privind evaluarea structurală a construcțiilor și gradul de risc cu privire la accesul forțelor de intervenție în acestea.
O importanță deosebită o au informațiile cu privire la:
posibilitățile de acces în construcțiile avariate;
spațiile goale din cadrul construcțiilor care mai stau în poziția inițială, îndeosebi cele create în interiorul dărâmăturilor;
spațiile blocate sub dărâmături, sub casa scărilor sau la etajele și fundațiile parțial distruse;
poziția și starea dărâmăturilor;
starea adăposturilor cu destinație punct de comandă de protecție civilă, precum și a adăposturilor colective destinate populației.
Echipele de căutare-salvare vor fi însoțite în permanență de personal medical/paramedical, în măsură să acorde asistență medicală/primul ajutor calificat victimelor.
Căutarea
Căutarea este eficientă dacă este sistematică și atentă, evită dublarea inutilă a eforturilor și asigură datele necesare acțiunilor de salvare. Reprezintă totalitatea activităților necesare detectării și localizării victimelor aflate sub acțiunea factorilor de risc, în vederea salvării lor.
Ea se bazează pe următoarele principii:
prioritatea securității membrilor componentei de căutare evitarea suprapunerilor și dublării inutile a efortului și resurselor;
îmbinarea metodelor, tehnicilor și procedeelor de căutare adaptate situației din teren;
rapiditatea detectării și localizării victimelor;
asigurarea schimbului permanent de informații cu șeful echipei și componenta de salvare;
corelarea cerințelor și a resurselor.
Se execută de regulă în module de câte trei salvatori, pe baza unei scheme de cercetare prin chemare vocală. Salvatorii se deplasează în triunghi într-o zonă dată și vor marca ariile de căutare.
În baza informațiilor rezultate în urma executării recunoașterii, șeful echipei de căutare-salvare va organiza căutarea victimelor, comunicând:
caracteristicile de ansamblu ale zonei de risc;
evaluarea sumară a urmărilor dezastrului;
punctul de lucru/sectorul de intervenție repartizat echipei; tipul și numărul clădirilor afectate;
posibilitatea de acces în clădirile avariate;
obiectivele și prioritățile căutării;
metodele de căutare care vor fi folosite;
locurile în care este posibil să existe supraviețuitori;
avariile la sistemele de utilități publice și posibilitățile de întrerupere a acestora;
identificarea și evaluarea sumară a riscurilor din zonă; măsurile de siguranță și securitate;
schema sectorului de intervenție.
În primă fază localizarea victimelor potențiale este de a aduna date suplimentare față de cele obținute după recunoaștere privind structura sau aria afectată. Informațiile detaliate despre structura avariată vor furniza date importante despre locurile în care pot fi victime. Pentru stabilirea aproximativă a numărului de victime ce pot fi surprinse sub dărâmături, sunt importante următoarele informații: destinația clădirii, numărul de persoane care se află în mod uzual în aceasta, ora producerii dezastrului.
În cazul evenimentelor complexe, căutarea presupune în primul rând depistarea locurilor unde se pot afla victime, acțiune care se poate realiza, în funcție de dotare, prin:
ascultarea și observarea cu atenție a zonei de lucru pentru a depista orice zgomote care poate provenii de la victime;
folosirea unor aparate de detectare, recepționare și amplificarea sunetelor;
componenta de căutare canină.
Căutarea se poate efectua cu personal uman (căutare fizică sau tradițională), utilizând câini de căutare sau cu mijloace tehnice. Cel mai indicat este să se folosească toate metodele menționate. Este obligatoriu ca persoanele care execută căutarea în subsoluri sau puțuri/canale tehnologice inundate cu fum, să fie echipate cu mijloace de iluminat, aparate de respirat cu aer comprimat și asigurate cu cordițe de salvare, având stabilite în prealabil semne și semnale de avertizare și comunicare.
Pe timpul căutării se stabilesc următoarele:
prezența oamenilor în pericol, căile și metodele de salvare a acestora;
dispunerea încăperilor din subsol, a puțurilor/canalelor tehnologice și destinația lor;
diametrul puțului/gropii, natura acestuia (piatră, tub etc.), adâncimea, dacă există sau nu apă;
existența diferitelor instalații, urmărindu-se porțiunile traversate de către diverse canale, conducte etc.;
prezența fumului și gazelor toxice;
prezența și starea instalațiilor de utilități (electricitate, apă, gaze);
identificarea modalităților de acces în zonă și de acțiune pentru salvarea persoanelor;
posibilitatea folosirii scărilor de acces pentru operațiunile de salvare;
posibilitatea utilizării mijloacelor de evacuare a fumului și gazelor toxice;
necesitatea demolării sau demontării unor elemente de construcție sau executării de deschideri prin acestea, pentru operațiunile de salvare;
măsuri de protecție pentru servanți împotriva fumului, gazelor toxice și a prăbușirilor pe timpul acțiunii de intervenție.
După găsirea victimei, este recomandat ca un salvator să rămână lângă ea, executând următoarele:
asigură victimei apă sau condiții de a putea respira;
acordă primul ajutor;
comunică cu victima pentru a o menține lucidă și a o încuraja;
culege informații de la victimă privind existența altor persoane în apropiere, locația acesteia înaintea producerii dezastrului etc.
Tehnicile de căutare folosite sunt:
căutarea tradițională sau nemijlocită;
căutarea canină;
căutarea cu mijloace tehnice de detecție.
Căutarea tradițională sau nemijlocită
Căutarea tradițională (fig.II.3) executată în situația când clădirea este prăbușită complet, căutarea inițială se execută la suprafață, fiind realizată de o componentă formată din minim 3 persoane, aceștia acționând după cum urmează:
se deplasează în linie de-a lungul zonei, păstrând o distanță de maximum 6 metri și menținând în permanență contactul vizual între salvatori;
execută chemarea vocală „Este cineva aici?”;
sunt atenți să audă cererile de ajutor sau alte sunete produse de victime;
culeg informații de la supraviețuitori privind eventuale victime blocate sub dărâmături și poziția probabilă a acestora;
marchează aria căutării.
Se execută pe baza unei scheme de cercetare prin chemare vocală. Salvatorii se deplasează în triunghi într-o zonă dată și vor marca ariile de căutare.
Deplasarea se va executa cu mare atenție, pentru a se evita accidentarea salvatorului sau a victimelor aflate dedesubt. Se va păși doar pe locuri stabile, care nu sunt afectate de greutatea salvatorului.
În situația când clădirea este prăbușită parțial, se va executa o schemă în vederea sistematizării căutării, astfel: căutarea se va executa inițial prin realizarea unui tur împrejurul clădirii, iar ulterior, se sectorizează clădirea orizontal și vertical.
Fig. II.3 Căutarea tradițională
Căutarea canină
Căutarea cu ajutorul câinilor (fig.II.4), executată de module specializate formate, de regulă, din trei oameni, dintre care unul este șef și doi, trei câini. Modulul poate acționa separat sau împreună cu modulul de căutare fizică tradițională, îndeplinind și sarcini specifice acestuia.
Instructorul câinelui antrenat corespunzător pentru astfel de acțiuni are în vedere următoarele:
stabilirea ariei de căutare, împreună cu șeful echipei;
împărțirea în arii mai mici, care pot fi cercetate sistematic, evitându-se aglomerarea;
stabilirea și respectarea regimului și programului de lucru al câinelui (căutarea se poate face cu câinele liber sau în lesă);
dirijarea câinilor spre locuri unde sunt posibili curenți de aer (goluri, guri de ventilare, fisuri în clădiri, guri de canalizare, etc);
repetarea căutării de către alt câine, cu aprobarea șefului echipei, dacă se constată erori de localizare.
Durata căutării canine trebuie să țină cont de experiența și de modul în care au fost antrenați câinii de căutare. Singurul care poate stabili regimul de lucru al câinelui este instructorul care-l antrenează și care participă activ la operațiunile de căutare. Câinii trebuie evaluați permanent din punct de vedere fizic, al hidratării și expunerii la diferite pericole.
Cercetarea se face, de regulă, cu câinele lăsat liber, prin excepție, lesa se poate folosi pentru porțiunile de teren unde există pericolul de prăbușire a unor elemente de construcții avariate, al electrocutării sau al inhalării de substanțe volatile periculoase. Când un câine semnalează prezența unei persoane sub dărâmături, după marcarea locului respectiv, conductorul raportează despre aceasta șefului echipei. În acțiunile de intervenție, cuplul chino-tehnic poate acționa grupat sau separat,ca întărire, pentru alte structuri specializate în acțiuni de căutare-salvare. După ce un câine a fost introdus în zonă și a sesizat prezența unei persoane sub dărâmături, este recomandat să fie introdus un al doilea câine pentru confirmare, în acest fel putându-se evita un consum inutil de forțe, mijloace și timp. Indiferent de problemă, cel care răspunde de soluționarea acesteia este conducătorul[4].
Fig. II.4 Căutare canină
Căutarea cu mijloace tehnice de detecție
Căutarea cu mijloace tehnice de detecție (fig.II.5), presupune o localizare prealabilă și chiar aproximativă a posibilelor victime. Aceasta se desfășoară de către module constituite pe tipuri de aparate, compuse în principiu din patru persoane (un șef și trei echipieri cu aparate). Organizarea căutării cu mijloace tehnice de detecție pornește de la premisa că fiecare aparat de captare a vibrațiilor emise de victime acoperă o rază de aproximativ douăzeci de metri.
Etapele sunt:
stabilirea listelor nominale ale victimelor prezumtive;
stabilirea poziției prezumtive a victimelor probabile;
căutarea primară a locului dezastrului cu module de căutare canină;
căutarea locului dezastrului cu module având în dotare mijloace tehnice de ascultare.
În timpul căutării șeful de modul va avea grijă să nu depășească fâșiile de intervenție și să evite repetarea căutării în zonele prin care s-a trecut deja.
Interpretarea răspunsurilor primite (a sunetelor) prin intermediul aparaturii se face astfel:
fără sunet (valoarea 0) – se semnalizează restului echipei făcând un zero cu degetul mare și arătătorul de la mâna dreaptă;
sunet slab (valoarea 1) – se semnalizează restului echipei arătând degetul mare de la mâna dreaptă, restul degetelor fiind strânse;
sunet mediu (valoarea 2) – se semnalizează restului echipei arătând arătătorul și mijlociul de la mâna dreaptă, restul degetelor fiind strânse;
sunet puternic (valoarea 3) – se semnalizează restului echipei arătând arătătorul, mijlociul și degetul mic de la mâna dreaptă, restul degetelor fiind strânse.
Principalele tipuri de detectoare utilizate sunt cele acustice, cu cameră video și termice.
Fig. II.5 Căutarea cu mijloace de detecție
Salvarea
Operațiunea de salvare reprezintă totalitatea activităților desfășurate în vederea scoaterii victimelor de sub acțiunea factorilor de risc (fig.II.6).
Salvarea presupune următoarele scopuri:
crearea unui mediu sigur pentru salvare. Cest lucru se realizează prin înlăturarea din calea salvatorilor a obiectelor ce pot cădea, folosirea de instrumente pentru mișcarea diverselor obiecte căzute, sprijinirea pereților și înlăturarea molozului;
triajul și stabilizarea victimelor;
evacuarea victimelor.
Acțiunile de salvare trebuie să se execute cât mai rapid după producerea situației de urgență, deoarece, din experiență rezultă că majoritatea victimelor sunt salvate în primele ore după eveniment. Cu cât trece mai mult timp, șansele de găsire a victimelor în viață scad. Persoanele blocate sub dărâmături reușesc să supraviețuiască datorită faptului că o grindă, o porțiune de planșeu sau o altă parte a construcției se prăbușesc în așa fel încât protejează victimele de greutatea principalelor dărâmături. Acțiunile de salvare continuă cu acordarea asistenței medicale de urgență.
După descoperirea unei victime aflate sub dărâmături, componenta de căutare îl va anunța pe șeful echipei de căutare-salvare, care se va deplasa la locul respectiv pentru a efectua evaluarea situației. În baza informațiilor avute, șeful echipei de căutare salvare organizează activitatea de salvare a victimei, transmițând componentei de salvare următoarele informații:
locul exact unde se află victima gradul de stabilitate al structurii;
modul de acces spre locul unde se va executa salvarea; necesitatea sprijinirii structurii și echipamentele, accesoriile și materialele care se vor folosi la sprijinire;
starea victimei;
modalitatea pătrunderii la victimă pentru scoaterea acesteia;
pericole care pot amenința salvatorii;
alte informații necesare bunei desfășurări a activității de salvare.
Intervenția se organizează astfel încât degajarea dărâmăturilor să se facă simultan din mai multe puncte, prin executarea unor treceri și apoi prin continuarea degajării părților laterale sau începerea acțiunii din marginea dărâmăturilor către centru pe un front larg.
Pe baza datelor și informațiilor, activitatea de salvare presupune, în funcție de situație, următoarele:
identificarea materialelor necesare și executarea lucrărilor de consolidare, asigurare și sprijinire temporară a structurilor avariate;
îndepărtarea molozului și a altor obstrucții/elemente de construcție pentru scoaterea victimelor;
crearea de canale pentru accesul salvatorilor către victime;
pătrunderea, în siguranță, la locul intervenției;
asigurarea unui climat minimal de supraviețuire prin administrarea, după caz, de la distanță, de oxigen, lichide, aer cald, medicație sau orice alte materiale necesare protecției victimei până la realizarea accesului de către echipa de salvatori;
stabilirea contactului cu victima și/sau identificarea acesteia;
evaluarea stării fizice și psihice a victimei;
realizarea măsurilor de imobilizare/ancorare a victimei potrivit specificului acțiunii;
acordarea primului ajutor la locul accidentului;
scoaterea victimelor din mediul în care au fost surprinse prin proceduri și tehnici specifice;
ieșirea salvatorului din mediul ostil vieții;
evacuarea victimelor din zona de intervenție.
În cadrul operațiunilor de salvare, următoarele etape sunt deosebit de importante:
imobilizarea victimei (folosind gulerul cervical, dispozitivul de extracție tip KED, targa de salvare);
descarcerarea victimelor;
acordarea primului ajutor;
ridicarea victimei;
transportul victimei, prin una dintre următoarele metode: de către un salvator, cu chinga;
de către doi salvatori (metoda Georgia Street);
cu pătura;
cu scaunul format de către doi salvatori;
cu folosirea tărgilor improvizate sau a celor din dotare;
prin târârea victimei.
În timpul aplicării operațiunilor de salvare trebuie sa se țină seamă de securitatea salvatorului luându-se în considerare următoarele:
evaluarea zonei/obiectivului (stabilitatea construcției, pericole existente, utilități, măsuri de siguranță care se impun);
analizarea golurilor și spațiilor accesibile, îndepărtarea molozului și altor elemente care obstrucționează accesul spre victimă, după localizarea acestora;
executarea lucrărilor de consolidare, asigurare și sprijinire temporară a structurilor cu pericol de prăbușire;
alte lucrări care se impun pentru deblocarea victimelor.
Fig. II.6 Salvarea victimelor
Influența psihologică a operațiunilor de salvare
Orice situație care necesită efectuarea unor operațiuni de salvare implică, prin definiție, prezența elementelor periculoase sau potențial periculoase.
Oamenii au tendința de a acționa diferit în fața pericolului. Cele mai des întâlnite reacții sunt cele de neliniște și teamă, aceste trăiri fiind poate dintre cele mai puternice (fig.II.7). De remarcat este faptul că, nu doar victima se află în fața pericolului, ci și salvatorul, care trebuie să între în prim-planul situației, confruntându-se cu același pericol în scopul său de a salva.
Chiar dacă un anumit pericol, considerat principal, a trecut, de cele mai multe ori există și alte pericole prezente la locul producerii unui eveniment de amploare, care trebuie, de asemenea, luate în considerare.
Diferența principală între victimă și salvator este aceea că, salvatorul este singurul în măsură să facă față situației și să o gestioneze corespunzător, deoarece acesta posedă cunoștințele necesare salvării, fiind ajutat și de resursele avute la dispoziție, necesare minimizării riscului.
Este un lucru absolut normal ca o persoană să simtă neliniște și frică în fața unui pericol. Aceste reacții sunt parte comună, atât pentru victimă, cât și pentru salvator. Pe durata unei situații de salvare există foarte multe răspunsuri emoționale care se pot manifesta: milă, dezgust, mândrie, dispreț, îngrijorare etc. Aceste răspunsuri ale psihicului uman sunt adesea exagerate din cauza presiunii mari cauzate de urgența respectivă, scăzând astfel eficiența operațiunilor de salvare.
Salvatorul trebuie să fie conștient de nevoile psihologice ale victimei, nu doar de cele ale sale și să fie pregătit să răspundă acestor nevoi.
Cele mai frecvente tulburări de stres posttraumatic se manifestă prin[4]:
imagini vizuale ale întâmplării (halucinații);
dificultatea de a adormi, somn întrerupt, coșmaruri; repetarea în vis a celor văzute;
evitarea activităților ce amintesc de cele petrecute;
reducerea însemnată a interesului de natură profesională;
autoexcludere din colectiv (izolare față de alții);
sentimentul că viitorul este scurt;
reacții de spaimă la zgomote puternice;
probleme de concentrare.
Fig. II.7 Impact psihologic
Triajul victimelor
Termenul de triaj derivat din franțuzescul „trier”, înseamnă a sorta și este folosit pentru a defini împărțirea victimelor într-o varietate de categorii medicale.
Victimele sunt sortate, în funcție de nevoia imediată de tratament, sau de posibilitatea amânării acestuia (fig.II.8). Experiența militară, a arătat că triajul, reprezintă o strategie eficientă în situațiile în care salvatorii sunt depășiți, resursele sunt puține și timpul este foarte scurt.
În caz de dezastre, este afectată în principal populația, de aceea persoanele care vor fi însărcinate să efectueze triajul, trebuie să aibă în vedere grupele de vârstă care au vulnerabilitatea cea mai mare la acțiunea factorilor agresivi ai dezastrelor naturale și a celor produse de om.
Multe victime pot avea afecțiuni preexistente dezastrului, care pot agrava tabloul morbidității de dezastru, lipsa resurselor și materialelor medicale, determinând o înăsprire a sarcinilor triajului.
De aceasta triajul medical în situațiile de urgență, trebuie să fie un proces dinamic, desfășurat la mai multe niveluri, în așa fel ca victimele ale căror răniri sunt cele mai grave dar cu șanse de supraviețuire să fie rapid identificate și tratate în consecință.
În mod tradițional, sistemele de triaj, separă victimele în categorii, pentru a determina prioritatea pentru tratament și evacuare, folosind o varietate de culori, numere și simboluri, pentru desemnarea acestor categorii bazate pe gradul de rănire sau îmbolnăvire. Triajul necesită o bună cunoaștere a evaluării rănirilor, a determinanților fiziologici și anatomici, ca și existența echipamentului și a materialelor medicale.
Practica militara a arătat că, triajul la început, poate fi confuz și poate părea nepractic. Cu timpul însă a crescut sensibilitatea și specificitatea metodelor de triaj, iar prin cunoașterea manieri în care se prezintă rănirile specifice se poate îmbunătății substanțial procesul general.
Triajul nu este un proces perfect, având drept scop să asigure ce mai mare bine pentru cât mai mulți răniți, în situația când resursele și evacuarea sunt compromise, considerându-se că triajul de teren reușește să rezolve circa 70%.
De aceea devine necesară repetarea triajului la fiecare etapă a lanțului de ajutor medical. Metodele convenționale de triaj bazate pe experiență și simplicitate, par a fi cele mai utile, deoarece folosirea metodelor mai sofisticate, ca și a diverselor scări ale rănirilor, nu au îmbunătățit sistemul de triaj folosit în caz de dezastre.
Triajul va trebui să delimiteze de la folosirea resurselor de tratament. Evitarea deceselor necesită cunoștințe aprofundate asupra existenței resurselor și a sistemului medical de urgență.
Este de subliniat că victimele unui dezastru trebuie reevaluate continuu și categoriile de triaj vor trebui continuu actualizate, întrucât literatura de profil arată că triajul de la locul accidentului nu este de cele mai multe ori corespunzător. Triajul se va efectua, cât mai repede, după ce o victimă este găsită și salvată[4].
Fig. II.8 Trierea victimelor
INSTITUȚII, ORGANIZAȚII ȘI FORȚE DE INTERVENȚIE IMPLICATE ÎN MANAGEMENTUL INTERVENȚIEI
Evenimente majore de un anumit tip sau altul se produc în mod repetat. Ele pot fi neașteptate și cu efecte dramatice, cauzând o mulțime de pagube materiale, răniți și/sau morți. Nici un eveniment nu seamănă cu altul, de aceea sunt o mulțime de probleme variate pentru cei care încearcă să controleze asemenea evenimente. Ele pot fi împărțite, conform Legii nr. 124 astfel:
– fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică ;
– evenimente cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător, provocate de accidente.
Indiferent de tipul de dezastru, cetățenii, indiferent de poziția sau starea socială, trebuie să fie pregătiți și să se pregătească permanent, în vederea limitării și înlăturării urmărilor produse de dezastre. Pentru a se realiza acest lucru, societatea trebuie să investească în pregătirea și asigurarea cu mijloace materiale pentru intervenție. Altfel spus, managementul la dezastre este și o problemă economică.
La intervenția în cazul unui dezastru pot fi implicate o multitudine de autorități, instituții, servicii, organizații, precum:
autoritățile administrației centrale și locale;
inspectoratele județene pentru situații de urgență;
ambulanța;
subunități de intervenție specializate de pompieri, protecție civilă și mixte;
formațiuni sanitar-voluntare de Cruce Roșie;
spitalele;
poliția;
jandarmeria;
armata;
procuratura;
organizații nonguvernamentale: Salvamont, reprezentanții religiilor și cultelor;
formațiuni specializate ale ROMTELECOM, POȘTEI ROMÂNE, Societății ELECTRICA, etc.
voluntari.
În continuare, vom prezenta rolul și atribuțiunile instituțiilor implicate, în cazul unui seism major.
Administrația publică locală
Prefectul:
este președintele Comitetului Județean pentru Situații de Urgență;
aprobă planul pentru intervenție la dezastre elaborat de secretariatul tehnic și de Inspectoratul Județean pentru Situații de Urgență;
ia hotărârea pentru intervenție, pe baza propunerilor făcute de membrii comitetului și conduce acțiunile de înlăturare a urmărilor provocate de dezastru.
Comitetul județean pentru Situații de Urgență:
organizează și conduce activitățile de apărare împotriva dezastrelor;
elaborează planul de intervenție la dezastre și îl supune spre aprobare comitetelor centrale specializate pe tipuri de dezastre și aprobă planurile comitetelor municipale, orășenești, comunale;
coordonează pregătirea formațiunilor de protecție civilă în domeniul de apărare împotriva dezastrelor privind prevenirea, protecția și intervenția în caz de dezastre;
organizează culegerea de informații și fluxul informațional-decizional;
analizează informațiile primare despre producerea unui dezastru;
pune în aplicare măsurile prevăzute în Planul de intervenție la dezastre;
informează Comitetul Guvernamental de Apărare împotriva Dezastrelor despre situația produsă, măsurile întreprinse și nevoile de sprijin;
conduce nemijlocit acțiunile de limitare și înlăturare a urmărilor seismului;
hotărăște constituirea unui grup operativ din membrii comitetului și alți specialiști, care se deplasează în zona accidentului, pentru conducerea nemijlocită a acțiunilor de intervenție;
asigură informarea populației, prin mas-media, despre producerea dezastrului și acțiunile întreprinse pentru înlăturarea urmărilor.
Inspectoratul județean pentru Situații de Urgență
Atribuțiile ISU sunt:
urmărește realizarea unui sistem unitar de supraveghere, avertizare, cercetare și înlăturare a urmărilor dezastrului și impactul asupra condițiilor de mediu;
participă la aplicarea Planului de intervenție la dezastre;
actualizează și adaptează la condițiile concrete, împreună cu secretariatul tehnic pe baza Planului județean de protecție și intervenție în caz de dezastre, graficul activităților;
coordonează acțiunile de intervenție;
informează Inspectoratul General pentru Situații de Urgență despre producerea dezastrului și solicită sprijin, la nevoie.
Serviciile publice comunitare profesioniste și voluntare pentru situații de urgență
Responsabilitatea principală a acestora este de a salva viețile omenești și de a limita incendiile produse în urma unui seism major. În perioada critică, imediat după producerea evenimentului, ei pot fi primii salvatori sosiți la locul manifestării dezastrului. De aceea, pregătirea acestora pentru acordarea primului ajutor medical este esențială, alături de pregătirea specifică.
Operațiunile de căutare – salvare vor fi executate, de regulă, de pompieri și de persoanele de salvare.
Până la sosirea celorlalte autorități, comandantul pompierilor este și comandant la locul sinistrului.
Subunități de intervenție specializate de protecție civilă se vor stabili în funcție de urmările dezastrului, de către Comitetul Județean pentru Situații de Urgență.
Pot participa:
– grupa de cercetare;
– detașament de deblocare – salvare;
– detașament sanitar;
– detașament logistic;
– detașament transport – persoane;
– grupa energetică;
– grupa drumuri – poduri
– și altele.
Serviciile medicale de urgență
Au rolul de a asigura triajul, primul ajutor și asistența medicală pentru:
salvarea a cât mai multor vieți prin localizarea și stabilizarea răniților grav;
transportul cazurilor grave la cel mai apropiat spital;
acordarea primului ajutor răniților mai puțin grav.
Triajul implică diagnosticarea rapidă (pentru a acoperi un număr mare de răniți), precisă (pentru că revenirea asupra unui diagnostic necesită un timp suplimentar) și completă (expertizarea amănunțită a victimei pentru a preveni eventualele complicații). Din considerente medicale, se impune ca diagnosticul să fie pus de un medic.
Acesta se execută în condiții grele și stres, dar în timp util. Nu există noțiunea de „aproape mort”, ci numai de mort sau viu. Pentru o mai bună clasificare a urgențelor se folosesc următoarele culori:
– negru, cadavrele care se izolează și se identifică;
– roșu, definește urgențele absolute, imediat amenințătoare de viață în care intervenția prin manevre de resuscitare cardio-respiratorie pot determina trecerea la altă culoare;
– galben, definește urgențele medicale ce pot fi amânate după un minimum de îngrijiri medicale ce se pot acorda la fața locului;
– verde, definește totalitatea răniților foarte ușor.
Triajul se desfășoară într-o zonă situată în afara locului unde sunt dărâmături și contra vântului pentru a evita expunerea la foc și fum sau alte pericole.
Primul ajutor cuprinde totalitatea acțiunilor absolut necesare păstrării vieții rănitului. Prioritățile activității medicale sunt: asigurarea căilor respiratorii libere și eventual respirație asistată; circulația sângelui și eventual masajul cardiac extern; oprirea eventualelor hemoragii și evaluarea nivelului de cunoștință. După verificarea acestor puncte se trece ta tratarea leziunilor de ordinul al doilea: șoc, fracturi, arsuri, intoxicații acute. Urmează transportarea acestora la unitățile spitalicești.
Transportul se adresează categoriilor de roșu și galben. În funcție de numărul răniților, distribuția se va face după priorități, iar absorbția putând fi făcută de mai multe spitale.
Trebuie desemnat un medic coordonator pentru a-și asuma controlul operațiunilor medicale de urgență și coordonarea cu celelalte forțe. Pentru a putea fi ușor recunoscut, ar trebui ca acesta să poarte o vestă albă, pe care să fie înscris în față și în spate „medic coordonator”.
Obiectivele medicinii legale în dezastre naturale constau în identificarea victimelor și furnizarea unor date importante organelor de anchetă și de expertiză tehnică asupra condițiilor prăbușirii construcțiilor.
Această activitate se desfășoară de către medicii legiști, antropologi medico-legali, personal ajutător, ofițeri specialiști în criminalistică, procurori.
La locul dezastrului, echipe specializate recoltează în paralel cu resturile umane și obiectele personale.
Poliția
Principalul rol al poliției este de a conserva probele și de a menține ordinea la locul dezastrului.
În acest sens are următoarele atribuțiuni:
asigură măsurile specifice pentru coordonarea circulației rutiere și pietonilor;
urmărește modul de desfășurare a operațiunilor de salvare, organizează și participă la paza locului accidentului;
asigură conservarea probelor, în vederea anchetelor administrative și penale;
previne alte distrugeri, furturile sau alte acte ilicite;
participă la acțiuni specifice pentru identificarea victimelor, sinistraților;
participă la realizarea altor măsuri hotărâte de Comitetul județean pentru situații de urgență transmise prin Inspectoratul județean pentru situații de urgență sau de eșaloanele lor superioare. Pentru a fi ușor identificat, comandantul poliției ar trebui să poarte o vestă de culoare albastră pe care să fie înscris în față și în spate „Șef poliție”.
Unitățile de jandarmi
Unitățile de jandarmi au rolul ca împreună cu serviciile specializate de pompieri, protecție civilă și de poliție să participe la limitarea și înlăturarea efectelor produse de dezastru. Atribuțiuni:
asigură paza locului accidentului;
participă împreună cu organele de poliție la menținerea ordinii în zona calamitată ;
constituie, la ordin, detașamente de forte și mijloace, participând, în cadrul cooperării, la acțiuni de intervenție pentru salvarea persoanelor și înlăturarea urmărilor seismului.
Măsuri de prevenire și de intervenție
Măsuri pre-dezastru
Măsurile pre-dezastrului sunt următoarele:
întocmirea unui plan de intervenție;
stabilirea resurselor umane și mijloacelor materiale necesare în caz de seism;
instruirea și pregătirea forțelor de intervenție;
realizarea conducerii.
Măsuri post-dezastru
Comitetul Județean pentru Situații de Urgență:
activarea acesteia;
culegerea datelor și informațiilor despre urmările seismului;
analiza situației create;
elaborarea Deciziei pentru intervenție;
coordonarea acțiunilor;
organizarea cooperării;
asigurarea acțiunilor de intervenție.
Acțiunile de intervenție constau în:
cercetare – căutare;
deblocarea – salvarea supraviețuitorilor;
stingerea incendiilor;
prim ajutor și ajutor medical de urgență;
transportul răniților și spitalizarea acestora;
evacuarea supraviețuitorilor și cazarea acestora;
evacuarea morților;
refacerea avariilor.
Acțiuni ulterioare:
asigurarea pazei și ordinii în zona de manifestare a seismului;
menținerea restricțiilor de circulație;
asigurarea supraviețuitorilor celor necesare: hrană, îmbrăcăminte, telefoane;
întocmirea listelor cu supraviețuitorii și cu cei morți;
anunțarea familiilor acestora;
strângerea morților într-un anume loc pentru ridicarea de cei apropiați;
continuarea refacerilor avariilor;
curățirea locului.
Măsuri de protecție și intervenție:
înștiințarea și alarmarea suplimentară populației – în cazul apariției, după cutremur a pericolului unui accident (chimic, nuclear sau biologic) sau unei inundații;
introducerea măsurilor de pază și ordine în zona calamitată – restricții de circulație și acces în zona dezastrului, combaterea și împiedicarea apariției panicii;
asigurarea condițiilor de trai pentru sinistrați – organizarea evacuării persoanelor sinistrate (dacă este cazul), organizarea cazării, asigurarea cu apă și alimente a acestora;
organizarea acțiunilor de intervenție pentru înlăturarea urmărilor produse de cutremur – desfășurarea activităților de intervenție pentru restabilirea climatului social;
organizarea și executarea cercetării de specialitate – în scopul de a stabili volumul pierderilor și distrugerilor, existența și locul supraviețuitorilor de sub dărâmături, zonele cu pericol de inundații sau incendii;
organizarea și asigurarea intervenției pentru salvarea populației, animalelor și bunurilor materiale – desfășurarea acțiunilor de deblocare și salvare a supraviețuitorilor de sub dărâmături, împiedicarea extinderii distrugerilor, înlăturarea avariilor;
asigurarea măsurilor de prim ajutor a victimelor și asistenței medicale în zona calamitată – aplicarea măsurilor privind evitarea apariției unei epidemii (urmărirea și realizarea condițiilor de igienă colectivă, introducerea unor restricții de consum); îndeplinirea activităților de asigurare medicală și a ajutorului psihologic;
organizarea scoaterii de sub dărâmături a cadavrelor și înhumarea lor – în scopul de a împiedica producerea unor epidemii;
instruirea populației asupra modului de realizare a măsurilor de protecție și de respectare a regulilor de comportare în caz de seism.
Ministerul Afacerilor Interne, alături de celelalte autorități publice centrale, urmărește perfecționarea măsurilor de prevenire, protecție și intervenție operativă și acționează permanent pentru pregătirea personalului în vederea participării la acțiunile de limitare și înlăturare a efectelor distructive ale seismelor.
Ministerul Afacerilor Interne, pe linia protecției civile, constituie o structură de bază și activă în realizarea măsurilor de protecție a populației în situații de urgență civilă, participând la acțiunile de salvare a vieții oamenilor și animalelor, de limitare și înlăturare a efectelor negative produse de un seism.
Misiunile ce revin structurilor subordonate Ministerului Afacerilor Interne acoperă întreaga gamă a măsurilor de protecție și intervenție:
acțiuni specifice în cadrul înștiințării și alarmării în situații de urgență civilă;
acțiuni de salvare și prim-ajutor;
asistență specializată;
asigurare și intervenție nemijlocită pentru limitarea și lichidarea efectelor distructive.
Misiunile de protecție și intervenție se organizează independent sau în cooperare cu structuri specializate ale Ministerului Apărării Naționale, cu autoritățile publice centrale sau locale și cu alte instituții și organisme cu atribuții în domeniu.
Activitățile Ministerului Afacerilor Interne, în cadrul acțiunilor de protecție civilă, prezintă unele particularități, dintre care amintim:
marile unități și unitățile de poliție, jandarmi, pompieri și de poliție de frontieră sunt organizate pe principiul teritorial, dispun de centre operaționale asigurate cu serviciu operativ permanent și cu mijloacele tehnice necesare recepționării anunțurilor și culegerii datelor și informațiilor despre producerea unor dezastre;
pregătirea efectivelor pentru îndeplinirea misiunilor stabilite în competență se realizează permanent, în cooperare cu celelalte structuri de intervenție pentru situații de urgență civilă, prin exerciții și aplicații comune;
la nivelul fiecărei unități, imediat după producerea unui dezastru, sunt activate puncte de comandă (celule de criză) care acționează pentru culegerea operativă a datelor despre efectele și evoluția fenomenului, analiza situației create, coordonarea acțiunilor efectivelor și mijloacelor proprii pentru limitarea și înlăturarea urmărilor dezastrului.
Misiunile sunt determinate de particularitățile organizatorice ale structurilor, dotarea cu tehnică și mijloace, precum și de gradul de operativitate în acțiunile de răspuns și sunt stabilite pe categorii de unități.
Elemente de dispozitiv
Șeful acțiunilor de intervenție
Datorită faptului că la acțiunile de intervenție participă multe forțe, fiecare cu procedee de intervenție specifice, este necesar ca toate activitățile să fie coordonate. Astfel, șeful la locul evenimentului trebuie să fie managerul tuturor activităților și coordonatorul tuturor.
El trebuie, în timpul cel mai scurt, să asigure controlul la locul de manifestare a locului dezastrului și să folosească cât mai bine resursele umane și materiale.
Datorită numeroaselor responsabilități, multe din ele trebuie delegate dar menținerea legăturii cu acele servicii sau forțe trebuie să fie pe lista sa de priorități.
De regulă managerul (comandantul la locul dezastrului) este bine să fie Șeful Inspectoratului pentru Situații de Urgență sau unul dintre ofițerii din inspectorat.
Centrul de urgență
Pentru eficientizarea activității forțelor de intervenție este necesar un centru de urgență. Acesta poate avea trei birouri:
biroul pentru investigații;
biroul operațional;
biroul relații cu publicul.
Biroul pentru investigații – se va ocupa cu ancheta penală și administrativă. Trebuie să aibă asigurate condiții pentru intervievarea martorilor și a răniților mai puțin grav, precum și legăturile telefonice necesare.
Biroul operațional – este principalul post de comandă fix pentru șeful operațiunilor și necesită, de asemenea, facilități administrative și de comunicații. Principala responsabilitate este de a răspunde cererilor pentru folosință la intervenție.
Acest birou trebuie să controleze activitatea punctelor din afara zonei calamitate (Centrul de recepție al supraviețuitorilor, morga temporară etc.).
O responsabilitate secundară este de a veni în întâmpinarea cererilor de revitalizare a forțelor (hrană, îmbrăcăminte, facilități de spălare etc.).
Acest birou va avea și responsabilitatea organizării sistemului de comunicații și stabilirea clară a liniilor de comandă și control, astfel încât toți cei implicați să cunoască ce frecvențe și telefoane trebuie folosite.
Biroul relații cu publicul – este biroul care va încerca să răspundă tuturor telefoanelor rudelor sau prietenilor ce vor întreba de cei mai apropiați.
Detaliile referitoare la cazurile spitalizate și supraviețuitorii cazați la Centrul de Recepție trebuie să fie cunoscute de acest birou pentru a putea răspunde întrebărilor.
Colectarea informațiilor este o acțiune complexă și necesită un sistem administrativ eficient. Pentru a răspunde publicului, este nevoie de o serie de numere de telefoane declarate și publicate prin intermediul mas-media, iar în cazul în care sunt implicați cetățeni străini, va fi nevoie și de interpreți.
Centrul de recepție al supraviețuitorilor
Este un loc dinainte stabilit și trebuie să dispună de o serie de facilități ca: oficiul medical, toalete, telefoane, hrană, articole de strictă necesitate.
Principala sarcină a centrului este de a primi supraviețuitorii unui dezastru urmând:
să-i identifice pentru biroul de relații cu publicul;
să le răspundă nevoitor lor imediate;
să facă aranjamentele pentru cazare și călătorie.
Morga temporară
Este un loc dinainte stabilit unde se strâng persoanele decedate. Morții trebuie să fie transportați de la locul dezastrului, și în primul rând vor fi duse cazurile care constituie obstacole pentru salvarea altor vieți sau când cadavrul este în pericol de a fi distrus de foc sau alte cauze.
Succesul identificării cadavrelor unui accident major, depinde în prima fază de conștiinciozitatea echipelor de salvare. Acțiunea lor la locul de manifestare a dezastrului va crește sau va micșora șansa identificării.
Puncte de întâlnire
Controlul vehiculelor aparținând serviciilor de urgență către locul accidentului necesită o atentă organizare pentru a putea fi direcționate într-o manieră cât mai eficientă.
Pentru realizarea acestui flux trebuie aleasă o zonă potrivită, iar localizarea acestora comunicată tuturor forțelor.
Nu toate vehiculele sosite la punctul de întâlnire vor trebui să ajungă la locul incidentului, de aceea pentru evitarea blocajelor trebuie să li se dea instrucțiuni conducătorilor auto ca după debarcarea ocupanților să parcheze într-un loc anume indicat.
Aceste puncte vor fi deservite de forțe ale poliției.
Puncte de așteptare
În cazul în care punctele de întâlnire devin neîncăpătoare se vor folosi și aceste puncte.
Operarea în aceste puncte va fi asemănătoare ca în cazul punctelor de întâlnire și va necesita prezența altor echipe de control trafic.
Punct de identificare a oficialităților
În cazul evenimentelor majore de multe ori este necesară desemnarea unui astfel de punct în afara zonei principale de activitate, care să identifice și să se ocupe de oficialitățile sosite.
Cercetarea zonei
Vor fi executate mai multe căutări amănunțite ale întregii zone pentru a fi localizate toate persoanele (vii sau moarte) ce nu sunt găsite la prima căutare.
După ce întreaga zonă a fost verificată, la final se va mai executa încă o cercetare pentru a exista convingerea că nu a fost neglijată nici o urmă. Se pot folosi câini special antrenați în detectarea persoanelor și alte tipuri detectoare. Bunurile care se pot recupera se vor tria într-un loc special desemnat, iar responsabilitatea pentru colectarea, identificarea și eventual, returnarea acestora este a poliției.
Centrul de relații cu presa
Peste tot în lume, eforturile presei de a obține povești ale tragediilor umane nu cunosc limite. Acceptând că ei au de făcut treaba lor, atunci anumite aranjamente trebuie făcute pentru această categorie.
Încă de la început se stabilește un grup pentru relații cu presa.
Pentru a se evita apariția unor știri senzaționale și neadevărate, se permite accesul organizat și culegerea de informații de la locul evenimentului.
Controlul mulțimii
Implicarea în operațiuni a unui număr mare de personal, nu numai că va îngreuna salvarea oamenilor, dar pot provoca și agravarea situației. În jurul locului incidentului, ar trebui puse bariere fizice sau cordon cu puncte clare de acces și ieșire.
Accesul în zonă va fi permis numai celor care au sarcini în operațiunile de căutare și salvare. V.I.P.-urile și mulți care consideră că au această calitate vor solicita accesul, dar acesta trebuie menținut la minimul posibil.
TEHNICI ȘI PROCEDURI MODERNE DE INTERVENȚIE A ECHIPELOR DE CĂUTARE-SALVARE
Tehnici și proceduri moderne de intervenție la incendii a echipelor de căutare-salvare
Căutarea-salvarea și autosalvarea din medii ostile vieții reprezintă un domeniu, în activitatea pompierilor militari, care necesită perfecționare. Se impune necesitatea căutării unor soluții ergonomice eficiente pentru realizarea unui echipament individual care să înglobeze atât elementele necesare orientării pentru a se evacua salvatorul cât și elementele necesare ce conferă siguranță în timpul deplasării în diferitele medii ostile.
În prezent deplasarea în spațiile inundate cu fum se face cu ajutorul unei cordițe. Pompierul era legat cu o cordiță și intra în încăpere trăgând după el cordița care se află la celălalt pompier, care rămâne afară. Pe o distanță mare, cât și la trecerea prin diferite spații înguste, aceasta se poate bloca, fie de diferite elemente ale construcției, fie sub acțiunea propriei greutăți.
Procedeul utilizării firului ghid
Lucrul în medii ostile vieții, în care vizibilitatea este extrem de redusă, presupune o pregătire anterioară temeinică din partea salvatorilor care execută misiuni de salvare.
În astfel de exerciții fiecare pompier trebuie să fie dotat cu: echipament individual de protecție, stație de emisie-recepție și fir ghid. Deplasarea se face în binom (fig.IV.1).
Binomul de intervenție este componenta formată din comandantul de echipaj și un servant sau din doi servanți, denumită în continuare binom, nominalizată la locul intervenției prin ordin al comandantului intervenției, al șefului sectorului de intervenție sau al comandantului de echipaj, în măsură să aplice tehnici de intervenție în condiții deosebite.
Pentru pătrundere și deplasare în interiorul încăperii, cel care este în fruntea binomului va stabili direcția de deplasare și va comunica celuilalt salvator dacă întâlnește obstacole și modul de evitare.
Cei doi salvatori vor fi asigurați între ei, primul salvator are mâinile libere având rolul de a verifica, cu ajutorul brațelor, prezența diferitelor elemente care se pot afla pe direcția de deplasare și care pot obstrucționa înaintarea. Palparea pereților se face cu partea exterioară a mâinii. În tot acest timp palma va fi orientată în jos, astfel evitându-se riscul atingerii unui cablu electric neizolat[3].
Cel de-al doilea salvator va desfășura firul ghid în timpul deplasării. În momentul în care se epuizează lungimea firului ghid, salvatorii vor schimba pozițiile între ei. Firul ghid va fi desfășurat din săculețul celuilalt.
Fig. IV.1 Pregătirea utilizării firului ghid
În situația în care unul dintre cei doi observă că nivelul din butelie devine critic, vor abandona săculețul cu fir ghid și se vor întoarce pe traseul pe care au venit, urmând ca să intre o altă echipă pe traseul lor și să continue de unde au lăsat aceștia săculețul.
Șeful sectorului de căutare-salvare va monitoriza nivelul de aer din buteliile celor aflați în interior, cerându-le, periodic, sa-i raporteze numărul de atmosfere indicate de manometru.
Firul ghid reprezintă elementul de bază al salvatorului care execută misiuni de căutare și salvare în medii ostile vieții. Acesta este destinat exclusiv pentru partea de căutare-salvare și nu prezintă o utilitate mare la stingere. Spre deosebire de cordiță, acesta are marele avantaj că nu se poate bloca la trecerea prin diferite spații înguste dintr-o încăpere.
La serviciile profesioniste din Franța și Anglia firul ghid are rol doar de ghidare a salvatorului când vizibilitatea este extrem de redusă. Acesta este confecționat dintr-o cordiță ce se strânge într-un sac care se amplasează pe aparatul de respirat al salvatorului. Din metru în metru, pe cordiță, sunt amplasate noduri care indică sensul de evacuare.
Dezavantajul acestui model de fir ghid rezidă în faptul că nu oferă niciun fel de protecție în cazul în care elementele, pe care se deplasează pompierul, cedează.
Varianta propusă are ca element principal nodul semicabestan dublu (fig.IV.2).
Fig. IV.2 Fixarea firului cu nodul semicabestan
Cordița, care se află în săculețul ce se leagă la centura de siguranță, este trecută prin inelul de la centură, după care se face un nod semicabestan cu autoblocare. La intrarea în încăpere, capătul liber al cordiței se leagă de un element de rezistență.
Concomitent, cu deplasarea mâinii prin nod, se eliberează cordița din săculeț.
În cazul în care elementul de susținere, pe care se deplasează pompierul cedează, nodul se blochează singur, salvându-i viața.
Pe firul ghid sunt atașate noduri, pe anumite distanțe pe fir, care reprezintă sensul de pătrundere sau evacuare din mediul ostil în care sa intervenit. Sunt realizate două noduri pe fir prin care se deosebește senul de acționare (fig.IV.3) și (fig.IV.4).
Fig. IV.3 Sensul de pătrundere în mediul ostil
Fig. IV.4 Sensul de evacuare din mediul ostil
Avantajele utilizării firului ghid pentru orientarea într-un mediu ostil vieții față de orientarea după furtunul de intervenție este acela că numărul de furtunuri folosite la intervenție poate fi mare fapt care bulversează salvatorul, în timp ce firul ghid este unic și prezintă sensurile de deplasare.
Tehnica deplasării în spații inundate cu fum și lipsite de vizibilitate
De foarte multe ori pompierii sunt nevoiți să pătrundă în spații închise pentru a evacua persoane surprinse de producerea unui eveniment: incendiu, explozie, prăbușirea clădirii sau a unei părți din aceasta.
În unele cazuri persoanele aflate la locul producerii evenimentului pot informa echipele de salvatori cu privire la structura organizatorică a clădirii și chiar a numărului de persoane care se găsesc în interior.
Dar există și situații când nu se pot obține astfel de informații fiind necesară constituirea unei echipe (sau a mai multor echipe) de căutare-salvare a persoanelor rămase captive în medii ostile vieții.
Pătrunderea în astfel de încăperi se face, în echipe de minim doi salvatori, adică în binom, echipați cu aparatul de respirat, legați între ei printr-o cordiță de asigurare, având la ei mijloace de comunicare necesare menținerii contactului cu șeful sectorului de căutare-salvare.
Pentru pătrundere și deplasare în interiorul încăperii, cel care este în fruntea binomului va stabili direcția de deplasare și va comunica celuilalt salvator dacă întâlnește obstacole și modul de evitare.
Deplasarea se va face, prin cele trei procedee (în picioare, în genunchi, târâș), pe lângă pereți cu verificarea permanentă a podelei, prin ușoare bătăi cu talpa piciorului.
După intrarea în încăpere se va verifica chiar în fața ușii rezistența pardoselii prin lovire cu piciorul. Greutatea corpului se va lăsa pe piciorul de sprijin din afară[3].
Fig. IV.5 Tehnica deplasării în picioare
Concomitent cu deplasarea, se va verifica, cu ajutorul brațelor, prezența diferitelor elemente care se pot afla pe direcția de deplasare și care pot obstrucționa înaintarea (fig.IV.5).Palparea pereților se face cu partea exterioară a mâinii. În tot acest timp palma va fi orientată în jos, astfel evitându-se riscul atingerii unui cablu electric neizolat.
Fig. IV.6 Tehnica deplasării târâș
Legătura între membrii echipei de căutare-salvare trebuie să fie continuă, atât fizică (prin atingere) cât și verbală. Este important ca cei doi să comunice pentru ușurarea deplasării cât și pentru înlăturarea sentimentelor legate de nesiguranță.
Șeful sectorului de căutare-salvare va monitoriza nivelul de aer din buteliile celor aflați în interior, cerându-le, periodic, sa-i raporteze numărul de atmosfere indicate de manometru.
Procedeul asigurării cu aer de la partener
Pentru gestionarea situațiilor în care unul din salvatori rămâne fără aer, este nevoie de stabilirea unui cod de semne și parcurgerea unor pași succesivi în rezolvarea acestor genuri de situații[3]:
atragerea atenției partenerului;
poziționare ;
regula mâinilor;
decuplare mască;
cuplare mască;
verificare etanșeitate circuit;
retragere din mediul ostil.
1. Atragerea atenției partenerului (fig.IV.7) – salvatorul 1, care rămâne fără aer, lovește în casca partenerului, moment în care acesta (salvator 2) se întoarce cu fața la partener.
Fig. IV.7 Atragerea atenției partenerului
2. Poziționare (fig.IV.8) – cei doi salvatori se amplasează față în față.
Fig. IV.8 Poziționare
3. Regula mâinilor (fig.IV.9) – cel care are nevoie de aer (salvator 1) duce mâna dreaptă la cupla de la șoldieră din partea stângă a celuilalt(salvator 2).
Fig. IV.9 Regula mâinilor
4. Decuplare mască (fig.IV.10) – salvatorul 2 decuplează furtunul de medie presiune de la salvatorul 1 (de pe umărul drept).
Fig. IV.10 Decuplare mască
5. Cuplare mască (fig.IV.11) – salvatorul 2 trece furtunul, care alimentează supapa la cerere, de la umărul drept al partenerului și-l racordează la furtunul de medie presiune auxiliar al lui, care se află la șoldieră.
Fig. IV.11 Cuplare mască
6. Verificare etanșeitate circuit (fig.IV.12) – cei doi salvatori efectuează câteva inspirații și expirații succesive fără ca salvatorul 2 să-și ia mâna de la șoldieră.
Fig. IV.12 Verificare etanșeitate circuit
7. Retragere din mediul ostil – cei doi salvatori se vor deplasa împreună spre calea de evacuare.
Tehnica de autosalvare pe scară
Siguranța salvatorului este vitală pentru îndeplinirea unei misiuni de orice natură. Salvatorul trebuie să cunoască tehnici de autosalvare rapide și eficiente.
Autosalvarea pe scară se face în scopul evacuării cât mai rapide în situația în care încăperea este cuprinsă de flăcări și viața salvatorului este pusă în pericol. Realizarea acestei tehnici ține foarte mult de încrederea pe care o are pompierul în sine (fig.IV.13).
Fig. IV.13 Autosalvarea pe scară
Manevra are un grad de dificultate foarte mare, iar pentru realizarea ei se solicită mult antrenament din salvatorului.
Tehnica utilizării tărgii WauK
Această tehnică a fost elaborată de către membrii consiliului WauK din Anglia. Tehnica este gândită pentru a ușura evacuarea victimelor din interiorul clădirii prin folosirea tărgii WauK. Targa WauK nu este una obișnuită, ea a fost concepută în așa fel încât sa permită transportul victimelor pe orizontală sau pe verticală fără să modifice starea de confort a acestora. Targa are prevăzută, față de una obișnuită, două roți la unul dintre capete și suport pentru fixarea picioarelor[8].
Ea este foarte utilă atunci când evacuare se realizează într-un lift de dimensiuni mici (fig.IV.14) sau pe scări cu un număr de fluxuri reduse (fig.IV.15), deci în general în spații mici.
Fig. IV.14 Targa WauK utilizată intr-un lift de dimensiuni reduse
Fig. IV.15 Targa WauK utilizată la evacuarea pe scări
Procedeul de salvare prin alunecare pe scară
Principiul pe care se bazează această tehnică este alunecarea tărgii pe o scară (fig.IV.16). Această metodă este limitată de lungimea maximă a scării extinse care poate ajunge până la două etaje. Victima este așezată pe targă, cu capul în sus, bine fixată și cu fața protejată, iar targa este în contact permanent cu scara fiind dirijată de către salvatori. Pentru executarea acestei tehnici este nevoie de minim cinci salvatori. Doi sunt poziționați la partea superioară și controlează targa cu ajutorul a doua cordițe de salvare, unul este amplasat pe scară pentru ca viteza de coborâre a scării sa fie lentă, iar ceilalți doi sunt poziționați la baza scării pentru a controla și prelua targa. Această metodă este ușor și rapid de efectuat, neimplicând riscuri mari care conferă siguranță salvatorilor și victimei[5].
Fig. IV.16 Procedeul de salvare prin alunecarea pe scară
Procedeul de salvare prin înclinarea scării
Principiul pe care se bazează această tehnică este înclinarea tărgii pe o scară (fig.IV.17). Această metodă este limitată de lungimea maximă a scării extinse care poate ajunge până la două etaje. Victima este așezată pe targă, bine fixată și cu fața protejată, iar targă este prinsă într-un capăt cu ajutorul unor curele de scara, aceasta fiind dirijată de către salvatori. Pentru executarea acestei tehnici este nevoie de minim cinci salvatori. Doi sunt poziționați la partea superioară și controlează targa cu ajutorul a doua cordițe de salvare, unul este amplasat pe sol pentru a le dirija manevrele celorlalți, iar ceilalți doi sunt poziționați la baza scării pentru a controla și prelua targa. Această metodă poate necesita un număr mai mare de salvatori în funcție de greutatea victimei și de condițiile în care se execută. Este o tehnică destul de riscantă care presupune un antrenament temeinic de către salvatori înainte de a fi realizată.
Fig. IV.17 Procedeul de salvare prin înclinarea scării
Procedeul de salvare folosind două scări
Această procedură constă în transportul unei victime pe targă utilizând două scări (fig.IV.18). Metoda este limitată de lungimea maximă a scării extinse care poate ajunge până la două etaje. Victima este așezată pe targă, bine fixată și cu fața protejată, iar targă este prinsă în ambele capete cu ajutorul unor curele de corzile care sunt dirijate de către salvatori. Pentru executarea acestei tehnici este nevoie de minim șase salvatori. Doi sunt poziționați la partea superioară și controlează targa cu ajutorul a doua corzi de salvare, doi sunt amplasați pe scară care țin și coboară targa cu victima, iar ceilalți doi sunt poziționați la baza scării, pe sol, pentru a controla și prelua targa. Această metodă poate necesita un număr mai mare de salvatori în funcție de greutatea victimei și de condițiile în care se execută[5].
Fig. IV.18 Procedeul de salvare folosind două scări
Procedura de comandă și control a aparatelor de respirat
Procedura de comandă și control este originară din Marea Britanie și prevede următoarele obiective:
asigură siguranța salvatorilor pentru utilizarea eficientă a aparatelor de respirat în timpul antrenamentului și a operațiunilor de intervenție;
răspunderea cerințelor pentru o gamă variata de situații de urgență;
de a monitoriza în permanență activitatea și resursele salvatorilor pe timpul intervenției.
După sosirea la locul intervenției, comandantul intervenției, după executarea recunoașterii stabilește locul de amplasare al punctului de control și monitorizare al pompierilor (fig.IV.19) care utilizează aparat de respirat și care intervin în zona de risc. Numește pompierul responsabil cu executarea activităților din acel punct de control și monitorizare. Aceste puncte sunt vitale pentru gestionarea eficientă a intervențiilor în care sunt utilizate aparate de respirat și controlul în condiții de siguranță a accesului la intrarea și ieșirea din zona de risc.
Fig. IV.19 Punctul de control și monitorizare
Locul de amplasare a punctului se bazează pe următoarele linii directoare:
dimensiunea zonei de risc;
locul de amplasare a punctelor de acces la zona de risc;
numărul de niveluri sau etaje implicate;
direcția vântului;
modul de manifestare al incendiului.
În cazul intervențiilor care necesită împărțirea zonei de risc în mai multe sectoare, fiecare dintre acestea trebuie să fie prevăzut cu câte un punct de control și monitorizare.
Modul de funcționare acestui sistem se bazează prin introducerea unui tichet într-un panou de control care contorizează timpul în care salvatori utilizează aparatele de respirat în zona de risc (fig.IV.20).
Fig. IV.20 Panou de control
Tichetul este din material plastic alungit cuprinzând următoarele informații pe o parte (fig.IV.21):
numele unității de pompieri;
numele subunității de pompieri;
numărul de identificare al aparatului de respirat;
numele utilizatorului;
presiunea din butelia de oxigen.
Fig. IV.21 Tichetul cu datele salvatorului
Panoul de control are atașat un dispozitiv de măsură, un ceas, care calculează timpul până când dispozitivul de semnalizare acustică a aparatului intră în funcțiune, moment în care responsabilul de la punctul de control și monitorizare urmărește ca salvatorul să iasă din zona de risc, în caz contrar îi comunică acestuia să iasă prin intermediul mijloacelor de comunicare mobile sau trimite alți salvatori pentru ar recupera din spațiul afectat.
Procedura permite ca să nu se realizeze punctul de monitorizare a aparatelor de respirat, doar în cazul în care există o situație extrem de urgentă unde este necesară intervenția rapidă a salvatorilor și numărul utilizatorilor de aparate să fie de maxim doi.
Această procedură este foarte benefică, deoarece permite supravegherea permanentă a personalului și conferă o siguranță a acestora pe timpul intervenției.
Tehnici și proceduri moderne de intervenție la dezastre a echipelor de căutare-salvare
Procedura de intervenție în cazul clădirilor prăbușite
Această procedură evaluează situațiile care se referă la riscurile previzibile și riscurile asociate cu intervențiile la care participă echipele de căutare-salvare. Ea oferă un punct de plecare pentru autorități să efectueze propriile evaluări în contextul condițiilor locale și aranjamentele organizatorice existente. Procedura este utilizată în general în țările din vest.
În funcție de circumstanțe, clădirile din aceeași clasă și tip de construcție se pot prăbuși în diferite moduri. Structurile prăbușite pot conține goluri, în care persoanele prinse pot supraviețui pentru perioade relativ lungi de timp. Pentru a înțelege în cazul în care pot să apară aceste refugii, este necesar să se cunoască caracteristicile diferitelor tipuri de construcții. Structurile pot fi împărțite în următoarele tipuri:
Clădiri cu structură rigidă
În această categorie intră clădirile cu structura de rezistență alcătuită din pereți portanți din beton armat sau din zidărie de cărămidă. Acest tip de construcție este întâlnit, în general, în clădiri publice moderne, de exemplu, blocuri de birouri și spitale. Clădirile încadrate în această clasă au o rezistență mai mare la prăbușire și defecțiunile structurale tind să fie mai localizate.
Clădiri cu structură flexibilă
În aceste clădiri pereții suportă toate sarcinile structurale. Aceasta este forma tradițională de construcție în țările vestice. Construcții cu structura formată din cadre de beton armat, de oțel sau de lemn. Dacă pereții portanți eșuează, împreună cu stâlpii sau grinzile, rezultatul poate fi o prăbușire puternică generatoare de cantități semnificative de moloz. Golurile pot fi formate prin sprijinul elementelor structurale puternice sau chiar a mobilierului.
Alte tipuri de clădiri
Multe structuri se află în afara categoriei de „clădiri” , de exemplu:
• poduri;
• monumente;
• tuneluri;
• piloni;
• infrastructura feroviară;
• facilități de agrement și stadioane.
Prăbușirea unor astfel de structuri vor necesita evaluare specifică, cu toate acestea, principiile cuprinse în această evaluare a riscurilor se va aplica în continuare.
Structuri temporare
La intervențiile pentru stingerea incendiilor trebuie să ia în considerare, de asemenea, riscul prezentat de structuri temporare, de exemplu:
• schele;
• motive corecte;
• macarale;
• standuri temporare la evenimente, în special în cazul în care are un număr mare de public.
Clădiri aflate în construcție sau demolare prezintă, de asemenea, riscuri specifice, pe care echipele de intervenție vor trebui să le evalueze.
Cele mai multe prăbușiri structurale apar din cauza pierderii stabilității, în care forma de bază și integritatea structurii este semnificativ modificat din cauza că a fost supusă la o combinație de forțe. Recent modificat structura sau forma este mai puțin capabilă de a sprijini forțele și sarcinile care îi revin. Structura continuă să se schimbe până când se găsește sub o formă nouă, care este mai stabilă. Prăbușirea structurilor poate urmări un număr de modele, fiecare cu propriile sale riscuri și zone susceptibile de supraviețuitori pentru a fi găsiți. Modele de prăbușiri pot fi clasificate ca: interne, externe sau totale.
Prăbușirile interne sunt următoarele:
prăbușiri bruște (fig.IV.22) – există un impuls în pereții portanți sau la un etaj superior și cade pe orizontală, pe etajul de mai jos. Greutatea adăugată cauzează acesteia și pardoseli ulterioare să cedeze și să scadă la un nivel inferior, nu întotdeauna la nivelul solului. Prăbușirea bruscă este uneori menționată ca prăbușire progresivă și confundat cu cea totală;
Fig. IV.22 Prăbușire bruscă
prăbușire oblică (fig.IV.23) – un perete de sprijin, stâlp sau grindă cedează la un capăt. Goluri triunghiulare sunt create dedesubt și pot oferi un refugiu pentru ocupanți;
Fig. IV.23 Prăbușire oblică
prăbușire în ”V” (fig.IV.24) – excesul de sarcină determină punctul de a ceda în mijloc. Acest lucru creează goluri triunghiulare care pot realiza refugii sigure;
Fig. IV.24 Prăbușire în ”V”
prăbușire laterală – elementele structurale exterioare cedează, dar cele interioare rămân la locul lor;
Prăbușirile externe sunt următoarele:
prăbușire la un unghi de 90o – un perete cade spre exterior la o distanță care este cel puțin egală cu înălțimea acesteia;
prăbușire tip cortină – se aseamănă cu o cortină când i se dă drumul de la partea de sus, pereții se prăbușească drept în jos și creează o grămadă de moloz aproape de baza zidului.
Prăbușirea totală – aceasta este cea mai severă formă de cedare a structurilor și apare atunci când toate etajele s-au prăbușit la pământ sau la nivelul de subsol.
De obicei prăbușirile sunt inițiate de mai mulți factori, de exemplu, o clădire cu un defect structural supusă unui incendiu îi va crește probabilitatea să cedeze. Este important ca atât mecanismul defectelor structurale și ceilalți factori, să poată fi identificați în cazul unei posibile prăbușiri ulterioare. Aceste informații trebuie să fie incluse în toate evaluările de risc și ar putea afecta tacticile folosite de echipele de căutare-salvare.
Cauzele prăbușiri clădirilor pot fi:
incendii;
cutremure;
inundații;
alunecări de teren;
explozii;
defecte structurale;
coliziuni cu aeronave sau vehicule;
utilități deteriorate.
Planificarea este esențială pentru creșterea siguranței de pompierilor și a celorlalți care ar putea fi afectați de operațiunile de căutare-salvare. Fiecare operațiune de căutare-salvare va stabili standarde de a identifica resursele necesare pentru a asigura sisteme sigure de lucru
Fiecare unitate trebuie să evalueze pericolele și riscurile din zona lor de competență.
Planuri specifice locului trebuie să fie luate în considerare pentru locații unde pericolele și riscurile sunt semnificative și planurile trebuie să ia în considerare și specificați de orice variație de la capacitatea operațională normală de personal, aparate și echipamente. În special, trebuie să se acorde o recunoaștere a presiunilor fizice și psihologice care intervin asupra personalului în timpul misiunilor.
Planuri specifice locului trebuie să includă:
• nivelurile de răspuns;
• procedurile standard de operare relevante;
• considerații tactice, inclusiv puncte de întâlnire, zone de triaj și punctele de acces;
• identificarea și, dacă este necesar, notificarea formală a persoanei (persoanelor) responsabile de desfășurarea intervenției;
• luarea în considerare a resurselor de specialitate suplimentare, de exemplu, echipe de căutare-salvare;
Planificare se bazează pe colectarea de informații, obținute prin inspecții sau vizite de pompieri la obiective.
Comandantul intervenției trebuie să fie ghidată de principiile actualului sistem de comandă a coordonării acțiunilor de intervenție. Înainte de a lua o decizie în zonă de pericol, comandantul intervenției trebuie să țină seama de informațiile reale, care sunt disponibil la momentul incidentului, chiar dacă uneori sunt periculoase, se mișcă foarte repede și în medii încărcate emoțional. Comunicarea de riscuri noi sau modificate trebuie să continue pe tot parcursul intervenției.
Trebuie să cunoască capacitatea personalului instruit și echipamentele disponibile pentru a acționa asupra dezastrului produs. Aceste resurse se alinieze cu protocoalele de comandă și de control existente și să urmeze o serie definită de proceduri, în conformitate cu șase faze distincte ale acestei operațiuni:
Recunoașterea – această fază se referă la identificarea pericolelor, colectarea de informații, și luarea de măsurilor de control și evaluare a asistenței și a resurselor necesare și punerea în aplicare a sistemul de comandă de intervenție. Această fază ar fi în mod normal finalizată de echipele de căutare-salvare. Recunoaștere se bazează pe informații și observații.
Informații:
– natura a clădirilor;
– evaluarea numărului de persoane;
– fenomenele meteo;
– natura prăbușirii.
Observații:
– daune provocate clădirilor;
– posibile locații ale victimelor, locuri de supraviețuire;
– pericole secundare cauzate de catastrofă.
Întreruperea utilităților – această fază se referă la controlul și întreruperea instalațiilor de gaze, apă și electricitate de la locul incidentului;
Căutarea la suprafață (fig.IV.25) – această fază are ca prioritate evacuarea sau extragerea victimelor vizibile ușor de scos de sub dărâmături. Ca atare, trebuie să se facă eforturi pentru a direcționa persoanele din locul incidentului prin intermediul unui traseu de ieșire de siguranță. În cazul în care se consideră de către comandantul intervenției că este necesar ca echipele de intervenție să acționeze, el trebuie să procedeze cu prudență ca să elimine tulburarea de orice resturi care ar putea cauza în zona de risc să devină instabilă.
Echipele ce se deplasează pe mormanul de moloz rezultat în urma prăbușirii pot avea impact negativ asupra victimelor îngropate, astfel numărul salvatorilor este limitat, iar căutările se execută după o anumită metodică încât să asigure supravegherea toată a zonei instabile.
Dacă are dubii asupra stabilității structuri, comandantul intervenției, poate solicita părerea unui specialist. Echipele de căutare-salvare trebuie să adune informații cu privire la localizarea oricărei persoane prinse sub dărâmături și transmite acest lucru punctului de comandă de la locul intervenției.
Fig. IV.25 Căutarea la suprafață
Exploatarea golurilor – astfel de operațiuni sunt efectuate de către specialiști din cadrul echipelor de căutare-salvare. Scopul acestor activități este de a localiza și scoată victimele care au supraviețuit, înainte de a trebui să se ia măsuri suplimentare pentru a crea acces pentru scoaterea lor.
Accesul prin îndepărtarea selectivă a unor resturi (fig.IV.26) – se realizează cu scopul de a crea un acces suplimentar sau ieșire într-o structură prăbușită. Astfel de operațiuni pot include eliminarea și ruperea unor pereți, îndepărtarea de plăci sau elemente de structură de mari dimensiuni pentru a avea acces la persoanele încarcerate.
Fig. IV.26 Îndepărtarea selectivă
Îndepărtarea elementelor prăbușirii (fig.IV.27) – fază se referă la încheierea unui incident prin utilizarea de macarale și utilaje grele. Resturile eliminate în cursul acestei faze trebuie să fie îndepărtate vertical, astfel încât să se reducă riscul de a accidenta persoanele prinse sub ele.
Fig. IV.27 Realizarea îndepărtării cu utilaje grele
Clădirile prezintă semne înainte să se prăbușească, așa că echipele de căutare-salvare trebuie să cunoască să identifice aceste semne încât să nu fie surprinse în interior, astfel ca ele să nu se transforme din salvatori în victime.
Tipuri de semne de prăbușire în funcție de acțiunile suferite de clădiri și modul lor de realizare care sunt prezentate în figurile de mai jos[5]:
Semnele prăbușirii cauzate de inundații sau alunecări de teren (fig.IV.28);
Fig. IV.28 Semne cauzate de inundații sau alunecări de teren
Semnele prăbușirii cauzate de cutremure (fig.IV.29);
Fig. IV.29 Semne cauzate de cutremure
Semnele prăbușiri apărute pe căile de comunicare (fig.IV.30);
Fig. IV.30 Semne apărute pe căile de acces
Semnele unei prăbușiri interioare (fig.IV.31);
Fig. IV.31 Semnele unei prăbușiri interioare
Semnele unei prăbușiri oblice (fig.IV.32);
Fig. IV.32 Semnele unei prăbușiri oblice
Semnele unei prăbușiri de plafon (fig.IV.33);
Fig. IV.33 Semnele apărute pe plafon
Semnele unei prăbușiri totale (fig.IV.34).
Fig. IV.34 Semnele unei prăbușiri totale
Procedura de intervenție în cazul surpării șanțurilor sau tranșeelor
Statisticile arată că accidentele care au loc în tranșee cuprind o rata de fatalitate mai mare decât alte activități de construcție. Multe dintre aceste victime au fost salvatori sau lucrătorilor în încercarea de salvare a victimelor inițiale în situații de dezastre (fig.IV.35).
Fig. IV.35 Exemplu de prăbușire șanț
Gestionarea incidentelor de tranșee în situații de urgență nu reprezintă o procedură mult diferită ca și în cazul intervențiilor incendii sau accidente de autovehicule. Va fi întotdeauna un nivel strategic, tactic, și operațional. Cineva va trebui să fie responsabil, iar alții vor trebui să urmeze unele direcții. Având abordări clar definite și responsabilitățile de la locul intervenției care sunt esențiale pentru siguranța victimei și salvatorilor.
Împărțirea atribuțiilor și responsabilități permite comandatului intervenției să pună în aplicare o metodă sistematică de a se ocupa de problemă care poate copleși rapid chiar si cele mai eficiente tactici de intervenție. Ea scade, de asemenea, durata de organizare a controlului, și oferă o măsură de responsabilitate la locul incidentului.
Nivel strategic – Comandantul intervenției este responsabil pentru dezvoltarea obiectivelor strategice și funcționarea lor. Această persoană este responsabilă pentru a stabili și a asigura achiziționarea tuturor resursele necesare pentru a face față incidentului. De exemplu, comandantul incidentului poate dezvolta o strategie în cazul în care victima a unui dezastru major va fi salvată folosind tehnici comerciale, astfel cum este prevăzut de către unele companii de construcții de pe piață. Astfel el ar face ca intervenția să fie mai sigură și mai economică pentru echipele de salvare. Direct sub comanda intervenției trebuie să existe o persoană care să fie capabilă să aibă o imagine de ansamblu asupra locului desfășurării evenimentului și să țină la curent comandantul intervenției cu privire la orice modificare a situației din zona periculoasă.
Există o persoană care se trebuie să realizeze legătură dintre nivelul strategic și operațional, adică să pună în aplicare cerințele comandantului intervenției. Informarea publică reprezintă de asemenea o parte importantă a intervenției, existând și pentru această ramură o persoană responsabilă, care ține în permanență legătura cu mass-media și cu persoanele prezente la locul incidentului.
Nivel tactic – Nivelul tactic al structurii de gestionare a intervenției ia parte planului strategic și pune în aplicare tacticile necesare pentru a atinge scopul acțiunii. Acest nivel va decide tipul tehnicilor care sunt necesare. Funcțiile de la acest nivel constau din operațiuni, logistică, finanțe, și secțiunile de planificare .
Nivelul operațional – Funcționează sub conducerea șefului echipei de căutare-salvare. Ei sunt responsabili pentru a controla și coordona accesul în șanț. Asigura ca tot personalul care intră în șanț să poarte echipament adecvat.
Clasificarea tipurile de sol
Sistemul de clasificare a solurilor este o abordare ierarhică care determina performanțele unui sol bazată pe o ordine descrescătoare a stabilității . Într-un cuvânt, sunt necesare pentru a face unele ipoteze generale despre ce produse sunt în sol și modul în care acestea pot fi de așteptat să se comporte atunci când este excavat. Fiecare tip de sol reprezintă un grad variabil de pericol pe baza caracteristicilor din care acestea fac parte. În mai multe straturi,clasificarea va fi determinată de stratul care este în mod normal cel puțin stabil. Toate clasificările trebuie să fie determinată pe baza unui test vizual și unul manual care este efectuat de către o persoană competentă. Fiind capabil de a clasifica diferitele tipuri de sol, va permite salvatorului să alegă sistemul de protecție adecvat, și, mai important pentru a evalua riscul implicat în orice situație potențială de dezastru[9].
Solurile se clasifică în patru tipuri (fig.IV.36):
rocă stabilă;
tip A;
tip B;
tip C.
Fig. IV.36 Tipuri de sol
Roca stabilă – este cel mai puțin periculoasă, dintr-o perspectivă de dezastru. Acest tip de sol este un material natural, solid , care poate rămâne în picioare după excavare. Ca atare, accidentele din acest mediu sunt, de obicei, de la accidente de muncă sau avarii ale echipamentelor care cauzează excavarea.
Tipul A – solurile sunt soluri coezive, cu o rezistență la compresiune nelimitată de 1,5 tone pe m2 sau mai mare . Exemple de acest tip de sol sunt lut, argilă prăfoasă, lut, nisip și argilă lut . Solurile cimentate sunt, de asemenea, luate în considerare de tip A. Cu toate acestea, solul nu este de tip A în cazul în care:
solul este fisurat ;
solul este supus la vibrații;
solul a fost deranjat anterior;
materialul este supus altor factori care ar necesita să fie clasificat ca un material mai puțin stabil.
Tip B – solurile de tip B sunt acele materiale coezive, cu o rezistență la compresiune nelimitată mai mare de 0,5 tone pe m2 , dar mai puțin de 1,5 tone pe m2 , sau o coeziune granulară cu mai puțin material, inclusiv pietriș unghiular, nămol, aluviuni argila, nisip argilos , nisip și argilă lut . Tipul B poate fi, de asemenea, un sol deranjat anterior , dacă nu ar fi altfel clasificat, ca tip C. Acesta poate fi , de asemenea, un sol care îndeplinește cerințele forței de compresiune neizolate pentru tip A , dar este fisurată sau supus la vibrații . În plus, ar putea fi un material care este parte a unui sistem înclinată care este mai abrupt decât 4 orizontale la 1 verticală .
Tip C – solurile de tip C sunt acele materiale coezive, cu o rezistență la compresiune de maxim 0,5 tone pe m2. Aceasta include soluri granulare , nisip și argilă nisipoasă . Tipurile C de solurile sunt , de asemenea, scufundate în sol sau solurile din care apa curge liber, sau piatra scufundată care nu este stabilă . În plus, aceasta include sisteme înclinate sau stratificate în care straturile de baie în săpătura sunt la o pantă de 4 orizontală la 1 pe verticală sau mai abruptă.
Moduri de prăbușire a șanțurilor sau tranșeelor
Alunecarea mormanului (fig.IV.37) – care este rezultatul pământului excavat amplasat prea aproape de buza tranșeului. Un alunecarea mormanului de pământ apare atunci când unghiul natural al solului de răspuns devine mai mare decât tendința de coeziune a solului. Când se întâmplă acest lucru, pământul alunecă înapoi în deschidere. Un alt factor care creează această situație este că murdăria nou excavat poate avea o anumită cantitate de umiditate, care oferă unele coeziuni. După uscare solul devine mai puțin stabil.
Prăbușirea tip „piele de șarpe” (fig.IV.38) – este pierderea unei părți a peretelui șanțului care poate fi rezultatul mai multor condiții. Frecvent, forța de asociat cu presiunea hidrostatica nelimitată devine mai mare decât capacitatea solului de a rezista. Acesta poate fi, de asemenea, cauzată de grămada de pământ amplasată prea aproape de buza șanțului. Când presiune cauzată de greutatea pământului depășește capacitatea solurilor de a se organiza, va avea loc prăbușirea. Fisuri în și în jurul suprafeței de excavat și straturile multiple de sol sunt indicatori cheie pe care le-ar putea avea potențiala prăbușirea tip „piele de șarpe”.
Fig. IV.37 Alunecare mormanului de pământ
Fig. IV.38 Prăbușire tip „piele de șarpe”
Forfecarea peretelui (fig.IV.39) – este indicată printr-o secțiune de sol care își pierde capacitatea și se prăbușește de-a lungul unui plan vertical în mare parte. Această condiție poate fi cauzat de fisuri în suprafața pământului expus la vremea în timp. Cum apa curge în deschidere, se spală murdăria și apoi se usucă. De-a lungul timpului, această acțiune de spălare și uscare provoacă gaură pentru a deveni mai adâncă și mai adâncă, până când nu este susținută pe cele două laturi și un perete de murdărie cade în șanț.
Fig. IV.39 Forfecarea peretelui
Prăbușire tip talpă (fig.IV.40) – este o mlaștină care apare în partea de jos a șanțului în care podeaua întâlnește peretele. Deoarece solul cade în șanț se creează o deschidere în partea de jos, care este caracteristic unei console. Ea poate fi cauzată de un buzunar de nisip, sau efectele apei de la fundul șanțului. Acesta este un tip foarte periculos de prăbușire pentru mai multe motive diferite. În primul rând, salvatorii nu ar putea observa eșecul tip talpă până când acestea sunt în picioare pe partea de sus a pământului în consolă. În al doilea rând, situația este greu să se stabilească până după ce se realizează un sistem de protecție pentru intervenție.
Fig. IV.40 Prăbușire tip talpă
Efectele acumulării de apă (fig.IV.41) – acest tip de situație nu este bruscă, dar mai mult rezultatul unui prăbușiri tip talpă pe termen lung pe ambele părți ale podelei șanțului, datorat în mare parte de efectele apei.
Fig. IV.41 Efectele acumulării de apă
Prăbușirea de tip rotație (fig.IV.42) – se caracterizează printr-un dezastru sub formă de lingură, care pornește din nou de la buza șanțului și se transmite peretelui șanțului în formă de semilună . Aceste tipuri de eșecuri pot duce la realizarea de secțiuni mari de sol pe podea șanțului. Ceea ce rămâne este un dezastru care pare că cineva a luat o lingură și a sculptat o bucată de pământ . În cazul în care eșecul de rotație este suficient de mare, se creează o problemă dificilă sistemului de protecție pentru salvatori, deoarece vidul va trebui să fie completat la un moment dat în cadrul operațiunii.
Fig. IV.42 Prăbușire de tip rotație
Echipamente speciale utilizate
Cilindri de aer pneumatic, (fig.IV.43), cum ar fi cei fabricați de Air Shore International sau Paratech, vin într-o varietate de lungimi. Fabricat din aluminiu tubular cilindrul pneumatic este rapid, puternic și de încredere.
În general, acestea sunt disponibile în lungimi de la 3 metri la 12 de metri și vin cu o multitudine de extensii și atașamente, inclusiv articulații mobile, care permit cilindrului amplasarea într-un unghi mai mic de orizontală încât să fi eficiente.
Cilindrul este extins cu ajutorul aerului comprimat la o presiune recomandată de fabricanți. După extindere, el este blocat manual pentru a preveni un dezastru sub sarcină.
Fig. IV.43 Cilindru pneumatic
Pernă de aer de înaltă presiune (fig.IV.44)
Fig. IV.44 Pernă de aer de înaltă presiune
Obiectivul general a acestei proceduri de salvare din tranșeu este de a vă oferi cât mai multe informații posibil cu privire la modurile de salvare. Procedura asigura un control de pericol pentru a elimina orice pericole reale sau potențiale care ar putea pune în pericol încercarea de salvare înainte ca sistemul de protecție să fie organizat.
Să stabilească întotdeauna un sistem de management care atribuie răspundere și responsabilitate pentru funcții specifice de locuri de muncă pentru anumite persoane. Acest lucru va ajuta la organizarea intervenției și pentru a asigura responsabilitatea necesara de personal (fig.IV.45). Tampoane de la sol vor fi necesare pe toate șanțurile pentru a ajuta la distribuția de sarcina suplimentară produs atunci când salvatorii lucrează în și în jurul șanțului. Ventilare va trebui să fie luate în considerare pe toate tranșeele prăbușite, chiar dacă nu sunt utilizate ventilatoare. Ventilație are avantaje și dezavantaje. În cazul în care nu este necesar, nu se face. În figura de mai jos este prezentată organizarea zonei de intervenție.
Fig. IV.45 Organizarea zonei de intervenție
Sisteme de protecție realizate în timpul intervenției
Șanț cu perete drept (fig.IV.46) – necesită salvatorului să instaleze minim trei seturi de panouri. Un set direct asupra victimei și un set de fiecare parte de la mijloc pentru a oferi o zonă sigură pentru salvatori la locul de muncă. Numărul de maluri, care vor fi necesare pe set de panouri se bazează pe clasificarea solurilor și adâncimea șanțurilor.
Fig. IV.46 Șanț cu perete drept
Șanț cu un singur perete prăbușit (fig.IV.47) – în această situație sistemul de protecție este prevăzut cu cadru afara pentru a se întind de deschidere și furnizează un suport pentru panouri de protecție.
Fig. IV.47 Șanț cu un singur perete prăbușit
Șanț tip ”T” (fig.IV.48) – săpătura este un șanț foarte instabil, deoarece nu numai că este un perete expus, dar o secțiune a fost tăiat care intersectează alt zid. Cheia aici este de a capta colțuri cât mai repede posibil, deoarece acestea sunt cele mai instabile din zonele expuse.
Fig. IV.48 Șanț tip ”T”
Șanț tip ”L” (fig.IV.49) – săpătura poate fi descrisă ca două șanțuri care se intersectează la capete și formează un triunghi dreptunghic. Acest tip de șanț prezintă un scenariu dificil pentru salvatori, deoarece colțurile interioare și exterioare ale "L" sunt dificile de a fi imobilizate cu echipamente de protecție standard.
Fig. IV.49 Șanț tip ”L”
INTERVENȚIA UNITARĂ A FORȚELOR ȘI MIJLOACELOR PENTRU LIMITAREA ȘI ÎNLĂTURAREA EFECTELOR CATASTROFALE ALE UNEI EXPLOZII URMATĂ DE UN INCENDIU LA O CLĂDIRE DE LOCUIT
Situația tactică
În ziua de 10.05.2014 în municipiul Oradea s-a produs o explozie urmată de un incendiu la o clădire de locuit din cauza unei acumulări de gaze provenite de la instalația de gaz metan a construcției. În urma exploziei clădirea a suferit distrugeri majore, o parte din ea prăbușindu-se (fig.V.1).
Fig. V.1 Efectele exploziei asupra clădirii
Aprecierea zonei de intervenție
Topografia:
dimensiunile fizice ale Z.I.: aria construită 400 m2;
număr de niveluri: P+4;
relief: câmpie;
detalii de planimetrie: puncte și căi de acces două, una din Bulevardul Decebal și cealaltă din strada Wiliam Shakespeare.
Persoane aflate în clădire la momentul producerii exploziei: 42, dintre care 25 rănite și 17 decedate.
Suprafața incendiată: 150 m2.
Ora producerii evenimentului: 11:20.
Condiții meteorologice: temperatura aerului exterior 22 oC.
Zona de intervenție: strada Wiliam Shakespeare nr.33, municipiul Oradea, jud. Bihor, (fig.V.2), (fig.V.3).
Fig. V.2 Zoom in Z.I.
Fig. V.3 Zoom out Z.I.
Organizarea și acțiunea forțelor de intervenție
Intervenția se organizează pe 3 niveluri: strategic, tactic și operațional (fig.V.4).
Fig. V.4 Organizarea zonei de intervenție
Nivelul strategic:
Prefectura și primăria municipiului Oradea;
Comitetul pentru Situații de Urgență a municipiului Oradea;
Inspectoratul pentru Situații de Urgență „Crișana” al județului Bihor;
Inspectoratul de Poliție al județului Bihor;
Inspectoratul de Jandarmerie al județului Bihor;
Spitale;
Serviciul de ambulanță a municipiului Oradea;
Serviciile private de ambulanță din municipiul Oradea;
Procuratura;
Servicii private de pază și protecție;
Mass–media: posturi de televiziune, posturi de radio.
Nivelul tactic (fig.V.5):
șeful intervenției;
grupa operativă de intervenție:
șeful forțelor de intervenție pentru situații de urgență;
șeful echipajelor de poliție;
șeful subunităților de jandarmi;
șeful logisticii;
șeful echipelor medicale;
reprezentanți ai administrației publice locale;
șeful Biroului de informare publică;
șeful Biroului de informații.
Fig. V.5 Nivelul tactic
Nivelul operativ (fig.V.6):
Gărzile de intervenție ale Grupului de Intervenție pentru Situații de Urgență Nr. 1:
Detașamentul 1 de Pompieri Oradea;
Detașamentul 2 de Pompieri Oradea;
Garda de intervenție 1 Mai.
Echipele de căutare–salvare;
Echipele medicale de intervenție (echipe de paramedici, echipajele SMURD);
Echipajele de poliție – circulație;
Subunitățile de jandarmi;
Echipaje de pază și protecție de la firmele private.
Fig. V.6 Nivelul operațional
Nivelul operațional este împărțit în 4 sectoare. În aceste sectoare se execută acțiunile de căutare-salvare, cu excepția sectorului 3, unde se execută și acțiunea de stingere a incendiului izbucnit la parterul clădirii.
Calculul de forțe și mijloace pentru stingerea incendiului
Determinarea necesarului de apă pentru stingere
Determinarea debitului necesar de apă pentru stingere:
qi.nec =k260Ais [l/min] (5.1)
unde:
k2= 1 – coeficient de corecție adimensional;
A= 150 m2 – suprafața de stingere;
is= 0,07 l/sm2 – intensitatea de stingere.
qi.nec. = 1601500,07=630 l/min
Determinarea numărului capetelor de debitare a apei pentru stingere:
capete de debitare (5.2)
unde:
qii=365 l/sm2 – debitul de refulare pentru un cap de debitare cu ajutajul de Φ16 și Hi= 50 mH2O.
Am ales 2 capete de debitare a apei pentru stingere cu ajutajul de Φ16 și Hi= 50 mH2O.
Determinarea consumului real de apă pentru stingere:
qi.ref.= Nii·qii= 2·365=730 l/min
Sectoarele de intervenție din zona operațională (fig.V.7-10):
Fig. V.7 Sectorul 3
Fig. V.8 Sector 1
Fig. V.9 Sector 2
Fig. V.10 Sector 4
Tehnicile și procedurile de intervenție utilizate de echipele de căutare-salvare pentru această misiune sunt prezentate în capitolul IV.
CONCLUZII
Din cauza dezvoltării tehnologiei și creșterii populației a dus la mărirea numărului de dezastre și a complexității acestora, astfel în urma producerii lor rezultă un număr mare de victime și pagube materiale.
Pentru soluționarea și înlăturarea efectelor dezastrelor s-au constituit echipe de căutare-salvare care sunt adaptate în funcție de fenomenul produs să intervină eficient.
Operațiunile de salvare sunt complexe, implică personal calificat și echipament specific, reprezentând o adevărată provocare pentru cei implicați.
Tehnicile și procedurile moderne de intervenție a echipelor de căutare-salvare prezentate în lucrare nu necesită efort financiar mare pentru realizarea lor, însă trebuie executat antrenament periodic pentru a avea rezultatul dorit.
În lucrare am arătat că structurile metalice rezistă mult mai bine la efectele cutremurelor de pământ decât construcțiile realizate pe alt tip de structuri, deoarece prezintă o mobilitate și elasticitate mare. În plus au avantajul că se construiesc mult mai repede.
Am descris managementul și cooperarea instituțiilor, organizațiilor și forțelor implicate în rezolvarea unei situații de urgență de mare amploare, măsuri luate în aceste condiții și amplasarea și funcțiile elementelor din dispozitiv pentru a asigura reușita intervenției.
Am prezentat modul de constituire a echipelor de căutare-salvare, pregătirea, echiparea, echipamentele folosite și ansamblul misiunile realizate și desfășurate de acestea pentru realizarea obiectivelor.
În lucrarea s-au reprezentat tehnici și proceduri de intervenție internaționale pe care le-am adaptat la posibilitățile și nevoile serviciilor profesioniste pentru situații de urgența din România.
Din situația tactică realizată am arătat modul eficient de organizare și cooperare a forțelor și mijloacelor angrenate în rezolvarea intervenției în condiții bune și de siguranță a salvatorilor.
Organizarea pe niveluri a intervenției și cooperarea instituțiilor, organizațiilor și forțelor constituie o mare parte din realizarea acțiunilor de salvare cu succes.
BIBLIOGRAFIE
[1] Instrucțiuni privind intervenția serviciilor de urgență profesioniste în acțiuni de căutare-salvare -ISU 02;
[2] Mocioi, A., Curs de Managementul tactic al intervenției pentru situații de urgență;
[3] Lupșea, S., Ghid de pregătire pentru căutare-salvare și autosalvare din medii ostile vieții, Inspectoratul pentru Situații de Urgență ” Crișana” al județului Bihor;
[4] Steiner, N., Andriciuc, R., Trandafir, P., Nemeș, V., (2002), Echipa de căutare-salvare, Editura MPM Edit Consult, București;
[5] Ecole d’Application de Securite Civile Valabre, Memento du Saveterur Deblayeur;
[6] Proiect de diplomă, Absolvent Graure Victor, Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Pompieri, 2005, București;
[7] Avram, V., Sârbu, Ghe., Balint I., (1984) Metodologia calcului forțelor și mijloacelor necesare pentru stingerea incendiilor, Editura Serviciul editorial și cinematografic, București;
[8] Bandel, B., Bandel, G., Impoved Evacuation Tehniques Using the Newly Invented Wauk Board;
[9] (2008), Trench Rescue Manual, U.K;
[10] (2013), Generic Risk Assessment,Rescues from confimed spaces, London;
[11] www.fireengineering.com
[12] http://ro.wikipedia.org
[13] https://www.google.ro/imghp
[14] http://www.scribd.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tehnici Si Proceduri Moderne de Interventie Pentru Echipele de Cautare Salvare In Caz de Incendiu Si la Dezastre (ID: 124437)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.