“Tehnici și principii de alegere a culorii în cadrul restaurărilor dentare” Coordonator științific Prof. Dr. Dana Bodnar Absolvent Stănculescu… [305536]

Universitatea de Medicină și Farmacie

“Carol Davila” București

Facultatea de Medicină Dentară

LUCRARE DE LICENȚĂ

“Tehnici și principii de alegere a culorii în cadrul restaurărilor dentare”

Coordonator științific

Prof. Dr. Dana Bodnar

Absolvent: [anonimizat]

2017

CUPRINS

Introducere . . . . . . . . . . 3

Partea generală

Capitolul 1 – Descrierea culorii . . . . . . . 4

Sistemul coloristic Munsell . . . . . . . 5

Sistemul coloristic CIELAB . . . . . . . 12

Capitolul 2 – Descrierea structurilor și materialelor dentare . . . 21

2.1 Smalțul . . . . . . . . . . 22

2.2 Dentina . . . . . . . . . . 23

2.3 Caracteristicile optice ale structurilor dure dentare . . . . 24

2.4 Materiale dentare . . . . . . . . 27

2.5 Proprietăți ale materialelor dentare . . . . . . 34

Capitolul 3 – Alegerea culorii. Factori care influențează alegerea culorii . 39

3.1 Factori generali . . . . . . . . . 39

3.2 Factori locali . . . . . . . . . 46

3.3 [anonimizat] . . . . . . . 47

Capitolul 4 – Estetică . . . . . . . . 50

Partea personală

Capitolul 5 – Metoda vizuală de determinare a culorii . . . . 54

5.1 VITA . . . . . . . . . . 54

5.2 IvoclarVivadent . . . . . . . . . 60

5.3 GC Europe . . . . . . . . . 61

5.4 HeraeusKulzer . . . . . . . . . 63

5.5 Kuraray . . . . . . . . . . 64

Capitolul 6 – Metode instrumentale de analiză a culorii . . . 65

6.1 Colorimetrul . . . . . . . . . 65

6.2 Spectofotometrul . . . . . . . . . 66

6.3 Camere digitale . . . . . . . . . 71

Capitolul 7 – Chestionar. Prezentare cazuri clinice . . . . 75

Concluzii . . . . . . . . . . 95

Bibliografie . . . . . . . . . . 97

INTRODUCERE

În ultimul timp s-a observat o creștere a [anonimizat]. Dacă în trecut aspectul estetic era o grijă predominant a doamnelor, acum se regăsește tot mai mult și în interesul bărbaților și chiar a persoanelor în vârstă.

Restaurările protetice metalice sau obturațiile din amalgam nu mai reprezintă de mult o [anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat] o problemă a [anonimizat] a [anonimizat].

[anonimizat], forma, [anonimizat]. Dacă o malpoziție poate trece neobservată de un privitor neavizat sau o acceptată ca pe ceva „natural”, o discromie (mai ales în zona frontală) va fi vizibilă la cea mai mică deschidere a gurii.

[anonimizat] o [anonimizat] a crea o restaurare naturală a dinților. Practic, [anonimizat]/ocluzală. [anonimizat], [anonimizat], prezintă o gamă variată de culori. [anonimizat] a conduce la o restaurare asemănătoare unui dinte natural.

Totuși, nu tot ce este alb înseamnă că este și frumos. De aceea culoarea unui dinte trebuie să se armonizeze cu celelalte structuri anatomice intra-/periorale și cu vârsta, dând impresia de natural, nu de artificial. În acest sens, medicul trebuie să se adapteze fiecărui caz clinic, analizându-l și concepând un plan de tratament potrivit. În același timp, acesta trebuie să poată transmite pacienților aceste informații, făcându-i să înțeleagă deciziile luate, ei având de multe ori cereri și așteptări nerealiste.

Astfel, creșterea pretențiilor și cerințelor estetice duce automat la nevoia de medici informați și pregătiți în acest domeniu. Trebuie avut în vedere să nu se uite de partea funcțională, care reprezintă o caracteristică elementară a aparatului dento-maxilar, neacceptându-se compromisuri.

CAPITOLUL 1 – DESCRIEREA CULORII

Dezvoltarea de noi materiale și tehnici în stomatologie cere la rândul ei practicianului să dezvolte noi aptitudini artistice. Dentistul manipulează lumina, culoarea, iluzia, aspectul, forma pentru a crea un rezultat cât mai estetic. Expertiza din această direcție diferențiază medicul stomatolog specialist din punct de vedere tehnic de cel care practică un nivel mai ridicat de îngrijire și măiestrie [1].

Pentru a realiza o restaurare estetică, astfel încât să imite culoarea și conturul dinților vecini, trebuie înțeles mai întâi procesul prin care sunt obținute culoarea și transluciditatea obturațiilor.

Erorile, în special în procesul de replicare a culorii, au fost o problemă și o sursă de frustrare pentru dentiști și tehnicieni și poate duce la nesatisfacerea pacienților [2].

Pentru a înțelege teoria de bază a culorilor și cum este folosită în medicina dentară, este important să înțelegem cum funcționează ochiul.

Culoarea, așa cum este sesizată de ochiul uman este fie rezultatul absorbției, fie al reflexiei. În cazul absorbției, fasciculul de lumină albă trecând printr-un filtru, este perceput în culoarea filtrului; când un obiect reflectă lungimile de undă înapoi către privitor, se realizează percepția culorii.

Culoarea unui obiect este compusă din lungimile de undă reflectate de suprafața acestuia. Retina din ochiul uman conține trei tipuri de celule cu con, fiecare percepând una din cele trei lungimi de undă corespunzătoare pentru roșu, galben și albastru. Cu o intensitate adecvată a luminii, pupila se deschide la un diametru care să permită expunerea în totalitate a foveei din centrul retinei (zonă cu un număr ridicat de celule cu con). Această zonă definește centrul câmpului vizual și furnizează cea mai bună percepție a culorilor [3][17][18].

„Atunci când privim o suprafață acoperită de culori, acestea exercită asupra noastră două efecte:

un efect pur fizic: lumina care intră în ochi stimulează fotoreceptorii din retină. Celulele cu bastonașe sunt responsabile de interpretarea diferențelor de strălucire, în timp ce funcția celulelor cu conuri constă în interpretarea nuanței și saturației culorii. Dacă sursa de lumină conține toate culorile spectrului, vom percepe culoarea reală a obiectului pe care îl privim; dacă însă, sursa de lumină nu conține o anumită culoare, noi vom percepe obiectul cu o culoare denaturată.

un efect psihologic: culoarea produce o vibrație sufletească (printr-un proces asociativ). Culoarea roșie induce o stare de agitație (probabil prin asociarea sângelui), tot așa cum culoarea galben-deschis, poate da impresia de acru; albastrul, fiind culoarea cerului, trezește un sentiment de seninătate. Din aceeași perspectivă psihologică culoarea poate fi caldă sau rece (galben = cald, albastru = rece)” [3][17].

Cum un corp solid poate fi descris în trei dimensiuni fizice (lungime, lățime, înălțime), asemenea culoarea poate fi identificată dupa trei atribute primare. Deși poate suna ciudat să spui că o culoare are trei dimensiuni, este foarte ușor de demonstrat că fiecare din acestea poate fi măsurată [2].

Astfel, avem două sisteme pe care le vom prezenta: unul care descrie mai mult partea vizuală (sistemul coloristic Munsell), iar al doilea care descrie mai mult partea cantitativă (sistemul coloristic CIELAB).

1.1 Sistemul Munsell

În 1666, Sir Isaac Newton a observat că lumina albă care trece printr-o prismă se divide

într-un model ordonat de culori, denumit spectru. De asemenea, el a descoperit că aceste culori produc lumină albă atunci când trec înapoi prin prismă, dovedind că toate culorile spectrale au fost în fasciculul original.

În 1915 Munsell a creat un sistem numeric pentru descrietea culorilor, care constituie și astăzi sistemul standard; în acest sistem culoarea este caracterizată prin trei parametrii (calități): [3][17]

Nuanța (HUE): este calitatea prin care diferențiem o culoare de alta. Reprezintă familia din care face parte (roșu, galben, albastru, verde, violet, oranj). (Fig. 1.1)

Nuanța unui obiect este determinată de lungimea de undă a luminii reflectate și/sau transmise/observate. Astfel, locul lungimii de undă din spectrul vizibil determină nuanța unei culori.

Clinic: o dată cu înaintarea în vârstă, apar frecvent variații ale nuanței, datorate colorațiilor intrinseci și/sau extrinseci [2][3][17][19].

Figura 1.1 – Nuanța [20]

Saturația (Chroma): este definită ca intensitatea nuanței și reprezintă capacitatea de saturare, de puritate a acesteia sau tăria culorii. (Fig. 1.2)

Saturația este calitatea prin care distingem o culoare puternică (intens pigmentată) față de una slabă (palidă).

Din punct de vedere științific, intensitatea este descrisă ca puritatea unei lungimi de undă separată față de toate celelalte. Amestecarea celorlalte unde scad puritatea saturației.

Clinic: prin impregnarea țesuturilor dure dentare cu substanțe cromofore, intensitatea culorii dinților crește o dată cu înaintarea în vârstă; fenomenul invers se produce prin procedee de albire. Pentru a crește intensitatea unei nuanțe de rășină compozită , se adaugă mai mult din nuanța respectivă, iar pentru a o reduce se realizează albirea culorii [2][3][17][19].

Figura 1.2 – Saturația [20]

Strălucirea (Value): este definită ca luminozitatea sau întunecimea relativă a unei culori. Strălucirea este o consecință directă a cantității energiei luminii pe care un obiect îl reflectă și/sau îl transmite. (Fig. 1.3)

Aceasta reprezintăo proprietate acromatică care exprimă calitatea nuanței de gri din structura culorii, pe o scală de la alb la negru.

Este posibil pentru obiecte de diferite nuanțe să reflecte același număr de fotoni și astfel să aibă aceeași strălucire (un exemplu este dificultatea de a deosebi culoarea albastră de cea verde dintr-o poză alb-negru).

Această calitate este datorată din punct de vedere științific amplitudinii undelor care ajung pe retină. O amplitudine mică a lungimii de undă rezulta într-o intensitate scăzută (culoare întunecată), în timp ce una mare rezultă într-o intensitate crescută (culoare deschisă).

Clinic: pentru obținerea unei străluciri adecvate a restaurărilor dentare, este importantă modalitatea de manipulare a culorii.

În medicina dentară , strălucirea este cel mai important factor în alegerea culorii; dacă

aceasta este corespunzătoare, micile imperfecțiuni de nuanță și saturare pot trece neobservate. Aceasta este posibil deoarece analizatorul vizual sesizează mai ușor variațiile de luminozitate, decât pe celelalte [2][3][17][19].

Figura 1.3 – Strălucirea [20]

Sfera culorilor este un model convenabil care poate ilustra aceste trei calități și să le unească prin proporții bine măsurate. (Fig. 1.4)

Polul nord al sferei este alb, în timp ce polul sud este negru. Strălucirea culorilor este încadrată între aceste două valori. Aceasta mai este cunoscută și ca măsura verticală. Nuanța culorilor este împărțită în jurul ecuatorului și se mai notează măsura orizontală. O linie spre interiorul sferei, pornind de la suprafață, de la nuanțele cele mai puternice pană la axa neutră (gri) și în sens invers este măsura saturației, cunoscută și ca centru.

Astfel, sfera descrie culorile tridimensional [19][21].

Figura 1.4 – Sfera culorilor [4]

La prima vedere poate părea imposibil să încerci să numești toate felurile și gradele culorilor. Dar, în cazul în care toate aceste culori prezintă cele trei calități, dar în grade diferite, iar fiecare calitate poate fi măsurată individual, „labirintul” poate fi deslușit.

Pentru a descifra numeroasele culori s-a unit sfera culorilor cu pomul culorilor. Astfel, ecuatorul sferei a fost împărțit în 10 unități și a ajutat la măsurarea nuanței:

R (red: roșu)

YR (yellow-red: galben-roșu)

Y (yellow: galben)

GY (green-yellow: verde-galben)

G (green: verde)

BG (blue-green: albastru-verde)

B (blue: albastru)

PB (purple-blue: violet-albastru)

P (purple: violet)

RP (red-purple: roșu-violet)

Axa verticală a fost și ea împărțită în 10 valori pentru a măsura strălucirea, numerotate de la negru (0) până la alb (10).

Orice axă perpendiculară pe cea neutră (verticală) definește saturația. În planul ecuatorului aceasta este numerotată 1, 2, 3, 4, 5 pornind din centru către suprafață. Această valoare a saturației poate fi crescută sau scăzută la orice nivel al strălucirii (mereu rămânând perpendiculară pe axa) [1][21].

Pomul culorilor este un model mai complet decât sfera (Fig. 1.5):

acesta împrumută axa verticală care măsoară strălucirea pe post de trunchi.

ramurile sunt la unghiurile potrivite și măsoară saturația (ca în cazul sferei).

bilele colorate de la nivelul ramurilor reprezintă nuanțele.

Pentru a prezenta maxima unei culori, ramurile sunt atașate la un nivel cerut de strălucirea lor: galbenul tinde spre alb, deci se află mai sus, apoi verde, roșu, albastru și violet, apropiindu-se de negru în funcție de luminozitatea scăzută.

În acest sistem culorile sunt notate astfel:

R =>Nuanța (roșu) = [19]

Figura 1.5 – Pomul Culorilor [5]

Interrelația culorilor

Nuanțele utilizate în stomatologie reprezintă interrelații care pot fi demonstrate cu ajutorul roții culorilor; se disting trei categorii de nuanțe:

Nuanțe primare: roșu, galben și albastru. (Fig. 1.6)

Acestea formează structura de bază a roții culorilor și alcătuiesc baza sistemului de culori

dentare. În medicina dentară, pigmenții de oxizi metalici care se folosesc în colorarea porțelanului sunt limitați în formarea anumitor nuanțe de roșu; prin urmare rozul este substituit.

Nuanțe secundare: violet, oranj (portocaliu) și verde (Fig. 1.6)

Acestea se obțin prin amestecarea a oricare doua nuanțe primare. Când amestecăm roșu cu

albastru rezultă violet, albastru cu galben va da verde, iar roșu cu galben vor forma oranj. Dacă vom modifica saturația nuanțelor primare, se vor obține variații de nuanță ale celor secundare. Cele două tipuri de nuanțe sunt organizate pe roată astfel încât nuanța secundară să se afle între cele două primare care o formează [1][3][17][21].

Figura 1.6 – Culori primare, secundare și terțiare [6]

Nuanțe complementare: reprezintă culorile opuse de pe roată (roșu/verde,

oranj/albastru, galben/violet).

O particularitate a acestui sistem este că o nuanță primară este întotdeauna opusă uneia

secundare și invers.

Dacă nuanțele complementare sunt așezate una lângă cealaltă, se intensifică reciproc și apar cu o strălucire mai mare (efect de intensificare). Dacă cele două se vor amesteca, efectul va fi de anulare reciprocă, rezultând gri. Aceasta reprezintă interrelația cea mai importantă în manipularea culorilor dentare.

Clinic:

Cele mai des folosite nuanțe în estetica dentară, pentru obținerea modificării culorii dinților sau a restaurărilor sunt alb, gri, galben-portocaliu, galben-brun, albastru și roșu.

Albul: crește strălucirea oricărei nuanțe utilizate, dând senzația de tinerețe, prospețime; se folosește și pentru simularea liniilor de creștere și a petelor hipoplazice

Albastrul și negrul: se folosesc pentru a mima transluciditatea naturală a dinților.

Galben-brun: se folosește în treimea cervicală a coroanelor dentare, pentru a da iluzia că dintele e mai scurt, prin modificarea înălțimii feței aparente și uneori de-a lungul zonelor de tranziție, de la fața vestibulară la cea aproximală, cu scopul de a crea iluzia de îngustare.

Galbenul: fiind o nuanță complementară violetului, se poate utiliza la neutralizarea petelor brune, date de pigmentarea tetraciclinică; aceeași utilizare o are și combinația dintre galben și alb.

Roșu: simulează tonurile gingivale; poate fi folosit la fel de bine pentru neutralizarea petelor cu tentă albăstruie, date uneori de colorația tetraciclinică.

Violet: când o porțiune a dintelui este prea galbenă, aceasta poate fi acoperită cu un strat fin de violet, neutralizând-o și transformând-o într-una gri (cu luminozitate scăzută) [1][3][17].

Sistemul aditiv

Sistemul aditiv este alcătuit din trei culori primare: roșu, verde și albastru. Toate celelalte culori sunt alcătuite din combinații ale acestor trei culori unice.

Cunoașterea acestui sistem (așa-numitul ”sistemul aditiv de culoare”) a permis crearea unor dispozitive cum ar fi televizorul color. Folosind numai cele trei culori primare, televizorul color este capabil să producă o gamă aparent nelimitată de nuanțe. Un astfel de monitor de televiziune are o paletă de 16.777.216 de culori care sunt disponibile pe ecran.

În sistemul aditiv, albul este amestecul echilibrat între toate culorile, iar negrul este absența culorii. Galbenul este un amestec echilibrat de roșu și verde. Deoarece sistemul aditiv de culoare face o astfel de muncă lăudabilă de a organiza culoarea, poate părea că nu este nevoie de nici o altă abordare (Fig. 1.7) [20].

Figura 1.7 – Sistemul aditiv și sistemul substractiv [7]

Sistemul substractiv

Cei implicați în artă, totuși, tind să sublinieze un alt aranjament. În acest sistem, așa-numitul sistem "substractiv", cele trei culori primare sunt magenta, galben și cyan. În sistemul substractiv, negrul este rezultatul unui amestec al celor trei primare, iar albul este absența culorii. Acest sistem este popular deoarece este probabil cel mai ușor de utilizat atunci când se lucrează cu pigmenți. (Fig. 1.7)

Există și alte sisteme. Fiecare sistem de culori are propriile sale avantaje și dezavantaje. Cu toate acestea, în ciuda contradicțiilor aparente din diferitele scheme de culori, fiecare sistem popular de analiză a culorilor este corect în cadrul său propriu. Deoarece medicii stomatologi lucrează cu pigmenți atunci când se ocupă cu ceramica, cel mai simplu sistem de utilizat pentru clinicieni este sistemul substractiv.

Sistemul substractiv este nu numai cel mai ușor de utilizat, dar și cel cu care dentistul poate fi cel mai familiar. Sistemul substractiv este cel folosit în creioanele pentru copii; copiii învață de la o vârstă fragedă că atunci când se amestecă roșu și albastru, de exemplu, rezultă violet.

În sistemul substractiv, când cele trei culori primare sunt aranjate în roata de culoare tradițională, culorile diametral opuse se numesc culori complementare. Galben și violet, de exemplu, sunt culori complementare. Amestecul de două culori complementare foarte saturate are ca rezultat eliminarea culorii și producerea de negru. Deoarece pigmenții utilizați în stomatologie sunt slab saturați și imperfecți, amestecul de pete produce de obicei o anumită nuanță de gri în loc de negru. [20]

Sensibilitatea nuanței

După 5 secunde de privit a unui dinte sau al unei chei de culori ochiul se acomodează și devine influențat. În cazul în care o persoană se uită la orice culoare pentru mai mult de 5 secunde, iar apoi se uită la o suprafață albă sau închide ochii, apare imaginea, dar înnuanță complementară. Acest fenomen, cunoscut sub numele de sensibilitatea nuanței, afectează în mod negativ selecția culorii.

Clinic: după 5 secunde, practicianul se va uita în altă parte sau va privi pentru scurt timp o suprafață albastră (cum ar fi șervețelul pacientului). Acest lucru va readapta viziunea sa în porțiunea galben-portocalie a spectrului, porțiunea cea mai implicată în alegerea culorilor [1].

Sistemul CIELab

În 1931, Comisia Internațională de Iluminat (CIE: Commission International ed'Eclairage), cu sediul la Viena, a conceput un model matematic cu scopul de a descrie numeric toate culorile vizibile pentru ochiul uman.

Publicat în 1976 de către Comisia Internațională de Iluminat, sistemul CIELab a devenit universal acceptat ca sistemul de referință colorimetric pentru cuantificarea și comunicarea culorii.

Cele două versiuni spațiale ale culorii, CIE 1931 și CIE 1976 (sau CIELab), sunt folosite pentru a defini percepția umană a culorilor unui obiect. Sistemul CIE 1931 este limitat, acesta nu exprimă în mod uniform diferențele de luminozitate, puritatea și lungimea de undă dominantă între culori. Cu toate acestea, sistemul CIELaba îmbunătățit organizarea culorilor, astfel încât diferențele numerice între culori sunt mai apropiate de percepțiile vizuale umane și prin urmare, oferă avantaje specifice asupra sistemului CIE 1931 [2][22][23][24].

Sistemul CIELAB a devenit sistemul de referință colorimetric universal acceptat pentru cuantificarea și comunicarea culorii. Acesta este modelul de culoare de referință utilizat de industria fabricării hârtiei și industria artelor grafice. Sistemul este folosit global aproape exclusiv pentru cercetarea culorilor în stomatologie. Arhitectura de bază și premisa de operare a CIELab se bazează pe teoria științifică, care demonstrează că creierul traduce stimulii culorilor de pe retină într-o diferență între luminos și întunecat, precum și între zonele de culori complementare care se exclud reciproc: roșu/verde și galben/albastru. Acest lucru este numit ”principiul corelării culorilor opuse” datorită faptului că o culoare nu poate fi roșie și verde sau galbenă și albastră (nu se poate spune că un obiect este ”roșu-verzui”). (Fig. 1.8) [2][22][23][24].

Figura 1.8 – Sistemul coloristic CIELab [8]

Sistemul CIELab utilizează valorile tricromatice care sunt interpretările artificiale a ceea ce ochiul vede. Aceste valori sunt definite ca: X (reprezentând stimulul roșu al ochiului), Y (reprezentând stimulul verde al ochiului) și Z (reprezentând stimulul albastru al ochiului). Valoarea Y tricromatică este de asemenea folosită pentru a reprezenta luminozitatea unei probe.

Practic, sistemul CIELab compară o mostră cu un eșantion standard și face o determinare numerică bazată pe diferența de culoare percepută. În alte cuvinte, diferenței de culoare îi este atribuită o valoare și este reprezentată grafic pe o diagramă.

Diagrama sau zona pe care sistemul CIELab o recunoaște este numită "spațiul de culoare". Acest spațiu teoretic poate fi conceptualizat ca un cilindru tridimensional cu o axă care trece prin centru de sus în jos. Cu toate acestea, CIELab folosește un plan pătrat pentru a demonstra axele roșu/verde și albastru/galben prin cilindru [2][22][23][24].

Tabelul următor conține valorile sistemului, care vor fi explicate mai detaliat în continuare.

Tabel I –Valorile sistemului CIELab [22]

L*

Luminozitatea unui obiect este reprezentată de simbolul ”L*” și această valoare este bazată pe gradul de reflexie al luminii. În graficul culorilor valoarea ”L*” este reprezentată de o axă verticală care trece prin centru [2][22][23][24].

În acest exemplu o să îi atribuim culoarea gri, singura caracteristică relevantă rămânând luminozitatea/întunecimea. Dacă valoarea lui este 0, obiectul va fi negru (în partea de jos a graficului), iar dacă este 100 obiectul va fi alb (în partea de sus a graficului). În cazul în care se află între cele două valori va fi reflectată o variație de gri. Dacă se află mai aproape de 0 este un gri mai închis, spre 100 un gri mai deschis. (Fig. 1.9)

Figura 1.9 – L*, unde 0 = negru, iar 100 = alb [25]

DL *

Delta L sau ”DL” determină diferența de luminozitate/întunecime dintre obiect și culoarea standard. Acest lucru este realizat scăzând din valoarea standard a lui L valoarea L a obiectului. Dacă rezultatul este pozitiv valoarea va fi mai luminoasă, iar dacă este negativ va fi mai întunecată. De exemplu, în cazul în care probarelevă o valoare L de 43.17 și standardul relevăo valoare L de 43.73, Delta L sau DLar fi -.56 (43.17-43.73 = -.56). Cu alte cuvinte, proba este cu 0.56 unități CIELab "mai întunecată" decât standardul. (Rețineți că, pentru toate calculele delta, valoarea standard este întotdeauna scăzută din valoarea obiectului) [2][22][23][24].

a*

Valoarealui ”a*” se referă la diferențele nuanțelor de roșu/verde. Acest lucru nu înseamnă că obiectul are culoarea roșie sau verde, ci că are o umbră roșie/verde. Deoarece cele două culori sunt opuse în spectru (complementare), cel care alege culoarea va trebui să adauge roșu să contrabalanseze verdele sau invers. (Fig. 1.10)

În diagrama culorilor, nuanțele de roșu și verde sunt reprezentate de un plan orizontal de la Est la Vest. Dacă valoarea lui ”a*” este pozitivă va apărea în regiunea roșie a spectrului. Dacă este negativă va apărea în cea verde. O valoare 0 înseamnă că obiectul este gri și va apărea chiar în centrul planului roșu/verde.

În același timp, acest plan se intersectează cu axa luminozității/întunecimii. Deci intensitatea unei culori cu valoarea lui ”a*” egală cu 0 va fi determinată de valoarea lui ”L*” [2][22][23][24].

Figura 1.10 – a*, unde -a = verde, iar a = roșu [25]

Da*

Delta a sau”Da*” determină diferența de roșu/verde dintre culoarea obiectului și culoarea standard. Aceasta este diferența dintre valoare a* standard și valoarea a* proprie obiectului. De exemplu, dacă valoarea a* a unei probe este -.53 și valoarea a*standard este 1.03, valoarea Da*ar fi -1.56 (-.53-1.03 = -1.56).

Din moment ce, în acest caz, Da * este negativă, diferența de culoare percepută (analizată de către spectrofotometru) ar fi verde standard. În cazul în care valoarea Da* a fost pozitivă, diferența de culoare ar fi roșu standard [2][22][23][24].

b*

Culoarea galben/albastru este desemnată delitera "b *." Din nou, aceste valori nu înseamnă neapărat că un obiect este de culoare galbenă sau de culoare albastră. Înseamnă pur și simplucă obiectul are o umbră galbenă sau albastră.

În diagrama culorilor, nuanțele de galben și albastru sunt reprezentate de un plan orizontal de la Nord la Sud. Dacă valoarea lui ”b*” este pozitivă va apărea în regiunea galbenă a spectrului, iar dacă este negativă va apărea în cea albastră (Fig. 1.11) [2][22][23][24].

Figura 1.11 – b*, unde -b = albastru, iar b = galben [25]

Db*

Delta b sau ”Db*” determină diferența de galben/albastru dintre culoarea obiectului și culoarea standard. Aceasta este diferența dintre valoare b* standard și valoarea b* a obiectului.

Când valoarea b* a unei probe este -44.78, și valoarea b* standard este -46.30, valoarea Db * va fi1,52 (-44.78 – (- 46.30) = 1,52).

Dacă Db * este pozitivă, diferența de culoare percepută (analizată de către spectrofotometru) ar fi galben standard. În cazul în care valoarea Db* ar fi negativă, diferența de culoare ar fi albastru standard.

În sistemul culorilor axa b* este perpendiculară pe axa a* în același plan orizontal. Acest lucru înseamnă că fiecare culoare analizată are atât o nuanță de roșu/verde, cât și una de galben/albastru. Deci, este imposibil sa fie una fără cealaltă [2][22][23][24].

C*

Un observator uman poate analiza un eșantion de culoare cafiind "mai intens" sau cu "mai multă culoare" decât ceastandard. În acest caz, proba poate fidescrisă ca fiind saturată. Acest aspect alculorii este numit cromaticitate și sistemul CIELab desemnează această valoare ca și "C *".

Valoarea ”C*” este situată pe un plan care începe din centru spațiului culorilor. Din nou, dacă vomconsidera un obiect gri, care este lipsit de orice nuanță, elar apărea în centrul spațiului de culoare cu ovaloare "C*" de zero. La acest punct central, culoarea obiectul nu ar avea vreo saturație sau cromaticitate.

Acest lucru nu înseamnă că toate probele de gri au o valoare C * de zero. Există mai multe nuanțe de gri cu grade variate de saturație, dar toate acestea au valori C* apropiate de zero.

Trebuie ținut cont de faptul că:

1) cu cât valoarea lui C* este mai departe de centru, cu atât saturația și cromaticitatea sunt mai mari.

2) valorile lui C* nu pot fi niciodată negative. Deci, un obiect care este lipsit de saturație nu poate fi niciodată considerat mai puțin saturat decât un obiect care apare în centru spațiului culorilor [2][22][23][24].

DC*

CIELab generează valoarea Delta C sau ”DC*” scăzând valoarea standard C* din valoarea C* a obiectului. Spre deosebire de C*, DC* poate fi negativ (de exemplu -1.54). Valorile negative vor reprezenta evident o saturație și cromaticitate mai scăzută față de cele pozitive. Așa că, dacă unstandard are o valoare C* de 46,32 și o probă are o valoare C* 44.78, valoarea DC* ar fi -1.54 (44,78 -46.32 = -1.54), iar proba va fi considerată mai puțin saturată decât standardul [2][22][23][24].

h

”H” vine de la Hue (nuanță) și este culoarea recunoscută de ochiul uman și identificată ca oranj/portocaliu, galben, bej, maro, roz sau oricare culoare vizibilă oamenilor. Cu toate acestea, computerele CIELab măsoară nuanța în grade geometrice.

”H” este reprezentat de grade ale unghiului și nu poate fi vreodată un număr negativ. Deoarece cromaticitatea(C*) depinde de nuanță (h), valoarea C* nu poatesă fie reprezentată grafic până când valoarea h a fost amplasată peperimetrul cercului. Valoarea C* trebuie să apară pe același plan cu valoarea h*. De exemplu, dacă valoarea h* este 40.00 sau 40 de grade, atunci ai putea desena o linie dreaptă, din centrul spațiului de culoare pepunctul de 40 de grade al cercului. Valoarea C* ar apărea pe locul potrivit pe această linie. A se observa forma radială creată prin trasarea liniei din centrul spațiului de culoare la 40 de grade. (Fig. 1.12) [2][22][23][24].

Figura 1.12 – h* [16]

Dh

Ca să calculeze Delta H sau ”Dh*” sistemul CIELab scade valoarea standard h* din valoarea h* a obiectului. De exemplu, dacă valoarea h* standard este271.27 și valoarea h* a obiectului este 269.32 valoarea DH * ar fi -1.95 (269.32-271.27 = -1.95). O valoare h* de aproximativ 270.00 ar fi culoarea albastră.

Din moment ce culoarea de bază a obiectului este albastră,diferență de nuanță între standard și obiect trebuie să fie de culoare roșie sau verde. Dacă valoarea DH* este negativă, diferența de nuanță ar indica faptul că proba a fost „mai verde“ decât standardul. Dacă DH * a fost un număr pozitiv, apare „roșiatică.“

După cum s-a menționat anterior, o singură probă nu poate fiprea albastră și prea galbenă, în același timp. Deci, diferența DH* dintre standardul albastru și obiectul albastru ar apărea ca fiind roșu sau verde. Același lucru este valabil la o valoare DH*, care este fie galbenă sau albastră. O valoare DH* negativă pe un obiect de culoare roșie indică faptul că nuanța ar fi „mai albastră“ decât standardul. O valoare DH* pozitivă a unui obiect de culoare roșie indică faptul că nuanța ar apărea „galben“ standard [2][22][23][24].

DE*

Poate cea mai suprasolicitată metodă de determinare în aprobarea culorii (sau de respingere) este Delta E * sau "DE*". Sistemul CIELab folosește calculul „DE*“ ca numărul de referință pentru stabilirea toleranței. Din păcate, multe departamente de calitate au o tendință de a accepta această valoare fără a ține seama de alte aspecte ale culorii, cum ar fi luminozitatea, saturația și nuanța.

Calculul DE* este recunoscut ca DE* = [(DL*)2 + (Da*)2 + (Db*)2]1/2. Atribuind o valoare egală cu cele trei aspecte ale obiectului (Luminozitate / întuneric, roșu / verde și galben / albastru) DE* devine foarte arbitrară.

De exemplu, dacă valoarea DL* a obiectului este -1.00, valoarea Da * este 0.00, iar valoarea Db* este 0.00, atunci valoarea DE* ar fi 1.00. Cu toate acestea, dacă evaluăm alt obiect care are o valoare DL* de 1.00, o valoare Da* de 0.00 și o valoare Db* de 0.00- valoarea DE* ar fi încă 1.00. (Rețineți că valoarea ”DE*“ este întotdeauna pozitivă, deoarece calculul ridică la ”pătrat” valorile DL*, Da* șiDb.)

Astfel, și obiectele cu unitatea CIELab 1.0 mai întunecată,și cele cu unitateaCIELab1.0 mai luminoasă decât standardul pot avea aceeași valoare DE*. Nu multe mostre de culoare pot tolera această abatere și să rămână cu aceeași acuratețe.

În consecință:

rezultatul calculului ”DE*” nu poate fi singura sursă de stabilire a corectitudinii/ erorii toleranței

celelalte aspecte ale evaluării unei culori trebuie să fie luate în considerare [2][22][23][24].

Concluzie
Industria a furnizat o varietate de metode sigure de evaluare a culorii artificiale. Cu toate acestea, trebuie întotdeauna subliniat faptul că ochiul uman este încă cel mai fiabil instrument disponibil pentru analiza pigmentară a unui obiect. În cazul în care, în timpul oricărei evaluări a culorii, în mod artificial rezultatele obținute sunt inacceptabile, observatorul trebuie să depindă de propria capacitate vizuală pentru a determina diferența de culoare.

Un computer de alegere al culorii, în cazul în care nu este utilizat în mod corespunzător, poate provoca respingeri care nu sunt necesare sau, în unele cazuri, poate provoca alegerea de materiale de culori inadecvate care urmează să fie aprobate. În cazul în care nu este utilizat corect, eficiența de economisire timp-cost poate să se dovedească a fi contraproductivă. Fiecare probă, care este în curs de evaluare de către un calculator trebuie să fie evaluată și de către observatorul uman. Nusă măsoară un eșantion fără a se efectua o evaluare vizuală [2][22][23][24].

CAPITOLUL 2 – DESCRIEREA STRUCTURILOR ȘI MATERIALELOR DENTARE

De-a lungul secolelor principalele provocări au fost selectarea și dezvoltarea unor materiale care să reziste la condițiile nefavorabile ale mediului oral.

Proprietățile fizice ale unui material au o mare importanță în cercetarea dentară, deoarece furnizează informațiile necesare pentru a evalua caracteristicile și pentru a îmbunătăți materialele aflate în curs de dezvoltare.

Proprietățile fizice ale elementelor care compun ansamblul dentar stabilesc standardul pentru materialele folosite în restaurarea acestora. Teoria sugerează că, dacă un material de restaurare poate fi creat astfel încât sa dețină proprietăți similare cu cele ale structurilor dentare, ar trebui să se integreze și să funcționeze precum dintele natural.

Integrarea uneia sau a mai multor restaurări artificiale în cadrul unei dentiții naturale poate fi o procedură dificilă pentru echipa dentist/tehnician. Capacitatea de a evalua și de a transmite către laborator pe deplin informațiile adecvate poate fi îmbunătățită foarte mult prin însușirea sistemului de determinare a culorii și a caracteristicilor optice specifice dinților. Sunt dificil de duplicat caracteristicile optice ale dintelui natural la nivelul materialelor compozite sau ceramice dacă medicul nu poate descrie sau ilustra pe deplin ceea ce el percepe în procesul de alegere a culorii.

Nuanța: aceasta este o interpretare biologică și psihologică a combinației lungimilor de undă reflectate înapoispre observator de către obiect. Cu cât intensitatea nuanței este mai mică, cu atât este mai greu să se facă această distincția. În această eră în care cerințele de albire au crescut și în care există puțină diversitate coloristică la nivelul suprafeței dentare, devine tot mai puțin importantă documentarea nuanței.

Saturația: saturația unui dinte natural provine în principal din dentină, iar grosimea și opacitatea smalțului determină influența cromatică pe care o are dentina. Atunci când smalțul este mai subțire în treimea gingivală, dar gros în ceaincizală, se creează un gradient cromatic. Creșterea opacității smalțului, așa cum se observă prin deshidratare și albire, poate exagera gradientul cromatic.

Strălucirea: utilizarea unui material compozit cu o saturație mai mică și o transluciditate scăzută poate crește luminozitatea restaurării dentare. Caracteristicile luminozității și translucidității se opun reciproc. Pe măsură ce albirea dinților devine tot mai populară, stomatologia va continua să caute compozite/ceramică care să fie atât luminoase, cât și translucide. Materialele alese cu opalescență mai mare, densitate optică și fluorescență se vor manifesta prin calități mai luminoase [26][92][93].

2.1 Smalțul

Smalțul dentar este singurul țesut de origine ectodermală care se mineralizează. Acesta acoperă coroana anatomică a dintelui, fiind supraiacent dentinei și este singura parte a dintelui care intră în contact direct cu cavitatea bucală (Fig. 2.1). Este țesutul dentar cu cel mai înalt grad de mineralizare din organism, având o duritate de 5-8 pe scara Mohs, fiind compus din aproximativ 95% de material cristalin asemănător hidroxiapatitei, 1% în greutate material organic și 4% de apă (Jenkins, 1978).

Smalțul are o grosime variabilă, atingând valori de 2,6 mm la nivelul cuspizilor premolarilor, de 2 mm la nivelul marginii incizale a dinților frontali și de 0,2 mm la nivelul coletului incisivilor laterali.

Smalțul tânăr este mai permeabil, dinții proaspăt erupți deshidratându-se mai repede, însă cei bătrâni nu sunt atât de permeabili. Cu timpul, rămâne doar cel din stratul profund care este mai translucent.

Smalțul normal are un aspect neted, translucid. Culoarea sa variază de la alb-gălbui la albastru-cenușiu, în funcție de grosime, structura prismelor, compoziția chimică și gradul de mineralizare. Dinții cu un grad mare de mineralizare apar cu aspect de fildeș, iar cei cu un grad mai scăzut apar alb-albăstrui. La vârstnici smalțul are o nuanță cenușie din cauza mineralizărilor îndelungate, a îmbătrânirii pulpei și a reducerii proceselor funcționale.

La coletul dentar are o culoare galbenă, galben intens până la brun din cauza grosimii reduse care permite să se vadă dentina sau tartrul subiacent [46][47][48].

Figura 2.1 – Structurile dentare [27]

2.2 Dentina

Dentina este un țesut dur ce reproduce forma dintelui atât în porțiunea coronară, cât și în cea radiculară, înconjurând pulpa dentară pe toată suprafața sa. Aceasta este un material asemănător cu osul și este formată din aproximativ 67% minerale, 20% în volum de material organic și 13% în volum de apă, având o duritate mai mică decât cea a smalțului și mai apropiată de cea a osului, aproximativ 5 pe scara Mohs. (Fig. 2.1)

La rândul ei dentina este acoperită în întregime la nivel coronar de către smalț, iar la nivel radicular de către cement.

Grosimea sa nu este uniformă, fiind mai mare la nivelul suprafeței ocluzale sau marginii incizale și mult mai mică în apropierea orificiului apical.

Spre deosebire de smalț care în timpul vieții își diminuă grosimea prin abraziune, dentina își mărește grosimea și volumul prin mineralizarea predentinei.

Datorită acestor variații, grosimea dentinei este apreciată în limite destul de largi. În dreptul suprafețelor ocluzale ale molarilor și premolarilor ea este cuprinsă între 3-7 mm, la nivelul marginilor incizale ale dinților frontali superiori între 3-5 mm, la coletul dentar între 3-4 mm, de-a lungul rădăcinii 3-5 mm și în regiunea apicală 1-3 mm [46][47][48].

La dinții proaspăt erupți, straturile superficiale de dentină sunt mai opace, părând ca un strat alb. Straturile mai profunde sunt mai puțin opace însă. Din cauza opacității crescute, smalțul dinților proaspăt erupți este foarte reflectorizant. Saturația acestora (care în general este dată de dentină) va fi scăzută din cauza efectului de mască produs de smalț. Pe măsură ce stratul de smalț se subțiază, dentina pare mai evidentă.

Culoarea dentinei la dinții tineri este roșie-galbenă, cu un grad destul de mic de transparență. Culoarea și transparența pot fi modificate în anumite condiții.

La vârstnici, din cauza mineralizării canaliculelor care străbat în mod normal dentina, transparența dispare în totalitate, iar culoarea trece într-un galben intens. La dinții insuficient mineralizați transparența este mai mare și culoarea devine gri-gălbuie. Culoarea dentinei se schimbă și în cursul evoluției proceselor carioase, fiind pătată în maro-brun.

Există o relație de proporționalitate directă între vârstă și saturația culorii dentinare.

Dacă dintele își pierde vitalitatea, culoarea devine cenușie, fapt datorat pătrunderii în canaliculele dentinare a pigmenților hematici rezultați din descompunerea eritrocitelor extravazate [46][47][48].

2.3 Caracteristicile optice ale structurilor dure dentare

Transluciditatea

În medicina dentară transluciditatea poate fi descrisă ca un gradient între transparent și opac. (Fig. 2.2) Smalțul și dentina au diferite grade de transluciditate.Transluciditatea smalțului depinde de lungimea de undă. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât crește transluciditatea.

Zonele unui dinte sau ale unei restaurări cu o transluciditate mai mare vor avea o valoare mai scăzută deoarece lumina va trece prin acestea, departe de observator. La evaluarea translucidității smalțului, observatorul se va concentra cel mai des pe zonele albastre opalescente. Smalțul translucid prezintă caracteristica de opalescență [2][26].

Figura 2.2 – Transluciditatea dentară [28]

Opalescența

Acest fenomen optic a fost numit după apariția pietrei Opal. Opalul natural este un silicat hidratat care dispersează lumina în spectrul său component de lungimi de undă prin refracție, acționând ca o prismă.

Opalescența poate fi descrisă ca un fenomen în care un material pare să aibă o culoare atunci când lumina se reflectă din el și altă culoare când lumina este transmisă prin el. Materialele opace acționează precum prismele și reflectă diferite lungimi de undă în diferite unghiuri.

Smalțul are un strat mineral primar de hidroxiapatită, alcătuit din cristale de fosfat tricalcic. Cristalele de hidroxiapatită se aliniază în masele organizate, bine ambalate, pentru a forma coloane poliedrice de smalț. Acestea acționează de asemenea ca niște prisme. Efectele de opacitate ale smalțului intensifică culoarea dintelui și îi oferă proprietăți optice de adâncime și vitalitate.

Opalescența duce la reflexia luminii albastre a smalțul înapoi către observator. Lumina albastră tinde să fie refractată mai mult sau să fie dispersată pe întreaga suprafață a smalțului. Lungimile de undă mai lungi, roșii-galbene, nu se refractă atât de mult în smalț; prin urmare, un procent mai mare va transilumina dintele. Albastrul se acumulează în smalț, dându-i un aspect albastru din vedere frontală, chiar dacă intrinsec este incolor.

Refracția va apărea pe măsură ce lumina trece prin fiecare coloană de smalț, la interiorul și suprafețele exterioare ale dintelui. Efectul naturalde ”halo” de la nivelul dinților este un produs secundar de refractare opalescentă a transiluminării la suprafața smalțului [2][26].

Fluorescența

Fluorescența poate fi clasificată ca un tip de reflexie prin material opac. Fluorescența prin definiție este absorbția luminii de către o substanță și remisia spontană a unei lumini de energie mai mică a unei lungimi de undă mai lungi (Fig. 2.3).

Fluorescența, într-un dinte natural, are loc în principal în dentină din cauza cantității mai mari de material organic prezent.

Lumina ambientală, non-vizibilă, aproape ultravioletă (UV) este absorbită și apoi reflectată fluorescent înapoi ca lumină vizibilă în principal în capătul albastru al spectrului. Dinții au această proprietate la un stimul între 340-350 nm. S-ar putea sa fie fluorescenți în spectrul vizibil, dar nu a fost măsurat. Acest fapt este demn de menționat în stomatologie deoarece cu cât dentina are proprietate florescentă mai mare, cu atât integritatea structurală a dintelui este mai mare.

Conform principiului culorilor aditive, în cazul fluorescenței, lumina emisă este albastră și culoarea dinților este galbenă, rezultatul fiind dinți mai albi (alb + galben = alb în spectrul aditiv). Este important ca materialele dentare de restaurare să aibă aceeași cantitate și calitate de fluorescență ca dinții naturali [2][26].

Figura 2.3 – Fluorescența dentară [29]

Densitatea optică și proprietățile de fibră optică

Când lumina pătrunde într-un dinte natural, devine reflectată în jurul smalțului ca într-un cablu cu fibră optică. Dacă o suprafață a unui dinte este iluminată, întreaga coroană va fi străbătută de această lumină. Când lumina se deplasează de la un material translucid la altul, lumina va fi reflectată fie la suprafață, fie va trece prin suprafață, fiind refractată pe măsură ce trece. Cu cât un material translucid, din punct de vedere optic, este mai dens, cu atât mai multă lumină va intra și va rămâne în interiorul corpului său.

Smalțul este un material dens care este adiacent pe toate părțile cu aer sau dentină, ambele cu densități optice semnificativ mai scăzute. Pentru ca lumina să părăsească un material optic dens, cum este smalțul, trebuie să atingă suprafața la un unghi cât mai aproape de nouăzeci de grade, altfel va fi reflectat înapoi în corpul smalțului. Aceasta înseamnă că orice rază de lumină aproape paralelă cu suprafața exterioară a smalțului nu va trece prin aceasta, fiind complet reflectată în interior. (Fig. 2.4)

Prin creșterea densității optice a ceramicii utilizate pentru a reconstrui stratul de smalț, proprietățile fibro-optice ale smalțului natural pot fi reproduse, rezultând o coroană protetică care este mai strălucitoare și mai translucidă în același timp [2][26].

Figura 2.4 – Proprietatea de fibra-optică [30]

Anizotropia optică

Efectul opalescent al smalțului luminează dintele conferindu-i adâncime și vitalitate optică. Proprietatea opalescenței determină un dinte să pară că are o culoare atunci când lumina se reflectă din el și altă culoare când lumina este transmisă prin el.

Cu cât un dinte este mai opalescent, cu atât are mai multe calități anizotrope. Anizotropia optică este schimbarea aspectului vizual în funcție de unghiul de observare sau de unghiul de iluminare. Un exemplu poate fi văzut în schimbarea luminozității, saturației și nuanței marginii incizale a unui incisiv în funcție de unghiurile de iluminare (Fig. 2.5).

Figura 2.5 – Schimbarea luminozității, saturației și nuanței marginii incizale a unui incisiv în funcție de unghiurile de iluminare [31]

Marginea incizală va afișa atât albastru, cât și galben-roșu în funcție de felul în care diferitele lungimi de undă sunt reflectate sau refractate în interiorul corpului smalțului. Unghiul de iluminare va schimba modul de vizualizare [26].

Un procent din lungimea de undă galben-roșie nu reușește să părăsească suprafața linguală a dintelui și poate fi prinsă de proprietățile fibro-optice ale smalțului. Aceasta sporește anizotropia smalțului. Aceste lungimi de undă, care sunt mai lungi, vor călători în jurul circumferinței dintelui și se vor manifesta ca un spectacol de lumină mereu în schimbare la marginea incizală.

Proprietățile anizotropice ale dinților naturali vor produce efecte optice opalescente infinite, în funcție de condițiile de iluminare ambientală. Culoarea care pare să corespundă în fotografiile realizate în unitul dentar, realizate cu un macro-flash lângă obiectiv și la același nivel vestibular, perpendicular pe suprafață, nu se va potrivi neapărat în lumina reală [26].

2.4 Materiale dentare

În stomatologia de astăzi, se așteaptă ca atât compozitul, cât și ceramica să imite nu numai nuanța danturii naturale, ci și distribuția translucidității, opacității și umbrei unui dinte.

Indicațiile pentru potrivirea culorilor și umbrelor pot cuprinde atât procedurile directe, cât și cele indirecte, fiind folosite de către medicul dentist uzual. O mare parte din stomatologia de astăzi este asociată estetic sau se așteaptă să fie estetică de către pacienți. Indiferent dacă restaurarea este realizată direct cu compozit sau este o procedură ceramică sau metalo-ceramică indirectă, este de așteptat să se potrivească cu culoarea tuturor dinților prezenți în cavitatea orală.

În timp ce amalgamul încă este un material restaurator adecvat din punct de vedere economic și clinic, preocupările legate de estetică, presupusa toxicitate, preocupările legate de mediu, lipsa legăturii chimice și necesitatea pregătirii dentare agresive au făcut compozitele o alternativă populară pentru restaurarea structurii dentare lipsă. Materialele moderne de rășină compozită au deschis o ușă uriașă de oportunități atât pentru dentiști, cât și pentru pacienți, oferind o alternativă estetică și minim invazivă pentru restaurarea dentiției care poate fi realizată doar într-o singură vizită. Restaurările compozite directe fac posibilă restaurarea defectelor, repararea invizibilă a structurii dintelui și modificarea formei și alinierii dintelui fără utilizarea unui laborator dentar [1][20].

Compozitele

Timp de mulți ani, compozitele anterioare directe au fost considerate a fi restaurări inadecvate care nu erau suficient de puternice pentru a rezista în cavitatea orală pe termen lung. Consensul a fost că procedurile compozitelor erau inferioare, consumatoare de timp și stresante, ceea ce îngreuna dentiștii să obțină rezultate previzibile [1][18][20].

Rășinile compozite sunt materiale compozite complexe, trifazice, care sunt compuse din:

o fază organică polimorfă, constituind matricea.

o fază minerală dispersată, formată din particule de umplutură.

agentul sau faza de cuplare care realizează unirea celorlalte două [18][49].

Compozitele au făcut mari progrese de-a lungul anilor. Materialele cu macroparticule au fost primele compozite utilizate în stomatologia directă anterioară. Acestea au fost umplute, în mare măsură, cu particule de dimensiuni mari (15-100 µm) care prezintă o rezistență mare și proprietăți estetice scăzute. Cuarțul a fost cel mai folosit material de umplutură în prima generație. Acesta avea o estetică și rezistență bună, dar lipsa radioopacității era un dezavantaj. De asemenea este destul de dificil să se obțină o suprafață netedă deoarece șlefuirea cuarțului lăsa expunerea unor particule neregulate și mari, chiar desprinderea acestora, rămânând suprafața rugoasă și pătată. Dimensiunea redusă a particulelor din produsele moderne variază între 1 și 10 μm (Fig. 2.6 A. B.). Compozitele cu macroumplutură sunt acum utilizate în principal pentru reconstrucțiile mari sub restaurările extracoronare datorită rezistenței relativ ridicate [1][18][20].

Figura 2.6 – A. B. Compozite cu macroumplutură C. Compozite hibride [32]

În 1978 a fost dezvoltat primul material cu microparticule (0,1-0,04 µm) din silice coloidalși a fost, de atunci, materialul principal pentru simularea suprafeței smalțului. Datorită particulelor sferice mici, uniforme, compozitele cu microumplutură prezintă un luciu bun pe termen lung și rezistența la uzură optimă; ele sunt rezistente la placă și prezintă un indice de refracție și reflexie mai apropiat de cel al suprafeței smalțului. Acestea simulează cel mai mult suprafața smalțului ca densitate a culorii, polish-ul, refracția luminii și reflexia, atât pe termen scurt cât și lung și conferă vitalitatea naturală a unei suprafețe finisate de smalț [1][18][20]. Unica contraindicație pentru compozitele cu microparticule este utilizarea în zone de forță/stres ridicat din cauza rezistenței sale reduse la fracturi (sunt vulnerabile la abraziune). Cantitatea mai mare de rășină, comparativ cu umplutura anorganică, are ca rezultat o absorbție mai mare a apei, un coeficient mai mare de expansiune termică și un modul de elasticitate scăzut.

Prin urmare, ele sunt indicate pentru restaurarea dinților anteriori și a leziunilor cervicale. Cu tendința de simplificare, împreună cu căutarea materialelor universale și evoluția materialelor hibride, utilizarea compozitelor cu microparticule va deveni mai restricționată. [18][49].

Compozitele hibride, numite adesea microhibride, conțin un amestec de particule submicronice (0,04 μm) și umpluturi cu particule mici în intervalul 0,2 – 5 μm (Fig. 2.6 C.). Ele sunt utilizate cu succes drept compozite universale, deoarece combină nu numai diferite dimensiuni de particule, ci și diferite tipuri: particule de sticlă pentru proprietăți fizice bune și particule de SiO2 pentru o bună lustruire.

Din nefericire, o problemă a rășinilor compozite hibride este incapacitatea lor de a-și menține luciul. Având în vedere necesitatea unei rășini compozite care să fie lustruită foarte bine, cu proprietăți fizice optime pentru utilizarea în regiunea anterioară și posterioară, producătorii au dezvoltat compozite microhibride. Compozitele microhibride au o dimensiune redusă a particulelor cuprinsă între 0,04 μm și 1 μm și o încărcare înaltă a umpluturii (mai mult de 60% în volum). Acestea se lustruiesc și rezistă mai bine decât omologii lor hibrizi și sunt compuși universali sau multifuncționali [18].

Cele mai recente materiale compozite sunt cele cu nanoumplutură. Acestea sunt considerate materialele universale de astăzi, care prezintă calități de lustruire imediată și o buna netezime a suprafeței. În plus, materialele din nanofibre sunt puternice, demonstrează o contracție scăzută și oferă calități bune de opacizare. Acestea sunt recomandate pentru a fi utilizate singure sau sub cele cu microumplutură, cu excepția zonelor în care sunt necesare schimbări extreme de culoare. Transluciditatea lor permite ca vitalitatea dintelui sa pară nemodificată atunci când lumina se reflectă prin ele. Atunci când sunt folosite ca material universal pentru zona anterioară, compozitele cu nanoumplutură prezintă o netezime excelentă a suprafeței,o ușurință în manipulare și o culoare bună. Cu toate acestea, în comparație cu compozitele cu microumplutură, nu-și vor menține strălucirea pe termen lung și nu au aceleași calități translucide ca smalțul. Deși nu s-a dovedit încă din punct de vedere clinic, este puțin probabil ca aceste compozite să aibă în timp proprietăți biologice compatibile cu țesuturile gingivale ca omologii lor cu microfibre.

Pentru a rezuma, compozitele cu particule microhibride prezintă o bună rezistență și opacitate; prin urmare, ele sunt excelente pentru înlocuirea dentinei. Cele nanohibride prezintă o rezistență bună și o estetică mai bună față de microhibride și, prin urmare, sunt mai potrivite pentru a fi un material universal. Compozitele cu microumplutură sunt cele mai estetice dintre cele trei tipuri de compozite și sunt singurele materiale care simulează cât mai exact suprafața smalțului. (microhibridele și cele cu nanoparticule simulează dentina în rezistență și opacitate, în timp ce microparticulele simulează smalțul) [18][20].

Compozite specializate:

Compozite pentru zona posterioară

au caracteristici care derivă din modificarea umpluturii sau a matricei rășinice.

nu au îndeplinit așteptările în ceea ce privește rezistența la uzură îmbunătățită și nici ușurința de plasare în cavitățile posterioare [18].

Compozite fluide (Fig. 2.7)

au conținut redus de umplutură, asigurând o consistență care permite materialului să se adapteze intim la cavitatea preparată.

deficiențele acestor materiale, cum ar fi scăderea rezistenței la uzură și contracția de polimerizare mai mare, nu ar trebui să afecteze rezultatele atunci când sunt utilizate numai pentru anumite tratamentele special selectate.

cu toate acestea, vâscozitatea scăzută rezultată face ca materialul să fie extrem de util în zonele sau cavitățile marginale strânse, cu un spațiu care este dificil de umplut cu celelalte compozite.

acestea pot fi, de asemenea, utilizate pentru a închide un acces endodontic și pentru restaurarea clasei a V-a.

o altă aplicație utilă este pentru restaurările preventive în zone prea mari pentru a fi restaurate cu agenți de etanșare a fisurilor [18].

Figura 2.7- Compozit fluid [33]

Compozite estetice de culoare roz pentru zona gingivală (Fig. 2.8)

pot fi fluide sau hibride.

utilizate pentru tratarea defectelor cervicale expuse, decolorate sau hipersensibile ale dinților, în special în zona anterioară vizibilă [34]

Figura 2.8 – Compozit gingival roz [34]

Indicații compozite

compozitelesunt indicate pentru aproape toate tipurile de restaurări anterioare, de la defecte de suprafață și incizale la restaurări de rutină cum ar fi clasa a III-a, clasa a IV-a și clasa a V-a.

acestea sunt ideale și pentru alte situații, cum ar fi închiderea diastemelor, fațetă anterioară pentru schimbarea culorii, remodelarea dinților și realinierea dinților pentru a obține design-ul dorit al zâmbetului.

pot fi utilizate pentru orice tip de tratament, cum ar fi coroane totale cimentate, punți anterioare scurte și reparații ale ceramicii.

Contraindicații compozite

restaurările compozite anterioare directe nu ar trebui făcute de un medic dentist care nu se simte suficient calificat.

la pacienții care suferă de stres extrem de mare, cum ar fi bruxomanii care refuză să poarte gutieră noaptea, cei care au un stil de mâncat agresiv (de exemplu, cei care mestecă bomboane) sau cei care își rod unghiile [20].

II. Compomerii

Compomerii sunt un hibrid care îmbină proprietățile chimice ale cimenturilor ionomere de sticlă și calitățile materialelor compozite.

Aceștia sunt eliberatori de fluor oferind carioprotecție; aceasta este mai scăzută față de cea a glassionomerilor.

Proprietățile mecanice sunt inferioare celor ale rășinii compozite, cu o rezistență redusă la compresiune și încovoiere.

Au modificări dimensionale mai mici, apropiate de compozite, radioopace, cu o finisare bună.

Indicații

– leziuni cervicale, clasa a V-a

– restaurări radiculare

– dinții temporari

– refaceri de bonturi [18][49].

III. Pigmenții de culoare și opacifianții (Fig. 2.9)

Modificatorii de culoare pot fi amestecați cu rășinile compozite pentru a schimba nuanțele lor; cu toate acestea, poate duce la următoarele:

încorporarea aerului, care poate duce la porozitatea suprafeței.

reducerea încărcării minerale.

timp de întărire crescut datorită pigmenților din modificatori.

Introducerea rășinilor compozite într-o gamă largă de nuanțe, inclusiv nuanțele Vita, face ca amestecarea modificatorilor de culoare cu rășini compozite să fie rareori necesară.

Culoarea caracteristică a unui dinte natural este rezultatul unei interacțiuni subtile a luminii reflectate de dentina care stă sub smalțul relativ translucid. Acest fenomen este simulat prin utilizarea creativă a unor modificatori opaci și de culoare care sunt ulterior suprapuși cu o rășină compozită relativ translucidă.

Modificatorii de culoare folosiți cel mai frecvent sunt roz, alb, gri, galben, galben-maro, albastru și roșu.

Principalele avantaje ale opacifianților sunt că produc opacitate prin blocarea transmisiei luminii și sunt utile pentru a crește luminozitatea și a masca petele întunecate și metalul. Pigmenții sunt folosiți pentru a ajuta la creșterea nuanței și saturației restaurării. De asemenea, ele scad luminozitatea, permit transmiterea luminii și creează mai multă transluciditate în restaurarea finală [1][20].

Indicații

Galben și galben-maroniu: sunt cel mai des folosite în treimea cervicală a coroanei. Uneori ele sunt folosite pe suprafețeleaproximale pentru a crea iluzia de îngustare. Deoarece galbenul este culoarea complementară a violetului, este eficient în neutralizarea și mascarea petelor de tetraciclină gri-albastre. Poate fi utilizat în combinație cu pete de culoare albă pentru a masca petele de tetraciclină maro.

Albastru, gri sau violet: sunt utilizate pe treimea incizală a dintelui pentru a simula transluciditatea. Ele pot fi folosite pentru a reduce luminozitatea.

Alb: este folosit pentru a crește luminozitatea oricărui modificator de culoare. Acesta poate fi folosit în mod eficient pentru hipocalcificările smalțului și pentru a masca petele galbene.

Roșu sau roz: simulează tonurile gingivale, sporește vitalitatea și poate neutraliza petele de tetraciclină albastre.

Din păcate, opacifianții și modificatorii de culoare sunt insuficient utilizați în această profesie din cauza lipsei de cunoaștere a importanței lor și a instruirii insuficiente în aplicare [1][20].

Figura 2.9 – Vedere transversală a unei fațete directe [1]

2.5 Proprietăți ale materialelor dentare

Proprietăți optice

Metamerismul

Metamerismul reprezintă caracteristica materialelor restauratoare de a avea o culoare în lumina de la cabinet și altă culoare la lumina naturală, spre exemplu.

Culoarea percepută depinde de natura sursei luminoase care iluminează obiectul și de ce lungimi de undă sunt reflectate. Utilizarea suprafețelor opace pentru a corecta neconcordanțele va crește metamerismul.

Atunci când se restaurează straturile de dentină și smalț cu ceramică, selectarea materialelor cu aceleași proprietăți optice va reduce la minimum metamerismul [26].

Fluorescența (Fig. 2.10)

Fluorescența poate fi clasificată ca un tip de reflexie a unui material opac.

Pentru a crește fluorescența în materialele dentare, pot fi adăugate pulberi oxid-metalice opace cu proprietăți fluorescente pentru a mări cantitatea de lumină reflectată observatorului, pentru a bloca decolorările și a reduce saturația. Din păcate, aceste pulberi vor reduce transluciditatea percepută dacă nu vor fi folosite în straturile mai profunde de dentină [18].

Figura 2.10 – Fluorescența compozitului [36]

Transluciditatea

Transluciditatea unei restaurări compozite depinde de indicele de refracție a tuturor materialelor încorporate în ea. O transluciditate naturală rezultă dintr-o potrivire apropiată a indexului de refracție între umplutură, rășină și dinte [18].

Proprietăți fizice

Radioopacitatea

Pentru a permite diagnosticarea precisă a cariilor secundare la marginea gingivală a compozitelor posterioare, aceste materiale de reparație trebuie să prezinte o radioopacitate cel puțin egală cu cea a smalțului [18].

Stabilitatea coloristică

Decolorarea compozitelor se poate manifesta într-unul din cele trei moduri:

• Decolorarea marginală se datorează resturilor care penetrează spațiul marginal dintre restaurare și dinte.

• Decolorarea suprafeței, raportată la porozitatea sau rugozitatea suprafeței, este mai probabilă în cazul compozitelor care utilizează macroparticule.

• Decolorarea totala a obturației este o problemă apărută din cauza oxidării aminelor în exces în sistemul de inițiere chimică a polimerizării [18][49].

Contracția de polimerizare (Fig. 2.11)

Rășinile compozite suferă în timpul polimerizării un proces de contracție de polimerizare care afectează foarte mult legătura la interfața dinte/restaurație.

Contracția volumetrică în restaurările adezive provoacă stres care poate duce la fractura structurii dintelui sau la deformarea restaurării, ceea ce poate conduce la formarea de goluri, microfisuri, sensibilitate, colorare marginală și carii secundare.

Deoarece particulele de umplutură nu contribuie la contracția de polimerizare, cu cât particulele sunt mai mari, cu atât se produce o contracție mai mică. Compozitele convenționale și cele hibride au o contracție de 10-25%, iar cele cu microumplutură de 20-25%.

Compozitul activat de o sursă de lumină inițiază o reacție chimică care nu se termină odată cu îndepărtarea stimulului luminos, ci continuă mai mult de douăzeci și patru de ore. Eliminarea stresului creat de polimerizare nu poate fi realizată complet, dar poate fi minimizată. Cu cât cavitatea este mai mare, cu atât este mai mare stresul și chiar dacă folosim o tehnică de stratificare, o parte din forțele generate rămân dincolo de controlul nostru [18][49].

Figura 2.11 – Contracția de polimerizare [37]

Coeficientul de dilatare termică

Proprietățile termice importante ale compozitelor includ expansiunea termică și conductivitatea termică.

Compozitele cu macroumplutură au un coeficient de 3-4 ori mai mare ca al dentinei, în timp ce la cele cum microumplutură este de 4-7 ori. Acest lucru poate duce la alterarea etanșeității dinte-restaurare.

Compozitele nu sunt un bun conductor termic, stopând transmiterea variațiilor termice de la nivelul cavitații orale spre pulpa dentară [18][49].

Absorbția apei și solubilitatea

Absorbția de apă, care apare în principal prin absorbția directă în componenta rășinică a compozitului, depinde de conținutul de rășină și de calitatea legăturii dintre rășină și fibrele din umplutură. Excesul de absorbție a apei are un efect dăunător asupra stabilității culorii și rezistenței la uzură, modificând proprietățile fizice și mecanice. Un compozit care absoarbe apa va absorbi și alte fluide din cavitatea bucală, ducând la decolorare [18][49].

Degradarea în mediul bucal

Compozitul nu este influențat de forțele de masticație, ci doar de modificările chimice și termice din cavitatea bucală [49].

Proprietăți mecanice

Duritatea

Duritatea compozitelor cu macroumplutură și a celor hibride este de până la doua ori mai mare ca a celor cu microumplutură. Aceasta este influențată și de gradul de polimerizare [49].

Rezistența la uzură

Materialele compozite ar trebui să prezinte o rezistență la uzură egală cu cea a smalțului. Degradarea materialului la nivelul suprafeței restaurației din punct de vedere fizic este cauzată de abraziune sau oboseala materialului.

La compozitele cu macrofibre este cauza fricțiunii, în timp ce la cele cu microfibre este din cauza zgârierii compozitului și pierderii particulelor de suprafață [49].

Modulul de elasticitate

Modulul de elasticitate indică rezistența materialului de restaurație și este de două ori mai mare la compozitele cu macroumplutură și hibride față de cele cu microumplutură.

Compozitele cu un modul mai mic se deformează sub acțiunea forțelor de masticație puternice [49].

Rezistența

Rezistența este proprietatea compozitelor de a se opune forțelor de compresiune și tracțiune. De asemenea compozitele cu macroumplutura și cele hibride au o rezistență aproape dublă fața de cele cu microumplutură [49].

Proprietăți biologice

În acest moment, se crede că siguranța rășinilor compozite nu ar trebui să fie considerată o problemă îngrijorătoare.

Unele studii au arătat că rășinile compozitele eliberează unele componente și produse de degradare în mediul oral, incluzând rășini nepolimerizate, diluanți, aditivi, plastifianți și inițiatori, cantități în funcție de gradul de polimerizare. Citotoxicitatea a fost demonstrată in vitro. Au fost raportate reacții de hipersensibilitate întârziate, dar sunt foarte rare, probabil din cauza cantității mici de substanțe chimice eliberate [18][49].

Concluzie

Culoarea naturală a unui dinte este cea pe care o vedem ca rezultat al reflexiei, refracției, deformării și absorbției luminii de către smalț, dentină și eventual pulpa dentară. Culoarea văzută la un dinte este rezultatul efectelor optice combinate ale straturilor structurii dintelui – transluciditatea, grosimea smalțului și culoarea dentinei subiacente.

Policromatismul unei restaurări este vital pentru a scoate în evidență forma cât mai reală a unei restaurări. Nuanțele de smalț și nuanțele de dentină trebuie analizate și înțelese pentru a realiza o restaurare bine integrată, cu o interfață invizibilă.

Indicațiile rășinilor compozite sunt în continuă creștere. Acestea și-au îmbunătățit manevrabilitatea, au o estetică superioară, a fost redus gradul de uzură, a fost redusă contracția de polimerizare, scăderea stresului intern și a crescut satisfacția performanțelor pe termen lung.

În ciuda tuturor acestor îmbunătățiri, unele probleme nedorite încă mai persistă: desprinderea și colorarea marginală, microinfiltrații, carii secundare, fracturi ale cuspizilor sau sensibilitate postoperatorie.

CAPITOLUL 3 – ALEGEREA CULORII. FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ ALEGEREA CULORII

Un obiectiv important al stomatologiei de astăzi este de a restabili culoarea și aspectul dentiției naturale,cererea de servicii estetice fiind din ce în ce mai mare.

Dezvoltarea tehnologică și informarea tot mai crescută a populației, a dus ca pacientul să fie implicat în diagnostic, planificarea tratamentului și evaluarea rezultatelor. Deși acest fenomen a modificat relația tradițională dintre pacient și medicul dentist, acesta a adus și mai mult interes, cooperare, motivație și complianță.

Pacientul se așteaptă ca stomatologul să poată recrea natura cu exactitate, repetativ și rapid. Medicul dentist se confruntă cu sarcina de a determina culoarea și de a realiza restaurarea sau a o comunica laboratorului de tehnică dentară [20].

3.1 Factori generali

Factori fiziologici și patologici ai analizatorului vizual al operatorului

Lumina de la un obiect intră în ochi și acționează asupra receptorilor din retină (bastonașe și conuri). Impulsurile din acestea sunt transmise centrului optic al creierului, unde se face o interpretare. Alegerea culorii este prin urmare subiectivă: indivizii diferiți au interpretări diferite ale aceluiași stimul.

În condiții de iluminare scăzută, se folosesc numai bastonașe (viziune scotopică sau nocturnă). Acești receptori permit o interpretare a strălucirii (dar nu a culorii) obiectelor. Bastonașele sunt foarte sensibile la obiectele albastre-verzi. Vederea colorată depinde de conuri, care sunt active în condiții de iluminare mai mari (viziune fotopică sau diurnă). Schimbarea de la viziunea fotopică la cea scotopică se numește adaptare la întuneric și durează aproximativ 40 de minute.

Zona cu cele mai multe conuri este în centrul retinei, care nu conține bastonașe. Bastonașele încep să fie predominante spre periferia ochiului. Aceasta înseamnă că la nivelul câmpului central al vederii se va percepe culoarea mai mult. Deși nu este cunoscut mecanismul exact al vizionării culorilor, există trei tipuri de conuri – sensibile la lumină roșie, verde și albastră – care formează o imagine în același mod ca efectul aditiv al pixelilor într-o imagine de televiziune.

Astfel, modul în care ochiul uman determină culoarea unui obiect este dependent de caracteristicile acestuia: un obiect negru absoarbe toate lungimile de undă ale luminii; un obiect alb reflectă toate lungimile de undă ale luminii; un obiect albastru, de exemplu, absoarbe toate lungimile de undă ale luminii, cu excepția albastrului, care sunt reflectate. (Fig 3.1 ) [2][18][54].

Figura 3.1 – Percepția culorii [20]

Culoarea poate fi definită ca lungimea de undă a luminii reflectată de un obiect. Cu toate acestea, pentru ochiul uman, aceasta nu este o definiție absolută. Privind un dinte se poate întreba ”Ce culoare este acesta?” și să se primească diferite răspunsuri de la diverse persoane. De exemplu, privind un anumit dinte și încercând să definim culoarea dintelui, acesta poate fi evident roșu. (Figura 3.2 ) Întrebarea este ce fel de roșu? Și chiar dacă poate fi definită corect ca "roșu cărămiziu", explicația suplimentară nespecificată a ”roșului Burgundy” poate face o diferență enormă în culoarea implicită. [2][20][50].

Figura 3.2 – Tipuri de roșu [20]

Bineînțeles, atunci când ne ocupăm de dinți, nu este vorba de roșu, ci de gradații foarte fine de galben-alb, care sunt poate chiar mai dificil de descris decât diferitele tipuri de roșu care sunt văzute în mod obișnuit. Pentru a complica lucrurile și mai mult pentru observator, metamerismul poate afecta culoarea percepută a dinților. Problema metamerismului poate fi evitată prin selectarea unei culori și confirmarea acesteia în condiții de iluminare diferite (de exemplu, lumină naturală și lumină fluorescentă).

Percepția de culoare înșelătoare: creierul poate fi înșelat în modul în care percepe culoarea. Un exemplu clasic al unui astfel de truc este discul Benham. Când acest disc alb-negru este iluminat și rotit la o viteză adecvată, acesta pare să fie foarte colorat (Fig. 3.3) [2][20][50].

Figura 3.3 – Discul Benham [40]

Culoarea este, de asemenea, influențată de culorile înconjurătoare, în special cele complementare. De exemplu, atunci când albastru și galben sunt plasate unul lângă celălalt, intensitatea lor poate parea a fi mărită. Culoarea dinților poate, de asemenea, să arate diferit dacă pacientul poartă haine viu colorate sau ruj.

Daltonismul: defectele de culoare afectează aproximativ 8% din populația masculină și mai puțin din populația feminină. Există diferite tipuri, cum ar fi achromatismul (lipsa totală a sensibilității la nuanță), dicromatismul (sensibilitate la doar două nuanțe primare – de obicei, fie roșu sau verde nu este perceput), și trichromatism anormal (sensibilitate la toate cele trei nuante cu deficiență sau anomalie a celor trei pigmenți primari din conurile retiniene) (Fig. 3.4) [2][20][50].

Figura 3.4 – Daltonismul [41]

Stomatologii ar trebui, prin urmare, să își testeze percepțiaculorii. Dacă se constată o deficiență, dentistul ar trebui să solicite asistență la alegerea nuanțelor dinților.

Intensitatea și compoziția spectrală a luminii existente

Lumina este necesară pentru ca o culoare să existe. Un obiect perceput ca o anumită culoare absoarbe toate undele luminoase care corespund altor culori și reflectă doar valurile culorii obiectului. De exemplu, un obiect care absoarbe lumina albastră și verde și reflectă roșu apare ca roșu. Calitatea și cantitatea sursei de lumină și a mediului în care se folosește cheia de culori sunt importante.

Deși lumina zilei a fost inițial considerată a fi sursa de lumină ideală pentru alegerea culorilor, utilizarea sa nu este recomandată, având în vedere caracteristicile neconstante ale acesteia. Culoarea luminii de zi poate varia de la portocaliu-roșu la apus la albastru când cerul este clar. Intensitatea relativă a luminii de zi, de asemenea, fluctuează în timpul zilei din cauza norilor. Lumina zilei din nord la ora zece dimineața reprezintă momentul dorit al zilei pentru determinarea culorilor în lumina naturală.

Descrierea luminii: din punct de vedere științific, lumina este descrisă ca fiind o energie electromagnetică vizibilă a cărei lungime de undă este măsurată în nanometri (nm) sau miliardimi dintr-un metru. Ochiul este sensibil numai la partea vizibilă a spectrului electromagnetic, o bandă îngustă cu lungimi de undă de la 380 la 750 nm (Tab 3.1). La lungimile de undă mai scurte se află razele ultraviolete, x și gamma; la lungimi de undă mai lungi sunt radiațiile infraroșii, microundele și undele de transmisie de televiziune și radio (Fig. 3.5) [2][18][20].

Figura 3.5 – Spectrul electromagnetic [2]

Tabel II – Spectrul electromagnetic [89]

Lumina albă pură constă în cantități relativ egale de energie electromagnetică în intervalul vizibil. Când este trecut printr-o prismă, este împărțită în culorile sale componente, deoarece lungimile de undă mai lungi sunt îndoite (refractate) mai puțin decât cele mai scurte

[2][18][20].

Distribuția energetică spectrală: trebuie luate în calcul două aspecte, intensitatea și puritatea. Durerile de cap și senzația de oboseală pot fi rezultatul unei iluminări proaste a mediului. Trebuie ținut cont de alte aspecte, precum:

nivelul vizual: nivelul de lumină necesar pentru a vedea.

diferențe de luminozitate: după ce nivelul a fost stabilit, trebuie determinat raportul dintre lumina ambientală și acel nivel de luminozitate necesar unei vederi eficiente. Dacă necesarul de luminozitate este mare, dar lumina ambientală este scăzută, pot apărea dureri de cap și oboseală vizuală. Raportul nu trebuie să fie mai mare de 10:1 sau mai mic de 3:1.

umbrele: există două tipuri de umbre produse de obiectele care pot exista într-un cabinet. Primele sunt produse de orice obiect pe mediul de lucru și scad nivelul luminii disponibile (mâinile medicului, dinții adiacenți). Celălalt tip de umbre nu blochează lumina, ci o reduce făcând detaliile nedeslușite.

strălucirea: reprezintă lumina în exces, făcând la rândul ei detaliile de nedeslușit (suprafețe umede).

vârsta observatorului: o dată cu vârsta corneea și cristalinul devin mai opace, putând schimba culoarea.

lumina și căldura: pentru a selecta o sursă de lumină, trebuie luată în considerare temperatura corespunzătoare a culorii cu distribuția spectrală adecvată a energiei și indicele de redare a culorii (CRI).O sursă de lumină cu o temperatură a culorii apropiată de 5500° K, echilibrată spectral în spectrul vizibil, este ideală pentru determinarea culorilor. Temperatura culoriidescrie spectrul luminii care este radiată de un ”corp negru” care este încălzit și este raportată în grade Kelvin (K) sau absolută (0° K = -273° C). În consecință, 1000° K este roșu; 2000° K este galben; 5555° K este alb; 8000° K este albastru deschis (Tab 3.2).

Tabel III – Exemple de surse de lumină și cantitatea de căldură emisă [89]

Acest lucru înseamnă că sursa de iluminare existentă în cabinet pentru alegerea culorii trebuie să emită o cantitate de 5500° K. Se remarcă cum o temperatură de 5000° K produce lumină relativ neutră, în timp ce 3000° K și 9000° K produc lumină care tinde să aibă mai mult lungimi de undă portocalii sau albastre.

Din păcate, cele mai frecvente surse de lumină în cabinetele dentare sunt incandescente și fluorescente, nici una dintre ele nefiind ideală pentru alegerea culorii. Un bec obișnuit cu incandescență emite concentrații relativ mai mari de unde galbene de lumină decât albastru și verde-albastru, în timp ce corpurile de iluminat cu tavan fluorescent dau concentrații relativ mari albastre. Se recomandă iluminarea fluorescentă corectată prin culoare, deoarece se apropie de tipul necesar de echilibru.

efecte biologice: o sursă de lumină ce cuprinde tot spectrul face culorile mai vibrante și creează un mediu înconjurător mai plăcut, fiind benefic atât sănătății fizice, cât și psihice [2][21][50].

Surse de lumină auxiliare: dacă iluminarea ambientală în cabinetul dentar nu este ideală în ceea ce privește calitatea și cantitatea pentru a lua culoarea, se recomandă utilizarea unor surse de iluminat auxiliare. Acestea ar trebui să fie suficient de intense pentru a depăși influența luminii ambientale. S-a recomandat ca raportul auxiliar cu lumina ambientală să nu depășească 3:1; prea multă intensitate nu permite deosebirea diferențelor mici de culoare. Iluminarea auxiliară comercială, cum ar fi Demetron Shade Light sau Shade Wand, este recomandată pentru alegerea culorii (Tab 3.3) [2][21][50].

Tabel IV – Exemple de lumini comerciale corectate disponibile [2]

Timpul de analiză al unei culori

Aspectul culorii scade rapid, pe măsură ce o persoană se uită la un obiect. Culoarea inițială pare să devină din ce în ce mai puțin saturată până când apare aproape gri. Medicul trebuie să își odihnească ochii la fiecare 5-10 secunde , privind un fundal albastru sau gri [2][51].

Culori percepute imediat înainte (contrast temporal)

Când privim o culoare un timp mai îndelungat (adaptare locală) și după aceea privim o suprafață albă apare culoarea opusă, așa-numita culoare postimagine (de exemplu după roșu apare verde), contrast succesiv. Dacă în loc de suprafața albă privim o suprafață de altă culoare, culoarea acesteia se va amesteca cu culoarea opusă celei privite inițial [51].

Factori psihologici

Privitorul poate avea așteptări diferite, ceea ce poate influența percepția.

Unghiul din care privim va influența de asemenea culoarea percepută [51].

3.2 Factori locali

Morfologia suprafeței dintelui afectează, de asemenea, cantitatea și tipul de reflexie a luminii. Textura de suprafață a incisivilor poate fi descrisă ca fiind verticală, orizontală și variată. Texturile de suprafață pe verticală sunt compuse în principal din înălțimile conturului marginilor și ale lobilor de dezvoltare. Șanțurile fine, transversale, cilindrice numite perikymatii sau striurile lui Retzius formează majoritatea texturilor orizontale. Aceste texturi orizontale sunt formate pe partea de sus a texturilor verticale, ceea ce înseamnă că structurile orizontale continuă în concavitățile formate de texturile verticale, dar texturile verticale nu sunt afectate de texturile orizontale. Texturile variate sunt fisuri și alte aberații sau modele de suprafață, cum ar fi "coaja de portocală".

La erupție, dinții au textura de suprafață neregulată. O textură de suprafață ca aceasta nu va da o imagine bine definită și va împrăștia lumina. Odată cu vârsta, aceste caracteristici de suprafață se reduc treptat. Deoarece procesul de uzură continuă pe parcursul vieții, de obicei, toate semnele perikymatiilor sunt pierdute și chiar și definiția lobilor de dezvoltare este ștearsă. Neregularitățile provin din dezvoltarea onto-/filogenetică (Fig 3.6) [18][26][49].

Figura 3.6 – Textura suprafeței [26]

Suprafața dinților se înclină lingual spre suprafețele aproximalemeziale și distale și spre suprafața cervicală formând unghiuri și linii. Adesea, pe porțiunea incizală a suprafeței vestibulare nu apare un unghi de tranziție; în această situație, fața este delimitată de marginea incizală. Lumina care ajunge pe suprafața vestibulară a dintelui va crea umbre începând de la unghiurile și liniile de tranziție. Astfel, forma feței va influența modul în care lumina ajunge pe aceste suprafețe și în același timp și perceperea ei de către observator (Fig 3.7) [1][50].

Figura 3.7 – Reflexia luminii în funcție de suprafața dentară [89]

Forma arcadei și poziția dintelui pe arcadă pot influența la rândul lor percepția culorii. O arcadă în ”V”, ”W” sau ”M” va produce o incongruență dento-alveolare cu înghesuire în zona frontală. De exemplu, un incisiv care este lingualizat nu va mai reflecta lumina înapoi către observator, ceea ce îl va face să pară mai întunecat. Zâmbetul poate fi însă uniformizat fără realinierea dinților, ci prin simpla creștere a intensității culorii dinților [50][91].

Un alt factor îl poate constitui dinamica luminii la nivelul dinților veciniși astructurilor învecinate. [50]

3.3 Alegerea culorii – Generalități

La prima vedere, alegerea culorii și potrivirea acesteia par sinonime. Totuși, sunt mulți pași de urmat dacă vrei să încerci să înlocuiești dentiția umană cu un substituent artificial, procesul fiind mult mai complicat. În momentul în care trebuie să aleagă culoarea, medicul trebuie să ia în calcul toate caracteristicile dinților care trebuie înlocuiți. Așadar, alegerea culorii este un proces în care se identifică caracteristicile pe care dorim să le aibă restaurarea, iar potrivirea culorii este modificarea acesteia astfel încât să atingă cerințele existente [91].

Determinarea culorii în stomatologie poate fi împărțită în două categorii: vizuală și instrumentală. Metoda vizuală de determinare a culorii se face prin compararea dinților pacientului cu mostrele cheilor de culori oferite de diferiți producători. Metoda de determinare vizuală a culorii este subiectivă, depinzând de psihologia celui ce o analizează și răspunsurile psihologice produse de stimulul de energie radiantă. Diferențele pot să fie rezultatul mai multor factori, precum: oboseala, vârsta, emoțiile, condițiile de iluminare, expunerile anterioare ale ochilor, poziția și tipul de iluminare.

Dinții se deshidratează în timpul pregătirilor, cât timp gura este deschisă și aerul de la unit-ul dentar este folosit pentru a îndepărta detritusurile alimentare. Luminozitatea crește, iar saturația și transluciditatea scad atunci când dinții sunt uscați după tratament. Acesta este motivul pentru care restaurările sunt în general mai albe. Acest lucru se întâmplă și în cazul compozitului. În cazul în care compozitul ales este mai deschis decât dinții, atunci medicul are siguranța că o să fie și mai deschis după ce dinții se rehidratează. Când există dubii în privința culorii, medicul este indicat să aleagă nuanța mai închisă. De aceea, culoarea trebuie aleasă la începutul procedurii, atunci când dinții sunt hidratați natural [50][90][91].

O mărire de cel puțin 3,5 – 4,5 ori a dintelui în cauză este esențială pentru medic, astfel acesta putându-se concentra pe o anumită zonă a dintelui atunci când folosește cheia de culori.

Pacientul trebuie poziționat sub diferite surse de iluminare (naturală, incandescentă, fluorescentă sau halogenă) pentru că spectrul de reflexie în diverse circumstanțe diferă dacă este vorba de materiale dentare sau dinte natural. Din cauza variabilității luminii zilei, ar trebui să fie trase jaluzelele cabinetului și să fie folosită o sursă de iluminare de intensitate proprie. Medicul trebuie să acopere hainele pacientului cu o babetă gri. Cel mai important factor în acest proces de determinare a culorii pentru viitoarea restaurare îl reprezintă iluminarea. Indiferent de tehnica folosită, fără o sursă de lumină care se apropie de 5500°K și un CRI de 100, pot apărea erori. [54][89][90].

Alegerea culorii trebuie făcută înainte de a porni lumina de la unitul dentar. Aceasta este prea puternică și poate să producă oboseală oculară din cauza fenomenului de strălucire. Bastonașele din ochi sunt sensibile la luminozitate și la nuanțele de gri. Conurile devin active doar la un nivel ridicat de luminozitate. Atunci când conurile sunt stimulate, nuanța și saturația pot produce distorsiuni ale intensității. Un nivel scăzut de lumină este cel mai indicat pentru evaluarea intensității. Dacă lumina este prea puternică, reflexia puternică produsă de suprafața vestibulară a dinților va da valori incorecte ale intensității.

Analiza trebuie efectuată rapid și să dureze maxim 5-10 secunde, medicul putând să reia determinarea după ce și-a odihnit ochii privind un fundal albastru sau gri [54][89][90].

Medicul trebuie să se uite la dinți atât cu buzele pacientului relaxate, dar și deschise (lumina indirectă și lumina directă). Acest lucru îl ajută să determine cât din luminozitate provine din dentină. Luminozitatea uneori este obținută scăzând saturația. Dacă valoarea obținută diferă mult, atunci nu este cea corectă, eroarea fiind cauzată de reflexia mare a suprafeței [50][89].

În timpul procedurii de alegere a culorii pacientului trebuie să i se explice de ce se face acel lucru și să fie instruit în legătură cu metamerismul și problemele care pot apărea în cursul tratamentului: cheia de culori nu corespunde proprietăților dinților naturali, având o curbă spectrala diferită, fiind confecționată din materiale diferite și de cele mai multe ori având o textură a suprafeței diferită [91].

Observatorul vede un obiect atunci când lumina se reflectă din el. Dintele din cheia de culori trebuie să fie poziționat paralel și în același plan cu dintele natural, iar privirea observatorului sa fie la același nivel [50][90][91].

Distanța standard pentru examinare este de 25-33 cm [50].

În cabinet trebuie să existe un mediu coloristic neutru. Culoarea pereților în cabinet și în laborator poate să altereze percepția. Un fundal ideal este unul gri neutru. Griul nu are culoare complementară, așadar este odihnitor pentru conuri. Acest lucru înseamnă că nu este indicat ca doamnele să fie date cu ruj, pacientul să poarte o ramă de ochelari colorată sau o haină strălucitoare (sau vor fi acoperiți cu un material de culoare gri). Acest lucru este foarte important pentru dinții adulți care au o suprafață lucioasă care reflectă nuanța oricărei culori plasate în vecinătate [89][90].

Majoritatea oamenilor au un ochi dominant care va percepe preferențial nuanța (stângul sau dreptul). Este indicat să se țină cheia de culori și pe o parte și pe cealaltă a dintelui, în timp ce medicul se uită din diferite unghiuri. În plus, dificultăți pot să apară și dacă dintele diferă mult din punct de vedere al mărimii față de cheia de culori. Suprafața mai mare poate să pară mai aprinsă, mai vie decât cea mică [89].

Contraindicații

Nu există într-adevăr contraindicații pentru a compensa alegerea culorii, deoarece nu este o procedură invazivă. Nu afectează structurile dentare pe care se lucrează. Nu modifică nimic. Nu provoacă niciun disconfort dacă pacientul nu este supus unei proceduri foarte lungi și obositoare. Dacă procedura se face incorect, atunci restaurarea nu se va potrivi cu dinții și va trebui să fie înlocuită [54].

Concluzie

Restaurarea dentiției are ca scop principal, din punct de vedere estetic, reproducerea culorii dintelui natural și a umbrelor sale. Prin îmbinarea înțelegerii științei culorilor de bază cu tehnicile moderne de determinare a culorii și prin comunicarea eficientă a cerințelor către tehnician, șansele de a atinge acest obiectiv pot fi îmbunătățite. Chiar și cu aceste instrumente disponibile, va exista întotdeauna partea artistică care va fi dobândită odată cu experiența și nu poate fi învățată în alt mod.

CAPITOLUL 4 – ESTETICĂ

Estetica este studiul frumuseții. Cunoașterea esteticii ajută medicul dentist să obțină un aspect sau un efect plăcut. Restaurările de succes oferă pacientului o funcție excelentă pe termen lung. De asemenea, ar trebui să producă un zâmbet atractiv; estetica este adesea principalul factor motivator ca pacienții să caute îngrijire dentară. De fapt, corectarea problemelor estetice are un efect pozitiv asupra stimei de sine [2].

Concepțiile inconștiente despre culoare, dimensiune, formă, vârstă și sex se bazează pe anumite prejudecăți naturale indigene față de mediul cultural al individului. Percepțiile pot fi împărțite în două tipuri: culturale și artistice [1].

Culturale

Prejudecățile culturale reprezintă observații despre lume. Percepem (și credem) că dinții mai întunecați, foarte uzați, foarte colorați și mai lungi aparțin unei persoane mai în vârstă, iar formele rotunjite, netede sunt feminine, în timp ce formele mai ascuțite și mai înguste sunt masculine [1].

Estetica depinde în mare măsură de proporție. Un obiect este considerat frumos dacă este corect proporționat și neatractiv dacă este disproporționat. Civilizația occidentală a tras concluzia că, pentru obiectele care trebuie să fie proporționale unul cu celălalt, raportul de 1:1,618 este estetic plăcut (”proporția de aur”). Această proporție există în dentițiile naturale în raportul lățimii incisivilor și caninilor când sunt priviți în plan frontal (Fig. 4.1) [1][2][54].

Figura 4.1 – Proporția de aur [2]

Artistice

Tendințele artistice sunt inerente în percepția formei. Cea mai importantă dintre acestea este percepția că un corp luminat pare mai aproape, în timp ce unul întunecat pare mai departe; acesta este principiul iluminării [1].

A doua tendință artistică de mare importanță în stomatologie este folosirea liniilor orizontale și verticale. O linie orizontală determină un obiect să apară mai lat, în timp ce o linie verticală determină un obiect să apară mai lung. Acestaeste principiul liniei [1].

Aceste percepții, culturale și artistice, sunt atât de înrădăcinate în subconștientul nostru încât sunt inevitabile și automate. Manipularea artistică a acestor prejudecăți permite dentistului să păcălească ochiul observatorului atunci când realizează restaurări estetice [1].

Biometria dentară

Un zâmbet este definit ca o expresie facială plăcută, amabilă sau amuzată, de obicei cu colțurile gurii întoarse și dinții frontali expuși. Analiza zâmbetului pacientului este vitală pentru determinarea gradului de tratament necesar. Știința esteticii a confirmat în mod repetat validitatea relației dintre proporțiile de aur și "frumusețe". În plus, au fost descrise alte valori biometrice care sunt extrem de relevante [1].

Linia mediană a feței

Această linie este utilizată ca referință pentru linia mediană dintre incisivii centrali maxilari. Dacă linia interincisivă nu coincide cu linia mediană a feței, atunci liniile mediane ar trebui să fie paralele. Când cele două nu sunt paralele nu este estetic și această situație ar trebui evitată. În mod ideal, liniile interincisivă maxilară și cea mandibulară ar trebui să fie una în continuarea celeilalte; totuși, linia mediană mandibulară nu este la fel de importantă. [1][2][54].

Marginea inferioară a buzei superioare

Poziția buzei și gradul de mobilitate mandibulară în timpul funcției sunt componente critice pentru determinarea gradului de vizibilitate a structurilor dentare și gingiilor. Linia buzelor nu trebuie confundată cu linia zâmbetului. Tratamentul este adesea determinat de gradul de vizibilitate a structurilor intraorale. [1][2][54].

Marginea buzelor este considerată înaltă dacă descoperă mai mult de 3-4 mm gingia. Acest lucru poate reprezenta un tratament estetic dificil. Fiecare caracteristică a dinților sau restaurărilorva fi afișată în mod proeminent (Fig 4.2 -A) [1][54].

Marginea standard a buzei maxilare este cea mai obișnuită configurație anatomică și apare când este expus între 75% și 100% din fiecare dinte. În mod obișnuit, aceasta este poziționată în limita a 2 mm din cea mai apicală zonă a structurii dentare (Fig. 4.2 – B) [1][54].

O margine joasă afișează mai puțin de 75% din fiecare dinte. Această situație este cel mai ușor de tratat (Fig. 4.2 – C) [1][54].

Figura 4.2 – Marginea inferioară a buzei superioare A. Înaltă B. Standard C. Joasă; Curbura buzei superioare D. Concavă E. Dreaptă F. Convexă [2]

Curbura buzei superioare

Contribuie la gradul de afișare a gingiei anterioare și posterioare

O buză maxilară care are curbura concavă, tinde să afișeze mai mult gingia posterioară decât alte tipuri de curbură a buzelor (Fig. 4.2 – D) [1][54].

O buză dreaptă maxilară este una în care colțul gurii și centrul marginii mandibulare a buzei maxilare sunt pe o linie dreaptă. Tinde să expună un grad similar de gingie anterioară și posterioară (Fig. 4.2 – E) [1][54].

Curbura maxilară a buzei convexă este una în care colțurile buzei sunt inferioare centrului. Tind să afișeze mai puțin gingia posterioară decât alte tipuri de curbură a buzelor (Fig. 4.2 –F) [1][54].

Linia zâmbetului

Linia zâmbetului se referă la margineasuperioară a buzei inferioare, comparativ cu linia de referință trasă interpupilar. În mod ideal, cele două linii trebuie să fie paralele, iar planul incisiv ar trebui să fie paralel cu această linie (Fig. 4.3 A,B,C) [1][54].

Figura 4.3 – Paralelismul curbei incizale cu linia zâmbetului A. Paralele (Concav) B. Dreaptă C. Inversă (Convexă); Numărul de dinți expuși D. Pană la canin E. Zona premolară F. Zona molară [1]

Gradul de vizibilitate al dinților

Numărul de dinți expuși în zâmbet determină amploarea, parametrii și dificultatea viitoarei restaurări (Fig. 4.3 D,E,F) [1][54].

Ambrazura incizală

Forma ambrazurilor poate avea un efect dramatic asupra esteticii dentare. O ambrazură mărită este prezentă la dentiția tânără, iar o restaurare cu ambrazura redusă nefiresc poate părea neatractivă [1][54].

Zona de contact interdentară

Zona de contact este zona dintre doi dinți adiacenți care se află între ambrazura gingivală și cea incizală. Rezultate estetice ideale pot fi obținute atunci când suprafața acesteia este de 50% între incisivii centrali, 50/40% între incisivii centrali și laterali și 40/30% între incisivii laterali și canini [1][54].

Înclinarea axială

Deoarece înclinația dinților anteriori poate afecta aspectul structurilor faciale externe, este important să se analizeze aceste modificări cu restaurări provizorii pentru a se asigura că rezultatele vor fi plăcute din punct de vedere estetic [1][54].

CAPITOLUL 5 – METODA VIZUALĂ DE DETERMINARE A CULORII

Metoda vizuală este la ora actuală cea mai utilizată, având la bază compararea dintelui natural cu mostre standardizate aparținând cheilor de culori. Pentru realizarea restaurărilor directe metoda are la bază utilizarea unei chei care, preferabil, ar trebui să facă parte din trusa materialului de restaurare care este utilizat. Cheile de culoare care aparțin truselor de compozite prezintă complexitate diferită în funcție de oferta propriu-zisă de material compozit. În situația în care nu există o cheie de culori individualizată a materialului restaurator utilizat, se poate folosi o cheie de culori universală [50].

Împărțirea tehnicii de determinare a culorilor în pași va asigura o abordare standardizată a procesului și va crește, prin urmare, rata de succes. Fiecare producător are o abordare recomandată a acestui proces, iar prin folosirea unei varietăți de chei de culori, sunt îmbunătățite șansele de determinare a culorii exacte [18].

În continuare vor fi prezentate produse ale diferitelor companii cu indicații în modullor de utilizare.

5.1 VITA

Sistemul VITAPAN Clasic

Cheia de culori Vita Lumina Vacuum a apărut pentru prima dată în 1950 și reprezenta standardul din domeniul stomatologic, până la dezvoltarea sistemului de alegere al culorii VITA 3D-Master. Vita i-a schimbat numele în Vitapan Clasic în februarie 1998. Acesta este cel mai folosit sistem de chei de culori în întreaga lume [20].

Această cheie include 4 grupe de culori, fiecare având 3-5 grade de densitate (incluzând luminozitatea și intensitatea). (https://www.vita-zahnfabrik.com)

Dispunerea nuanțelor din familia clasică VITA (Fig. 5.1) este următoarea:

A1 – A4: maroniu-roșcat; B1 – B4: galben-roșcat; C1 – C4: gri; D2 – D4: gri-roșcat

Figura 5.1 – VITA Clasic A1-D4 [58]

Metodă

– medicul să privească de la o distanță de 25-33 cm, egală cu lungimea antebrațului (distanța recomandată pentru citit) și să nu poarte ochelari cu lentile colorate.

– decideți rapid nuanța comparând probele din grupurile A – D cu dintele natural.

– dezinfectați cheia de culori după fiecare determinare [90].

Avantaje

– dinții din cheie prezintă formă asemănătoare cu cea a dinților naturali.

– spațiul de culoare coincide cu cel al dinților naturali.

– utilizare facilă [90].

Dezavantaje

– prin simplificare, domenii întregi de nuanțe pot fi omise.

– repartiție inegală (gamele C și D apar mai frecvent).

– densitatea nu acoperă tot spectrul dinților naturali.

O repoziționare foarte populară a dinților din cheie este în ordinea valorilor: B1, A1, B2, D2, A2, C1, C2, D4, A3, D3, B3, A3.5, B4, C3, A4, C4 [90].

Sistemul VITAPAN Clasic cu nuanțe VITA de albire (Fig. 5.2)

– 16 nuanțe naturale, induse empiric.

– în plus, trei nuanțe pentru albirea dinților folosind nuanțele VITA pentru albire (0M1, 0M2 și 0M3).

– selectare ușoară a culorii datorită comparației rapide a cheii cu dintele natural.

– posibilitatea de sortare în funcție de nivelurile vizibile ale luminozității [90].

Figura 5.2 – VITAPAN Clasic cu nuanțe VITA de albire [59]

Sistemul VITA Toothguide 3D-Master cu nuanțe VITA de albire

Cheia de culori VITA 3D-MASTER (Fig. 5.3) acoperă aproape toate nuanțele dintelui care apar în natură și este proiectat să asigure acoperirea sistematică a întregului spațiu de culori a dintelui. Conceptul sistemului 3D-MASTER se bazează pe un principiu de clasificare a culorilor, unde valorile luminozității, saturației și nuanței au fost poziționate la o distanță egală una față de cealaltă. Prin urmare, determinarea culorii poate fi efectuată cu ușurință în funcție de criterii sistematice [90].

Figura 5.3 – VITA Toothguide 3D-Master [60]

Metodă

Atunci când este luată culoarea, dentistul are de urmat trei pași simpli:

Pasul 1 – Luminozitatea (Value) (Fig. 5.4):

medicul va privi de la o distanță de 25-33 cm, egală cu lungimea antebrațului.

mai întâi, folosind rândul superior al dinților din cheie (0M1, 0M2, 0M3, 1M1, 2M1, 3M1, 4M1, 5M1) se va determina nivelul de lumină, făcând o simplă decizie da/nu cu privire la potrivirea culorii.

când se va selecta nivelul de luminozitate, se va trece de la întuneric la lumină [90].

Figura 5.4 – Determinarea luminozității [61]

Pasul 2 –Saturația culorii (Chroma) (Fig. 5.5):

se va scoate eșantionul cu nuanța de mijloc (M) de la nivelul de luminozitate selectat și se va desfășura ca un evantai.

se va selecta una dintre cele trei mostre pentru a determina saturația [90].

Figura 5.5 – Selectarea saturației [62]

Pasul 3 – Nuanța (Hue) (Fig. 5.6):

se va verifica dacă dintele natural este mai galben (L) sau mai roșu (R) decât eșantionul din cheia de culori [90].

Figura 5.6 – Determinarea nuanței [63]

Caracteristici

determinarea culorii dintelui în trei etape.

26 nuanțe naturale și sistematice ale dinților; în plus, trei nuanțe pentru albirea dinților.

organizarea clară a dinților din cheie în funcție de luminozitate, saturație și nuanță.

posibilitatea de a crea nuanțe intermediare prin amestecare.

în general într-un spațiu restrâns culorile sunt greu de diferențiat. La acest sistem distanțele sunt astfel alese încât să poată fi bine diferențiate.

sistemul VITAPAN 3D-MASTER este singurul la ora actuală elaborat după un principiu sistematic de ordonare metrică [90].

VITA Linearguide 3D-MASTER

Noul VITA Linearguide3D-Master permite determinarea rapidă a culorii dinților, utilizând aceleași principii științifice și cele 29 de nuanțe găsite în cheia de culori populară VITA 3D-Master. Linearguide are un design neted, liniar, care face procesul de determinare a culorii chiar mai rapid și mai ușor [90].

În doi pași simpli se obține culoarea finală:

Pasul 1:

se scoate ghidul de culori VITA din setul Linearguide. (Fig. 5.7)

se determină nivelul luminozității (Value): folosind ghidul VITA se face alegerea inițială comparând dinții din cheie cu dintele natural. Astfel se va determina ce grad de luminozitate de la 0 la 5 se potrivește cu dintele. (Fig. 5.8) [90]

Figura 5.7 – VITA Valueguide Figura 5.8 – Determinarea luminozității

Pasul 2:

se determină saturația/nuanța: în funcție de alegerea inițială se va lua ghidul 3D Master corespunzător (0, 1, 2, 3, 4 sau 5) din cutia de plastic (Fig. 5.9) și se va determinasaturația și nuanța. (Fig. 5.10)

în acest fel, determinați o nuanță corectă a dinților într-o manieră rapidă și sigură [90].

Figura 5.9 – Alegerea ghidului determinat Figura 5.10 – Determinarea nuanței și saturației

VITA Bleachedguide 3D-MASTER (Fig. 5.11)

instrument pentru determinarea nivelului de luminozitate pentru procesul de albire a dinților într-o singură etapă.

29 nivele de luminozitate bazate pe VITA SYSTEM 3D-MASTER®.

reprezentare realistă a albirii dinților, precum și comunicarea simplă cu pacientul [90]

Figura 5.11 – VITA Bleachedguide 3D-MASTER [68]

5.2 Ivoclar Vivadent

Chromascop

Chromascop reprezintă cheia de culoare universală pentru gama de produse inovatoare Ivoclar Vivadent.

Cele 20 de nuanțe sunt împărțite în cinci grupuri de nuanțe clare și detașabile(Fig. 5.12). Ivoclar oferă, de asemenea, ghidul de culori Chromascop de albire, compus din patru nuanțe, pentru pacienții ai căror dinți sunt mai albi decât nuanțele oferite în cheia tradițională de culori (Fig. 5.13) [94].

Caracteristici: manipulare ușoară; aranjament logic, cromatic al nuanțelor; culori standardizate pentru produsele Ivoclar Vivadent; se poate dezinfecta.

Figura 5.12 – Cheia de culori Chromascop [69] Figura 5.13 – Chromascop albire [70]

A-D Shade Guide Complet + nuanțe de albire

Cheia de culori A-D Complet+Bleach Ivoclar reprezintă standardul de nuanțe comune pentru produsele Ivoclar Vivadent (Fig. 5.14). Deoarece acestea sunt conforme cu un sistem de culori, produsele pot fi ușor combinate.

Cele 16 nuanțe de bază din grupele A, B, C, și D, împreună cu cele 4 culori moderne Bleach de la BL 1 la BL 4, sunt ușor de folosit în practică [94].

Figura 5.14 – A-D ShadeGuide + Bleach [71]

BlueLine

Cheia de culori este compusă din 20 de nuanțe A-D și 4 pentru albire Bleach BL. (Fig. 5.15).

Figura 5.15 – Cheia de culori BlueLine [72]

5.3 GC Europe

G-ænial

Deși marea majoritate a nuanțelor de G-ænialsunt conform ghidului clasic de culori Vita, câteva nuanțe Speciale Exterioare și Standard (Bleach, Cervical) sunt individualizate. Cheia de culori G-ænial(Fig. 5.16) este fabricată din plastic și fiecare rând individual de nuanțe este realizat în formă de pană cu o grosime crescătoare. Acest design a fost ales pentru a oferi medicilor stomatologi posibilitatea evaluării influenței grosimii unui strat de compozit asupra nuanței.

În marea majoritate a cazurilor, vor fi utilizate doar nuanțele Standard obținându-se o restaurare estetică cu aspect natural. Totuși, în anumite cazuri ce necesită o estetică mai ridicată, va fi necesară utilizarea nuanțelor Interioare și Exterioare pentru a oferi vitalitate restaurării [95].

Figura 5.16 – Cheia de culori G-ænial [73]

Gradia Direct

Cele mai multe culori sunt legate de cheia de culori VITAPAN Clasic, nuanțele Standard și nuanțele Speciale Interioare se bazează pe cheia de culori VITAPAN Clasic dar unele dintre nuanțele Speciale Exterioare sunt unice, astfel că pentru a ajuta la alegerea lor existăo cheie de culori GC GRADIA DIRECT simplu de utilizat. (Figura 5.17 )

Fiecare filet de culori este format din patru nivele cu grosime de 1.0, 1.5, 2.0 și 3.0 mm. Atunci când sunt necesare restaurări cu straturi, două sau mai multe mostre din cheie pot fi plasate una peste cealaltă pentru a estima rezultatul restaurării stratificate [95].

Figura 5.17 – Cheia de culori Gradia Direct [74]

GC Kalore

Nuanțele KALORE sunt legate de ghidul de culori Vita Clasic. Pentru determinarea culorii cu KALORE, secțiunea corpului este cea mai reprezentativă parte a acestui ghid. Cu toate acestea, mai multe nuanțe translucide sunt realizate la comandă și necesită utilizarea cheii de culori KALORE (Fig. 5.18) . Probele individuale din cheie cresc în grosime pentru a permite medicului să evalueze influența grosimii stratului compozit al fiecărei nuanțe [95].

Principalele diferențe dintre GC KALORE și GRADIA DIRECT Shades:

Modificări ale terminologiei: nuanțe universale față de nuanțe standard; nuanțe opace față de ”interiorul special”; nuanțe translucide versus ”exterior special”.

Schimbări în nuanțele de albire: nuanțele KALORE OBW și OXBW sunt identice cu nuanțele GRADIA DIRECT BW și XBW; nuanțele KALORE BW și XBW sunt nuanțe universale de albire universală fără nuanțe GRADIA DIRECT echivalente.

Schimbarea în C2 și D2: nuanțele KALORE C2 și D2 au o transluciditate similară celorlalte nuanțe universale; culorile GRADIA DIRECT X și D2 sunt mai translucide.

Schimbarea NT și CT: nuanțele KALORE CT și NT sunt puțin mai translucide decât CT și NT din GRADIA DIRECT [95].

Figura 5.18 – GC Kalore [75]

5.4 HeraeusKulzer

Charisma

Charisma (Fig. 5.19) oferă o paletă de culori facilă care conține nuanțele standard VITA și nuanțe de opacmai intense pentru mascarea mai ușoară a discolorărilor. Cheia de culori conține chiar material original și nu acrilat, ceea ce permite fidelitate coloristică între nuanța aleasă și restaurare. Aceasta conține:

Nuanțe universale: A1, A2, A3, A3.5, A4, B1, B2, B3, C2, C3, D3

Nuanțe opace:OL (OpaqueLight), OM (Opaque Medium), OD (OpaqueDark)

Nuanțe incizale: CL (ClearLight), AM (Amber), CO (Clear Opal), YO (Yellow Opal)

Nuanțe de alb: BL (BleachLight), BXL (BleachLight Extra), OB (Opaque Bleach) [96]

Figura 5.19 – HeraeusKulzer Charisma [76]

5.5 Kuraray

Noritake Shade Guide

Cheia de culori Noritake (Fig. 5.20) a fost concepută special pentru a se potrivi exact cu ceramica Noritake. Aceasta încorporează o culoare cu mai puțin verde și se îndreaptă spre o culoare mai roz. Acest nou sistem promovează o reproducere mai bună a nuanțelor vii ale dinților naturali [97].

Figura 5.20 –Noritake [77]

CAPITOLUL 6 – METODE INSTRUMENTALE DE ANALIZĂ A CULORII

Ca adjuvant la sistemele tradiționale de alegere a culorii, sistemele electronice de selecție a culorii sunt deosebit de utile atunci când se încercă integrarea unei restaurări într-o dentiție existentă. Ele pot furniza, de asemenea, informații valoroase despre subtilitățile valorii sau proporțiile culorii, pe măsură ce se schimbă la nivelul suprafeței dinților.

Aceste sisteme pot fi împărțite după tipul de tehnologie de scanare în trei categorii principale: colorimetre, spectrofotometre și camere digitale [18][50].

6.1 Colorimetrul

Colorimetrul captează întreaga suprafață vestibulară a dintelui la care se determină culoarea. Acest lucru oferă mai multe informații despre luminozitate, nuanță și saturație în comparație cu un spectrofotometru și are avantajul de a permite tehnicianului dentar să compare o imagine a restaurării finale cu imaginea captată a dintelui natural.

Acesta ne oferă coordonatele culorii direct, fără manipulare matematică. El prezintă filtre de culoare care simulează răspunsul receptorilor de culoare de la nivelul ochiului. Colorimetrele sunt însă limitate în interpretarea translucidității, deoarece nu este una dintre cele trei atribute ale culorii, și anume, luminozitate, nuanță și saturație [18][50].

Colorimetrul APEL AP-120

Colorimetrul APEL AP-120 (Fig. 6.1) se remarcă prin simplitate și structura compactă. Pentru simplitate în utilizare și mentenanță modelul AP-120 beneficiază de 5 filtre interne, auto-zero, posibilitatea utilizării și de cuve rotunde, fără necesitatea unui adaptor și utilizarea sursei LED, fără a mai fi nevoie de schimbare lămpilor [98].

Figura 6.1 – Colorimetrul AP-120 [78]

Colorimetrul APEL AP-1000M

Ușor, robust și precis, colorimetrul mobil APEL AP-1000M (Fig. 6.2) asigură o precizie ridicată datorită celor 7 filtre de lungimi de undă diferite, de tip ”sharpcut”, interne. Asigurarea mobilității este dată și de utilizarea a două surse de alimentare: AC sau baterii, precum și de posibilitatea de conectare la un computer, respectiv o imprimantă. Colorimetrul mobil APEL AP-1000M utilizează o sursă LED, fără a mai fi nevoie de schimbare lămpilor [98].

Figura 6.2 – Colorimetrul AP-1000M [79]

6.2 Spectrofotometrul

Determinarea electronică a culorii unui dinte introduce un sistem de date obiectiv, ușor reproductibil și ușor de transmis, care oferă de fiecare dată un rezultat previzibil [20].

VITA Easy-Shade V

VITA Easyshade (Fig. 6.3) este un spectrofotometru care a fost conceput pentru determinarea rapidă și precisă a culorii și este capabil să măsoare cu precizie o gamă foarte variată de nuanțe VITAPAN Clasic și VITAPAN 3D-Master [20].

Figura 6.3 – VITA EasyShadeV [80]

Metodă:

Tot ceea ce medicul dentist sau asistentul trebuie să facă este să selecteze dintele la care trebuie determinată culoarea și apoi să plaseze vârful piesei de mână cu spectrofotometru direct pe acesta. Se apasă un buton, iar ecranul tactil indică nuanța corectă atât în valorile 3D Master, cât și în cele clasice. Această informație este înregistrată și se efectuează procesul de preluare a culorii. Easyshade vine cu porturi USB și seriale pentru utilizarea extinsă cu computere [20].

EasyShade simplifică procedura de determinare a culorii, oferind o determinare de înaltă calitate, previzibilă, fiabilă, totală, rezultând mai puține modificări ale culorilor și un produs estetic superior [20].

Caracteristici:

EasyShade este fără fir, portabil și suficient de ușor pentru toată lumea. Tehnica este ușor de explicat sau învățat. Acesta iluminează în mod automat zona țintă, făcând rezultatele independente de condițiile de iluminare, culori operative, îmbrăcăminte, tonuri faciale și așa mai departe. Unitatea poate stoca simultan până la 25 de nuanțe [20].

MHT SpectroShade

Sistemul SpectroShade (Fig. 6.4) bazat pe Windows utilizează camere digitale duale conectate prin fibre optice la un spectrofotometru complet funcțional, permițând sistemului să aibă capacitatea de a măsura în mod consecvent și precis culoarea naturală a dinților în raport cu orice material sau cheie de culori [20].

Deoarece sistemul măsoară precis și științific caracteristicile culorii dintelui natural, acesta indică abaterile de saturație, luminozitate și nuanță de la un standard care oferă toate informațiile necesare pentru a modifica restaurarea și pentru a se potrivi exact cu dintele.

Mecanismul multifocal de iluminare duală iluminează dintele astfel încât, în plus față de valorile colorimetrice, este posibilă realizarea determinării translucidității și reflexie suprafeței. Acest lucru permite SpectroShade-ului să furnizeze măsurători coerente ale culorii indiferent de condițiile de iluminare de mediu sau alte variabile de operare [20].

Figura 6.4 –Spectro Shade [81]

Caracteristici:

· Ușor de utilizat: într-un clic, acesta obține peste 2 milioane de informații pentru fiecare imagine

· Rapid de utilizat: fiecare determinare necesită mai puțin de o secundă

· Comunicare completă și exhaustivă

· Salvează imaginile într-o bază de date a pacientului

· Citire obiectivă a spectrului cromatic al dinților [99]

Cynovad Shade Scan

CynowadShadeScan (Fig 6.5) utilizează o tehnologie inovatoare digitală de viziune artificială pentru a furniza măsurători instantanee, precise și coerente. Culoarea este măsurată printr-un dispozitiv optic de mână, dintr-o singură imagine a întregului dinte, la apăsarea unui buton.Medicul dentist poate obține instantaneu o hartă a culorii a întregului dinte compatibilă cu diferite sisteme de chei stabilite și populare [20].

Figura 6.5 – Cynowad Shade Scan [20]

Software-ul din Shade Scan generează o hartă de culori cu numere pe dinte, tastând diverse zone ale suprafeței dentare în ghidul de culori selectat. Prin utilizarea rezoluțiilor diferite, sunt identificate zone translucide și opace pentru caracterizarea optimizată a restaurării. Acesta identifică și evidențiază marcajele dintelui și indică textura suprafeței [20].

Sistemul X – Rite Shade Vision

Sistemul Shade Vision (Fig. 6.6) este conceput pentru a anula presupunerile din timpul determinării și comunicării culorii dinților. Este conceput pentru a se asigura că fiecare restaurare dentară se potrivește nu numai cu dintele pe care îl înlocuiește, ci și cu dinții care o înconjoară.

Acesta este ușor de utilizat, un instrument precis de măsurare care oferă rezultate consecvente.Precizie: ½ unitate min. Vita 3D-Master ShadeGuide; Nuanță completă pentru alte chei de culori [100].

Metodă:

Senzorul în formă de con este îndreptat spre dintele care trebuie restaurat (și/sau dinții adiacenți), iar imaginile sunt achiziționate. După efectuarea determinării, senzorul este așezat în suportul său. Când unitatea face clic pe stația de andocare, inițializează software-ul sistemului. Datele determinării se încarcă, iar software-ul selectează cele mai potrivite nuanțe din sistemul desemnat [20].

Fișierele sunt ușor de accesat și ușor de transmis prin Internet. Software-ulShade-Rite permite medicului dentist să organizeze cu ușurință și în mod clar fișierele pacientului.

Figura 6.6 – X-Rite Shade Vision [83]

ZFX Shade

Instrumentul patentat de măsurare a culorii constă într-un spectrofotometru controlat de o mașină Linux. ZfxShade (Fig. 6.7) este ușor de utilizat și compatibil cu Microsoft Windows.

Spectrofotometrul este echipat cu iluminare cu LED; pentru fiecare lungime de undă măsurată se utilizează un alt tip de LED. Dacă se apasă butonul de măsurare, sursa de lumină luminează întregul spectru al luminii vizibile la intervale scurte. Culorile sunt ghidate de-a lungul unui conductor de lumină care se împarte în două conductoare luminoase și poate astfel să adune lumina simetric pe obiectul de măsurat. Imaginea obiectului de măsurare, iluminată de lumina colorată, este apoi reflectată pe un senzor CCD alb-negru special, care se află la capătul optic. Acest senzor CCD măsoară datele din zona vizibilă de la 400 la 700 nm [101].

Figura 6.7 – ZFX Shade [84]

Pentru fiecare imagine pe care o înregistrează, calculatorul intern analizează mai mult de 2 milioane de puncte de referință și poate controla, de asemenea, toate funcționalitățile sistemului. În timpul determinării culorii, fotografiile selectate sunt afișate ca imagini color pe ecranul LCD de înaltă rezoluție. Aceasta permite poziționarea corectă și, prin urmare, cea mai bună calitate a măsurătorilor. În plus, interfața cu utilizatorul care funcționează prin ecranul tactil furnizează informații suplimentare despre datele pacientului.

Imaginile spectrale și datele spectrale pot fi stocate pe dispozitiv, transferate pe PC prin card de memorie W-LAN sau SD sau transmise direct la laborator prin e-mail sau pe CD-ROM [101].

SUNTEX Shade Matching Light (Fig. 6.8)

Caracteristici:

Creează un indice de redare a culorilor ridicat (CRI) de până la 92 și corespunde standardului CIE Illuminant D65, care prezintă culoarea adevărată a unui obiect.

Temperatura culorii de 6.500°K simulează lumina naturală standard care permite determinarea perfectă a culorilor.

Fiind fără fir oferă portabilitate completă.

Nu se mai înlocuiesc becurile datorită duratei medii de viață a LED-urilor de 50.000 de ore.

Bateria litiu-ion de mare capacitate asigură o utilizare stabilă și prelungită.

Semnal sonor de avertizare pentru baterii slabe.

Două moduri de iluminare disponibile pentru alegerea culorii în zona anterioară și posterioară.

Interferențele de lumină din exterior sunt reduse la minimum, cu distanțe mici de focalizare.

Ventilatorul încorporat și funcționarea la o temperatură joasă reduc căldura în timpul analizei pentru a menține temperatura de culoare stabilă [102].

Figura 6.8 – SUNTEX Shade Matching Light [85]

6.3 Camere digitale

Camerele digitale DSLR (Digital Single Lens Reflex) (Fig. 6.9) cu rezoluție înaltă pot fi folosite eficient în medicina dentară, ele interpretând culoarea cu ajutorul informațiilor de imagine pentru culorile roșu, verde și albastru (RGB) [50].

Pentru realizarea unei fotografii digitale utile, atât medicul, cât și tehnicianul trebuie să îndeplinească anumite condiții:

să îndepărteze saliva și alte impurități de pe suprafața care va fi fotografiată.

camera să fie poziționată corect (unghi și distanță corecte față de pacient).

să se utilizeze un fundal cu o culoare neutră.

se va evita inclinarea sau mișcarea camerei digitale în timpul fotografierii .

să folosească o iluminare auxiliară adecvată [50].

Figura 6.9 – Camere digitale [86]

Digital Shade Asistant Ivoclar Vivadent

Sistemul Digital Shade Assistant este compatibil exclusiv cu următoarele chei de culori: Ivoclar Vivadent A-D și Ivoclar Vivadent Chromascop.

Metodă:

Anumite cuptoare Programat sunt echipate cu o funcție pentru a determina nuanța dentară pe baza a trei dinți de referință al cheii de culori selectată. Procesul de determinare a culorii este împărțit în două etape:

– determinarea dinților de referință și a imaginii implicând pacientul (partea clinică).

– evaluarea datelor cu ajutorul funcției DSA direct cu Programat. [94]

Clinic:

se va plasa Optra Gate astfel încât coletul dintelui să fie de asemenea vizibil, iar umbrele de la nivelul incisivilor să fie anulate (Fig. 6.10). Utilizarea acesteia nu este obligatorie.

se vor determina dinții de referință: sunt selectați din cheia de culori cei trei dinți cei mai apropiați. (Fig. 6.11).

Figura 6.10 – Amplasare OptraGate [94] Figura 6.11 – Determinarea dinților de referință [94]

se vor poziționați cei trei dinți de referință selectați anterior fie cu marginea cervicală orientată în sus sau în jos în suportul DSA. (Fig. 6.12) [94]

Figura 6.12

se va poziționarea suportul DSA la pacient:

cei trei dinți de referință vor fi poziționați cât mai aproape posibil de dintele care trebuie analizat, la același nivel.

vor fi evitate reflexiile la nivelul dinților. (Fig. 6.13) [94]

Figura 6.13

selectarea secțiunii corespunzătoare a imaginii trebuie să se realizeze cu o atenție deosebită.Următoarele elemente trebuie să fie bine vizibile în centrul imaginii:

dintele complet de analizat.

cei trei dinți de referință și marcajul cu ce dinte este din respectiva cheie .

simbolurile (◊ I) din colțurile superioare ale suportului DSA. (Fig. 6.14) [94]

Figura 6.14

se va realiza fotografia digitală. (Fig. 6.15) [94]

imaginea digitală în format .jpg poate fi transferată prin e-mail, prin unitatea flash USB sau cardul de memorie SD sau prin PrograBase direct la Programat. [94]

Figura 6.15

Sistemul ClearMatch

Sistemul ClearMatch (Fig. 6.16) utilizează o analiză software bazată pe calculator a unei imagini realizate cu o cameră digitală. Realizarea detaliată a hărții coloristice a dintelui este furnizată pe baza nomenclaturii cheilor de culori pentru ceramică, putându-se realiza această hartă a culorii și pentru restaurările compozite directe [18].

Figura 6.16 – Sistemul ClearMatch [18]

CAPITOLUL 7 – CHESTIONAR. PREZENTARE CAZURI CLINICE

Prin intermediul acestui chestionar am vrut să identificăm condițiile locale, factorii de care se ține cont și alte variabile implicate în procesul de alegere a culorii în vederea unei restaurări directe în zona frontală. Totodată am vrut să verificăm atât gradul de cunoaștere al doctorilor, cât și preferințele acestora și ale pacienților.

Astfel, am analizat o serie de probleme cu interpretare subiectivă cum ar fi lumina ambientala din cabinet, culoarea pereților și a obiectelor înconjurătoare, dar și tehnici și dorințe.

La studiu au participat 75 de stomatologi, atât femei, cât și bărbați, cu vârste diferite, din mai multe orașe ale țării. Acesta a inclus 11 întrebări cu răspunsuri tip casetă de bifat, scară liniară sau răspuns scurt în scris, cu opțiunea de a adăuga și variante proprii.

Întrebare 1: Ce tip de iluminare folosiți în cabinet?

Tipul de iluminare este esențial în determinarea culorii. Ideal, pentru o reproducere cât mai exactă, sursa de iluminare prezentă în cabinet trebuie să emităo cantitate de căldură de 5500° K.

Astfel, în urma studiului efectuat, jumătate din participanți au afirmat că prezintă în cabinet lampă cu LED.LED-urile clasice au o temperatură de 2700 – 3000° K, ceea ce înseamnă o culoare caldă (galbenă, galbenă spre alb).

Un sfert din aceștia au în cabinet lampă fluorescentă. Aceasta atinge o temperatură de 5000° K, mai apropiată de cea recomandată, culoarea fiind una spre alb, cu mici influențe galbene.

Restul participanților folosesc pentru iluminare becul clasic incandescent. Cu o temperatură de 2400° K, acesta poate fi cea mai nepotrivită alegere, având o culoare galben-roșiatică.

O persoană a răspuns la această întrebare cu lampă scialitică; aceasta poate fi încadrată la iluminarea auxiliară și de aceea nu a fost luată în considerare ca răspuns valid.

În urma acestei întrebări se poate concluziona că marea majoritate a celor implicați folosesc o lumină inadecvată pentru mediul de lucru stomatologic.

Întrebare 2: Ce culoare sunt pereții cabinetului și ce culoare are unit-ul dentar și mobilierul?

Culoarea ambientală este foarte importantă în determinarea culorii. Nu toate lungimile de undă ale iluminării artificiale ajung direct la nivelul suprafeței dintelui. O parte din acestea sunt reflectate de diverse obiecte (pereți, unit, mobilier, haine pacient etc.) ajungând modificate.

În urma chestionarului se poate observa:

când vine vorba de culoarea pereților 89% din medici aleg albul

în alegerea culorii unit-ului dentar gusturile sunt diversificate, fiind preferat verdele, albastrul sau portocaliul

ca mobilier aproximativ 30% din medici preferă să meargă pe unul alb, în timp ce restul aleg din toată gama disponibilă

Cu cât nuanțele sunt mai diversificate și strălucirea mai crescută, cu atât misiunea medicului dentist poate fi îngreunată. Un astfel de ambient poate deveni obositor, dar poate și distorsiona culoarea reală și aspectul final al restaurației.

Întrebare 3: Ce cheie de culori folosiți în cabinetul dumneavoastră?

Cheia de culori este necesară atunci când dorim să realizăm o obturație estetică în zona frontală. Ideal este ca atunci când alegem culoarea să folosim o cheie indicată de producătorul materialului utilizat. Unii producători precizează că pot exista mici diferențe chiar și între două chei identice și material, între produse de la firme diferite nemaiîncăpând discuție.

După cum se poate observa, marea majoritate a medicilor folosesc în cabinet chei de la VITA, în timp ce un procent foarte mic utilizează chei care vin împreună cu materialul de restaurare utilizat.O parte din doctori folosesc cheile pentru materiale ceramice sau acrilice ale altor producători.

Întrebare 4: Utilizați cheia de culori atunci când realizați o restaurare directă?

În urma acestei întrebări reiese că 2 din 3 medici participanți la acest studiu utilizează o cheie de culori atunci când realizează o restaurare directă din compozit, în timp ce restul de 30% realizează restaurările fără a utiliza ceva.

Întrebare 5: Cât de importantă credeți că este folosirea unei chei de culori în restaurările directe frontale?

Conform cu întrebarea anterioară, 66% din medici consideră foarte importantă utilizarea unei chei de culori în restaurările directe, în timp ce aproape 30% o consideră cel puțin importantă deși nu o utilizează.

Întrebare 6: Atunci când utilizați cheia de culori, ce tip de lumină folosiți?

Mare parte din participanții la studiu afirmă că preferă să utilizeze în alegerea culorii lumina naturală, în timpce restul folosesc iluminarea artificială a cabinetului.

Întrebare 7: Cheia de culori pe care o folosiți la restaurările directe frontale este de la același producător cu al compozitului utilizat?

Puțin mai mult de jumătate din doctori au precizat ca nu folosesc cheia de culori de la același producător cu al compozitului, lucru evidențiat prin numărul mare de posesori de chei de la VITA.

Întrebare 8: În alegerea culorii folosiți și altă metodă în afară de cea clasică cu cheia de culori? Dacă da, care este aceasta?

Marea majoritate a doctorilor preferă metoda clasică de alegere a culorii, cea cu cheia.

Doar doi dintre aceștia folosesc un spectrofotomeru și alți doi un aparat digital.

Șapte participanți susțin că testează compozitul fotopolimerizat sau nu direct pe restaurare înainte de a o realiza definitiv, în timp ce șase consideră că intuiția și experiența le sunt de ajuns în acest proces.

În concluzie, doar o mică parte din stomatologii chestionați aleg și altă metodă de determinare a culorii pe lângă cea clasică, necunoașterea sau costurile ridicate ducând la evitarea metodei instrumentale.

Întrebare 9: Ce nuanță de compozit folosiți cel mai des în cadrul restaurărilor frontale?

Nuanțele cele mai utilizate de către medici în restaurările frontale sunt A2 și A3.

Întrebare 10: Ce nuanță de compozit solicită cel mai des pacienții în cadrul restaurărilor frontale directe?

Similar cu răspunsurile date anterior, nuanța cea mai solicitată este si cea pe care medicii o folosesc cel mai des, A2. A doua opțiune în sondaj este de această dată A1, față de A3 cum consideră stomatologii.

O parte din participanți au afirmat că pacienții nu solicită nicio nuanță sau nu sunt implicați în alegerea culorii.

În urma acestei întrebări se poate vedea clar că pacienții au tendința să aleagă/ solicite o nuanță mai deschisă decât cea naturală.

Întrebare 11: Folosiți tehnica stratificată pentru restaurările directe din compozit în zona frontală?

Tehnica de obturare este foarte importantă în vederea unei restaurări frontale cât mai estetice. Atunci când determinăm culoarea trebuie să ținem cont de mai multe variabile cum ar fi: diferența de nuanță între dentină și smalț, transluciditatea smalțului și opacitatea dentinei, diferența de nuanță a suprafeței vestibulare în funcție de localizare (cervical, medial sau incizal).

Marea majoritate a medicilor participanți afirmă că țin cont de aceste detalii, realizând obturațiile frontale printr-o tehnică stratificată.

Concluzii

În urma studiului putem trage următoarele concluzii:

Există doctori care cunosc și aplică principiile și metodele ideale de determinare a culorii, doctori care le cunosc, dar nu le aplică întotdeauna și alții care folosesc metode proprii și se bazează pe instinct sau experiențe anterioare.

Cazul 1

Pacient în vârstă de 33 de ani, s-a prezentat în cabinet pentru refacerea obturației meziale de pe 1.1.

La examinarea clinică s-au mai identificat carii primare pe fețele mezială și distală a lui 2.1, distală a lui 1.1, mezială a lui 1.2 și 2.2.

Diagnostic: policarii simple tratate incorect și netratate

Plan de tratament: obturații directe fizionomice cu material compozit a tuturor leziunilor din zona frontală

Privit dinspre vestibular se observa infiltrația pe 1.2 și cariile mezială pe 1.2 și distală pe 2.1, iar dinspre oral se pot observa restul.

Pentru izolare s-a folosit diga, susținută în dreptul caninilor prin intermediul unor bucăți de silicon.

S-au preparat cavități de clasa a III-a pe toți incisivii.

Ca demineralizant s-a folosit TOKUYAMA ETCHING GEL HV, aplicat pe smalț.

Pentru a restaura peretele proximal s-a folosit o matrice împreună cu o pană de lemn.

În zonele profunde ale cavității a fost aplicat hidroxid de calciu.

Culoarea a fost aleasă înainte de a aplica diga.

Pentru incisivii centrali a fost ales un A3, iar pentru laterali A3.5, Tokuyama Asteria.

În final s-au finisat și lustruit restaurările cu pulbere abrazivă și cupe de cauciuc.

După ce am îndepărtat diga culoarea obturației nu pare a se potrivi cu cea a dintelui. Acest lucru este cauzat de deshidratarea dintelui, fapt care dispare în câteva zile după rehidratare.

Cazul 2

Pacientă în vârstă de 31 de ani, s-a prezentat în cabinet deoarece retenționa alimente la nivelul spațiului existent între cei doi incisivi centrali, conducând la o halenă fetidă.

La examenul clinic au fost identificate carii în oglindă, atât între incisivii centrali superiori, cât și între aceștia și cei laterali. La nivelul incisivului lateral este prezentă o carie secundară.

Diagnostic: policarii simple tratate incorect și netratate

Plan de tratament: obturații directe fizionomice cu material compozit a tuturor leziunilor din zona frontală

Izolarea s-a realizat cu diga de la canin la canin.

Au fost preparate cavități de clasa a III-a pe toți cei patru incisivi superiori.

Demineralizarea s-a efectuat cu TOKUYAMA ETCHING GEL HV, aplicat pe smalț.

Culoarea a fost aleasă înainte să aplicăm diga.

Pentru restaurare a fost folosit compozitul Asteria, nuanța A3.

Restaurările au fost finisate și lustruite cu pulbere abrazivă și cupe de cauciuc.

În urma deshidratării se pot observa mici diferențe de culoare între materialul restaurator și structurile dure dentare.

După șapte zile, în urma rehidratării, restaurările prezintă o estetică satisfăcătoare.

Cazul 3

Pacient în vârstă de aproximativ 30 ani s-a prezentat cu obturații neadaptate corespunzător în cadranul 3, acuzând de asemenea sensibilitate la rece.

La examenul clinic s-a identificat o carie secundară cauzată de infiltrația marginală.

Diagnostic: carie simplă tratată incorect

Plan de tratament: îndepărtarea obturației incorecte și realizarea unei obturații directe fizionomice cu material compozit în zona frontală mandibulară

Fiind foarte aproape de marginea gingivală, izolarea cu diga nu a fost posibilă.

Obturația veche a fost îndepărtată expunându-se caria de colet.

Culoarea a fost aleasă înaintea îndepărtării obturației vechi.

S-a folosit cheia de culori de la GC proprie compozitului utilizat, nuanța aleasă fiind un A3.

Ca demineralizant a fost folosit gel cu acid fosforic 40% de la GC.

Pentru modelarea compozitului nu s-a putut folosi matrice, fiind utilizată o bandă de teflon.

Restaurarea a fost finisată și lustruită cu pastă abrazivă DiaPolisher GC și cupe de cauciuc.

Caz 4

Pacient în vârstă de 30 de ani, s-a prezentat în cabinet acuzând o hipersensibilitate la nivelul dinților maxilari.

La examenul clinic s-au observat leziuni de abfracție la nivelul dinților 2.3 și 2.4, dar și carii în oglindă între 2.1 și 2.2.

Diagnostic: leziuni cuneiforme la nivelul coletului și policarii netratate

Plan de tratament: refacerea leziunilor necarioase cu obturații fizionomice

Fiind foarte aproape de marginea gingivală, izolarea cu diga nu a fost posibilă.

Culoarea a fost aleasă înainte sa fie preparate cavitățile de clasa a V-a. S-a folosit cheia de culori de la GC proprie compozitului utilizat, nuanța aleasă fiind un A3.

Ca demineralizant a fost folosit gel cu acid fosforic 40% de la GC.

La nivelul șanțului sulcular s-a folosit bandă teflonată pentru a îndepărta gingia.

După ce a fost realizată obturația, banda teflonată a fost îndepartată.

A urmat finisarea și lustruirea cu pastă abrazivă DiaPolisher GC și cupe de cauciuc.

Gingia își revine după îndepărtarea firului, rezultând o obturație frontală estetică, adaptată culorii dintelui.

Caz 5

Pacientă în vârstă de 41 de ani, s-a prezentat din cauza distrucției coronare prezente la nivelul lui 2.2.

La examenul clinic au fost identificate două carii proximale (mezială și distală), la nivelul incisivului lateral superior 2.2.

Diagnostic: policarii simple netratate

Plan de tratament: refacerea leziunilor carioase cu obturații fizionomice

Culoarea aleasă a fost D2, utilizând cheia de culori VITA Clasic.

Au fost create două cavități de clasa a III-a la nivelul lui 2.2.

Ca demineralizant a fost folosit gel cu acid fosforic 40% de la GC.

Compozit a fost folosit Gradia de la GC.

Restaurarea a fost finisată și lustruită cu pastă abrazivă DiaPolisher GC și cupe de cauciuc.

În urma deshidratării se pot observa mici diferențe de culoare între materialul restaurator și structurile dure dentare.

CONCLUZII

Înțelegerea culorii reprezintă un pas elementar în realizarea unor restaurări cu o estetică superioară. Aplicarea corectă a proprietăților fizice ale acesteia este un factor determinant în aspectul final al obturației.

Un alt element foarte important sunt structurile dentare. Pentru a reuși să mimezi aspectul natural al acestora, trebuie mai întâi să le înțelegem caracteristicile și proprietățile. Smalțul și dentina prezintă grade diferite de reflexie și absorbție a luminii ducând la diferențe vizibile ale culorii pe suprafața aceluiași dinte.

Piața stomatologică ne oferă o gamă largă de produse pentru restaurare. Pentru a ști ce se potrivește cel mai bine pentru cazul respectiv, va trebui de asemenea să studiem prospectele, indicațiile și calitățile menționate de producător.

Toți acești factori va trebui să îi armonizăm în estetica dento-facială specifică a pacientului. Anumite proprietăți și calități ale materialelor de restaurare ne sunt utile pentru a ajusta micile defecte pe care pacientul le poate prezenta la nivelul zâmbetului, formei dinților, aranjamentul acestora la nivelul arcadei dentare sau la nivelul structurilor moi.

Cel mai important factor în determinarea și reproducerea culorii dintelui natural este lumina. În urma studiilor s-a ajuns la concluzia că lumina optimă pentru alegerea culorii este cea cu temperatura de aproximativ 5500° K. Momentul ideal de determinare este ora 10 AM dimineața, în țările nordice, cu cerul senin. Pentru a mima aceste condiții au fost create becuri care ating temperatura de 5000-5500° K, perfecte pentru cabinetul de medicină dentară.

Pe lângă aceste cunoștințe foarte important este și observatorul. Spiritul de observație, latura artistică și îndemânarea sunt caracteristici necesare pentru a reuși o restaurare estetică satisfăcătoare.

Pentru determinarea culorii medicii apelează cel mai des la metoda clasică, cea care utilizează cheia de culori. Aceasta este ușor de realizat, într-un timp scurt și cu un cost scăzut.

Acei stomatologi care nu reușesc să determine corect culoarea din motive medicale personale sau doresc un rezultat sigur pot apela la metoda instrumentală. Aceasta are un cost mai ridicat, dar oferă răspunsuri rapide și satisfăcătoare, având un impact pozitiv asupra pacienților.

În urma studiului am putut observa că marea majoritate a doctorilor participanți apelează la metoda vizuală de determinare a culorii, un număr foarte mic afirmând că posedă și/sau folosesc un aparat specializat în acest sens.

Analizând toate aceste aspecte se pot trage următoarele concluzii:

nu toți stomatologii determină culoarea pentru o restaurare directă frontală, mulți bazându-se pe experiența acumulată sau lucrează cu compozitul pe care îl dețin în cabinet.

din cei care o determină, o parte folosesc o cheie universală de culori (pentru ceramică sau acrilat), un număr mic de medici utilizând-o pe cea specifică compozitului folosit în cadrul restaurării.

firmele producătoare de compozit încep să producă și să vândă alături de setul de nuanțe și chei de culori realizate din același material, fiind specifice acestuia.

un număr relativ mic de stomatologi folosesc modificatori de culoare , opacifianți sau compozite speciale.

tendința de realizare a restaurărilor directe frontale prin tehnica stratificată, folosind mai multe nuanțe, este în continuă creștere.

iluminarea și coloristica mediului ambiant din cabinet nu sunt realizate neapărat pentru a optimiza actul medical, ci probabil după preferințele personalului.

Pe viitor este necesară o instruire a medicilor și studenților pe această temă, deoarece tendința către restaurări estetice este una tot mai mare, pretențiile pacienților cresc, iar medicii trebuie să cunoască și să aplice toate principiile unei restaurări directe estetice.

BIBLIOGRAFIE

1 Kenneth WA – Esthetic Dentistry. A Clinical Approach to Tehniques and Materials, 3rd ed. Elsevier – New York, 2015.

2 Rosenstiel, Land, Fujimoto – Contemporary Fixed Prosthodontics, 4th ed. Mosby Elsevier.

3 Vălceanu A – Estetica în Medicina Dentară. Brumar.

4 Figura 1.1 – Nuanța [54]

5 Figura 1.2 – Saturația [54]

6 Figura 1.3 – Strălucirea [54]

7 Figura 1.4 – Sfera culorilor (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Runge_and_munsell_color_spheres.png)

8 Figura 1.5 – Pomul Culorilor

(http://munsell.com/color-blog/interactive-color-space-simulator/)

9 Figura 1.6 – Culori primare, secundare și terțiare (http://www.pengadprinting.com/content/color- theory-part-i-primer-1)

10 Figura 1.7 – Sistemul aditiv și sistemul substractiv (http://obsessive-coffee-disorder.com/tag / pigments/)

11 Figura 1.8 – Sistemul coloristic CIELab (http://blog.xrite.com/tolerancing-in-flexo-and-offset- printing/)

12 Tabel I –Valorile sistemului CIELab [22]

13 Figura 1.9 – L*, unde 0 = negru, iar 100 = alb [25]

14 Figura 1.10 – a*, unde -a = verde, iar a = roșu [25]

15 Figura 1.11 – b*, unde -b = albastru, iar b = galben [25]

16 Figura 1.12 – h* (https://www.bonlalum.com/education/the_truth_about_color.shtml)

17 Vâlceanu A, Anghel M, Colojoară C – Noțiuni de Estetică în Stomatologie. Lito UMFT, 2000

18 Geissberger M – Esthetic Dentistry. In Clinical Practice. Wiley-Blackwell.

19 Munsell AH – A Color Notation, 5th ed. Munsell Color Company: New York, 1919.

20 Freedman G – Contemporary Esthetic Dentistry. Elsevier Mosby, 2012.

21 Goldstein RE – Esthetics in Dentistry, 2nd, Vol 1, Principles Communications Treatment Methods. B.C. Decker Inc.: London, 1998.

22 Rite Systems, Colorants for Polymers – Color & the CIELab System.

23 X-rite – A Guide to Understanding Color Communication, 2007.

24 Sappi etc, Printer Tehnical Service – Defining and Communicating Color: The CIELab System, 2013.

25 Optel Vision – Definition of CIELab Color Space.

26 Fondriest JF – The Optical Characteristics of Natural Teeth. ResearchGate, 2012.

27 Figura 2.1 – Structurile dentare (http://www.chw.org/)

28 Figura 2.2 – Transluciditatea dentară (http://pzimedia.com/health/)

29 Figura 2.3 – Fluorescența dentară (http://www.nature.com/bdj/index.html)

30 Figura 2.4 – Proprietatea de fibra-optică (http://www.bbc.co.uk)

31 Figura 2.5 – Schimbarea luminozității, saturației și nuanței marginii incizale a unui incisiv în funcție de unghiurile de iluminare

32 Figura 2.6 – A. B. Compozite cu macroumplutură C. Compozite hibride http://www.adeptinstitute.com)

33 Figura 2.7- Compozit fluid (http://www.gcamerica.com)

34 Figura 2.8 – Compozit gingival roz (http://dentala2z.co.uk)

35 Figura 2.9 – Vedere transversală a unei fațete directe [1]

36 Figura 2.10 – Fluorescența compozitului (https://www.ultradent.com/)

37 Figura 2.11 – Contracția de polimerizare (http://www.dentalcetoday.com)

38 Figura 3.1 – Percepția culorii [54]

39 Figura 3.2 – Tipuri de roșu [54]

40 Figura 3.3 – Discul Benham (https://en.wikipedia.org)

41 Figura 3.4 – Daltonismul (http://www.boredpanda.com)

42 Figura 3.5 – Spectrul electromagnetic [2]

43 Tabel II – Spectrul electromagnetic [89]

44 Tabel III – Exemple de surse de lumină și cantitatea de căldură emisă (Curs Prof. Dr. Vlad Naicu)

45 Tabel IV – Exemple de lumini comerciale corectate disponibile [2]

46 Zijp JR – Optical Properties of Dental Hard Tissues. Groningen, 2001.

47 Iliescu AA, Gafar M – Cariologie și Odontoterapie Restauratoare. Editura Medicală: București, 2011.

48 Popa MB, Bondar DC, Vărlan CM, et.all – Manual de Ondoterapie Restauratoare, Vol. 1, Cariologie. Editura Universitară "Carol Davila": București, 2007.

49 Popa MB – Estetica în Odontoterapia Restauratoare. Editura Universitară "Carol Davila": București, 2005.

50 Marcov EC – Manual de Odontoterapie Restauratoare, Vol. 2, Instrumentarul utilizat în Odontoterapia Restauratoare. Ars Docendi: București, 2012.

51 Bratu D, Nussbaum R – Bazele Clinice și Tehnice Ale Protezării Fixe. UMF Victor Babeș: Timișoara, 2011.

52 Figura 3.6 – Textura suprafeței [26]

53 Figura 3.7 – Reflexia luminii în funcție de suprafața dentară [89]

54 Shillingburg HT , Sumiya H, Lowell D, et all – Fundamentals of Fixed Prosthodontics, 3rd ed. Quintessence Publishing CO: USA.

55 Figura 4.1 – Proporția de aur [2]

56 Figura 4.2 – Marginea inferioară a buzei superioare A. Înaltă B. Standard C. Joasă; Curbura buzei superioare D. Concavă E. Dreaptă F. Convexă [2]

57 Figura 4.3 – Paralelismul curbei incizale cu linia zâmbetului A. Paralele (Concav) B. Dreaptă C. Inversă (Convexă); Numărul de dinți expuși D. Pană la canin E. Zona premolară F. Zona molară [1]

58 Figura 5.1 – VITA Clasic A1-D4 (https://www.vita-zahnfabrik.com)

59 Figura 5.2 – VITAPAN Clasic cu nuanțe VITA de albire (https://www.vita- zahnfabrik.com)

60 Figura 5.3 – VITA Toothguide 3D-Master (https://www.vita-zahnfabrik.com)

61 Figura 5.4 – Determinarea luminozității (https://www.vita-zahnfabrik.com)

62 Figura 5.5 – Selectarea saturației (https://www.vita-zahnfabrik.com)

63 Figura 5.6 – Determinarea nuanței (https://www.vita-zahnfabrik.com

64 Figura 5.7 – VITA Valueguide

65 Figura 5.8 – Determinarea luminozității

66 Figura 5.9 – Alegerea ghidului determinat

67 Figura 5.10 – Determinarea nuanței și saturației

68 Figura 5.11 – VITA Bleachedguide 3D-MASTER (https://www.vita-zahnfabrik.com

69 Figura 5.12 – Cheia de culori Chromascop

70 Figura 5.13 – Chromascop albire

71 Figura 5.14 – A-D ShadeGuide + Bleach (https://www.ivoclarvivadent.us

72 Figura 5.15 – Cheia de culori BlueLine (https://www.ivoclarvivadent.us)

73 Figura 5.16 – Cheia de culori G-ænial (http://www.gceurope.com

74 Figura 5.17 – Cheia de culori Gradia Direct (http://www.gceurope.com)

75 Figura 5.18 – GC Kalore (http://www.gceurope.com)

76 Figura 5.19 – HeraeusKulzer Charisma (http://kulzer.com)

77 Figura 5.20 –Noritake (http://www.kuraraynoritake.com/)

78 Figura 6.1 – Colorimetrul AP-120 (http://www.sigmaevolution.ro)

79 Figura 6.2 – Colorimetrul AP-1000M (http://www.sigmaevolution.ro)

80 Figura 6.3 – VITA EasyShadeV (https://vitanorthamerica.com)

81 Figura 6.4 – SpectroShade (http://www.mht.ch)

82 Figura 6.5 – CynowadShadeScan [54]

83 Figura 6.6 – X-Rite Shade Vision (https://www.xritephoto.com)

84 Figura 6.7 – ZFX Shade (http://www.zfx-dental.com

85 Figura 6.8 – SUNTEX Shade Matching Light (http://www.dentamerica.com)

86 Figura 6.9 – Camere digitale (http://global.canon)

87 Figura 6.10 – Amplasare OptraGate

88 Figura 6.11 – Determinarea dinților de referință

89 Curs Prof. Dr. Vlad Naicu

90 VITA Zahnfabrik (https://www.vita-zahnfabrik.com/)

91 Curs Prof. Dr. Alexandru Petre

92 “Physical and mechanical properties of dental material” (https://www.slideshare.net/indiandentalacademy/physical-and-mechanical-properties-of-dental-material)

93 “The optical characteristics of natural teeth” (https://www.dentalaegis.com/id/2012/11/the-optical-characteristics-of-natural-teeth)

94 Ivoclar Vivadent (https://www.ivoclarvivadent.us)

95 GC Europe (http://www.gceurope.com)

96 Heraeus Kulzer (http://kulzer.com)

97 Kuraray (http://www.kuraraynoritake.com/)

98 Sigma Evolution (http://www.sigmaevolution.ro)

99 MHT (http://www.mht.ch)

100 X-Rite (https://www.xritephoto.com)

101 ZFX (http://www.zfx-dental.com)

102 DentAmerica (http://www.dentamerica.com)