Tehnici Narative In Opera Lui Pavel Dan

=== 6357bc8c1ca200f42d04cd944151879f97d05afd_533219_1 ===

REFERAT

TEHNICI NARATIVE

ÎN OPERA LUI PAVEL DAN

STUDENT:

ANUL:

PROFESOR:

Pavel Dan rămâne în proza românească drept scriitorul ardelean, care prin prozele sale scurte, nuvele și povestiri, a recreat un univers arhaic al țărănimii ardelene. În majoritatea povestirilor sale, satul ardelenesc de la începutul secolului trecut, constituie un axis mundi al universului său literar. Personajele sale sunt pitorești, sunt țărani autentici, cu nevoile și temerile lor.

În operele sale, în nuvele, scriitorul redă istorioare fantastice, împânzite de un aer nostalgic al satului ardelenesc, al câmpiei transilvănene. În majoritatea povestirilor sale, satul ardelenesc de la începutul secolului trecut, constituie un axis mundi al universului său literar.

În unele opera Copil schimbat atmosfera de basm este încântătoare, această operă fiind una dintre cele mai izbutite lucrări ale literaturii noastre fantastice. Prin vorba potolită a unui moț ciubărar, scriitorul reușește să învie superstiții din străfunduri de vremi, practici de magie, fantomele pădurii. Credința în schimbarea copilului reprezintă o superstiție străveche, înrudită cu obiceiul de a da copilului, multă vreme bolnav, alt nume, pentru ca boala să nu-l mai recunoască.

Moțul ciubărar interpreteză, suplimentar, strania întâmplare ca izvorând dintr-o vină proprie, aceea de a fi fost prea preocupat de sărăcia lui și de a nu se fi bucurat îndeajuns de nașterea copilului.

”Istorisirea mocanului cu cercuri este anunțată de naratorul martor, iar respectarea condițiilor povestirii (narator-naratari, planuri ale narării și ale ascultării) instalează o amosferă favorabilă rememorării unor împrejurări neobișnuite, învăluite în mister, în fabulos și în mit. Ceremonialul pregătirii și al introducerii în istorisire este respectat și sunt prezenți, din nou, termenii- inseparabili – ai atmosferei din nuvele: tăcerea și noaptea”.

Ideea pedepsei divine încolțește firesc în mintea personajului pe credința în diavol și în practicile magice de esență păgână. Diavolul ia înfățișarea unei simple umbre, când mare, când mică și are glas omenesc, care răsună, însă, ca o voce interioară în capul moțului.

Moțul este un om umblat, fiind ciubărar de meserie. El este silit de împrejurări să târască cu sine o ființă monstruoasă, un idiot, pe propriul său fiu. La început, fiindu-i rușine cu fiul său, față de oamenii pe care îi întâlnea în peregrinările sale, moțul inventează o poveste a copilului, care i-a fost schimbat la naștere de diavol, cu un altul, cel de acum.

Povestea în care moțul crede cu toată tăria, fiindcă are la bază coșmarurile moțului, în timp capătă dimensiuni fantastice, moțul fiind o adevărată enciclopedie de simboluri fantastice.

Nuvela Copil schimbat este o adevărată antologie de superstiții și practici magice, prezentate în gustul acumulărilor cantitative, care constituie o trăsătură specifică a esteticii populare. Prin tehnica discursului narativ, scriitorul se folosește de ambiguitate și de tehnica retrospectivei.

Țăranii lui Pavel Dan au măreția haiducilor și a eroilor de legendă, de basm. Au ca prieteni cântecul și codrul, iar la nevoie bâta. Nu-i sperie nici ploaia, nici vântul, nici sihăstria codrilor. Sus pe ceglău, țăranul bine legat, cu căciulă, pieptari și cioareci groși de lână, stă nepăsător împotriva vântului și ploii, ca un bloc de piatră.

Nuvela Uliana redă un episod din viața țăranilor. Personajul feminin Uliana este descrisă de scriitor drept o femeie în vârstă, care deși este abuzată fizic de soțul ei, Costan al Șerpoaiei, nu se dă înapoi de la a fura de la vecini în compliciate cu acesta. Strategiile adoptate de cei doi soți în fața vecinilor, fuga de acasă, din pricina bătăii aplicate de soț și adăpostirea la vecinii mai tineri familia Simion și Nastasia nu este întâmplătoare.

Uliana aflase că vecinul său Simion va vinde la târg vaca și s va întoarce cu bani. Deși suferise multe abuzuri de la soț, Uliana ” era o muiere pe potriva lui Costan. Răbda la bătaie cât trei. (….) Își puse hainele rânduială , trecu pârleazu în curtea vecină”, deși ”nu trecuse nicio săptămână de când îi furase” vecinei ” două rațe grase.”

Fiind confruntată de Nastasia cu privire la acest furt, Uliana nu neagă că ar fi cunoscut incidentul, ci trece cu nepăsare și naturalețe peste eveniment.

Uliana știe că Simion a dus vaca la târg să o vândă, de aceea se insinuează în casa vecinilor pentru a afla, dacă au vândut animalul și unde ascund banii. Fiind prezentă în casă, când Simion se întoarce vesel că a făcut o tranzacție avantajoasă, ea observă când Nastasia pune banii în ladă, încuie și pune cheia lăzii cu bani pe masă.

”Uliana ai cărei ochi ardeau în întunericul din colțul ei, ca doi cărbuni aprinși” se preface că pleacă spre casă, ca pentru mai târziu scriitorul să dezvăluie planul ascuns al femeii, de a fura banii vecinilor.

Scena furtului este descrisă foarte plastic de scriitor. După ce Nastasia adoarme, Simion face planuri cu privire la cheltuirea banilor, dar liniștea nopții, îi este tulburată brusc de evenimente stranii:

” Lumina călătoare(…) ajunsă la casa lui Simion, cercetează curtea, se uită în horn, se strecoară în casă prin ușa deschisă puțin, cată după cuptor, îngenunche după pat, și când nu află nimic, se strecoară afară. \în ușă se împiedică de un mototol negru. ?….

În odaie e întunerec iar. Ușa se lipește la loc, pe nesimțite, ca purtată pe aripa unui duh”.

Această secvență fantastică constituie esența nuvelei Uliana, metamorfozarea diavolului, care a fost mai întâi prefigurată prin prezența Ulianei.

În nuvela Uliana, ca și în nuvela Copil schimbat, scriitorul dezvoltă motivul demonicului. Diavolul, ca forță fantastică este transpus plastic prin personajul copilului și al Ulianei. Uliana pare să poarte cu sine atributele specifice diabolicului.

Pornind de la terminologia cuvântului ”diavol, adică din termenul grecesc ”diabolos- clevetitorul”, această ființă fantastică găsește în personajul Uliana un receptacul. Diavolul reprezintă întruchiparea răului universal, un spirit necurat, ”este ființa care l-a deposedat pe om de Dumnezeu.”

Pe plan psihic, diavolul apare în Uliana ca ființă antropomorfă, adică umană, ceea ce crează familiaritate celor din jur, până în momentul în care forțele dezintegrate ale răului se manifestă în planul realului.

Uliana este un receptor al forțelor demonice. Rolul semnelor de punctuație ”?…” în nuvelă este acela de a crea suspansul, de a accentua liniștea și misterul, care domină în atmostfera casei lui Simion, pe timpul unei nopți obișnuite.

Noaptea ca simbol în operele lui Pavel Dan are la bază credințele populare ale oamenilor de la câmpie în demoni și strigoi. Noaptea sau mai bine zis miezul nopții, ar fi nălucă, ea umblă pe la răspântii de drum de la asfințitul soarelui și pâna la miezul nopții.

Noaptea se poate metamorfoza într-un duh necurat, este ca o negură mare și deasă, fără să i se distingă vreun membru sau vreo parte a trupului, noaptea merge încet, fiindcă între căderea nopții și miezul nopții sunt momente critice, când forțe tebroase desfășoară ritualuri magice. Noaptea se poartă lupta dintre forțele binelui și ale răului.

Proza lui Pavel Dan stă sub semnul nocturnului. Se pot descoperi numeroase sintagme unde noaptea produce multiple determinări, sau provoacă elemente combinatorii ale fantasticului.

În Ursita, din câteva elemente de decor, plutind într-o lumină tulbure, se conturează un spațiu sărăcăcios, un bordei cu masă înaltă pe care zac bucăți uscate de mămăligă, cu două paturi – unul după ușă, în care dorm copiii, altul în care zace bolnavul, la lumina intermitentă a unui foc de paie. Sărăcia este sugerată de prezența unor obiecte rustice – o lampă la care se face economie de petrol, o sobă pe care coboară un păianjen.

Ideea ar fi ca viața omului este pusă sub semnul unui destin dintr-ale cărei pânze nu te poți sustrage nici cu leacuri băbești, nici cu descântece de făcătură. Întreaga scriere este o pendulare pe granița subțire dintre mit și realitate, noaptea de iarnă în care Iacob își amintește visul de moarte avut se scufundă în atemporal, într-o nesfârșire de basm fără spațiu, supus spaimelor ancestrale. Trecerea la întunericul desăvârșit, al morții, este gradată ca intensitate și se petrece în câmpul semantic al luminii.

Cercetători ai operei sale, precum Mirela Ocinic în Structuri ale imaginarului in proza scurta din secolul XX, au observat că motive intercurente precum drumul sau visul apar permanent ca un leit-motiv în nuvelele lui Pavel Dan.

Astfel, Pavel Dan dezvoltă motivul drumului în opera sa, ca punct central al lumii sale literare, drumul e văzut prin suișuri și coborâșuri.

Prin personificare, drumul devine un martor tăcut al vieții satului transilvănean, este personajul principal în universal populat de case, de oameni, drumul obosește și se odihnește asemeni unei ființe vii. Drumul este redat într-o dublă ipostază, de nou și vechi, fapt ce creează ideea de ruptură temporal între oameni și generații. Drumul este simbolul liniei ce desparte lumea reală de lumea fantastică, este simbolul mișcării în timp, e asociat cunoașterii, inițiririi și transformării destinului.

Locuri care au conotație negativă sunt și șanțul sau răscrucea drumurilor. Șanțul, aflat la marginea drumului, este un loc degradant. Nu e bine să fii văzut prin șanțuri sau pe lângă șanțuri. Răscrucea drumului este considerată tot un spațiu maladiv, deoarece ea e un loc plin de farmece, pe acolo umblă duhurile rele, apar arătări și tot acolo ies hoții la pradă și mai omoară câte un drumeț.

Drumul presupune cunoaștere, inițiere. Pentru un drum trebuie să te pregătești, chiar dacă acesta e unul obișnuit. Există unele puncte ale inițierii cum ar fi pragul. Peste prag nu va trece decât cel care este pregătit de drum, ceilalți pot doar să conducă drumețul până aici..

În Înmormântarea lui Urcan bătrânul, întunericul neliniștitor și amenințător pregătește agonia bătrânului reîntors dintr-un nou și ultim periplu: „Afară noaptea se îngroșase. Din bucătăria de vară curgea în bătătură o apăraie de lumină sângerie”.

La înmormântarea lui Urcan, odaia era ticsită de oameni. Cei rămași în priveghi își petrec noaptea discutând, iar „pe puntea dintre somn și realitate îngânau o doină. Cântecul ei lung și uniform. Nimeni nu asculta; toți își vorbeau vorbele, își dormeau somnul; chiar și cei care cântau păreau că nu știu nimic de cântec, că altcineva cântă prin gura lor.

După datini, în casă oglinda e întoarsă cu fața la perete, iar scaunele pe care a fost așezat mortul sunt răsturnate. Înmormântarea lui Urcan bătrânul e o pagină antologică de descriere plastică. Nicăieri în literatura română nu dispunem de o mai magistrală cuprindere ritualică.

Serviciul divin, făcut de mântuială, popasurile de hodină ale preotului, tânguirea de formă a unor țigani veniți să se înfrupte, împărțirea colacilor și datul vinarsului peste sicriu sunt fazele unei înmormântări tipice în satele din Câmpia transilvană.

În Zborul de la cuib și Priveghiul scriitorul insistă asupra ritualului trecerii, cu vădite trimiteri la datini și obiceiuri străbune.

Eroii săi coboară parcă din Miorița. Moartea, pe care o presimt, nu-i înspăimântă. O așteaptă pentru că așa trebuie să se întâmple, pentru că așa i-a fost dat omului; moartea e numai un popas într-un drum continuu. Omenia lor este strâns legată de concepția lor despre lume, de credințele lor. Au o filozofie aparte ce vine din negura secolelor, au înțelepciunea omului care știe că ziua bună se cunoaște de dimineață.

BIBLIOGRAFIE

Dan, Pavel, Scrieri, Editura pentru literatură, București, 1965

Evseev Ivan, Dicționar de simboluri, Editura Vox, București, 2007

Lazăr, Monica, Pavel Dan 1907-1937, Editura pentru literatură, București, 1967,

Ocinic Mirela, Structuri ale imaginarului în proza scurtă din secolul XX, Editura Imago, Sibiu, 2002,

Podaru Aurel, Elementul folcloric în opera lui Pavel Dan, în Mișcarea Literară – Gazetă săptămânală de critică și informație literară, artistică și culturală, nr. 3 (23), 2007,

Vlad, Ion Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986

Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia legendelor cosmogonice românești, Editura Minerva, București, 1985