Tehnici de Relatii Publice In Gestionarea Imaginii Oranizatiei Militare

CUPRINS

Comunicare, aspecte generale și particulare…………………………1

1.1 Definiții, concepte, funcții…………………………………..1

Definiții……………………………………………..1

Scopuri ale comunicării……………………….3

Conceptul de „informație”…………………..4

Funcțiile comunicării…………………………..5

Formele comunicării……………………………6

Relațiile publice: definiții, istoric, principii, modele ale PR………………………………………………………………..7

Definirea relațiilor publice……………………8

Relațiile publice pe axa timpului………..8

Relațiile publice ca funcții ale managementului………………………………….9

Principii și valori în relațiile publice……………10

Modele ale relațiilor publice………………………11

Relațiile publice în cadrul MApN……………….13

Mass media: teorii și modele ale comunicării în masă……..14

Delimitări conceptuale………………………………14

Scurt istoric al mass-media………………………..15

Teorii ale comunicării în masă……………………17

COMUNICARE, ASPECTE GENERALE ȘI PARTICULARE

Definiții, concepte, funcții

Definiții

Conform dicționarului explicativ al limbii române, comunicarea se definește ca: acțiunea de a comunica și rezultatul ei. De asemenea comunicării i se atribuie urmatoarele sinonime: înștiințare, știre, veste, raport, relație, legătură sau prezentare, într-un cerc de specialiști, a unei contribuții personale într-o problemă științifică.

Termenul de „comunicare” este întâlnit din secolul al XIV-lea cu sensul de „a pune în comun”, „a împărtași”, „a fi în relație”. Împreună cu creșterea economică a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea termenul și-a îmbogățit înțelesul cu „a transmite”, iar în secolul al XIX-lea el se identifică cu niște mijloace fizice clare (presa, radio, TV, cinema).

Definiția comunicării este dificil de contruit datorită sferei sale. În urmatoarele randuri vor fi prezentate cateva definiții.

În psihologie sau sociologie, C.I. Hovland, I.I. Janis și H.H. Kelley au definit comunicarea drept: „un process prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali), cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”.

Comunicarea inluce toate procesele transmiterii de informații între toate viețuitoarele (oameni, animale, plante) prin semen de tot felul și/sau dispositive tehnice, biologice, psihologice, sociale cât și alte sisteme de transmitere a informației.

O alta definiție, mai scurtă: comunicarea este procesul prin care se schimbă informație între indivizi utilizandu-se un sistem comun de simboluri, semen sau comportamente.

Ca esență a legăturilor umane, comunicarea reprezintă ansamblul proceselor fizice și psihice prin care se efectuează operația de punere în relație cu una sau mai multe persoane având în vedere atingerea unor anumite obiective.

Comunicarea este un proces care, din unghiul științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor. (Fig.1.1)

informație informație

emițător canal receptor

Figura 1.1 componentele fundamentale ale comunicării

Într-un mod simplist putem defini comunicarea astfel:

Comunicarea reprezintă una dintre activitățile umane pe care fiecare dintre noi o poate recunoaște, însă puțini o pot defini satisfăcător. Comunicarea este a vorbi cu cineva, comunicarea este și televiziunea, răspândirea de informații, coafura, critica literară – și lista poate continua la nesfârșit.

Din multitudinea definițiilor putem trage concluzia că nu există o definiție clară care să poată explica exact un termen atât de cuprinzător, în ciuda multitudinii definițiilor oferite de teoriticieni, în ciuda separărilor categoriilor de definiții ale comunicării (15 cataloage de Frank E.X. Dance), în ciuda încercărilor de descriere a cursei prin înșiruirea opririlor de pe itinerariul de deplasare.

Comunicarea este întalnită și în mediul organizațional. În concepția lui Goldhaber, comunicarea organizațională este o acțiune care presupune realizarea și schimbul de mesaje în interiorul unui ansamblu relațional de interdependențe.

Aceasta nu se oprește aici și fiind omniprezentă, se regăsește și în mediul militar.

Comunicarea în Ministerul Apărării Naționale este asemănător cu procesul de comunicare de la nivelul oricărei alte organizații. Cu toate acestea ea există unele specificități. Comunicarea în mediul militar se gasește în urmatoarele sensuri:

Comunicarea verticală referitoare la comunicarea între nivelurile de conducere sau între comandanți și subordonați. Aceasta trebuie să se concentreze pe motivația receptorului (în cazul nostru subordonatul) și să ia în vedere valorile, convingerile și tendințele acestuia. Astfel, subalternul are acces la experiență, care îi ofera posibilitatea să își însușească ce are de făcut în vederea priorităților, opțiunilor și a selectării între ceea ce vrea să execute și obiectivele situației.

Comunicarea orizontală se desfășoară între comandanți și subordonați care se găsesc pe același nivel ierarhic. Aceasta asigură buna desfășurare a activităților și stabilirea unui climat de muncă plăcut.

Comunicarea oblică este întâlnită între militari care se află pe niveluri ierarhice diferite și opererează cu activitați ce diferă (biroul de relații publice cu biroul logistic etc.).

Ca parte a organismului social, armata este o structură destinată să execute acțiuni în situații deosebite. În acest scop ea se pregătește printr-o activitate continuă și intensă de instruire, în cadrul căreia este nevoie de o la fel de intensă comunicare între comandanți și subordonați. De exemplu, comandantul de pluton sau cadrele didactice care își desfăsoară activitatea în instituțiile militare de învățământ folosesc o mare parte a timpului lor schimbând mesaje, comunicând cu persoanele pe care le educă și le instruiesc.

1.1.2 Scopuri ale comunicării

Gheorghe Arădăvoaice, enumeră în lucrarea sa, Comunicarea în mediul militar cateva scopuri ale comunicării și vorbește în principal despre capacitatea de a schimba a comunicării.

Doua scopuri fundamentale ale comunicării ar fi:

Să facă cunoscut celor interesați informațiile necesare pentru a pregăti, declanșa, continua, rectifica, modifica, întrerupe, stopa și a relua acțiunile și activitațile.

Să încredința pe destinatarul informațiilor despre nevoia și utilitatea operațiilor proiectate.

După cum se poate observa, exceptând mesajele de confirmare de genul „Nu te opri!”, „Merge asa!”, „Dă-i înainte!” majoritatea celorlalte urmăresc favorizarea unei schimbări din momentul respectiv: „Pe loc marș!”, „Atacă!”, „Continuă!”, „Nu mișca!”, „Taci!”, „Adu!” etc. Până și o explicație normală, cum sunt cele ce se întâlnesc la cursuri, urmarește schimbarea informației pe care o deține interlocutorul. Până la urmă și confirmarea procură o informație: demonstrază că vorbitorul este mulțumit. Ca urmare, majoritatea comunicărilor conțin, fără îndoială, în proporție diferită, informație acțională sau operațională și informație motivațională. Cea din urma fiind în mod normal însoțită de o cantitate de informație emoțională care afectează receptorul în funcție de convingerile sale, calitățile vorbitorului și natura mesajului.

Marea majoritate a mesajelor conțin informație ce fac referire la acțiunile ce urmează să fie executate imediat sau mai târziu, precum și la procesul de desfășurare al acestor activități. Alte mesaje au ca obiectiv pregătirea fizică, intelectuală și morală a personalului astfel ca acesta la o dată oarecare, când situația va impune, să fie în măsură să desfășoare acțiuni prompte, conform cerințelor. În general este vorba despre cazul învățământului și dacă ne raportăm la pregătirea pentru luptă, al instruirii.

1.1.3 Conceptul de „informație”

Oricine vorbește despre „comunicare” face referire, de fapt, la „informație”. Aceste două concepte sunt atât de aproapiate, încât nici o referire asupra „comunicării” nu este completă fără o explicitare a „informației”. În știința comunicării „informația” în general e „ceea ce se comunica întru-unul sau altul din limbajele disponibile”. Cu alte cuvinte, „informația trebuie considerată ca o combinație de semnale și simboluri”. Semnalele ne pot îndreptata atenția spre undele sonore emise în actul vorbirii, la undele radio, la cele de televiziune sau chiar la semnalele luminoase transmise de unele dispozitive. Purtătoare de informație, semnalele sunt în sine lipsite de semnificație. Ele poartă însă semnificații care, datorită unor standarde stabilite prin unanimitate, pot fi decodate. Culoarea roșie de exemplu în signaletica rutieră este un simbol general al interdicției și este un consens general, șoferii și-l însușesc ca sa poată conduce corect. Altfel spus, semnificația unui simbol este strâns legată de un sens în practica socială. Oricare ar fi natura semnalelor folosite de vorbitor, astfel încât influențarea receptorului să se producă și să se obțină efect dorit, ambele entități, atât emițătorul cât și receptorul, trebuie să înțeleagă semnalele sub același sens.

1.1.4 Funcțiile comunicării

Conform manualului Tehnici de comunicare și negociere oricare ar fi sistemul social, într-o organizație pot fi întâlnite urmatoarele opt funcții: informarea, socializarea, motivația, dialogul, educația, promovarea culturii, distracția, integrarea.

Funcțiile comunicării manageriale sunt:

Informarea

Permiterea accesului la informații;

Furnizarea informațiilor de care este nevoie în defășurarea activităților pentru realizarea anumitor obiective;

Procurarea informațiilor necesare implementării deciziilor.

Transmiterea deciziilor

Comunicarea eficientă a deciziilor;

Realizarea unui climat care pretinde responsabilitate în îndeplinirea decziei luate.

Influențarea receptorului

Organizarea dialogurilor pentru obținerea de feedback;

Stimularea comunicării în organizație;

Stimularea inițiativei și creativității.

Instruirea angajaților

Transmiterea cunoștințelor în scopul perfecționării pregătirii profesionale, dezvoltării spirituale;

Dobândirea de aptitudini și competențe necesare pentru exercitarea profesiei;

Amplificarea capacității de a percepe și interpreta fenomenele, de a aborda și soluționa eficient problemele.

Crearea de imagine

Furnizarea informațiilor necesare pentru crearea imaginii personale și organizaționale;

Crearea unui sentiment de apartenență la organizație.

Motiarea angajaților

Furnizarea informațiilor care au scopul să stimuleze interesul și participarea angajaților în realizarea sarcinilor;

Recompensarea realizărilor performante;

Evaluarea transparentă a angajaților;

Mentinerea unui climat favorabil de muncă;

Stimularea încrederii în sine;

Dezvoltarea răspunderii personale a angajaților.

Promovarea culturii organizaționale

Împărtășirea elementelor culturii organizaționale specifice organizației (sloganuri, norme, sisteme de valori);

Dezvoltarea perspectivei culturale al angajaților;

Stimularea imaginației și creativității;

Stimularea nevoilor etice și estetice.

Cea mai importantă funcție a comunicării manageriale este informarea.

Aceste funcții sunt interdependente, ceea ce necesită o înțelegere a rolului fiecăreia și a rolului lor cumulativ (mediul, sistemul managerial și sistemul operațional au legătură constrânsă între ele).

1.1.5 Formele comunicării

Comunicarea se împarte în doua categorii: verbală și nonverbală. Acestea se completează însă nu sunt dependente astfel că pot fi transmise mesaje chiar dacă una este absentă.

Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul limbajului articulat și este întalnită doar in cazul oamenilor.

Aceasta la rândul ei este clasificată în alte doua subcategorii, tinând cont de canalul utilizat pentru a transmite semnalele. Astfel se disting comunicarea orală și comunicarea scrisă.

Comunicarea orală care se caracterizează printr-un mult mai mare de impact asupra interlocutorului. Conform studiilor lui Martin Joos se diferentiază cinci stiluri de comunicare orală: stilul rece (lipsa feedback-ului, necooperant, apropiat de comunicarea scrisă), stilul formal (specific comunicării în masă, relații formale, discursuri, pregătit dinainte), stilul consultativ (întâlnit în mediul profesional, absența unei pregătiri), stilul ocazional (conversațiile libere, comunicare redutantă, de obicei între membrii aceluiași cadru social) și stilul intim (întâlnit în relațiile intime, coduri personale, lipsa constrangerilor lingvistice, la nivel grup).

Comunicarea scrisă se poate realiza doar dacă persoanele dețin anumite „pachete” de cunoștințe precum scrierea sau citirea. Spre deosebire de comunicarea orală aceasta poate fi stocată, transmisă în timp și spațiu sau poate fi reluată la un moment dorit. În schimb această comunicarea are un impact mai scăzut.

Comunicarea nonverbală se realizează cu ajutorul codurilor prezentaționale: prin comportamente și prezență fizică a persoanelor, de asemenea și prin percepția spațiului și a timpului. Mesajele transmise prin această comunicare pot fi voluntare sau involuntare și pot sau nu pot fi decodate de receptor. Canalele nu sunt doar auditiv și vizual ci se aplează la toate canalele senzoriale.

Michael Argyle clasifică zece categorii de coduri nonverbale:

-contactul corporal – facând referire la circumstanțele atingerii și decodarea culturală a acesteia;

-proximitatea – distanța dintre persoane în timpul procesului de comunicare;

-orientarea – poziționarea în timpul comunicării;

-aspectul – facând referire la cel voluntar (frizură, vestimentație, tatuaje, ornamente etc.) și la cel involuntar (ten, înalțime, greutate etc.);

-mișcarea capului – realizând participarea la comunicare;

-expresia facială – elemente ale feței care dau anumite înțelesuri în actul de comunicare;

-gesturile – transmise în mare parte cu ajutorul mâinilor și palmelor;

-postura – modul de a sta, poziția corpului în timpul mersului;

-mișcarea ochilor și contactul vizual – ajută la sublinierea și transmiterea facilă a mesajelor verbale;

-asptectele nonverbale ale vorbirii – fac parte din codul nonverbal vocalic, implicând prozodia, ce afectează cuvintele utilizate (intonația,accentuarea etc.) și paralimbajul de asemenea, care transmite detalii despre vorbitor (ton, volum, erori de proununție, accent etc.).

Relațiile publice: definiții, istoric, principii, modele ale PR

Definirea relațiilor publice

Definițiile ce vor fi prezentate în continuare sunt produsul muncii mai multor profesioniști din organizații de prestigiu, acestea au fost elaborate în echipă și adoptate cu acordul majoritar al membrilor organizațiilor respective.

International Public Relations Association a definit relațiile publice ca fiind funcția managerială care evaluează atitudinea publicurilor, identifică politicile și procedurile unui individ sau ale unei organizații față de interesul public, elaborează și execută un program pentru a dobândi înțelegerea și acceptarea publicului.

Institute of Public Relations a folosit o abordare care a încercat să concentreze întregul domeniu al relațiilor publice într-un singur cuvânt. În urma analizelor desfășurate s-a ajuns la concluzia că cel mai potrivit cuvânt ar fi reputație. Ei au afirmat următoarele: „Relațiile publice înseamnă reputație, respectiv rezultatul a ceea ce facem, a ceea ce spunem și a ceea ce spun alții despre noi. Practica relațiilor publice este disciplina care caută să obțină reputație cu scopul de a câștiga înțelegere și sprijin și de a influența opinia și comportamentul publicului.”

Puncte de vedere similare ca a ale Institute of Public Relations întâlnim și la Canadian Public Relations Society a cărui concept este că rolul relațiilor publice este de a asigura managementul conmunicării, al reputației și al relațiilor.

Ministerul Apărării Naționale a dezvoltat de asemenea ca instituție un domeniu al relațiilor publice și a trasat direcții clare în scopul bunei funcționări a acesteia. În ordinul M.148 din 2012 este precizat: activitatea de informare și relații public în Ministerul Apărării Naționale are scopul de a stabili, menține și dezvolta relații de încredere între instituția militară și societatea românească, pentru promovarea scopurilor și obiectivelor instituției militare și creșterea gradului de informare și a nivelului de înțelegere a problematicii asociate domeniului apărării.

Relațiile publice pe axa timpului

Domeniul relațiilor publice a cunoscut o dezvoltare fabuloasă în secolul XX însă rădăcinile sale se află mai adânc înfipte în istorie. Diferite tehnici de comunicare utilizate în relațiile publice astăzi, au fost folosite de-a lungul istoriei de diferite personalități sau grupuri. Dezvoltarea acestor tehnici, instituționalizarea lor și teoretizarea lor au îndrumat spre un domeniu de sine stătător și individualizat al relațiilor publice.

Privind din alta perspectivă, evoluția acestui domeniu a condus-o fără îndoială partea nordică a continentului american și aceasta, conform lui D. Newson, datorită clinatului național, economic, național, social, politic și cultural specific, precum și puterii aparte de care a beneficiat mass-media aici.

Fondatorii domeniului, terminologiile, lucrările de referință și bazele relațiilor publice își au începuturile aproape în exclusivitate în partea Americii de Nord. În 1990, 162000 de persoane își desfășurau activitatea în acest domeniu în Statele Unite iar la sfârșitul secolului este estimat un numar de circa 197000 de practicieni. Cea mai însemnată organizație este Public Relation Society of America a cărei membrii ating impresionantul număr de 20000. În anul 1955, 28 dintre universitățile din SUA ofereau posibilitatea studierii domeniului relațiilor publice și într-o perioadă de numai 30 de ani numărul lor a crescut la 150. Întorcându-ne privirea spre Europa, cifrele sunt mult mai mici iar relațiile publice se situează la marginea celorlalte domenii.

Relațiile publice ca funcții ale managementului

Public Relations Society of America a încercat să definească la rândul său pe larg relațiile publice și nu doar în câteva rânduri condensate, conturându-se astfel funcțiile manageriale ale relațiilor publice dupa cum urmează:

Anticiparea, analizarea și înțelegerea opiniei publicului, a elementelor, factorilor și atitudinilor ce ar putea constitui un succes cât și a celor ce ar aduce consecințe negative cu privire la obiectivele organizației.

Sprijinirea conducerii, în toate domeniile privind deciziile, cursul evenimentelor și comunicare, ținând cont de efectul lor asupra publicului și îndatoririle față de societate ale organiației.

Cercetarea, coordonarea și aprecierea opiniei publicului prin programe precum colectarea de fonduri, tehnci de marketing și financiare, relații guvernamentale sau alte programe pentru a obține spirjinul publicului, ceea ce determină în mod direct atingerea obiectivelor organizației.

Planificarea și implementarea eforturilor organizației pentru a modifica sau influența politicile publice.

Administrarea resurselor pentru planificarea, bugetarea, stabilirea obiectivelor și formarea staff-ului.

Pe lângă cunoștințele necesare în relațiile publice, specialiștii PR trebuie să dețină cunoștințe și în alte domenii precum: științele politice, sociologia, psihologia socială, arta comunicării, economie precum și principiile managementului și a eticii. Aceste cunoștințe sunt necesare specialistului pentru a putea avea succes în problemele legate de public, relațiile cu presa, reclame, discursuri, producții video, evenimente deosebite etc.

Principii și valori în relațiile publice

Precum în alte domenii, fondatori ai relațiilor publice au pus baza unor principii pentru întemeierea practicii.

D.Nwesom, A. Scott, J.V. Turk au elaborat o listă de zece principii în anul 1933 care sunt valabile și astăzi.

1. Relațiile publice nu se ocupă de probleme false sau plăsmuite ci de probleme rale; ele se bazează pe fapte concrete pentru servirea interesului public.

2. Relațiile publice sunt nu sunt concepute pentru satisfacerea intereselor individuale ci pentru interesul publicului.

3. Specialiștii PR trebuie să considere interesul publicului singurul factor pentru a alege un client sau o strategie deoarece aceștia se adesează publicului pentru a obține sprijin.

4. Profesioniștii PR trebuie să trateze mass-media cu atenție deoarece aceasta reprezintă sursa principală de informații pentru public.

5. Comunicarea trebuie să nu reprezinte o provocare pentru specialiști deoarece aceștia sunt mediatori între organizații și public.

6. Metodele științifice de cercetare a opiniei publice sunt necesare, fără acestea nu se va asigura o comunicare bilaterală simetrică și responsabilă.

7. Relațiile publice sunt nevoite să folosească și alte domenii precum științele sociale (sociologie, psihologie, comunicare) și filologice cu scopul de a transmite eficient mesaje și a înțelege publicul.

8. Deschiderea multidisciplinară a relațiilor publice solicită specialiștilor să se adapteze specificului muncii din științele și disciplinere din care preiau concepte și metode de cercetare.

9. Profesionștii PR au responsabilitatea să explice publicului problemele apărute înainte ca acestea să escaladeze într-o criză.

10. Standardul unic dupa care performanțele profesioniștilor trebuie măsurate este ținuta etică.

Modele ale relațiilor publice

James E. Grunig și Todd Hunt au studiat exemple de comunicare importante în ceea ce privește relațiile publice pe o perioadă mai lungă de un secol urmărind anumiți indicatori. La finalizarea studiului, ei au identificat patru modele de relații public cărora le-au asociat inițial anumite perioade din istorie. Ulterior aceștia și-au modificat decizia și au observat că modelele identificate de ei sunt încă folosite în anumite organizații.

Modelul impresariat/publicitate

Acest model a apărut în a doua jumătate a secolului XIX și nu are ca scop servirea intereselor publice ci promovarea organizației. Scopul central al acestui model nu este în nici un caz comunicarea adevărului ci mai degrabă este folosit pentru a servi intereselor organizației și este unidirecțională. Cu alte cuvinte acest model se poate numi „propagandă”, o tehnică folosită la scară largă în operațiile militare psihologice astăzi.

În ceea ce privește organizațiile non-militare, este o metodă folosită dar despre care nimeni nu vorbește deoarece se află în opziție cu conceptul relațiilor publice. Grunig și Hunt au apreciat că acest model este folosit încă de apropximativ 15% dintre organizațiile contemporane.

Propaganda

Fig. 1.2 Modelul impresarist/publicitate

Modelul informării publice

Apărut la începutul secolului XX, în modelul informării publice se observă o schimbare. Nu se mai dorește câștigarea publicului indiferent de metode ci se preferă legarea publicului de organizație prin adevăr.

Scopul acestei metode este acela de a transmite publicului o cantitate cât mai mare de informații despre organizație și cu o acuratețe ridicată. Informațiile oferite publicului sunt reale și cât se poate de complete iar comunicarea se realizează tot unidirecțional.

Deși apărută atunci, se folosește în zilele noastre de circa 50% dintre organizații pentru a-și îndeplini obiectivele.

Informație reală

Fig 1.3 Modelul informării publice

Modelul relațiilor publice bidimensionale și asimetrice

Acest model apărut în anii 1920, prezintă cea de a doua schimbare în ceea ce priveste relațiile publice. În această noua concepție se renunță la comunicarea unidirecțională și se trece la cea bidirecțională. Pasul cel mai important făcut odată cu acest model este înregistrarea feed-back-ului care este menit să asigure un proces de autoreglare la nivelul organizației.

Chiar dacă acesta este un pas înainte, el este incomplet deoarece organizația tinde să folosească elementele primite prin feed-back doar în folosul său și astfel cele doua fluxuri sunt asimetrice.

Astăzi un procent de 20% dintre organizații folosesc acest tip de relații publice.

Informații

Feed-back

Fig 1.4 Modelul bidirecțional și asimetric

Modelul relațiilor publice bidirecționale și simetrice

Modelul apare în anii 1960 când specialiștii au fost preocupați de redimensionarea domeniului PR și direcționarea lui pe fundamente etice și deontologice.

Acest model este considerat ca fiind cel mai perfect în ceea ce privește relațiile publice. Pasul făcut anterior în anii 1920 este acum complet iar feed-back-ul are un nou rol, acela în care nu studiază doar posibilitățile organizației de a-și atinge obiectivele ci se preocupă și de identificarea nevoilor publicului care pot fi satisfăcute cu ajutorul practicilor organizației. Interesul publicului devine tratat ca egal al interesului organizației iar relațiile publice funcționează la capacitate maximă doar dacă aceste interese se află în echilibru.

Comunicarea, factorul cel mai important între organizație și public poate fi inițiat de ambele și nu mai există un control strict la unei părți.

Se estimează ca aproximativ 15% dintre organizațiile contemporane folosesc acest model al relațiilor publice, în special cele care își dau seama de importanța funcției pe care o îndeplinesc în societate.

Înțelegere reciprocă

Fig 1.5 Modelul bidirecțional și simetric

Relațiile publice în cadrul MapN

Organizația militară este diferită față de celelalte organizații datorită specificului său și a misiunilor sale. Aceasta totuși are o structură similară celorlalte organizații și facând referință la domeniul relațiilor publice, în urmatoarele rânduri sunt descrise principii și misiunea acestui domeniu în cadrul MApN.

Prin Ordinul Nr. M-148 din 7 decembrie 2012, se stabilesc în cadrul MApN reglementări cu privire la comunicare.

Misiunea sistemului de informare și relații publice din Ministerul Apărării Naționale este de a sprijinii comandanții/șefii prin comunicarea/transmiterea informațiilor de interes public, cu acuratețe, în timp util, personalului propriu, cetățenilor, instituțiilor și organizațiilor legal constituite, pentru a îmbunătăți gradul de conștientizare și înțelegere a publicului față de problematica militară, rolul, obiectivele, misiunile, operațiile și activitățile desfășurate, contribuind astfel la consolidarea credibilității instituției militare.

Principiile relalațiilor publice din cadrul MApN se încadrează în tiparul principiilor altor organizații, diferind doar prin specificul organizației. Principiile care ghidează informarea și relațiile publice în cadrul armatei sunt:

Punerea în practică a prevederilor Constituției României care fac referire la dreptul la informație;

Informațiile publice se vor comunica oportun, corect, complet și nediscriminatoriu;

Furnizarea de informații publice personalului armatei, personalului militar în retragere și în rezervă, veteranilor, invalizilor, văduvelor de război, membrilor familiilor acestora, cât și veteranilor și invalizilor din teatrele de operații și urmașilor acestora;

Liberul acces la informații publice se suprimă în condițiile stabilite prin Legea nr. 544/2001 care specifică liberul acces la informații de interes public, cu modificările și completările ulterioare;

Este imperioasă neimplicarea în politică a relațiilor publice;

Orice gen de propagandă este interzisă.

În concluzie, relațiile publice sunt indispensabile într-o organizație modernă care depinde de public și dorește să exceleze. Acestea leagă publicul de organizație printr-o relație bilaterială și dezvoltă o serie de strategii în vederea îndeplinirii obiectivelor organizației.

Mass media: teorii și modele ale comunicării în masă

1.3.1 Delimitări conceptuale

Definind în termeni uzuali, comunicarea în masă este acel gen de comunicare este la dispoziția maselor și este orientată înspre mase. Însă fără o definire a maselor, definiția are un sens vag. Regasim în Dicționarul explicativ al limbii române (ediția 2009) masele fiind definite ca „mulțime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populației”.

Comunicarea în masă se diferențiază de alte forme ale comunicării deoarece sunt utilizate tehnologii relative avansate pentru transmiterea informației. Aceste mijloace (televiziune, radio, internet) au capacitatea de a transmite simultan unui numar mare de persoane mesajele dorite.

Cea mai detaliată și mai precisă definiție a comunicării ar fi: „orice restricții sau delimitări personale privind receptarea) și folosindu-se de o tehnologie de difuzare (media), se adresează unei largi audiențe, într-un mod indirect (căci partenerii comunicării sunt distanțați în spațiu și timp) și unilateral (ceea ce exclude invensarea rolurilor de emițător și receptor).

În limbajul nostrum termenul de „comunicarea în masă” este adesea asimilat termenului de „mass-media” deoarece acestea sunt înrudite. Totuși conform Dicționarului explicative al limbii române (ediția 2009) mass-media este „ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne de informare și influențare a opiniei publice, cuprinzând radioul, televiziunea, presa, internetul etc.; mijloace de comunicare în masă.”

1.3.2 Scurt istoric al mass-media

Contemporan, instituția mass-media este independentă și acționează pentru intersul public. Însă în secolul al XIX-lea, dependența presei de guvern era totală, acesta oferindu-i informațiile care erau date ulterior spre publicare. De asemenea taxa de timbru sau alte impozite erau menite să limiteze accesul publicului la presă. Chiar dacă în 1836 în Londra doua milioane erau cititori ai gazetelor nealiniate (mai mulți decât cei ai presei legitime), publicațiile respective și-au încetat existența în 1837.

Inițial fondurile necesare pentru lansarea unei publicații era foarte redus. Astfel că Northen Star din Leeds s-a lansat în anul 1837 cu 690 de lire sterline, în condiții sărăcacioase (mașină de tipar manuală, litere de plumb închiriate), ajungând în 1839 să înregistreze 13.000 de lire sterline ca profit cu un triaj minim de 6.200. Odată cu automatizarea tipăririi au crescut și costurile lansării publicațiilor. Daily Mail s-a lansat în 1896 cu 15.000 de lire iar The Express a fost fondată cu doua milioane de lire, având un triaj minim al exemplarelor în numar de 250.000.

Împreună cu creșterea triajului minim și a costurilor de supraviețuire, rolul reclamei s-a evidențiat tot mai mult. Publicații importante precum The Daily Herald au fost închise, motivul fiind acela că nu a reușit să atragă destulă reclamă.

Presa franceză s-a dezvoltat ca efect al Legii Presei din 1881 care susținea că „presa este liberă”. Noua viziune era că presa dezvoltă un rol important atât pentru divertisment dar mai ales pentru un regim democratic. Îainteea primului război mondial, se regăseau 60 de ziare doar în Paris iar în provincie 250. Un număr considerabil de publicații s-au lansat pe tema dezbaterilor politice și religioase. În perioada postbelică numărul publicațiilor se află în declin și nivelul triajelor ramane la fel din 1940.

În Germania au apărut trei categorii de publicații. Întâi s-a nascut o presă orientată asupra partidelor politice și care a lut parte la cladirea sistemului politic, apărând dupa revoluția din 1848. Cea de-a doua categorie au fost gazetele locale care curpindeau reclame și material editorial ce nu facea referire la politică. A treia categorie era presa-bulevardieră, adică ziarele ce conțineau material de senzație. Presa a ajutat la căderea Republicii de la Weimar datoriă poziției sale anti-democratice, naziștii preluând controlul presei împreună cu cel al statului. Dupa 1945, Aliații au dezvoltat o nouă presă, astfel că britanicii și francezii au pus baza unei prese bazate pe afinități politice iar americanii au aprobat licențe pentru diverse grupuri care reprezentau o paletă largă de opinii.

În 1922 apare în Marea Britanie, British Broadcasting Company care ulterior s-a transformat în British Broadcasting Corporation (binecunoscutul BBC). Acesta a castigat audiența națiunii odată cu greva generală din anul 1926. Cele dintâi transmisiuni televizate au avut loc în 1936 de la Alexandra Palace însă televiziunea comericală și-a avut debutul abia în 1955. La început canalele comericale au avut dificultăți în caștigarea publicului însă în 1957 sir Kenneth Clark anunța că raportul preferințelor publicului pentru noul serviciu este de 79:21.

În Franța statul avea o influență mai mare asupra radioului și televiziunii. Radioul a început emisiile în 1921 iar în 1923 statul francez deja deținea monopolul. Posturile de radio private puteau achiziționa licențe doar pentru 10 ani și chiar dacă acestea obțineau fonduri din publicitate, ele erau insufuciente astfel că depindeau în totalitate de stat.

Televiziunea și-a făcut apariția în Franța dupa o bună perioadă de timp în urma Marii Britanii. Astfel că în abia în 1961 francezii au beneficiat de o televizune cu acoperire națională (RTF). Însă aceasta era restrânsă cu privire la opțiunile de televizare.

La începutul anilor ’70 au loc schimbări majore în cadrul televizunii, postul acum numindu-se ORTF, începe să transmită seriale, filme de acțiune, jocuri și umor iar în 1975 președintele Giscard d’Estaing declară că guvernul nu se va mai amesteca în ceea ce televiziunea franceză dorește să transmită.

Germania de Vest, în 1945 adoptă o constituție a cărei articol 5 precizează „este garantată libertatea presei și libertatea de a informa prin intermediul radioului și filmului”. S-au inființat posturi de radio cu inițiatori americani, francezi și germani iar televiziunea și radioul nu intră în responsabilitatea administrației federale ci a guvernelor regionale pentru a submina orice tendință de centralizare și uniformizare. În 1961 este înființat ZDF, un post de televiziune menit să ofere informații despre evenimentele internaționale.

1.3.3 Teorii ale comunicării în masă

Teoria disonanței cognitive elaborată de către L.A. Festinger susține ca individul este selectiv în privința mesajelor recepționate, oprindu-se asupra acelora care îi împărtășesc viziunea și concepția asupra lumii. Când individul este confruntat cu o informație contrară sau diferită acesta tinde să o devalorizeze și să i se opună iar când apare o disonanță cognitivă tinde să o elimine sau să îi scadă importanța făcând apel la atitudinile, credințele și valorile proprii sau la nomele de grup.

Teoria menționată postulează că indivizii tind să restabilească echilibrul cu ajutorul reducerii sau eliminării disonanței și să mențină atitudini, credințe și valori bine organizate și solide. Echilibrarea se poate realiza în doua sensuri: prin modificarea percepției avute față de obiect sau prin schimbarea percepției față de sursa furnizoare de informații.

De asemenea teoria a fost aplicată și în cazul studiului asupra indivizilor care au anumite convingeri dar au fost obligați să susțină o teorie diferită de convingerile proprii. Rezultatul obținut în urma studiului a scos în evidență faptul că indivizii care sunt puși în situația precizată tind să împărtășească convingerile susținute.

Teoria „glonțului magic” este prima teorie creată cu privire la efectul mass-media asupra publicului. Acesta susține analiza unor reacții de tip stimul-răspuns și denumirea sa provine din ideea că mass-media se folosește de anumite elemente „vrăjite” pentru a orienta publicul într-o anume direcție.

În sprijinul său vine psihologia evoluționistă și conceptul de societate de masă elaborat de Auguste Comte care afirmă că o masă de oameni se comportă mecanic.

Cu alte cuvinte teoria poate fi transpusă astfel: un oarecare trăgător (emițătorul) încarcă un glonț (mesaj) într-o armă (canalul) și trage (transmite) într-o țintă (receptorul) care cade (este afectat de mesaj) sau rămâne în picioare (nu este afectat de mesaj).

Teoria comunicării în doi pași s-a evidențiat prin lucrarea lui Paul Lazarsfeld „Mecanismul votului. Cum se decid alegătorii într-o campanie prezisențială”. Lazarsfield a îndreptat atenția asupra rolului deținut de liderii de opinie, acele persoane intermediare între mass-media și grupuri. Teoria nu susține că publicul nu are acces direct la sursele mass-media ci doar accentuează importanța liderilor de opinie. S-a mai observat de asemenea că cele mai influențabile persoane sunt cele care sunt nehotărâte și cele pasibile la schimbare.

Teoria comunicării în pași multipli este o continuare a comunicării în doi pași. Aceasta susține că, transmiterea mesajului se realizează în mai mulți pași de la liderii cu influență mai mare la cei cu influență mai mică iar mesajul ajunge la țina finală distorsionat și încărcat cu părerile personale ale fiecărui intermediar.

RELAȚIILE PUBLICE ÎN ORGANIZAȚIA MILITARĂ

Imaginea organizațională și promovarea acesteia

Imaginea unei organizații este portretul ce apare în mintea unui individ referitor la acea organizație când numele acesteia este menționat. De asemenea aceasta este influențată de percepția publică care poate fi schimbată într-un interval de timp scurt. Organizațiile folosesc diverse tehnici de publicitate pentru a-și dezvolta imaginea în scopul promovării serviciilor pe care acestea le oferă.

Organizația militară deși are un specific diferit, transmite de asemenea o imagine societății prin diferite tehnici.

Există trei elemente care participă la crearea imaginii unei organizații: personalitatea organizației, imaginea transmisă de organizație despre sine și imaginea organizației percepută din exterior.

Pentru a crea o imagine adecvată a unei instituții trebuie să se țină cont de anumite strategii care ulterior sunt aplicate asupra publicului țintă. În ceea ce privește organizația militară, publicul țintă este divers, în funcție de scopul urmărit (când scopul este recrutarea, publicul țintă este reprezentat de populație; când scopul este descurajarea acțiunilor ce reprezintă un pericol la adresa securității statului, publicul țintă este reprezentat de potențialii agresori etc.).

Fig. 2.1 Obiectivele strategiei de promovare a imaginii

Organizația trebuie să țină cont de asemenea de anumiți factori atunci când își promovează imaginea. Daca managerii care au responsabilitați cu privire la imaginea organizației vor fi eficienți în manipularea acestora, imaginea organizației va avea de câștigat.

Acești factori sunt punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și amenințările. Putem spune ca o analiză SWOT la nivelul organizației este relevantă pentru dezvoltarea imaginii acesteia.

Factorii enumerați prezintă relevanță în urmatoarele etape ale dezvoltării unei strategii de imagine pentru organizație: elaborarea strategiei, introducerea strategiei, evaluarea aplicării sale.

Gestionarea imaginii organizației reprezintă o provocare care poate fi abordată în două modalități:

– printr-o firmă de consultanță a cărei obiectiv este dezvoltarea imaginii organizațiilor care îi solicită serviciile;

– prin crearea unui departament de relații publice care include și gestionarea imaginii (acesta este cazul organizației militare).

Odată creat un departament de relații publice, acesta trebuie să fie coordonat de un grup constituit din cel puțin 3-4 persoane, care vor avea urmatoarele sarcini:

– analizarea situației organizației raportat la publicul-țintă în scopul identificării imaginilor favorabile;

– crearea imaginii favorabile în mediul social care prezintă interes;

– identifică și supraveghează aspectele din interiorul organzației ce pot avea influență asupra imaginii (proprii angajați);

– identifică și supraveghează aspectele din exteriorul organizației ce pot avea influență asupra imaginii (presa, autoritățile, alte organizații);

– crearea unor strategii de dezvoltare a imaginii în funcție de publicul-țintă;

– adoptarea strategiilor create și aprobate;

– evaluarea factorilor care influențează pozitiv sau negativ imaginea și dacă este necesar, implementarea măsurilor ce au ca scop remedierea imaginii.

Un element foarte important în imaginea unei organizații o reprezintă logoul și sigla acesteia.

Cele două elemente menționate reprezintă mijloace esențiale de identificare a unei organizații care pune preț pe imaginea sa. Datorită acestor elemente se îndeplinește nevoia vitală de diferențiere prin care organizațiile își vor putea marca produsele și serviciile.

Logoul nu este altceva decât un semn grafic sau un simbol prin care o organizație, o persoană sau un grup se identifică și se caracterizează. Observăm importanța acestora în domeniul militar, mai ales în conflictele armate când, beligeranții sunt obligați sa folosească anumite logo-uri pentru a se identifica.

Sigla

Tehnici de gestionare a imaginii organizației militare

Gestionarea imaginii unei organizații aduce cu sine beneficii în sferele de interes ale acesteia. Acestea pot fi numeroase și sunt în continuă dezvoltare datorită modernizării societății.

În urmatoarele randuri vor fi enumerate cateva dintre aceste tehnici.

Mass-media

Datorită complexității sale și a dezvoltării continue, mass-media a reprezentat mai ales în ultimele secole unul dintre cele mai eficiente tehnici de promovare a imaginii.

Aceasta se foloseste de diverse mijloace precum:

Radioul – este un mijloc rapid de transmitere a informațiilor actuale, care de asemenea dezvoltă o relație apropiată cu ascultătorii fideli.

Televiziunea – este un mod de comunicare prin care telespectatorii sunt „transportați” la locul evenimentului. Transmite programe de informare, relaxare, divertisment, dramatice care aplează la mai multe simțuri ale telespectatorilor (văz, auz).

Ziarele – deși are în spate o istorie lungă, ziarul încă concurează cu mijloacele moderne de comunicare. Acestea sunt orientate de regulă pe regiuni și nu există un ziar la nivel mondial. Avantajul acestora este că stochează informații care pot fi revăzute și în alte perioade de timp.

Revistele – specializate pe anumite domenii, acestea există pentru toate categoriile de public și au capacitatea de a fi persuasive.

Publicațiile electronice, paginile de internet, e-mail – sunt mijloacele care se dovedesc eficiente în dezvoltarea imaginii deoarece o gamă largă de public țintă le utilizează. Acestea sunt mijloace moderne care au ajuns și chiar depășit mijloacele anterioare lor. Dispun de rapiditate însă necesită odotare corespunzătoare.

Organizația militară folosește mijloacele mass-media pentru promovarea imaginii și recent se observă o activitatea intensificată a instituțiilor militare în domeniul rețelelor de socializare.

Campaniile

Campaniile afectează indirect imaginea organizației (atâta timp cât acestea nu au însăși scopul de promovare a imaginii) îndreptand atenția publicului înspre aceasta. Acestea trebuie desfășurate cu atenție deoarece pot aduce și rezultate negative.

Campaniile reprezintă eforturile unor organizații ce au drept scop crearea de relații cu societatea pentru atingerea unor anumite obiective, eforturi susțiunite prin strategii de comunicare și evaluarea rezultatelor acestora.

Odată cu atingerea anumitor scopuri, organizația își va îmbunătății serviciile și calitatea iar imaginea va avea de suferit modificări pozitive, ceea ce va propulsa organizația spre top. Statutului de organizație de top i se atribuie o imagine ca atare (organizațiile militare de top au reușit în trecut să își îndeplinească scopurile ajungând astăzi să aiba o imagine pozitivă).

Fig. 2.2 Corelația scopuri – imagine

De asemenea campania de presă este o mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presă, în favoarea sau împotriva unei situații, unei cauze, unei persoane etc..

Din cele de mai sus se poate observa că, o campanie poate gestiona direct sau indirect imaginea unei organizații.

Campaniile se pot de asemena clasifica dupa diferite criterii. Astfel, în funcție de durată pot fi lungi sau scurte, în funcție de conținut pot avea teme limitate sau de amploare mai mare, în funcție de obiective pot fi tactice sau strategice iar în particular, organizația militară poate avea campanii de descurajare sau de îmbunătățire a relațiilor.

Muzica

Panouri publicitare, panouri luminoase, pliante și alte metode

Panourile publicitare sunt întâlnite pretutindeni, acestea sunt un mod static de promovarea a unor produse, a unor servicii sau a unor organizații.

Recent s-a putut observa promovarea Ministerului Apărării Naționale cu ajutorul pliantelor, fie că acestea sugerează populației să opteze pentru cariera militară sau ajută la gestionarea imaginii organizației.

Eficiența acestora constă în capacitatea de a păstra mesajul pentru un timp îndelungat.

Evenimente

Evenimentele sunt organizate în scopul plasării eficiente a anumitor idei, produse sau servicii.

Acestea se dovedesc eficiente deoarece publicul interesat poate participa. Pe de altă parte, organizația poate să își selecteze participanții în cazul unor evenimente bazate pe invitație.

Organizația militară și-a dezvoltat imaginea pe baza evenimentelor organizate precum balurile, spectacolele fanfarei militare, zilele porților deschise și recent Ministerul Apărării Naționale a dezvoltat un adevarat interes în desfășurarea de activitați în școli, licee sau în alte locuri publice.

Ziua porților deschise reprezintă o activitate cu scopuri multiple printre care și gestionarea imaginii. Este important ca aceste evenimente să fie mediatizate și să fie prezenți reprezentanții autorităților locale. Programul poate conține de asemenea exerciții, discursuri, întreceri sportive sau concerte de fanfară.

Organizația militară poate folosi aceste tehnici de gestionare a imaginii astfel încât să îi servească la generarea forței, spirjinul populației sau descurajarea acțiunilor ce reprezintă un pericol la adresa națională. Implicarea în viata socială crește imaginea…..!!!!! bla bla !!!!!