Tehnici de Manipulare In Timpul Campaniei Electorale 2014
Tehnici de manipulare în timpul campaniei electorale 2014
Diaspora
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I. Manipularea actorului politic
1.1. Ce este manipularea
1.1.1. Premisele teoretice ale manipularii
1. 2. Clasificarea manipulărilor
1. 2.1. Manipulările mici
1. 2.2. Manipulările medii
1. 2.3. Manipulările mari
1. 3. Manipularea în campania electorală
1. 3.1. Televiziunea
1. 3.2. Sondajele de opinie
1. 3.3. Publicitatea
Capitolul II. Comunicarea politică în diaspora
2.1. Definirea conceptului de comunicare politică
2.1.1. Spațiul public și comunicare politică
2.2.1. Partidele politice
Capitolul III. Consecintele manipulării din timpul campaniei electorale
3.1. Diaspora și migrația românească, parte a dezvoltării României
3.1.1. Dezbaterea Ponta-Iohannis
3.2.1. Klaus Iohannis, noul președinte al României
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Teza de față are ca scop analiza comunicării politice prin intermediul diasporei, atât în afara perioadelor electorale, cât și în timpul alegerilor (alegerile prezidențiale 2014) și stabilirea impactului acestui mijloc de manipulare prin mass-media. Prin această teză de licență am dorit să completez spațiul cercetărilor existente în domeniul comunicării politice prin intermediul tuturor surselor de manipulare folosite de către partidele politice și politiceni. Ascensiunea în politică a noilor tehnologii și utilizarea lor ridică noi întrebări referitoare la capacitatea de a a mobiliza electoratul. De această capacitate depind rezultatele finale ale campanilor electorale precedente, dar și prezența la vot, în condițiile în care campania electorală este echilibrată din punct de vedere intelectual.
Astfel, politicenii sunt constrânși să identifice cele mai bune și eficente mijloace manipulatorii pentru a-I determina pe alegători să se prezinte la vot și mai mult, să-i voteze.
Lucrarea de față completează cadrul teoretic și aduce o serie de date noi în ceea ce privește comunicarea cu diaspora a partidelor politice și a actorilor politici în timpul campaniei electorale.
Pe parcursul verificării acestei lucrări vom constata trei capitole, unde s-au cercetat lucrări de specialitate politică formulând o serie de idei referitoare la campania electorală.
În primul capitol al lucrării vom evidenția privirea de ansamblu a noțiunilor de comunicare politică, electorală și manipulatorie a actorului politic. Urmează prezentarea surselor de manipulare prin mass-media și tot ce ține de ea.
Capitolul al doilea din lucrare prezintă modul în care partidele politice din România abordează organizarea scrutinului în diaspora europeană. Am prezentat definirea conceptului de comunicare politică, spațiul politic și partidele politice prezente în campania electorală, aspecte legate de prezența la vot în vederea identificării gradului de manipulare utilizat pentru scrutin.
Capitolul al treilea, totodată și ultimul al lucrării utilizează dezbaterile celor doi politiceni rămași în cursa pentru fotoliul prezidențial, Victor Ponta, respectiv Klaus Iohannis, dezvoltarea pe plan național prin intermediul cetățenilor din diaspora și rezultatul mult așteptat, noul președinte al românilor de pretutindeni.
CAPITOLUL 1.
MANIPULAREA ACTORULUI POLITIC
1.1 Ce este manipularea?
Există definiții care abordează campaniile electorale ca un fenomen global de natură politică, există de asemenea definiții care se axează pe anumite elemente, component ale campaniei electorale precum și definiții care se focalizează pe anumite aspecte și dimensiuni ale acestora, Alfred-Bulai oferă o definție generală a campaniei electorale pe care o prezintă ca fiind o “rezultantă a activitaților dezvoltate de actorii politici, de instituțiile media, independent sau la cererea acestora, ca și a acțiunilor sociale dezvoltate la nivelul societății civile.”
Prin manipulare, liberul arbitru înțelege acțiunea de a influența prin mijloace specifice opinia publică, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că acționează conform ideilor și intereselor proprii. În realitate însă le preiau o părere sau o argumentare, idee ,evaluare care nu le aparține, ci le-a fost indusă prin diferite mijloace manipulatorii.
Exemple de manipulări:
a) Ziaristul care face un comentariu este foarte cunoscut. I se preia punctul de vedere pentru că este faimos, cunoscut, sau este de la un ziar sau de la o revistă de prestigiu. Este la modă. Aceasta situație poartă numele de efect de prestigiu al mass-mediei și astfel se poate trece la manipulare.
b) Știm că majoritatea oamenilor cred lucrul respectiv. Noi nu vrem să fim mai prejos; nu avem tăria unei opinii separate. Este vorba de forța opiniei majoritare.
c) Ni se pare că părinții au idei învechite, fără roade. Tinerii știu ce vor. Noi suntem tineri si nu putem fi de acord cu cei bătrâni. Este vorba de folosirea unor mecanisme sau trăsături psihologice pentru a obține efectul dorit, de cele mai multe ori alegerea unor produse comerciale.
Într-o exegeză recentă manipularea este definită ca ''acțiune de a determina un actor politic persoană, grup, colectivitate să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând însă impresia libertății de gândire și de decizie. Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai corectă și mai profundă a situației, ci inocularea unei înțelegere convenabile, recurgându-se atât la inducerea în eroare cu argument falsificate, cât și la apelul la palierele non-raționale.Intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului acestuia.’’
’’Diversificarea permanent a surselor de concepere și difuzare de mesaje a condus la o practică manipulativă care are la bază coduri precise, dar identificabile numai de ''profesioniști'' și total inaccesibile celor neinițiați în acest domeniu. Unul din scopurile fundamentale ale comunicării este de a convinge receptorul și/sau receptorii mesajului de o anumită opinie și de a-i întări sau de a-i modifica în acest fel atitudinile și modul de gândire.’’ Dacă un emițător dorește să schimbe o atitudine altei persoane, el va trebui să identifice factorii procesului de comunicare care pot produce această schimbare. Mesajul care iși propune să provoace o schimbare deatitudine la receptor se numește mesaj persuasiv.
Manipularea mai poartă și numele de “violență simbolică”. Nu suntem bătuți, bruscați, forțați să credem sau să facem ceva. Cunoscându-ni-se felul de a fi, specificul vârstei sau alte particularități, putem fi determinați să credem ceea ce o persoană sau un grup de persoane și-a propus să ne facă să credem.Dacă am fi întrebați cine ne-a influențat pe noi, am răspunde cu mândrie că nimeni. Pe asta se bazează și cei care manipulează. Pe hotărârea noastră de a nu ne lăsa „duși de nas”, de a crede ceea ce vrem noi să credem. Din nefericire însă, în manipulare suntem aduși în situația de a vrea ceea ce au hotărât alții că trebuie, astfel încât ei să-și atingă scopurile pentru care sunt preocupați.
1.1.1. Premisele teoretice ale manipulării
După cum amintesc R.V.Joule și J.L.Beauvois în „Tratat de manipulare”, în psihologia socială experimentală se pot întalni numeroase experimente în care cercetătorii determină oamenii, sub un pretext sau altul, să se comporte în totală libertate în mod diferit de cum s-ar fi comportat spontan.
Din punct de vedere psihologic, posibilitatea manipulării apare ca o consecință a activității de decizie.” Astfel, s-a demonstrat că după luarea deciziei justificate sau nu, oamenii au tendința să o mențină, efectul de perseverare al unei decizii. Această descoperire a stat la baza formulării teoriei angajamentului. Kiesler definește angajamentul ca legătura care există între individ și actele sale, cu următoarele consecințe:
Numai actele noastre ne angajează; nu ne simțim angajați de ideile sau sentimentele noastre, ci de conduitele noastre efective.
Putem fi angajați în moduri diferite în actele noastre, aceasta fiind o variabilă dependentă de contextul în care se află la momentul respectiv. Astfel, putem găsi persoane foarte angajate cu decizie liberă, slab angajate cu decizie forțată sau altele care nu se pot regăsi printre persoanele angajate chiar dacă se spune un lucru sub amenințarea armei, acest lucru nu este angajant.
Pe baza acestor teorii, marii autori cunoscuți prezintă trei tehnici eficiente de manipulare cotidiană: amorsarea, piciorul-în-ușă și ușa-în-nas.
’’Amorsarea mai este definită ca perseverarea într-o primă decizie atunci când persoana amorsată ia o a doua decizie, de această dată în perfectă cunoștiință de cauză. Putem vorbi de manipulare, deoarece, în toate cazurile, decizia finală ar fi fost cu totul alta dacă victim ar fi primit informațiile complete de la început. În fiecare zi, amorsarea politică e din ce în ce mai apreciată și utilizată de mariile partide politice.’’
Jacques Ardoino consideră funcția de decizie drept funcția esențială a activității de conducere. De aceea, el a scris: “ Există un segment de conducere care culminează cu un moment privilegiat, timpul deciziei. Într-un astfel de moment, comanda se prezintă în toată acuitatea sa și se pot sesiza multiple aspecte concentrate, ordonate, subliniate”. Chiar fără să fii sensibil la un astfel de lirism, este destul de greu să vezi în activitatea de decizie în sine o sursă potențială de necazuri. Dacă ne confruntăm cu necazuri, cauzele ar trebui căutate în incapacitatea de a emite deciziile adevărate sau, dacă aceste au fost deja luate precipitat, în neputința de a le duce până la capăt. Pozițiile apărate regăsite în acest tratat pot surprinde enorm, chiar șoca, atât sunt de diferite de gândirea comună, obiectivă. Ele se detașează rapid, lăsând să se înțeleagă mai întâi ca activitatea de decizie nu poate fi privilegiată, iar mai apoi că, numai agățându-se de deciziile și hotărârile lor, oamenii pot pierde orice control asupra evenimentelor. Evident, un număr inimaginabil de hotărâri luate de o persoană alfată într-o situație dată ar fi putut, la fel de bine, să fie luate de oricine altcineva. Într-adevăr, acttivitatea de decizie se bazează peaplicarea obișnuințelor, a regulilor cunoscute și pe acceptarea constrângerilor impuse de împrejurările în care se află omul. Oricum ar fi deciziile, adevărate sau false, pot avea efecte de perseverare care se pot dovedi dezastruoase sau, în cel mai rău caz, pe care se pot grefa numeroase practice manipulatorii.
’’Piciorul-în-ușă se poate obține de la un subiect, un comportament preparatoriu fără probleme, însă puțin costisitor, evident, într-un cadru de liberă alegere și în împrejurări care facilitează angajamentul. Acest comportament odată obținut, o cerere poate fi adresată explicit subiectului, invitându-l să emită o nouă conduită, de data aceasta mai costisitoare și pe care n-ar fi realizat-o spontan decât cu șanse nule. Realizările experimentale ale unor astfel de fenomene sunt astăzi foarte numeroase unde s-au realizat primele demonstrații ale efectului de picior-în-ușă”. Aceste demonstrații prezintă cu atât mai mult interes cu cât au fost realizate pe teren cu gospodine autentice. Efectul piciorului-în-ușă exprimă un efect de perseverare într-o decizie anterioară, subiecții angajați într-un prim comportament decid în mod liber acceptând mai ușor și mai rapid o cerere ulterioară care urmează același curs, deși e mult mai costisitoare, piciorul-în-ușă și escalada angajamentului se di costisitor, evident, într-un cadru de liberă alegere și în împrejurări care facilitează angajamentul. Acest comportament odată obținut, o cerere poate fi adresată explicit subiectului, invitându-l să emită o nouă conduită, de data aceasta mai costisitoare și pe care n-ar fi realizat-o spontan decât cu șanse nule. Realizările experimentale ale unor astfel de fenomene sunt astăzi foarte numeroase unde s-au realizat primele demonstrații ale efectului de picior-în-ușă”. Aceste demonstrații prezintă cu atât mai mult interes cu cât au fost realizate pe teren cu gospodine autentice. Efectul piciorului-în-ușă exprimă un efect de perseverare într-o decizie anterioară, subiecții angajați într-un prim comportament decid în mod liber acceptând mai ușor și mai rapid o cerere ulterioară care urmează același curs, deși e mult mai costisitoare, piciorul-în-ușă și escalada angajamentului se disting totuși într-un punct comun important.
’’În piciorul-în-ușă, perseverarea într-o decizie anterioară incită subiectul la emiterea de conduit noi caracterizate și formate, în mod esențial, de costul lor, pe când în escalada angajamentrului perseverarea deciziei inițiale incită subiectul la emiterea unor conduite caracterizate prin aspectul lor disfuncțional. Un specialist al termenului de picior-în-ușă va spune întâi să gândim bine. La un cost prea mare sau prea mic, al actului preparatoriu, tehnica piciorului-în-ușă își pierde, într-adevăr toată eficacitatea. Numeroase cercetări arată în mod efectiv că atunci cănd două comportamente preparatorii de cost diferit, dau naștere unui efect de picior-în-ușă, acest efect nu variază în mod semnificativ’’.
Ușa-în-nas: ’’Formularea unei cereri prea mari la început, ca să fie acceptată înainte de a formula cererea care vizează comportamentul așteptat, o cerere de mică importanță și care ar fi avut șanse altfel să fie refuzată. Acest mod de a proceda, adică formularea unei cereri mult prea mari si nerealizabilă ca să poată fi acceptată, înainte de a formula cererea car vizează comportamentul dorit și așteptat, deci o cerere de mică importanță și care avea de la început șansa de a fi onorată și acceptată, corespunde unei noi strategii de manipulare: strategia ușa-în-nas sau door-in-the-face’’.
’’Fără îndoială, specialiștii anglo-saxoni au ales această expresie pentru că strategia în discuție se bazează pe un refuz inițial. Suntem în posesia unei noi tehnici de manipulare a cărei eficacitate se poate dovedi la fel de spectaculoasă ca și precedentele. În mod bizar, ea este susținută de un principiu invers celui al tehnicii piciorului-în-ușă. Aici, cererea inițială se referă la un serviciu extrem de costisitor, așa cum ne-am aștepta. Mai exact, acest principiu constă în a cere cuiva un serviciu extrem de mare, mult prea mare ca să îl și accepte înainte de a-i solicita un al doilea serviciu, al cărui cost e cu mult mai mic. În toate disciplinele științifice există fenomene care rezistă atât teoriilor curente, cât și celor marginale.’’
’’Astăzi, în pshiologia social-experimentală, fenomenul de ușă-în-nas face parte din acestea. Dacă s-au creat diferite interpretări cu privire la această tehnică de manipulare, niciuna nu poate fi considerată satisfăcătoare: fenomenul ușa-în-nas rămâne pe mai departe o enigmă fascinantă și greu de înțeles. Cum înțelegi că refuzul unei cereri exagerate predispune individual să accepte o cerere ulterioară cu cost mult mai mic ? Cialdini și colaboratorii săi care au făcut cunoscut acest fenomen oameniilor de știință au fost primii care au propus o explicație, acea a regulii reciprocității. Dacă începem prin a cere cuiva o favoare extremă al cărei refuz este categoric, și dacă trecem dupa aceea la o cerere mai mica, individul ar putea resimți o presiune normativă care să-l facă să răspundă concesiei noastre printr-o concesie din partea sa. În măsura în care situația se prezintă astfel încât răspunsul celuilalt la cererea noastră implică fatalmente, o alegere dihotomică cu răspuns pozitiv sau negativ, singurul mod pentru el de a demonstra reciprocitatea constă în a trece din poziția inițială de refuz într-o poziție de acceptare a cererii. Astfel, printr-un mijloc indirect de retragere iluzorie, din poziția noastră inițială, este posibil să-l determinăm pe celălalt să accepte cererea pe care doream s-o accepte încă de la început.’’
’’Din perspectiva modelului internațional al comunicării, îi este intrinsecă mesajului calitatea de a fi purtătorul unei marje de manipulare. În practică, menținerea unui optim între originalitate și banalitate, între noutatea și previzibilitatea mesajului printr-o variație globală a originalității pe parcursul transmiterii mesajului, permite crearea unei ferestre de percepție compatibilă obiectivului aferent manipulării. Astfel, admirând că spiritul uman n-ar putea să absoarbă mai mult de aproximativ 6/20 biți de originalitate de secundă. Este necesar ca la nivelul la care se situează atenția noastră, mesajul să propună o asemenea redundanță, încât debitul de originalitate pe care îl propune să fie de același ordin, pentru a fi perfect sesizat și înțeles. În manipulare însă, tocmai înțelegerea și sesizarea corectă nu interesează, ci trece pe primul plan deturnarea potențialului semantic spre scopurile dorite de sursă, chiar dacă asupra acestora se păstrează o totală discreție.’’
Manipularea opiniei publice
Metodele prin care diverse personaje interesate manipulează opinia publică sunt multiple. Discursul politic, de pildă, are ca scop de cele mai multe ori, nu transmiterea unui mesaj clar către propriul electorat, ci mai degrabă, dezinformarea electorilor prin celelalte partide politice după cum urmează:
acuzații ce nu pot fi verificate imediat: Denigrarea unui adversar politic, prin lansarea unor acuzații ce nu pot fi verificare rapid, sau deloc, la adăpostul imunității parlamentare. Girarea prin notorietatea numelui a unor informații false sau trunchiate poate duce la prejudicii de imagine importante personalității vizate deoarece, la nivelul conștiinței publice, funcționează prezumția de vinovăție.
considerentul conformistului: Generalizarea informației, pe leit motivul „poporul vrea” ori “ populația crede că” este un alt mod de a influența opinia public pe considerentul conformistului, care presupune tendințe oamenilor de a se încadra în tendul majorității. Generalizarea a fost utilizată cu succes de fostul președinte, Traian Băsescu, pe parcursul primului său mandate, pentru a-și lansa programul politic și discursive, prin transferarea prioritățiilor sale politice pe agenda populației.
compasiunea afectivă: Compasiunea, cu memorabilul exemplu al rocadei udată de lacrimi la președenție, Băsescu-Stolojan, constituie de asemenea un mod de manevrare și manipulare în reorientarea afectivă și psihică a opiniei publice. Tocmai de aceea, președintele încă în funcție, însuși, Traian Băsescu a apelat și a folosit frecvent această armă a lacrimilor, pentru a-și fabrica în ochii alegătorilor un portret pozitiv uman și popular, construit pe percepții uman-emoționale.
De pildă, în urma prezenței la festivitatea din 1 decembrie 2005, apelează la gesturi lacrimogene, astfel să poată induce ideea existenței unor sentimente patriotice adânci, iar înlăcrimările vărsate la ceremonia de înmormântare a Patriarhului Teoctist, transmit sentimentele unui suflet sensibil și pozitiv pe care îl fac pe Traian Băsescu vizat pozitiv:
folosirea unei persoane terțe ori a mass-mediei: O altă metodă de manipulare este folosirea unei persoane terțe ori a mass-mediei pentru lansarea unor anumite teme ori atacuri, pentru a pune în postura de actor neutru adevărata persoană interesată. Tehnica aceasta este intens exploatată și întâlnită în campania electorală, în vederea manipulării populației, fie prin lansarea anumitor campanii negative ale presei, înaintea declanșării unor atacuri direct politice, fie pozițiile politice anticipative ale PD-L în antiteză cu PSD-ul.
abaterea atenției: Este o altă modalitate de manipulare, realizată prin lansarea falselor teme de interes politic general, în special de natură scandaloasă, în vederea trecerii sub tăcere a altor aspecte ce pot deranja și afecta totodată cu adevărat opinia publică. Un foarte bun exemplu, putem menționa criza profundă, atât economică, cât și umană ce afectează sistemul sanitar în sens negativ, ori posibilul colaps al sistemului educațional, acolo unde temele eclipsate de schimbările masive replicilor acide care nu-și au rostul.
exagerarea mizei: Este foarte des întâlnită și folosită, din principiul capturării și chiar influențării electoratului în campaniile electorale. Iminenta instaurării marilor partide dictaturale supralicitate în campania electorală din 2014 au dus la teme precum discursul politic din perioada campaniei prezidențiale, teme folosite aproape zilnic, sau chiar teme a căror importanță este exacerbată, țin de necesitatea stringentă a schimbării sistemului electoral, ori de modificarea Constituției.
zvonurile oficiale și intoxicarea: Surse credibile oficiale interne sunt sintagme folosite cu nonșalanță de cei din mass-media pentru lansarea pe piață a unor mesaje, de cele mai multe ori neadevărate, mincinoase, fără asumarea vreunei responsabilități. Însă, dacă metoda zvonosticii urmărește doar punerea în circulație a unui număr redus de mesaje, tehnicile de intoxicare sunt mult mai subtile. Topurile politice, sondajele de opinie, testele formative ori dezbaterile televizate sunt câteva dintre metodele folosite în mod repetat, curent, pentru inducere în eroare sau crearea unor false curente favorabile anumitor teme ori promovarea și chiar fabricarea unor false personalități politice care fac jocul unor marionete.
1.2. CLASIFICAREA MANIPULĂRILOR :
În termenii psihologiei politice, putem vorbi de manipulare atunci când o anume situație politică este creată premeditat pentru a influența reațiile și comportamentul manipulaților în sensul dorit de manipulator. Manipulările pot fi clasificate în funcție de diverse criterii. Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate într-o anumită situație politică. Astfel „ manipulările mici” sunt cele obținute prin schimbări minore ale situației politice. Trebuie remarcat că, deși în această accepțiune manipulările pot fi clasificate ca mici, medii și mari, consecințele lor nu respect o corespondență strict cu amplitudinea modificărilor inițiale. Spre exemplu, schimbările mici pot avea consecințe majore și invers.
1.2.1. Manipulările mici
Există manipulări mici – care produc modificări minore, tehnicile folosite cel mai frecvent fiind “piciorul în ușă” și “ușa în nas” – prima urmărind să-l determine pe individ să accepte mai întâi o schimbare mică pentru ca apoi să i se ceară să accepte o schimbare mai mare (de exemplu în prima fază individul este convins să dea noroc cu candidatul pe care în mod normal nu l-ar vota; dupa 3 ocazii în care îi strange mâna el devine mai usor de convins să-l voteze), iar a doua este opusul primei: prima cerință este atât de mare încât este imediat refuzată, ca a doua cerere să apară cu mult mai rezonabilă în raport cu prima de exemplu alegătorilor li se cere de prima dată să se înscrie în partid și să devină militanți, ca apoi, după ce sunt refuzați, să fie rugați să participle la un miting electoral al partidului repectiv.
Sunt multe tehnici de manipulare mici, iar ele se bazează pe contactul direct, imediat cu fiecare individ în parte. În această categorie mai intră și petrecerea unui timp cât mai îndelungat cu individual, apelul la milă. La mândrie, la frica, dezumanizarea adversarilor.
1.2.2. Manipulările medii
În al doilea rând, există manipulările medii, care au influență asupra unor grupuri. Spălarea creierelor se face prin izolarea indivizilor și controlul asupra realitații fizice, prin crearea unei dependențe față de manipulator sau față de sursele lui.
Televiziunile joacă în aceste cazuri roluri importante: odată ce oamenii s-au obișnuit să urmarească doar un anumit post ei încep să gândească la fel ca moderatorii sau politicienii implicați în propagarea mesajelor, refuzând să se uite și la alte televiziuni. Spălarea creierelor se realizează prin controlul limbajului, utilizarea unor cuvinte care sunt încarcate sau golite de conținut, prin controlul sentimentelor făcând apel la frică și la ură, prin controlul relațiilor interpersonal, prieteni cu aceleași concepții. Se utilizează tehnici neurolingvistice, subliminale, nonverbale, etc.
1.2.3. Manipulările mari
În al treilea rând există manipulările mari, care se practică între state, urmărind schimbarea comportamentelor unei țări. În aceste cazuri satanizarea adversarilor este cea mai des utilizată tehnică. Se face apel la mituri, la legende, la eroi, la valori, dar și la mită, corupție, santaj în cazul unor persoane importante.
Toate tehnicile de manipulare cunoscute în literatura de specialitate au fost utilizate în Romania. Bogdan Ficeac a scris în 1996 cartea “Tehnici de manipulare” arătând multe cazuri folosite de puterea politică în anii 1990-1995. Cu cât un individ sau un partid are putere mai mare cu atât este mai dispus să utilizeze un arsenal cât mai variat de tehnici de manipulare pentru a-și întări controlul.
Trebuie precizat încă o dată că asemenea tehnici pot aparține categoriei micilor manipulări, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare pe scară largă. Ele pot fi utilizate pentru a influența deciziile unei singure persoane sau pot să genereze efecte puternice la nivelul întregii societăți.
1.3. Manipularea în campania electorală
Analiștii au fost de acord că alegerile din 2014 au fost câștigate de cei care au folosit cel mai bine arsenalul de mijloace de propagandă în special tehnicile de manipulare puse la dispoziție cu generozitate de canalele mass-media prin care se transmit mesajele electorale spre populație. S-a aflat ulterior că anumite partide au apelat la specialiști care să coordoneze folosirea tehnicilor de propagandă. Toate partidele și toți candidații au avut staffuri din care făceau parte sociologi, psihologi, artiști, politologi, adică exact acele persoane obișnuite să folosească cu randament și rezultate maxime tehnici de manipulare.
Campania electorală la televiziune a avut mai multe elemente, rezultate ale posibilităților de prezentare a candidațiilor și a programelor politice.
Campania electorală este acțiunea de promovare a unui partid sau candidat desfășurată într-o perioadă limitată de timp, într-un sistem concurențial, prin tehnici ale comunicării politice, pe baza unui plan strategic elaborat de specialiști cu scopul de a obține voturile cetățeniilor”.
Pentru ca un canditat să obțină maximum de voturi, trebuie să existe un mediu politic favorabil, un climat de încredere și un electorat indecis care poate fi sedus prin forța argumentelor și a discursurilor. Sondajele de opinie ajută la înțelegerea mediului politic, depistarea neîncrederii în candidat, caz în care nu se va încerca o convingere, ci o demonstrare a defectelor adversarului.
Tipuri de campanii electorale:
Campania de așteptare, în care un simbol sau un mesaj sunt prezentate fără a se deconspira sursa. Cine nu își amintește de celebra picătură care, a umplut paginile ziarelor din România timp de mai multe luni. Misterul creat a sporit interesul în rândul cetățenilor. Asocierea picăturii cu Lukoil a asigurat succesul campaniei. O campanie asemănătoare a avut-o firma Pantene, care s-a folosit de semnul întrebării pentru a atrage atenția persoanelor de sex feminin asupra șamponului în cauză.
Campania de ațâțare are rolul de a provoca curiozitatea care stârnește interesul cetățeanului. Apariția unor simboluri geometrice de diferite culori în zone publice, a unor panouri ce poartă cel puțin o necunoscută, a unor acorduri muzicale repetate în continuu în mijloacele de transport creează o stare de tensiune din cauza necunoașterii. Aceste simboluri își vor atinge scopul în clipa în care vor fi asociate cu sursa. Spre exemplu, dacă timp de câteva săptămâni, pe arterele principale ale unui oraș, vor fi instalate panouri de culoare albastră, acestea vor atrage atenția cetățenilor. Imediat ce culoarea va fi asociată cu trandafirii și sigla PSD, ținta e atinsă, iar partidul va câștiga în simpatie diferența dintre o campanie cu cea dintre miorlăitul unei pisici și lătratul unui câine. Astfel, culoarea folosită de PSD ar fi putut fi utilizată ca un simbol pentru un produs oarecare.
Campania negativă constă în acțiunea de devalorizare a candidatului. Prin aceasta se urmărește crearea unei suspiciuni în jurul adversarului. În cadrul campaniei electorale din 2014, Victor-Viorel Ponta a fost ținta unei acțiuni de anticampanie. Mai toate ziarele au purtat o luptă împotriva prim-ministrului, criticându-i aspru, uneori, tendențios orice mișcare întreprinsă. Conform Raportului Agenției de Monitorizare a Presei, în campania electorală din 2014, Victor Ponta a acumulat 457 de apariții în presa scrisă, dintre acestea mai toate aparițiile au avut un aspect negativ. Ca rezultat candidatul la președinție a avut și cele mai multe apariții cu atitudine negativă. Acest fapt a atras asupra sa o atenție negativă.
Strategia de campanie:
„Strategia este un plan complex, bazat pe previziuni detaliate, compus din acțiuni programate, precum și de un ansamblu de decizii, în vederea câștigării voturilor”. Prin urmare, principalul obiectiv strategic al unei campanii electorale este construirea unei imagini pozitive atât a partidului cât și a candidatului, precum și urmărirea adversarului cu fermitate și tenacitate. Așa cum spunea Sun Tzu: „atacă-l acolo unde nu este pregătit; acționează când el nu se așteaptă” sau „cel mai bine este să-i destăinuie alianțele”.
Principii strategice:
Cunoașterea adversarilor: Candidatul și membrii partidului său trebuie să cunoască punctele slabe dar și punctele forte ale adversarilor pentru a-i putea ataca atunci când nu se așteaptă. De asemeni, candidatul trebuie să se arate puternic când e slab și slab când e puternic pentru a-l relaxa pe adversar și a-l lăsa să „se culce pe lauri”.
Influența morală: Doar cei care inspiră sinceritate, bunătate, înțelegere și forță de conducere sunt urmați de oameni.
Câmpul electoral: Deoarece un câmp electoral presupune, asemeni unui câmp de luptă, o bătălie unde se câștigă sau se pierd voturi, e absolut necesară cunoașterea nevoilor oamenilor, a problemelor care îi preocupă.
Mass-media: Denumită a patra putere în stat, este un mijloc indispensabil impunerii pe scena politică. Ea „este cea care prescrie și indică regulile politice, structurează și mediază înțelegerea proceselor decizionale și coordonarea mișcărilor actanților pe scena politică”. Conducerea: Atât partidul cât și cel care se află la cârma sa trebuie să aibă calitățiile marilor conducători: înțelepciune, curaj, sinceritate.
Aceia care reușesc să stăpânească aceste principii devin virtuoși în lupta lor pentru supremație.
Planificarea:
În campania electorală, cheia succesului o reprezintă planificarea. Din prima până în ultima zi a campaniei, fiecare trebuie să știe ce are de făcut.
Temele de campanie:
Temele de campanie electorală reprezintă pilonul de rezistență al edificiului electoral. Aceste idei trebuie selectate cu grijă pentru ca ele să răspundă așteptărilor alegătorilor. O regulă de aur este ceea ce ne îndeamnă să spunem publicului ceea ce acesta dorește să audă și nu ceea ce credem că e necesra și posibil de realizat. Temele diferă de la un grup la altul, de la o comunitate la alta, de la o regiune la alta. Spre exemplu, deplasarea candidatului într-o zonă minieră presupune discutarea unor probleme ale minierilor. Același lucru e valabil și în cazul deplasării în zonă rurală, unde țăranii nu acordă atenția integrării UE, ci, mai degrabă, facilitării achiziționării de utilaje agricole. Rareori există o temă la nivel național.
Ca orice fenomen social, comunicarea politică se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe și dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând ștampila pe buletinul de vot, cetățeanul transmite o informație legată de preferințele sale electorale –, însă, sub un alt raport, ea transcede comunicării politice. Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot, cetățeanul contribuie la constituirea unui fapt instituțional – delegarea puterii politice unui candidat independent, unui partid sau unei alianțe de partide – și, astfel, realizează mai mult decât o comunicare. Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este greu de stabilit în ce măsură unul și același fapt social ține de sfera comunicării politice sau depășește această sferă.
1.3.1. Televiziunea
După evenimentele din decembrie 1989, unul din cele mai vehiculate sloganuri de stradă a fost “Ați mințit poporul cu televizorul”. Atât indivizii de pe stradă cât și politicenii au acuzat televiziunea de manipulare, considerându-o principala vinovată pentru realitatea socială existentă. Pentru a vedea modul în care se produce acest fenomen, trebuie să se renunțe la premise conform căreia informarea poate fi albă, lipsită de nuanțe, și să fie finalizate mai multe componente ale procesului de informare.
Pentru a fi completă, o relatare trebuie să răspundă celor șase întrebări specifice:
-“cine?”
-“ce?”
-“când?”
-“cum?”
-“unde?”
-“de ce?” , precum și acolo unde este cazul “cu ce efecte?”.
Omiterea răspunsului la una din aceste întrebări, sau introducerea altor informații, ce țin de interpretarea, opinia, comentariul subiectiv, părerea jurnalistului sau a altei persoane, dă naștere unei înțelegeri incomplete, respectiv greșite. Comunicarea de masă nu este un fenomen reversibil, mesajul circulă doar într-un singur sens: de la emițător la receptor, desigur, există un feed-back, dar acesta se realizează doar în timp.
Informația, chiar și în cazurile cele mai curate și obiective posibile, include întotdeauna un element subiectiv: prezentatorul, modul în care acesta o comunică.
Prezentarea evenimentelor trebuie să se facă în mod obiectiv,direct fără a se ține cont de opiniile personale ale celor care le relatează, fără subiectivități. Această caracteristică este considerată de altfel regula de aur a jurnalisticii, care a fost formulată încă din 1922 de către G. P. Scott: “Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere”. Mesajul transmis se adresează în mare măsură afectivității receptorului, acest lucru putând constitui un teren propice manipulării în campania electorală.
’’Utilajele, aparatura, licențele de difuzare, angajații, deplasările, costurile crescânde ale
transmisiilor prin relee și satelit, înnoirea continuă a tehnologiei, uzura aparaturii și altele presupun cheltuieli continue uriașe și în creștere pentru patronii de televiziune. O mare parte a fondurilor și surselor de finanțare vin din abonamente și publicitate, care, la rândul lor, depind de audiență. Doarece gusturile majorității receptorilor nu sunt deosebit de elevate, se impune menținerea stachetei la un nivel mediu.
Cu toate aceste disfunctionalități, televiziunea este necesară pentru public, deoarece oferă posibilități de care nu dispune niciun alt mijloc de comunicare în masă. În plus, calitățile și defectele sale sunt în primul rând potențiale, ele pot deveni realitate doar în urma acțiunii și voinței umane. Depinde de profesionalismul și responsabilitatea oamenilor de televiziune și a celor specializați în acest domeniu de a pune mai bine în valoare efectul pozitiv al acestui canal mediatic și de a-i limita disfuncționalitățile. Mulți dintre critici acuză televiziunea că induce izolarea emoțională și individuală receptorilor, oferindu-le substitutul unor experiențe ce par reale. Fenomenul manipulării nu a apărut în comunicarea de masă odată cu televiziunea, însă dezvoltarea canalului audiovizual a ridicat această problemă la cote fără precedent.’’
”Prin diverse tehnici de manipulare, televiziunea poate crea adevărate pericole sociale. Manipularea este varianta malefică a persuasiunii, fiind caracterizată de intenționalitate negativă cu bună știință. Prin abordarea voită de diferite tactici, încălcarea normelor deontologice, ascunderea, trunchierea sau deformarea faptelor obiective, mesajul este transformat în minciună totală sau parțială, realitatea fiind astfel distorsionată. Micul ecran are o putere manipulatoare cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea conferită de imagine.Există numeroase posibilități de exercitare a manipulării, care se pot realiza falsificarea a cel puțin unuia din elementele componente ale mesajului televizat. Manipularea punctuală se face printr-un mesaj anume. Responsabilitatea în acest caz revine autorului emisiunii, comunicatului sau știrii respective.
Manipularea semi-punctuală, printr-o serie de emisiuni pe o anumită temă. În acest caz, intră în joc întreaga redacție de știri sau întregul departament de producție.
Manipularea de durată este reflectată de orientarea postului de televiziune sau a unor emisiuni specifice. Ea ține de politica canalului audiovizual în cauză.
Tehnicile de manipulare sunt extrem de diverse, de la foarte simple la cele foarte sofisticate, de la cele cu efecte imediate la cele ale căror urmări se văd după decenii, de la cele utilizate pentru influențarea unei anumite persoane la cele care remodelează întreaga societate.”
Televiziunea rămâne cea mai importantă sursă de informații actuale, de rutină. Este cea mai importantă sursă de informare atât pe plan local, județean, național, cât și pe plan internațional. Marea majoritate a românilor află despre lucrurile care ii interesează de la televizor în mod rapid. De la cursul bancnotelor dolarului până la cantitatea de zăpadă ce va urma să se așterne, de la cuantumul noului salariu minim pe economie până la marca noii mașini pe care și-a cumpărat-o o vedetă anume, televziunea îți oferă toate informațiile de care ai sau ți se pare că ai nevoie pentru rutina de zi cu zi. De la o epocă în care informația era de două feluri: oficială sau sub formă de zvon, am trecut într-o eră a informației care circulă liberă, prin intermediul mass-media. Totul se poate afla și totul este din surse sigure, nemaiexistând acea nesiguranță care însoțea zvonurile. Televiziunea a atins succesul de care are parte prin calitatea informațiilor si actualizarea acestora. Informațiile se repetă, există reluări ale emisiunilor și, informațiile importante sunt reluate și îmbogățite la intervale scurte de timp, astfel încât nu le poți rata. Cu singura condiție de a privi programele televiziunii. Dacă este adevărat că televizunea este cea care îți poate transmite informațiile vitale pentru viața ta, tot atât de adevărat este și faptul că se naște astfel o dependență de acest mediu de comunicare, de valorile pe care acesta le împărtășește și de criteriile în baza cărora unele informații sunt transmise și altele nu. Este imposibil să transmiți o informație pură, adică lipsită de orice elemente care să nu o poziționeze cumva în sistemul informațional deja existent.
Cu alte cuvinte, e practic imposibil să dai telespectatorului o informație fără ca ea să conțină și instrucțiunile de folosire. Mai mult, înșiruirea informațiilor în anumite secvențe duce la construirea de succesiuni logice, ușor de asimilat de telespectatori și ușor de reprodus. Astfel, o informație într-un anumit ambalaj va fi reprodusă la nevoie de telespectator, cel mai probabil, în același ambalaj. Informația înseamnă putere. Asta au învățat-o și cei care gestionează informația și mulți dintre cei care o primesc. Un om cu multe informații este un om mai greu de influențat. Este un om care poate poate prevedea pericolele și care poate lua mai ușor decizii. Este un om care își poate controla viața. De aceea, este perfect explicabilă fascinația față de acea sursă de informații, față de cea care ne transferă din puterea ei, transmițându-ne o parte din informațiile pe care le obține. „Televiziunea manipulează ! “ De unde știm ? O spune toată lumea. Și ca acele adevăruri asupra cărora, odată formulate, nu se mai apleacă nimeni decât cu riscul de a fi ars pe rug (pământul e plat, soarele se învârte în jurul pământului, cu cât un lucru este mai scump, cu atât valoarea lui adevărată e mai mare), și axioma „televiziunea manipulează“ s-a înfipt strașnic în conștiințele oamenilor.
’’Deși pentru marea masă a telespectatorilor, noțiunea de manipulare este confuză și le-a fost transmisă, culmea, prin mijloace mass-media, axioma aceasta a dat bătăi de cap în primul rând ziariștilor. Din dorința de „obiectivitate“, jurnaliștii au început să construiască cu atâta atenție emisiunile încât rezultatul este, de multe ori, o capodoperă de manipulare inconștientă, care reflectă toate percepțiile, convingerile și motivațiile realizatorului.’’
’’Puțini știu exact cum și mai ales, de ce manipulează televiziunea, prin ce mijloace și cu ce rezultate. Puțini se simt manipulați, crezând cu tărie în superioritatea lor intelectuală datorată simplului fapt că „știu“ că televiziunea manipulează. E ca și când un om nu s-ar îngrășa mâncând dulciuri pentru simplul fapt că știe că dulciurile îngrașă. Cel mai greu lucru pentru un telespectator este să accepte că este manipulat de ceea ce vede. Distrugerea încrederii în televiziune ar duce, automat, la renunțarea la aceasta și, implicit, la motivațiile care îl fac să o privească: nevoia de siguranță, de explicații, de sfaturi. Să nu mergem mai departe până nu vom da o definiție manipulării.’’
Conform Dicționarului de sociologie, manipularea este o acțiune de a determina un actor social (o persoană, un grup, o colectivitate) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului. Manipularea este o tehnică de propagandă, este o componentă a ei, cealaltă fiind persuasiunea.
”Manipularea este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor și determină formarea unor convingeri noi și reacții conforme cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă. Pentru a fi eficientă, manipularea, oricât de grosieră ar fi, trebuie să dea senzația telespectatorului că are deplina libertate de gândire și decizie. În general, aceste două condiții sunt îndeplinite automat de telespectatorul român. În primul rând fiecare om are o părere despre sine în general mai bună decât realitatea.
Capacitatea de a face raționamente simple îi conferă siguranța că poate înțelege aproape orice (dacă nu este exprimat în termeni de specialitate). Cunoașterea semnelor (simbolurilor) care sunt cuvinte îi creează senzația că pot descifra orice înțeles al îmbinării lor. Cu alte cuvinte, au senzația că dacă recunosc un piston, o bielă, un arbore cotit etc. înțeleg și principiul de funcționare al unui motor. În al doilea rând, deși așteaptă aproape întotdeauna consensul celuilalt, nu este dispus să accepte ideea că acest lucru îl poate influența. De asemenea, lipsa acelui consens îi pare unui om o simplă întâmplare și nu un element care l-ar putea face în sine să-și schimbe opiniile.”
“Oamenii reacționează direct la formule de genul „te rog !“, „vreau !“, „doresc !“, „trebuie !“ etc., pe care le consideră comandamente care ascund intențiile celui care le rostește. Absența lor îi dau telespectatorului senzația că cel ce vorbește nu dorește nimic de la el. Oricât ar părea de straniu, există un orgoliu care îi oprește pe oameni să recunoască faptul că au preluat idei „de-a gata“ și le-au aplicat sau transmis mai departe. O astfel de recunoaștere ar echivala cu depersonalizarea și cu acceptarea, implicită, a influențabilității lui. Cea de-a doua condiție este îndeplinită și mai simplu, prin convingerea că are libertatea de a decide oricând întreruperea manipulării, cu alte cuvinte, senzația de controlare asupra mesajului transmis prin televizor prin existența și folosirea telecomenzii. Nu există o coerciție direct si vizibila ca în cazul educației părintești, a școlii si a serviciului.”
De aceea, se consideră absentă orice formă de coerciție. Oamenii au senzația că, odată închis televizorul, încetează și influențarea pe care o are acesta asupra acestora. Toate aceste lucruri, combinate cu o lipsă de cultură sau informație care să permită identificarea analogiilor sau a trimiterilor, o lipsă de subtilitate în receptarea mesajelor și o lipsă de atenție cronică la formulări fac din cei mai mulți dintre telespectatorii români „victime“ sigure și ușoare ale manipulării. Manipularea se face în mai multe feluri.
’’Cele mai uzitate sunt folosirea argumentelor falsificate sau folosirea unor adevăruri parțiale aranjate în secvențe false și combinarea mesajului cu acele elemente care fac apel la centrele emoționale non-raționale ale conștiinței umane. În timp ce prima formă de manipulare este grosieră și este folosită cu grupuri mari de oameni cu nivel coborât de inteligență și cultură, cea de-a doua este pusă în practică de profesioniști care încearcă să-i influențeze pe cei mai greu de indus în eroare cu minciuni relativ ușor de descoperit prin folosirea logicii, a bunului simț, al culturii și al informațiilor.’’
Din păcate, și oamenii cei mai inteligenți sunt ușor de stimulat într-o anumită direcție prin acțiunea directă și calculată asupra centrelor menționate anterior. În ultimul timp, prin înmulțirea fantastică a surselor de informații s-a apelat din ce în ce mai puțin la manipularea prin propagarea de minciuni sau de construcții false care cuprind adevăruri parțiale și s-a folosit cea de-a doua tehnică, uneori în combinație cu prima. Apelarea la stereotipul „copiii sunt puri, ei nu prea mint decât învățați de cei mari “existent la nivel inconștient, combinată cu stimularea centrilor de emoționare în fața unui copil fac mult mai ușor de transmis o informație falsă. Spre deosebire de metodele de convingere rațională, prin manipulare nu se urmărește determinarea celuilalt de a înțelege mai corect și mai profund problema discutată ci, dimpotrivă, inocularea senzației de înțelegere superficiala și obținerea unei reacții inconștiente, instinctuale, rezultat al eficacității mesajelor relaționale.
Se poate observa cu ușurință că cei mai de succes oameni care apar în televiziune, politicieni, afaceriști, realizatori sau moderatori de programe, intelectuali, sunt aceia care stăpânesc capacitatea de a explica orice cu cuvinte puține și simple, „pe înțelesul tuturor“. Folosirea unui limbaj popular, ușor decodificabil, indiferent de gradul de instrucție , îl fac pe cel de acasă să aibă senzația că înțelege în profunzime problema discutată și să acționeze în consecință.
”Se poate manipula și prin crearea intenționată de confuzii dar rezultatele sunt imprevizibile de cele mai multe ori, din cauza labilității unui sistem uman aflat în cumpănă. De aceea, de cele mai multe ori, pasul 1 în manipulare este explicarea foarte simplă, care să prindă imediat fără să mai permită apariția necesității de a pune întrebări suplimentare. Cei mai buni manipulatori știu dinainte ce întrebări i-ar putea pune, sau își pun telespectatorii și răspund la acestea înainte de a fi chiar conștientizate de aceștia. Astfel, cel de acasă are senzația extrem de puternică că cel ce vorbește spune adevărul pentru că altfel „ar fi incapabil să răspundă la întrebările pe care nu i le-a pus nimeni încă“.
Calitatea de „veridic“ trebuie dată oricărui mesaj care manipulează. Este condiția esențială ca o comunicare, neînsoțită de mesaje relaționale, subconștiente, să reușească. Din păcate, pentru mulți oameni ceea ce le pare clar este și veridic. „Descoperirea“ logicii comunicării îl face pe telespectator să dea o atenție scăzută concordanței sau punctelor de legătură, dintre logica internă a mesajului și logica normală, uzuală, continuă a raportării noilor informații la cele deja acumulate. Să presupunem că luna ar putea intra într-o cutie de chibrituri. Să presupunem că am băga cutia în buzunar. Rezultă, fără umbră de îndoială că pot introduce oricând luna în buzunarul meu.”
După cum se vede există o logică internă a mesajului transmis aici. Odată acceptată o ipoteză, tot ceea ce derivă din ea pe cale logică este acceptat ca posibil. Lipsa legăturilor între logica internă a informației și informațiile deținute de mine anterior despre dimensiunile lunii, ale unei cutii de chibrituri și ale buzunarului propriu, devine neimportantă, seduși fiind de demonstrația logică a unui adevăr.
’’Oamenii, incapabili de multe ori să-și susțină cu argumente părerile, în principal din cauza preluării lor de la alții, îi admiră pe cei care pot s-o facă și acest sentiment le influențează capacitatea de a surprinde sau de a redescoperi la sfârșitul demonstrației falsitatea ipotezei pe care s-a bazat întregul raționament doveditor. O altă metodă extrem de folosită de propagandă în comunicare directă făcută de o persoană în televizor este amestecarea elementelor previzibile a exista în acel mesaj și cele imprevizibile, originale. Folosirea elementelor banale duce la crearea senzației de liniște, de siguranță, existentă în oameni atunci când au de-a face cu situații sau cu oameni presupuși cunoscuți.
De asemenea duc la o „recunoaștere“ a vorbitorului și la o conectare a lui cu imaginea formată în urma aparițiilor anterioare. Orice formă, oricât de superficială, de coerență este necesară în discursul unui om care apare în televizor pentru a-i face pe telespectatori să accepte ușor introducerea în mesaj a elementelor noi, mai greu de verificat dar cu aer de veridicitate dat de senzația cunoașterii celorlalte elemente componente. Pe de altă parte, studii psihologice au arătat că oamenii au capacitate redusă în a asimila „noutățile“. De aceea este folosită des tehnica redundanței, pentru a mări cantitatea elementelor din mesaj și, implicit, a procentului noutăților care poate fi folosit.’’
Tehnică extrem de utilă atunci când vrei să transmiți fără ostentație elemente noi, pe care le susții mai greu cu argumente. De aceea, într-o „mare“ de banalități, apariția unui element nou va duce la „absorbirea“ lui instantanee de către telespectator și, de cele mai multe ori acceptat fără a simți nevoia unor lămuriri suplimentare. Așa cum spuneam la început, un ingredient absolut necesar rețetei de manipulare este tehnica de disimulare a acesteia.
1. ’’Sublinierea pluralismului părerilor într-o dezbatere. Cei mai mulți moderatori țin morțiș să-i aibă în jurul unei mese de preferință rotundă – pentru a induce în telespectator ideea de egalitate a opiniilor exprimate pe exponenții diferitelor poziții. Cu cât numărul celor prezenți este mai mare cu atât este mai ușor de indus ideea de obiectivitate a întregului, de oferire a posibilității de a alege între diversele opinii exprimate. Inducerea unei astfel de idei face mult mai ușoară misiunea celui care dorește să manipuleze. Odată inoculată ideea de arenă deschisă oricăror confruntări din care telespectatorul este liber să ia doar adevărul, tehnicile de manipulare pot fi folosite de cel mai iscusit. Oamenii politici buni vor accepta cu mai mare plăcere o confruntare cu un adversar decât prezența singur în fața realizatorului (considerat de telespectatori a priori, mai obiectiv decât invitatul său).
2. Mutarea centrului de greutate. Centrul de greutate se deplasează de pe subiect pe obiectivitatea dezbaterii lui. De multe ori se folosește opoziția măruntă, pe elemente de amănunt nesemnificativ pentru a se abate atenția de la adevăratele contradicții. De exemplu, o discuție despre programul impus României de FMI se va purta despre sau va aluneca invariabil spre dezbaterea normalității acceptării de către guvernul român a unui program străin și mult mai puțin despre justețea sau eficacitatea măsurilor cuprinse în acel program. Discuțiile despre calitatea manualelor alternative erau deviate în special de apărătorii lor spre utilitatea lor în principiu, tărâm pe care se simțeau mult mai siguri.
3. Exacerbarea rolului garanților sociali. Invitarea în platou a unui politician, specialist într-un anumit domeniu. Accentul pus pe calitatea lui de profesionist duce la diminuarea percepției lui ca om politic și, implicit, implicat subiectiv în subiectul pe care îl dezbate. Folosirea unor analiști politici cu orientări politice cunoscute sau chiar foști oameni politici și accentuarea calității lor de analiști și mai puțin sau deloc pe cea de politician duce la crearea senzației de obiectivitate și , astfel, „adevărurile“ rostite de un analist nu comentator sunt mult mai ușor acceptate.
4. Realizatorul este întotdeauna aliatul telespectatorului. Rareori duritatea unui moderator are drept scop principal determinarea invitatului de a spune adevărul, chiar dacă incomod. De cele mai multe ori, duritatea sau/si agresivitatea moderatorului are drept scop esențial convingerea telespectatorilor că el este neutru și obiectiv, singurul lui scop fiind lămurirea lor. Rareori telespectatorii observă că o întrebare „dură și directă“ este destinată „ridicării mingii la fileu“. Surprinși, de multe ori, ei înșiși de agresivitatea întrebării, telespectatorii au tendința de a considera răspunsul dat ca adevărat, în lipsa oricărei portițe de scăpare și nu ca pe o folosire inteligentă a elementelor întrebării anticipate sau cunoscute.
5. Transferul de specializare. Se practică în televiziunile din România invitarea unor personalități pentru a dezbate subiecte din domenii cu care nu sunt familiari sau cu care nu sunt percepuți a avea vreo legătură. Telespectatorul va privi cu interes, amuzat sau nu, cu simpatie sau nu, afirmarea concepțiilor invitatului despre subiectul abordat și va da o mai mică atenție replicilor colaterale, ironiilor îndreptate spre adversarii acestuia din alt domeniu, aluziilor și analogiilor. Considerate a avea importanță minimă în contextul abordării subiectului elementele „colaterale“ pătrund mult mai ușor în subconștientul telespectatorului decât dacă ar fi fost lansate într-o altfel de emisiune. Există o metodă de disimulare a manipulării extrem de periculoasă – folosirea unor tehnici de manipulare vizibile pentru a ascunde o manipulare mult mai subtilă.’’
În general, această tehnică este folosită de cei care nu-și pot camufla sau n-au făcut-o până în acel moment opiniile. Folosirea exagerată a argumentelor în favoarea sau defavoarea unei poziții duce la respingerea sau acceptarea acelei poziții în mod instinctual. Într-o astfel de luare de poziție, orice propoziție care ar devia puțin de la linia cunoscută de telespectatori ar fi receptată de aceștia ca o dovadă de „bun simț“ și de „trezire la realitate“. Chiar dacă modificarea va fi numai în formă, telespectatorii o vor considera extrem de importantă și o vor accepta ca adevărată.
"Cele mai susceptibile de a încerca manipularea telespectatorilor sunt exact acele emisiuni destinate și anunțate prin titulatură sau raportare informării publicului: emisiunile de știri. Neacceptând deontologic părerile personale declarate și nici interpretările celor care informează știrile au aura de obiectivitate. De aceea, manipularea își poate găsi un excelent câmp de desfășurare. Iată care sunt tehnicile cele mai uzitate:
Selectarea știrilor. Criteriile de selectare ale știrilor pot fi de trei feluri: importanța lor, interesul pe care îl poartă telespectatorii subiectului sau pe care îl poate trezi acesta, interesul pe care îl poartă știrilor cel ce le selectează. Este clar că, în absența unui profesionalism sau în prezența unor interese puternice (nu neapărat materiale) cel care are această putere va selecta în special acele știri care îi vor servi interesele sau, în cel mai fericit caz, nu i le vor leza.
Conceperea știrilor. Știrile sunt astfel concepute încât să poată fi asimilate cu ușurință de telespectatori. Au o formulare simplă, stilistic accesibilă, cu tonalități ușor optimiste sau pesimiste, în funcție de senzația care trebuie transmisă telespectatorului.
“Plasarea știrilor. Am mai discutat despre importanța plasării unei știri în desfășurătorul unui jurnal. O știre care deschide jurnalul va fi considerată „mai adevărată“ pentru că va fi considerată „mai importantă“. O știre plasată în mijlocul jurnalului va beneficia de o importanță mai mică în ochii telespectatorilor. De asemenea, plasarea unei știri după calupul publicitar îi va diminua din seriozitate.
Titlurile știrii. Mai nou se folosesc titluri și pentru știrile care apar în jurnalele de televiziune. Ele ar trebui să fie o sinteză a conținutului informației. Pentru a atrage atenția telespectatorului se folosesc formule bombastice, adeseori exagerate. De multe ori titlul prezintă o concluzie posibilă și nu arată din lipsă de spațiu și celelalte opțiuni.
Alegerea amănuntelor. Evident că este foarte greu dacă nu imposibil să prezinți într-un scurt buletin de știri întreaga desfășurare și istorie a unui eveniment complex și deosebit de important. De aceea, este necesară selectarea acelor amănunte care pot fi susținute cu informații și imagini. Pentru „coerența“ și cursivitatea relatării, vor fi eliminate acele elemente neclarificate sau care ar necesita un spațiu extrem de mare pentru lămurire și se folosesc în special acele amănunte ușor de prezentat și de explicat și care se încadrează perfect în „desfășurarea evenimentului.”
Selecția imaginilor. Vor fi alese acele imagini care să dea greutate informațiilor. De multe ori se vor folosi imagini pentru a masca lipsa unor informații complete. Se va pasa telespectatorului responsabilitatea „înțelegerii“ circumstanțelor și elementelor componente ale unui eveniment.”
”Henri Pierre Cathala surprinde câteva tipuri de manipulare a adevărului:
– amestecarea jumătăților de adevăr cu jumătăți de minciună, primele ajutând la acceptarea celorlalte.
– minciuna gogonată, fascinantă pentru spiritele paradoxale.
– contraadevărul, imposibil de verificat din cauza lipsei martorilor.
– omisiunea unor elemente.
– valorificarea amănuntelor neesențiale, în detrimentul esenței.
– amestecarea faptelor, a opiniilor și a persoanelor astfel încât să poată fi folosită oricând generalizarea.
– comparații forțate, de multe ori poetice și amuzante.
– folosirea unui ton sau a unei mimici care să dea o greutate nejustificată informației transmise.
– exagerarea.
– folosirea ironiei sau a sarcasmului atunci când se vorbește despre adevăr.
– etichetarea interlocutorului și atribuirea unei apartenețe la un anumit sistem de idei, considerat negativ de către telespectatori dar fără legătură cu subiectul discutat.
– adevărul prezentat ca o minciună sau negarea unei afirmații astfel încât telespectatorul să rămână cu convingerea că, de fapt, cel ce a făcut-o este de acord cu ea.”
Ideologia televiziunii Pe lângă ideile ale cărui canal de comunicare este, televiziunea are o ideologie proprie pe care se străduiește s-o transmită telespectatorilor săi pentru a-și ocupa și consolida locul de garant social obiectiv, unul dintre centrele de putere și decizie esențiale ale unei societăți. Următoarele idei sunt exemplificări ale modului în care ideologia televiziunii este întipărită în forme ale practicii și comunicării.
Ideologia este similară tuturor celorlalte forme de manipulare a imaginilor descrise aici. Ea implică înțelesuri și relatări care materializează opinia dacă lucrurile au o valoare pozitivă sau negativă. Ea elaborează și programe de acțiune, în legătură cu ce poate și trebuie să fie făcut, pe care-l reprezintă ca având o valoare pozitivă. Opiniile ideologiei televiziunii sunt incluse și implicite în comunicare, rareori fiind necesară explicitarea lor. În parte, ele îmbracă forma justificărilor implicite sau legitimărilor pentru ceea ce este comunicat sau făcut.
În cazul mijloacelor de informare în masă (și în special a televiziunii), ideologia este întipărită în toate acțiunile acesteia, în forma opiniilor implicite pe care le exprimă în legătură cu natura și validitatea acțiunilor sale și motivele diferitelor sale acțiuni. Toate aceste opinii formează împreună o ideologie coerentă care protejează prerogativele și poziția mijloacelor de informare în masă. Ideea că jurnalele de știri se concentrează pe redarea exactă a întâmplărilor, este o parte a ideologiei sale. Justificările care se dau actelor de creditare și discreditare sunt altă parte a ideologiei. Împreună, toate aceste opinii formează un sistem coerent, construit ca un model cognitiv, pe care ziariștii și alții se bazează când decid cum să acționeze, să explice și să justifice acțiunile, să răspundă acțiunilor și să le critice. Cu alte cuvinte, ei fac parte din sistemele culturale de valori descrise mai sus. Iată câteva elemente suplimentare ale ideologiei știrilor:
Ideea că persoanele publice sunt obligate să răspundă la întrebările ziariștilor, ca parte a răspunderii lor față de public.
Ideea că mijloacele de informare în masă sunt a patra putere în stat, jucând rolul de câine de pază pentru guvern și politică.
Ideea că cele mai importante lucruri pe care le relatează ziariștii provin din arena guvernului și a politicii.
Ideea că ziariștii sunt doar mesageri; că ei relatează în loc să acționeze.
Ideea că există o relatare obiectivă a evenimentelor și că toți observatorii corecți vor fi de acord cu acest lucru.
Ideea că ziariștii nu sunt și nu trebuie să fie îndatorați părții de business a organizației sau managementului și patronatului.
Ideea că ziariștii trebuie să înfățișeze ambele puncte de vedere.
Ideea că ziariștii pot și trebuie să nu fie părtinitori în relatările lor.
Pretextul că nu există nicio înscenare sau conspirație pentru a înfrumuseța relatările ziariștilor și a celor despre care relatează aceștia.
Ideea că progresul este bun.
Sunt valabile toate ideile despre ce acceptă publicul ca fiind bun, care pot fi presupuse în relatări. După cum puteți vedea din această listă sumară, ideologia se infiltrează în întreg domeniul jurnalismului. În cele din urmă, putem descrie întregul sistem de gândire întipărit în acestea, în majoritatea sa implicit, ca fiind opinii și putem face același lucru pentru grupurile politice, programele de marketing ale firmelor ș.a.m.d. Putem face acest lucru și pentru societate în ansamblu. În cele din urmă terminăm prin a descrie ceea ce unii numesc construcția socială a “realității”. Descrierea noastră trebuie să includă de asemenea atât discuții asupra capacității mass-media de a ajunge la nivelul opiniilor sale, cât și discuții despre ce criterii trebuie folosite pentru a determina validitatea opiniilor.
Ideologiile sunt sisteme de opinii. Opiniile sunt imagini manipulate. Imaginile sunt forme de acțiune. Există, evident, o tendință contrară celei prezentate mai sus și anume cea a criticării mass-media și acuzării de subiectivism și manipulare. Din păcate, astfel de critici ajung parțial la public, în mare parte din cauza opoziției mass-media de a se discuta serios astfel de probleme. O parte a criticii ajunge la public, desigur, dar cea mai mare parte a ei este coruptă de aceleași forțe care au transformat restul mass-media într-o sursă de manipulare. Ideile de mai jos încearcă să corecteze această „conspirație a tăcerii“, oferindu-le cititorilor o introducere care le va permite să vadă tendințele mai largi care definesc o mare parte a mass-media. Ideile sunt desprinse din analiza caracteristicilor culturii și societății contemporane:
– Toate centrele de putere de azi se bazează pe mass-media și toate folosesc manipulări și simulări senzoriale, împreună cu intrigi, retorică și performanțe pentru a-i vinde publicului produse, candidați și idei.
– Astăzi cea mai mare parte a mass-media, de la știri și până la reclame, se bazează pe spectacol, simplificare și exagerare pentru a captiva și a menține publicul.
– Mass-media știrilor a devenit o parte a sistemului economic și social despre care relatează. În loc să stea la distanță de evenimente și să încerce să relateze cât mai corect, mass-media este adesea un jucător din interior care manipulează informațiile după propriile sale scopuri. Acest lucru nu înseamnă numai că firmele din mass-media au un conflict de interese, dar și că ziariștii care ar prefera să fie cinstiți se subordonează până la urmă celor la putere în propriile lor organizații și își modifică corespunzător reportajele. Acest lucru mai înseamnă că este esențială acum pentru menținerea democrației critica mass-media care nu se teme să relateze ce se întâmplă.
O mare parte a mass-media suferă de idealizare și demonizare prin care manipulatorii mass-media se înfățișează pe ei și pe aliații lor în chip de eroi și sfinți, iar pe oponenții lor ca ticăloși, nebuni și caractere deranjate, ambele pentru a crea reportaje senzaționale și pentru a câștiga confruntări.
Azi mass-media este plină de informații lipsă. Lipsesc mai ales informațiile de mai sus, care ar discredita sistemul și ar avea ca rezultat reforme care i-ar elimina pe mulți dintre cei care folosesc azi sistemul pentru propriul lor beneficiu. Întreaga mass-media este astăzi o formă de acțiune. Reportajele, retorica, imaginile senzoriale și impresiile manipulate sunt toate eforturi de a influența percepțiile și acțiunile oamenilor, de a trezi frica și dorințele și de a juca la înălțimea valorilor. Omisiunea informațiilor din mass-media este și ea o formă de acțiune.
În mass-media se fac astăzi o mulțime de eforturi de a ajunge la adevăr, care este adesea ascuns sau limitat în diverse moduri. Multe din aceste eforturi de a-i spune publicului adevărul pot fi găsite în ficțiunile filmelor sau la televiziune, care înfățișează deschis cultura în care trăim și corupția mass-media. Aceste observații ar trebui să formeze baza oricărei teorii a criticii massmedia și a oricărei teorii care caută să descrie societatea contemporană. Următoarele selecții încearcă să ofere o vedere de ansamblu care va folosi și dezvolta aceste idei „Stă acolo în colțul sufrageriei și transmite tot timpul mozaicul său de viață. Imagine după imagine, incident după incident, emoție după emoție, juxtapuse cu o logică anarhică, confuză și iresponsabilă. Un om, ud de benzină, își dă foc în fața Casei Albe. Un dentist descoperă un gaz cu care vrea să distrugă omenirea. Ce este adevărat ? Ce este fals ? Contează ?” Milton Shulman, The Ravenous Eye „Am încredere în sănătatea dvs., dar nu în produsul dvs. Vă invit să luați loc în fața televizorului când emite postul dvs. și să stați acolo. Vă asigur că veți observa un vast deșert.”
1.3.2. Sondajele de opinie
Manipularea prin sondaje
În sociologia comunicării un loc aparte îl ocupă problema utilizării sondajelor de opinie în campania electorală și posibilitatea de a influența rezultatele votului prin acestea. Sondajele de opinie au mai multe funcții: informativă, strategică pentru staff-urile de campanie electorală, manipulativă. Asupra acestei ultime funcții există importante polemici, atât teoretice cât și politice.
Controversele teoretice au pus în evidență trei puncte de vedere importante:
• sondajele de opinie influențează electoratul atât în favoarea învingătorului, cât și a învinsului. Aplicând legea statistică a numerelor mari, acest punct de vedere susține că, de fapt, efectele publicării sondajelor sunt minime, de până la 3% din opțiunile de vot, ca urmare a compensării dintre influențele asupra electoratului partidului învingător și ale celui învins;
• sondajele de opinie au totuși un efect, în sensul în care electoratul se raliază învingătorului din sondaje. Această teorie este cunoscută și sub numele de „teoria votului util”, derivată din paradigma alegătorului rațional care spune că electorul își acordă votul acelei formațiuni politice în măsură să câștige alegerile sau, măcar, să intre în Parlament. Dimensiunea efectului publicării sondajelor asupra alegătorilor nu poate fi stabilită în mod absolut, aceasta fiind diferită în fiecare societate și în fiecare an electoral. În mod cert sondajele de opinie publică au efecte asupra a două categorii de persoane, finanțatorii partidelor și militanții de partid. Cei care finanțează activitatea politică își ponderează sprijinul în funcție de cotația în sondaje a respectivelor partide. O parte din militanții partidelor „învinse” se pot demobiliza, deoarece ei cred că oricum pierd, iar activiștii partidelor „învingătoare” pot considera că oricum bătălia e câștigată și, de aceea, își reduc eforturile. Probabil că efectul cel mai demobilizant al sondajelor de opinie este asupra partidelor mici, aflate permanent în apropierea pragului electoral. De fapt, partidele „mici” sunt cele afectate de efectele „votului util”. În condițiile unui echilibru foarte pronunțat între formațiunile politice, în preajma campaniei electorale, sondajele de opinie sunt importante, deoarece ele pot mobiliza sau, dimpotrivă, demobiliza, militanții partidelor.
De asemenea, contribuind la scoaterea sau reintroducerea în cursă a partidelor mici, ele pot influența decisiv echilibrul de forțe politice în condițiile în care principalele partide parlamentare sunt departajate doar de câteva procente, nici unul neavând majoritatea absolută – fie prin oferirea unui mare procent de voturi nealocate spre redistribuire în sistemele electorale cu vot proporțional pe listă, fie prin impunerea unor partide de buzunar ca forțe esențiale în realizarea majorității guvernamentale. Manipularea prin sondaje se poate face fie prin denaturarea datelor sau semnificației acestora ulterior obținerii lor, fie prin pervertirea lor în momentul obținerii ca urmare a formulării tendențioase a întrebărilor sondajului.
În cazul sondajelor avem de a face cu conjugarea eforturilor mai multor actori. Pe de o parte este mass-media, interesată de publicarea rezultatelor unui sondaj în măsura în care acesta este spectaculos. De cealaltă parte, sunt cei care comandă sondajul și care doresc să afle rezultatele reale, dar au și interesul să maximalizeze beneficiile deținerii acestor informații prin intermediul publicării lor. În unele cazuri, rolul mass-media se reduce la acela de difuzare a informațiilor primite, în loc de a fi examinator critic a datelor transmise spre publicare.
Sondajele de opinie au fost folosite încă din 1990. Acestea pot avea un efect politic doar în măsura în care sunt promovate în presă. În România, mass-media audio-vizuală constituie principala sursă de informații politice pentru aproximativ 80-85% din cetățeni, iar presa scrisă are o audiență directă pentru maxim 10% din cetățenii României. În cadrul unor cercetări realizate de Centrul de Sociologie Urbană și Regională (CURS) în anul 2000, doar 5% din repondenți apreciau că țin seama de datele din sondaje într-o foarte mare măsură. Din atare perspectivă, putem aprecia că efectele publicării sondajelor asupra distribuției puterii politice prin alegeri sunt puțin importante.
Cu toate acestea, partidele politice și alți actori sociali s-au implicat în diverse acțiuni de manipulare sau contra-manipulare a opiniei publice prin realizarea, publicarea și comentarea unor sondaje de opinie publică. O adevărată bătălie a sondajelor s-a desfășurat în anul electoral 2014. Din cauza faptului că mai multe partide și alianțe electorale erau la limita intrării în Parlament ca urmare a ridicării pragului electoral de la 3% la 5% și a divizării CDR, actorii implicați în bătălia electorală au încercat prin orice mijloace să influențeze opțiunile alegătorilor. Partidele mari urmăreau, printre altele, mărirea numărului de formațiuni rămase sub pragul electoral și, astfel, mărirea procentelor de redistribuit, redistribuirea proporțională favorizează partidele mai bine situate, putându-le conferi, în ultimă instanță, majoritatea absolută.
Politicieni și partide s-au acuzat reciproc de manipulare, susținând autenticitatea propriilor sondaje. Au apărut peste noapte institute de sondare a opiniei publice ale căror date au fost contrazise flagrant de către rezultatele electorale. Sondajele publicate de către diverse partide sub numele institutelor BCS, DEMOSCKOP, IRECSON, CIS intră în mod indubitabil în sfera manipulărilor. Deși pe plan intern impactul acestei manipulări a fost redus, autorii prezentului studiu au obținut informații din care rezultă că impactul extern a produs consecințe destul de semnificative.
Astfel, SAR în calitate de subcontractor al unor ONG-uri internaționale prestigioase sau de colaborator al unor organizații internaționale, a reușit să introducă opiniile sale „contra-manipulative” pe circuitul analizelor produse de respectivele entități. Pe această bază criticile externe la adresa guvernului român, presupus impopular, s-au înăsprit, în timp ce sprijinul extern pentru o opoziție presupusă a fi în ascensiune, a crescut.) IMAS a indicat în apărarea sa faptul că procentele ridicate pentru PSD erau corecte la momentul colectării datelor din teren în condițiile în care bazinul electoral al partidului de guvernământ era caracterizat de o înaltă volatilitate.
În anul electoral 2014 bătălia sondajelor s-a reluat, de data aceasta în cu totul alți parametri decât în precedenta campanie electorală. Institutele importante au încercat să fie mai discrete, favorizând doar în limita marjelor de eroare, în medie de 3%, partidele pentru care au efectuat respectivele cercetări. De aceea, este mai greu de dovedit reaua-credință a institutelor de sondare a opiniei publice. Încercarea de a influența opiniile cetățenilor prin intermediul unor sondaje de opinie publică a continuat și în anul 2014.
Sondajele de opinie sunt folosite și în forme mai puțin evidente de încercări de manipulare. Mai ales în perioadele preelectorale sunt realizate diferite topuri sau sondaje „promoționale”. Unele dintre aceste clasamente sunt realizate într-o manieră netransparentă: nu este cunoscută componența juriului și, foarte important, sunt neclare criteriile după care sunt alcătuite respectivele topuri. În acest fel pot fi create false personalități, iar publicului i se sugerează criterii mai puțin importante de apreciere a vieții politice. Sondajele promoționale reprezintă, adesea, o formă soft de manipulare, prin faptul că alături de personalități recunoscute sunt incluse și personaje de rang secund, sugerându-se în acest fel că ar fi eligibile pentru a ocupa diferite demnități în care, în mod natural nimeni nu le vede.
O atare metodă exploatează și sentimentul așteptării disperate a românilor față de personaje providențiale. Astfel, cu cât soluția este mai neașteptată cu atât pare mai atrăgătoare (vezi și cazul candidatului național-ortodox Gigi Becali, ori al național-populistului Mitică Dragomir, dar și al social-populistului Traian Băsescu). Analiza cazuisticii diverselor „bătălii ale sondajelor” din războiul pentru supremația politică scoate în evidență mai multe constatări.
Duelul în sondaje al partidelor este o constantă a ultimului deceniu, actorii politici încercând să dea electoratului sentimentul că deciziile lor sunt acceptate de majoritatea cetățenilor, că gradul de satisfacție față de ei este foarte ridicat, că o anumită decizie sau anumiți oameni politici au susținerea sau respectul opiniei publice. Pentru cercetătorii familiarizați cu analizele sociale și politice este relativ ușor să constate care cercetări sunt tendențioase și care reflectă cu fidelitate opțiunile cetățenilor.
Pentru cetățeanul simplu însă sunt de neînțeles diferențele flagrante dintre diferitele cercetări sociologice. Chiar dacă nu influențează decisiv opțiunea de vot, prin confuzia generată asemenea procedee reduc gradul de participare a cetățenilor la viața politică. De aceea, procesul de democratizare a societății românești trebuie să cuprindă și transparentizarea și reglementarea mai riguroasă a activităților de sondare a opiniei publice. Rămâne de verificat în ce măsură pentru cercetarea opiniei publice și luarea de decizii pe această bază, publicarea sondajelor este 18 indispensabilă. Dacă cel care comandă sondajul poate lua decizia care îl interesează fără publicarea acestuia, la ce mai este necesară publicarea?
Publicitatea
Publicitatea electorală e o subcategorie a publicității, avînd deci toate riscurile și avantajele genului căruia îi aparține. În același timp, mesajele unei campanii electorale se înscriu în fenomenul larg al comunicării politice; această dublă apartenență le situează într-o anumită ambiguitate și impune alegeri dificile: publicitatea politică ezită adesea între a-și exhiba sau a-și ascunde caracterul persuasiv, întemeiat pe efecte estetice și emoționale. Mesajul publicitar poate fi receptat în mod predominant "inocent" sau avizat: spectatorul naiv e mai dispus să ia în serios un anume conținut informativ, să creadă sau să respingă o afirmație; spectatorul avizat manifestă adesea o distanță sceptică față de conținut, evaluînd mesajul ca atare: din punctul de vedere al ingeniozității sau al valorii de divertisment.
Dată fiind abundența de mesaje publicitare comerciale din vremea noastră, lectura naivă devine tot mai rară: obișnuiți cu regulile genului, spectatorii îi recunosc convențiile și trucurile. Simpatia și antipatia pentru publicitate sînt deopotrivă de răspîndite: pentru mulți reclama e un gen de divertisment, o sursă de clișee glumețe, dar și de repere pentru ierarhiile de forță economică și popularitate; pentru alții, e doar un zgomot de fond supărător sau o formă de agresare prin bombardarea cu informații nedorit…
Aceste atitudini și reacții se transferă și publicității de campanie electorală, în care mecanismele banalizate ale persuasiunii consumiste intră în conflict cu o viziune mult mai solemnă, de evocare a miturilor și a simbolurilor istorice. Imaginea eroului salvator și cea a detergentului eficient nu se pot suprapune fără riscul ridicolului. Politica văzută ca activitate serioasă și esențială de rezolvare a treburilor comune și de mediere a conflictelor dintre grupurile sociale nu e perfect compatibilă cu ipostaza de competiție persuasivă pentru vînzarea unui produs dezirabil.
În actuala campanie electorală, mi se pare interesant faptul că multe partide au optat pentru o asumare deschisă a schemelor publicitare, ba chiar pentru o preluare și parafrazare a clișeelor impuse de publicitatea comercială. Cel puțin în București, două dintre ideile de campanie par a fi fost de tipul "clientul nostru, stăpînul nostru" (PNL) și "totul pentru tine" – "pentru că meritați" (PSD). Ambele vizează în mod evident și chiar pun în prim plan flatarea destinatarului. Cel de-al treilea partid important, PDL, și-a organizat campania pe o idee diferită, nu neapărat mai eficientă: a polarizării politice ("Ei cu ei. Noi cu voi"); e drept că la aceasta se adaugă și un slogan individualizat, mai apropiat de al adversarilor: "ține cu tine".
Desigur, ideea că politicienii sînt în slujba populației pe care o reprezintă e cît se poate de democratică; ea riscă totuși să pară excesivă și transparentă, prea vădit publicitară și deci prea puțin adevărată. În plus, prin asumarea totală a modelului publicității comerciale, se accentuează o nivelare ideologică și de discurs specifică pentru vremea noastră, dar în esență derutantă: inventarul de sloganuri ale unui partid nu mai poate fi recunoscut, pentru că nu se mai revendică de la o identitate ideologică și de tradiție.
E de așteptat ca orice idee publicitară bună, orice găselniță – o formulare spectaculoasă, un mod de adresare frapant, un joc de cuvinte memorabil – să fie preluată cu prima ocazie de tabăra adversă. Valorile preferate de discursul persuasiv sînt în acest caz pur și simplu cele care au cea mai mare cotă de piață la un moment dat.
Mi se pare, de pildă, destul de surprinzător că un partid care în principiu se revendică de la teze social-democrate (PSD), deci ar opta prin tradiție pentru un discurs de solidaritate, de prioritate a interesului general asupra individualismului, a construit o campanie centrată pe supraevaluarea egoistă a destinatarului, prin sloganurile "Tu înainte de toate", "Meriți mai mult" (cu diverse variante, dintre care cea mai caracteristică mi se pare "Meriți mai mult respect"). Opțiuni semnificative sînt adresarea directă și individuală, la persoana a II-a singular, fără forme de politețe (tu) și mai ales preferința pentru interesul individual, propus ca valoare supremă.
Campania amintește de una asemănătoare, de acum cîțiva ani, construită pe mesajul de afirmare orgolioasă a bunului-plac: "Eu, să-mi refuz ceva?". Desigur, diferența majoră e că de data aceasta discursul egoist se asociază cu presupunerea unor solide frustrări ("deocamdată ai primit prea puțin", "ai mai puțin decît meriți"). De fapt, dezavantajul acestor sloganuri e că interpretarea lor generoasă ("pentru noi, tu ești cel mai important") e mult mai puțin pregnantă decît interpretarea egoistă și antisocială ("interesul meu e prioritar", "să-mi fie mie bine").
Celălalt grupaj de sloganuri (PNL) utilizează aceeași adresare directă, în parafrazarea unor formule de politețe: se amestecă astfel relația de "prestare de servicii" cu familiaritatea și cu lexicul politic: "la dispoziția ta!", "senatorul tău", "deputatul tău". Mesajul pozitiv mi se pare aici mai puțin ambiguu, punînd accentul pe relația dintre alegător și ales; modelul obsecvios (,servitorul dumneavoastră"), cu excesul său de disponibilitate surîzătoare (întărit de imagini) nu e însă tocmai convingător.
În fine, jocul de noi-voi-ei din al treilea set de sloganuri (PD-L) nu e prea original și nici foarte clar (limitele grupurilor desemnate prin pronume fiind prin natura lor incerte și schimbătoare). Sloganurile de toamnă de pe panourile publicitare bucureștene reflectă așadar strategii publicitare destul de clare, dar fără mari ambiții creatoare și fără să reușească să se impună prin calități excepționale. Partidele politice au cheltuit peste 100 de milioane de lei pentru publicitatea din această campanie electorală.
Ca de obicei publicitatea TV a înghițit cei mai mulți bani. Contrar nivelului de încredere afișat în Barometrul Opiniei Publice presa scrisă și radioul au primit mai mulți bani decât sumele injectate în publicitatea pe online. În total bugetul alocat pentru publicitate în această campaniei electorală a fost de 103,4 milioane lei. Doar cinci partide au utilizat toate tipurile de publicitate, conform, declarațiilor depuse la CEC. Ceilalți concurenți electorali au utilizat publicitatea din una sau mai multe surse de informare în amsă, iar trei concurenți electorali au raportat cheltuieli zero pentru publicitate.
Cea mai mare parte a bugetului a fost alocată publicității la TV. În total bugetul alocat televiziunilor a fost de 75,5 milioane de lei sau 73% din volumul bugetului electoral al partidelor de la aceste alegeri parlamentare.
Conform Barometrului Opiniei Publice din luna noiembrie 2014, sursa cea mai important de informare a populației continuă să fie televiziunea cu 83%. Internetul se află pe locul doi în calitate de sursă principal de informare cu o pondere de 36%, fiind menționat preponderant de populația masculină, locuitorii mediului urban, persoanele tinere cu vârste cuprinse între 18-29 ani, persoanele cu nivel înalt de studii și social-economic.
Internetul este plasat pe locul doi în cazul sursei de informare care se bucură de cea mai mare încredere. Pentru 24% din populație, sursa principală de informare este radioul și doar pentru 15% sursa primară de informare sunt ziarele, în special pentru populația în etate.
Publicitatea din presa scrisă a acumulat mai mulți bani decât radioul și Internetul luați împreună, cu toate că reprezintă doar pentru 15 % din cetățeni o sursă primară de informare, față de 36% și 24% pentru Internet și radio. Acest fapt poate fi explicat prin injectarea făcută de partidul Patria care a cheltuit în publicitatea din presa scrisă 3,82 milioane lei. Totuși, chiar dacă am scădea această sumă, presa scrisă oricum a acumulat mai mulți bani decât Internetul și radioul.
De remarcat că partidele politice au finanțat practice toate ziarele care sunt în țara noastră, ba chiar au majorat tirajele unor ziare pe care le controlează pentru a le distribui gratuit potențialilor alegători. În ceea ce privește Internetul, în această campanie electorală cele mai mari partide s-au pregătit din timp și au investit în portale de știri pe care le-au utilizat în campania electorală pentru a-și promova partidul și a mediatiza informații incomode sau denigratoare la adresa concurenților electorali.
De remarcat și faptul că majoritatea partidelor au avut încălcări în ceea ce privește reflectarea cheltuierilor pentru publicitate în această campanie electorală.
Potrivit mai multor experți, sumele reale depășesc cu mult cele declarate de partidele politice. Pentru încălcări din această campanie electorală a fost exclus un singur concurent, ceilalți s-au ales doar cu avertizări sau au scăpat basma curată.
Capitolul 2. Comunicarea politică în diaspora
2.1. Definirea conceptului de comunicare politică
Una dintre cele mai simple și eficace metode de explicitare a unui concept presupune ca prim-pas formularea unor definiții prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva obiecte care formează sfera acestuia. În acest sens, putem spune că fenomenul comunicării politice subsumează discursurile și mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la probleme cu interes public, dintr-o perspectivă anume, sondajele electorale pe care le-am amintit în capitolul anterior, difuzarea unor comunicate de presă sau desfășurarea unor comunicate de presă și dezbaterea moțiunilor de cenzură.
Conceptul de politică a fost supus la atât de multe și de rafinate analize în “științele politice” încât înțelesul acestuia pe care îl vom adopta va părea, în mod fatal, foarte frust. Cea mai bună definiție a comunicării politice pentru a ajunge la un înțeles acceptabil al noțiunii de comunicare politică, ni se pare corect să asumăm, dintr-un început, câte o definiție clară pentru noțiunile de comunicare politică. Ea mai poate fi definită ca rezultatul interacțiunii dintre publicitate-sondaje și televiziune, sondajele venind cu conceptul de opinie publică, construcție formală, teoretică, în care individul este încadrat într-un mediu statistic.
Mediul este acel mesaj sau importanța canalului, idee depășită, susținută de mediul publicitar. Consistența mesajului în prezent este aproape de zero, motiv serios pentru scăderea prezenței la vot. Televiziunea duce la anomie, aduce la nestatornicia individului, spargerea tradițiilor, socializarea politică în familie scade.
Programele de campanie, strategiile și demersurile trebuie să țină cont de sondaje. Campaniile politice reprezintă practice sociale care urmăresc stabilirea identității și a valorilor unei comunități.
2.1.1 Spațiul public și comunicarea politică
În ceea ce privește conceptul de spațiu public, asistăm la o mișcare în planul cercetărilor, care se centrează în jurul comunicării electorale. Această tendință se evidențiază în timpul campaniilor electorale, perioada în care sunt mobilizate resurse importante în direcția investigării mecanismelor și practicilor de comunicare politică. Campania electorală este un eveniment convențional în care actorii politici, individ sau partid intră în competiție în fața alegătorilor, în vederea dobândirii de credibilitate. Privind din perspectivele unei pratici politice, campania electorală este reglementată de un set de coduri socio-politice, existând un set de proceduri și ritualuri configurate în principal la scara națională. Din punct de vedere al metodei, campaniile electorale răspund nevoii de a seleca în mod democratic liderii politici. Aceasta se realizează respectarea normei participării și respectarea normei majorității, în vreme ce norma participării presupune crearea condițiior sau a posibilității de a fi selectat, norma majorității impune criteriile de validare a selecției.
Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campaniile electorale că reprezintă cadrele legale și tehnice în care se desfăsoară procesele de selecție a liderilor.
Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate discusurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii politici. Se vorbește despre un spațiu discursiv în care candidații apelează la o anumită tematică, fac apel la modalitățile diverse de expunere a acestei tematici. Ritualul politic regăsit în campaniile electorale este dat de condițiile socio-culturale ale fiecărei țări. Această specificație se regăsește mai mult la nivelul procedurilor legale sau tehnice, este extrem de accentuată în ceea ce privește ritualul campaniilor electorale.
Campaniile electorale oferă unei comunități posibilitatea de a-și construi o parte din identitatea ei. Practica politică și socială, votul ca act individual sau colectiv, dă legitimitatea formală a actorilor sociali de a se exprima în spațiul public. Această exprimare în spațiul public este deja azi una mediată. Mass-media este singurul actor social care are posibilitatea și resursele de a facilita schimbul de idei între electorat și politicieni. Acest schimb are menirea de a ’construi’ identitatea electoratului.
Această construcție exclude manipularea acestuia. Conceptul de spațiu public este identificat ca fiind funcțional la mijlocul secolului al XVIII-lea în Anglia și Franta, apare ca și ’sferă politică burgheză’. Habermas : „ Sfera publică este rezultatul legăturii între rolurile de proprietar ale burghezilor și rolurile de ființe umane sociabile. Faptul că aceștia au un status bazat pe putere și independență financiară, care nu le este conferit de către stat, le dă burghezilor posibilitatea să interacționeze în sfera publică. Ei reiau discuțiile purtate în agora, dar în termini literari, de artă, știință. Niciun proiect de acest gen nu este validat public fără să treacă de sfera publică burgheză.
Instituțiile de dezbatere formate în sfera publică burgheză sunt, într-o anumită măsură, sisteme politice, deoarece deprinderea de a participa, cât și așteptarea de a se implica măresc competența individului în ceea ce privește sistemul politic. Aceste activități pregătesc individul pentru participarea la sfera publică politică. Sfera politică burgheză este sfera persoanelor private reunite într-un loc public”. Într-o primă fază, aceste spatii publice reunesc indivizi care se manifestă în sfera puterii, iar pentru prima dată această formă primară a spațiului public include folosirea publică a rațiunii.
Conceptul de spațiu public cunoaște o dezvoltare odată cu teza lui Habermas. Spațiul public si campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. Discursul politic este electoral în momentul în care este generat de un element convențional, si anume campania electorală, este nevoie de un anumit context comunicațional (practici specifice de campanie electorală), este nevoie de un context de interacțiune (dezbaterile electorale).
Discursurile actorilor politici îmbracă forme diferite pentru ca ele comentează situații de comunicare diferite. O situație de campanie include :
– un context evenimențial reprezentat de momentul care declanșează discursul;
– un context comunicațional verbal, non-verbal sau vizual;
– contextul de interacțiune, în care accentul cade pe rolul fiecărui participant la schimbul discursiv, iar in funcție de aceasta prestație sunt satisfăcute sau nu anumite așteptări ale interlocutorului.
Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de anumite evenimente, are rolul de a evalua situația comunicării publice. Aceste evaluări sunt puternic ritualizate.
Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau colective, relativ codificate, având un suport corporal gestual și verbal cu caracter mai mult sau mai puțin repetitiv. Riturile au o încărcătură puternică pentru interpreții lor, ele reușind să determine adeziune mentală, adeseori inconștienta. Cu alte cuvinte, ritul poate fi înțeles ca reprezentând un set de acțiuni secvențiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri și sunt comunicate într-un sistem mass-media sau codificat. Riturile sociale au rolul de a crea o anumită realitate.
Această dimensiune simbolică a realității sociale e cea care dă sens sau modifică sensul în plan individual. Această realitate simbolică nu se poate constitui fără a ține seama de rolul imaginației individuale, care stă la baza reprezentărilor sociale, se vizează cea a așteptărilor, care va fi regăsită în discursul politic. Discursul electoral este unul codificat, reprezintă o ofertă, una deja cunoscută de electorat, oferta întrebuințată de fiecare dată.
Prin discursul său, actorul politic trebuie să ajungă să simbolizeze exact ceea ce vor masele, întărește astfel nevoia de siguranță, speranțe și învinge neliniștile.
Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simetric omul politic si cetățeanul într-o relație în care cele două părți ajung să fie convinse că au asemănări și interese comune.
Votul este singura formă prin care majoritatea cetățenilor participă la actul de guvernare. Studiile privind comportamentul politic arată că majoritatea dintre cei care votează nu sunt conștienți de urmările votului acordat si putini știu pe cine votează.
2.2.1. Partidele Politice
Conform unei definiții devenite loc comun, partidele politice sunt grupuri instituționalizate de cetățeni care se prezintă sub forma unor instrumente de câștigare și administrare a puterii politice.
Partidele politice se diferențiază de alte grupuri sociale și sub raport numeric, însă nu mărimea lor constituie nota necesară a acestora. Partidele care activează în societățiile democratice se supun, ele însele, principiului pluralismului, în interiorul lor manifestându-se liber, în condiții de concurență și grupuri de interes.
Partidele politice își pot îndeplini menirea numai dacă sunt recunoscute ca atare de membrii societăților în care activează. Dincolo de recunoașterea lor juridică, ar fi de menționat aici și recunoașterea unui minimum de prestigiu social, care să le îndreptățească participarea, cu șanse, la lupta politică și, implicit, la comunicarea politică. După cum se știe, imediat după anul 1989, în perioada de reînfiripare a democrației, au apărut nenumărate pseudopartide, care au ajuns în afara jocului politic, chiar dacă dobândiseră personalitate juridică. Lipsa unei recunoașteri sociale suficiente, a făcut ca unele partide să-și încheie existența în democrația românească.
Pe măsura consolidării democrației politice din România, condițiile de acreditare a partidelor politice s-au înăsprit, în ideea de a fi legitimate ca partide politice numai organizațiile care se bucură de suficient prestigiu social. În sfârșit, este de apreciat faptul că partidele politice nu năzuiesc în mod abstract și gratuit la câștigarea și administrarea puterii, ci au în vedere înfăptuirea unei ordine sociale aparte, prin impunerea unor valori, atitudini, convingeri și modele de comportament la nivelul întregii societăți. În viața politică nu-și pot găsi locul decât partide care doresc să ajungă la putere și care sunt capabile să exercite în mod creator puterea cucerită. Partidele care sunt timorate de ideea câștigării puterii și care își doresc o viață îndelungată și comodă în opoziție, precum și partidele care, odată ajunse la guvernare, nu sunt în stare decât să administreze prolemele curente ale societății se delegitimează în ochii electoratului, condamându-se la dispariție de pe eșichierul politic.
Adulate și criticare vehement în egală măsură, partidele politice se doovedesc a fi elemente necesare în orice societate democratică, în măsura în care ele îndeplinesc cinci funcții politice indispensabile: integrarea și mobilizarea cetățenilor, determinarea unor constante în opțiunile electorale, recrutarea oamenilor politici, elaborarea politicilor publice și stabilirea unor canale de comunicare între cetățeni și stat. Implicarea cetățenilor în jocul politic, ca alegători sau ca aleși, nu se face în mod spontan, de la sine, ci numai în urma aplicării unor rafinate strategii persuasive.
Cetățeanul obișnuit se limitează la rezolvarea problemelor personale și nu se angajează în exercitarea drepturilor sale politice decât dacă întrevede obținerea unei recompense, avantaje materiale, satatut social sau prestigiu personal. Într-un asemenea context deloc simple, partidele politice înlătură, fie și prin practici demagogice, inerția cetățenilor, pregătindu-i pentru eventualele acțiuni colective în viața publică. De-a lungul timpului, fiecare individ își revizuiește permanent cunoștințele, atitudinile, valorile, opiniile, convingeriile sau comportamentele.
Conceperea și aplicarea politicilor publice necesită plasarea și menținerea cetățenilor pe anumite coordonate politice, partidele având rolul de a solicita permanent loialitate din partea susținătorilor lor. În majoritatea țărilor democratice, cetățenii pot face carieră politică, intrând în viața politică, numai dacă se încadrează într-un partid politic, unde se desăvârșesc, de altfel, educația politică. Un candidat independent nu posedă suficient prestigiu social și suficiente resurse materiale, după cum nu este integrat în rețele sociale suficient de importante pentru a spera la câștigarea alaegerilor electorale sau la exercitarea puterii.
Datorită coenziunii ,stabilității și orientării doctrinare asumate, partidele politice sunt cei mai indicați agenți ai elaborării și implementării politicelor publice. Este de remarcat, totuși, că spațiul de manevră de care dispun partidele politice în acest sens este mult mai restrâns decât sugerează ideologiile acestora.
Chiar dacă s-ar bucura de majoritate confortabilă în parlament, partidul aflat la guvernare nu poate concepe și aplica după plac, politicile publice, grupurile de interes, structurile birocratice, contextul intern și internațional, limitând uneori drastic opțiunile posibile.
Este extrem de sugestiv aici faptul că niciun partid politic care a guvernat România după decembrie 1989 nu a implementat politici publice strict corespunzătoare doctrinei politice asumate.
Ultima funcție îndeplinită de partidele politice, funcția de feed-back, asigură autoreglarea sistemului politic. Stabilind căi de comunicare între cetățeni și guvern, partidele contribuie la temperarea sau modificarea politicilor guvernamentale, în scopul prevenirii unor conflicte sociale destabilizatoare. Dată fiind complexitatea sistemului politic și varietatea debordantă a partidelor politice, orice încercare de clasificare logic-formală a acestor agenți politici este sortită eșecului. Categoriile sociale reprezentate, interesele de grup promovate, structura organizatorică, modul de constituire, doctrina politică adoptată, strategiile de rezolvare a problemelor comunitate preconizate ne îngăduie să conturăm, cu aproximație familii de partide, însă nu și clase de partide bine determinate.
Publicul apare atunci când apare și presa. Misiunea studiilor despre publicuri este de a înțelege comportamentele celor care captează actele mediatice. Publicul este interesant din perspectiva modului în care sunt receptate mesajele media, din perspectiva motivațiilor și semnificațiilor, a formelor de participare și de reacție sau, dimpotrivă, de pasivitate. Publicurile sunt comunități de oameni destul de instabile, însă în niciun caz instabile precum mulțimile. Spre deosebire de mulțimi, acestea nu dispar după ce dispare obiectul care a dus la formarea lor.
Din contră, deși fragmentate, ele au o anumită consistență. Spre deosebire de toate celelalte grupuri sociale, publicurile nu interacționează în mod necesar fizic. Devin astfel interesante eforturile de cercetare care descriu legăturile culturale între public și diversele produse media. Astfel, studiile care stabilesc procentele utilizatorilor trebuie dublate de interogații despre condițiile de receptare în termeni reali ale produselor informative media. Prima teoretizare a publicurilor este inițiată de Tarde, într-o abordare holistă, și tratează societatea sau publicurile ca pe întreguri, elaborează explicații teoretice de psihologie socială.
Mai târziu, ideile individualismului normativ și metodologic arată că nu există fenomene sociale 4 Habermas, Jürgen (1962) 2005: Sfera publică și transformarea ei structurală, București, Editura Comunicare.ro, p. 63. 7 care transcend indivizii singulari. Din contră, indivizii formează fenomenele sociale prin voința lor proprie. Ca urmare, abordările ulterioare țin cont mai mult de fragmentarea publicurilor (implicație a individualismului normativ și metodologic).
Astfel, apar disctincții între publicul cititor de ziare și publicul ascultător de radio, ori audiența vizuală și de Internet, dar și distincții între tipuri de efecte. Implicația imediată este legată de imposibilitatea de a face predicții despre același tip de efecte asupra întregului public. Ca urmare, strategiile de comunicare trebuie sa țină cont că publicurile presupun totuși oameni singulari. VI. Raportul presă-opinie publică. Analizând raportul presă-opinie publică, observăm că presa este factorul care a creat opinia publică. Ea favorizează cristalizarea opiniilor prin difuziunea ideilor în ziare. Tiparul și transporturile contribuie la dezvoltarea presei, dar concomitent cu crearea de publicuri.
Presa se constituie ca o cutie de rezonanță care reușește, în cele din urmă, să agrege fragmente sociale disparate în consensuri asupra problemelor actuale, care afectează viața socială. Presa rămâne acum cu capacitatea uimitoare de a mobiliza, de a stimula militantismul și activismul. Opinia publică se sprijină pe acțiunile mass-media de a iniția mișcări, de a formula petiții și, în general, de a determina sau contribui la succesul unor acțiuni colective. Putem diferenția între opinia publică măsurată în sondaje și opinia publică măsurată prin acțiuni colective sociale.
Inițial, aceste mișcări civice erau organizate de activiști politici sau lideri de sindicat cu scopul de a influența decidenții cărora le revenea problema vizată. Însă transformările mass-media au făcut ca scopul acestor manifestații să fie captarea în mass-media a revendicărilor lor. Mass-media, prin alocarea de spațiu, pot contribui esențial la reușita acestor mișcări de revendicare, extindere de drepturi, nemulțumiri sau alte astfel de probleme controversate ridicate. Astfel că manifestațiile devin în primul rând manifestații mediatice, care au în spate adevărate planuri strategice de apariții media, operaționalizate în timp și acțiuni măsurabile și cu efecte vizate.
În continuare, analiza evoluției raportului presă-opinie publică relevă că, de-a lungul ultimelor decenii, politica cunoaște transformări importante. Odată cu acestea, și sfera publică suferă schimbări numeroase. Însuși termenul de politică este reanalizat. Unele tendințe instituționaliste ne sugerează, de pildă, că politica apare de fiecare dată atunci când proiectul unui individ are nevoie de susținerea celorlalți sau, în fine, a unei anumite părți, pentru a putea fi pus în practică și transformat în realitate.
Elaborarea primelor metode de anchetă și instrumente 8 statistice pentru a facilita cunoașterea opiniei publice s-a făcut pentru prima oară în anii „20-30”. Chiar dacă tehnicile au fost perfecționate continuu, nu putem să afirmăm ușor că anchetele de opinie măsoară și opinia publică. Adesea, acestea măsoară doar răspunsuri punctuale. Prin modalitățile de culegere a informației, prin tehnicile de eșantionare folosite și prin analiza statistică a datelor, sondajele de opinie apar ca fiind adecvate pentru studierea situațiilor și comportamentelor de felul celor caracteristice pentru contextul electoral. Politicienii utilizează masiv sondajele de opinie deoarece, în aparițiile lor în mass-media, au nevoie să țină cont de trendurile de opinie pentru a invoca ameliorarea rezultatelor consfințite de studii.
Pe de altă parte, mass-media intervine din ce în ce mai des pe linia politică-cetățeni. Dezvoltarea și utilizarea pe scară largă a mijloacelor de comunicare în masă a dus la mediatizarea politicii. Astfel că prestațiile mediatice influențează imaginea și popularitatea oamenilor politici. Alegătorii sunt cetățeni și telespectatori ai televiziunilor, cititori ai presei.
Dacă jurnaliștii și-au dobândit un statut puternic dar nu și suficient de instituționalizat în viața politică odată cu mediatizarea politicii, tehnicienii studiilor privind politica, dar și comentatorii pentru aceste studii, au devenit și ei actori cu roluri sociale bine structurate în viața politică. Viața politică îi privește pe alegători, ca urmare ar trebui să ne intereseze percepția populației, starea ei de spirit. În acest fel se justifică, pe fond, publicarea și utilizarea anchetelor de teren. Tehnicizarea politicii se face în același timp în care sondajele tind să fie publicate cu regularitate, cu o frecvență din ce în ce mai ridicată.
2.3.1. Diaspora și migrația românească, parte a dezvoltării României
În istoria țării noastre, de multe ori ia naștere o problemă nouă care privește nu numai viitorul unui individ sau al unei generații, dar însuși viitorul țării noastre și a poporului român !. Aceasta a fost situația la începutul istoriei noastre naționale, când tinerii își puneau întrebarea: ce va aduce viitorul; nu, ce le va aduce lor viitorul, dar ce va aduce el României ? Azi, tinerii români își pun cu toată seriozitatea și îngrijorarea, aceeași întrebare: “ce va deveni țara pe care noi o cunoaștem ?”
În ultimii ani, numărul românilor care trăiesc în afara țării a crescut considerabil. O emigrație economică de dată recentă, îndeosebi în țări ale Uniunii Europene sau ale Americii de Nord, se adaugă astfel unor comunități românești de tradiție din țări din zona noastră. Pe termen scurt nu se estimează o reîntoarcere masivă în țară a acestora.
Guvernul României capătă responsabilități pentru protejarea drepturilor tuturor cetățenilor români aflați în străinătate și încurajarea creării în mediul lor a unei solidarități mai accentuate plecând de la constatarea verificată că rezolvarea integrării armonioase a comunităților de români în societățile-gazdă decurge în primul rând din comportamentul acestora și abia apoi din acțiuni de imagine comandate sau dirijate de la București. Guvernul este nevoit să încurajeze asociațiile românești ce activează în diverse țări pentru ameliorarea activității eventuale prin unirea lor într-o structură de tip federative, mai unitară și mai puternică. În prezent, în unele țări precum Spania și Italia sunt zeci de asociații, majoritatea fără nicio colaborare între ele , acest număr foarte ridicat precum și impresia ca s-ar afla în competiție pentru banii și programele oferiți de Guvernul român le grevează activitatea, conducând la rezultate disproporțional de mici în raport cu entuziasmul real ce există în sânul lor.
Politicile naționale orientate către sprijinirea comunităților românești din vecinătate și din emigrație sunt gestionate, într-un mod aleatoriu, haotic și ineficent, de către mai multe instituții, prin intermediul unor departamente sau direcții de specialitate. Cea mai importanta instituție implicată în derularea unor proiecte în interesul compatrioților noștrii din lume este Ministerul Afacerilor Externe ( MAE ), prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni ( DRP).
Guvernul ar fi trebui, conform programului de guvernare, să se concentreze, prioritar, pe “monitorizarea tratamentului aplicat comunităților românești din afara granițelor, îmbunătățirea comunicării dintre comunitățiile românești cu autoritățile publice, fundațiile și comunitatea de afaceri din România, în promovarea și protejarea investițiilor economice în zonele locuite de comunitățiile românești din afara granițelor”.
Problematica românilor de pretutindeni a fost tratată cu dezinteres, în ciuda viziunii și a obiectivelor clare oficializate prin programul de guvernare. Transferul DRP la MAE a dus la birocratizarea activității, la lipsa de profesionalism în recrutatea și menținerea resurselor umane.
Obiectivul guvernului lipsit la ultimele alegeri prezidențiale a fost asigurarea condițiilor suficiente exercitării dreptului de vot pentru cetățenii aflați în afara granițelor.
VICTORIA SERVICIILOR, VOTUL DIN DIASPORA ȘI O MANIPULARE CA LA CARTE
Datorită numărului mic de secții de votare din străinătate, respectiv 294 de secții și a procedeului deficitar de votare în afara țării, foarte mulți români nu au reușit să voteze până la închiderea urnelor, deși aceștia au stat mai multe ore și au format cozi de mii de persoane în mai multe capitale europene, dar și în alte orașe importante.
Federația asociațiilor de români din Europa au solicitat Biroului Electoral Central să prelungească programul la secțiile de votare din străinătate acolo unde zeci de mii de persoane nu au reușit să-și exprime votul până la închiderea urnelor. Asociația a cerut și demisia ministrului de externe, Titus Corlățean. De asemenea, sute de români au protestat în seara alegerilor în fața sediului Ministerului Afacerilor Externe din pricina slabei organizații a scrutinului. Candidatul independent Monica Macovei și Cătălin Predoiu au cerut demisia Guvernului Ponta pentru proasta organizare a alegerilor. Președintele în funcție, Traian Băsescu, a spus că a urmărit cu atenție procesul electoral, atât din țară cât și din diaspora. Șeful statului a spus că se impun demisiile ministrului de Externe Titus Corlățean și a ministrului delegat pentru Românii de Pretudinteni Bogdan Stanoevici, acuzând "Grave deficiențe la organizarea votului în străinătate".
Candidatul independent Gheorghe Funar a cerut Biroului Electoral Central anularea alegerilor din 2 noiembrie și reluarea lor. Motivul invocat este că nu s-a asigurat egalitatea cetățenilor în fața legii, prin "încălcarea" dreptului de a vota al cetățenilor români aflați în străinătate. De asemenea, parlamentarul german Gunther Krichbaum, președintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Bundestag, a sugerat că împiedicarea dreptului la vot echivalează cu fraudarea alegerilor și a apreciat că forurile europene competente trebuie să investigheze problema votului din Diaspora cât se poate de repede.
În opinia lui Krichbaum, premierul Ponta și-ar fi pierdut deja orice autoritate de a mai exercita o funcție guvernamentală, astfel, acest lucru poate fi negativ în încercarea de a ieși învingător. legerile din 2014 au demonstrat cum deciziile politice posibil penale, lipsa de reacție a BEC și ignorarea deciziilor de către MAE pot bloca organizarea alegerilor. Măsuri curajoase trebuie luate pentru reformarea radicală a modului de organizare a alegerilor în România.
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în secțiile de vot din diasporă și cum s-a răsturnat rezultatul votului de la turul întâi, este foarte important, să luăm în calcul ceea ce va urma.
Votarea la secțiile din străinătate s-a desfășurat astfel. Proasta organizare, cozi interminabile, mulți nervi și oameni care nu au ajuns să își exercite dreptul de a vota. Surprinși de numărul mare de votanți și depășiți de propria incapacitate, autoritățiile române care au organizat votarea la secțiile din străinătate au stârnit mânie și dezaprobare. În Viena, Paris, Londra, Bruxelles, Torino sau în alte orașe s-au format cozi interminabile pe motivul că au fost distribuite prea puține ștampile sau buletine de vot. După ce au așteptat în frig și ploaie ore întregi, pentru a-și exprima punctul de vedere, oamenii s-au trezit că secția se închide și ei nu mai pot vota. Huiduieli, injurii și geamuri sparte, cam așa s-a încheiat ziua de votare în multe din secțiile de peste hotare.
„Stau la coadă la votare. Îți vine să crezi ? ’’ , spunea o femeie la telefon în timp ce își aștepta rândul liniștită pentru a putea parafaza dorința, în capital Marii Britanii. Londra a fost unul dintre orașele din străinătate unde românii au stat la coadă pentru a vota viitorul președinte și pentru a-și exprima părerea în privința scrutinului.
“ Păi au făcut doar trei secții de votare în Londra, era de așteptat să se aglomereze, a venit și rândul unui domn sătul de situația în care era supus. În Marea Britanie au fost organizate opt secții de votare: trei în Londra și câte una în Canterbury, Cardiff, Leeds, Birmingham și Glasgow. Două dintre secțiile de votare din Londra au fost notate de MAE ca fiind secții care au înregistrat un număr mare de votanți. Comunitarea de români din UK, estimată la aproximativ 80.000 de membri, i-au fost allocate 14.000 de buletine de vot.
Și în Vienna situația a fost aceeași ca în Marea Britanie, huiduieli și geamuri sparte după ce sute de oameni nu au putut să voteze. Unul dintre cetățenii români, prezenți la votul desfășurat în Vienna a declarat: “ Nu e posibil ca, într-un oraș cu foarte mulți tineri români care studiază, să fie organizată o secție cu foarte puține persoane ce trebuie să asigure desfășurarea alegerilor prezidențiale. Argumentul organizatorilor uluiți de faptul că românii din Vienna au mers la vot, a fost că nu se așteptau să vină atâția oameni să voteze, declara unul dintre alegători.’’ Mulți nu au reușit să voteze din cauza cozii infernale.
”Eu am renunțat după o oră și jumatate de așteptare, atunci când am realizat că mai aveam, probabil, încă pe atâta de stat, îndrăznisem să cumpăr un bilet de tren pentru seara asta, și tot așa am îndrăznit să nu-mi rezerv mai mult de patru ore din timpul liber pentru a-mi exprima opinia, a declarat un alt român care a vrut să voteze la una dintre secțiile din Vienna.
La Paris, același comportament, înjurături și oameni înfrigurați care așteptau la coadă pentru a-și vota favoritul. Sute de oameni au așteptat astăzi la Paris în ploaie și vânt ca sa voteze. A fost doar o singură secție de votare amplasată în Paris și doar cinci ștampile de vot, același efect ca în Vienna, cu huiduieli și înjurături la adresa organizatorilor.
Un român din Torino a așteptat cinci ore pentru un vot. La Torino, oraș în care se estimează că sunt peste 60.000 de români, organizarea a fost de neimaginat fiind doar o singură secție de votare cu patru cabine. “Am reușit să votez după cinci ore de așteptare !!! La ora 16 încă mai erau câteva mii de persoane cu naționalitate româna care își așteptau liniștiți locul și cu siguranță nu toți vor reuși să voteze.”
’’Va ieși din nou scandal precum la referendumul pentru suspendarea președintelui Traian Băsescu,când activitatea de votare s-a desfășurat îngrozitor pentru cetățenii români.
În Bruxelles, sute de români s-au strâns în fața Ambasadei Române și au înfruntat frigul și vântul puternic cu speranța că vor putea decide viitorul țării și al tinerilor. Alegătorii au venit ăn flux continuu și au așteptat, în medie, două ore pentru a pune ștampila pe buletinul de vot. Mulți dintre ei nu-i cunoșteau decât pe principalii trei candidați, însă cu toții au votat pentru a se putea întoarce în țară și a trăi decent. Până la orele 15:30, aproximativ 2500 de oameni își exprimaseră deja opinia. Cele două secții de votare din capitala Europei au făcut cu greu față numărului de votanți. Deși s-a întins pe câteva zeci de metri, coada nu i-a descurajat pe români.
”Ia uite ce coadă, stăm aici două ceasuri!”
”Păi stăm, că doar n-am bătut atâta drum degeaba” , discuta un cuplu venit tocmai din partea opusă a orașului. Doreau să voteze pentru viitorul copiilor în țara natală și să le ofere un viitor acolo.
Tinerii au fost cei mai optimiști, pentru ei merită să inghețe în fața Ambasadei ca să pună ștampila pe cele trei buletine de vot, însă cei mai în vârstă i-au luat peste picior: ” Daaa, merită! Dacă era Ceaușescu, mai merita să stăm la coadă, dar așa… nu vezi că stăm și nu știm pentru ce? Tot pe vremea lui am dus-o mai bine! ” le explica o doamnă venită tocmai din Suceava. Și dacă unii și-ar fi dorit să voteze cu Ceaușescu, alții ar fi vrut ca unii candidați să nu aibă culoare politică. În timp ce i se spunea că pe buletinele de vot sunt trecute partidele, cu candidații lor și să citească atent, o doamnă izbucnând:
“ Păi cum? Băsescu nu era independent? ”, stârnind râsetele personalului din sala de votare.
În 2014, pentru că s-a ales provocarea unui uriaș impact emoțional care să ducă la creșterea masivă a participării la vot, unii și-au amintit brusc, că diaspora are și ea drepturi, și au făcut din țânțarul obișnuit un ditamai armăsarul, numai bun de încălecat de către noul ales al scructurilor, Klaus Iohannis. Diaspora nu a fost lăsată să își exercite dreptul de a vota. Încă odata s-a dovedit modul cetățenilor români din afara granițelor țării și în care s-au folosit de ei doar pentru a mai susține o economie pe care sunteți incapabili să o faceți productivă sunt călcați în picioare.
Acelorași români cărora unii candidați promiteau locuri de muncă în țară, acelorași români cărora le promiteau o Românie cu o democrație și un stat de drept, consolidate în care să se întoarcă, acum le-a arătat ce înseamnă abuzul de putere. S-a făcut tot posibilul pentru a le limita fundamental de bază al democrației: dreptul constituțional de exprimare a votului! Alegerile din 2014 au demonstrat, din nou dacă mai era necesar, demogagia și minciuna care caracterizează actuala guvernare: defavorizarea clară a diasporei aduce grave prejudicii la adresa sistemului democratic pe care se presupune că este susținut.
În 2014, soluția politică pare a fi fost simplă, dar nu suficientă: demisiile de onoare ale miniștrilor de externe Titus Corlățean și Teodor Meleșcanu, fără a recunoaște vreo responsabilitate semnificativă în organizarea defectuoasă a alegerilor. DNA instrumentează un dosar pentru un potențial abuz în serviciu, preluat de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ, rezultat din plângerile penale ale cetățenilor care nu și-au putut exercita dreptul la vot. Care este totuși soluția potrivită? Reformarea clasei politice într-un timp așa scurt pare nerealistă. Sancționarea vinovaților pare dificilă atât timp cât premierul este și candidat și organizator al alegerilor, un conflict de interese care trebuie să fie pus pe agenda publică. Politicienii vorbesc din nou despre legi date în regim de urgență, fără discuții și despre peticirea legislației.
Reforma trebuie să fie radicală. Răspunsul oferit de EFOR este elaborarea unui Cod Electoral, dezbătut în spațiul public repede, dar cu argumente, fără soluții populiste, care să răspundă la întrebările pe care mass media, instituțiile internaționale și societatea civilă le-au ridicat în ultimii ani și mai ales în 2014.
Este de-a dreptul ridicol și revoltător ca, la aproape 25 de ani de la Revoluție să ne reamintim că inexistența unui spațiu care să permită exercitarea dreptului la vot încalcă drepturile fundamentale pe care le presupune democrația! Românii din diaspora reprezintă, de multe ori, ambasatori mult mai eficenți pentru imaginea României în lume. Mai mult decât atât, acești oameni muncitori și onești susțin prin munca lor cinstită familiile rămase în țară. Și cu ce sunt răsplătiți? Sunt oameni care pledează întotdeauna pentru pace, pentru lipsa agresiunii, dar nu pot fi imuni în fața nedreptății crase cu care au fost pedepsiți.
Nu pot rămâne imuni și lipsiți de dezgust în fața situației create prin reducerea secțiilor de votare din Diaspora pentru alegerile prezidențiale. S-a considerat necesar să scadă numărul acestora, de la 28 in 2009 la 22 în 2014, iar prin HG nr. 706/2014 s-a asigurat că procesul de organizare a secțiilor de vot din străinătate devine unul anevoios.
Ridică problema, cumva, amenajarea acestora în locuri ușor accesibile, mai aproape de comunitate? Dacă la scrutinul anterior pentru prezidențiale, secțiile de vot puteau fi înființate în spații precum sălile sociale ale bisericilor, acum ele nu au mai putut fi construite decât în spații publice, a căror cost de închiriere a fost extrem de ridicat. Ce s-a reușit prin acest lucru?
Probabil exact ceea ce s-a propus. La fel ca mulți alții, românii din diaspora nu au avut o secție de vot în apropiere.
În mod evident, această măsură a fost impusă cu scopul clar de a descuraja românii din diaspora să se prezinte la vot! Se vede cu ochiul liber faptul că Guvernul a preferat să impună cheltuieli suplimentare organizațiilor care se implică în mod voluntar în organizarea alegerilor din România. Se zice că se urmărește schimbarea. Care schimbare? Cea de la democrația construită de politicenii de dreapta la un socialism prost înțeles, prost aplicat și total neproductiv? Schimbarea care aplică sancțiuni la adresa românilor din afara granițelor ca urmare a exprimării repetate a obțiunilor de dreapta a celor din diaspora? Schimbarea care îi reduce la tăcere pe toți cei care cred în valorile democratice? Este inuman tratamentul pe care s-a aplicat celor plecați din țară! Românii au simțit obligativitatea să călătorească sute sau chiar mii de kilometri pentru a-și putea exprima votul, au fost forțați să stea cu orele la cozi în fața secțiilor de vot, s-au limitat numărul de ștampile de vot… cu alte cuvinte, s-au utilizat toate mecanizmele pentru a le limita posibilitatea de a vota! Iar acestea au dat roade având în vedere că mii de români nu au reușit să voteze după ore de așteptat în fața secțiilor de vot.
Abuzurile asupra diasporei trebuia să înceteze! La referendumul pentru demiterea președintelui din 2012 s-a mărit intervalul de vot ( secțiile au fost deschise până la ora 23 ! ) și au păstrat mai multe secții de votare, în speranța că se putea manipula mai mult. Cu alte cuvinte, când se estimează un rezultat favorabil pentru preferații unui partid se face tot posibilul pentru a-l obține, însă când votul românilor este de sancțiune la adresa acestuia, se încalcă orice regulă de bun-simț si normalitate democratic pentru a se limita pierderile!
Aceasta este România democratică, europeană, pe care actuala putere dorește să o consolideze: una în care votul este limitat, iar regulile democratice sunt schimbate în funcție de interesele partidului! Solicitarea este cu atât mai stringentă cu câat s-a atras atenția în repetate rânduri asupra necesității reformării consulatelor și a misiunilor diplomatice din diaspora a căror personal este, în cele mai multe cazuri, numit strict pe criterii politice și mai puțin pe competențe. După cum evenimentele de duminică, 2 noimbrie 2014, au arătat acțiunile personalului diplomatic nu fac decât să contravină românilor din diaspora.
În străinătate, mii de oameni nu au putut vota din cauza unor piedici birocratice inutile, a numărului insuficient de se cții de votare sau materiale electorale. Decizia suplimentării secțiilor de votare nu a fost luată nici după ce acest lucru a fost cerut cu insistență de către votanți între cele două tururi electorale. Legislația stufoasă și interpretabilă a contribuit la luarea unor decizii discutabile de către birourile electorale.
“Lipsa de transparență a birourilor electorale și fugărirea sau chiar lovirea observatorilor din secțiile de votare au completat peisajul electoral din 2014. Era un fapt știut că la unele ambasade sau consulate nu vor putea vota toți românii. Așa s-a întâmplat la alegerile prezidențiale din 2004, respective 2009 și nimeni din diaspora nu a protestat. Iată faptele: Protestul celor din diaspora a fost declanșat în primul tur din 2014. Se știa că alegerile prezidențiale aduc mai mulți votanți la urne decât alegerile parlamentare.”
Astfel, PDL și-a activat agitatorii. Încă de la primul protest din fața secțiilor de votare, „protestatarii” aveau deja pregătite pancartele. Apoi au urmat proteste organizate de PDL în țară, sub pretextul că se impune organizarea de „alegeri libere”. Erau dorite imagini cu protestatari din țară pentru alegeri în diaspora „săltați sau bătuți de jandarmi și aruncați în dubă”. La Brașov s-a reușit după ce un anume Erwin A. i-a provocat pe jandarmi. Tot acest protest trebuia să pară ca fiind al „societății civile”.
În acest timp, activiștii PDL, PMP, Macoviștii ș.a., au pornit declanșarea emoțiilor pe facebook. Lor, dintr-un impuls natural, mai în glumă, mai în serios, li s-au alăturat (pe lângă cei structural anti-PSD) mii de alți utilizatori inițial dezinteresați care au preluat mesajele ironice, unele chiar savuroase, la adresa lui Victor Ponta și PSD.
Pe facebook, unii utilizatori, semnalează, comentează sau preiau ironii politice din amuzament… sau sunt pur și simplu observatori și comentatori ocazionali ai fenomenului politic, fără a fi în vreun partid. În fapt, lumea internetului, paginile de socializare, sunt oglinda lumii reale, în care fiecare vrea să transmită în special emoții… Putem spune că într-un fel comunicarea virtuală pervertește caracterul, schimbă valorile morale, logica, raționamentul, limbajul etc… în care numărul receptorilor îl depășește cu mult pe cel al emițătorilor. Astfel, o imagine emoțională, o satiră politcă se poate rostogoli pe facebook la sute de mii de utilizatori fără niciun efort din partea emițătorul.
Când propaganda a vehiculat (postat) sintagmele fantasmagorice „jos comunismul” și „ciuma roșie” acestea au fost preluate cu nonșalanță de utilizatori. Repetarea mesajelor negative la adresa lui Ponta, dar mai ales prezentarea informațiilor potrivit cărora „românii de acasă” protestează pe străzi pentru ca cei din „diaspora” să voteze, a generat emoția colectivă a celor din diaspora.
În acest timp, guvernul Ponta anunța că legea nu permite majorarea numărului secțiilor de votare. Pentru a încurca lucrurile perfect, un număr de autocare cu români au făcut „excursii” în străinătate și au blocat secțiile de votare de la ambasada României din Paris, Londra, Palermo, München etc… Astfel, cei care erau cu adevărat din diaspora s-au trezit la prima oră în fața unor secții de votare gata aglomerate. Odată „dopul” creat, decongestionarea era imposibilă, indiferent de ritmul de vot, numărul de cabine de vot, ștampile etc… Este un fapt știut că cei din diaspora comunică foarte ușor cu cei de acasă fiind online pe facebook aproape non-stop.
Între votanții autentici din diaspora au fost plasați strategic și agitatori veniți cu autocarul din România, care chiar dacă au votat se așezau din nou la coadă… Furioși că trebuiau să stea la o imensă coadă pentru a vota, au trimis mesaje și fotografii către cei de acasă spunându-le că „nenorociții de comuniști” nu îi lasă să voteze. Mesajele s-au rostogolit spre sute de mii de utilizatori. Cei „de acasă” s-au înfuriat… determinându-i și pe aceștia să iasă la vot „anti-Ponta” și astfel s-a rostogolit informația ca un bulgăre de zăpadă. Au fost și secții de votare pe care agitatorii PDL (ACL) nu au putut să le blocheze așa cum ar fi cele de la Viena și Atena.
’’Scopul era să se blocheze doar secțiile de votare de la sediul ambasadelor, acestea fiind amplasate în zone centrale, vizibile și pentru presa internațională. Și au reușit. La câteva ore de la deschiderea urnelor de vot au fost scoase spontan și pancartele frumos scrise și s-au strigat lozinci anti-Ponta. Efectul celor două săptămâni de proteste din România (organizate pe PDL) sub emblema falsă a „societății civile” – grupurilor protestatare li s-au alăturat inerțial și alți oameni, fenomenul de contagiune al maselor fiind cunoscut și îndelung analizat de psihosociologi. Odată înfuriat un grup de protestatari nu mai poate fi controlat. Astfel au izbucnit conflicte cu forțele de ordine din Paris, Londra ș.a…. Scenariul a fost simplu și banal, a fost cunoscut și de liderii PSD însă nu au putut anticipa dezastrul votului prin mobilizarea rudelor din țară de către cei din diaspora.’’
Cercetările sociologice anterioare turului II, arătau că Iohannis avea șanse doar în cazul unei prezențe la vot de peste 60%. A fost 62% + ( în realitate 80% +). 57-58% prezență la vot, ar fi făcut pe Victor Ponta președinte, indiferent de rezultatele din diaspora. Iată de ce trebuia activat electoratul „anti-sistem” (sensibil cel din diaspora) prin orice mijloace, chiar și prin acele slogane stupide „jos comuniștii” sau „să dăm jos ciuma roșie”. Tot celor din diaspora trebuia să li se arate că PSD , respectiv Victor Ponta le boicotează dreptul la vot. Mai exact trebuiau înfuriați ca la rândul lor să-și înfurie rudele și prietenii din România și să-i mobilizeze la vot împotriva PSD (că sunt comuniști).
Rețeaua facebook a fost echivalentul unei campanii anti-Ponta „din ușă în ușă” cărei i s-a adăugat un foarte mare număr de voluntari , transformați involuntar în activiști Iohannis, implicit PDL din cele mai diverse medii socio-culturale. Cele mai simple și aparent banale metode de manipulare sunt cele mai eficiente. Dacă echipa de campanie a lui Victor Ponta ar fi luat în serios protestele PDL din România ar fi putut contracara manipularea emoției celor din diaspora care la rândul lor, au manipulat conștient emoțiile rudelor, cunoscuțiilor si a prietenilor din țară. Între protestatarii din diaspora foarte mulți erau cei care în ultimii zece ani au plecat din România din cauza lui Băsescu.
Revolta acestora nu ar fi fost posibilă fără agitatorii din țară și desigur, fără „rezidenții” serviciilor… Blocarea secțiilor de votare s-a făcut pentru prima dată în anul 2004, când a fost ales T. Băsescu și s-a cerut, tot atunci, prelungirea programului de vot în gari. Cel manipulat niciodată nu va conștientiza că a fost manipulat, ba mai mult, va încerca să convingă pe oricine că a acționat din propria conștiință și voință. Un individ manipulat pe facebook la rândul său devine manipulator. În fond, o campanie electorală este câștigată de cine manipulează mai eficient, metodele contează prea puțin. Chiar și loviturile sub centură.
Este greu de spus dacă și cât au fost implicate serviciile speciale interne sau externe în campania prezidențială din noiembrie 2014.
Un exemplu: pentru cei care au votat la ambasada din Londra mai exista opțiunea de a vota la Liverpool, o distanță relativ mică: doar trei ore cu trenul! Secția de votare din Liverpool a fost aproape goală pe toată durata votului. Evident, interesul activiștilor politic și poate nu numai, era ca ambasada din Londra să fie supraaglomerată și sute de votanți, mii chiar, să nu voteze…. ci să intre in conflict cu poliția londoneză.
3.1. Diaspora și migrația românească, parte a dezvoltării României
Cetățenii români care formează diaspora din prezent reprezintă rezultatul mai multor valuri de migrație de după al doilea război mondial. Cauzele emigrării au fost diverse și au variat de-a lungul timpului. Una dintre acestea este determinarea economic. România este, și continuă să fie una dintre țările cu nivel de trai relative redus din Europa cu un PIB pe locuitor de numai 47% din media UE, în 2008. În pofida acestei constant economice a unui nivel de trai redus, emigrările în străinătate au cunoscut variații importante în ultimii 20 de ani. Este vorba nu numai de variații de intensitate a fenomenului ci și de variații de formă. La începutul anilor 90’, emigrarea definitivă a vost dominană.
Prepoderența devine emigrarea temporară pentru planul professional din străinătate. Există o cauzalitate specific pentru cele două fenomene de migrație în străinătate. Migrația definitivă de la începutul aniilor 1990, spre exemplu, au plecat din țară, definitiv, 66 de mii de germani, ceea ce a reprezentat peste 60% din totalul emigrării definitive din acel an.
Tot compsensatorie a fost și plecarea definitivă a unui număr de etnici români pentru a locui cu rudele pe care le aveau în străinătate sau ca reacție de nemulțimire față de starea social-politică din primii ani de după revoluția din 1989. Începând din 1994, ponderea etnicilor români în emigrarea definitivă devine dominantă. Nu mai este vorba, deci, din momentul respective, de emigrare etnică asociată cu conotațiile specifice ale acesteia.
Între 1946 și 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, o parte a elitei politice, culturale și economice, în principal, a părăsit România ca urmare a începutului represiunii politice. Migrația forțată de regimul comunist a continuat până în 1989. Datele cu privire la acești imigranți sunt foarte puține, în principal pentru că unii dintre ei nu apar în statisticile oficiale și/sau pentru că unii dintre ei au renunțat la cetățenia română. Al doilea val de migranți români care a contribuit la formarea diasporei din prezent s-a înregistrat la începutul anilor ‘90 când, ca urmare a înrăutățirii condițiilor economice în perioada de tranziție la economia de piață, numărul migranților originari din România a crescut considerabil.
Acești emigranți economici au creat condițiile unor migrații ulterioare și formării unor comunități de migranți cetățeni români în special în Italia, Spania, Franța, Germania, UK și SUA. Un segment aparte al imigranților este format din studenții români, care, după 1990 au avut acces la programe de studiu în universități din Europa Occidentală și America de Nord; o parte dintre acești studenți au rămas să lucreze în țările respective la terminarea studiilor, în special pentru că piața muncii era mai dezvoltată sau pentru că specializările lor nu erau prezente pe piața muncii din România.
Dacă pentru majoritatea formelor de participare politică, constituirea de asociații, finanțarea unor inițiative locale, participarea la forme de protest etc. determinarea numărului celor care constituie diaspora nu prezintă o importanță prea mare, în cazul votului, acest lucru devine însă foarte relevant. Așa cum am arătat anterior, cercetări referitoare la rolul social, politic și economic al migranților au pus în evidență faptul că, în timp ce migranții trec printr-un proces de adaptare la comunitățile și țările gazdă, aceștia sunt implicați în diferite forme de interacțiune și angajament în viața țării sau comunității de origine, investiții financiare directe, contribuie la modificarea comportamentelor actorilor politici și deschid noi oportunități și generează noi categorii de probleme și abordări pentru clasa politică, instituțiile și comunitățile din aceste țări.
În acelasi timp, actorii politici naționali adoptă poziții diferite în raport cu diaspora, în funcție de tipul de regim politic, de naționalitatea diasporei, de investițiile făcute de membrii acesteia, de atitudinea, în general, a diasporei față de țara de origine și de regimul politic care funcționează la un moment dat. Toate aceste situații se aplică, într-o formă sau alta și într-o măsură mai mare sau mai mică și în cazul României. Partidele politice din țările de origine au deschis canale de comunicare cu membrii diasporei și, în multe situații, au format filiale sau birouri specializate care să se ocupe de problemele acestora.
În campaniile electorale și, uneori, cu mult timp înainte de debutul acestora, candidații și reprezentanții partidelor politice fac turnee în comunitățile din diaspora pentru a câștiga suportul politic al acestora și, în unele situații, pentru a strânge fonduri pentru campaniile electorale. Preocuparea pentru implicarea cetățenilor din diaspora în viața politică internă s-a reflectat și în reforme legislative care au vizat constituirea de colegii electorale și/sau de locuri speciale în corpurile legiuitoare rezervate reprezentanților diasporei.
În cazul României, datele arată că alegătorii din diaspora reprezintă numai o proporție relativ mică din totalul celor care se prezintă la urne. Astfel, la alegerile generale din 2004 au votat aproximativ 39.000 de cetățeni români din diaspora; la referendumul pentru demiterea președintelui din 2007 au votat aproximativ 75.000, pentru alegerile europarlamentare din același an au votat 21.000, la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008 au votat puțin peste 20.000 de cetățeni români din diaspora, iar la alegerile prezidențiale au votat aproximativ 380.000 de români.
Migranții încearcă să reproducă sau să recreeze, în țările de origine, discursul politic, social și economic și o cultură politică ce accentuează necesitatea respectării și funcționării unor drepturi politice și încurajează libera inițiativă așa cum au intrat în contact cu acest discurs în țările cu economie de piață dezvoltată și cu regimuri politice democratice, unde au ajuns ca urmare a migrației. În cazul diasporei românești, diferențele în satisfacția cu privire la modul în care funcționează democrația și sprijinul declarat pentru un pluralism politic, între migranți și restul populației care nu a emigrat, nu sunt foarte evidente.
Pe de altă parte, reprezentarea politică și votul românilor din străinătate, migranții, în pondere mare tineri, tind să fie mai toleranți. În plus, o serie de condiții necesare implicării civice, precum optimismul și încrederea socială, sunt mai prezente în cazul migranților decât în cazul celor care nu au emigrat. Agenda politică și discursul politic din țara de origine sunt determinate de problemele migrației. Cei care deja au migrat pot crea și furniza modele, ajutor, canale de comunicare și asistență și diferite forme de sprijin pentru alți potențiali migranți, ceea ce ar putea crea probleme economice și mai ales o lipsă a forței de muncă pentru comunitățile și țările de origine.
Ca urmare, politicienii din țările de origine fac eforturi de a-i convinge pe migranți să revină sau să își reconsidere atitudinea față de țara de origine. Și oamenii politici din România au avut discursuri în acest sens; spre exemplu: „… peste trei ani va fi mai bine în România. Vă asigur că în România veți găsi un loc de muncă în perioada următoare, un loc de muncă decent și bine plătit.”
„Este vina colectivă a politicienilor români din 1989 încoace că nu am fost capabili să creem acasă condițiile de muncă, de civilizație, de decență, și, într-un fel, drumul către migrația economică a fost unul impus de condițiile grele de acasă” .
Guvernele naționale au creat structuri administrative specializate pentru a facilita participarea politică a emigranților în comunitățile și țările de origine. Scopul acestor structuri este de a utiliza, în interes național, resursele de care dispune diaspora, în primul rând investițiile directe în economie, lobby în favoarea politicii externe, sau transfer de cunoștințe, capital uman și social și tehnologie în țările de origin.
Ministerul Afacerilor Externe de la București are un „Departament pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni (DRRP)” al cărui rol este de a elabora și aplica „politica în domeniul relațiilor cu românii de pretutindeni, în conformitate cu obiectivele majore de politică externă ale României și cu programul de guvernare”
Obiectivul politicii românești de migrație nu ar trebui să fie centrat pe revenirea migranților, tineri sau mai puțin tineri, acasă. Acest obiectiv ar fi, mai degrabă, de formulat în termini de optimizare a migrației. O astfel de opțiune ar implica acțiuni de reducere a costurilor și de maximizare a beneficiilor pentru principalii actori implicați în process, la origine și la destinație.
Soluții miracol nu există în domeniul migrației. Important este ca migrația temporară cu costuri imprevizibile pentru migranți să fie convenită tot mai mult în migrație circulatorie cu costuri previzibile. În tot acest proces sunt necesare acțiuni multiple. Informarea rapidă și corectă a migranților actuali sau potențiali asupra oportunităților de muncă, o bună cunoaștere a problemelor de migrație la origine și la destinație, asigurarea unor mecanisme de selecție în promovarea profesională de tip meritocratic în țară, corelarea politicilor de migrație cu cele de dezvoltare regională, identificarea urgent a unor soluții pentru reducerea emigrării în sectoare deficitare de importanță majoră, cazul emigrării medicilor, multiplicarea formelor de cooperare pentru dezvoltare între România și principalele țări de emigrare economincă a românilor, etc.
Cu cât măsurile de politică de migrație de tipul celor anterior menționate sau numai sugerate întârzie, cu atât sporește probabilitatea ca o parte consistent din emigrarea temporară actuală a românilor să se transforme în emigrare definitivă în străinătate, cu consecințe negative din multe puncte de vedere.
Piața muncii s-a mobilizat și a cunoscut o creștere fără precedent, apărând astfel un complex de factori ce determină pe de-o parte nevoia atragerii de capital uman din exterior, iar pe de altă parte, dorința de a emigra spre societăți care oferă împlinirea aspirațiilor indivizilor.
Acest complex de cauze obiective le putem clasifica în cauze obiective endogene și exogene. Cauzele obiective endogene însumează conjuncturile interne, economice, sociale și politice din interiorul unui stat. Exemplu sovietic este foarte sugestiv în acest sens. Politica de deschidere a președintelui Gorbaciov a dus în timp la pierderea controlului politic, căderea economiei, dispariția treptată a restricțiilor existente în perioada comunistă în ceea ce privește luxurile de capital uman, migrația forței de muncă. Creșterea accentuată a inflației, devalorizarea accentuată, scăderea dramatică a fondurilor destinate cercetării științifice a dus la apariția dorinței de a emigra. La acestea se adaugă contracția cererii interne pentru un anumit segment,determinată de prăbușirea economiei datorită schimbărilor politice, deschiderea actuală, pătrunderea căpitanului străin și ieșirea celui autohton.
Instituțiile susținute integral de către stat au fost cele mai afectate, statul nu a conștientizat problemele noi apărute, neexistând astfel niciun program eficient care să stopeze scurgerile de capital uman. Însă cea mai importantă cauză obiectivă endogenă este standardul scăzut de viață în țările natale ale celor care aleg calea emigrării, siguranța și confortului ce nu mulțumește, precum și lipsa bazei materiale desfășurării unei activități de cercetare la standard internațional.
Există o corelație direct pozitivă în ceea ce privește educația și creșterea economic pe termen lung, aceasta fiind indicată ca una din sursele majore ale creșterii economice pe termen lung. Pe cale de consecință, emigrarea persoanelor calificate și înalt calificate este o externitate negativă pentru țara natică a acestor persoane. Există o poziție, devenită clasică, în economie, de a trata acest fenomen ca pe o externalitate negativă impusă populației rămase în țară. Această teorie a fost reevaluată, noile abordări arătând că într-o economie mică, în dezvoltare, deschisă, caracterizată prin eterogenitatea aptitudinilor, pot fi puse în evidență două efecte: un efect ex-ante al acestui fenomen, derivând din faptul că existența posibilităților de emigrare încurajează investițiile în educație din cauza veniturilor superioare aduse de investiția educațională, valorificată în exterior, și un efect ex-post, indus de această tendință a persoanelor calificate și înalt calificate de a emigra.
Se pare însă că venitul axei Germania-Europa de Est a crescut în urma mobilității capitalului uman. Unii analiști oferă această motivație pentru susținerea liberalizării fluxurilor de capital uman, pentru “laissezfair-ul’’ aplicat acestuia. Țările dezvoltate oferă cadrul necesar dezvoltării potențialului uman, iar țările sărace oferă material cenușie. Aceasta poate fi o aplicație a avantajului comparativ comparativă a lui Ricardo. Fiecare țară se specializează pe ceea ce poate produce mai eficient, cu mai bune rezultate. Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Paul Samuelson confirma că ’’oamenii nu sunt o marfă’’.
Lăsând la o parte această afirmație, țara ce pierde acestui uriaș potențial reprezentat de persoanele calificate pierde posibilitatea de a educa, a crea și a se folosi de această categorie, în timp apărând scăderea veniturilor acestora. Țările centrale și est-europene sunt cele mai afectate de acest fenomen. Brain drain-ul ar trebui tratat cu prudență, deoarece efectele sale, mai ales cele pe termen lung sunt insuficient investigate, putând avea efecte negative majore, accentuate de acest proces de mondializare accentuată a pieței muncii și de acest val de necontrolat al lobalizării.
Oamenii părăsesc o zonă fie în căutarea unor oportunități de dezvoltare și un nivel socio-economic mai bun, fie se refugiază în altă zonă în urma unor calamități sau dezastre, războaie, presecuții religioase sau politice. Studiile dezvoltate și aplicate, recent sau nu, au dus la elaborarea anumitor teorii care încearcă să surprindă atât modalitățiile, cât și cauzele migranților, pentru o mai bună estimare a impactului și anticipare a mișcărilot populațiilor. Putem explica migrația prin prisma echilibrării deficiențelor de pe piețele de muncă, între cerere și ofertă, putem coborî la nivelul micro pentru a explica fenomenul prin estimarea beneficiilor migrării de către fiecare individ, în raport cu costurile preconizate. Însă în realitate, simpla diferență economică între state este incapabilă să explice un proces complex și perpetuu.
În realitate, considerăm că factorul economic, deși este important și rămâne unul dintre factorii actuali ai migrației, nu este singurul implicat în luarea deciziei de migrație. Există migrație cu substrat politic- oamenii părăsesc o zonă în care sunt persecutați sau trăiesc într-un climat nesigur, tensionat sau determinate de cauze individuale.
În același timp, factorul politic pune restricții migrației, reducând acest fenomen, dar poate de asemenea favoriza migrația prin programe de muncă. La nivel individual, avem în acest caz o explicație cu mult prea simplificată a fenomenului de migrație, iar subiectul uman este privit ca fiind rațional, independent de mediul social, plecându-se de la premisa conform căreia poate face o estimare corectă a raportului costuri-beneficii.
Ori în mod normal, estimarea se face pe baza unor date insuficiente, cel puțin la nivelul țării de destinație, uneori chiar pe baza unor date eronate, care duc la estimări extrem de diferite față de situația reală. Avansul tehnologic între țări reprezintă un dezechilibru, însă nu trebuie să fie luate în calcul doar elementele de cercetare, dezvoltare și investiții în capitalul uman pentru a se explica diferențele între state, ci trebuie privit cadrul instituțional în ansamblu, capacitatea firmei sau statului de a face față provocărilor mediului. Cadrul instituțional reprezintă diferențe importante între state, însă în contextul globalizării și a comunicării la nivel internațional diminuează aceste discrepanțe. Limitele acestei abordări constau însă în cuantificarea și evaluarea dificilă a factorilor care determină evoluția economică, precum calitatea politicilor de guvernare sau stimularea firmelor, însă avantajul constă în sublinierea importanței interacțiunilor.
Atragerea și folosirea unor resurse umane din alte zone geografice crează însă alte probleme, atât de natură socială cât și economică. Se rupe echilibrul atât în zona de proveniență a acestei forțe de muncă, cât și în zona în care sunt realocate. Impactul este atât la nivel individual, prin forțarea adaptării la o altă cultură și organizare socială, dar și la nivel macro, al societății în care sunt inserați și al societății de proveniență. Fenomenul migrației este unul complex.
Datele prezentate sunt destul de sumare, fenomenul în sine fiind prea amplu pentru o abordare la acest nivel. Pentru înțelegerea sa este nevoie să se deruleze în continuare proiecte de cercetare la nivel internațional, însă aceste proiecte sunt puțin probabil să reușească surprinderea fenomenului imigrației ilegale, eventual pot fi văzute efectele negative până la un anumit nivel și obținute date indirecte, să surprindă mai bine cauzele reale ale fenomenului.
Pentru controlul fenomenului trebuie bine cunoscute cauzele, altfel vom încerca să tratăm doar efectul. Problemele cu care se confruntă România în acest monent din punct de vedere al forței de mună, în special al celei calificate sunt cele ce necesită puțină atenție, iar asupra fenomeunului migrației și al impactului său merită să ne oprim pentru a-l înțelege și încerca să îl contracarăm.
Este necesară colaborarea la un nivel internațional cu privire la acest fenomen, atăt la nivel de cunoaștere, cât și al nivel de control, iar în ceea ce privește politica României, preferabil ar fi să se meargă atât pe susținerea migranților români, cât și pe monitorizarea mai atentă a imigranților străini, pe promovarea imaginii și intereselor României pe piața internațională a forței de muncă, pe continuarea studiilor cu privire la cauzele reale ale migrației, fără înțelegerea cărora vom continua să tratăm disperat efectele, pe crearea unor proiecte viabile de retragere și susținere a tinerilor cu potențial.
3.1.1. Dezbaterea Ponta-Iohannis
Prima confruntare televizată dintre candidați a fost complet irelevantă în privința informațiilor noi aflate despre poziționarea candidaților pe temele mari. Îi ascultăm pe cei doi contracandidați rămași în lupta pentru putere și fotoliul prezidențial și ne dăm seama că mesajele transmise prin intermediul mass-mediei și online, prin intermediul internetului au prea puțină importanță, fie pentru că suntem învățați cu promisiuni,fie cu multa ură de până acum, încât suntem sătui pentru a mai putea crede ceva. Și totuși, există ceva ce am putea crede din aceste dezbateri televizate ? Din mesajele celor doi candidați exprimate în orice moment prielnic și din confruntările directe dorim să aflăm dacă suntem pe prim-plan, dacă au atitudine de conducător, dacă își respect promisiunile din campanile și în final evaluăm onoarea, moralitatea și expresivitatea candidatului.
Rigiditatea și pasivitatea domnului Iohannis nu exprimă empatie în jurul cetățenilor, cu toate că se simte un efort substanțial important în această direcție. Însă nici domnul Ponta, nu se poate lăuda și nu excelează aici. Expresia de om serios, căutată destul de des alternează invariabil cu zâmbetul tăios și nepăsător al politicianului modern.
Rigiditatea domnului Iohannis e pozitivă, dându-i o aparență de om chibzuit, lucid și de neamț adevărat. Ne lasă impresia că totul e sub control, iar atribuțiile pe care urmează să le dobândească îi sunt cunoscute.
Dă impresia unui gospodar așezat, tradițional chiar. În schimb, Victor Ponta lasă impresia unui om isteț, orice problem poate fi rezolvată fără prea multe bătăi de cap, promp și rapid, însă iuțeala cu care servește adversarului nu face să fie credibil populației deoarece improvizația nu îi ajută. O pauză în gândire, poate nu chiar ca a adversarului său direct, Klaus Iohannis, ar fi dat multă greutate imaginii de om înțelept. Vocea groasă și amplă a candidatului Klaus Iohannis se poate considera un avantaj în această privință, față de inflexiunile lirictenorale ale contracandidatului său.
Vocea tăioasă a domnului Victor Ponta exprimă o istețime regional-oltenească iute. În ceea ce privește impresia de energie, Victor Ponta îl subclasează mult în urmă pe domnia sa Klaus Iohannis. Pare mult mai pus pe treabă, cel puțin, din punct de vedere declarativ. Această impresie vine din mobilitatea și dinamica mesajelor nonverbale foarte importante, adică din gesturi și mimică, dar și din vocea care anterior l-a trădat și afectat. Altfel, de această dată, inflexiunile din voce dă impresia unei energii și atenții mult peste cele ale domnului Viorel Ponta.
Până și linia muzicală din discursul domniei sale este o orizontală interminabilă și de neclintit, iar gesturile și mimica sunt stinse. Pauzele din discurs sunt atât de importante precum textul, deoarece exprimă prospețimea și chibzuința cu care se naște un discurs, însă abuzul duce la neplăcere și iritare. Dacă Victor Ponta dă impresia că ar veni cu soluții neaprofundate, adversarul direct pare că nu mai ajunge vreodată cu acele soluții, cei drept înțelepte și chiar realiste.Valorile morale ale celor doi candidați nu le putem știi cu adevărat, însă ce exprimă ele e cu totul altceva. Domnul Klaus Iohannis pare un tip ceva mai autentic decât domnul Ponta, în statutul de om, cu frică de Dumnezeu.
Orice cetățean și-ar dori la conducerea în scaunul prezidențial să fie un om care nu știe ce e aia trădare sau să dezerteze în situațiile complicate. Aici, este vorba despre rigiditatea domniei sale îi este de folos. Nu dorim să de-a bir cu fugiții, furând și tremurând în fața unei decizii importante pentru cetățeni și nici să pară să fie ușor de manipulate. Domnia sa, Victor Ponta declară prea multe mesaje ale căror loc este în spațiul nonverbal sau paraverbal, iar această politică dăunează credibilității în fața cetățenilor. În prima confruntare direct, televizată, s-a putut vedea arena cu un gladiator cu armura masivă și un buzdugan ce se ridică prea greoi, ratând parcă, în cele mai multe cazuri adversarul rapid, apparent ușor de combătut, pentru că lupta înarmat cu un cuțit de friptură. Nimic epic și scos în evidență în această confruntare directă.
Dezbaterea de la Realitatea TV a fost însă una destul de relevantă pentru a afla cine și cum sunt cu adevărat candidații fotoliului prezidențial, și a fost mai mult despre Klaus Iohannis decât despre Victor Ponta. Ponta a fost exact așa cum îl știm din nenumaratele apariții TV: agresiv, alunecos, manipulator, naționalist de cartier. Marea miză a fost însăși încă primar la acea vreme, a Sibiului, Klaus Iohannis.
Și s-a văzut un candidat ( Klaus Iohannis ) care a apărut nepregătit de dezbatere și a ratat câteva momente-cheie, precum discuțiile despre corupție și lucrul cel mai important, votul în diaspora, dar a fost calm, a încercat să aducă o abordare nouă a acestor dezbateri după standardul impus de Traian Băsescu, continuat de Crin Antonescu și Victor Ponta.
Lucrul cel mai îngrijorător și teama cea mare însă la Klaus Iohannis e lipsa de pregătire pe temele mari și cu adevărat importante ale țării. Realizatorii de la Realitatea TV au încercat să explice după dezbatere că Iohannis i-a anunțat că vine cu 45 de minute înainte de începerea emisiunii privind dezbaterea dintre cei doi, și a ajuns singur, fără staff și fără nicio hârtie ajutătoare. Mai mult, el și-a creat astfel singur un dezavantaj pentru că, așa cum au explicat Rareș Bogdan și Eli Roman în prima dezbatere care a avut loc la B1, toți moderatorii Realitatea TV aveau întrebarile pregătite pentru Victor Ponta – așadar pentru un premier care e și candidat. Or, lui Iohannis i s-au pus vrând-nevrând și întrebări legate de Executiv, la care nu avea ce să răspundă.
Asta nu înlatură însă semnul de întrebare legat de improvizația momentului. De ce a venit atât de nepregătit Iohannis la dezbatere ? A fost o decizie în pripă a acestuia, a ignorat necesitatea pregătirii momentului, a cedat unor presiuni ale staffului sau unei proprii toane de moment? Încă nu știm, dar rezultatul e vizibil, telespectatorii, cititorii, utilizatorii de rețele sociale l-au taxat. Pentru că e inadmisibil ca un candidat la prezidențiale să aibă atâtea lacune în privința informațiilor, să nu poată stăpâni tema corupției când are în față președintele PSD și să cadă în capcanele retorice facile ale acestuia.
Senzația de moment improvizat la Iohannis a fost dublată de superficialitate la abordarea temelor economice. Nu am aflat nimic nou, iar Iohannis s-a încurcat în explicații despre pensia soacrei. Timp pierdut inutil pentru noi, cetățenii de rând.
Când însă a avut timp să discute așezat, în ritmul său, Iohannis a dat un mesaj clar, lipsit de dubii, spunând că "nu e nevoie de nicio nouă axă România – China". În paralel, Ponta a folosit iar echivocul despre relația cu China, vorbind despre necesitatea investițiilor în energia curentă .
Și unul dintre momentele care au fost apreciate de multi internauti: și-a cerut scuze public pentru eventualele derapaje din campanile care nu erau ale sale, ci tipărite într-un obscur ziar de campanie al ACL. În contrast total cu Ponta, care a negat că ar fi autorul vreuneia dintre marile manipulări amintite de Iohannis: vânzarea de copii, manipularea cu părinții, falsa tăiere a pensiilor etc.
Pe scurt: senzatia a fost ca Iohannis nu e pregatit structural pentru un duel verbal cu un partener care stapineste la maximum smecheria de limbaj, si s-ar simti mai in largul sau pe formatul britanic de debate, cu timpi clari alocati fiecarei chestiuni esentiale. Probabil ca acesta e unul dintre motivele pentru care a evitat dezbaterile in studiourile TV, caracterizate de un grad mare de improvizatie.
Și e de remarcat o fixație ciudată a lui Klaus Iohannis pentru ceas. I-a atras atenția moderatorului Rareș Bogdan că timpul dezbaterii a expirat. A părut că-și dorește cu disperare să se termine, semn că nu s-a simțit deloc în regulă la dezbatere.
3.2.1. Klaus Iohannis, noul președinte al României
Cei doi candidați, calificați pentru al doilea tur de scrutin, Victor Ponta cu alianța PSD-UNPR-PC, respectiv primarul Sibiului, Klaus Iohannis cu ACL-ul, s-au confruntat pentru domnia la prezidențiale, arucându-și, unul altuia declarații pentru a-și forma o opinie pozitivă și astfel să devină victorios doar acela care e în măsură să ofere țării siguranța și încrederea de care cetățenii români au nevoie. Organizarea alegerilor prezidențiale au lăsat de dorit, nu doar presei, ci și românilor din țară și străinătate.
Alegerile au fost marcate de cozi interminabile de așteptate la secțiile de votare din străinătate, în unele zone, așteptând și zece ore, însă în pofida statului la rând, zeci de mii de cetățeni au încercat să-și exercite dreptul de vot însă fără rezultat din cauza faptului că secțiile de votare s-au închis la ora 21. După îndelungate așteptări ale finalizării și numărării voturilor, preferința românilor din diasporă, pentru candidatul opoziției, Klaus Iohannis, a dat randament, acesta obținând în diasporă cel mai bun scor ( 89,73% ), potrivit B.E.C .
Faptul că, Guvernul Ponta a modificat prin OUG 45/2014, modalitatea de alegere a președintelui României, pentru ca votul să poată fi exprimat de alegători în orice secție de votare, nu s-a putut beneficia de o majoritate pro Ponta. Această ordonanță de urgență a fost criticată vehement de Partidul Național Liberal, sub aspectul favorizării votului multiplu, la mai multe secții de votare, aceștia apelând și sesizând totodată Curtea de Apel București și Curtea Constituțională cu cererea de anulare a acestei ordonanțe de urgență.
Alegerile din 2014 au demonstrate cum deciziile politice posibil penale, lipsa de reacție a B.E.C. și ignorarea deciziilor de către M.A.E. pot bloca organizarea alegerilor. Măsuri curajoase trebuie luate pentru reformarea radicală a modului de organizare a alegerilor în România. În străinătate, mii de oameni nu au putut vota din cauza unor piedici biocratice inutile, a numărului insuficient de secții de votare sau materiale electorale. Decizia suplimentării secțiilor de votare nu a fost luată nici după ce acest lucru a fost cerut cu insistență de către votanți între cele două tururi.
Legislația stufoasă și interpretabilă a contribuit la luarea unor decizii discutabile de către birourile electorale. Lipsa de transparență a birourilor electorale si fugărirea sau chiar lovirea observatorilor din secțiile de votare au completat peisajul electoral din 2014. Problema este că aceste vulnerabilități și decizii cu iz penal pe alocurin nu s-au întâmplat o singură dată ci par să se repete, mai mult sau mai puțin vizibil de fiecare dată când se organizează astfel de alegeri.
Alegerea lui Klaus Iohannis președinte al României reprezintă una dintre marile bulversări politice și manifestarea anilor de furie acumulați de români din cauza ’’standardului de trai scăzut și a persistenței corupției politice.’’ Și cei mai înfocați fani ai lui Klaus Iohannis nu ar fi prevăzut că, favoritul lor, un simplu primar din provincie și professor de liceu ar fi putut fi capabil să provoace o asemenea întorsătură pe plan politic. Klaus Iohannis a contrazis până și previziunile sondajelor și caselor de pariuri cu privire la alegerile prezidențiale, provocând astfel o înfrângere neașteptată contracandidatului și favoritului totodată, premierul Victor Ponta.
Putem spune că alegerea ca președinte a primarului de centru-drerapta al micului oraș din regiunea transilvăneană, a Sibiului, a fost mai mult ca o reorganizare politico-economică, România ajugând a doua cea mai săracă țară din Uniunea Europeană, la mai bine de șapte ani de la aderarea acesteia și integrarea la Uniune. După ipostazele și declarațiile lui Victor Ponta, nu a pregătit nici pentru faptul de furie făță de programele de austeritate desfășurate de către cei de la Fondul Monetar Internațional, nici față de relația politică șubredă cu președintele în exercițiu Traian Băsescu și ne amintim de confruntările repetate ale lui Victor Ponta și încercările acestuia de a slăbi poziția pe fotoliul prezidențial.
Pentru susținătorii lui Klaus Iohannis, vicoria sa reprezintă un moment de schimbare a fostei țări comuniste, ocazia de a reduce birocrația, eradicarea corupției și crearea unui mediu favorabli afacerilor interne și externe, însă capacitatea sa de a-și duce la îndeplinire promisiunile ține de mobilizarea puterilor constituționale ale președintelui de a exercita presiune asupra Guvernului și de a influența politicile, precizând că potrivit sistemului semiprezidențial din România, puterile președintelui sunt limitate la orientarea politicii externe, nominalizarea premierului și altor oficiali de rang înalt.
Susținătorii lui Iohannis sunt conștienți că acesta nu va avea un control direct asupra politicilor economice, dar insist asupra faptului că deținând controlul asupra nominalizărilor îl poate oblige pe Ponta. Lupta împotriva corupției a fost una dintre temele mari ale campaniei sale, iar la câteva ore după victorie, Iohannis a îndemnat Parlamentul să voteze împotriva unei amnistii pentru politicenii români, inclusive parlamentarii investigați penal, adăugând că unii comentatori publici se așteaptă ca Guvernul Ponta să cadă înainte de alegerile din 2016.
Însă strategia lui Iohannis rămâne neclară dat find faptul că, în pofida avantajului susținerii publice, o abordare agresivă i-ar putea permite lui Ponta să-l marginalizeze pe președinte. De asemenea, potrivit unor analiști, premierul ar putea să recurgă la o relaxare a cheltuielilor, cu scopul de a-și consolida poziția. Financial Times: Furia românilor față de corupție a condus la victoria lui Iohannis (Imagine: Liviu
Concluzii
Există multe idei care pot fi adăugate la această temă, în structura licenței găsim o desfășurare mai amplă. Această lucrare are tendința de a demonstra tendințele generale realizate tematicii date.
Un lucru este concret și putem spune cu certitudine că modul de manipulare din diaspora, modul de afișare a diferitelor tipuri de informații manipulatoare, nu mai poate fi catalogat ca rol secundar, ci dimpotrivă, diaspora poate decide noul președinte al României. Migrația de astăzi, ca și cea de ieri și cea de mâine se află într-o continuă creștere care pe cei mai mulți dintre politiceni îi lasă rece, fie îi amețește și îi descurajează în încercarea de a înțelege problematica cu care se confruntă românii din Diaspora. În cadrul primului capitol, am încercat să demonstrez faptul că manipulările din campania electorală ocupă un segment important în luarea unei decizii de asemenea avengură, acaparând pe zi ce trece rezolvarea problemelor electorale. De asemenea, am adus la cunoștință importanța televiziunii, a publicității și sondajelor de opinie în campania electorală din 2014. În cadrul capitolului doi m-am axat asupra comunicării politice în diaspora. O atenție mărită am acordat-o partidelor politice și comunicării politice între acestea. Datorită faptului că lucrarea este concentrată asupra comunicării și relației politice, am analizat cele două partide (PSD, respectiv PDL), rămase în cursa pentru deținerea fotoliului prezidențial și al puterii absolute. De asemeni, am prezentat cadrul zonelor geografice concrete în care am evidențiat lupta dintre partide. Acest ultim capitol l-am structurat în trei părți ce reprezintă cauza-efectul, după părerea mea, etapele obligatorii care ar trebui să se regăsească într-o lucrare de licență cu profil politic. Se poate observa ușor că crearea dezbaterilor televizate necesită o atitudine destul de serioasă pentru asigurarea lansării funcției de președinte, care să aibă success asupra publicului larg. În literatura de specialitate sau pe site-urile care furnizează informații despre politică găsim să ne îmbogățim cunoștiințele în acest domeniu. Altfel spus, sper că prin această lucrare am reușit să scot în evidență importanța demersului scrutinului în Diaspora, impactul care se regăsește asupra societății contemporane, iar cel mai important lucru, cum poate omul de rând să fie considerat respectat în utilizarea propriilor interese, iar în mod special și subiectiv, în promovarea sa ca individ.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tehnici de Manipulare In Timpul Campaniei Electorale 2014 (ID: 108233)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.