Tehnici de Identificare a Persoanelor
TEHNICI DE IDENTIFICARE A PERSOANELOR
Cuprins
CAP I – ASPECTE INTRODUCTIVE
1.1 SCURT ISTORIC AL APARIȚIEI IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ÎN LUME
1.2 SCURT ISTORIC AL APARITIEI IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE IN ROMANIA
1.3 DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI CRIMINALISTIC ÎN ROMÂNIA
1.4 DEFINIȚII ALE CRIMINALISTICII ȘI A IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE
1.5 OBIECTUL ȘI ELEMENTELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE – SCURTĂ CARACTERIZARE
1.6 PREMISE ȘTIINȚIFICE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ
CAP. II – INCIDENȚA ÎN DREPTUL PENAL MATERIAL – INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANELOR
2.1 INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII
2.2 IDENTIFICAREA AUTORILOR DUPĂ MODUL DE SĂVÂRȘIRE A FAPTELOR
CAP. III – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA
3.1 CONCEPTELE DE IDENTIFICARE SI IDENTITATE
3.2 OBIECTUL IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE. DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE
3.3 PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
3.4 FAZELE IDENTIFICĂRII
3.5 METODOLOGIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
CAP IV – IDENTIFICAREA DUPA SEMNALMENTELE EXTERIOARE. METODA PORTRETULUI VORBIT
4.1 FORMELE STATICE SI FORMELE DINAMICE
4.2 DESCRIEREA SEMNELOR PARTICULARE AFLATE PE CORP
4.3 ÎMBRĂCĂMINTEA SI OBIECTELE PORTABILE
CAPITOLUL V – METODE DE IDENTIFICARE A PERSOANELOR DUPA SEMNALMENTELE EXTERIOARE
5.1 PORTRETUL SCHIȚAT
5.2 FOTO-ROBOTUL
5.3 IDENTI-KIT-UL
5.4 MIMICOMPOZITORUL ȘI SINTETIZATORUL FOTOGRAFIC
5.5 EXPERTIZA FOTOGRAFIEI DE PORTRET
5.6 RECUNOAȘTEREA PERSOANELOR DUPĂ FOTOGRAFIE
CAP VI – REALIZAREA PORTRETULUI ROBOT
CAP VII – IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ AMPRENTELE PAPILARE
7.1 AMPRENTAREA PERSOANELOR
7.2 URMELE CREATE DE MÂINI
7.3 ELEMENTE INDIVIDUALE DE IDENTIFICARE ÎN DACTILOSCOPIE
7.4 URMELE CREATE DE ÎNCĂLȚĂMINTE
7.5 SISTEME AUTOMATE DE IDENTIFICARE A AMPRENTELOR DIGITALE
CAP VIII – IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE
8.1 FUNADEMENTUL ȘTIINȚIFIC
8.2 CARACTERISTICILE GENERALE ȘI INDIVIDUALE ALE VOCII ȘI VORBIRII
8.3 SISTEMUL INFORMATIC DE IDENTIFICARE A PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE
CAP IX – RECUNOAȘTEREA PERSOANEI DUPĂ CARACTERISTICILE IRISULUI
9.1 FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC
9.2 TRĂSĂTURILE IRISULUI
9.3 SISTEMUL BIOMETRIC DE RECUNOASTERE A IRISULUI
CAP X – IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ URMELE DE URECHE
10.1 FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC
10.2 DESCOPERIREA ȘI RELEVAREA URMELOR DE URECHE
10.3 CARACTERISTICILE INDIVIDUALE ȘI PARTICULARE
10.4 ETAPELE EXAMINĂRII
CAP XI – IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA URMELE DE BUZE
11.1 FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC
11.2 CARACTERISTICI GENERALE ȘI INDIVIDUALE
11.3 DESCOPERIREA ȘI EVIDENȚIEREA URMELOR DE BUZE
11.4 INTERPRETAREA URMELOR
CAP XII – IDENTIFICAREA PERSOANEI PRIN TEHNOLOGIA GENOTIPĂRII JUDICIARE
12.1 FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC
12.2 SISTEMUL DE ANALIZĂ GENETICĂ, AFLAT ÎN DOTAREA INSTITUTULUI DE CRIMINALISTICĂ
CAP XIII – TEHNICI DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR NECUNOSCUTE
13.1. NECESITATEA UNEI STRÂNSE COLABORĂRI ÎNTRE CRIMINALISTICĂ ȘI MEDICINA LEGALĂ
13.2 METODE DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR
13.3 AUDIEREA MARTORILOR
13.4 PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE A CADAVRULUI
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE. ANEXE
Legendă Figuri
Figura 1 – Elementele feței 36
Figura 2 – Elementele ochiului 37
Figura 3 – Elementele nasului 37
Figura 4 – Elementele gurii 38
Figura 5 – Elementele urechii 38
Figura 6 – Exemple de portrete schițate 44
Figura 7 – Combinații realizate cu ajutorul Foto-robotului 46
Figura 8 – Portrete realizate cu ajutorul Identi-kit-ului 47
Figura 9 – Portrete realizate cu programul EFIT-V 52
Figura 10 – Structura pielii mainii 58
Figura 11 – Examinarea suprafețelor cu fascicule de lumină incidentă 61
Figura 12 – Detaliile caracteristice ale desenului papilar 64
Figura 13 – Urmă plantară 65
Figura 14 – Amprenta în sistemul NEC 67
Figura 15 – Stație de introducere a datelor AFIS 2000 68
Figura 16 – Imaginea digitală a urmei introdusă pe stația AFIS 2000 68
Figura 17 – Stație de amprentare și fotografiere directă 68
Figura 18 – Spectograma sunetului în sistemul Multi-speech 73
Figura 19 – Stația de lucru a sistemului Multi-speech 73
Figura 20 – Configurația echipamentului de achiziție a imaginii irisului 76
Figura 21 – Elementele urechii 78
Figura 22 – Schema fluxului de analiză în Sistemul de Analiză Genetică 85
Figura 23 – Camera destinată recepției probelor 86
Figura 24 – Camera destinată examinării probelor 86
Figura 25 – Schema identificării profilelor genetice în Sistemul de Analiză Genetică 87
Figura 26 – Sistemul CDN 90
Figura 27 – Cautare în sistemul CDN 91
Figura 28 – Model tatuaj 91
CAP I – ASPECTE INTRODUCTIVE
1.1 SCURT ISTORIC AL APARIȚIEI IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ÎN LUME
Dovezi ale folosirii unor tehnici incipiente de identificare criminalistică există încă din Roma Antică, prin apariția legii lui Corneliu, “Lex Cornelia de falsis”, ce cuprindea reguli pentru protejarea de fals a testamentelor și a altor documente scrise. Pentru modificarea conținutului documentelor (adăugiri sau înlăturări de text), ascunderea documentelor autentice sau pentru ascunderea testamentului autentic, se aplicau pedepse.
Tot pentru depistarea falsului în inscrisuri, istoria ne oferă date despre novelele 49 și 73 din timpul lui Justinian, anul 539 e.n : “Justinian citează în novela 73 o eroare judiciară datorită unor experți care au considerat fals un document a cărui autenticitate a fost ulterior stabilită. El scrie: «Asemănarea scrisurilor ni se pare foarte suspectă; este un argument care ne-a înșelat de mii de ori; nu ne vom putea referi la ea până când nu vom avea probe mai bune.» El negase deja în novela 49 că s-arputea obține certitudine prin expertiza grafică. Și a luat măsuri pentru a asigura autenticitatea pieselor care servesc pentru comparații”(Edmond Locard).
În perioada anului 60 d.H, avocatul roman Marcus Fabius Quintilianus a obținut achitarea unui fiu acuzat de uciderea tatălui său prin folosirea unei amprente însângerate. O altă mențiune despre folosirea amprentelor ca și metodă de identificare apare în secolul 8 în timpul dinastiei T’ang China și în Persia în secolul XIV, documentele oficiale erau semnate prin punere de deget.
În anul 1569, în Franța, se efectuează prima expertiză criminalistică a scrisului privind falsificarea semnăturii Regelui Carol al IX-lea.
Tot în Franța, în anul 1666 este redactat tratatul despre expertiza grafica “Traité des inscriptions en faux et reconnaissances d’écritures & signatures par comparaison & autrement” de Reveneau, apreciatã de Edmond Locard ca fiind o ,,lucrare capitalã” în grafoscopie. Lucrarea a fost reprintată în 1673.
În 1830, trecut de la statutul de criminal la cel de criminalist, Eugene François Vidocq – fondatorul instituției de combatere a criminalității și siguranței naționale “Sûreté“ – a introdus fișele personale ale recidiviștilor bazate pe elemente de indentificare după semnalmente.
În anul 1879, Alphonse Bertillon a identificat metoda de identificare antrpometrică, pe care l-a perfecționat în anul 1888 prin metoda “portetului vorbit”.
Polimatul Victorian francez Sir Francisc Galton propune, în anul 1891, întroducerea dactiloscopiei în locul antropometriei, din cauza sistemului greoi și limitat. Tot el publică și prima carte de dactiloscopie “The Finger-Prints” în anul 1892. Argentina a fost prima țară din lume care a introdus dactiloscopia (1894).
1.2 SCURT ISTORIC AL APARITIEI IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE IN ROMANIA
Secolul XIX a reprezentat debutul identificării criminalistice în România. În timpul domniei lui Nicolae Șuțu, își face apariția, la Iași, o lucrare intitulată "Reguli ce urmează a se păzi în privegherea și cercetarea vinovaților", cuprinzând unele elemente de ordin tactic și metodologic.
În 1879 începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea ce a situat țara noastră pe unul dintre primele locuri în Europa în domeniul Criminalisticii.
În anul 1895 apare primul serviciu de identificare judiciară, care constă în întocmirea unei fișe antropometrice, care conținea impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă si fotografii din față și din profil a infractorului.
Pentru îmbunătățirea procesului de identificare s-a introdus dactiloscopia, iar prof. dr. Mina Minovici a adus o contribuție substanțială prin descrierea tehnicii de identificare a persoanelor după craniu și după oase in primul tratat de Medicină legală, în 1904.
Apar primele studii privind inițierea unor metode de cercetare criminalistică a falsurilor în înscrisuri și de identificare a persoanei după scris, precum lucrarea dr. Ștefan Minovici, "Falsul în documente și fotografia în serviciul justiției (1900) sau "Tratatul de grafologie și expertiză a falsului" (1910) al criminalistului Mihai Moldoveanu.
Începând cu anul 1930, se fac cercetări aprofundate în domeniile traseologiei, dactiloscopiei și balisticii judiciare. Rezultatul acestor cercetări a făcut obiectul lucrării "Elemente de poliție tehnică", publicată de dr. Constantin Țurai în anul 1937.
În 1956 se inființează Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale, iar în 1958, Laboratorul central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției.
Un alt moment important este marcat în anul 1968 prin înființarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliției.
1.3 DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI CRIMINALISTIC ÎN ROMÂNIA
Frații Minovici au introdus pentru prima dată, în București (1904) și Iași (1913) notiuni de Criminalistica, predate în cadrul Facultăților de Drept, prin intermediul cursurilor de Medicină Legală.
Pentru pregătirea organelor de poliție în domeniul criminalisticii, s-a înființat în 1920 "Școala de poliție științifică", iar in 1922, "Școala de poliție tehnică".
Noțiuni de criminalistică privind domeniul grafic, au fost predate și în cadrul "Școlii superioare de Arhivistică și Paleografie", înființată în București în anul 1931.
Primul curs de Criminalistică este redactat și predat în anul 1951 de către profesorul Camil Suciu, în cadrul Facultății de Drept din București, iar primul manual de Criminalistică apare în anul 1963, elaborat tot de profesorul Camil Suciu.
În plan teoretic, dar și în practică, este recunoscut rolul noțiunilor de Criminalistică în pregătirea studenților Facultăților de Drept, indiferent unde își vor desfășura activitatea (judecătorie, tribunal, parchet, poliție, avocatură ș.a.).
Cunoștințele de Criminalistică trebuie adaptate la profilul activității juridice, pentru ca ele să nu îmbrace un caracter tehnic excesiv, dar nici să lipsească pe viitorul om al legii de cunoașterea exactă a metodelor de investigare criminalistică.
1.4 DEFINIȚII ALE CRIMINALISTICII ȘI A IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE
1.4.1 Definiții ale criminalisticii
Criminalistica este un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea și studiul crimei pentru a se ajunge la dovedirea ei”.
„Criminalistica este o știință multidisciplinară care se ocupă cu elaborarea mijloacelor tehnico-știintifice, a metodelor și procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare și examinare a probelor, în scopul cercetării și prevenirii infracțiunilor.”
„Criminalistica este știința care este într-un continuu progres, pune la îndemâna instanțelor civile, deopotrivă cu cele penale, mijloace noi pentru aflarea adevărului, și justitia le folosește din plin.”
„Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale”.
„Criminalistica este o știință judiciară, pluridisciplinară, care are ca principale ținte descoperirea infracțiunilor, identificarea infractorilor și probarea știintifică a activității lor delictuoase, asigurarea măsurilor de prevenție împotriva criminalității.”
„Criminalistica este o știință multidisciplinară cu caracter auticată de dr. Constantin Țurai în anul 1937.
În 1956 se inființează Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale, iar în 1958, Laboratorul central de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției.
Un alt moment important este marcat în anul 1968 prin înființarea Institutului de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Miliției.
1.3 DEZVOLTAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI CRIMINALISTIC ÎN ROMÂNIA
Frații Minovici au introdus pentru prima dată, în București (1904) și Iași (1913) notiuni de Criminalistica, predate în cadrul Facultăților de Drept, prin intermediul cursurilor de Medicină Legală.
Pentru pregătirea organelor de poliție în domeniul criminalisticii, s-a înființat în 1920 "Școala de poliție științifică", iar in 1922, "Școala de poliție tehnică".
Noțiuni de criminalistică privind domeniul grafic, au fost predate și în cadrul "Școlii superioare de Arhivistică și Paleografie", înființată în București în anul 1931.
Primul curs de Criminalistică este redactat și predat în anul 1951 de către profesorul Camil Suciu, în cadrul Facultății de Drept din București, iar primul manual de Criminalistică apare în anul 1963, elaborat tot de profesorul Camil Suciu.
În plan teoretic, dar și în practică, este recunoscut rolul noțiunilor de Criminalistică în pregătirea studenților Facultăților de Drept, indiferent unde își vor desfășura activitatea (judecătorie, tribunal, parchet, poliție, avocatură ș.a.).
Cunoștințele de Criminalistică trebuie adaptate la profilul activității juridice, pentru ca ele să nu îmbrace un caracter tehnic excesiv, dar nici să lipsească pe viitorul om al legii de cunoașterea exactă a metodelor de investigare criminalistică.
1.4 DEFINIȚII ALE CRIMINALISTICII ȘI A IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE
1.4.1 Definiții ale criminalisticii
Criminalistica este un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea și studiul crimei pentru a se ajunge la dovedirea ei”.
„Criminalistica este o știință multidisciplinară care se ocupă cu elaborarea mijloacelor tehnico-știintifice, a metodelor și procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare și examinare a probelor, în scopul cercetării și prevenirii infracțiunilor.”
„Criminalistica este știința care este într-un continuu progres, pune la îndemâna instanțelor civile, deopotrivă cu cele penale, mijloace noi pentru aflarea adevărului, și justitia le folosește din plin.”
„Criminalistica este o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale”.
„Criminalistica este o știință judiciară, pluridisciplinară, care are ca principale ținte descoperirea infracțiunilor, identificarea infractorilor și probarea știintifică a activității lor delictuoase, asigurarea măsurilor de prevenție împotriva criminalității.”
„Criminalistica este o știință multidisciplinară cu caracter autonom și unitar care elaboreaza și folosește motode și mijloace tehnico-științifice de descoperire, fixare, ridicare, examinare și interpretare a urmelor infracțiunii, procedee tactice și metodologice de cercetare a infracțiunilor în vederea identificării autorilor și prevenirii faptelor antisociale”.
„Criminalistica este o știință exactă, multidisciplinară, de sine stătătoare, bazată pe preluarea și adaptarea științelor pozitive la descoperirea și analizarea macro și micro urmelor, inclusiv identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice și testul ADN (amprenta genetică)”.
Opiniile autorilor privind semnificația noțiunii criminalisticii sunt vaste, răspândită în literatura de specialitate atât din România, cât și din strainătate.
O opinie se distinge din celelalte prin faptul că noțiunea criminalisticii nu este o stiință exactă, ci o „artă”.
1.4.2 Definiții ale identificării criminalistice
Identificarea reprezintă„problema centrală a investigației criminalistice”. (Paul L. Kirk, 1966)
“Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legătură cauzală cu fapte ilicite, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.”
Pentru a înțelege noțiunea de “identificare criminalistică”, trebuie mai întâi să analizăm termenii utilizați atât în teoria, cât și în practica criminalistică.
Termenul de identificare reprezintă un „ansamblu de mijloace și metode folosite de organele judiciare pentru stabilirea identității unei persoane pe baza trăsăturilor și particularităților acesteia”. Identificarea în criminalistică presupune cercetări detaliate pentru a se stabili nerepetabilitatea unui obiect prin evidențierea deosebirilor față de orice alt obiect.
1.5 OBIECTUL ȘI ELEMENTELE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE – SCURTĂ CARACTERIZARE
În sens larg, obiectul identificării criminalistice este constituit din “totalitatea obiectelor, fenomenelor, calităților, intervalelor de timp și spațiu, însușirilor fizice sau acțiunilor psihice ale omului”. În sens restrâns, un fost ofițer de renume din cadrul CIA, Katona Geza afirma că “obiectul identificării criminalistice îl formează doar elementele solide ale lumii materiale, acestea având volum și caracteristici relativ constante”.
Potrivit tezelor elaborate de Școala românească de criminalistică, elementele specifice identificării criminalistice sunt:
Persoana, întrucât nicio infracțiune nu poate fi săvârșită fără a exista un infractor
Obiectele, ele reprezentând legătura dintre autor și faptă
În unele cazuri, animalele pot forma de asemenea obiectul identificării criminalistice.
1.6 PREMISE ȘTIINȚIFICE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ
Identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare comparativă a obiectelor materiale și a imaginilor acestora în scopul stabilirii identității lor și obținerii datelor utile pentru descoperirea și cercetarea infracțiunilor. În știința criminalistică este elaborată teoria identificării criminalistice, la baza căreia stau cunoscutele teze dialectice privind individualitatea, stabilitatea relativă și reflectivitatea obiectelor lumii înconjurătoare.
a)Individualitatea (Irepetabilitatea). Fecare obiect este strict individual, irepetabil, adică se distinge de alte obiecte asemănătoare lui. Singularitatea obiectului se datorează nu numai însușirilor provenite din fabricație sau naștere, dar și celor dobandite ulterior prin folosire, exploatare sau uzură.
b) Stabilitatea relativă. O dată cu scurgerea timpului, orice obiect suferă modificări. Totuși, pentru o anumită perioadă de timp orice obiect își păstrează anumite trăsături calitative, care îl face identificabil. Identificarea este posibilă numai dacă schimbările sunt neînsemnate, daca nu se modifică proprietățile lui fundamentale. În caz contrar, obiectul nu mai este același, el devine alt obiect.
În funcție de gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi:
nemodificabile (desenele papilare)
relativ modificabile( scrisul de mână)
modificabile în timp (prin uzură)
modificabile artificial( ștergerea sau ascunderea urmelor)
c) Reflectivitatea (însușirea obiectelor de a se reflecta și de a fi reflectate). Reflectarea constă în însușirea sistemelor materiale de a reproduce particularitățile obiectelor aflate în conexiune. Reflectarea ca imagine a obiectului sau însușirilor acestuia permite fie determinarea certă sau posibilă a obiectului examinat, fie excluderea acestuia.
Există mai multe tipuri de reflectare, și anume:
Reflectare sub formă de urme statice, de contur (de stratificare) ori dinamice (tăiere, despicare) care redau particularitățile exterioare are ființelor și obiectelor.
Reflectare sub forma deprinderilor (de scris, de mers)
Reflectare sub forma imaginilor mentale (redate oral, în scris)
Reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, filme)
În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care constă într-o modificare de substanță pe obiect sau într-un obiect, astfel că obiectul creator va fi cel reflectat, iar obiectul primitor va fi cel care reflectă.
Identificarea se poate face și fără un contact nemijlocit, tactil sau vizual:
după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în cazul infracțiunii cu urme experimentale);
din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după semnalmente, declarații);
pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecții, fișe): dactiloscopică, cadavre și persoane cu identitate necunoscută, persoane dispărute, scrisul de mână, opere de artă, autovehicule etc.;
după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de infracțiuni).
CAP. II – INCIDENȚA ÎN DREPTUL PENAL MATERIAL – INFRACȚIUNI CONTRA PERSOANELOR
2.1 INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII
Sănătatea și intergritatea corporală a unei persoane reprezintă cele mai importante valori sociale ocrotite de legea penală. “Infracțiunile contra vieții, sănătatea și integritatea corporală sunt îndreptate asupra omului și aduc atingere vieții și integrității fizice sau psihice a persoanei ori sănătății acesteia”. Aceste infracțiuni sunt considerate periculoase deoarece aduc atingere drepturilor fundamentale ale omului, punand în percicol societatea umană, deoarece societatea nu poate funcționa decat în condiții de securitate pentru sănătatea și integritatea fizică și psihică a membrilor societății.
Apărarea vieții și, implicit a persoanei, reprezintă o preocupare comunaă tuturor sistemelor de drept. Aceste preocupari au existat din toate timpurile, sancționând pe cei care atentau la viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a omului, dar și demnitatea și libertatea acestuia.
Documentul care a deschis o nouă etapă în promovarea drepturilor omului, este “Declarația Universală a Drepturilor Omului”, adoptată în 1948 de către Adunarea Generală O.N.U. Conform art.1 al documentului în discuție, “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității.”
De asemenea, art.3 al aceluiasi document prevede ca “Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa”.
Noul Cod penal prevede infracțiunile contra vieții, a sănătății si integrității corporale a persoanei, cuprinse în partea specială, Titlul I:
Capitolul 1 –„ Infracțiuni contra vieții” – art. 188 – omorul, art. 189 – omorul calificat, art. 190 – omorul deosebit de grav, art. 191 – determinarea sau înlesnirea sinuciderii; .192 – uciderea din culpă.
Capitolul 2 – „Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății” – art. 193, alin.1 – lovirea sau alte violențe, art. 193, alin.2 – vătămarea corporală, art. 194 – vătămarea corporală gravă, art. 195 – loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, art. 196 – vătămarea corporală din culpă;
Capitolul 4 – „Infracțiuni asupra fătului” – art. 201 – întreruperea ilegală a sarcinii, art. 202 – vătămarea fătului
Art. 26, alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, reglementează obligația poliției de a apăra viața și integritatea corporală a persoanelor.
Infracțiunile contra vieții, integrității corporale și sănătății sunt cele mai grave, întrucât au ca rezultat uciderea victimei. „ Investigarea omorului se particularizează, față de cercetarea altor categorii de infracțiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcții principale – stabilirea cauzei și naturii morții, a circumstanțelor de timp și de mod în care a fost săvârșită fapta, descoperirea mijloacelor și instrumentelor folosite la comiterea faptei, identificarea autorului, a participanților la omor, precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii”.
Obiectul juridic al infracțiunii contra vieții, sănătății integrității fizice si psihice îl constituie relațiile sociale, a căror formare implică respectarea vieții omului ca valoare socială.
„Omul este o valoare socială fundamentală, fiindcă prin om și în jurul său se formează și se dezvoltă imensa majoritate a relațiilor sociale; ocrotind aceste valori implicit sunt apărate toate relațiile sociale la care ne-am referit”
„Obiectul material comun al faptelor de omucidere este corpul unei persoane în viață”
Subiectul activ al infracțiunii contra vieții, poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile răspunderii penale.
Subiectul pasiv este persoana ucisă, denumită în acest caz victimă, sau a cărei viața a fost pusă în pericol de către cel ce a avut intenția de a ucide (în caz de tentativă).
Cu excepția uciderii din culpă, toate infracțiunile de omor sunt săvârșite cu intenție. Uciderea din culpă intervine atunci când decesul unei persoane este rezultatul unei acțiuni produse fără intenție.
Omorul simplu reprezintă o infracțiune cu pericol social ridicat, în care o persoană suprimă viața unei alte persoane în mod intenționat. Mijloacele folosite nu condiționează existența infracțiunii, însă pot determina gravitatea faptei.
Omorul calificat cuprinde caracteristicile omorului simplu, la care se adaugă elemente circumstanțiale agravante, reglementate în art. 189 din Noul Cod penal:
cu premeditare;
din interes material;
pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;
pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;
de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;
asupra a două sau mai multor persoane;
asupra unei femei gravide;
prin cruzimi, se pedepsește cu detențiune pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru ca fapta să îmbrace elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, subiectul activ trebuie să fi premeditat fapta, să urmarească un interes material, să folosească mijloace de săvârșire a infracțiunii care pun în pericol viețile unor terțe persoane, să se sustragă de la urmărire sau de la executarea pedepsei, să comită infracțiunea în public.
Pentru săvârșirea infracțiunii de omor, practica de specialitate a identificat urmatoarele etape:
Actele preparatorii (ex. procurarea unui cuțit) constau în procurarea, producerea ori adoptarea instrumentelor necesare săvârșirii infracțiunii. Din categoria actelor preparatorii face parte și crearea unor condiții favorabile și luarea de măsuri în scopul săvârșirii infracțiunii de omor. Dacă aceste acțiuni sunt întreprinse de autorul infracțiunii, vorbim de o crimă cu premeditare. Dacă o altă persoană decât autorul infracțiunii, a săvârșit aceste acte, acestea sunt luate în considerare sub aspectul participației penale.
Tentativa (ex. îndreptarea cutițului înspre o persoană). Tentativa reprezintă “punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau care nu și-a produs efectul ori, când consumarea infracțiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, sau din cauza împrejurării ca în timpul cand s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se afla”. Tentativa este reglementată în Titlul II, Capitolul 4 din Noul Cod penal.
Faptul consumat (suprimarea vieții persoanei).
Sancțiunile pentru săvârșirea de infracțiuni contra vieții sunt reglementate în dispozițiile articolelor 190, 191 si 193 din Noul Cod de procedură penală, după cum urmează:
Art. 190
Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Art. 191
(1) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) s-a săvârșit față de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 și 18 ani sau față de o persoană cu discernământ diminuat, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 10 ani.
(3) Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, săvârșită față de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani sau față de o persoană care nu a putut să-și dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă sinuciderea a avut loc, se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1)-(3) au fost urmate de o încercare de sinucidere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Art. 192
(1) Uciderea din culpă a unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Când încălcarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se majorează cu jumătate.
Tentativa se pedepsește conform art. 33 din Noul Cod penal:
Art.33
(1)Tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta.
(2)Tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
Infracțiunile contra intergritatii corporale sau sănătății au o importanta deosebita in dreptul penal, datorită frecventei acțiunilor in instanta.
Activitatea materială a infracțiunii contra integrității corporale sau sănătății constă în săvârșirea unei fapte care a avut ca rezultat vătămarea corporală a unei alte persoane sau i s-a pus în pericol sănătatea.
Acțiunea poate fi îndreptată împotriva corpului victimei când se constată loviri sau acte de violență, ori împotriva psihicului ei, cand se constată producerea unui șoc psihic, care necesită îngrijire medicală. Acțiunea poate fi și non-violentă, de exemplu prin otrăvire.
Fapta trebuie să aibă ca rezultat o vătămare corporală a sănătății fizice sau psihice a victimei, care necesită ingrijiri medicale de cel mult 90 zile.
Infracțiunile contra intergritatii corporale sau sănătății sunt prezentate în Noul Cod penal, Partea Specială, în Titlul I, Capitolul 2 “Infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății”(art. 193, 194, 195, 196, 197 si 198).
2.2 IDENTIFICAREA AUTORILOR DUPĂ MODUL DE SĂVÂRȘIRE A FAPTELOR
Prin compararea dintre modalitatea caracteristică de operare a autorilor cunoscuți cu modalitatea de operare criminală a unor autori necunoscuți, se poate determina autorii faptelor care au identitate necunoscută.
Aceasta activitate presupune examinarea amanunțită a activității infractorului. Din practica judiciară, cercetând activitatea infractorilor, corelate cu cazierele judiciare existente în evidențele poliției, se poate constata că infractorii obișnuiesc să opereze în acelasi mod caracteristic.
După cercetarea dosarelor fiecărui subiect, practica judiciară constată că, după săvârșirea unor infracțiuni identice ca mod de operare, după depistarea și aplicarea pedepsei, la ieșirea din închisoare, infracțiunile se repetau în aceeași manieră obișnuită.
Pentru depistarea autorilor prin modul caracteristic în care au lucrat, se procedează la urmatoarele clasificări ale autorilor și ale infracțiunilor: infractorii de profesie se clasifică în funcție de “specialități”, iar în cadrul fiecarei specialități vor fi clasificați după modul particular în care operează, reunind aceste clasificări cu genurile de criminalitate a infracțiunilor a căror autori sunt necunoscuți, grupate după modul particular în care au fost săvârșite.
Modul de operare al infractorului cuprinde complexul de aptitudini și procedee specifice folosite de acesta înainte, în timpul și după comiterea unei infracțiuni intenționate.
Caracteristicile modus-operandi sunt completate cu alte serii de cartoteci ajutătoare, vizând locul și obiectul operațiunii.
Biroul Cartotecilor modus-operandi a apărut în 1943 în cadrul Serviciului Poliției Tehnice și Științifice. Activitatea principală a Biroului o reprezintă înregistrarea și clasificarea infractorilor specializați într-un anumit mod, dar și a infracțiunilor săvârșite de autori necunoscuți.
Înregistrarea infractorilor cu identitate necunoscută pe fișele în cartoteca modus-operandi se face pe baza a două rapoarte: raportul asupra cercetărilor privind infractorul și raportul aspra cercetărilor privind infracțiunea.
Raportul asupra infractorului cuprinde informații privind genul de criminalitate, datele personale ale acestuia, descrierea modului de desfășurare a acțiunii, eventualele critici, precum si opiniile anchetatorului.
Modul de desfășurare a acțiunii trebuie să cuprindă în mod special instrumentele folosite, obiectele sustrase, instrumentele folosite pentru depesarea victimelor. În cazul participației penale, se va întocmi un raport separat pentru fiecare infractor.
Raportul asupra cercetărilor privind infracțiunea pune accent tot pe descrierea modului de săvârșire a infracțiunii, indicându-se eventualul suspect. Se va face mențiune despre armele sau instrumentele folosite, oferind informații prețioase despre autorul infracțiunii.
Cartoteca modus-operandi functioneaza la nivel central si cuprinde date despre infractorii cunoscuți și infracțiuni cu autori neidentificați săvârșite pe întregul teritoriu al țării, iar la nivelul fiecărei poliții judetene și al sectorului municipiului București funcționează câte o cartotecă locală, cuprinzând date referitoare la infractorii domiciliați pe teritoriul județului sau sectorului respectiv a infracțiunilor săvârșite de autorii neidentificați pe raza de activitate a acestor organe judiciare.
Produsul activității cartotecii modus-operandi nu imbracă o forma procedurală. Cercurile de suspecți și listele de infracțiuni cu autori necunoscuți, săvârșite prin același mod de operare, constituie indicii pentru facilitarea activității organelor judiciare.
Cu ajutorul cartotecilor modus-operandi a fost rezolvat și Cazul Sârcă, autorul a opt asasinate.
CAP. III – CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND IDENTIFICAREA CRIMINALISTICA
3.1 CONCEPTELE DE IDENTIFICARE SI IDENTITATE
În domeniul criminalisticii operăm cu două noțiuni de bază, și anume identificarea și identitatea.
Identificarea reprezintă cautarea însușirilor comune ale obiectelor, persoanelor sau fenomenelor cercetate și ale însușirilor ce se deosebesc între ele, prin clasificarea acestora în tipuri, grupe și subgrupe, procedând apoi la deosebirea fiecăruia de toate celelalte cu care se aseamănă.
Potrivit principiului lui Leibniz, denumit „identitatea indiscernabilelor”, două obiecte, fenomene sau ființe nu pot fi identice, deosebindu-se întotdeauna după caracteristicile intrinseci și extrinseci, după poziția lor în timp și spațiu.
Identitatea presupune stabilirea însușirilor ori proprietăților unui obiect, ființă sau fenomen, prin care se deosebește de orice alte obiecte, ființe sau fenomene asemănătoare.
Identitatea reprezintă „starea unui obiect, desemnat prin două nume diferite, de a fi ceea ce este în acelasi moment al timpului și în același loc din spațiu” (Dicționar enciclopedic, 1999).
Între identificare și identitate există o strânsă legatură. Întâi are loc operațiunea de identificare, apoi identitatea prezintă rezultatul obținut la sfârșitul procesului de identificare. Scopul identificării îl constituie stabilirea identității. Altfel spus, conțintul identificării criminalistice îl constituie evidențierea și aprecierea asemănărilor, adunând caracteristici asemănătoare și individuale ce duc la identificarea obiectului, fenomenului sau ființelor în cauză. Dacă două obiecte, fenomene sau ființe sunt asemănătoare, trebuie să se caute prin ce sunt identice și prin ce nu sunt.
Elementul definitoriu al procesului de identificare criminalistică îl reprezintă stabilirea identității persoanelor. Identificarea reprezintă “problema centrală a investigațiilor criminalistice”, considerată a fi și “piatra unghiulară a acestei științe”.
Deoarece procesul de identificare criminalistică este adaptat necesităților practice, în literatura de specialitate se afirmă că acest tip de activitate este “indisolubil legat de actul de justiție”.
Identificarea criminalistică se realizează pe baza unor metode și procedee poprii acestui gen de activitate, insă se poate face și pe baza declarațiilor susținute de martori oculari. Acest procedeu este posibil datorită perceperii obiective a modului de desfășurare a infracțiunii, fiind sesizate în mod facil, dar și obiectiv, proprietățile, trăsăturile caracteristice obiectelor respectiv persoanelor ce se individualizează în cadrul categoriei de ființe sau obiecte relativ asemănătoare.
Identificarea criminalistică presupune stabilirea unui obiect concret, ce cuprinde caracteristici ce îl fac să se apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar să cuprindă și trăsături care atestă unicitatea obiectului, care îl fac identic cu el insuși.
Identitatea reprezintă “însușirea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor de a-și manifesta individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să ramână ele însele pe intreaga durată a existenței lor”.
“Prin identitate trebuie să vedem un concept aplicabil la ceea ce este unic, o persoană, un obiect sau chiar un fenomen”.
Practica criminalistică subliniază condițiile pe care caracteristicile de individualizare a obiectelor, fenomenelor sau persoanelor trebuie să le îndeplinească, printre care:
În vederea stabilirii identității este suficient să se apeleze la caraceteristicile funadamentale prin care obiectul, fenomenul sau persoana de identificat se individualizează și se disting de celelalte obiecte asemănătoare.
Cu toate că identitatea presupune menținerea în timp a caracetristicilor individuale, în practica criminalistică au existat cazuri când identificarea s-a realizat pe baza caracteristicilor temporare.
Identificarea nu trebuie interpretată în mod fixist, deoarece elementele supuse identificării și caracteristicile acestora sunt într-o continuă mișcare și transformare, fiind supuse acțiunilor factorilor interni și externi.
Indentificarea criminalistică este privită ca un “proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, într-un sistem unitar și individualizat.”
Identificarea criminalistică servește scopul procesului penal de aflare a adevărului.
Identificarea criminalistică poate fi definită ca un „ proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene , aflate in legatura cauzala cu fapta ilicita, prin metode stiintifice criminalistice, in scopul stabilirii adevărului in procesul judiciar.”
Rolurile identității și indentificării criminalistice reprezintă un subiect controversat în literatura de specialitate. În opinia unor autori, identificarea nu operează numai în cazurile de stabilire a unor anumite stări de fapt, ci și în cazurile realizării unei corecte incadrări juridice a unei fapte penale. Adepții susțin această teorie prin argumentul conform caruia stabilirea unei încadrări juridice corecte înseamnă stabilirea identității între elementele constitutive ale infracțiunii cercetate și elementele constitutive a unei fapte prevazute de legea penală.
În practica criminalistică, elementele identificării logice sunt aplicate în orice activitate care urmărește evidențierea împrejurărilor faptice ale cauzei penale cercetate. Dar și identificarea criminalistică cuprinde elemente specfice proprii, determinate de conținutul problemelor incluse în obiectul științei criminalisticii și în obiectul propriu al identificării.
3.2 OBIECTUL IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE. DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE
Obiectul identificării criminalistice este definit de literatura de specialitate atât într-un sens larg, cât și într-un sens restrâns:
în sens larg, obiectul identificării criminalistice este constituit din totalitatea obiectelor, fenomenelor, calităților, intervalelor de timp și spațiu, însușirilor fizice sau acțiunilor psihice ale omului.
În sens restrâns, obiectul identificării criminalistice îl formează “elementele solide ale lumii materiale, acestea având volum și caracteristici, relativ constante”(Katona Geza).
Obiectul identificării criminalistice prezintă importanță pe douaă planuri: pe de o parte are rol în planul aflării adevărului, iar pe de altă parte, în evidențierea autonomiei față de celelalte științe juridice și cele nejuridice, aflate în slujba justitiei (medicina legală, psihologia judiciară, biologia judiciară, biologia, fizica).
În plan științific, principalele direcții de acțiune ale obiectului identificării crimnalisticii sunt:
Elaborarea și folosirea metodelor și mijloacelor tehnico-științifice în vederea identificării și cercetării urmelor infracțiunii (urme ale omului, urme de armamente, urme ale fenomenelor fizico-chimice, ale mijloacelor de transport, etc), pentru identificarea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor.
Adaptarea la necesitatile identificării criminalistice a unor metode aparținând științelor exacte (fizică, biologie, matematică, chimie), în scopul aplicării lor în vederea identificării și combaterii infracțiunilor.
Elaborarea de reguli și procedee destinate etapelor de identificare criminalistică, în vederea îmbunătățirii eficienței acestora.
Studierea practicii judiciare, în vederea îmbunătățirii acesteia, dar și pentru crearea unei practici generalizate pozitive, rezultată din activitatea pozitivă a organelor judiciare.
Analiza evoluției săvârșirii infracțiunilor, pentru stabilirea mijloacelor de combatere criminalistică și de identificare a autorilor acestora.
Perfecționarea tehnicilor de cercetare criminalistică, în special a celor care sunt săvârșite cu violență și a celor care prezintă deficiențe în investigare.
Elaborarea unor metode destinate prevenirii faptelor și infracțiunilor cu caracter antisocial.
Obiectelor procesului de identificare le sunt specifice două trăsături esențiale: materialitatea și legatura cu infracțiunea. Obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, obiect sau fenomen, orice element ce se manifestă în spațiu și timp, susceptibil de a fi identificat după urmele descoperite în câmpul infracțional.
Școala românească de criminalistică face referire la urmatoarele categorii, ce pot forma obiectul identificării criminalistice:
Persoana, reprezintă obiectul principal al identificării, în nicio împrejurare neputând fi concepută săvârșirea unei infracțiuni fără existența unui infractor;
Obiectele reprezintă legătura nemijlocită dintre autor și faptă, fie că au fost purtate sau nu de persoana care a săvârșit infracțiunea ori au fost folosite la săvârșirea infracțiunii;
animalele pot forma și ele obiectul identificării criminalistice (ex.: in traseologie, identificarea după urmele lăsate).
Obiectele identificării criminalistice pot fi clasificate în:
După scopul identificării, se împart în obiecte ce urmează a fi identificate, numite obiecte-scop (ex. persoana infractorului, instrumentele creatoare de urme) și în obiecte ce servesc la identificarea obiectelor-scop, numite obiecte-mijloc de identificare (ex. urmele de la locul faptei, impresiuni digitale pentru efectuarea examenlui comparativ)
După criteriul identificării, obiectele de identificat se clasifică în obiecte căutate, ale căror urme au fost descoperite în câmpul infracțional, și obiecte verificate, presupuse că au creat urmele descoperite în câmpul infracțional.
3.3 PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
Activitatea de identificare criminalistică este guvernată de urmatoarele principii cu valabilitate generală, rezultatele obtinute ducând la aflarea adevărului în procesul penal:
Obiectele supuse examinării apar ca obiecte scop (creator de urmă) și obiecte mijloc (care servesc la identificare).
Este important să se facă distincție între noțiunile de „identitate” si „asemănare”. Utilizarea confuză a acestor noțiuni are drept consecință confundarea obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc (purtator de urmă și utilizat în procesul de comparație al obiectelor).
Astfel, este necesar a se diferenția obiectul scop al identificării – persoana făptuitorului, victima sau cadavrul acesteia, obiectele care au servit ori erau destinate să servească la săvârșirea faptei, produsul infracțiunii – de obiectul mijloc al identificării, concretizat din urmele obiectului scop și din modelele de comparație, realizate experimental.
Obiectele supuse identificării cuprind elemente relative stabile și elemente variabile.
Identitatea reprezintă „starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuși”.
Fiecare obiect este identic doar cu el însuși, acest lucru constituind principiul fundamental oricărei identificări.
Pana in momentul identificării obiectelor, persoanelor sau fenomenelor ce au contribuit la săvârșirea faptei, acestea suferă schimbări prin intervenția proceselor de uzură, conservarea deficitară a obiectelor, îmbătrânire fizică, etc. Dacă aceste schimbări sunt fundamentale, atunci nu se poate realiza procesul de identificare.
Stabilitatea trăsăturilor obiectelor supuse identificării este raportată la intervalul de timp dintre descoperirea obiectelor și examinarea lor. Criminaliștii afirmă că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării (obiect, persoana, fenomen) la momentul săvârșirii infracțiunii se regăsesc în caracteristicile relevante în cursul cercetării lor. Acestora le revine sarcina de a face distincție între elementele stabile și elementele variabile ale obiectului de identificat.
Examinarea analitică și sintetică a elementelor caracteristice.
Examinarea analitică a obiectului de identificat presupune o abordare atentă, amănunțită, pentru a surprinde elementele sale caracteristice de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului supus examinării (de exemplu – examinarea tuturor elementelor de relief papilar ale urmei papilare ridicate de la locul faptei).
Examinarea sintetică se realizează pentru suprinderea în dinamică a specificității elementelor (de exemplu – înțelegerea și observarea variabilității unor scrisuri, semnături, variația modelelor de pe suprafața de rulare a unei anvelope prin uzură).
Determinarea identității unei persoane sau obiect este posibilă numai în ipoteza în care acestea au creat urme în câmpul infracțional, urme ce reflectă caracteristicile sale esențiale.
Interdependența cauzală și dinamicitatea
În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, este necesar ca organele judiciare să observe atributul fundametal al existenței – mișcarea – și să privească realitatea prin prisma existenței cauzalității ca un factor necesar al mișcării.
Identificarea criminalistică trebuie să pornească de la premiza că orice cercetare a fenomenelor, obiectelor sau persoanelor, trebuie abordată din perspectiva mișcării acestora și a schimbărilor trăsăturilor acestora.
De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei urme, estomparea unor memorizări și percepții, alterarea grafismelor la persoane în vârstă, etc, reprezintă factori cauzali și dinamici ce pun în dificultate identificarea criminalistică.
Identifiarea criminalistică se bazează și pe urmatoărele principii fundamentale, care se îmbină cu principiile generale de Drept penal și Drept procesual penal:
Principiul legalității
Principiul legalității este reglementat atât de Constituția României, cât și în normele penale. Activitatea proprie identificării criminalistice se desfașoară în conformitate cu prevederile art.2 alin.1 din Noul Cod penal și art. 2 din Noul Cod de procedură penală, facând referire la principul legalității.
Conform prevederilor legale, nimeni nu poate să se sustragă de la răspunderea pentru nerespectarea legii și să ramână nepedepsit, și nimeni nu poate fi sancționat sau pedepsit pe nedrept (art.8 Noul Cod de procedură penală).
În concluzie, principiul legalității presupune sublinierea faptului că întreaga activitate de identificare criminalistică se desfașoară în conformitate cu prevederile legale.
Principiul aflării adevărului
Principiul aflării adevărului se fundamentează pe ideea conform căreia, pentru înfăptuirea jusiției penale, este absolut necesar aflarea adevărului, fapt consemnat în art. 5 alin(1) din Noul Cod de procedură penală.
Fara cunoașterea adevărului referitor la fapta penală și faptiutorul acesteia, nu este posibilă soluționarea corectă a cauzei.
Pentru stabilirea adevărului, organele judiciare au obligația de a aduna probe certe pentru aflarea adevărului, privind existența faptei penale și a vinovăției, a persoanei făptuitorului și a circumstanțelor în care s-a săvârșit fapta penală.
Realizarea acestui principiu generează organelor judiciare următoarele obligații cu privire la :
constatarea existenței sau inexistenței faptei penale;
stabilirea certă a împrejurărilor de timp, de loc, de mod, de mijloace privind săvârșirea faptei, forma de vinovăție, scopul faptei, natura și întinderea prejudiciului cauzat;
stabilirea împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală
În ce privește persoana făptuitorului, aflarea adevărului presupune:
identificarea certă a autorului faptei;
stabilirea vinovăției sau nevinovăției acestuia;
cunoașterea datelor ce caracterizează persoana autorului (de identitate, de stare civilă, pregătire școlară, studii, antecedente penale, ocupatia, activitatea și comportarea anterioară la locul de muncă, în familie și societate).
Aflarea adevărului se realizează prin:
pentru autoritățile judiciare, instituirea obligatiei legale de a afla adevărul în cauza penală, prin desfășurarea unei activități probatorii complete care se incheie doar în momentul aflării adevărului (art.3 din Noul Cod de procedură penală);
în cadrul procesului penal, asigurarea părților a dreptului solicitării și aprobării administrării probelor care pot contribui la aflarea adevărului (art. 81 alin 1b, respectiv art. 83 pct. d din Noul Cod de procedură penală);
procedura probațiunii trebuie să permită atât organelor judiciare cât și părtilor administrarea de probe noi, concludente și utile, în vederea soluționării juste a cauzei (art.374 alin.9 din Noul Cod de procedură penală);
Principiul prezumției de nevinovăție
Acest principu este regelementat in art. 4 alin1 din Noul Cod de procedura penala. Conform art.4, alin.2 din Noul Cod de procedura penala, “după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.
In activitatea de cercetare a urmelor unei infracțiuni, criminalistii trebuie sa caute atat elemente prin care se poate stabili vinovatia, cat si elemente de dovedire a nevinovatiei.
Rolul stiintiei Criminalisticii in garantarea prezumtiei de nevinovatie consta in posibilitatea de a evita solutii de condamnare neconforme cu realitatea, ori ascunderea adevărului.
Principiul existentei urmelor oricarui fapt penal
Una din premisele identificării criminalistice o constitie teoria conform careia toate faptele ilicite ale omului, si implicit, toate activitățile intreprinse, produc transformari in mediul inconjurator, care constituie urme ale infracțiunii, fiind acceptata teza conform careia “nu poate exista infracțiune fara urme”.
Principiul identității
Identitatea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor ce au legatura cu fapta ilicita se afla in centrul cercetărilor criminalistice.
Identificarea este “un proces de cautare si valorificare stiintifica a probelor necesare descoperirii infrsctiunii si solutionarii procesului penal”. La baza acestui proces complex, se afla principiul identității.
“Principiul identității dobandeste prin intermediul Criminalisticii anumite trăsături specifice determinate de natura scopului urmarit prin identificarea subiectilor infracțiunii, fie activi, fie pasivi, cat si prin stabilirea exacta a tututror faptelor si imprejurarilor in care a fost săvârșită o anumita faptă penală”.
Principiul operativității în efectuarea investigațiilor penale
Acest principiu servește acțiunii de identificare criminalistică “în direcția constatării la timp și în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, precum și la identificarea infractorilor”.
Acest principiu este esențial în identificarea criminalistică, deoarece “o dată cu trecerea timpului se șterg urmele din amintirea oamenilor și de pe obiecte, dispar oamenii și obiectele”. Practica de specialitate confirmă aceasta teorie, șansele de identificare a urmelor și, respectiv, de descoperire a infractorului scad o dată cu trecerea timpului.
Unii autori afirmă că “între timpul scurs de la data săvârșirii infracțiunii și șansele de descoperire a autorului infracțiunii există un raport invers proporțional”.
În literatura de specialitate, întâlnim și alte pricipii ale identificării criminalistice:
Procesul cercetării infracțiunilor afirmă că fiecare infracțiune are particularitățile ei legate de natura faptei, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, persoana faptuitorului, metodele utilizate în săvârșirea faptei, etc.
Orice fenomen legat de infracțiune produce în aceleași condiții, aceleași efecte.
Examinarea criminalistica se realizează prin comparatie( se compara urmele identificate la locul faptei cu modelele-tip ridicate de la persoanele suspectate a fi autori ai infracțiunii).
In vedrea obtinerii rezultatuli dorit, toate principiile enumerate mai sus se vor completa cu doua principii esențiale in activitatea de investigare criminalistica:
Principiul conspirativitatii, care se refera la pastrarea secretului in legatura cu desfasurarea investigatiilor criminalistice si cu rezultatele obtinute;
Principiul necesitatii, conform caruia se vor desfasura doar investigatiile criminalistice care sunt strict necesare aflării adevărului;
FAZELE IDENTIFICĂRII
Procesul de identificare criminalistică presupune parcurgerea mai multor etape, importante în stabilirea caracteristicilor esențiale ale obiectului-scop și obiectului-mijloc, realizându-se treptat, pornind de la general la particular.
Apariția cât mai multor detalii individualizate cu privire la fenomenul, persoana sau obiectul de identificat, demonstrează că profesionalismul cu care a fost îndeplinit procesul de identificare.
Procesul de identificare criminalistică presupune parcurgerea a doua etape, prima constituindu-se premisa logică a celei de-a doua etapă:
a) Identificarea generică (stabilirea apartenenței la gen)
Identificarea generica constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi aparține”. Cu alte cuvinte, idenficarea generică se realizează pe calea examinării caracteristicilor generale care definesc o anumită categorie de obiecte.
Stabilirea apartenenței după gen reprezintă prima etapă a identificării criminialistice, pentru ca, în cazul obținerii unui rezultat pozitiv, să se continue examinarea până la stabilirea identității.
Atunci când sunt reținute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă.
Determinarea aparenței generice se face pe baza unor serii de reguli impuse de practica criminalistică:
un obiect necunoscut trebuie definit prin date privitoare la destinația de folosință, modul de asamblare a obiectului (industrial sau artizanal) , materialul din care este realizat, mărimea, culoarea, dimensiunea, etc.;
specialistul criminalist trebuie să determine apartenența obiectului supus identificării la un anumit gen și la eventualele subclasificări ale acestuia;
pentru stabilirea apartenenței la gen, caracteristicile trebuie să fie suficiente din punct de vedere cantitativ;
ca bază de definire și de triere, caracteristicile de gen trebuie să fie suficiente din punct de vedere cantitativ;
în determinarea apartenenței generice o importanță deosebită o au deosebirile obiectelor sau substanțelor comparate;
punerea în evidență a unor deosebiri esențiale are drept rezultat negarea apartenenței la gen și, implicit, a identității;
probabilitatea identității este cu atât mai mare cu cât grupa din care face parte obiectul analizat este mai restrânsă;
h) pentru a putea constitui criterii de diferențiere, deosebirile trebuie să fie reale și nu create în mod artificial, rezultate din modele comparative, realizate experimental;
b) Identificarea individuală
Indentificarea individuală se realizează pe baza caracteristicilor specifice a obiectului de identificat, realizându-se astfel o îngustare a sferei obiectelor cu aceleași caracteristici până la individualizarea corectă.
Pornind de la categoriile de necesitate și întâmplare, identificarea individuală valorifică legătura dintre acestea. Necesitatea desemnează temeiul intern, iar întâmplarea este semnul unor însușiri și raporturi de natură externă. În mod necesar un anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenția unui fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la explozia lui în condiții de rulare cu viteză și sub sarcină mare.
Ca si identificarea generică, procesul de identificare individuală respectă la rândul lui reguli impuse de practica criminalistică:
în cadrul raportului necesitate-întâmplare, caracteristicile generice pot căpăta valoare de identificare;
întâmplarea nu se manifestă numai sub forma defectelor datorate uzurii ori elementelor apărute în mod accidental.
alături de raportul necesitate-întâmplare există și un tip de legătură, respectiv condiționarea reciprocă a caracteristicilor; astfel, orice caracteristică poate face parte atât din grupa caracteristicilor generale ale obiectului de identificat, cât și din grupa caracteristicilor proprii ale obiectului, oferind posibilitatea recunoașterii acestuia dintre obiectele asemănătoare.
METODOLOGIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
Metodologia criminalistică reprezintă acea parte a criminalisticii care se ocupă cu studierea, elaborarea și aplicarea regulilor de cercetare a infracțiunilor, în conformitate cu prevederile legale, completându-se cu regulile generale ale tehnicii criminalistice.
Metodologia criminalistică presupune adoptarea unei anumite conduite de către criminaliști, destinate descoperirii și administrării probelor ce au legatura cu cauza penală, necesare formulării concluziilor privind existența sau inexistența elementelor constitutive ale cauzei în fapt.
Obiectul metodologiei cuprinde:
Cunoașterea modalităților de săvârșire a infracțiunilor;
Determinarea obiectului probațiunii;
Elaborarea procedeelor de desfășurare a investigației;
Identificarea oportunităților acțiunilor de cercetare în vederea aflării adevărului;
Stabilirea aspectelor tehnice specifice activității de investigare, în funcție de categoria și modul în care a fost săvârșită fapta penală;
Rolul metodologiei criminalistice reprezintă elaborarea unor etape și tehnici de investigare adaptate prevederilor legale, destinate descoperirii faptelor, în vederea cercetării și interpretării acestora, în scopul prezentării în fața instanței a unei situații clare, bazată pe fapte reale și probe concludente.
Pentru identificarea persoanelor, fenomenelor sau obiectelor care au legatură cu fapta juridică, expertul criminalist folosește metode de cercetare în laborator, clasificate astfel: metode de examinare separată și metode de examinare comparată.
3.5.1 FUNDAMENTUL METODOLOGIC AL IDENTIFICĂRII
Indentificarea criminalistică se ghidează după două elemente fundamentale: selectare si comaparare. Rezultă că procesul identificării criminalistice presupune parcurgerea a doua faze:
a)determinarea grupurilor persoanelor sau obiectelor considerate suspecte, cercetând caracteristicile asemănătoare, fiind excluse particularitățile contrarii celor reflectate în probe, în probele ridicate de la fața locului, precum și în cele produse experimental în laborator.
b) examinarea comparativă a caracteristicilor asemănătoare, pentru a stabili concordanța între trăsăturile reflectate în probă și cele reflectate de modelele de comparație, precum și deosebirile între acestea, ajungându-se fie la descoperirea obiectului cautat, fie la excluderea obiectelor cu caracteristici asemănătoare.
Concordanțele sau deosebirile apărute în procesul de identificare criminalistică se cer a fi riguros explicate. Necesitatea explicării acestor fenomene se datoreaza aparițiilor deosebirilor de ordin cantitativ între caracteristicile obiectului în momentul săvârșirii infracțiunii și caracteristicile prezente în momentul examinării comparative.
Deosebirile de ordin cantitativ sunt determinate de uzură, de intervenția factorilor externi, de condițiile în care au fost descoperite urmele, apariția sau dispariția unor caracteristici pe parcursul timpului, duritatea scăzută a obiectului creator de urmă, etc.
De aceea, modificările de natură cantitativă sunt interpretate în baza principiului potrivit căruia toate elementele lumii materiale se află în continuă mișcare și transformare.
3.5.2 EFECTUAREA EXAMINĂRII SEPARATE
În această etapă sunt examinate separat fiecare obiect purtator de urmă, urmele ridicate de la locul faptei și urmele realizate experimental în laborator. Condițiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleași cu cele în care s-a produs urma în câmpul infracțional.
Spre exemplu, pentru a face o expertiză a falsului în acte, expertul cercetează actul presupus a fi fals, pentru a stabili cât mai multe detalii. Expertul are în vedere că aceeași persoana poate scrie diferit, în funcție de obiectul folosit pentru scris, de materialul suport, de poziția scriptorului (a stat în picioare sau a fost așezat la o masă), sau chiar în funcție de starea psihică a acestuia.
Examinarea se face în funcție de tipul și natura urmelor, cum ar fi urme-forma, urme-materie, microurme, etc.
3.5.3 EFECTUAREA EXAMENULUI COMPARATIV
În această etapă se compară rezultatele etapei descrise anterior (efectuarea examinării separate) cu caracteristicile obiectelor suspecte.
La baza oricărui proces de identificare există metoda analizei comparative a elementelor caracteristice ale celor două obecte de comparat: obiectul scop și obiectul mijloc.
De la descoperirea urmelor până la faza finală a formulării concluziilor, expertul criminalist are datoria de a face comparații permanente între obiectul căutat și cele ale obiectului de verificat.
Examinarea se realizează pe baza unpr modele-tip de comparatie, create experimental (de exemplu, se va compara mulajul urmei de încălțăminte create experimental cu mulajul pantofului presupus a-i aparține urma gasită la locul faptei).
Modelele de comparație sunt create în conformitate cu următoarele cerințe:
Cunoașterea cu exactitate a persoanei sau obiectului de la care provin modelele create experimental;
La obținerea modelelor de comparație, trebuie să se aibă în vedere și condițiile în care s-a format urma identificată în câmpul infracțional (de exemplu, în cazul cercetării falsului în înscrisuri, trebuie să se țină seama de instrumentul cu care s-a scris, pozitia scriptorului, etc.);
Urma și modelele de comparație trebuie să conțină suficiente elemente caracteristice de ordin calitativ, în vederea individualizării factorului creator de urmă;
Folosirea de modele similare, având aceeași proveniență în momentul examinării comparative (de exemplu, se compară imaginea fotografică a urmei cu imaginea impresiunii create experimental);
Analiza comparativă a elementelor caracteristice ale obiectului-scop și obiectului-mijloc se poate desfășura prin două metode:
Prin compararea directă a elementelor caracteristice ale celor două obiecte;
Prin compararea elementelor caracteristice oglindite în urmă cu elementele caractristice oglindite în alte urme, formate în afara câmpului infracțional, dar formată de același obiect.
Procedeele de realizare a examenului comparativ sunt:
Procedeul confruntării este cel mai accesibil în majoritatea cazurilor. În vederea realizării acestui procedeu, sunt folosite mijloace optice și de protecție (exemplu: microscoape comparatoare), iar în laboratoarele de expertiză criminalistică, examinarea se face cu ajutorul fotografiilor, unde este posibilă mărirea imaginilor în cauză.
Procedeul suprapunerii constă în așezarea unei imagini transparente a unui obiect peste imaginea celuilalt obiect. Astfel, se vor observa asemănările și deosebirile între obiectele comparate. Aprecierea deosebirilor va ține seama de uzura în timp a obiectelor, de modul și locul de realizare al urmei în câmpul infracțional, de modul de realizare a urmei de comparație, etc.
Procedeul juxtapunerii (continuitate liniara) este folosit în examinarea striațiilor (de exemplu, pentru identificarea urmelor instrumentelor de spargere). Procedeul este unul eficient, dar presupune folosirea corectă a aparaturii și acuratețe în aprecierea detaliilor, altfel pot apărea aprecieri eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.
Rezultatele obtinuțe în această etapă pot avea un caracter de certitiudine (pozitivă sau negativă) sau de probabilitate. Pot exista și situații de imposibilitate a identificării factorului creator de urmă, fie din cauza lipsei de caracteristici individuale suficiente, fie din cauza existenței unei carențe în ce privește dispunerea de metode adecvate de investigare.
a) Concluzii certe – de stabilire a obiectelor sau persoanelor făptuitoare: semnătura a fost executată de către …; de excludere: semnătura cercetată nu a fost executată de către titularul …;
b) Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare și cele de deosebire sunt aproximativ egale. (Actul a fost probabil semnat de către …).
c) Concluzii de imposibilitate a stabilirii – sunt formulate atunci când nu se poate aprecia nici măcar cu grad de probabilitate.
CAP IV – IDENTIFICAREA DUPA SEMNALMENTELE EXTERIOARE. METODA PORTRETULUI VORBIT
4.1 FORMELE STATICE SI FORMELE DINAMICE
În majoritatea cazurilor penale cu care se confruntă criminaliștii, în care singurele informații concludente pe care le dețin, sunt cele relatate de martorii oculari.
Descrierea semnalmentelor exterioare ale unei persoane în vederea recunoașterii trebuie realizată în mod precis, utilizând o terminologie elaborată și folosind anumite criterii de apreciere a semnalmentelor, și pentru a se elimina eventualele confuzii, într-un sistem științific, și anume metoda portertului vorbit”. Metoda portretului vorbit reprezintă o metodă aplicată în vederea identificării persoanelor, pe baza descrierii făcute de o altă persoană, a semnalmentelor exterioare ale acestora.
Astfel, în terminologia de specialitate a fost introdusă noțiunea de „semnalment”, în vederea găsirii unor modalități optime de identificare a persoanelor urmărite.
Noțiunea de semnalment reprezintă un ansamblu de date și caracteristici aparținând trăsăturilor exterioare ale unei persoane pe baza cărora poate fi identificată.
În vederea identificării unei persoane, trebuie avute în vedere atât formele statice (anatomice), cât și formele dinamice (funcționale), ce însumează ansamblul descrierii semnalmentelor exterioare.
„Fundamentul științific al identificării după semnalmentele exteriore îl costituie individualitatea și relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.”
Pentru a se asigura o identificare optimă pe baza descrierii semnalmentelor exterioare, trebuie să se aibă în vedere urmatoarele principii:
Descrierea trăsăturilor fizice ale persoanei trebuie să cuprindă trăsăturile anatomice ale întregului corp: cap, umeri, brațe, trunchi, picioare;
Semnalmentele vor fi descrise într-o succesiune logică;
Descrierea persoanei trebuie să se facă atat din punct de vedere static (anatomic), cat și dinamic (funcțional);
În vederea reținerii semnalmentelor exterioare se recomandă observarea acesteia din plan frontal și din plan lateral (profil);
Descrierea îmbrăcămintei și a obiectelor aflate în posesia persoanelor, constituie un avantaj în identificarea acestora;
Se va folosi o terminologie comună, precisă, în descrierea semnalmentelor exterioare;
Reținerea trăsăturilor percepute de un martor ocular este influențată de umatorii factori:
Factori obiectivi
Vizibilitatea în momentul percepției persoanei
Condițiile atmosferice (ceață, soare puternic, etc)
Distanta între martorul ocular și persoana de identificat
Unghiul din care persoana de identificat a fost observată
Durata percepției
Factori subiectivi
Aptitudinile martorului ocular de a percepe, de a reține si reproduce amănunte
Factorul emoțional
Nivelul de cunoaștere, experiența de viață a martorului ocular
Timpul scurs dintre observarea persoanei de identificat și ascultarea martorului
4.1.1 DESCRIEREA FORMELOR STATICE
Formele statice ale descrierii semnalmentelor exterioare vizează elementele caracteristice privind aspectul fizic al persoanei, forma capului, detaliile feței, eventualele anormalități, etc.
Aspectul fizic al persoanei se referă la talie, constituție fizică, precum și ținuta unei persoane. Talia poate fi mică (pana în 1.60 m), mijlocie (intre 1.60 m -1.75 m) sau înaltă (peste 1.75 m). Constituția fizică este apreciată ca fiind solidă, mijlocie, slabă sau uscațivă, determinată de masa musculară a persoanei. Ținuta unei persoane poate fi sportivă, elegantă, casual, sau asociată unei profesii (ofițer, marinar, țăran, student, etc).
Capul persoanei reprezintă elementul esențial în descrierea semnalmentelor exterioare.
Forma capului, privit din față, poate fi rotundă, alungită, ovală, dreptunghiulară, pătrată, etc., raportată la forma feței. Privit în lateral, poate prinde un contur normal sau țuguiat, în funcție de particularitățile frontonazale (curbat, continuu, ondulat) sau frontobucale (prognatism superior sau inferior, ortognatism).
Figura
Fața persoanei cuprinde trei zone: zona frontală, zona nazală și zona bucală. Zona frontală este cuprinsă între linia de inserție a părului și rădăcina nasului, zona nazală este cuprinsă între rădăcina nasului și baza acestuia, iar zona bucala intre baza nasului și vârful bărbiei. În funcție de necesități, se pot considera șapte zone: zona frunții, sprâncenelor, ochilor, nasului, urechilor, buzelor, bărbiei.
În descrirerea semnalmentelor exterioare, fiecare element al feței trebuie analizat separat, cu cât mai multe detalii.
FRUNTEA se descrie după înălțime, contur, înclinare, mod de ridare și distanțele aferente între acestea, particularități existente.
Caracteristicile PARULUI trebuie să cuprindă culoarea, forma, lungimea, modul de pieptanare, existența caliviției, etc.
Figura
OCHII trebuie să conțină în descrierea acestora elemente caracteristice formei, poziției, culorii, spațiului interocular, adâncimii în orbită, a particularităților genelor și pleoapelor, precum și eventualele anormalități vizibile.
NASUL se identifică dupa rădăcină, linia dorsală (muchie), înălțimea și lățimea, baza și conformația nărilor. Dificultatea recunoașterii după semnalmentele caracteristice nasului intervine atunci când persoana își modifică aceste caracteristici prin operații plastice, aspect întâlnit în special la femei. În descrierea nasului trebuie precizată și pozitia din care a fost văzută persoana (frontal sau din profil).
Figura
GURA ȘI BUZELE sunt caracterizate de mărime, culoare, formă, contur, grosime, eventuale particularități (tic nervos manifestat la nivelul buzelor, rictus, buză de iepure-cheiloschizis, etc). De asemenea, se vor avea în vedere eventualele operații plastice și la nivelul buzelor.
Figura
BĂRBIA se descrie potrivit particularităților sale – barbie plată, ascuțită, îngropată, etc.
URECHEA este una din elementele anatomice care nu suferă modificări majore în timpul vieții. În descrierea urechii, se acordă o atenție deosebită lobului, antetrăgușului și pilului interior. De asemenea, trebuie avute în vedere și eventualele anomalii.
Figura
RIDURILE sunt descrise în funcție de zona existentă, formă, număr și spațiere între acestea. Și în cazul ridurilor există posibilitatea existenței unor operații plastice, efectuate de obicei de femeile în vârstă.
CULOAREA PIELII variază în funcție de rasă, nuanțele cromatice variind de la alb la negru. Trebuie avută în vedere posibilitatea de modificare a culorii, în special la persoanele de culoare albă, prin expunerea la soare sau folosirea produselor de machiaj.
SEMNELE PARTICULARE reprezintă un aspect important al identificării persoanelor. Diversitatea acestora este destul de mare. Despre acest aspect vom vorbi în subcapitolul următor.
4.1.2 DESCRIEREA FORMELOR DINAMICE
Formele dinamice (funcționale) cuprind semnalmentele exterioare cu privire la ținuta corpului, mimica, vorbirea, privirea, felul mersului, formele de maninfestare a persoanei.
MERSUL unei persoane poate fi normal, sportiv, degajat, ezitant, cu pași mari sau mici, poate fi determinat de unele infirmități ale persoanei, precum și de starea de sănătate a acesteia.
Importanța VORBIRII în descrierea semnalmentelor exerioare este dată de eventualele particularități de vorbire – vorbire normală, bâlbâită, prolixă, timbrul vocal și accentul, etc. Trebuie avut în vedere faptul că unii indivizi, în timpul săvârșirii infracțiunii, încearcă să își deghizeze vocea, să își schimbe mersul, ținuta, tocmai pentru a se evita identificarea acestora.
MODUL DE MANIFESTARE însumează particularitățile gesticii, mimicii și a vorbirii. O persoană poate fi calmă sau nervoasă, lentă sau agitată, impulsivă sau temperată, volubilă sau taciturnă, etc. Modul de manifestare a persoanei poate varia în funcție de mediul în care se afla (de exemplu, individul poate adopta un comportament diferit în mediul locului de muncă față de mediul familial).
În practica judiciară s-a dovedit că formele statice ale semnalmentelor exterioare sunt cele mai ușor de reținut, precum și particularitățile și anomaliile persoanelor.
Succesul unei identificări pe baza folosirii metodei portretului vorbit constă în modul de ascultare a martorilor și interpretarea declarațiilor acestora. Interpretarea depinde de priceperea și de capacitatea de circumspecție a organului judiciar, pentru a obține declaratii precise, evitându-se subiectivizarea.
4.2 DESCRIEREA SEMNELOR PARTICULARE AFLATE PE CORP
Semnele particulare sunt destul de importante în identificarea criminalistică.
“În sens criminalistic, prin semne particulare se înțeleg anumite defecte
de natură anatomică și funcțională ce ajută la identificarea unei persoane.”
Semnele particulare constau în: prezența cicatricelor și a tatuajelor, ridurile și cutele feței, modificarea în sistemul funcțional al unor organe (patologice), modificările structurale ale diferitelor părți ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor meserii.
Din punct de vedere medical, CICATRICELE sunt țesuturi conjunctive care unesc buzele plăgilor operatorii sau traumatice, înlocuind țesutul pierdut. Cicatricele pot fi: de natură chirurgicală sau de natură traumatică (datorate unor plăgi sau unor accidente).
Cicatricele se caracterizează astfel:
După formă: cicatricele pot fi liniare, circulare, stelare sau semi-ovale
După mărime: cicatricele pot fi mici, mijlocii sau mari
După culoare: cicatricele pot fi: albicioase, roșii, roz, vineții, negre
Trebuie precizată poziția cicatricii: pe obraz, deasupra sprâncenei, pe mână, etc.
TATUAJUL reprezintă imprimarea unor desene permanente pe pielea corpului. De obicei, pentru realizarea tatuajului ornamental, se preferă zonele pieptului, spatelui și ale brațelor. Zonele tatuate rar întâlnite sunt palmele, tălpile și capul, fiind zone mai sensibile și, implicit, mai dureroase.
Din punct de vedere etiologic, tatuajele de împart în:
Tatuaje involuntare: se produc fără voia individului, ca urmare a unor acțiuni exterioare exercitate asupra corpului;
Tatuaje accidentale (profesionale)- marcate de încrustațiile de pulbere în epidermă;
Tatuaje medicale- colorație închisă a pielii în locurile unde au fost aplicate substanțe vezicante;
Tatuaje datorate pătrunderii glonțului în corpul uman;
Tatuaje voluntare (ornamentale) – prezintă o mai mare importanță întrucât pot furniza mai multe date despre persoana de identificat, cum ar fi mediul social din care provine, profesia, obiceiurile sale, trecutul persoanei. Acestea pot fi:
Mistice: embleme, simboluri religioase;
Erotice: inscripții obscene;
Afective: simblouri ale dragostei, simboluri reprezentând mania;
Fanteziste: personaje basmice, figuri din regnul vegetal sau animal;
Privind orientarea sexuală a individului: scene de pederastie sau lesbianism;
În vederea descoperirii unei infracțiuni de viol, a fost audiată victima, o minoră, care a reținut, pe langă alte semnalmente exterioare, prezența unui tatuaj în zona gâtului, pe care l-a descris. Verificările ulterioare au dus la concluzia ca autorul violului ar putea fi un individ urmărit pentru alte infracțiuni de viol, despre care se cunoștea că prezintă aceeași particularitate în zona gâtului. În urma prinderii individului, s-a constatat că avea tatuajul descris de victimă și a fost prezentat pentru recunoaștere. În urma acestei proceduri, victima a recunoscut atât tatuajul, cât și individul.
RIDURILE ȘI CUTELE FEȚEI se descriu după formă și adâncime. Ridurile și cutele din zonele frontală și orbitală sunt cele mai importante din punct de vedere criminalistic, deoarece însumează cele mai multe particularități: ridurile frontale au importanță sub aspectul conturului acestora (drepte, arcuite, sinusoidale), iar ridurile orbitale se descriu după formă, adâncime, poziție.
MODIFICĂRILE PATOLOGICE reprezintă modificările organelor macroscopice produse de boli. Cele mai întâlnite modificări patologice sunt paralizia facială (poate determina căderea colțului gurii pe partea afectată) și sifilisul terțiar (poate determina apariția dinților zimțați).
Malformațiile congenitale pot determina apariția unor semne particulare, cum ar fi modificări ale coloanei vertebrale (aparitia unor convexități sau concavități la nivelul coloanei), modificări ale piciorului (platfus), etc.
Modificări structurale ale diferitelor părți ale corpului omenesc ca
urmare a practicării unor meserii
Modificări structurale ale corpului omenesc pot aparea și ca rezultat al practicării unei meserii. De exemplu:
cizmarii prezintă bătături la mână – din cauza ținerii cuțitului – și
deasupra genunchiului – datorate loviturilor de ciocan – aceste persoane
prezentând și o înfundare a coșului pieptului;
la fierari, datorită ținerii ciocanului, se observă o întărire a podului palmei
parchetarii prezintă bătături în zona genunchiului, respectiv îngroșări în dreptul gleznelor;
croitorii au bătături și înțepături la nivelul degetelor, acestea datorându-se manipulării acelor de cusut
pietrarii și persoanele care lucrează în industria metalurgică prezintă foarte mici tăieturi pe cornee, fapt datorat proiectării particulelor de piatră saumetal;
muncitorii care lucrează cu substanțe chimice pot prezenta eczeme caracteristice, dermatoze ori colorarea brună a unghiilor;
4.3 ÎMBRĂCĂMINTEA SI OBIECTELE PORTABILE
Obiectele de îmbrăcăminte, identficate la locul faptei, reprezintă o sursă importantă de informații, în vederea restrângerii cercului de persoane bănuite. Însă, este important de precizat faptul că obiectele de îmbrăcăminte nu furnizează caracteristici constante în vederea identificării persoanelor, întrucât acestea pot fi înlocuite sau modificate.
Prin obiectele de îmbrăcăminte se înțeleg obiectele folosite pentru acoperirea parților corpului uman (cap, corp) dar și obiecte de incălțat: pălărie, palton, fular, mănuși, batiste, pantaloni, pantofi, etc.
În cazul persoanelor declarate dispărute, se vor întocmi fișe speciale cu datele portetului vorbit, în care se face o descriere amănunțită a obiectelor de îmbrăcăminte.
Vestimentația poate furniza informații cu privire la vârsta, sexul, mediul din care provine persoana de identificat, etc.
În descrierea îmbrăcămintei și a obiectelor portabile se vor menționa denumirea obiectului, culoarea, materialul, gradul de uzură, alte semne particulare.
Din vestimentația persoanei se poate dezvălui uneori profesia (uniforma de preot, polițist, vopsitor, îmbrăcămintea office a unei doamne poate sugera o profesie în domeniul bancar, etc.), poate sugera starea materială (o persoana mai săracă va îmbrăca haine en-gros, o persoana mai bogată va îmbrăca haine de la anumiți designeri, etc.).
De asemena, vestimentația poate trăda mentalitatea unei persoane, aspectul îngrijit sau delăsator al individiului, ori bunul simț sau lipsa acestuia. De exemplu, o îmbrăcăminte fantezistă, alcatuită din culori vii și combinate excentric poate sugera o mentalitate dubioasă a individului, iar urmele de dezordine și neglijență sugerează dezordine mintală, decadere socială.
Practica judiciară demonstrează importanța identificării obiectelor de îmbrăcăminte. Menționăm două cazuri specifice:
În județul Iași, un individ care a săvârșit o tentativă de omor, a sărit de la etajul I al căminului studențesc, unde locuia victima, pentru a nu fi prins de către colegele victimei care i-au venit in ajutor. Din grabă, la locul faptei a rămas un pantof aparținând agresorului, care a constituit probă pentru identificarea acestuia, prins la cateva zile de la săvârșirea infracțiunii.
În cadrul cercetărilor la fața locului privind identificarea unui cadavru necunoscut, a fost descoperit un petic de material din catifea albastră, cu dimensiunile 6 centimetri lungime și 3 centimetri lățime. Facând cercetări asupra celor trei persoane suspecte, s-a constatat că unul dintre ei avea un cojoc căptușit cu catifea albastră, lipsindu-i un petic în regiunea pieptului.
CAPITOLUL V – METODE DE IDENTIFICARE A PERSOANELOR DUPA SEMNALMENTELE EXTERIOARE
5.1 PORTRETUL SCHIȚAT
Portretul schițat (desenul schiță) reprezintă una din metodele tehnice de identificare a persoanelor după semnalmentele exterioare. Portretul schițat se realizează pe baza declarațiilor martorilor, ca formă de tehnicizare a procesului de recunoaștere a persoanelor sau cadavrelor de identificat.
“În numeroase cazuri, publicarea acestor fotografii a dus la identificarea neajunsurilor determinate de modul în care o persoană apreciază sau descrie semnalmentele exterioare”.
Împrejurarile în care a fost vazută persoana de identificat, timpul scurs între momentul desfășurării acțiunii și momentul ascultării martorilor, sau gradul de captare vizuală a martorilor și capacitatea acestora de redare a detaliilor, fac dificilă utilizarea acestei tehnici în condiții optime. Aceste inconveniente pot fi înlaturate în parte prin gradul de instruire, imaginația și experiența specialistului care realizează portretul schițat.
Din cauza numărului redus de specialiști în realizarea portretului schițat, acest procedeu este practicat destul de rar.
Figura
5.2 FOTO-ROBOTUL
„Foto-robotul a fost imaginat pentru prima oară în 1952 de către Pierre Chabot, comisar divizionar la Lyon, constând, la început, din prezentarea în fața martorilor a mai multor fotografii, dintre care cei prezenți urmau să le indice pe cele care se asemănau cu persoana căutată”.
„După mai multe succese, Chabat și-a perfecționat metoda, iar după 1965 formează o compoziție facială din trei zone, fiecare având câteva zeci de variante”.
Cele trei zone cuprind zona frunții și a părului (incluzând conturul superior al capului), zona ochilor și a nasului, zona gurii și a bărbiei.
Tehnica de identificare constă în alcătuirea unui album de fotografii, executate astfel încat cele trei zone să se suprapună perfect. Se fotografiază un număr foarte mare de persoane, la aceeași scară și în aceeași poziție a capului. Fotografiile vor fi impărțite pe grupe, în funcție de caracteristicile persoanelor (sex, conturul feței, etc). În cadrul fiecărei grupe, fotografiile sunt tăiate în trei fâșii, delimitând cele trei zone. Fotografiile vor fi lipite pe planurile paralele ale unui dispozitiv cu care se vor executa numeroase combinații de structuri faciale, în funcție de indicațiile martorilor oculari.
Cand combinația celor trei zone a constituit o fizionomie asemănătoare cu persoana de identificat, se retușează imaginea în vederea îmbinării perfecte între cele trei fâșii, combinația rezultată se fotografiază, iar după o retușare a negativului, se scoate pozitivul, după care se va proceda la prezentarea imaginii pentru recunoaștere.
În general, fașiile specifice fiecărei zone sunt proiectate simultan, diferitele combinații făcându-se în plină proiecție, în vederea participării tuturor persoanelor care iau parte la prezentarea pentru recunoaștere.
Figura
Această tehnică este folosită cu success în multe țări europene, având rezultate pozitive în ceea ce privește identificarea persoanelor.
5.3 IDENTI-KIT-UL
„Identi-kit-ul a fost realizat de către șeriful Mc. Donald din Los Angeles, în timpul celui de-al doilea război mondial”. Mc. Donald a extras cele mai tipice forme faciale, pe baza cărora a stabilit un sistem de identificare pornind de la metoda descrierii semnalmentelor.
Identi-kit-ul pune la dispoziție un album cu 500-700 de elemente faciale desenate independent pe foi transparente, grupate în funcție de caracteristici. Fiecărui grup îi corespunde o literă (de exemplu, A-fruntea, B-sprancenele, C-nasul, D-gura), iar fiecărei variante îi este asociat un numar (varianta 1, 2, 3, etc.). Astfel, unui element îi va fi asociat un număr compus dintr-o literă și o cifră (de exemplu, B1, A5, D10, etc.).
Pe langă aceste foi transparente, sistemul mai dispune de un album cu toate elementele faciale cu variantele lor și cu aceleași simboluri ca foile transparente.
Persoana care se prezintă pentru recunoaștere va examina albumul, iar dacă va recunoaște un element facial, foaia transparentă specifică elementului identificat va fi așezată pe geamul mat al unui dispozitiv de iluminat. Același procedeu se aplică și pentru următoarele elemente faciale recunoscute.
O dată obținut ansamblul figurii, se fac modificări schimbând între ele diferite variante ale elementelor faciale, până când se ajunge la ansamblul unei figuri cât mai apropiate de cea a persoanei de identificat.
„Un avantaj al Identi-kit-ului este faptul că se bazează pe identificarea vizuală, fiind mult mai accesibil omului de rând care nu cunoaște tehnologia științifică a descrierii semnalmentelor și, în același timp, este o metodă mai intuitivă, mai directă, evitând neajunsurile care s-ar putea să apară din cauza unei exprimări greșite”.
Identi-kit-ul prezintă unele inconveniențe din cauza limitării la anumite grupe etnice, datorită unor etaloane limitate privind formele faciale și anumite tipuri caracteristice. Concentrarea caracteristicilor faciale în jurul unor tipare pentru anumite grupuri etnice determina limitarea sferei de aplicabilitate.
De exemplu, elementele faciale caracteristice cu dominanțe negroide ale identi-kit-ului se aplică cu greu în majoritatea regiunilor din Europa, fără a mai preciza de elementele faciale specifice japonezilor, care se exclud complet.
Figura
5.4 MIMICOMPOZITORUL ȘI SINTETIZATORUL FOTOGRAFIC
Mimicompozitorul(MIMIC) este asemănător identikit-ului, însă are mai multe îmbunătățiri. Dizpozitivul este de forma unei cutii prevăzute cu un ecran, pe care sunt proiectate succesiv elementele faciale înregistrate pe filme de 36 mm.
Elementele faciale sunt reprezentate de forma capului, fața, părul, fruntea, ochii, sprâncenele, nasul, gura, buzele, bărbia, urechile, culoarea pielii, semnele particulare.
Deplasarea filmului se realizează de la un panou de comandă. Se vor combina elementele faciale până se va ajunge la realizarea unei imagini cât mai apropiate de imaginea persoanei de identificat, care trebuie fotografiată imediat (pentru rezultate optime de utilizează un aparat de tip Polaroid).
Sintetizatorul fotografic funcționează dupa aceleași principii de realizare a imaginii. Cu ajutorul a patru dispozitive se proiectează pe ecran câte o zonă a feței, realizându-se un montaj.
Tehnica sintetizatorului fotografic se apropie de tehnica foto-robotului, avantajul sintetizatorului fotografic îl constituie posibilitatea realizării imaginii fotografice din elemente faciale reale (naturale).
Selecția elementelor faciale se face din fotografii obișnuite, conferind imaginii un grad de autenticitate mai ridicat decât oferă foto-robotul.
5.5 EXPERTIZA FOTOGRAFIEI DE PORTRET
Tehnica expertizei fotografiei de portret este folosită frecvent de organele judiciare în vederea identificării unui cadavru, căruia i se face o fotografie a semnalentelor după toaletarea acestuia. Metoda se aplică însă și persoanelor amnezice, a celor care își ascund identitatea sau a persoanelor dispărute.
Tehnica constă în compararea unei fotografii recente a persoanei de identificat, cu fotografia semnalmentelor persoanei la momentul identificării acesteia. Compararea se realizează prin metoda confruntării, a juxtapunerii, suprapunerii, etc.
5.6 RECUNOAȘTEREA PERSOANELOR DUPĂ FOTOGRAFIE
Metoda recunoașterii persoanelor după fotografie este cel mai frecvent folosită de organele judiciare.
În vederea obținerii unor rezultate optime, se procedează astfel:
Se obțin 4-5 fotografii care să cuprindă semnalmente asemănătoare cu ale persoanei de identificat;
Printre aceste fotografii se introduce fotografia persoanei a cărei identitate trebuie recunoscută;
Pe spatele fiecărei fotografii se menționează numele persoanei corespunzătoare;
Fotografiile se trec pe un carton alb și se numerotează;
Martorului i se prezintă plansa cu fotografii, solicitându-i-se să indice numărul fotografiei în care apare persoana recunoscută;
La sfârșit, se va întocmi un proces verbal unde se va consemna modul de desfășurare a activității și rezultatul obținut, la care se va atașa planșa cu fotografii „pentru a se arata cât de asemănătoare au fost persoanele ale căror fotografii au fost folosite împreună cu cea a persoanei prezentată pentru recunoaștere”
CAP VI – REALIZAREA PORTRETULUI ROBOT
Adoptarea tehnicii de realizare a portretului robot a apărut în urma dificultăților întâlnite în practica judiciară, în urma utilizării procedeelor tehnice enumerate mai sus. În vederea realizării acestei tehnici, specialiștii au recurs la tehnica de calcul electronic, obtinându-se rezultate eficiente.
Avantajele folosirii calculatorului în identificarea după semnalmentele exterioare constau în manipularea ușoară a elementelor faciale și exploatarea eficientă a informațiilor furnizate de martorii oculari și utilizarea altor date, stocate în fișierele criminalistice, despre persoane care sunt suspuse identificării criminalistice.
Avantajul utilizării portretului robot computerizat, față de utilizarea portretului robot clasic, constă în folosirea în vederea identificării, atât a informațiilor furnizate de martorii oculari, cât și a altor date deținute de organele judiciare.
Tehnica de calcul este completată de sisteme de procesare a imaginii, respectiv de fotografia digitală. Aceste tehnici de calcul permit alcătuirea portretelor-robot ale persoanelor de identificat, îndeosebi pe bază de fotografii efectuate la diferite perioade de timp.
Tehnica realizării portretului-robot computerizat este folosit de specialiștii români din anul 1990, iar prezent beneficiază de cele mai noi generații de softuri, instatale pe stațiile de lucru ale Sistemului de recunoaștere facială, printre care:
Mac-a-Mug Pro reprezintă un soft dezvoltat din desenele liniare ale identi-lit-ului, prin utilizarea unui ansamblu de elemente, trăsături și accesorii. Programul conține variante extinse de trăsături fizionomice: ochi, sprâncene, nas, gură, pomeți, favoriți, buze, bărbie, riduri, barbă, mustață, coafură, etc. În urma selecției trăsăturilor de către martorii oculari, acestea se vor ajusta și vor apărea pe ecran ca un tot unitar, reprezentând fizionomia persoanei. De precizat că ajustarile se fac pe baza indicațiilor martorilor, în cadrul programului, operatorul putând să ajusteze părul, să schimbe forma și culoarea ochilor, să introducă mustață, etc.
Avantajul acestui program reprezintă faptul că toate elementele faciale sunt independente, iar fețele umane construite pot fi transferate în alte programe grafice ce permit editări complexe.
EFIT-V (Electronic Facial Identification Technique – Visionmetric) reprezintă un soft cu abordare configuraționala, astfel încat martorul vede fizionomia completă.
EFIT-V are cea mai mare bază de date din lume, raportat la trăsăturile fizionomice. Sistemul conține o bază de date suplimentară, care permite crearea unor imagini integrale ale suspecților aflate în diferite atitudini posturale. Această procedură se folosește când martorul nu a reținut suficiente semnalmente faciale, dar poate furniza alte detalii privind individul: statura, îmbrăcămintea, postura, etc.
Sistemul permite ca imaginea suspectului să fie integrată într-o fotografie a locului faptei, cu scopul de a stimula memoria martorului.
O variantă imbunătățită a soft-ului EFIT-V este 3D EFIT-V, care realizează imagini tridimensionale din schițe bidimensionale.
Realizarea portretului-robot se realizează astfel:
Prima etapa consta în completarea câmpurilor referitoare la sexul și rasa persoanei, apoi se completează descriptorii referitori la fiecare element facial în parte.
Programul cuprinde 12 categorii de baze de date: Barbat – rasa albă, Femeie–rasa albă, Barbat – rasa neagră, Femeie – rasa neagră, Barbat – rasa indiană, Femeie – rasa indiană, Barbat – Sud America, Femeie – Sud America, Barbat – rasa orientală, Femeie – rasa orientală, Barbat – rasa Estului Mijlociu, Barbat – rasa Est Europeana.
A doua etapă constă în editarea imaginii și modificarea detaliilor fizionomiei.
Dacă o persoană nu a memorat suficiente semnalmente faciale, se va face o simplă schiță, prin începerea unui potret-robot cuprinzând minimul de elemente faciale. Se va porni realizarea portretului-robot cu elementul facial memorat cel mai bine. Ulterior se vor adăuga și celelalte elemente faciale.
Figura
FACES 3.0 a fost dezvoltat în anul 1998 de compania InterQuest, în colaborare cu Micro Intel Inc. Montreal, Canada. Baza de date a Faces 3.0 conține 4000 de elemtene faciale specifice persoanelor cu vârste între 17 și 60 de ani.
Sistemul folosește conceptul InterCode, care creează un cod ID personalizat, alfanumeric, care este atribuit automat imaginii compozit creată. Prin expedierea codului ID catre un alt utilizator FACES, se va genera instantaneu imaginea corespondentă. Fiecare InterCode este unic.
Portretul robot nu identifică autorul infracțiunii în mod direct, ci contribuie la identificare prin orientarea organleor specializate spre o anumită persoană sau cerc de suspecți. Ulterior, se vor adopta ate activități procesurale specifice în vederea identificării criminalistice.
În procesul penal, portretul robot nu constituie mijloc de probă. Mijloacele de probă aceptate de procedura penală constau în întocmirea unui proces verbal de prezentare pentru recunoaștere de către compartimentul judiciar în urma recunoașterii suspectului și declarația persoanei audiate prin care susține că recunoaște infractorul.
Componentele care intervin în executarea portretului-robot sunt: martorul, tehnica de realizare și specialistul.
Martorul este un important furnizor de informații. În relatarea sa, martorul poate fi realist sau subiectiv. Atitudinea subiectivă a acestuia poate fi generată fie de stresul puternic, fie din cauza unor ezitări în relatarea adevărului, generate de temeri.
Specialistul folosește tehnici bine puse la punct, adaptate în funcție de martor. Acesta trebuie să posede o cultură vizuală vastă și să aibă cunoștințe temeinice de ultilizare a calculatorului și a programelor grafice, în special.
Pentru realizarea portretului robot, specialistul îi explica martorului tehnica folosită și îl va indruma spre recunoașterea elementelor faciale reprezentative (păr, ochi, nas, gură, urechi, conturul feței), punctând și elementele particulare (barbă, mustață, ochelari, alunițe).
Etapa următoare constă în prezentarea martorului a bazei de date. Această etapă se realizează în două moduri:
a)prezentarea fotografiilor înregistrate;
b)prezentarea elementelor faciale decupate, sub forma unor elemente de același tip;
Unul din aceste moduri se alege în funcție de martori, unii putând recunoaște mai ușor elementele din fețe întregi, iar alții putând fi derutați de ansamblu și pot alege din tablouri de elemente de același tip.
Cu ajutorul elementelor identificate de martor se trece la alcătuirea portretului-robot. În final, se fac retușuri conform indicațiilor martorului.
Portretul-robot este trecut pe suport fizic cu ajutorul imprimantei color și este folosit în activitatea ulterioară a organelor judiciare.
Calitatea portretului-robot este influențată atat de factori obiectivi, cât și de factori subiectivi.
Din categoria factorilor obiectivi, menționăm:
locul unde s-a realizat percepția, condițiile atmosferice;
durata percepției;
depărtarea de locul evenimentului;
îmbrăcămintea sau alte accesorii specifice deținute de infractor;
fapta petrecută;
Din categoria factorilor subiectivi, menționăm:
sexul – literatura de specialitate afirmă că femeile reușesc să rețină și să redea figurile mai detaliat. În practică însă, acest lucru nu este încă confirmat.
vârsta – deși se consideră că adulții rețin mai bine semnalmentele, s-au obținut rezultate bune și în cazul audierii copiilor de peste 10 ani;
profesia – oamenii care lucrează cu publicul rețin cel mai bine semnalmentele;
Pentru a obține rezultate optime, martorul trebuie să se prezinte pentru audiere în vederea efectuării portretului-robot într-o perioadă de timp cuprinsă între unu și patru zile. Dacă această perioadă este depășită, martorul își va aminti cu greu semnalmentele infractorului. Însă, în practica judiciară s-a constatat că unele persoane descriu mai bine semnalmentele după ce sunt lăsate a-și limpezi gândurile.
Cu toate că în realizarea portretelor-robot sunt folosite tehnici sofisticate, rezultatele trebuie analizate cu prudență, întrucât realizarea lui depinde de factorul uman (martor sau victimă), capacitatea de memorare și redare a persoanelor fiind influențată de multe ori de subiectivism.
CAP VII – IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ AMPRENTELE PAPILARE
Impresiunile papilare lăsate de individ la locul faptei reprezintă urme de formă. Din această categorie fac parte urmele de mâini, urmele de picioare, precum și alte parți ale corplui.
Imprimarea urmelor este rezultatul secrețiilor pielii și contaminarea acesteia cu substanțe adezive (praf, sânge, etc.), reproducându-se conturul desenelor papilare într-o maineră vizibilă ori incertă.
Identificarea persoanei se face atât prin identificarea urmelor de mâini (amprente digitale și palmare), cât și a urmelor de picioare (amprente plantare).
Identificarea după impresiunile papilare se poate realiza atât după amprentele din fișierul dactiloscopic (în cazul recidiviștilor), cât și prin compararea urmei suspecte cu urma ridicată de la locul faptei.
În sens restrâns, termenul de dactiloscopie face referire doar la impresiunile papilare ale degetului. Însă, acest termen a fost extins la toate impresiunile papilare (digitale, palmare, plantare).
7.1 AMPRENTAREA PERSOANELOR
7.1.1 Aspecte generale
Amprentarea persoanelor reprezintă activitatea de prelucrare a datelor cu caracter personal, prin care se alimentează o bază de date, pentru ca ulterior să se obțină probe în expertiza criminalistică.
Reguli tehnice de amprentare a persoanelor:
Completarea tuturor rubricilor fișei dactiloscopice. În cazul fișei tip „AFIS” se va atașa footografia-bust a persoanei, precum și fotografiile făcute din profil stânga și din față;
Persoana trebuie să aibă mâinile curate și uscate;
În cazul amprentării cu tuș tipografic, acesta trebuie repartizat uniform pe suprafața degetelor și ale palmelor;
Este necesar a fi apăsate și rulate complet suprafețele degetelor, fără a reveni în punctul de plecare;
Desenele papilare trebuie amplasate strict în rubrica destinată în formular;
Situații care impun amprentarea persoanelor:
Pentru compararea amprentelor digitale ale învinuiților, în vederea identificării autorului infracțiunii (în cazul în care au fost depistate amprente în cercetarea la fața locului);
Pentru identificarea persoanelor cu identitate necunoscută;
Pentru identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută;
Pentru înregistrarea dactiloscopică a condamnaților;
7.1.2 Baza legală a activității criminalistice de amprentare a persoanelor
Activitatea de amprentare a persoanelor este reglementată de Hotărârea de Guvern nr. 368 din 3 iulie 1998 privind înființarea Institutului Național de Expertize Criminalistice – I.N.E.C. Astfel, în art. 3 se precizează, printre altele, că Institutul are ca obiect de activitate „expertiza urmelor digitale, palmare și plantare”.
În cazul suspecților, cadrul legal de amprentare îl constituie Legea nr. 60/2009 completată cu art. 31 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române cu o nouă literă „l” ,având următorul cuprins:
„l) să procedeze, în condițiile legii, la cererea persoanelor interesate sau în scopul identificării criminalistice a persoanelor care au săvârșit infracțiuni ori sunt suspecte de săvârșirea unor infracțiuni, la prelevarea sau, după caz, la procesarea de profile genetice, amprente papilare, imagini faciale, semnalmente, semne particulare și orice alte date biometrice, stocate în baza de date criminalistice”.
Persoana privată de libertate este obligată să se supună amprentării, în baza art.65 din Legea 275/2006 : „Persoanele private de libertate sunt obligate să se supună amprentării, fotografierii și prelevării probelor biologice, în cadrul procedurilor legale, cu ocazia primirii în locurile de deținere și ori de câte ori este nevoie”.
7.2 URMELE CREATE DE MÂINI
7.2.1 Desenele papilare
Suprafața palmei este împărțită în: teneră (din dreptul degetului mare), hipoteneră (din partea opusă a degetului mare), digito-palmară (sub degete) si digitală(degetele).
Degetul este compus din trei sanțuri flexoinare: falangeta (partea de sus), falangina (partea de mijloc) și falanga (partea de jos).
Pielea care acopera mâna este formată din epiderm (partea exterioară a pielii), derm (țesut fibros care conține vasele arteriale, vasele venoase și terminațiile nervilor senzitivi) și hipoderm (stratul care face legătura dintre piele și organele interioare).
La contactul cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice, denumite papile. În varful acestora se află porii, prin care sunt eliminate secrețiile glandelor prin piele (grăsime, sudoare). Papilele dermice formează, la suprafața dermlui, creste papilare. Forma crestelor papilare este reprodusă de epidem. Prin sudoarea și grăsimile secretate de glandele sudoripare, respectiv glandele sebacee, și eliminate prin piele, se formează la suprafața epidemului un strat de săruri și grăsimi, care, la contacul cu o suprafață, se depun pe aceasta și redau forma crestelor papilare.
Crestele papilare aflate pe palme și pe tălpile picioarelor formează desenul papilar.
Desenele papilare, imprimate pe suport, denumite și dactilograme, se împart în:
desene papilare imprimate voluntar, denumite impresiuni sau amprente de comparat;
desene papilare imprimate involuntar, denumite urme sau amprente în litigiu;
Figura
Proprietățile desenelor papilare sunt:
Imunabilitatea. Impresiunile papilare se formează între lunile IV-VI ale vieții intrauterine și se păstrează și după moarte (se oferă posibilitatea ridicării de amprente chiar și de la cadavre).
Fixitatea și inalterabilitatea. Impresiunile papilare variază ca dimensiune (copilărie-maturitate), dar nu își schimbă structura. Ele rămân fixe pe parcursul vieții, cu excepția arsurilor grave, a tăierilor profunde sau a maladiilor cutantate grave (lepra). Chiar și în aceste cazuri, epiderma fie se va reface, pastrand aceleași caracteristici, fie se va cicatriza, devenind o impresiune atipică, particulară.
Unicitatea. Impresiunile papilare sunt unice, proprii fiecărui deget. Chiar și în cazul gemenilor univitelini, ale căror desene papilare prezintă aspect general asemănător, există deosebiri de detaliu.
Aceste caracteristici conferă individualitate impresiunilor papilare, ele fiind unice de la o persoană la alta.
Urmele papilare se realizează prin contactul direct al palmelor, degetelor sau al întregii maini, cu o suprafața sau cu un obiect. În funcție de modul de formare, urmele papilare pot fi:
Urme de mâini statice sau dinamice. Urmele statice reprezintă urmele clare ale impresiunilor papilare, fiind cele mai importante în identificarea individului.
Urmele dinamice sunt prezentate sub forma unor mânjituri, acestea pot ajuta doar la o identificare generică.
Urme de adâncime sau de suprafață. Aceste tipuri de urme se realizează în funcție de plasticitatea suportului primitor de urmă.
Urmele formate în plastilină, ceară, vopsea neuscată, etc, (reprezentand materiale plastice) se formează prin imprimarea profilului crestelor papilare, reprezentând astfel urmele de adâncime.
Urmele lăsate pe suprafețe dure, cum ar fi sticla, reprezintă urme de suprafață. Urmele de suprafață se pot forma prin stratificare, datorită depunerii de substanță aflată pe mâna pe suprafața atinsă (sânge, grăsime, etc.), sau prin destratificare, datorită ridicării substanței existente anterior pe obiect (praf, vopsea, etc.).
Urme de mâini vizibile sau latente. Acestea sunt întalnite la urmele de suprafață formate prin stratificare.
Urmele vizibile sunt create de mâinile murdare cu diferite substanțe, precum sânge, noroi, ciment, tuș, var, etc. Urmele vizibile pot avea aspect diferit, în funcție de gradul de imbâcsire a mâinilor cu substanță putand determina greutăți în cercetare. Substanța impregnata în șanturile papilare poate forma ea însăși o urmă ce va reflecta traseele șanțurilor și nu ale crestelor, după cum se urmărește, rezultând o imagine negativă a amprentei papilare. Acest lucru poate fi redresat doar cu o imagine fotografică inversată a urmei.
Urmele invizibile se creează prin depunerea substanțelor secretate de piele (grăsime, sudoare) pe obiecte, ca urmare a atingerii acestora cu mâna. Aceste urme se pot forma și cand pielea a avut contact cu substanțe precum uleiul, produse petroliere, creme, vaselină incoloră, etc.
În practica de specialitate s-a observat că urmele latente sunt mai clare decât urmele vizibile, deoarece acestea se formează prin depunerea unui strat foarte subțire de substanță, redând cu fidelitate detaliile crestelor papilare și ale porilor.
Desenul papilar este impărțit în:
Zona bazală este formată din crestele papilare aflate deasupra sanțului flexoral, orizontale și aproximativ paralele.
Zona centrală (nucleul) este cea mai importantă zonă pentru identificare, deoarece conține cele mai multe detalii privind forma și aspectul impresiunilor papilare.
Zona marginală este formată din creste papilare sub forma de arc, care înconjoară nucleul, urmând conturul falangelor. Varful poartă numele de distală, iar zonele laterale poartă numele de periferice.
Cand crestele limitante ale fiecărei zone se întâlnesc, se obține un aspect sub formă de triunghi, purtând denumirea de deltă. Aceasta poate fi:
Albă – cand crestele limitante alcatuiesc un triunghi cu unghiuri deschise, inchise sau mixte (Anexa 4 – Fig. A)
Neagră – cand crestele limitante se întâlnesc într-un punct bine determinat. (Anexa 4 – Fig. B)
Centrul deltic se numește punct deltic. Punctul deltic corespunzător deltei albe este centrul triunhgiului (marcat uneori printr-o creastă punctiformă), iar deltei negre îi este asociat locul de racordare a crestelor.
Desenele papilare se împart in:
Tipul adeltic – nu are deltă, crestele sunt dispuse sub formă de arc. Arcurile pot fi simple ( Anexa 4 – Fig. C, desen a) sau piniforme (Anexa 4 – Fig. C, desen b).
Tipul monodeltic – în zona centrală se prezintă sub forma unui laț, care poate fi dextrodeltic (cu delta in dreapta) sau sinistrodeltic (cu delta în stanga). (Anexa 4 – Fig. D)
Tipul bideltic – prezintă două delte, poziționate în dreapta și în stânga nucleului. Nucleul poate fi alcătuit din creste papilare dispuse în formă de cerc, oval, spirală, lanțuri duble, etc. (Anexa 4 – Fig. E)
Tipul polideltic –include trei sau patru delte. Acest tip este mai rar întâlnit. (Anexa 4 – Fig. F)
Tipul amorf – formarea acestui tip este de natură patologică, putându-se transmite genetic. La rândul lui, se poate împărți în alte subtipuri:
Simian- caracteristici maimuțelor, întâlnit la deficienții mintal
Danteliform – cuprinde creste sau fragmente de creste care cad perpendicular pe sanțul flexionar (malformație ce se datorează presiunii tisulare în timpul vieții intrauterine)
Nedefinit – nu se distinge desenul din cauza unor leziuni sau cicatrice
“Pentru diferențierea în continuare a două amprente de același tip și subtip s-a căutat un reper secundar – centrul desenului. Dacă sunt mai multe creste și numărul lor este impar se alege capătul liniei mediane; dacă numărul este par, se alege un punct între cele două creste mediane. Centrul desenului astfel stabilit se unește cu delta printr-o linie imaginară sau efectiv trasată, denumită linia lui Galton sau linia delt centrală. Numărul de creste intersectate („tăiate”) de această linie oferă un al doilea criteriu declasificare al desenului papilar, cifric, care poate fi codificat (introdus în formula dactiloscopică pentru fișierele manuale sau în codul pentru prelucrarea automată a fișierelor computerizate)”.
7.2.2 Procedee de relevare a urmelor papilare de pe diferite suporturi
7.2.2.1 Procedee de natura fizică, nedistructibile
Aceaste procedee nu aduc modificări calității urmelor descoperite, fapt pentru care se recomandă folosirea lor cu prioritate:
Examinarea sprafețelor cu fascicule de lumină incidentă. Pentru obținerea unor rezultate optime, fasciculul de lumină trebuie să formeze un unghi de 45 de grade cu suprafața examinată. Acest procedeu este folosit pentru suprafețe lucioase.
Figura
Folosirea aparelor optice. Din categoria aparatelor optice fac parte lupa, microscopul, stereomicroscopul, etc. Aceste instrumente permit mărirea urmelor de pe suport, făcând posibilă evidențierea lor.
Examinarea obiectului prin transparență. Acest procedeu se aplică cand obiectul purtator de urmă este transparent. În vederea descoperirii amprentei, se dispune obiectul între sursa de lumina și ochiul examinatorului.
Examinarea obiectelor sub radiații ultraviolete. Aceste procedeu face posibilă evidențierea amprentelor litigioase latente datorită fluorescenței sub radiații ultraviolete pe care o prezintă sărurile din secrețiile glandelor care sunt eliminate prin piele.
7.2.2.2. Relevarea prin metode fizice
Acest procedeu se realizează prin prăfuire sau pulverizare cu pulbere de contrast, în raport cu natura și culoarea suprafeței examinate. Pulberea utilizată poate fi de culoare neagră – universal aplicabilă (negrul de fum, negrul de amoniu, grafit, pulbere de toner), pentru suprafețele lucioase (argentoratul) , de culoare albă (carbonatul bazic de plumb), etc.
De exemplu:
Pentru faianță /porțelan – se recomandă negrul de fum și pulbere de aluminiu
Pentru metale nichelate / cromate – se recomandă funingine de camfor;
Pentru obiectele incolore – se recomandă carbonul bazic de plumb;
Pentru metale cu suprafață aspră – se recomandă pudră galbenă fluorescentă;
Pentru urmele papilare vechi – se recomandă pulberea dev aluminiu, negrul de fum, roșul de Sudan III;
Este important de menționat că urmele latente de pe hârtie se pot releva prin pudrare, dar fără folosirea pensulei, cu excepția pensulei magnetice (în cazul pulberilor magnetice). Folosirea pensulei duce la deteriorarea amprentei. Metoda optimă folosită în cazul hârtiei este metalizarea acesteia într-o cameră de vid.
Sunt folosite pensule din păr de veveriță, puf de struț, fibră de carbon și pensule magnetice. Pensula magnetică este folosită împreună cu pilitura de fier, orientată în direcția crestelor papilare, pentru a nu deteriora amprentele.
7.2.2.3. Relevarea prin metode chimice
Ultilizarea vaporilor de iod. Urmele se evidențiază prin aburire, urmând a fi fixate prin fotografiere și prin intermediul peliculei adezive. Aceasta metodă este ultilizată în cazul urmelor lăsate pe hârtie sau pe perete. Urmele trebuie tratate cu o pastă de dextrină, deoarece dispar înainte de fotografiere.
Aburire cu vapori de acid fluorhidric. Acest procedeu este folosit doar în cazul amprentelor litigioase aflate pe sticlă.
Aburire cu vapori de acid cianoacrilat. Procedeul este folosit pentru suprafețe line, semiporoase, arme, cauciuc, materiale plastice, piele, PVC.
Utilizarea reactivilor chimici. De exemplu, ninhidrina și nitratul de argint sunt utilizați pentru evidențierea urmelor de pe hartie, iar acidul osmic și fluorhidric sunt ultilizați pentru relevarea urmelor de pe sticlă.
Revelarea urmelor se sânge se face cu luminol, iar urmele de sudoare se face cu reactivul DEMAC, reactiv sensibil la ureea din sudoare.
7.2.2.4 Relevare prin metode optice
Aceste metode sunt nedistructive și permit fixarea amprentei prin fotografiere sau pe bandă video-magnetică.
Radiațiile de tip laser determină fluorescența, ce pot fi întărite cu ninhidrină.
Dispersia luminoasă a razei de lumină incidentă poate fi proiectată pe suprafața cercetată, evidențiind amprenta litigioasă.
7.3 ELEMENTE INDIVIDUALE DE IDENTIFICARE ÎN DACTILOSCOPIE
Elementele individuale sunt reprezentate de crestele papilare redate prin linii continue, denumite minuții.
Desenul papilar al unei falagete conține aproximativ 200 de minuții, cu excepția adeltaicelor, care sunt mai simple.
Minuțiile asemănătoare ca tip și poziție se numesc puncte coincidente.
Principalele minuții sunt:
Capătul de creastă. În literatura de specialitate se apreciază ca fiind lipsită de sens diferențierea dintre „început de creastă” și „sfârșit de creastă” întrucât nu este vorba de o trăsătură dinamică, care să necesite evidențierea unui punct de plecare sau unul de sosire. (Anexa 4- Fig. G)
Întreruperea crestei. Creasta este întreruptă de câțiva milimetri de un spațiu alb, după care continuă în aceeași direcție. (Anexa 4- Fig. H)
Bifurcația sau trifurcația. Creasta se ramifică în sus, în două sau trei creste, spre deosebire de contopire, când ramificațiile se unesc în jos. (Anexa 4- Fig. I)
Crosetul – creasta principală prezintă o ramificație scurtă. (Anexa 4- Fig. J)
Butoniera. Creasta se ramifică, formând un oval, apoi continuă într-o creastă unică. Mărimea butonierei este importantă în cazul identificării asistate de calclator (în sistemul AFIS). (Anexa 4- Fig. K)
Inelul. Aceaste minuții sunt asemănătoare butonierei, dar în locul ovalului se prezintă un cerc. În funcție de poziția lor, inelele pot mediane sau laterale. (Anexa 4- Fig. L)
Anastomoza reprezintă creasta care leagă două creste aproximativ paralele. (Anexa 4- Fig. M)
Reîntoarcerea reprezintă creasta papilară care, în traseul ei, formează o buclă și se întoarce în sens paralel opus. Alături de anastomoză, prezintă cea mai mare valoare în identificare. (Anexa 4- Fig. N)
Fragmentul reprezintă o creastă mică, situată între două creste lungi, sau încadrată în spațiul de întrerupere al unei creste. (Anexa 4- Fig. O)
Punctul. Aceasta creasta se prezintă sub formă punctiformă. Mai multe puncte alaturate formează o creastă papilară punctiformă. (Anexa 4- Fig. P)
Figura
7.4 URMELE CREATE DE ÎNCĂLȚĂMINTE
Urmele de încălțăminte reprezintă totalitatea transformărilor materiale aduse elementelor componente ale locului faptei de catre încălțămintea infractorului.
Urmele se produc atat în timpul mersului, cât și în timpul săriturilor, lovirilor ori desprinderea încălțămintei. Aceste urme pot apărea ca urme-formă sau ca urme-materie.
Elementele caracteristice ce individualizează urmele de încălțăminte sunt:
După procesul de formare: urme statice sau urme dinamice
După natura factorilor primitori: urme de suprafață sau urme de adâncime
După organizare: cărare de urme sau urme izolate
După obiectul creator: urme create de piciorul descălțat, de încălțăminte (pantofi), de piciorul semiîncălțat (urme de ciorap)
După valoarea de identificare: vizibile sau latente
Urmele create de încălțăminte cuprind elemente caracteristice unei persoane: mirosul specific, particularitățile tălpii piciorului sau ale mersului, etc.
Zonele suprafeței plantare sunt:
matatasofalangiana
metatarsiana
tarsiana
calcâiul Figura 13
Prin analizarea urmei piciorului trebuie să se țină cont de lungimea urmei, lățimea zonei metatarsiene, lățimea zonei tarsiene, lățimea călcâiului.
În analiza cărării de urme se va avea în vedere:
Linia direcției de mișcare (axa longitudinală care trece printre urmele create de picioarele drept și stâng). Pentru a stabili direcția de deplasare, se vor examina zonele de vârf și de toc ale urmei;
Unghiul de mers (unghiul format de linia direcției de mișcare și o linie imaginară care trece prin mijlocul urmei);
Lungimea și lățimea pasului (lungimea-distanța dintre două urme consecutive lăsate de piciorul drept, respectiv piciorul stâng, măsurate între două paralele și tangente la 2 puncte identice existente pe 2 urme succesive ; lățimea- distanța dintre urmele unui pas măsurată pe o linie perpendiculară pe tangentele la conturul exterior al pingelei și paralelă cu linia direcției de mișcare);
Linia mersului (linie frântă ce unește aceleași puncte ale două urme – de regulă se ia în considerare extremitatea inferioară a tocului – și reprezintă linia după care se mișcă centrul de greutate al corpului în timpul mersului).
Mărimea și poziția elementelor caracteristice ale cărării de urme se stabilește după efectuarea mai multor măsurători, efectuate în mai multe zone, deoarece pot interveni mai mulți factori în timpul mersului (căratul greutăților, mărirea sau micșorarea vitezei, teren accidentat, etc.).
Aceleași elemente ale cărarii de urme le întâlnim și în cazul urmelor de picior desculț.
Evoluția extrem de rapidă a științei și a noilor tehnologii permite experților criminaliști să cerceteze la fața locului nu numai probele relativ mari, ci și micro-urmele, care pot furniza informații prețioase în soluționarea cazurilor.
Noile tehnici și echipamente moderne utilizate peste tot în lume sunt: spectrometria FT-IR cuplată cu microscop, microspectrofotometria în UV-VIS, Spectrometria cu fluorescență de raze X (XRF), microscopia electronică cu baleiaj (SEM), gazcromatografia cuplată cu spectrometria de masă (GC-MS), gazcromatografia cu piroliză (PGC) și lichid cromatografia cuplată cu spectrometria sde masă (LC-MS), spectrometrie de masă cu plasmă cuplată inductiv (ICP-MS). Aceste tehnici aduc un plus de sensibilitate, ceea ce permit analiza microurmelor, contribuind la îmbunătățirea reultatelor expertizelor criminalistice.
7.5 SISTEME AUTOMATE DE IDENTIFICARE A AMPRENTELOR DIGITALE
7.5.1 Sistemul automat de identificare a amprentelor digitale – NEC
În vederea identificării particularităților, sistemul va recunoaște amprenta ca o imagine, coordonatele „x” și „y” având originea în centrul desenului papilar. Când sistemul recunoaște o diferență, va returna poziția acesteia prin afișarea distanței față de axele Ox și Oy, iar direcția este reprezentată de unghiul pe care îl formează cu axa Ox. Aceste coordonate sunt stocate în memoria sistemului.
Sistemul detectează în medie 100 particularități pe marginea desenului papilar.
Sistemul îndeplinește două funcții:
Funcția de înregistrare. Sistemul stochează o bază de date pentru amprentele rulate, una pentru stocarea urmelor identificate la fața locului, și altă bază de date distinctă pentru amprentele rămase anonime.
Funcția de comparare. Sistemul compară amprentele suspectului, luate pe fișe, cu amprentele identificate la fața locului. Pentru realizarea acestei funcții, sistemul dispune de un cititor de fișe dactiloscopice și un comparator de amprente.
Figura
7.5.2 SISTEMUL AFIS 2000 PRINTRAK
AFIS 2000 PRINTRAK este în prezent cel mai modern sistem de examinare și identificare a amprentelor digitale.
Sistemul identifică, codifică și clasifică detaliile amprentelor. O particularitate esențială constă în capacitatea procesorului de a interpreta amprena sub formă de numere. Sistemul dispune de echipamente care permit introducerea impresiunilor direct prin scanare, fără a fi necesară utilizarea fișei dactiloscopice.
Configurația tipică a sistemului AFIS este următoarea:
Stația de introducere date
Stația de introducere urme
Stația de verificare
Stația de amprentare și fotografiere directă
Stația de prelucrare a imaginilor
Subsistemul de stocare si regăsire a datelor
Subsistemul de căutare și identificare
Figura Figura
Stația de introducere a datelor este formată din unitate centrală, mouse, tastatură, monitor, scannere specializate pentru impresiuni și urme. Subsistemele sunt conectate la stația de introducere printr-o magistrală ETHERNET.
Pentru amprentarea persoanelor „pe viu”, se va rula degetul pe un dispozitiv special, informațiile stocate fiind transmise instantaneu pentru comparație stației centrale.
Sistemele AFIS prezintă următoarele avantaje:
Automatizarea operațiunilor de valorificare a amprentelor, de la selecționarea datelor, până la compararea impresiunilor și urmelor;
Permite analizarea în cateva minute a unui număr de urme de ordinul milioanelor;
Simplitatea exploatării sistemului;
Posibilitatea de exploatare a tuturor urmelor, inclusiv a urmelor imprimate fragmentar (ceea ce nu este posibil prin metode clasice);
Posibilitatea citirii directe a amprentei de pe degetul unei persoane;
Posibilitatea editării imaginii prin completarea unor puncte caracteristice, mărirea acestora sau îmbunătățirea contrastului.
Figura
CAP VIII – IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE
8.1 FUNADEMENTUL ȘTIINȚIFIC
Identificarea persoanelor după voce și vorbire reprezintă una din tehnicile moderne de identificare, în scopul stabilirii adevărului și descoperirii infractorului.
Aceasta tehnică se bazează pe diferențele existente la fiecare persoană în construcția aparatului respirator. Posibilitatea utilizării ei este facilitată de următoarele caracteristici anatomo-fiziologice ale vocii și vorbirii:
Vocea prezintă stabilitate din perioada vieții adulte, până la bătrânețe. După schimbarea vocii la pubertate (între 12 și 15 ani), caracteristicile generale și individuale ale anatomiei aparatului fonator al persoanei rămân neschimbate.
O dată cu înaintarea în vârstă, scade numărul mediu de sunete emise într-o unitate de timp. De aceea, ritmul verbal al oamenilor vârstnici este mai lent decat al adulților. Timpul de fonație se prelungește datorită ritmului lent, iar emisiunea prelungită a unei vocale se scurtează, în funcție de dificultățile debitului respirator.
La persoanele în varstă apare vocea tremurată, cauzată de neconcordanța dintre simulii primiți și răspunsul mușchilor coardelor vocale.
Aparatul fono-respirator prezintă particularității proprii la fiecare persoana. Acesta este compus din: plămâni, bronhii, trahee, larigne, coarde vocale, cavitate sinuzală, cavitate bucală. Particularitățile aparatului fonorespirator constau în diferența dintre dimensiunile, capacitatea și elasticitatea mușchilor, ligamentelor, etc, unice de la o persoană la alta.
Caracteristicile principale ale vocii sunt timbrul, frecvența și intensitatea. Primele două caracteristici prezintă importanță întrucât nu pot fi controlate.
Sunetul vocal prezintă aceleași caracteristici generale și individuale, cu condiția ca elementele care contribuie la emiterea lui să funcționeze în stare normală. Orice modificare adusă acestor elemente (de exemplu aparatului respirator, laringelor, coardelor vocale, cavității nazale, cavității bucale) va produce modificări ale vocii vorbirii, precum răgușeala, atimbrarea vocii, scăderea înalțimii tonului, strangularea vocii, etc.
Tehnica identificării după voce și vorbire permite stabilirea apartenenței la gen a persoanei de identificat.
Din punct de vedere anatomic, laringele la femeie este dispus mai sus decât la barbat și are o dimensiune mai mică. Astfel, valoarea medie a emisiunillor vocii la femeie este cu 250 cm2/s mai înalte decât la bărbat. La bărbați, valoarea medie a frecvenței tonale.
La bărbați, vocea se înscrie în primul registru, iar la femei, se înscrie atât în primul registru, cât și în al doilea registru. Frecvențele formanților la femei sunt cu 20% mai mari decât la bărbați.
Aceste diferențe sunt importante în reprezentarea sonoră a vocii.
În cazul vorbirii, s-a constatat că femeile pronunță cuvintele cu o energie articulatoare mai slabă decât bărbații, dar au un debit mai rapid.
8.2 CARACTERISTICILE GENERALE ȘI INDIVIDUALE ALE VOCII ȘI VORBIRII
Caracteristicile generale ale vocii – reprezintă particularitățile acustice neschimbătoare ale vocii, proprii unui grup de vorbitori.
Aspectul general al desenului descris de formanții reprezentați pe vocograme
Durata unui cuvânt sau a unei propoziții (se măsoară pe vocograma de la prima intensitate sonoră care marchează începtul cuvântului sau propoziției examinate, până la ultima prezență sonoră ale acestora).
Intensitatea vocii
Caracteristicile individuale ale vocii – reprezintă particularități acustice neschimbătoare ale vocii, proprii unui singur vorbitor.
Formanții – reprezintă componente singulare ale căror frecvențe centrale corespund cu frecvențele de rezonanță ale cavității aparatului vocal;
Antiformanții – reprezintă minime de energie vocală (specifice sunetelor “m” și “n”, fiind situate în apropierea frecvenței de 500 Hz);
Frecvența vocii – reprezintă numărul de perioade în unitatea de timp (se măsoară în herți). Frecvența vocii este reprezentată de senzația de înalțime. Cu cât frecvența este mai mică, suntetul pare mai grav, cu cât este mai mare, sunetul pare mai acut.
Caracteristicile individuale ale vorbirii – reprezintă particularitățile neschimbătoare, proprii unui grup de persoane. Analizarea acestora perminte restrângerea cercului de persoane suspecte. O importanță caracteristică este reprezentată de stilul funcțional al limbii.
Caracteristicile individuale ale vorbirii – reprezintă particularitățile neschimbătoare ale vorbirii, proprii fiecărui vorbitor.
Particularități fonetice: accent, intonație, deprinderea de a prescurta cuvinte, apariția unor corecturi, etc.
Particularități fonetice străine
Particularități lexicale
Particularități gramaticale
8.3 SISTEMUL INFORMATIC DE IDENTIFICARE A PERSOANELOR DUPĂ VOCE ȘI VORBIRE
Pentru identificarea persoanei după voce și vorbire, tehnologia permite utilizarea sistemului Multi-Speech, care permite înregistrarea, analizarea și măsurarea vocii.
Sistemul poate fi folosit pentru instruire sau cercetare, atât în criminalistică, cât și în medicină.
Figura
Figura
Sistemul Multi-Speech este ușor de utilizat, toate funcțiile fiind disponibile în meniul programului. Pentru fiecare funcție a sistemului, există o listă macro predefinită, ceea ce permite accesarea facilă a funcțiilor respective.
Rapoartele rezultate se interpretează ușor datorită graficelor ce includ analize numerice și statistici complete.
Sistemul cuprinde următoarele funcții și instrumente:
Program de voce multidimensional;
Profile ale vocii;
Program și bază de date pentru dereglări în vorire;
Program de stimulare a vocii și a perceptiei;
Bază de date fonetică;
Program viceo-fonic si baza de date;
Real Time Pitch (afiseaza in timp real frecventa sunetelor);
Real Time Spectogram (afiseaza in timp real desnitatea spectral a semnalului audio, variabil in timp);
CAP IX – RECUNOAȘTEREA PERSOANEI DUPĂ CARACTERISTICILE IRISULUI
9.1 FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC
Tehnologiile de scanare a irisului au fost introduse încă din anul 1997, în Anglia, Statele Unite ale Americii, Germania și Japonia, în domeniul financiar, în vederea accesului la conturile bancare, eliminându-se astfel introducerea codului de identifciare (codul PIN).
Ca tehnică modernă eficientă de recunoaștere a persoanelor după caracteristicile irisului, este folosit sistemul biometric.
Biometria reprezintă tehnica automată de identificare sau de verificare a identității unei persoane, pe baza caracteristicilor morfologice sau comportamentale. Printre caracteristicile morfologice de identificare prin sistemul biometric se numără și caracteristicile irisului.
Sistemul returnează măsurătorile în format matematic, care poate fi citit pe computer. Profilul biometric realizat pentru prima dată este introdus într-o bază de date, pentru a fi comparat cu profile create ulterior.
Aplicațiile biometrice sunt folosite în diverse domenii, precum servicii finanicare, asistența medicală, siguranța publică sau justiție. Aplicațiile sunt folosite pentru controlul accesului într-o clădire, pentru identificarea personalului într-o zonă restrictivă, pentru controlul accesului în zone militarizate, pentru Comerțul electronic, etc.
Pentru recunoașterea irisului, persoana merge la dispozitivul de recunoaștere a irisului și privește în camera cu senzori, care fotografiază irisul persoanei. Dacă informațiile corespund cu cele introduse în baza de date, se va realiza accesul persoanei identificate. Ochelarii de soare, de vedere sau lentilele de contact nu influențează scanarea caracteristicilor irisului.
Introducerea tehnologiei moderne de identificare a persoanei prin scanarea irisului prezintă o importanță deosebită deoarece asigură o securitate mărită.
9.2 TRĂSĂTURILE IRISULUI
Irisul uman prezintă multe trăsături prin care se poate face distincția unul față de altul.
Una din trăsăturile vizibile o reprezintă fâșiile de țesut conjunctiv, care creează aparența unei împărțiri radiale ale irisului.
Unicitatea irisului este dată de procesul de morfogeneză haotică în dezvoltarea irisului, ce determină complexitatea acesuia, prezentând în medie 266 desene unice, ceea ce înseamnă că și gemenii prezintă iriși diferiți.
Rata potrivirilor false pentru sistemul biometric de recunoaștere a irisului este de 1 la 1.2 milioane, o cifră statistică mai bună decât cea pentru idenficarea amprentelor digitale.
Caracteristicile irisului ramân stabile de la vârsta de la un an, până la moarte, ceea ce înseamnă că irisul nu îmbătrânește.
În concluzie, irisul prezintă o serie de trăsăuri ce permit identificarea persoanei, precum:
Unicitate
Imuabilitate
Imposibilitatea falsificării
Diversitatea desenelor din iris
Nu poate fi influențat de utilizarea acesoriilor (ochelari de soare, ochelari de vedere, lentile de contact).
9.3 SISTEMUL BIOMETRIC DE RECUNOASTERE A IRISULUI
Procesul de identificare a irisului cuprinde urmatorii pasi:
Captarea imaginii. Se realizează cu ajutorul unui aparat de fotografiat care folosește deopotrivă lumina naturala si infrarosie.
Definirea locației irisului. Sistemul analizează fotografia pentru a identifica limitele externe ale irisului. Acestea sunt: screlotica, centrul pupilei ochiului și limita pupilară.
Optimizarea imaginii. Sistemul ia in considerare și potențialele modificări apărute, cum ar fi extinderea sau contracția pupilei datorită influenței luminii.
Stocarea imaginii. Imaginea este stocată într-o bază de date în vederea comparării ulterioare.
Sistemul biometric de recunoaștere a irisului cuprinde următoarele echipamente:
Două surse de iluminare cu halogen
Aparat de fotografiat digital
PC dotat cu placa de captură a imaginii
Figura
CAP X – IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPĂ URMELE DE URECHE
10.1 FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC
Fundamentul științific al tehnicii de identificare a persoanei după urmele de ureche reprezintă înseși caracteristicile urechii, respectiv caracterele de imuabilitate și diversitate.
În cartea sa, “Portetul vorbit”, profesorul Universității din Lausanne, A.A.Reiss, afirmă că: “Urechea prezintă cele mai caracteristice elemente din tot corpul omenesc mulțumită variației în mărime și adâncime a formelor. Urechea prezintă o cantitate atât de mare de forme diferite încat este aproape imposibil de găsit două persoane care au urechile absolute identice. În plus, forma urechii nu se modifică de la naștere până la moarte.”
Utilizarea acestei tehnici în procesul identificării persoanelor de către specialist a avut drept rezultat constituirea unei baze de date variate conținând urme de ureche.
Stabilitatea urechii este dată de structura cartilaginoasă a acesteia. Modificări în structura urechii pot interveni ca urmare a modificării dimensiunii pavilionului, ori ca urmare a unor accidente ce au ca rezultat penetrarea sau chiar tăierea lobului. Modificările în structura urechii duc la o posibilitate mai mare de identificare.
10.2 DESCOPERIREA ȘI RELEVAREA URMELOR DE URECHE
În majoritatea cazurilor, urmele de ureche au fost descoperite în câmpul infracțional, pe ușile apartamentelor sau pe seifuri, în care au pătruns cu chei potrivite sau prin forarea sistemelor de siguranță.
Urme ale urechii au fost descoperite pe caroseriile unor autovehicule, pe geamurile unor vitrine, pe pereții unor cutii de ambalaj.
Urmele pot fi statice sau dinamice, vizibile sau latente. În majoritatea cazurilor, urmele descoperite au fost latente, asupra cărora s-au aplicat operațiuni de relevare.
Tehnicile de relvare a amprentelor urechii pe suprafețe netede sunt realizate în special cu pudre de relevare (ceruză, galben fluorescent). În cazul relevării urmelor de pe cutii de carton se va folosi ninhidrina.
10.3 CARACTERISTICILE INDIVIDUALE ȘI PARTICULARE
Figura
Caracteristicile generale ale urechii sunt date de părțile pavilionului extern:
Helixul reprezintă ridicătura cartilaginoasă care înconjoară pavilionul urechii. Este compus din patru părți: helixul originar, helixul anterior, helixul posterior, helixul superior. Acestea pot fi mici, mijlocii sau scurte.
Antehelixul reprezintă proeminența care se află în interiorul urechii. Acesta poate fi concav, convex, rectiliniu. Particularităție acestuia constau în absența, atrofierea sau hipertrofierea antehelixului și aderența sa fața de helix.
Trăgușul reprezintă proeminența care acoperă parțial orificiul auditiv al urechii. Acesta poate fi mic, mijlociu sau mare.
Antetrăgușul reprezintă proeminența cartilaginoasă situată între conca și lobul urechii. Se descrie după volum (mic, mijlociu, mare).
Lobul este situat sub pavilionul urechii, fiind examinat după urmatoarele aspecte:
După formă: oval, rotunjit, ascuțit;
După mărime: mic, mijlociu, mare;
După aderență: lipit, semilipit, liber;
Conca reprezintă orificiul auditiv și prezintă următoarele particularități: împinsă înapoi, îngustă, largă, profundă, atrofiată.
Caracteristicile individuale ale urechii sunt date de forma parților componente ale acesteia, precum și prezența unor semne particulare (negi, lob penetrat, lob tăiat):
marginea urechii poate fi: subțire, groasă, punctată, taiată, încrețită;
urechea poate fi: plată, în formă de conopidă, deformată, cazută;
lobul poate fi: pătrat, rotund, ascuțit, străpuns, tăiat;
trăgușul poate fi: ascuțit, bifurcat, cu păr;
antetrăgușul poate fi: ascuțit, fuzionat cu helixul, cu păr, lipsă;
venele urechii pot fi vizibile sau vagi;
pot exista semne de operație estetică;
10.4 ETAPELE EXAMINĂRII
Examinarea urmelor de ureche se face prin examinare separată și examinare comparativă, fănându-se apoi demonstrația și formulându-se concluziile.
Examinarea separata constă în studierea caracteristicilor generale și individuale, atât ale urmelor urechii descoperite la fața locului, cât și ale modelelor prelevate de la suspecți.
Prelevarea modelelor se face cu ajutorul unei plăci de sticlă, având dimensiuea 20/30 cm. Suspectul va atinge cu urechea placa de sticlă în mod repetat, ultilizând diferite grade de apăsare, după care specialistul să releva modelele de comparație. Prelevarea se face pentru ambele urechi.
Examinarea comparată constă în analizarea modelelor de comparat cu urmele descoperite în câmpul infracțional, ținându-se cont și de eventualele modificări ce pot apărea între momentul creării urmei și momentul prelevării modelelor de comparație.
Demonstrarea rezultatului obținut se realizează în cadrul raportului de expertiză, cu ajutorul foliilor transparente care conțin imagini la aceeași scară a urmei identificate și a modelului examinat. În vederea identificării concordanței, foliile se vor așaza peste pozitivul fotografic al acestora, una peste alta.
Concluzia criminalistului poate fi cert pozitivă, cert negativă, de probabilitate, de imposibilitate. Expertul criminalist poate furniza informații privind:
sexul, vârsta, înălțimea aproximativă a infractorului;
malformațiile urechii;
vechimea aproximativă a urmei;
numărul persoanelor care au creat urmele, precum și dacă urmele aparțin persoanei căruia i s-au prelevat modelele de comparație.
CAP XI – IDENTIFICAREA PERSOANEI DUPA URMELE DE BUZE
11.1 FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC
Interesul pentru utilizarea tehnicii de identificare a persoanelor după urmele de buze a apărut abia în ultimele două decenii.
Fundamentul tehnicii îl reprezintă certitudinea faptului că liniile coriale ale buzelor prezintă caracteristici individuale, fiind unice de la o persoană la alta. Aceste linii coriale lasă urme pe obiectele atinse, prin care se poate identifica chiar și relieful labilal.
Un aspect important al tehnicii de identificare a persoanelor după urmele de buze îl reprezintă faptul că acestea pot furniza date importante pentru cercetarea criminalistică. Astfel, pe lângă determinarea formei, se pot identifica natura și compoziția machiajului, sau chiar grupa sanguină datorită secrețiilor biologice depuse pe urmele de buze.
11.2 CARACTERISTICI GENERALE ȘI INDIVIDUALE
Caracteristicile generale ale urmelor de buze se referă la formă, grosime, lungime.
Dupa formă, urmele de buze pot fi: lungi (urme aparținând unei guri largi) sau scurte (urme aparținând unei guri mici). În funcție de grosimea buzelor, urmele pot fi subțiri, groase sau împerecheate alternativ (una din buze poate fi groasă, iar cealaltă subțire). Lungimea urmelor de buze poate fi mare, mijlocie sau mică. Lungimea reprezintă distanța dintre extemitățile comisurilor. Aceasta crește o dată cu vârsta persoanei (lungimea poate varia între 32 și 56 mm).
Caracteristicile individuale ale urmelor de buze se referă la poziție, formă, lungimea și lățimea papilelor coriale.
Poziția papilei coriale reprezintă locul unde aceasta este amplasată pe suprafața buzei. Forma papilelor coriale poate fi convexă, punctiformă, capăt de linie, etc. În funcție de lungime, pot fi mari, medii sau scurte. Papilele coriale sunt mai groase spre interiorul buzei, descrescând spre interiorul acesteia.
11.3 DESCOPERIREA ȘI EVIDENȚIEREA URMELOR DE BUZE
Amprentele buzelor se creează datorită depunerii pe obiecte a secretiilor biologice ce se găsesc pe tegumentul acestora.
Exactitatea desenului papilelor coriale depinde de gradul de netezire a suprafeței obiectului, de coeficientul de adeziune, de abundența secrețiilor biologice și de gradul de apăsare a buzelor pe obiect.
Dacă pe suprafața buzelor sunt prezente urme străine, cum ar fi grăsimi alimentare, vor lăsa urme de mânjituri, din care vor fi identificate doar fragmente ale urmei.
Pentru rezultate optime, procesul de creare a urmelor de buze trebuie să se realizeze într-un anumit mod. Buzele nu trebuie să alunece de pe obiectul primitor de urmă și nu trebuie să se aplice urma în mod repetat, în același loc.
Urmele de buze pot fi statice sau dinamice, vizibile sau latente. Când urmele de buze sunt dinamice, nu se pot desfășura activități de identificare a reliefului labial.
În majoritatea cazurilor, urmele de buze se găsesc în stare latentă. Evidențierea acestora se face prin procedeele aplicate pentru evidențierea amprentelor latente lăsate de mâini. Alegerea procedeului de identificare se face în funcție de vechimea urmei, de cantitatea de substanță sedimentară și de natura obiectului primitor. De asemenea, se va avea în vedere dacă urma este uscată sau umedă, întrucât rezultatul va fi optim în cazul urmei uscate.
Prafurile potrivite pentru identificarea urmelor de buze sunt cele cu o compoziție fină, ușor uleioasă, de culoare contrastantă cu fondul obiectului purtător de urmă.
Relevarea urmelor papilelor coriale se realizează prin:
PUDRARE. Pentru realizarea acestui procedeu se folosesc atât pulberile relevante folosite în dactiloscopie (oxid de cupru, pulbere de aluminiu, galben fluorescent, grafit, carbonat de plumb), cât și pudrele folosite în cosmetică.
AFUMARE. Procedeul cu care s-a obținut cele mai multe rezultate a constat în folosirea granulelor de camfor (3-4 grame), care se ard cu un fum negru și gros. Obiectul examinat va fi trecut prin jetul de fum, astfel încât pe suprafața obiectului să se așeze un strat dens de funingine. Excesul de funingine se va îndepărta cu o pensulă, iar pe suportul deschis va rămâne desenul negru al urmei relevare.
În cazul obiectelor reci sau umede, acestea se vor așeza în locuri aeristie, astfel încât să nu se altereze urmele existente, după care se va aplica procedeul care va oferi rezultate optime.
11.4 INTERPRETAREA URMELOR
Urmele de buze descoperite în câmpul infracțional pot furniza informații cu privire la sexul, vârsta sau înălțimea persoanei.
Sexul poate fi diferentiat după forma și conturul urmelor de buze. La femei, relieful papilelor coriale este mai fin decât al bărbaților. De multe ori, urma de buze de femeie conține resturi de produse cosmetice.
Vârsta persoanei poate fi determinată în funcție de aspectul desenului papilar, precum și înălțimea acesteia. Copii au buzele mai mici și mai subțiri decât adolescenții, având de regulă o înălțime sub 1.60 m. La persoanele în vârstă, ridurile buzelor sunt mai pronunțate, urmele prezentând un aspect brăzdat.
Urmele de buze sunt rar întâlnite în activitatea criminalistică, astfel că aportul lor la identificarea autorilor infracțiunilor este procentual redus, comparativ cu alte tehnici de identificare.
CAP XII – IDENTIFICAREA PERSOANEI PRIN TEHNOLOGIA GENOTIPĂRII JUDICIARE
12.1 FUNDAMENTUL ȘTIINȚIFIC
Urmele biologice reprezintă totalitatea urmelor alcătuite din probe biologice (plante, animale) sau componente ale acestora (organe, țesuturi). Urmele biologice de natura umana pot fi sânge, secreții, fire de păr, celule, țesuturi, etc.
Informația genetică a fiecărei persoane este stocată în genom. Genomul reprezintă un set complet de cromozomi, moștenit de la ambii părinți. În structura cromozomului se află genele care controlează caracteristicile erediatare ale organismului. Genele sunt molecule complexe compuse din acizi nucleic-ADN și ARN. Genomul uman contine 22 perechi de cromozomi autostomali și doi cromozomi care determină sexul.
ADN-ul este compus din secvențe codante, numite exoni (codifică sinteza proteinleor) și porțiuni necodante, numite introni. Regiunile codante sunt cunoscute ca și gene și conțin informația necesară pentru ca o celulă să fabrice proteine. O fracțiune din ADN-ul total diferă la fiecare individ, ceea ce înseamnă că fiecare individ este unic. Aceste fracțiuni variabile permit utilizarea informației în vederea identificării criminalistice.
Variabilitatea genetică a fracțiunii ADN-ului este stocată într-o bază de date computerizată, GenBank, realizată de Național Center for Biotehnology Information, departament al National Library of Medicine din cadrul US Institutes of Health. Până în prezent, GenBank deține peste 6 milioane de înregistrări ale secvențelor variabile de ADN.
Din fiecare urmă biologică umană care prezintă interes în rezolvarea unui caz se extrage ADN-UL, care urmează a fi purificat și amplificat.
Amplificarea ADN-ului se realizează prin metoda “Short Tanden Repeat” (Fragmente Mici Repetitive), cuplată cu “Poly Chain Reaction” (Reacția de Amplificare în Lanț), care reprezintă un proces prin care o anumită zonă a ADN-ului este replicată de mai multe ori, în vederea analizării produșilor rezultați.
12.2 SISTEMUL DE ANALIZĂ GENETICĂ, AFLAT ÎN DOTAREA INSTITUTULUI DE CRIMINALISTICĂ
În cadrul Institului de Criminalistică, funcționează încă din anul 2003 Sistemul de Analiză Genetică, structurat în trei laboratoare:
Laboratorul de analiză a urmelor ridicate de la fața locului;
Laboratorul de analiză a probelor recoltate de la persoane suspecte sau infractori;
Laboratorul de prelucrare informatizată a rezultatelor obtinuțe în laboratoarele anterior menționate și de formare a unei baze de date cu profile ADN ale infractorilor și a celor extrase din urmele biologice ridicate de la fața locului, în vederea comparării.
În cadrul Sistemului de analiză genetică judiciară, fluxul de lucru al ridicării probelor din câmpul infracțional este separat de fluxul de procesare a probelor de referință, prevenindu-se intercontaminarea probelor (pericol existent în cazul intersecției fluxurilor de lucru).
Figura
Probele care trebuie supuse analizei genetice sunt recepționate, înregistrate cu un cod de bare unic și depozitate în condiții optime, astfel încat să se evite contaminarea.
Datele relevante despre proba analizată sunt stocate într-un sistem computerizat.
Receptia probelor se realizează într-o cameră separată de restul laboratoarelor.
Figura
Identificarea urmelor folosind tehnologia genotipării judiciare presupune efectuarea unor operatiuni:
Examinarea probelor în vederea descoperirii urmelor biologice;
Fotografierea și descrierea acestora în raportul de expertiza;
Determinarea naturii urmelor biologice și stabilirea speciei;
Figura
Prelucrarea rezultatelor se realizează cu ajutorul unor softuri de analiză. Această operațiune se realizează în camere speciale, destinate acestui scop. Datele obtinuțe sunt înregistrate într-o bază de date, utilizându-se un soft special pentru această aplicație.
Modul de comparare și identificare a profilelor genetice în baza de date a Sistemului de Analiză Genetică se realizează după urmatoarea schemă:
Figura
Avantajele utilizării acestei tehnici constau în:
Posibilitatea analizei ADN-ului parțial degradat;
Posibilitatea folosirii unei probe foarte mici de ADN (cantitatea minimă de ADN este de 0,2 ng);
Permite distingerea amestecului de urme biologice ce provin de de la persoane diferite;
Pot fi parțial automatizate;
Probele biologice care au fost supuse acțiunii apei, luminii solare, sau care sunt în amestec cu inhibitori (coloranți, materii grase, etc.) pot limita expertiza acestora, întrucât acțiunea acestor factori inhibă procesul de multiplicare a fragmentelor de ADN lipsă.
Daca probele biologice nu sunt recoltate corespunzator, se pot obține rezultate neinterpretabile, sau chiar eronate.
CAP XIII – TEHNICI DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR NECUNOSCUTE
13.1. NECESITATEA UNEI STRÂNSE COLABORĂRI ÎNTRE CRIMINALISTICĂ ȘI MEDICINA LEGALĂ
Stabilirea identității persoanelor desfigurate ține atât de criminslistică, cât și de medicina legală. Ambele stiințe contribuie cu metode specifice la rezolvarea unor asemenea situații.
În asemenea cazuri se impune formarea unei echipe de identificare alcatuită din procurorul criminalist, medicul legist, lucrători de poliție criminaliști și personal din cadrul serviciilor de evidența populației.
Conducerea echipei revine procurorului criminalist competent să efectueze cercetări în asemenea evenimente.
În cazul unui eveniment la care au participat mai multe persoane, trebuie să se cunoască cu certitudine numărul și numele persoanelor dispărute, deoarece orice decizie de întrerupere a căutărilor persoanelor dispărute trebuie luată în funcție de numărul total al supraviețuitorilor și cel al cadavrelor.
Recuperarea cadavrelor este realizată de echipele de cercetare și nu trebuie începută înainte de salvarea tuturor supraviețuitorilor. Echipele de salvare trebuie instruite să lase cadavrele Și părțile de corpuri umane pe locurile în care au fost găsite și să nu le atingă pe cât posibil.
Activitatea începe prin examinarea fiecărui cadavru în amanunt pentru descoperirea elementelor necesare identificării.
Se intocmește o fișă pentru fiecare persoană disparută. Fiecare cadavru se fotografiază color din diferite pozitii, urmărindu-se să se scoată în evidența elementele se vor servi ulterior la identificare. Se efectuează descrierea amănunțită, a semnelor particulare și se efectuează măsurători (talie, înălțime).
Faza dinamică impune ridicarea elementelor de identificare ce se găsesc și efectuarea autopsiei, precum și recoltarea probelor de sânge, urină, etc.
Toate activitățile ulterioare se învârt în jurul identificării cadavrelor necunoscute. Acestea constau în folosirea unor tehnici, procedee de lucru și metode de identificare, ce vor fi prezentate detaliat în următoarele pagini.
Criminalistica este știința judiciară caracterizată printr-un ansamblu de cunoștințe destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor și identificarea persoanelor implicate în săvârșirea lor. Avand autonomie, Criminalistica funcționează după propriile mijloace de cercetare a infracțiunii, dar are și capacitatea de a prelua alte mijloace din diferite domenii, pe care le adaptează la necesitățile sale.
Medicina legală este disciplina medicală de sinteza care aplică principiile și metodologia științei medicale la domeniul juridic pentru a sprijini în mod competent justiția, urmărind să obiectiveze și să evalueze, la solicitarea organelor de justiție sau a părților implicate, aspectele medicale conținute în spețele juridice cu privire la omul în viață sau cel decedat, oferind un suport probatoriu științific denumit probațiune biologică.
Medicina Legală este o știință interdisciplinară întrucât presupune utilizarea cunoștințelor tuturor ramuri medicale în folosul științelor juridice.
În prezent, în România, activitatea de medicină legală se desfășoară în conformitate cu prevederile Legii nr. 459/2001, modificată prin Legea nr. 271/2004, a Regulamentului de aplicare și a Normelor procedurale.
Pentru elucidarea cazului, legiuitorul are datoria de administra și interpreta probele. Pentru interpretarea probelor, el trebuie sa cunoască valoarea probantă a acestora. Pentru acestea, Medicina Legală pune la dispoziție tehnici eficiente din domeniul biologic (biocriminalistica, expertiza medico-legală), pe baza cărora legiuitorul formulează concluzii.
Activitatea medico-legală se desfașoară pe cadavre, resturi umane, corpuri delicte. Prin urmare, activitatea medico-legală se aplică atât pentru persoanele vii, cât și pentru cadavrele aflate în diferite stadii de putrefacție:
Cadavre intacte, sau aflate în stadiu incipient de putrefacție: identificarea acestora se va face vizual de catre membrii familiei sau prin comparare cu o poza ante-mortem. În acest caz stabilirea culorii parului, a pigmentației pielii sau a semnelor particulare se face fără probleme.
Cadavre putrefiate: în acest caz caracteristicile individuale sunt imposibil de recunoscut prin identificare vizuală. În acest caz identificarea se poate face după semnele particulare ale cadavrului (tatuaje, intervenții chirurgicale).
Cadavre dezmembrate, mutilate, incendiate: identificarea depinde de întinderea leziunii afectate. Daca nu au apărut schimbările specifice putrefacției, se poate determina pigmentarea pielii sau se poate măsura statura cadavrului. În unele cazuri apare și mutilarea intenționată a cadavrului (extragerea dentiției sau distrugerea amprentelor), tocmai pentru a face imposibilă identificarea cadavrului.
Cadavre scheletizate: identificarea se va face prin examinarea osteologică și odontologic, pentru recunoașterea anumitor caracteristici anatomice, prezența unor afecțiuni patologice a osului sau identificarea unor intervenții chirurgicale (implementarea unor tije, șuruburi, etc).
Sistemul CDN
Figura
Datele de identificare din fișele de identificare, după ce au fost confruntate cu fișele existente în dosarele poliției de investigații criminale, vor fi stocate în programul “CDN”, existent la Serviciul criminalistic din fiecare inspectorat de poliție județean.
Sistemul CDN asigură posibilitatea căutarii optime și vizualizarea rapidă a datelor, a semnalmentelor statice și dinamice, a semnelor particulare și a fotografiilor de identificare existente în baza de date a acestuia.
Figura
De exemplu, se solicită identificarea cadavrului de sex bărbătesc, care are un tatuaj pe umărul drept, ce reprezintă un “dragon”. Pe baza acestor criterii, sistemul generează o listă de candidate, cu date și fotografii care au acest tip de tatuaj pe umărul drept.
Figura
A. Foto detaliu tatuaj la cadavru B. Foto detaliu tatuaj la dispărut
În cazul când în listă apar mai multe persoane cu același tip de tatuaj, sunt vizualizate și fotografiile de detaliu ale desenului tatuajului respectiv.
Sistemul “CDN” oferă de altfel posibilitatea dezvoltării cooperării europene prin interconectarea bazei de date „CDN” la baze de date similare din Europa și îmbunătățirea schimbului de informații în acest domeniu.
Pentru o căutare optimă, sistemul “CDN” permite realizarea și listarea unor statistici în funcție de județ, categorii de persoane și diverse criterii de căutare (sex, vârsta, semnalmente, perioadă de timp, etc.).
Prin prisma facilităților tehnice oferite de acest sistem, la nivelul Municipiului București se studiază posibilitatea instalării în cadrul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici” a unei stații de lucru a sistemului „CDN” conectată la serverul central cu ajutorul căreia criminalistul și ofițerul de investigații criminale, să efectueze verificări operative în baza de date marcând trendul ascendent al colaborării medic legist–criminalist.
13.2 METODE DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR
METODE CLASICE DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR DUPĂ SEMNALMENTELE EXTERIOARE
Identificarea după desenele papilare
De regulă, această metodă este deosebit de utilă, obținându-se rezultate sigure.
În accidentele de muncă colective produse prin explozii ori incendii, desenele papilare ale cadavrelor sunt distruse. În cazul în care se reusește ridicarea unui astfel de desen, se poate compara cu impresiunile digitale ridicate de pe obiectele care se presupune ca au fost folosite de victimă.
Identificarea cadavrelor după tatuaj
Tatuajul face parte din categoria semnelor particulare și reprezintă un element important în identificarea persoanelor.
Tehnica desenării unui tatuaj permanent constă în introducerea de diferiți pigmenți în derm, fie prin ințepături cu ajutorul unor ace manipulate manual sau montate în aparat electric, fie prin depuneri în incizii cutanate, care se cicatrizează, închizând în interior pigmentul. De asemenea, tatuajul se poate realiza și prin trecerea uni fir colorat printr-un tunel săpat într-un epiderm (se creează posibilitatea ajungerii la derm).
De aceea, în cazul cadavrelor neidentificate aflate în putrefacție, se recomandă decolarea epidermului de derm, în zona unde se bănuiește a exista un tatuaj, în vederea unei evidențieri clare a acestuia.
Pigmenții sunt atat de bine impregnați în piele, încat tatuajele nu sunt afectate nici în cazul arsurilor grave.
Identificarea după obiectele de îmbrăcăminte și încălțăminte ale cadavrului
Recunoașterea cadavrelor după obiectele de îmbrăcăminte și încălțăminte este o modalitate de identificare importantă atunci când devine imposibilă recunoașterea după trăsăturile exterioare din cauza putrefacției avansate, distrugerii feței prin mijloace violente, prin acțiunea animalelor, prin ardere, sau chiar din cauza absenței capului.
Examinarea se face tactic, începând cu piesele de la exterior.
Examinarea cuprinde operațiile de descriere detaliată a obiectelor de îmbrăcăminte (denumire, culoare, material, marcă, croială, gradul de uzură, reparații, eventuale marcaje de la curățătorie, poziția hainelor pe cadavre – haine încheiate/descheiate, nasturi lipsă, pantalon descheiat, coborâți), urmând fotografierea acestora și înregistrarea video.
Recunoașterea obiectelor de către rude, prieteni, cunoștințe se face fie prin decuparea unor eșantioane din fiecare obiect de îmbrăcăminte, fie prin prezentarea acestora în întregime, după ce au fost ridicate și curățate (după efectuarea tuturor examinărilor de laborator).
Examinarea obiectelor de îmbrăcăminte și încălțăminte se realizează astfel:
Se examinează cu atenție articolele de uz vestimantar și încălțămintea, începând cu cele de la exterior și se reține poziția și ordinea acestora pe cadavru;
Se reține dacă îmbrăcămintea corespunde sezonului și sexului victimei;
Se măsoară dimensiunile acestora pentru a vedea dacă corespund taliei victimei;
Se stabilesc și se rețin caracteristicile fiecărui articol de îmbrăcăminte (modul de confecționare, felul materialului, croiala, culoarea, căptușeala, emblema, alte particularități), daca prezintă rupturi, tăieturi sau înțepături recente, arderi, urme de târâre, murdărie, pătate cu diferite substanțe;
Se verifică conținutul buzunarelor, starea nasturilor, a fermoarelor, etc.
La examinarea ciorapilor se au în vedere: natura materialului, forma, mărimea, culoarea, gradul de uzură, existența diferitelor urme.
La încălțăminte: mărimea, modelul, culoarea, materialul din care s-a confecționat, gradul de uzură, prezența unor urme de violență sau a altor urme.
Din practica de expertiză reiese că deteriorarile îmbrăcămintei pot furniza date importante, precum modul lovirii victimei (cu instrument sau nu), felul instrumentului folosit, numărul loviturilor, direcția de lovire sau forța aplicată. De asemenea, dacă agresorul susține că a recurs la violență din legitimă apărare sau pentru că a fost provocat, se poate observa dacă acesta a fost într-adevăr atacat sau și-a deteriorat singur hainele pentru a-și susține apărarea.
Identificarea cadavrului după obiectele găsite asupra acestuia
Unele obiecte (bijuterii, ceasuri) sunt rezistente la foc sau la acțiunea unor agenți corozivi și de aceea se vor examina cu atenție fiecare obiect găsit asupra cadavrului. Particularitățile acestora se vor menționa în fișele aferente victimei.
Din practică reținem că asupra persoanelor de sex feminin s-au gasit bijuterii, care au condus la identificarea acestora. Se pot găsi asupra cadavrelor verighete (care pot fi și gravate), inele, cercei și alte bijuterii din aur sau metal comun.
Într-un caz, la unul din cadavrele puternic carbonizate, în zona abdominală a fost gasită o placa din oțel inoxidabil. În raport cu acest element a fost identificat cadavrul, întrucât soția sa a recunoscut că victima purta o centură în zona abdomenului, victima suferind de hernie.
Identificarea după urmele unor leziuni vechi sau a unei intervenții chirurgicale
Echipa de identificare care a acționat în cazul unui eveniment a reușit să identifice un cadavru puternic carbonizat după datele culese cu privire la o intervenție chirurgicală suferită în timpul vieții.
Victima își fracturase antebrațul stâng, iar în urma unei intervenții chirurgicale, acesta căpătase o tijă metalică în zona fracturii. Examinarea atentă de către medicul legist a oaselor antebrațului stang a cdadavrului a dus la identificarea lui.
Identificarea după locul unde a fost gasit cadavrul desfigurat
Acest lucru este mai greu de stabilit întrucât pana la deplasarea echipei de cercetare la fața locului, ridicarea persoanelor se face în grabă și de alte persoane (pompieri, medici, persoane aflate în unitatea unde s-a produs evenimentul).
Într-un accident de mașină, grav avariată de explozie și incendiu, a fost gasită o persoana mutilata pe scaunul șoferului, sprijinită de volan. S-a presupus că persoana respectivă să fie chiar soferul, care figura pe lista dispăruților. Alte elemente de identificare stabilite ulterior au confirmat acest lucru.
METODE SPECIFICE DE IDENTIFICARE A CADAVRELOR
Metodele specifice se aplică atunci când cadavrele sunt într-o mare măsură distruse de agenții fizico-chimici, de regulă în accidentele urmate de explozii sau incendii.
Aceste metode iau naștere în urma unei strânse colaborări între Criminalistică și Medicina Legală
Metoda supraproiecției
Metoda constă în proiectarea sau suprapunerea imaginii craniului peste imaginea fotografică a persoanei căreia se presupune că i-a aparținut craniul. Negativele celor două imagini sunt proiectate pe un ecran pentru evidențierea clară a asemanarilor și deosebirilor din punct de vedere anatomi și antropometric. Etapele examinării prin metoda supraproiecției sunt următoarele: pregătirea craniului, realizarea fotografiei, examinarea comparativă, demonstrația și concluziile.
Tehnica actuală de identificare a cadavrului după oasele craniene se face după metoda Gherasimov-Riscuția. Aceasta constă în reconstituirea plastică și grafică a țesuturilor moi ale capului, după standarde de grosime determinate științific.
Noile tehnologii permit suprapunerea electronică a imaginilor, evidențiind clar particularitățile fiecărei imagini.
b) Identificarea persoanelor după resturile de oase (osteo-antropometrie)
Prin această metodă de identificare se pot oferi date despre natura umană a oaselor, dar și date cu privire la sex, vârstă, talie, înălțime, corpolență sau boli de care a suferit persoana de identificat.
Scheletul masculin este robust, cu inserții musculare proeminente. Suprafețele articulare sunt rugoase, iar metacarpienele sunt mari și largi. Greutatea scheletului masculin este mai mare (peste 4 Kilograme), în timp ce greutatea celui de femeie este, în general, sub 3 Kilograme.
Toracele este mai lat, mai adânc și mai scurt la bărbat, având perimetrul toracic cu 5 cm mai mare decât la femeie. Sternul masculin este mai masiv, mai îngust și cu 2 cm mai lung. Coastele sunt mai dezvoltate, având cartilagii mai scurte, cu osificare rapidă și pronunțată.
Studiul scheletului relevă urmele de violență care au putut provoca moartea persoanei, deoarece urmele se conservă pe oase mult timp și pot fi recunoscute ca atare, după zeci și chiar sute de ani.
c) Identificarea după sistemul dentar
În funcție de sistemul dentar putem obține date privind vârsta și sexul, dar și date concrete privind identitatea cadavrului.
Sexul persoanei. ”Conturul arcadei superioare realizat prin unirea marginilor inciziale ale dinților frontali superiori poate da relatii referitor la sexul persoanei. Astfel, conturul drept sau ușor convex presupune o alveolă frontală lată, ce corespunde într-un procent mare barbaților. Un contur mai strâmt, mai ascuțit indică o alveola aparținând unei femei”
Vârsta persoanei se poate stabili după uzura marginilor tăioase ale dinților incisivi și, în general, după uzura stratului de dentină.
13.3 AUDIEREA MARTORILOR
Audierea martorilor se realizează succesiv, potrivit unui plan de ascultare minuțios, întocmit de cei care efectuează audierile, pe baza constatărilor proprii și a indicațiilor date de șeful echipei de cercetare ținând seama și de datele preliminare furnizate de comisia tehnică, de organele specializate în protecția muncii, PCI, de datele operative.
Chiar din primele momente este necesară ascultarea victimelor spitalizate, în ordinea gravității vătămărilor prezentate.
Deoarece persoanele aflate în imediata apropiere a incendiului sau exploziei przeintă de cele mai multe ori vătămări foarte grave care le pun în pericol viața pe de o parte, iar pe de altă parte sunt cele mai în măsură să observe modul de producere a incendiului sau a exploziei, este prioritară ascultarea acestora.
Ascultarea acestora se face la spital (dupa ce s-a primit avizul medicului, care confirmă că pacientul poate fi ascultat), cu privire la:
– Atribuțiile acestora de serviciu raportate la prezența lor în locul respectiv;
– Persoanele care se mai aflau în apropiere și ce activități desfașurau;
– Fenomenele observate anterior producerii evenimentului;
– Starea tehnică și poziția utilajelor, aparaturii, mașinilor, anterior producerii evenimentului;
Dacă perosnaele audiate pot semna cele declarate, se vor consemna în scris, în prezența unui martor asistent. În caz contrar, cele declarate se vor înregistra.
Ascultarea celorlalte victime, cu leziuni mai ușoare, care au fost externate după ce au primit îngrijiri medicale, se va face la domiciliul acestora sau într-o încăpere din incinta unității. Acestora li se va cere să completeze relatările prin schițe, în care să indice: poziția proprie în momentul producerii evenimentului, a celorlalte persoane aflate în câmpul lor vizual, a acțiunilor pe care le desfășurau în acel moment, poziția anterioară și ulterioară evenimentului a unor obiecte, utilaje.
De asemenea, li se vor cere precizări cu privire la prezența în unitate a unor persoane străine, precum și cu privire la prezența unor persoane cu funcții de conducere, coordonare, supraveghere, etc și a scopului cu care acestia se gaseau în locul respectiv.
Totodată, vor fi intrebați cu privire la sarcinile de serviciu proprii, la faptul dacă au fost instruiți cu privire la normele de protecție a muncii, la normele PSI, precum și cu privire la modul în care au acționat pentru stigerea incendiului și pentru salvarea victimelor în primele momente după producerea evenimentului.
Membrii echipei de cercetare vor trece simultan la audierea tuturor persoanelor prezente la fața locului și a celor care, chiar daca nu au fost prezente la fața locului, au lucrat în schimburile anterioare, erau învoiți sau în concediu, etc. Stabilirea identității acestora se face pe baza evidențelor aflate în unitate și a declarațiilor celor prezenți, în măsura ascultării lor.
13.4 PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTERE A CADAVRULUI
Prezentarea pentru recunoașterea cadavrului sau fragmentelor cadavrului se face cu mult tact, avându-se în vedere starea psihică a rudelor și importanța activității raportată la consecințele juridice.
Înainte de prezentarea cadavrului pentru recunoaștere, membrilor familiei chemați pentru recunoaștere li se vor lua declarații în scris, cu privire la semnele particulare, obiectele de îmbrăcăminte a victimei (culoare, forma, croială, etc) și alte elemente necesare identificării, cunoscute de aceștia.
În situația în care cadavrul este recunoscut, organul de urmărire penală va întocmi un raport detaliat, cuprinzând elemente de identitate a persoanei care a recunoscut cadavrul, locul unde s-a facut recunoaștera, elementele după care a fost identificat cadavrul, identitatea cadavrului, identitatea organului de urmarire penală care a condus recunoașterea precum și idenitatea martorilor asistenți.
Fragmentele de cadavru vor fi examinate de medicul legist descrise detaliat într-un act medico-legal comun, indicându-se locul de unde au fost ridicate și numărul de ordine atribuit. Și aceste fragmente sunt prezentate pentru recunoaștere, în cazul în care nu au fost identificate victimele, în masura în care acestea prezintă unele particularități care ar putea conduce la identificare.
CONCLUZII
În procesul identificării persoanelor, Criminalistica se bazează pe motto-ul : “Cum nu există două frunze care să se asemene, tot astfel nu există doi oameni” (Nicolae Minovici).
Scopul activității de identificare criminalistică este să determine o identitate probanta a obiectelor, fenomenelor sau persoanelor ce sunt necesare a fi identificate, nicidecum a determina obiectul în sine.
Activitatea identificării criminalistice constă în evidențierea și aprecierea asemănărilor, analizând caracteristicile generale și individuale ale obiectului creator de urmă, cu scopul de a conduce la identificarea acestuia și de a-l deosebi de alte obiecte similare.
Cercetările în vederea identificării criminalistice au intotdeauna caracter retrospectiv, fiind ulterioare comiterii faptei. Evenimentele trecute sunt reconstituite prin interpretarea informațiilor descoperite la fața locului, observarea lor în mod direct este foarte rar întâlnită în practica judiciară.
Identificarea criminalistică este înțeleasă de multe ori sub aspectul individualizării unei persoane. Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, de la general la particular. Se vor selecta caracteristicilor generale ale obiectelor, fenomenelor sau ființelor, determinând genul, specia, modelul, ajungând în mod gradat la individualizare. Această trecere se realizează prin două etape importante: determinarea apartenenței genetice și identificareă individuală. Aceste etape sunt părțile componente ale procesului de identificare criminalistică, prima etapă fiind premisa logică a celei de-a doua etapă.
Portretul vorbit este o metodă aplicată frecvent și perfecționată pe parcursul timpului, care servește la identificarea persoanelor, pe baza descrierii semnalmentelor exterioare ale acestora de către o altă persoană.
Metodele tehnice de identificare – portretul schitat, foto-robotul, identi-kit-ul, photo-identi-kit-ul, mimicompozitorul, expertiza fotografiei de portret, recunoasterea dupa fotografie, identificarea după voce și vorbire – sunt folosite frecvent în practica criminalistică, avand de cele mai multe ori rezultate notabile. Rezultatele acestor tehnici depind foarte mult de relatările matrorilor oculari, precum și de atitudinea lor vis-a-vis de cazul cercetat.
Considerată a fi cea mai modernă și precisă metodologie de identificare biometrică, identificarea după caracteristicile irisului se aplică cu succes în diverse domenii, în vederea identificării și verificării persoanelor în vederea menținerii controlului în zone restricționate, pentru menținerea controlului în zone cu trafic intens de pasageri (precum în marile aeroporturi), sau în vederea controlului acesului în cladiri mari, spitale, școli, etc.
În vederea descoperirii făptuitorului, în urma săvârșirii unei infracțiuni, importante în identificarea criminalistică sunt și urmele de ureche și urmele de buze. Desi sunt mai rar întâlnite în practica judiciară, aceste tehnici prezintă rezultate procentuale ridicate în identificarea criminalistică.
Genetica este considerată una din cele mai importante discipline ale secolului XXI, datorită progreselor realizate în cercetarea genomului uman. Identificarea prin tehnologia genotipării judiciare permite valorificarea cu succes a microurmelor care nu se pot fi exploatate prin alte metode, permițând identificarea persoanelor cărora le aparțin aceste microurme.
Din cauza unei criminalități în creștere și a unor omoruri deosebit de grae, se ajunge deseori și la imposibilitatea recunoașterii cadavrelor, fiind necesară aplicarea unor tehnici specifice de identificare criminalistică precum metoda supraproiectiei, identificarea după sistemul dentar, după craniu, după resturile osoase, în special când se ajunge la depesarea victimei.
În opinia mea, identificarea dactiloscopică este tehnica cu cele mai mare șanse de reușită în identificarea persoanelor, datorită complexității desenelor papilare, ceea ce conferă unicitate amprentelor papilare. Nu numai că amprentele sunt unice de la o persoana la alta, dar prezintă și unicitate de la un deget la altul. Noile tehnici ce permit identificarea microurmelor oferă dactiloscopiei noi orizonturi în identificarea criminalistică.
BIBLIOGRAFIE
Naghi, G. (2012), Criminalistica, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, suport electronic
Stănoiu, R.M. (2006), Criminologie, Editura, Oscar Print, București;
Emilian Stancu, Tratat de criminalistica ,Ed Universul Juridic, 2010
C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, Metode și Tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistica, Ed Lumina Lex, 2006
Maior DRAGOMIR Ilie, Căpitan NIȚU Adrian, Locotenent BOALBEȘ Marian – Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, BUCUREȘTI, 2008
Drăghici, Constantin, Adrian Iacob, and Ciprian Iftimie. "Metode și tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistică." Tratat, Editura Lumina Lex, București (2006).
Metode și tehnici criminalistice de identificare a persoanei – Gheorghe Popa, editura Era, 2005
Suciu, Camil. Criminalistica. Vol. 1. Editura Didactică și Pedagogică, 1963.
Ionescu, L., and D. SANDU. "Identificarea criminalistică, Ed." Științifică, București (1990).
Elimian Stancu "Tratat de criminalistica" Editia a lll -a revazuta si adaugita din 2004
Mircea Ion- Criminalistica ‘Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti
N. MITROFAN, V. ZDRENGHEA, T. BUTOI – "Psihologie Judiciara",
Codul Penal Al Romaniei, Titlul Al V – Lea
Colectiv -“Tratat practic de criminalistică,” vol. I, 1976
Colectiv -"Tratat practic de criminalistică,” vol. II,1978
V. Astărăstoaie, C. Grigoriu, C. Scripcaru – Ghid practic de medicină – legală pentru juriști, Ed. Contact Internațional, Iași, 1993
Bercheșan V. – Cercetarea penală (Criminalistica – teorie și practică). Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. și tipografia Icar, 2002
Bogdan T. – Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București 1973
Ciopraga A. – Criminalistica. Tratat de tactică, Ed. Ganea, Iași 1996
D.Ceacanica – Însemnările unui criminalist, București, Ed. Militară 1980
I.IONESCU, D. SANDU – "Identificarea Criminalistica" – Ed. Stiintifica, Bucuresti 1990
I.URSU, I.D. CRISTESCU- Ghidul procurorului criminalist, vol. I, II si III
www.lege5.ro
ANEXA 2
RAPORT DE EXPERTIZĂ DACTILOSCOPICĂ
Nr. 121526 din 04.07.2004
DOSAR: nr. 121526/2004 al Inspectoratului General al Poliției Române,
Direcția de Investigații Criminale.
EXPERT CRIMINALIST: Subinspector Trăncănău Claudiu, din cadrul
Inspectoratului General al Poliției Române – Institutul
de Criminalistică.
OBIECTUL EXPERTIZEI
Prin rezoluția motivată numărul 121526 din 03.07.2004, Direcția de Investigații Criminale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române dispune efectuarea unei expertize dactiloscopice în cazul privind pe numitul : C. O., născut la 11.01.1971, în Constanța, cu domiciliul în București, str. Eminescu nr. 23, Sc. 2, Ap. 35 prin care sa se stabilească:
– daca urmă papilară pusă la dispoziție, ridicată de la fața locului de pe un ambalaj de bere marca SKOL, în noaptea de 15/16.05.2003, din locuința numitului T.C., str. Libertatii nr. 11, din București, a fost creată de numitul C. O. sau de catre altă persoană.
Cunoscând prevederile art. 116, 119 din C.p.p., si in baza art. 26 punctul 15 din Legea 218/2002, am procedat la întocmirea prezentului raport de expertiza dactiloscopica.
MATERIALELE SUPUSE EXAMINARII
Pentru efectuarea raportului de expertiză dactiloscopica au fost puse la dispoziție următoarele:
– 1 (una) urma papilara ridicata de pe un ambalaj de bere, marca SKOL, cu ocazia cercetării furtului din locuința numitului T.C., str. Libertății nr. 11, din București, efectuata in data de 16.05.2003;
– 1 (una) fisa dactiloscopica decadactilară cu impresiunile papilare si datele de stare civila ale numitului: C. O., născut la 11.01.1971, in Constanta, cu domiciliul in București, str. Eminescu nr. 23, Sc. 2, Ap. 35.
Procedând la examinarea in condiții de laborator a materialelor puse la dispoziție, consideram:
– in litigiu: 1(una) urma papilara, relevata cu negru de fum si ridicata cu folie adeziva transparenta, ilustrata in foto nr. 1.
Foto nr.1: Urma papilara in litigiu
– model de comparație: impresiunile papilare ale numitului Cojocea Octavian Constantin, prelevate pe o fisa dactiloscopica decadactilară, cu tuș negru tipografic, apte examenului dactiloscopic comparativ (ilustrata in foto nr.2).
Foto nr. 2 – Fisa decadactilară
EXAMINARI COMPARATIVE
Comparările dactiloscopice efectuate intre fragmentul de urma papilara in litigiu si impresiunile digitale prelevate de la numitul C. O. au scos in evidenta ca intre urma in litigiu si impresiunea model de comparație a degetului mijlociu de la mana dreapta se constata asemănări ale elementelor caracteristice individuale, ce permit identificarea persoanei care le-a creat.
Procedând in continuare la verificarea coincidentei fiecărui element in parte, intre fragmentul de urma papilara in litigiu si impresiunea model de comparație se constata asemănări privind numărul, mărimea, forma si plasamentul detaliilor caracteristice.
Pentru demonstrarea coincidentei elementelor caracteristice individuale voi utiliza următoarele procedee tehnice:
1. enumerarea elementelor caracteristice individuale coincidente intre urma in litigiu si impresiunea model de comparație, precum si indicarea acestor elemente pe fotograme;
LITIGIU COMPARAȚIE
2. diagrama punctelor de coincidență ale elementelor caracteristice individuale dintre urma în litigiu si impresiunea model de comparație;
LITIGIU COMPARATIE
3. demonstrarea continuității liniare a desenului papilar al crestelor, dintre urma în litigiu și impresiunea model de comparație, prin metoda imbucșării.
Având in vedere cele constatate, descrise, ilustrate și demonstrate am ajuns la următoarea:
CONCLUZIE
Urma papilară în litigiu ilustrată în foto nr. 1, relevata cu negru de fum și ridicată cu folie adezivă de pe un ambalaj de bere, marca SKOL, cu ocazia cercetării furtului din locuința numitului T.C., str. Libertății nr. 11, din București, efectuata in noaptea de 15/16.05.2003, a fost creata de degetul mijlociu de la mana dreapta a numitului C. O, fiul lui G. si C., născut la 11.01.1971, in Constanta, cu domiciliul in București, str. Eminescu nr. 23, Sc,2, Ap.35.
Prezentul raport conține un număr de 4 file.
Restituim materialele puse la dispoziție.
EXPERT CRIMINALIST
Subinspector Trăncănău Claudiu
ANEXA 3 – FIȘA DACTILOSCOPICĂ A.F.I.S
ANEXA 4 – ELEMENETE DACTILOSCOPICE
Desene papilare
Fig. A – Delta albă Fig. B – Delta neagră
a) b)
Fig. C – tipul adeltic Fig. D – tipul monodeltic
Fig. E – tipul bideltic Fig. F – tipul polideltic
Minuții
Fig. G – Capatul de creasta Fig. H – Intreruperea crestei
Fig. I – Bifurcația și trifurcația crestelor Fig. J – Croșetul
Fig. K – Butoniera Fig. L – Inelul Fig. M – Anastomoza
Fig. N –Reintoarcerea Fig. O – Fragmentul Fig. P – Punctul
ANEXA 5 – URMELE DE URECHE
Urme de ureche
Relevarea urmelor de ureche
Ridicarea urmelor de ureche (cu ajutorul unei folii adezive transparenta)
ANEXA 6
Expertiza traseologică
s
BIBLIOGRAFIE
Naghi, G. (2012), Criminalistica, Editura Fundației „Andrei Șaguna”, Constanța, suport electronic
Stănoiu, R.M. (2006), Criminologie, Editura, Oscar Print, București;
Emilian Stancu, Tratat de criminalistica ,Ed Universul Juridic, 2010
C. Drăghici, A. Iacob, C. Iftimie, Metode și Tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistica, Ed Lumina Lex, 2006
Maior DRAGOMIR Ilie, Căpitan NIȚU Adrian, Locotenent BOALBEȘ Marian – Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi, Editura Ministerului Internelor și Reformei Administrative, BUCUREȘTI, 2008
Drăghici, Constantin, Adrian Iacob, and Ciprian Iftimie. "Metode și tehnici moderne de cercetare și identificare criminalistică." Tratat, Editura Lumina Lex, București (2006).
Metode și tehnici criminalistice de identificare a persoanei – Gheorghe Popa, editura Era, 2005
Suciu, Camil. Criminalistica. Vol. 1. Editura Didactică și Pedagogică, 1963.
Ionescu, L., and D. SANDU. "Identificarea criminalistică, Ed." Științifică, București (1990).
Elimian Stancu "Tratat de criminalistica" Editia a lll -a revazuta si adaugita din 2004
Mircea Ion- Criminalistica ‘Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti
N. MITROFAN, V. ZDRENGHEA, T. BUTOI – "Psihologie Judiciara",
Codul Penal Al Romaniei, Titlul Al V – Lea
Colectiv -“Tratat practic de criminalistică,” vol. I, 1976
Colectiv -"Tratat practic de criminalistică,” vol. II,1978
V. Astărăstoaie, C. Grigoriu, C. Scripcaru – Ghid practic de medicină – legală pentru juriști, Ed. Contact Internațional, Iași, 1993
Bercheșan V. – Cercetarea penală (Criminalistica – teorie și practică). Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. și tipografia Icar, 2002
Bogdan T. – Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București 1973
Ciopraga A. – Criminalistica. Tratat de tactică, Ed. Ganea, Iași 1996
D.Ceacanica – Însemnările unui criminalist, București, Ed. Militară 1980
I.IONESCU, D. SANDU – "Identificarea Criminalistica" – Ed. Stiintifica, Bucuresti 1990
I.URSU, I.D. CRISTESCU- Ghidul procurorului criminalist, vol. I, II si III
www.lege5.ro
ANEXA 2
RAPORT DE EXPERTIZĂ DACTILOSCOPICĂ
Nr. 121526 din 04.07.2004
DOSAR: nr. 121526/2004 al Inspectoratului General al Poliției Române,
Direcția de Investigații Criminale.
EXPERT CRIMINALIST: Subinspector Trăncănău Claudiu, din cadrul
Inspectoratului General al Poliției Române – Institutul
de Criminalistică.
OBIECTUL EXPERTIZEI
Prin rezoluția motivată numărul 121526 din 03.07.2004, Direcția de Investigații Criminale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române dispune efectuarea unei expertize dactiloscopice în cazul privind pe numitul : C. O., născut la 11.01.1971, în Constanța, cu domiciliul în București, str. Eminescu nr. 23, Sc. 2, Ap. 35 prin care sa se stabilească:
– daca urmă papilară pusă la dispoziție, ridicată de la fața locului de pe un ambalaj de bere marca SKOL, în noaptea de 15/16.05.2003, din locuința numitului T.C., str. Libertatii nr. 11, din București, a fost creată de numitul C. O. sau de catre altă persoană.
Cunoscând prevederile art. 116, 119 din C.p.p., si in baza art. 26 punctul 15 din Legea 218/2002, am procedat la întocmirea prezentului raport de expertiza dactiloscopica.
MATERIALELE SUPUSE EXAMINARII
Pentru efectuarea raportului de expertiză dactiloscopica au fost puse la dispoziție următoarele:
– 1 (una) urma papilara ridicata de pe un ambalaj de bere, marca SKOL, cu ocazia cercetării furtului din locuința numitului T.C., str. Libertății nr. 11, din București, efectuata in data de 16.05.2003;
– 1 (una) fisa dactiloscopica decadactilară cu impresiunile papilare si datele de stare civila ale numitului: C. O., născut la 11.01.1971, in Constanta, cu domiciliul in București, str. Eminescu nr. 23, Sc. 2, Ap. 35.
Procedând la examinarea in condiții de laborator a materialelor puse la dispoziție, consideram:
– in litigiu: 1(una) urma papilara, relevata cu negru de fum si ridicata cu folie adeziva transparenta, ilustrata in foto nr. 1.
Foto nr.1: Urma papilara in litigiu
– model de comparație: impresiunile papilare ale numitului Cojocea Octavian Constantin, prelevate pe o fisa dactiloscopica decadactilară, cu tuș negru tipografic, apte examenului dactiloscopic comparativ (ilustrata in foto nr.2).
Foto nr. 2 – Fisa decadactilară
EXAMINARI COMPARATIVE
Comparările dactiloscopice efectuate intre fragmentul de urma papilara in litigiu si impresiunile digitale prelevate de la numitul C. O. au scos in evidenta ca intre urma in litigiu si impresiunea model de comparație a degetului mijlociu de la mana dreapta se constata asemănări ale elementelor caracteristice individuale, ce permit identificarea persoanei care le-a creat.
Procedând in continuare la verificarea coincidentei fiecărui element in parte, intre fragmentul de urma papilara in litigiu si impresiunea model de comparație se constata asemănări privind numărul, mărimea, forma si plasamentul detaliilor caracteristice.
Pentru demonstrarea coincidentei elementelor caracteristice individuale voi utiliza următoarele procedee tehnice:
1. enumerarea elementelor caracteristice individuale coincidente intre urma in litigiu si impresiunea model de comparație, precum si indicarea acestor elemente pe fotograme;
LITIGIU COMPARAȚIE
2. diagrama punctelor de coincidență ale elementelor caracteristice individuale dintre urma în litigiu si impresiunea model de comparație;
LITIGIU COMPARATIE
3. demonstrarea continuității liniare a desenului papilar al crestelor, dintre urma în litigiu și impresiunea model de comparație, prin metoda imbucșării.
Având in vedere cele constatate, descrise, ilustrate și demonstrate am ajuns la următoarea:
CONCLUZIE
Urma papilară în litigiu ilustrată în foto nr. 1, relevata cu negru de fum și ridicată cu folie adezivă de pe un ambalaj de bere, marca SKOL, cu ocazia cercetării furtului din locuința numitului T.C., str. Libertății nr. 11, din București, efectuata in noaptea de 15/16.05.2003, a fost creata de degetul mijlociu de la mana dreapta a numitului C. O, fiul lui G. si C., născut la 11.01.1971, in Constanta, cu domiciliul in București, str. Eminescu nr. 23, Sc,2, Ap.35.
Prezentul raport conține un număr de 4 file.
Restituim materialele puse la dispoziție.
EXPERT CRIMINALIST
Subinspector Trăncănău Claudiu
ANEXA 3 – FIȘA DACTILOSCOPICĂ A.F.I.S
ANEXA 4 – ELEMENETE DACTILOSCOPICE
Desene papilare
Fig. A – Delta albă Fig. B – Delta neagră
a) b)
Fig. C – tipul adeltic Fig. D – tipul monodeltic
Fig. E – tipul bideltic Fig. F – tipul polideltic
Minuții
Fig. G – Capatul de creasta Fig. H – Intreruperea crestei
Fig. I – Bifurcația și trifurcația crestelor Fig. J – Croșetul
Fig. K – Butoniera Fig. L – Inelul Fig. M – Anastomoza
Fig. N –Reintoarcerea Fig. O – Fragmentul Fig. P – Punctul
ANEXA 5 – URMELE DE URECHE
Urme de ureche
Relevarea urmelor de ureche
Ridicarea urmelor de ureche (cu ajutorul unei folii adezive transparenta)
ANEXA 6
Expertiza traseologică
s
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tehnici de Identificare a Persoanelor (ID: 124430)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.