Tehnici de Eficientizare a Invatarii

Cuprins

INTRODUCERE pag. 5

Teorii ale învățării pag. 6

1.1  Incursiune istorică pag. 6

1.2  Definiția și procesul de învățare pag. 7

1.3 Teorii contemporane ale învățării pag. 9

Eficientizarea învățării pag. 11

2.1  Metode de învățare eficientă pag. 12

2.2  Tehnici și metode de învățare eficientă pag. 15

CONCLUZII pag. 21

BIBLIOGRAFIE pag. 22

TEHNICI DE EFICIENTIZARE A ÎNVĂȚĂRII

Aanei Victorița

Facultatea de Litere

Specializare: Română – Franceză

Adresa de e-mail:

Rezumat

Este foarte important să realizăm/învățăm cât mai devreme importanța identificării și folosirii diverselor strategii de învățare. Unele persoane reușesc singure să identifice și să folosească eficient strategiile de învățare cele mai optime pentru diverse domenii de activitate. Altele nu. Acestea din urmă însă pot fi învățate cum să învețe eficient – adică repede și bine.

Din păcate, un număr foarte mare de elevi și studenți cu un potențial ridicat de învățare nu reușesc să se obțină performanțe școlare ridicate, fiindcă nu știu să învețe. Diferența majoră dintre elevii care excelează și cei cu performanțe scăzute se află în eficiența învățării (Dembo, 2004).

Desigur, există un număr imens de strategii prin care o materie poate fi învățată. Strategia ideală este cea care se potrivește cu tipul de conținut și caracteristicile persoanei. De multe ori întâlnim elevi care își dau silința, dar rezultatele nu sunt pe măsura efortului depus. Strategiile de învățare cele mai eficiente se bazează pe capacitatea persoanei de a elabora, înțelege și structura materialul pe care dorește să îl învețe.

Cuvinte cheie: învățare, eficiență, tehnici de învățare eficientă, teorii ale învățării

INTRODUCERE

În ultimile decenii foarte mulți specialiști în psihologie și-au orientat cercetările către psihologia învățării pentru că educația a căpătat o atenție sporită din partea societății, fiind considerată un factor important al dezvoltării sociale. Garanția bunăstării viitoare și competiția dintre națiuni devine dependentă de tehnologiile de ultimă generație, expresie nemijlocită a nivelului atins în educație. Relația învățare – educație este binecunoscută și de netăgăduit. Cunoașterea mecanismelor învățării duce în mod inevitabil la creșterea performanței în educație, după cum o eficiență sporită a acesteia declanșează și întreține o stare psihologică stimulativă în desfășurarea procesului însuși al învățării.

Ca obiect de cercetare, învățarea este abordată interdisciplinar. La studiul acestui obiect au o importantă contribuție disciplinele psihologice (psihologia învățării, psihologia copilului, psihologia pedagogică), biologice (biochimia, biofizica, fiziologia), și socioumane (pedagogia, psihologia socială) etc. Evident că psihologia (disciplină care studiază individul uman), se apleacă cu precădere asupra procesului învățării, iar rezultatele ei se regăsesc în maniera de organizare a sistemului de instrucțieși educație din societatea actuală.

Cercetările au dus la conturarea unor "teorii" ale învățării și a unor "modele" ale învățării. "Psihologii cu preferințe manifestepentru sisteme consideră ca esențială existența unei teorii a învățării, deoarece majoritatea comportamentelor omenești nu sunt altceva decât rezultate ale învățării" (E. Hildegard, G. Bower, 1974).

"Modelul" învățării nu are aceeași complexitate precum "teoria", el rezumându-se la descrierea factorilor implicați în procesul învățării și a condițiilor în care se desfășoară, având intenția de a asigura o performanță ridicată acestui proces. Teoria explică procesul, iar modelul îl descrie. Între cele două se vede clar diferența. Explicația impune cu necesitate cunoașterea mecanismelor profunde ale acestui proces, cu insistență asupra determinațiilor sale cauzale, care ar putea oferi temeiul întregii game de fapte, considerate ca expresii directe ale actului învățării.

Din cele menționate mai sus rezultă că de fapt "teoria" dorește să ofere un răspuns la întrebarea de ce are loc învățarea, în timp ce "modelul", la întrebarea cum se realizează învățarea. Astfel că s-au conturat mai multe teorii ale învățării, fiecare dintre ele reușind să explice doar parțial acest proces, raportându-se la o situație concretă de învățare unde conținutul este, în general, bine conturat, iar mecanismele presupuse și anticipate.

1.  TEORII ALE ÎNVĂȚĂRII

Incursiune istorică

De-a lungul timpului mai multe teorii au abordat tematica învățării:

a). Teoria condiționării clasice – a fost întemeiată pe tezele reflexologiei elaborate de către cercetătorul rus I. P. Pavlov (1846 – 1938). Se considera că prin asocierea în mod repetat a unui stimul condiționat cu unul necondiționat se ajunge la învățarea unei reacții necondiționate la stimulii care, în faza inițială, erau relativ neutri. Învățarea este posibilă numai în măsura în care se repetă asocierea dintre cei doi stimuli până în momentul dobândirii unui răspuns automatizat. La simpla apariție a stimulului condiționat se declanșează răspunsul care, poate fi o reacție afectivă, pozitivă sau negativă conform exemplului următor: profesorul poate obține cu ajutorul condiționării clasice metemorfozarea unor răspunsuri emoționale. Elevii concentrați asupra performanței sunt de obicei dominați de frică și de teama de eșec. Apelând la tehnici bazate pe condiționarea clasică acești elevi pot fi ajutați să învețe răspunsuri pozitive față de asemenea situații. Prevenirea apariției și instalării unor reacții emoționale negative față de situațiile școlare care poate fi realizată prin asocierea acestor situații cu stimuli pozitivi pe care îi oferă experiența școlară. Această teorie a fost experimentată pe animale, iar extrapolarea rezultatelor la învățarea umană trebuie privită cu precauție. Ea poate oferi explicații doar pentru acele acte ale învățării care pot deveni răspunsuri condiționate. Ele sunt expresia unor asociații între diverși stimuli ce s-au repetat în activitatea și existența umană.

b). Teoria întăririi operante – inițiată de psihologul american Edward Thondike (1874 – 1949). A mai fost numită teoria condiționării instrumentale sau a condiționării operante. Autorul ei s-a întrebat ce se întâmplă după ce asocierea dintre stimul și reacție s-a produs. În urma cercetărilor s-a constatat că învățarea este posibilă numai dacă reacția – expresie a înfăptuirii acestei asocieri, este urmată de întărire. În viziunea inițiatorului această întărire se realizează prin efectul sau succesul ei: "Orice act care produce un efect de satisfacție într-o situație dată tinde să se repete în altă situație" (A. Woolfolk, 1990). Ceea ce îl preocupă în mod deosebit este descifrarea mecanismelor care stau la baza conexiunii dintre stimul și reacție. Întărirea este unul dintre aceste mecanisme. Pentru ca învățarea să aibă loc nu-i suficientă doar repetarea, ci realizarea conexiunii dintre stimul și reacție este mult mai comlexă, ea implicând un ansamblu de mecanisme psihologice. Pentru Thorndike, învățarea este o rezultantă a întăririi sau slăbirii conexiunilor dintre stimul și reacție, datorate alternanței dintre succes – insucces, satisfacței – insatisfacție, recompensă – pedeapsă.

c). Teoria învățarii intuitive (sau teoria insight-ului) – s-a conturat ca o reacție față de tendințele asociaționist – behavioriste asupra învățării, îndeosebi față de teoria lui E. Thorndike. Această teorie se dorește a fi o aplicare în domeniul învățării a unei viziuni mai largi ce s-a impus în domeniul psihologiei – teoria gestaltului. Doctrina gestaltului sau configuraționismului consideră că fenomenele psihice nu sunt derivate din părți mai mici, din elemente care s-ar reuni prin simplă asociere, ci ele ar trebui considerate Întreguri structurale, care s-ar derula în mod brusc și automat. Elementele configurației sau structurii poate fi explicat numai prin prisma întregului și nicidecum prin raportarea sa la un obiect sau fenomen concret care îl determină. Transpusă în domeniul învățării, doctrina gestaltului a condus la conturarea teoriei intuiției (insight-ului). Conform acesteia, învățarea ar consta în restructurarea bruscă a câmpului de experiențe descoperind astfel răspunsul la o situație – problemă. Intuiția sau insight-ul este ca un fel de iluminare intelectuală care se produce în mod brusc. Însă, la fel ca și în celelalte teorii, omul nu poate învăța totul prin intuiție, dar accentul se deplasează asupra descifrarii mecanismelor învățăriispre lumea subiectivă interioară, spre înțelegere și gândire, procese implicate puternic în învățarea umană.

d). Teoria imitației – face parte din teoria învățării sociale, concepută de N. E. Miller și J. Dollard în lucrarea numită "Învățarea socială și imitația" (1941). Omul poate adesea să învețe prin observarea altor persoane. Comportamentele acestora sunt modele reale supuse imitației de către cei care se află în interacțiune socială. Comportamentul profesorului în clasă reprezintă un model de învățare prin imitație. Învățarea unui comportament prin imitație depinde de personalitatea modelului, de statusul sau prestigiul său, de personalitatea celui care imită și de interacțiunea dintre cei doi poli.

1.2 Definiția si procesul de învățare

Activitățile și acțiunile umane care au legătură cu rezultatul învățării este extrem de larg, de aceea și o definiție care să răspundă unor exigențe logice se află în fața unor obstacole greu de depășit.

Putem menționa, de asemenea, că învățarea nu este un fenomen exclusiv uman, el fiind prezent și în lumea infraumană.

Astfel, se poate considera că învățarea este "procesul care determină o schimbare în cunoaștere sau comportament" (A. Woolfolk, 1990).

Din definiția adoptată mai sus, rezultă că învățarea implică cu necesitate o schimbare relativ permanentă în cunoașterea și comportamentul individual. Ea poate fi dobândită prin experiență – ca urmare a interacțiunii persoanei cu ea însăși sau cu mediul din care face parte. Nota definitorie a învățării este o schimbare sau o modificare în cunoaștere și conduită.

Dar nu orice schimbare este expresia învățării. Numai schimbările selective, permanente și orientate într-o anumită direcție pot fi considerate manifestări ale învățării. Tot în definiție se menționează două tipuri de modificări: în cunoaștere și în conduită (comportament). Și unele și altele se exprimă în cele din urmă printr-o performanță.

Indicatorul învățării este performanța, ea implicînd un sens adaptiv. Performanța este expresia învățării. Cu toate acestea, învățarea și performanța nu se confundă. Învățarea este un proces care generează performanța, este o precondiție a performanței, "nu orice performanță este un rezultat al învățării și nu orice învățare va avea ca rezultat o performanță observabilă" (F. J. Landy, 1987).

Schimbările pe care le implică învățarea presupun o permanență relativă. Subiectul care învață dispune de capacitatea de a-și restructura cele învățate, dacă ele s-au dovedit greșite, sau de a-și modifica comportamentul în funcție de schimbările de mediu. Modificările care au loc ca expresie a învățării suportă, la rândul lor, restructurări ulterioare.

Învățarea este, prin esența ei, un proces complex, care angrenează întreaga personalitate, zestrea genetică a acesteia, nivelul proceselor intelectuale, motivația etc. Ea implică cu necesitate interacțiunea factorilor cognitivi și necognitivi.

Învățarea poate include schimbări în cunoaștere și în comportament. Pe baza aceasta, se face distincția între teorii ale învățării comportamentale (behavioriste) și teorii ale învățării cognitive (cognitiviste). Cele dintâi se concentrează asupra comportamentului observabil. Schimbările în comportament sunt considerate scopuri principale ale învățării. Aceste schimbări sunt efectele ale stimulilor externi asupra răsounsurilor subiectului. Teoria condiționării clasice și teoria condiționării operante sunt reprezentative pentru acest punct de vedere. La polul opus se situează teoriile cognitive. Psihologii cognitiviști consideră că învățarea trebuie considerată un proces intern care nu poate fi observat nemijlocit. Preocuparea lor se îndreaptă în direcția surpinderii unor factori interni, neobservabili, cum ar fi procesele de cunoaștere, intențiile, expectațiile, dorințele. Creativitatea implicate în procesul învățării.

Deosebirea dintre viziunea cognitivă și cea comportamentală se centrează asupra obiectului învățării. "În viziunea cognitivă, cunoașterea însăși este ănvățată iar schimbările în cunoaștereconduc la schimbări în comportamentul posibil. În viziunea comportamentală noile comportamente sunt ele însele învățate" (A. Woolfolk, 1990).

1.3 Teorii contemporane ale învățării

Cele mai multe teorii din ultimile decenii se concentrează asupra unor factori interni, considerați în același timp și mecanisme explicative ale învățării. Cele mai reprezentative sunt:

a). Teoria acțiunii mintale – sau teoria formării pe etape a acțiunilor mintale. A fost elaborată de psihologul rus P. J. Galperin. Conform acestei teorii, acțiunea mintală, considerată ca scop al învățării este rezultanta unui proces de interiorizare care parcurge mai multe etape. Înlănțuirea propriu-zisă a acestor etape constituie mecanismul însuși al învățării. Deci, este vorba, de trecerea de la acțiunea materială sau materializată cu obiectul, la acțiunea mintală sau, după cum susține propunătorul ei, "trecerea din afară în interior" – condiție dintre cele mai importante ale "transformării proceselor obiectuale în procese psihologice" (P. I. Galperin, 1970). Această teorie, însă, are și limite – nu oferă o explicație plauzibilă pentru tot ceea ce se învață, înlănțuirea etapelor nu este identică la toate vârstele, interiorizarea pe care o presupune nu poate epuiza procesul învățării în ansamblul său etc.

b). Teoria organizării ierarhice a învățării – propusă de Robert M. Gagné. Punctul de plecare a acestei teorii (mai numită și neobehaviorism) a fost analiza unor observații concrete asupra învățării, exact așa cum se derulează în viața reală. Autorul a reușit să identifice o varietate de situații în care se produce învățarea. Acestea au fost clasificate și dispuse într-o ordine ierarhică, pentru fiecare dintre ele elaborându-se un set de condiții "care guvernează producerea învățării" și care oferă posibilitatea descrierii "factorilor care determină învățarea" (R. Gagné, 1975). Au fost identificate 8 tipuri de învățare, fiecare presupunând două categorii de condiții – interne și externe. Condițiile interne se exprimă prin anumite capacități (structuri cognitive) dispuse ierarhic, considerate ca premise, indispensabile realizării învățării. Atenția acordată acestor condiții interne, dependente de subiect, îi conferă teoriei nuanța neobehavioristă. Condițiile externe se referă la situațiile – stimul aparținătoare contextului în care se desfășoară învățarea. La nivelul școlii, profesorul urmând să-și asume cu mai multă pregnanță rolul de organizator al situațiilor de învățare. La o privire mai atentă, teoria se prezintă sub forma unei piramide, care explică învățarea doar ca un proces organizat adițional. Transferul vertical nu epuizează nici pe departe procesualitatea internă a învățării umane.

c). Teoria psihogenezei cunoștințelor și operațiilor intelectuale (teoria echilibrării progresive a asimilării și acomodării) – propusă de psihologul elvețian J. Piaget. Această teorie se concentrează asupra genezei și dezvoltării intelectului uman, a gândirii umane îndeosebi, a operațiilor intelectuale ca instrumente ale gândirii. Învățarea constă deci în eleborarea treptată și consolidarea acestor operații. Punctul de plecare al constituirii acestor procese intelectuale îl reprezintă acțiunea practică a subiectului cu obiectele realității, acțiune care duce la interiorizarea și formarea sistemelor operatorii sau structurii mintale, care, la rândul lor, vor constitui premise pentru activitatea cognitivă ulterioară. Deoarece Piaget așează în centrul teoriei sale acțiunea, teoria sa mai este cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de teorie a acțiunii.

d). Teoria cognitivă (teoria accesibilității) – elaborată de către Jerome S. Bruner. Învățarea reprezintă modalitatea principală de dezvoltare a proceselor cognitive și, într-un sens mai larg, de dezvoltare a personalității umane. Eficiența învățării este strâns legată și dependentă de calitatea instruirii. Astfel, învățarea presupune în mod indispensabil "explorarea unor alternative", instruirea ca modalitate externă de dirijare a acestei explorări urmând să faciliteze un asemenea proces. În viziunea lui Bruner, trei ar fi aspectele posibile ale explorării alternativelor: activizarea, menținearea și dirijarea; altfel spus, "explorarea alternativelor necesită ceva care s-o pornească, ceva care să-i întrețină desfășurarea și ceva care să o împiedice să devină întâmplătoare" (J. S. Bruner, 1970).

Din cele prezentate până în acest punct rezultă concluzia că nici una dintre teoriile învățării (atât cele istorice, cât și contemporane) nu explică pe delin acest proces, fiecare dintre ele decifrând un aspect sau o latură a sa, în acelați timp, fiecare se aplică predominant unui anumit conținut ce urmează a fi învățat. "Cu cât deținem o cunoaștere fundamentală mai solidă asupra proceselor învățării, cu atât mai eficiente vor fi aplicațiile tehnologice în instrucție și educație, în general" (E. Hilgard, G. Bower, 1974).

2.  Eficientizarea învățării

„Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu știe să citească,

ci va fi cel care nu a învățat cum să învețe”.

 Alvin Toffler

Dacă acum mulți ani, volumul de informații pe care trebuia să-l stăpânească un individ era destul de mic, în zilele noastre volumul acesta a crescut considerabil, începând cu necesarul de a cunoaște 1-2 limbi de circulație internațională și de curând chiar o limbă rară, multă legislație, un volum imens de informații în toate domeniile de interes cât și în cele profesional și de dezvoltare personală.

Și totuși, există tehnici care, printr-o riguroasă organizare și prin obișnuință, de a reține foarte eficient orice volum de informații în timp foarte scurt. Acest concept poartă denumirea de superînvățare sau învățare accelerată.

Învățarea tradițională tinde să fie:

– rigidă

– sobră, serioasă

– orientată pe o singură cale

– centrată pe mijloace

– competitivă

Trăim într-o societate informațională, în care știința înseamnă putere (potențială). De fapt, așa după cum spunea Napoleon Hill, „cunoștințele specializate pavează calea către bogății”. Așadar, dacă vrei să ai succes, trebuie neapărat să devii excelent în ceea ce faci, să fii printre cei mai buni din domeniul tău. Pentru a ajunge „în vârf”, ai nevoie să te specializezi continuu, să înveți și să te autoinstruiești mereu. Mai exact, trebuie să fii dedicat învățăturii pentru tot restul vieții.

Din fericire, în ziua de azi, cunoștințele specializate se găsesc din belșug și se pot obține gratis (în cărțile și revistele din bibliotecile publice) sau la un preț foarte mic (în colegii și universități, sau prin cursuri de specializare – serale sau particulare, cum sunt cursurile prin corespondență).

Cu toate acestea, nivelul actual al cunoștințelor și aptitudinilor se perimează într-un ritm mult mai rapid decât oricând înainte. De aceea, trebuie să studiezi continuu în domeniul tău de activitate, să fii mereu la curent cu tot ce e nou și ce mai apare în specializarea ta. Pentru a reuși să „ții pasul” cu evoluția din domeniul tău, dar mai ales pentru a ajunge și pentru a te menține în topul profesioniștilor din ramura ta de activitate, trebuie să fii foarte eficient în a dobândi noi cunoștințe.

Capacitatea de a învăța cât mai repede, de a înțelege cât mai bine și mai rapid, dar și de a reține cât mai mult timp ceea ce ai învățat, este una din abilitățile esențiale ale oricărui om de succes. Școala te învață multe lucruri, dar, din nefericire, nu te învață și cel mai important lucru: „cum anume” să înveți. ARTA de a dobândi noi cunoștințe – de a ți le însuși și de a le „integra” în ansamblul cunoștințelor pe care le posezi deja – este mult mai importantă și mai valoroasă decât cunoștințele în sine.

Metode de învățare eficientă

Cercetătorii din domeniul psihologiei educaționale, neurobiologiei și științei cognitive, au descoperit un fapt foarte interesant: creierul uman tânjește mereu după noutate – el caută permanent numai lucruri neobișnuite, ciudate, neașteptate, care ies în evidență. Astfel, creierul se ocupă numai cu lucruri interesante și înmagazinează doar informațiile care contează, eliminând și ignorând lucrurile obișnuite, normale, de rutină sau plictisitoare, pe care le întâlnește.

Cum reușești totuși să înveți acele cunoștințe care nu te atrag deloc? „Trucul” pentru a reține anumite informații – dar și pentru a te putea concentra, pentru a înțelege mai ușor și mai rapid un material nou, precum și pentru a-l reține timp îndelungat – este acesta: să-ți convingi creierul că aceste informații sunt deosebit de importante!

Cum realizezi aceasta? Punându-ți neuronii la treabă! Adică trebuie să faci anumite lucruri, care să intensifice activitatea creierului tău, lucruri care să-ți activeze neuronii din ambele emisfere cerebrale – lucruri care să te provoace, să te motiveze, să te antreneze, să te inspire să rezolvi probleme, să tragi concluzii și să descoperi noi cunoștințe. Pentru asta ai nevoie de întrebări, exerciții, provocări și activități care să-ți stimuleze creierul.

Trebuie să știi că, creierul este stimulat de emoții, de aceea elementul esențial care sporește atenția (concentrarea), înțelegerea și memorarea, este încărcătura emoțională a materialului studiat. Reții mult mai repede atunci când materialul te face să „simți” ceva. Cu cât sunt mai puternice sentimentele pe care le ai în timp ce înveți, cu atât vei reține mai repede, mai bine și pentru un timp mai îndelungat acele informații. De aceea, se recomandă să incluzi în activitatea ta de învățare lucruri care să te uimească, să te distreze, să te facă curios, să te entuziasmeze sau să-ți creeze orice alt sentiment plăcut – fie chiar și neplăcut, numai să te facă să simți ceva, să nu te lase indiferent.

După ce am învățat modul cum ne ajută creierul nostru în procesul de învățare, putem trece la prezentarea unor metode de învățare eficientă:

Învață pe altcineva

Experții din domeniul învățării rapide au descoperit că cea mai eficientă modalitate de a absorbi și de a-ți însuși noi cunoștințe este aceasta: în timp ce înveți, să te gândești cum ai putea „preda” noul material altcuiva. Îți imaginezi că trebuie să explici – cu cuvintele tale – aceste cunoștințe unei alte persoane, care nu știe absolut nimic despre acest subiect.

De aceea, e bine ca, imediat după ce afli noi cunoștințe, să le împărtășești celor din jurul tău. Dacă nu ai cui să explici noile informații, atunci trebuie măcar să îți „predai” ție însuți noul material – adică să-ți explici ție însuți ce ai aflat, reformulând textul și explicându-l cu propriile tale cuvinte.

Este important ca, atunci când le explici altora – și chiar și ție însuți – noile cunoștințe, să nu folosești exact cuvintele și formulările din textul inițial (cel pe care trebuie să-l înveți), ci să reformulezi textul cu cuvintele tale. Trebuie neapărat să elimini tonul formal și limbajul academic, dacă vrei să înveți cu adevărat. În schimb, trebuie să folosești un limbaj obișnuit și un ton conversațional, exact așa cum i-ai vorbi unui prieten drag.

Piramida învățării

Vizualizează informațiile 

Este cunoscut faptul că „o imagine valorează cât o mie de cuvinte”. Cercetătorii din domeniul învățării rapide ne confirmă faptul că imaginile facilitează mult înțelegerea unui text și se memorează mult mai rapid decât cuvintele singure (imaginile îmbunătățesc cu până la 90% capacitatea de înțelegere și memorare). De aceea, este bine ca să îți construiești cât mai multe scheme și diagrame structurate, pe baza noilor cunoștințe pe care trebuie să ți le însușești – scheme care să fie cât mai sugestive (să exprime relațiile, dependențele, incluziunile etc. dintre noțiuni) și să fie adnotate corect (cuvintele-cheie să fie incluse în schemă, la locurile potrivite), eventual completate cu imagini sugestive.

Un exemplu de schemă reprezentativă pentru puterea magică a subconștientului oricărei persoane, este cea din articolul despre „Puterea subconștientului“, care exprimă faptul că subconștientul transformă în realitate gândurile împletite cu emoție și credință.

Subconștientul transformă gândurile în realitate

Pune-ți întrebări

Creierul învață și reține cunoștințe numai atunci când lucrează la ele. Acest lucru a fost descoperit și folosit încă din Antichitate, de către învățații din Grecia Antica, care utilizau, pentru a-i învață pe copii, metoda lui Socrate – metoda ce constă în faptul că profesorul nu făcea altceva decât să pună întrebări, concentrând atenția elevilor și determinându-i să găsească răspunsuri. În cazul învățării prin întrebări, elevii nu mai sunt pasivi (nu doar ascultă, plictisiți și pe jumătate adormiți, ce le povestește profesorul), ci sunt implicați activ în desfășurarea lecției – datorită faptului că trebuie să răspundă la întrebări, elevii sunt permanent foarte atenți la lecție. În plus, prin întrebările bine alese, elevii își integrează în mod eficient noile cunoștințe în structura de informații deja dobândite.

2.2 Tehnici și metode de învățare eficientă:

– învățarea sintetică (pentru materiale puțin ample – se citește și se repetă global);

– învățarea analitică sau secvențială (mai întâi globală, apoi aprofundat, consemnând cu creionul);

– învățarea progresivă și cu repetări recurente (materiale voluminoase);

– învățarea creativă (problematizarea);

– învățarea prin conversație (METINCON);

– învățarea de tip problemă-întrebare-răspuns (METINPROB);

– învățare cu ajutorul reprezentărilor grafice (METINARG);

– învățarea cu sens este mai economică decât întipărirea mecanică.

2.2.1 Metoda învățării sintetice

– se recomandă când materialul de învățat nu e prea mare și nici nu are un grad ridicat de dificultate, când e compact, bine sistematizat și organizat;

– etapele acestei metode:

 · o lectură sintetică (de ansamblu) cu atenție, de la început la sfârșit, de familiarizare cu lecția, apoi alcătuiți schema generală pe o pagină (microplan de studiu individual);

 · o citire analitică (de înțelegere în profunzime cu un ritm lent și concentrat la maxim, în care să desprindeți ideile fiecărui capitol, subcapitol, paragraf, ipoteze, principiu etc.;

 · o lectura analitico-sintetică și evaluativă sau de consemnare (rezumare, conspectare, luare de notițe, elaborare fișe de studiu individual) extrăgând ideile principale, tezele și concluziile, pentru a consemna noțiunile, principiile, definițiile într-un conspect sau rezumat al textului;

 · faceți o repetiție pe baza de recunoaștere (repetați materialul parcurs, ajutat de conspect);

 · o repetiție pe bază de reproducere (repetiție fără conspect);

 · o recapitulare generală finală după câteva ore.

2.2.2 Metoda învățării analitice sau secvenționale

– se recomandă când materialul de învățat e amplu (o lecție voluminoasa, un capitol complex etc.) și e foarte dificil sau când e fără o unitate sau structura de ansamblu;

– metoda constă din:

 · fragmentarea sau divizarea materialului în unități logice unitare și compacte de studiu (lecții, secvențe tematice, capitole, subcapitole etc.); nu fragmentați materialul după pagini;

 · învățarea fiecărei unități de studiu stabilită după modelul metodei de învățare globală (sintetice);

 · operarea cu repetări, mai întâi, pe fragmente separate, apoi progresiv, pe grupuri tot mai mari de fragmente, pentru a asambla sau integra într-o structură asemănătoare celei inițiale

2.2.3 Metoda învățării progresive cu repetări recurente

– este o combinație a primelor două metode

– se recomandă pentru învățarea pe perioade mari de timp (luni, trimestre, semestre, ani de studiu) a materialelor de studiu voluminoase sau de dimensiuni foarte mari: manuale, tratate, cursuri, cicluri de lecții etc.;

– se procedează astfel: 

 · citiți de 1-2 ori întregul material de studiu pentru a va familiariza cu conținutul;

 · fragmentarea sau divizarea materialului în unități logice unitare și compacte de studiu (lecții, secvențe tematice, capitole, subcapitole etc.); nu fragmentați materialul după pagini;

 · învățați prima unitate sau modul (ex. A) după modelul învățării sintetice în întregime;

 · învățați a doua unitate sau modul (ex. B)

 · repetați cele două unități învățate (A+B) împreună pentru a asigura integrarea lor;

 · învățați a treia unitate sau modul (C)

 · repetați cele trei unități împreună (A+B+C) pentru a le reconstitui structura de ansamblu și relațiile logice dintre ele;

 · învățați a patra unitate sau modul (D)

 · repetați ultimele 3 unități învățate împreună (B+C+D) pentru a preveni supraînvățarea cu efecte negative (A);

  …………………………………………………………….. (ș.a.m.d.);

 · după 5-6 unități este indicată o repetare generală;

 · după învățarea materialului, citiți și repetați pe grupuri de secvențe de învățare (3-5-7-10 capitole, secvențe sau unități de învățare) apoi prima și a doua jumătate a materialului, iar în final, în întregime.

2.2.4 Metoda RICAR

– numele acestei metode provine de la inițialele a cinci faze de studiere a unei cărți, capitol, articol etc.:

Învățarea eficientă

Învățarea eficientă are trei caracteristici importante:

– este activă;

– este orientată către scop;

– duce la rezultate măsurabile.

Există două tipuri de gândire:

Gândirea laterală. Edward De Bono este psihologul care a introdus conceptul de gândire laterală, o formă de gândire care coexistă cu cea verticală, completând-o.

Gândirea verticală este logică, operează cu tipare și urmează căile naturale. Produce raționamente de tipul „cauză-efect”, construiește pas cu pas pentru a ajunge la o concluzie. Este gândirea de tip analitic. Persoanele care folosesc gândirea verticală se călăuzesc după logică. Ei sunt tentați să creadă că există o singură soluție a unei probleme și folosesc pentru rezolvarea acesteia modele matematice, matrici și raționamente de tip deductiv.

Gândirea laterală presupune o rezolvare în mod creativ a problemelor. Reprezintă o strategie folosită deliberat pentru a întrerupe șirul obișnuit al gândirii, înseamnă o plasare în afara contextului obișnuit al problemei, o schimbare a perspectivei din care este judecată aceasta. Implică imaginație, capacitatea de combinare și recombinare a ideilor, strategii de creare a noilor algoritmi.

Abordarea creierului ca întreg (Caine și Caine, 2002)

Promovează ideea concentrării, în achiziția cunoștințelor, și pe întreg, nu doar pe părți. Există un nivel mai complex, la care corpul, mintea și creierul sunt inseparabile și se află în interacțiune unele cu altele, influențându-se reciproc, așa cum au demonstrat cercetările în domeniul stresului.

Mintea nu funcționează ca un mecanism automat, ci este un sistem adaptabil. Autoorganizarea mentală se bazează pe anumite puncte stabile, structuri pe care ni le formăm, dar acestea sunt permanent ajustate și umplute cu informații și semnificații aduse de experiențe ulterioare elaborării unui astfel de model mental.

Lectura rapidă:

Lectura rapidă ajută la parcurgerea și înțelegerea în timp scurt a unui text.

Lectura accelerată: se referă la numărul de cuvinte parcurs într-o unitate de timp. Un aspect important este să știm dinainte ce informații dorim din acel document.

Fișa de lectură reprezintă o modalitate de a înregistra informații utile despre materialele parcurse. De obicei se realizează pe hârtie de mărime A6 .

Tehnici de învățare eficientă

1). Luarea notițelor este activitatea prin care reținem informații atunci când ascultăm un vorbitor, care poate fi profesorul de la școală sau de la universitate, un instructor, un specialist, o persoană care ține o conferință etc. Luarea notițelor este utilă pentru memorarea informațiilor, dar și pentru referiri ulterioare la cursurile sau conferințele înregistrate în acest mod.

Notițele se pot lua în două moduri. O primă posibilitate include un proces în două etape: înregistrare și prelucrare. O a doua posibilitate se referă la înregistrarea și prelucrarea concomitent a informațiilor.

2). Înregistrarea

O înregistrare eficientă presupune rapiditate și acuratețe. Rapiditatea se obține prin formarea unor deprinderi și exersarea acestora până când devin automatizate. Câteva reguli care pot fi de folos pentru eficientizarea înregistrării sunt: abrevierile și prescurtările, schemele, numerotările, marcarea cuvintelor cheie, evidențierea conținutului prin aranjarea în pagină, folosirea culorilor.

Abrevierile și prescurtările se realizează folosind coduri unanim acceptate, dar și prin alegerea unor coduri personale.

Schemele presupun integrarea unor figuri, desene, săgeți etc.

Numerotările se folosesc pentru a marca ideile principale sau categoriile enumerate sau descrise.

Marcarea cuvintelor cheie se poate realiza prin sublinieri, accentuări, scris înclinat, majuscule, scris de tipar, steluțe, încercuiri etc. Atunci când recitim notițele, aceste marcaje ne vor reaminti ce am considerat important atunci când am luat notițele.

Aranjarea în pagină se referă la marcarea elementelor de conținut prin plasarea lor în spațiu într-un anume fel. Paginarea nu are doar valențe estetice, ci și de ușurare a receptării structurii textului.

Folosirea culorilor este recomandată pentru a pune în evidență idei, cuvinte cheie, fragmente de text, definiții, citate, opinii personale sau ale profesorului etc. Marcarea prin culoare devine eficientă atunci când există stabilit un anumit cod.

Prin aplicarea regulilor menționate în paragrafele precedente luarea notițelor devine activă și conștientă. Cel care notează nu este doar  un receptor pasiv,  ci se implică în activitatea pe care o desfășoară, fapt care atrage după sine un nivel de înțelegere a informației ridicat.

Etapa a doua a procesului de luare a notițelor este prelucrarea și organizarea acestora. Organizatorii cognitivi sunt extrem de utili din acest punct de vedere. Organizatorii cognitivi sunt reprezentări grafice care ajută la structurarea cunoștințelor.

Vom prezenta în continuare câțiva dintre cei mai utilizați organizatori cognitivi, care pot fi folosiți pentru structurarea notițelor de la curs sau după cărți: hărțile conceptuale, listele structurate, tabelele, matricile, diagramele.

– Hărțile conceptuale presupun organizarea materialului în jurul anumitor termeni cheie.

– Listele structurate presupun organizarea materialului prin clasificări și serieri, pe baza elementelor comune.

– Tabelele sistematizează informația, oferind o imagine de ansamblu asupra trăsăturilor semnificative. Tabelele se organizează pe coloane. 

– Matricea conceptuală se folosește pentru a reprezenta conținutul unui termen necunoscut. Structura unei astfel de matrici poate include: cuvântul, explicația înțelesului acelui cuvânt, un exercițiu de utilizare corectă a semnificației noului cuvânt într-un context și un desen care să ilustreze sensul cuvântului nou învățat.

– Diagramele sunt reprezentări grafice schematice, realizate pe bază de analiză și sinteză. Diagrama Venn pune în evidență trăsăturile comune și pe cele diferite a două idei, concepte, evenimente, obiecte etc. Se reprezintă sub forma a două cercuri intersectate. În primul cerc se notează trăsăturile primului termen al comparației, în cel de-al doilea cerc se notează trăsăturile celuilalt termen al comparației, iar în zona de intersecție se notează elementele comune celor doi termeni.

CONCLUZII

Chiar dacă de cele mai multe ori strategiile de învățare sunt specifice unui domeniu de studiu, există o serie de ”cunoștințe și deprinderi relevante pentru dezvoltarea strategiilor de învățare, care pot fi transferate dintr-un domeniu de studiu la altul și care pot fi dobândite în afara orelor de curs” (Lemeni, 2009, p. 165). În majoritatea cazurilor, persoanele care dețin strategii eficiente de învățare reușesc să își gestioneze eficient majoritatea ariilor de funcționare (Dembo, 2004).

Din păcate, un număr foarte mare de elevi și studenți cu un potențial ridicat de învățare nu reușesc să se obțină performanțe școlare ridicate, fiindcă nu știu să învețe. Diferența majoră dintre elevii care excelează și cei cu performanțe scăzute se află în eficiența învățării (Dembo, 2004). Elevii care nu dețin strategii optime de învățare au rezultate școlare mai slabe, ceea ce poate duce la dezvoltarea unei imagini de sine negative, la reacții emoționale și comportamentale dezadaptative (anxietate, depresie, frustrare, furie, izolare, agresivitate), ceea ce vor contribui la formarea unui cerc vicios, rezultând în scăderea continuă a rezultatelor școlare. În timp, o mare parte dintre acești elevi vor dezvolta o atitudine negativă față de școală și învățare, motivația de a învăța va scădea simțitor, iar în cazuri extreme, unii vor și abandona sistemul educațional (Brackney & Karabenick, 1995).

Strategiile de învățare contribuie în mod semnificativ la dezvoltarea capacității unui elev de a codifica și extrage informații. (Scruggs & Mastropieri, 1992) ©Copyright 2012 Desigur, există un număr imens de strategii prin care o materie poate fi învățată. Strategia ideală este cea care se potrivește cu tipul de conținut și caracteristicile persoanei. De multe ori întâlnim elevi care își dau silința, dar rezultatele nu sunt pe măsura efortului depus. Strategiile de învățare cele mai eficiente se bazează pe capacitatea persoanei de a elabora, înțelege și structura materialul pe care dorește să îl învețe.

BIBLIOGRAFIE:

Mureșan, P. – Învățarea eficientă și rapidă, Editura Ceres, București, 1990

Neacșu, I. – Metode și tehnici moderne de învățare, Tipografia Universității, București, 1985

Nicola, I. – Tratat de pedagogie școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996

Rowntree, D. – Învață cum să înveți. Introducere programată în tehnica studiului eficient, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Sălăvăstru, Dorina – Psihologia educației, Editura Polirom, București, 2004