Tehnici de Documentare In Presa

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I . Tipologia mijloacelor de informare în presa scrisă și vorbită

1.1. Presa scrisă

1.2. Mijloacele de informare electronice

CAPITOLUL 2. Documentarea

2.1. Metode și tehnici de colectare a informațiilor

2.2. Libertatea de exprimare și dreptul la informație

CAPITOLUL 3. Noile tehnologii ale comunicării și noile mijloace de comunicare

3.1. Instrumente și principii tehnice

3.2 Aplicații NTC

CAPITOLUL 4. Presa și viața politică

STUDIU DE CAZ : Demisia lui Raed Arafat și consecințele socio-politice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune îmbinarea detaliilor teoretice specifice documentării cu realitatea practică a zilelor noastre, prin evidențierea modului în care este tratată informația și demitizarea faptului că opoziția eveniment-informație sfârșește la nivelul practicilor profesionale, concretizându-se în fidelitatea față de faptele dezvăluite.

Deși inițial nu a fost privită cu ochi buni, practica jurnalistică a devenit în timp un element indispensabil al vieții cotidiene.

În România, bazele jurnalismului au fost puse de către Petcu Șoanul în anul 1731, prin traducerea unei publicații sârbești, pe care ulterior a editat-o în publicația “Calendarul”.

Anul 1829 constituie însă anul de debut al presei moderne române, primele publicații românești de prestigiu fiind “Curierul Romanesc”-la Bucuresti, “Albina Romaneasca”-la Iași , urmate apoi, în anul 1839, de “Gazeta de Transilvania”.

Dacă inițial jurnalismul era strict limitat la presa scrisă, aria de răspândire a acestuia s-a extins o dată cu apariția pre-modernismului și a modernismului.

Astăzi, atunci când vorbim despre jurnalism ne referim atât la presa scrisă cât și la televiziune, și, in general, la tot ceea ce include mass-media; fie că vorbim despre știri scrise sau știri de televiziune, ele au același impact asupra publicului căruia i se adresează, în măsura în care modul de redactare a știrii și felul în care aceasta este prezentată îndeplinesc toate condițiile de redactare și difuzare impuse.

Modul în care jurnaliștii aleg un anumit eveniment din care să rezulte o știre ține de actualitatea și, de cele mai multe ori, de originalitatea acestuia, incluzând aici caracterul sensational și spectaculosul evenimentului respectiv.

Faptul că jurnaliștii mizează în elaborarea știrilor pe exploatarea părții emoționale a publicului constituie un imperativ al logicii comerciale dominant pe piața produselor mass-media; astfel, atâta timp cât știrea prezentată are și un impact emoțional asupra publicului, alături de cel social sau economic, succesul acesteia este garantat.

Temele majore abordate în journalism fac parte din sfera suporturilor de informare, acestea fiind subiecte ce au legatură cu viața politică, fenomene sociale sau economice de larg interes (șomajul, inflația, etc.), problemede sănătate cu care se confruntă cetățenii, educația si formarea tinerei generații, fapte diverse ce apar în societate și au impact asupra individului.

Din aceste considerente, putem afirma că rolul jurnalistului și al jurnalismului este acela de a dezvălui fapte și realități inerente, de a aduce in atenția opiniei publice lucruri ce țin de notorietatea publică, încercând în același timp să păstreze nota de obiectivitate aferentă muncii depuse.

Sau, mai concis, așa cum afirma Mark Grigoryan, “ Importanța jurnalisticii este atât de mare încât ar putea fi comparată cu un sistem vascular al vieții sociale, sistem care diseminează informații și idei fără de care societatea nu ar putea exista. Rolul ei însă este mult mai complex. Jurnalistica constituie ideologia contemporaneității, informația fiind aerul acesteia. Uneori, oamenii consideră că nu e atât de grav când cineva comite o anumită faptă, să zicem, o irosire de mijloace materiale.Grav este, spun specialiștii, când faptul este dat publicității. Cel care comunică știrea ca și cum ar deveni responsabil pentru fapta însăși. “

Sau, așa cum afirma Ilie Rad, "O lucrare dedicată documentării este cu atât mai necesară azi, când trăim într-o lume în care Ratingul (respectiv Tirajul) este noul Zeu, căruia i se închină majoritatea instituțiilor de presă". 

CAPITOLUL I TIPOLOGIA MIJLOACELOR DE INFORMARE ÎN PRESA SCRISĂ ȘI VORBITĂ

1.1 Presa scrisă și vorbită

Profesorul Claude-Jean Bertrand explica sintagma “ mijloc de informare în presă “ în egală măsură ca fiind un sector al comunicării sociale (presa scrisă, radioteleviziunea- reprezentate prin cotidiane, reviste, radioul în FM, sau televiziunea prin cablu), cât și un organ anume (un ziar, o revistă, un post de radio sau de televiziune).

Mijloacele de informare prezintă o importanță deosebită în dezvoltarea unei țări, ele având o evoluție , o structură, si un mecanism bine definite și de sine stătătoare.

Cele mai răspândite mijloace de informare sunt presa scrisă, televiziunea și radioul, aflandu-se pe primele pozitii in topul polpularitatii, informația fiind transmisă in mod direct si ușor individului. Pe de altă parte, acestea constituie însă și principalele mijloace de dezinformare a populației, deoarece, informația, chiar dacă este eronată, poate ajunge rapid la indivizi, producând, de cele mai multe ori, o alarmă falsă.
Efectele mesajelor mass-media asupra celor cărora le sunt adresate pot îmbrăca forme variate. Se poate vorbi de efecte colaterale exercitate atât la nivelul instituțiilor cât și al colectivităților, sau de efecte cu impact la scară individuală, de efecte ce acționează lent sau rapid, de efecte logice, firești, normale și de asemenea de efecte ce sunt rezultatele unei acțiuni dirijate,orientate,etc.
Din punct de vedere sociologic, este un fapt unanim acceptat că presa face parte din sistemele de manipulare cele mai active ale opiniei publice; din aceste considerente, diverși cercetători ai vieții sociale și ai fenomenului mass-media examinează caile prin care mesajele vehiculate sunt utilizate în menținerea și consolidarea unor imagini, atitudini și opinii.

În ceea ce privește publicul receptor, cel căruia îi sunt adresate știrile, distingem trei categorii aparte cu gusturi diferite : oameni cu un înalt nivel cultural, restrânsi ca și număr, ce fac parte dintr-o categorie socială înaltă, la celălalt pol aflându-se categoriile defavorizate din punct de vedere financiar, de multe ori mult mai slab-educați. Clasa medie este situată între cele două clase, fiind cea mai importantă și datorită numărului crescut ai membilor săi dar și datorită veniturilorconstant pe care aceștia le au.

Reprezentantul de seamă al presei scrise esteziarul.

La mijlocul secolului XVII, în urma eforturilor depuse de tipograful Timotheus Ritsch, apare în Leipzig cotidianul ,,Einkommende Zeitung’’, considerat primul ziar, tipãrit de 6 ori pe sãptãmânã, urmat de lansarea la Londra, la data de 11 martie 1702 a ziarului ,,Daily Courant”.

Apariția acestui gen de publicații a cunoscut o adevărată avalanșă în secolul al XVIII-lea, dintre care amintim: ,,Le Journal de Paris’’(1777), ,,Journal géneral de France’’(1778), ,,Pennsylvania Pocket’’(publicație americană-1784), ,,Les Etats Generaux’’(Franța-1789).

În România, primele reviste și ziare intră sub tipar în Transilvania începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea. Presa scrisă din România își găsește fundamentul însă cu adevărat începând cu anul 1829 sub coordonarea lui Ion Heliade Rădulescu, care publică în Muntenia “Curierul Românesc”, urmată în Moldova de tipărirea revistei “Albina Românească” la inițiativa lui Gheorghe Asachi, iar la data de 12 martie 1838, George Barițiu scoate de sub tipar “Gazeta de Transilvania” la Brașov.

Aceste trei personalități ale literaturii române mai-sus amintite transmiteau mesaje subliminale în fiecare publicație, iar fiecare revistă nou-apărută avea câte un scop exact , astfel că, în ,,Curierul românesc’’, Ion Heliade Rãdulescu scria: ,,Acest vestitor de obște, de atâția ani cunoscut de neapãratã trebuințã în luminata Evropã, a ajuns astãzi a își împrãștia vestirile sale și între neamurile cele mai cunoscute, care încã în tulburãrile și neodihnele lor au simțit lipsa și trebuința lui…; foarte trist era pentru noi, iubiților rumâni, când el încã pânã acum nu cunoștea limba noastrã și noi vestirile lui le primeam în limbi strãine..”.

In secolul interbelic, ziaristica devine o adevărată provocare pentru jurnaliștii din toată lumea, care nu numai că s-au confruntat cu probleme financiare, dar au fostde asemenea împiedicați în demersurile lor și de implementarea cenzurii.

Metodele ziaristice de colectare a informației în vederea informării publicului prin intermediul presei scrise sunt următoarele:

• Reportajul;

• Interviul de presă scrisă;

• Ancheta și jurnalismul de investigație;

• Portretul.

Reportajuleste definit drept „articol de ziar cuprinzând relatarea unui fapt, descrierea unui loc etc. pe baza unor informații culese la fața locului”, sau “articolul de ziar scris, după anchetare, de către reporter”.

Locul deținut de reportajul ziaristic în cadrul metodelor de informare ale presei scrise este conferit de operativitatea și competența celui care îl realizează, de felul în care acesta reușește să mențină contactul cu realitatea, precum și de prezentarea unor afirmații veridice.

Cele patru trăsături caracteristice ale reportajului sunt următoarele:

• Actualitatea;

• Autenticitatea;

• Atitudinea;

• Plasticitatea.

Actualitatea reportajului se referă la notorietatea acestuia, la corelarea rapidă între eveniment și organizarea informațiilor într-o știre.  Se spune că reportajul prinde viață și supraviețuiește exclusiv ca o mărturie a vieții societății la timpul prezent, iar militantismul, angajarea reporterului, presupun cauze de strictă actualitate.

Autenticitatea, alături de actualitate, constituie cerințe fundamentale în realizarea unui reportaj. Această caracteristică specifică a reportajului poate fi îndeplinită doar prin prezența reporterului la evenimentul relatat, în scopul selectării și ierarhizării evenimentelor componente în funcție de gradul de interes pe care îl prezintă în cadrul reportajului; de asemenea, reporterul are datoria să descifreze subterfugiile psihologice și morale, să pună întrebări martorilor, să surprindă contradicții sau chiar să sugereze diverse soluții.

Atitudinea reporterului vis-à-vis de faptele petrecute , precum și participarea efectivă a acestuia la cele pe care urmează a le relata, au rolul de a spori impactul asupra receptorilor prin declanșarea în rândul acestora a diferitelor emoții în scopul sensibilizării audienței.

Plasticitatea face referire la necesitatea existenței unui talent literar din partea jurnalistului, pentru a putea reda într-un mod cât mai plastic și neconvențional realitatea, dar și semnificațiile abstracte ale faptelor ce fac obiectul reportajului.

Interviul de presă scrisă

În momentul în care se pune problema realizării unui interviu de presă, prima întrebare la care acesta trebuie să răspundă este: care este scopul acestui interviu?

• Să adune fapte?

-în acest scop, reporterul are obligația de a găsi sursa optimă care să-i ofere informații de primă mână;

B. Să strângă anecdote?

C. Să caracterizeze o situație?

D. Să confirme ceea ce știe?

-în acest caz interviul poartă numele de interviu de confirmare;

E. Să demonstreze că a fost acolo?

Potrivit Școlii Franceze de Jurnalism, în aceste cinci situații se identifică cinci categorii ale interviului: interviul-relatare, interviul-mărturie, interviul de opinie, interviul de analiză, interviul-portret.

Curtis D. MacDougal oferă o tipologie mult mai amplă, atent studiată, adăugând celor cinci categorii de mai sus următoarele tipuri de interviu: explicativ, justificativ, directiv, ipotetic, alternativ și coordonativ.

Întrebările ce urmează a fi puse în cadrul interviului necesită o pregătire p poartă numele de interviu de confirmare;

E. Să demonstreze că a fost acolo?

Potrivit Școlii Franceze de Jurnalism, în aceste cinci situații se identifică cinci categorii ale interviului: interviul-relatare, interviul-mărturie, interviul de opinie, interviul de analiză, interviul-portret.

Curtis D. MacDougal oferă o tipologie mult mai amplă, atent studiată, adăugând celor cinci categorii de mai sus următoarele tipuri de interviu: explicativ, justificativ, directiv, ipotetic, alternativ și coordonativ.

Întrebările ce urmează a fi puse în cadrul interviului necesită o pregătire preliminară, în sensul realizării unei documentări prealabile.

Există două tipuri de întrebări utilizate în interviul de presă:

-întrebări euristice;

-întrebări retorice.

Întrebările euristice scot la luminăadevăruri noi, spre deosebire de cele retorice care fac răspunsul interlocutorului să fie de prisos.

Conform opiniei specialiștilor, " O intrebare bunăeste, mai întâi, cea care pornește dintr-o curiozitate naturală a reporterului".

Ancheta și jurnalismul de investigație

Ancheta reprezintă finalizarea unui demers jurnalistic în urma realizării unei investigații; aceasta reprezintă de fapt, forma publicistică sub care se prezintă cercetările efectuate, cu toate subterfugiile acestora.

Michel Voirol afirma că subiectul anchetei trebuie să constituie în mod obligatoriu o problemă ce nu a fost încă soluționată, demersul journalistic “vizând o problemă controversată și deocamdată nelamurita, punând-o în dezbatere publică”.

Potrivit autorului Jaques Mouriquand, există patru tipuri de anchete jurnalistice, și anume:

• Ancheta de actualitate;

• Ancheta de fapt divers;

• Ancheta-magazin;

• Ancheta de investigație.

Ancheta de actualitate are o foarte mare frecvență în presa, fiind doar o anchetă “de suprafață” a unui eveniment petrecut, reporterul consemnând fapte și declarații de la fața locului, fără a aprofunda însă cauzele și efectele acestui eveniment.

Ancheta de fapt divers se concentrează pe contextul în care a avut loc evenimentul, fără a încerca să găsească vinovați. Reporterul ia declarațiile martorilor oculari, adunând dovezi indirecte de la locul faptei.

Acest tip de anchetă nu poate fi confundat cu ancheta judecătorească, deși au foarte multe aspecte comune, diferența între acestea constând în faptul că ancheta judecătorească, în plus față de cea de fapt divers, încearcă să găsească și inculpați.

Ancheta-magazin se focalizează pe probleme constante, de zi cu zi, sau pe o întâmplare petrecută în trecut.Aceasta are un puternic impact în rezolvarea multor probleme sociale, datorită unghiului obiectiv de abordare a problemei și a concluziilor pe care le aduce la suprafață odată cu finalizarea ei.

Ancheta de opinie a luat amploare în ultima perioadă mai ales în investigația radiofonică, adresarea fiind directă, iar rolul reporterului fiind acela de a consemna răspunsuri. Formularea corectă a întrebărilor, pe o temă de interes general, și adresarea acestora într-o manierăprovocatoare, toate acestea garantează succesul unei anchete de opinie.

Raidul anchetă reprezintă “un tablou al unei realități ce a fost provocată chiar de investigator. El se poate deghiza, de exemplu, în vânzător la o piață pentru a urmări și fixa întâmplările și stările de spirit ale micilor comercianți. Ridică probleme deontologice, pentru că unul dintre principiile jurnalismului de investigație este să nu provoci. Iată de ce este foarte important ca intervenția ziaristului să schimbe datele problemei cercetate și să nu dăuneze oamenilor implicați într-un fel sau altul.”

Ancheta de investigație este compusă din: conflict, argumente ale părților implicate, fapte concrete, relatări și mărturii de la locul faptei, opinia specialiștilor cu privire la problema respctivă, și concluziile în urma tuturor etapelor precedente.

Acest tip de investigație se poate îmbina adesea cu relatarea, portretul, sau interviul, dar nu putem afirma că se identifică vreodată cu acestea.

Ancheta de investigație este considerată a fi regina presei, ea aflându-se întotdeauna sub stare de urgență, cercetările în cadrul acesteia nefiindceva de moment; aceasta necesită timp pentru adunarea informațiilor, rezultatul ei putând fi dat publicității și după ce subiectul părăsește sfera de maxim interes pentru publicul larg.

Diferența între ancheta de investigație și orice alt tip de anchetă este observabilă în momentul redactării, textul construindu-se în ordine inversă; plecând de la concluzie se incearcă găsirea bazelor care au dus la formularea acestei concluzii.

O altă clasificare a anchetelor jurnalistice, în opinia lui Jose De Broucker, scoate în evidență existent a două tipuri de anchete:

• Ancheta informativă;

• Ancheta interpretativă.

Ancheta informativă scoate la lumină informații necunoscute, identificând posibile încălcări ale legii. În acest context, ziaristul trebuie să dovedească exactitatea faptelor fără să încerce să-și spună ultimul cuvânt. Rolul său în acest caz este să aducă la cunoștința publicului un anumit fapt ce ridică anumite semne de întrebare, și să lase apoi urmarea la latitudinea publicului.

Ancheta interpretativăvizează în principal sensul total necunoscut, ascuns, al întâmplării, emițând în urma descoperirii faptelor judecăți corecte de valoare. Aceste judecăți de valoare vor fi emise nu doar în urma unor deducții logice, ci și ca urmare a unei analize atente a probelor, mărturiilor și argumentelor concrete.

Redactarea anchetei interpretative presupune conlucrarea a trei dimensiuni:

-persuasiunea; reporterul trebuie să știe să se faca înțeles de cititor, fără a crea impresia că dă verdicte;

-dimensiunea; deoarece în cadrul acestui tip de anchetă subiectul abordat poate fi destul de vast, reporterul trebuie să știesă mențină atenția cititorului constantă pe toată durata lecturării prin modul în care prezintă faptele;

-logica; articolul-anchetă trebuie să fie redactat într-un mod cât mai inteligibil, ordinea argumentelor expuse să fie una ireproșabilă, astfel încât deznodământul să aibă logică.

Portretul reprezintă acel gen de investigație ce are drept scop creionarea personalității, el fiind parte a jurnalismului factual.

Potrivit autorului Michel Voirol, portretul este un “reportaj asupra unei persoane”, care, în tipologia jurnalistului îmbracă forma unei bibliografii.

Spre deosebire de reportaj, portretul este un discurs jurnalistic prin care se realizează un tablou complex al calităților și consecințelor faptelor unui anumit actor din cadrul narațiunii.

Jose De Broucker distinge mai multe categorii ale portretului, și anume: biografic (în care sunt revelate date cu caracter general despre persoana în cauză), necrolog, profil, sau medalion.

Realizarea unui portret reușit este posibilă doar în urma unei documentări prealabile solide și a cunoașterii personale a subiectului ce face obiectul portretului. Pentru aceasta, reporterul poate recurge la: observația directă, intervievarea persoanelor din apropierea subiectului, dosare de presă, etc.

În cadrul audiovizualului, distingem patru metode de informare, și aume:

• Interviul radio;

• Reportajul de radio;

• Interviul de televiziune;

• Reportajul de televiziune.

Din punct de vedere al conținutului, atât interviul radio cât și cel de televiziune pot avea mai multe forme, și anume:

• Interviu de informare (de știri)- are loc în prezența personajului care se constituie în actorul principal al știrii respective;

• Interviu de descriere- în care sunt prezentate faptele sub formă generală;

• Interviu de analiză- prin care se încearcă găsirea unui răspuns la întrebarea de ce?;

• Interviu de comentariu- când interlocutorul este un specialist într-un anumit domeniu căruia i se solicită o opinie strict profesională;

• Interviu de opinie;

• Interviu de profil (de personalitate)- interlocutorul este o celebritate;

• Interviu de promovare- are drept scop captarea atenției publicului asupra unui subiect nou-apărut;

• Interviu de amploare- aduce sau readuce in atenția publicului teme de interes general.

O altă clasificare a interviurilor, din punct de vedere al formatului în care se incadrează este următoarea:

• Interviu-anchetă- în cadrul căruia se încearcă aflarea unor informații utile bunului mers al unei anchete;

• Interviu-reportaj; acesta este realizat în prezența unei persoane care povestește o întâmplare în care a fost implicată;

• Interviu-întâlnire, prin intermediul căruia reporterul încearcă să descrie un personaj considerat important într-un anumit context;

• Interviul-documentar este realizat in prezența unui expert ce aduce lămuriri obiective asupra subiectului în cauză;

• Interviul-sondaj este realizat în scopul sondării opiniei publice, sau a unei categorii a acesteia.

Munca jurnalitică în cadrul realizării unui interviu, fie el de radio sau de televiziune, constă în colectarea informațiilor din toate sursele posibile, aceste surse putând fi:

-surse fizice- dosare, arhive, etc;

-observații directe ale reporterului cu privire la caz;

-dialogul cu persoane diferite în scopul obținerii mai multor puncte de vedere.

Reportajul radio se realizează prin deplasarea reporterului la fața locului și adunarea informațiilor “la cald”, urmată de prelucrarea acestora sub forma unei narațiuni ce urmează a fi difuzată în cadrul unei emisiuni radio.

Reportajul radio se realizează prin construirea unor imagini prin intermediul vorbelor, evitând pasajele descriptive lungi ce pot duce la pierderea interesului auditoriului.

Reportajul de televiziune reprezintă cel mai complex format utilizat în special în emisiunile de știri, deoarece acesta îmbină mesajul textual cu cel audio si cu cel transmis prin intermediul imaginilor, impactul acestuia fiind mult mai puternic .

In funcție de distanța dintre momentul desfășurarii evenimentului și momentul difuzării, se întâlnesc două tipuri de reprotaj:

• reportajul transmis în direct, atunci când cele două momente coincid; un tip mai rar utilizat azi în emisiunile de știri;

• reportajul înregistrat, utilizat atunci când difuzarea informației are loc după încheierea evenimentului; aceasta este varianta cea mai utlizată în emisiunile de știri televizate.

Caracteristica fundamentală a reportajului de știri este aceea că tratează subiectul dintr-o singură perspectivă.

Baza realizării unui reportaj o constituie documentarea, prin studierea tuturor materialelor existente în legăturăcu subiectul respectiv, dupa aceea urmând faza efectivă a documentării în teren- culegerea informațiilor ce urmează a fi utilizate atât la nivel textual, cât, mai ales, la nivel de imagine.

1.2. Mijloacele de informare electronice

Cel mai ‘la îndemână’ mijloc de informare electronic este, potrivit studiilor, televizorul. Fie că ne sunt aduse la cunoștință diverse știri din domenii diferite de interes (economie, politică, sport, meteo, divertisment, varietăți, foiletoane), tot în categoria ‘informații’ sunt încadrate.

Documentarele și reality-show-urile reușesc, se pare, să-și mențină publicul prin prezentarea concretă și pertinentă a unor informații de interes pentru anumite grupuri de persoane.

Datorită faptului că trăim însă într-o eră modernă, toți trebuie să ne adaptăm acesteia în vederea unei coabitări liniștite; tocmai datorită evoluției continue prin care trece omenirea, atât presa scrisă cât și cea vorbită nu mai reușesc să acapareze întregul segment al audiențelor, o parte a acesteia revenind mijloacelor de comunicare electronice virtuale.

Bazele de date și rețelele reprezintă azi instrumente imperativ necesare pentru profesioniștii informației, orice tip de document fiind disponibil azi și sub formă digitală.

Bazele de date ale bibliotecilor digitale sunt mijloace de informare electronice care permit accesarea printr-un serviciu de căutare on-line. Biblioteca virtuală este o colecție de date ce conține totalitatea informațiilor (texte, imagini, animație) existente în spațiul Web.

Internetul este, potrivit specialiștilor, „un sistem mondial de rețele de calculatoare interconectate, care facilitează serviciile de comunicare a informației și care extinde astfel posibilitățile de lucru ale fiecărui sistem conectat în rețea. Poate fi considerat o bibliotecă uriașă care conține informații actuale, variate, despre orice subiect. Este în același timp cel mai complex instrument de învățare din lume, un mijloc de a face schimb de resurse, un mijloc de relaxare, de comunicare între utilizatori. Rețeaua Internet constituie astăzi principalul suport pentru vehicularea informațiilor”.

Prin intermediul World Wide Web-ului (cel mai utilizat serviciu de căutare a informației), putem afla orice dorim în doar câteva clipe, prin folosirea unor cuvinte-cheie și a sistemului de legături între informații. Acest sistem transformă cyber-spațiul într-un păienjeniș de informații, punând în contact documente din lumea intreagă ce se găsesc pe serverele Web.

În această epocă a tehnologiei, ziarele, revistele, televiziunile și stațiile radio pot fi urmărite direct de pe internet.

În mediul on-line, ziarele au parte de o prezentare mult imbunătățită, mult mai atrăgătoare, în care vechile rigori cu privire la format și conținut nu-și mai găsesc locul, iar posibilitatea de a îmbina un text cu o imagine sau un videoclip aduce un plus de diversitate.

Datorită existenței arhivelor disponibile în mediul on-line, atunci când cititorul dorește să aprofundeze un anumit subiect, este suficient ca acesta să acceseze aceste arhive, ziarul devenind astfel un portal de acces prin intermediul căruia cititorul poate afla o mulțime de lucruri.

Potrivit lui Richard Kebble, o analiză a „ viitorului ziarelor și revistelor ca parte a industriei media globale și avansate tehnologic ar fi pură speculație dusă la extrem. Ținând cont de istoria lor, se poate conchide cu siguranță că ele vor trebui, pentru a-și menține puterea centrală în viața noastră culturală, să mențină un echilibru între identificarea cu cititorul și credibilitatea culturală și succesul financiar.”

Prin termenul de jurnalism on-line întelegem totalitatea activităților jurnalistice ce țin de colectarea, redactarea și difuzarea informațiilor prin intermediul internetului. Acest tip de jurnalism diferă de jurnalismul tradițional din mai multe puncte de vedere:

-modul prin care informația ajunge la receptor schimbă relația fizică dintre cititor și reporter, informația prezentându-se acum sub forma unui print pe ecranul calculatorului;

-ușurința accesării și a posibilităților infinite de prezentare simplifică mult procesul de informare.

Calitatea de bază ajurnalismului on-line este flexibilitatea de care dă dovadă; deși a preluat din presa clasică norme și genuri deontologice, jurnalismul on-line antreneazăcomunitatea pe care o informează prin implicarea publicului- în mediul on-line, jurnaliștii cer publicului să-și exprime părerile, să dea idei pentru subiecte care i-ar interesa, și să ofere feedback știrilor postate.

Modul în care știrile sunt transmise on-line, precum și complexitatea acestora fac necesară existența unor sisteme de management al conținutului care să eficientizeze procesul de producție.

În ziua de azi, se pune accentul pe conținut și nu pe suportul pe care este prezentată știrea; din acest motiv, activitatea jurnalistică se orientează din ce în ce mai tare către furnizarea știrilor de câteva ori într-un interval de 24 de ore- nu numai prin intermediul internetului, ci șiprin rețelele de telefonie mobilă sau radio. Site-urile sunt privite azi ca instrumente reale de actualizare continuă a informațiilor.

Potrivit specialiștilor, această tendință a societății contemporane de a produce știri, și nu ziare, ia amploare din ce în ce mai tare.

Organizarea ideală a informațiilor în cadrul unui articol on-line este aceeași cu cea a presei scrise, respectiv prin tehnica piramidei inversate care ordonează informația în sensul descrescător al importanței pe care o prezintă în opinia receptorilor. Utilizatorii mediului virtual nu citesc propriu-zis textele publicate pe internet, aceștia aruncă o privire fugară, selectând doar informațiile pe care le consideră necesare. Potrivit modelului piramidei inversate, informațiile esențiale apar încă din primul paragraf pentru a capta atenția cititorului, iar informațiile mai putin importante, amănuntele, se află în vârful piramidei.

În acest sens, Kebble afirma: “Când apăreau știri de ultimă oră sau reclame ce trebuiau incluse, articolele erau adesea scurtate. Jurnaliștii au învățat sa lase informațiile mai puțin importante spre finalul știrii. Dacă aceste paragrafe intrau la tipar din cauza schimbărilor de ultim moment, articolul tot avea sens”.

În edițiile on-line ale publicațiilor sunt redate și interviuri complete sau ședințe publice, marele avantaj al acestor ediții fiind posibilitaea de a face publice sursele articolelor.

Potrivit lui Randall, “site-urile de știri ar trebui să caute mereu material legat de ședințele de guvern, procese, ședințe ale comitetelor, memorandumuri, dări de seamă, schimburi de scrisori, declarații, proiecte, și alte documente oficiale de interes general”.

Chiar dacă vorbim despre jurnalism on-line, modul de redactare a știrii este în esență același cu cel al presei scrise atât la nivel stilistic cât și din punct de vedere al transmiterii mesajului către public; pentru a concepe și a redacta textele on-line, redactorul trebuie să respecte rigorile generale ale jurnalismului: claritatea, concizia, credibilitatea prin argumentare, fluența în vorbire și lizibilitatea.

În mediul on-line, jurnalistul are posibilitatea de a scrie- cantitativ- cât de mult vrea, poate atașa link-uri ca surse de informații în plus, spre deosebire de jurnalistul tradițional căruia i se oferă un anumit spațiu în care trebuie să se încadreze cu absolut tot ceea ce are de spus cu privire la subiectul respectiv.

O altă catracteristică a mediului on-line, este repezentată de caracterul imteractiv al internetului, ce pune accent pe interacțiune inter-umană, socializare, posibilitatea intervenției în discuții, precum și dezbaterile în timp real.

Aspectul de maximă importanță în redactarea textelor on-line îl constituie captarea atenției receptorului care nu va citi știrea respectivă decât dacă îl interesează în mod deosebit, sau ceva anume din componența știrii îi atrage atenția. Un rol important îl joacă aici folosirea titlurilor/subtitlurilor adecvate care să capteze atentia cititorului.

Libertatea de expresie, de inventivitate și dinamism sunt calități scriitoricești specifice internetului.

Pe lângă numeroasele beneficii ale Internetului, există și efecte negative ale acestuia, cum ar fi distribuirea globală a știrilor negative și a zvonurilor, precum și atacurile directe prin site-uri Web înșelătoare și prin e-mailuri care induc în eroare.

CAPITOLUL 2. DOCUMENTAREA

2.1. Metode și tehnici de colectare a informațiilor

Demersul jurnalistic de colectare a informației este compus din trei metode esențiale, și anume : documentarea, observația si intervievarea. Numai prin conlucrarea acestor trei metode se poate ajunge la realizarea unui material foarte bine structurat.

Documentarea.

Plecând de la definiția oferită de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, precum că “documentarea este știința înregistrării, clasării și conservării cunoștințelor referitoare la o problemă sau un domeniu de activitate, pentru a le ține la dispoziția celor interesați” , putem afirma că aceasta reprezintă atât baza unei informări cât și a unei comunicări corecte din punct de vedere jurnalistic.

Punctul de pornire al documentării îl constituie existența unui eveniment, a unei întâmplări importante în plan social sau particular, sau a unui fenomen. Atunci când ne referim din punct de vedere jurnalistic la un eveniment este necesar a se face distincția clară a planului in care are loc discuția ; respectiv în planul real sau în planul informațional.

Potrivit lui M. Mouillaud, ‘’ în planul realului, în amonte de mass-media, evenimentul este ocurența spațio-temporalã, antecedentul cronologic , materia care alimenteazã, din afarã, sistemul mediatic ‘’, iar în aval vom găsi așadar, pe cale de consecință, informația sau produsul concret.

Autorii Harvey Molotch și Marilyn Lester apreciază că evenimentele sunt constituite din trei categorii principale:

• cei care promovează informațiile (surse care identifică o ocurență demnă de interes pentru ceilalți, din diferite motive);

• cei care asamblează informații (ziariștii care pun cap la cap materialele furnizate de promotorii de informații) ;

• consumatorii de informații, respectiv publicul receptor.

În conceptia acelorași autori mai–sus menționați, evenimentele ce stau la baza documentării pot fi clasificate astfel :

• Evenimente de rutină în care se încadrează majoritatea evenimentelor apărute în presa cotidiană ;

• Accidentele sunt evenimente speciale, nepreconizate de tipul calamităților naturale ;

• Scandalurile ;

• Hazardul fericit- aceste evenimente au aceeași tipologie ca și accidentele, diferența constând în existența unui final fericit .

Sursele de informare în vederea documentării sunt :

-mărturia directă ;

-citatul preluat ;

-extrasul din documente ;

-diverse elemente de informare utilizate de ziarist.

În funcție de statutul sursei, distingem :

• Surse instituționale, în cadrul cărora amintim : consilii municipale, prefecturi, camere de comerț și industrie, cluburi sportive sau case ale studenților ;

• Surse oficiale- presedinția, guvernul- sunt singurele care furnizează informații oficiale ;

• Surse formate de grupurile de presiune- sindicate, asociații- doresc prin intermediul mass-media să-și expună public părerea ;

• Surse formate de liderii de opinie.

Documentarea jurnalistică presupune consultarea surselor scrise, intervievarea dar și culegerea datelor importante și obiective de la persoanele abilitate și avizate ; numai în urma parcurgerii acestor etape jurnalistul poate trece drept un observator imparțial ce are rolul de a extrage informația concretă din context, în urma unor verificări amănunțite.

Sursele documentării pot fi atât publice cât și particulare. Sursele publice sunt centrele de informare, centrele de documentare, publicațiile oficiale, biblioteci, internet, etc.

Sursele particulare sunt reprezentate de documente ca arhiva personală, jurnale proprii sau fișiere individuale.

Modul prin care informația găsită în documentele accesate ajunge să fie accesibilă publicului larg este strict legat de capacitatea jurnalistului de a decoda limbajul specific instituțional transpunându-l într-un limbaj ușor de descifrat pentru omul de rând.

Obsevația.

Metoda observației, folosită inițial în sociologie, reprezintă o sursă foarte importantă de informații, observația putând fi practicată cu sau fără dezvăluirea identității jurnalistului, în funcție de necesitatea acestui aspect.

În practică întâlnim trei feluri de observație, și anume :

• Observația participantă, în cadrul căreia jurnalistul se alătură unei persoane/grup despre care dorește să realizeze o știre, trăind astfel experiența pe propria-i piele, reușind astfel să valorifice mult mai intens latura dramatică a situației ; în acest cadru, se presupune că jurnalistul își pierde din obiectivitate, aprecierile sale cu privire la situația respectivă purtând o amprentă personală.

• Observația neparticipantă este cea mai practicată metodă a observației ; în cadrul acesteia, jurnalistul se substituie unui martor și nu unui actor ca în cazul observației participante, iar prezența sa trebuie să fie foarte discretă pentru a nu perturba câtuși de puțin cursul evenimentelor.

• Observația discretă este acea metodă prin care jurnalistul se prezintă sub forma unui simplu observator, ignorat de cei din jurul său, și apelând la niste tertipuri nu tocmai morale în scopul realizării știrii (trasul cu urechea, uitatul pe gaura cheii, etc.).

Intervievarea .

A treia metodă de colectare a datelor , intervievarea, oferă, spre deosebire de observație, perspective multiple asupra aceluiași subiect.

Organizarea preliminară este un aspect definitoriu în cadrul intervievării, fiind necesar ca jurnalistul să-și stabilească prioritățile în strângerea informațiilor, începerea explorării cât și ordinea în care își va intervieva propriu-zis subiecții.

Potrivit lui M. Mencher, jurnaliștii abordează metoda intervievării din două motive : pentru a strânge toate informațiile posibile despre un anume eveniment sau situație, cât și în scopul realizării profilului unei persoane.

Principiile intervievării ce evidențiază tehnicile puse în aplicare de jurnalist, în opinia aceluiași autor, sunt următoarele :

• Imperiozitatea pregătirii temeinice a intervievării ;

• Necesitatea instaurării unei relații conversaționale jurnalist-sursă ;

• Obligativitatea formulării întrebărilor astfel încât sursa să se simtă motivată să vorbească ;

• Necesitatea ascultării interlocutorului.

Potrivit specialistului J. de Broucker, pregătirea intervievării este compusă din cinci etape :

• Stabilirea obiectului și/sau subiectului supus intervievării; în general, jurnalistul folosește o temă de larg interes sau o persoană ce se află deja în vizorul publicului ;

• Documentarea cu privire la viitorul intervievat; apelând la sursele de care dispune, jurnalistul trebuie să se documenteze în legătură cu profesia, pasiunile sau viața interlocutorului său ;

• Studierea temei ; aceasta se realizează tot în baza unei predocumentări necesare înțelegerii pe deplin a problematicii, familiarizându-se astfel cu limbajul intervievatului ;

• Formularea întrebărilor ; jurnaliștii apelează în general la așa-numitele întrebări deschise, clare și concise ;

• Fixarea întâlnirii se realizează în epoca tehnologiei pe care o parcurgem, prin telefon, fax, sau e-mail.

Politețea elementară a jurnalistului, expunerea concretă a scopului interviului, situarea temei în contextul actualității, sunt elementele constitutive ale unui interviu de succes.

Plecând de la premisa că scopul intervievării este reprezentat de adunarea informațiilor, relația conversațională jurnalist-interlocutor trebuie fundamentată pe onestitate, deschidere, și, mai ales, interes din partea jurnalistului. Astfel, jurnalistul trebuie să devină un abil ascultător al interlocutorului care nu întrerupe firul verbal al acestuia și nu încearcă să-și impună propriile opinii cu privire la subiectul în cauză.

Luarea de notițe trebuie făcută într-un mod cât mai discret, iar înregistrarea convorbirii se face doar în urma obținerii acordului interlocutorului.

Așadar, putem afirma că un material atent elaborat este, în general, rodul îmbinării celor trei metode de colectare a informației. Observația calificată presupune anterior existența documentării ; intervievarea este trecută în mod automat prin procesul dedocumentare , documentarea putându-se realiza atât prin intervievare cât și prin observație.

2.2. Libertatea de exprimare și dreptul la informație

Potrivit istoriei, libertății de exprimare îi este atribuit un rol esențial în evoluția națiunilor, datorită modului în care asusținut “practicile sociale ale democrației, pieței libere și investigației științifice, responsabile pentru competititatea națiunilor”, libertatea de exprimare a presei în mod particular fiind considerată principala valoare jurnalistică.

Orice construcție democratică modernă este fundamentată pe libertatea de exprimare a cetățenilor și a organizațiilor media aferente; fără această libertate de a ne exprima neîngrădit am fi puși în situația de a accepta pur și simplu niște opinii impuse.

Potrivit lui Bennet, “ in societăți suspicioase la adresa guvernământului, este greu de imaginat ce entitate ar trebui să ghideze procesul de comunicare și ce reguli ar trebui să propună entitatea respectivă, dar în cele din urmă fiecare sistem politic își creează propriul sistem de reguli și norme specific; setul de constrângeri pe care o societate alege să le impună asupra libertății de expresie a organizațiilor media este reunit subeticheta de politici publice privind media”.

Citând Constituția României, “ libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile; cenzura de orice fel este interzisă; libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații; nici o publicație nu poate fi suprimată; libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

Prin aceasta, statul recunoaște dreptul oricărei persoane, implicit al jurnalistului, de a căuta informații și de a-și putea exprima opiniile, fără ca autoritățile publice să-i poată îngrădi această opinie în vreun fel.

Așadar, în virtutea acestor drepturi și libertăți de exprimare, jurnalistul prezintă informația preluată de la biroul de presă așa cum consideră el de cuviință, fără însă a încălca normele jurnalistice sau a prezenta distorsionat informația primită, și fără a aduce în orice fel vreun prejudiciu de imagine statului.

Lupta constanta pentru apărarea libertăților presei a fost dusă în toate epocile și locurile lumii; aceasta nerezumându-se numai la acțiunile împotriva diverselor bariere menite să blocheze fie accesul la informație, fie dreptul la expresie; vorbim aici și de acțiunile împotriva anumitor modalități de influențare a jurnalistului prin oferte – bani, cadouri, servicii, favoruri etc., în scopul creionării unei imagini favorabile în urma apariției știrii.

Aceste încercări de manipulare a comportamentului jurnalistic sunt percepute negativ în special de către jurnaliștii ce țin la reputația lor și a meseriei pe care o practică, fiind aspru condamnate de către codurile deontologice jurnalistice, cât si cele ale profesiei de specialist în relații publice.

Din aceste considerente, nu se recomandă ca membrii biroului de presă să caute să atragă simpatia jurnaliștilor prin gesturi de generozitate sau manipulare; chiar daca unul sau altul dintre gazetari ar ceda ispitei, mai devreme sau mai târziu, alți jurnaliști vor reacționa într-un mod nu tocmai plăcut, promovând în breasla imaginea unui birou de presă care încearcă să-și cumpere o imagine favorabilă oferind diferite beneficii materiale.

Reglementarea libertății de exprimare a presei este corelată cu e percepția puterii presei în sistemele politice contemporane și de asemenea cu necesitatea existenței unui control asupra acestei puteri de către corpul cetățenesc în scopul prevenirii abuzurilor.

În ceea ce privește dreptul la informare, Constituția Românei stipulează următoarele: “Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit; autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal; dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea naționala; mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice; serviciile publice de radio și de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii și controlul parlamentar asupra activității lor se reglementează prin lege organică”.

Așadar, dreptul la informatie nu numai că este legiferat, dar este de asemenea în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, un jurnalist informat fiind un jurnalist care se poate exprima în mod corect, concret și pe înțelesul mulțimii.

 Informațiareprezintă baza formării atitudinilor cetățenilor, iar jurnaliștii au obligația morală și legală de a acționa în deplin acord cu principiile impuse de etica profesională.

Dreptul la informație reprezintăun drept fundamental, iar modul în care informația ajunge la cetățean trebuie să fie unul onest și realizat cu acuratețe.

Informațiile nu ar trebui să fie tratate ca o marfă, ci trebuie privite ca fiind necesare în scopul satisfacerii unui drept fundamental al cetățeanului. În acest sens, nu ar trebui să se incerce exploatarea calitățatii sau a conținutului știrilor sau opiniilor în scopul creșterii audienței ori a veniturilor obținute ca urmare a difuzării spoturilor publicitare, ci doar pentru a asigura în mod optim dreptul la informare, iar pe plan secundar, beneficiile în audiență și venituri.

Jurnalistul are datoria să-și exercite dreptul legal la liberă exprimare în virtutea dreptului publicului receptor de a fi informat. Jurnalistului i se oferă o protecție sporită în condițiile exercitării acestui drept datorită rolului de apărător și susținător al valorilor democratice, pe care presa și-l asumă în cadrul societății. Faptele trebuie să fie aduse la cunoștința publicului doar în urma unor verificări rezonabile – tot în virtutea dreptului publicului de a fi informat.

Ca și garant al democrației, presa are în primul rând datoria de a respecta drepturile omului. Jurnalistul este dator sa plece de la prezumția de nevinovăție a oricărui individ, indiferent de rasă, etnie, sau situație financiară.

Jurnalistul are obligația de a respecta viața privată a persoanei (chiar și aspectele care țin de familie, domiciliu și corespondență). Amesteculjurnalistului în viața privată a subiectului este permis numai atunci cândacest aspect are însemnătate publică.

O activitate nu este considerată privată doar pentru faptul că nu are loc public. Jurnalistul are datoria morală și obligația legală să nu instige la ură și violență atunci când relatează fapte sau își exprimă opiniile.

Jurnalistul beneficiază de dreptul la clauza de conștiință; prin aceasta se ințelege libertatea jurnalistului de a refuza orice demers jurnalistic care survine împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor sale convingeri. Această libertate derivă de asemenea din obligația jurnalistului de a informa publicul cu onestitate și bună-credință.

În demersul său de a menține publicul informat, jurnalistul este dator să zugrăvească societatea în ansamblul și diversitatea ei, lăsând loc însă și opiniilor minoritare și individuale. Necesitatea publicului de a fi informat nu constă numai în a cunoaște numai informațiile și ideile care sunt receptate în mod pozitiv sau indiferent ori considerate a fi inofensive, dar și pe acelea care aduc ofense, șochează sau poate chiar deranjează.

Fără o informare corespunzătoare, jurnalistul nu poate redacta o știre pertinentă; tocmai de aceea accesul la informație este un drept și nu o opțiune, refuzul de a uza de acest drept nefăcând parte din practica deontalogică jurnalistică.

CAPITOLUL 3. NOILE TEHNOLOGII ALE COMUNICĂRII ȘI NOILE MIJLOACE DE COMUNICARE

Întreaga istorie mass-media, fie că facem referire la presa scrisă ori vorbită, a cunoscut de-a lungul timpului fluctuații tehnologice ce au avut impact asupra modului de producere, diseminare sau consumare a informației.

Din momentul implementării noilor rețele de distribuție a informației cum sunt sateliții, magistralele optice sau chiar discurile optice, putem afirma că a început impunerea unei adevărate revoluții digitale cu repercursiuni vizibile atât asupra modului de comunicare interumană cât și asupra muncii sau a petrecerii timpului liber.

Apariția noilor tehnologii de comunicare (NTC) este deopotrivă rezultatul unui progress științific incontestabil, cât și exprimarea unor politici publice și a unor strategii economice viabile.

3.1. Instrumente și principii tehnice

• Codarea informației

• Codarea analogică

În cadrul sistemelor analogice, mecanismul prin care informația ajunge la destinație este următorul: captarea informației, manipularea, transmiterea sau stocarea, și restituirea sub forma unei mărimi mecanice, electrice, magnetice sau chimice.

Temenul de “analogic” își găsește explicația în existența unei similitudini între semnalul captat la sursa și semnalul întâlnit la ieșirea din canal.

Defectele sistemelor analogice sunt:

-faptul că semnalul întâmpină o degradare a calității în timpul transformărilor suferite;

-faptul că este necesară o legătură permanentă sursă-receptor în timpul transmiterii semnalului.

• Codarea digitală

Codarea digitală presupune transformarea informației în niște coduri binare, adică a unor șiruri de 0 și 1 ce corespund trecerii sau nu a curentului electric.

Avantajul codării digitale comparativ cu cea analogică constă în evitarea degradării informației în timpul procesului de transmitere a acesteia.

Digitizarea oferă de asemenea posibilitatea de a prelucra sunetul sau imaginea cu ajutorul calculatorului, în același mod în care am putea edita un text.

• Comprimarea informației digitale

Comprimarea informației digitale este considerată soluția ideală în problema stocării și transmiterii datelor.

Procedeul constă în micșorarea unui anumit flux de informații în scopul diminuării costului și a timpului de transmise, fără a modifica însă sensul de bază al mesajului.

De exemplu, înlocuirea unui cuvânt format din multe litere cu o înșiruire de câteva cifre este o operație de comprimare; din punct de vedere matematic, comprimarea se realizează prin intermediul algoritmilor matematici.

• Suporturile de stocare

• Suporturile tradiționale

Dacă în anii ’30 se utiliza procedeul stocării pe suport magnetic a sunetelor, acest suport a fost extins către date de tip informatic, iar mai apoi la imagini.

Inovațiile aduse de suportul magnetic de stocare a informațiilor au fost:

-conservarea în același loc a unor informații de natură diferită;

-inscripționabilitatea acestor suporturi magnetice; o persoană poate nu doar să citească informațiile deja înregistrate pe support, ci și să înregistreze propriile informații.

• Suporturile optice

Suporturile optice (cunoscute mai ales sub numele de CD-uri) apar în anii ’80, prezentând o serie de avantaje față de suporturile tradiționale:

• Capacitate de stocare mare, datorită comprimării informației;

• Conservarea informației pentru un timp mai îndelungat;

• Accesul la informația dorită se realizează în mod direct și instantaneu, și nu secvențial ca la suporturile tradiționale.

• Suporturile de transmisie

• Unda herziană

Transmiterea informației prin intermediul undelor hertziene se realizează prin propagarea informației datorită modulării undelor electromagnetice diseminate în aer.

Difuzarea prin intermediul undelor hertziene este realizată atât prin rețele de emițătoare terestre cât și prin sateliți de comunicații.

• Rețelele prin cablu

Inițial, rețelele prin cablu foloseau cabluri coaxiale de cupru, transportând astfel informația sub forma de semnale sau impulsuri electrice.Următorul pas l-a constituit înlocuirea acestor cabluri cu fibrele optice care transportau informația sub formaa unor semnale luminoase.

Fibra optica are avantajul de a transporta o cantitate mult mai mare de informație spre deosebire de cablurile de cupru, permițând propagarea semnalului pe o distanță mult mai mare, fără amplificare.

Dezavantajul utilizării fibrei optice îl constituie costurile de fabricație ridicate, din această cauză ea rămânând rezervată legăturilor cu trafic intens.

Rețelele prin cablu au două tipuri de arhitecturi:

-arhitecturi arborescente când semnalele pleacă din punctul de emisie și se regăsesc la fiecare din utilizatori;

-arhitecturi în formă de stea când nu toate semnalele care pleacă de la capul de rețea ajung la fiecare utilizator.

• Echipamentele de recepție

• Terminalele actuale

Terminalele actuale cel mai des utilizate pentru receptia semnalului sunt: radio, televizorul, telefonul, casetofonul audio, aparatul video, CD-playerul, consolele de jocuri sau calculatoarele.

• Terminalele multimedia

Terminalele multimedia au tendința de a înlocui suporturile separate printr-unul singur care să îndeplinească mai multe funcții.

Aceste terminale multimedia și-au găsit întrebuinațarea la scară largă în domeniul informatic, de la capacitatea calculatoarelor de a citi un CD, la a se conecta la o rețea de telefonie sau chiar la internet.

• Aparatele portabile si moderne

Până în anul 2000, consumul de informație electronică nu a avut tocmai o activitate dinamică, această activitate realizându-se în principal în jurul aparatelor fixe.

O dată cu realizarea unor componente electronice mult mai mici a fost posibilă reducerea terminalelor și a crescut capacitatea de portabilitate a acestora. Din aceste considerente, marile firme de telefonie mobile de la vremea aceea- Motorola, Globalstar- au implementat rețelele de re-emisie la care te poți conecta wireless.

3.2 Aplicații NTC

• Teledistribuția

Cable TV, televiziunea prin cablu, a apărut în SUA în anii ’40, inițial ca și mijloc de a retransmite emisiuni ce nu puteau fi recepționate în toate zonele țării. Astfel, s-a găsit soluția montării unei antene colective pe un deal, de aici fiind alimentate prin cabluri căminele dintr-un întreg oraș.

În timp, această practică s-a transformat într-o adevărată afacere, luând ființă societăți de operatori prin cablu care oferă o gamă tot mai largă de programe în schimbul unui abonament lunar.

• Televiziunea comunitară

Televiziunea comunitară a luat ființă la începutul anilor ’70, în scopul transmiterii ședințelor consiliului municipal, a diverselor programe educative ale universităților locale, sau pentru a aduce la cunoștința publicului libera expresie a asociațiilor sau chiar a cetățenilor.

Aceste programe nu s-au bucurat însă de popularitatea scontată, mai ales din cauza amatorismului cu care erau realizate, fapt ce a dus treptat la dispariția acestora.

• Canalele tematice

Canalele tematice constituie, încă din momentul apariției lor, unul din motivele principale pentru care populația se abonează la serviciile de televiziune prin cablu, deoarece oferă numai un anumit gen de program, sunt oferite de societăți specializate, și nu conțin episoade de publicitate.

• Serviciile interactive

O dată cu introducerea serviciilor interactive, televiziunea prin cablu a cunoscut o evoluție deosebită.

Utilizarea rețelelor-stea permite telespectatorilor să contribuie în mod activ la modul în care se derulează programele.

Aplicațiile serviciilor interactive sunt:

-vizionarea “la cerere” a unui film;

-obținerea statisticilor în timpul unui meci;

-înregistarea unui program pentru a putea fi vizionat ulterior, etc.

• Satelitii de telecomunicație

Sateliții utilizați inițial în telecomunicație aveau putere mică; de aceea, semnalul putea fi captat de stațiile de recepție doar prin intermediul unor antene foarte mari, cu un diametru de câțiva metri. O dată captat semnalul, acesta era retransmis fie prin rețelele prin cablu, fie prin legături hertziene terestre.

• Primele două generații de sateliți de televiziune directă

Sateliții de putere mare au apărut în anii ’80, iar semnalul lor putea fi recepționat de antenele cu diametru mic. Aceștia erau destinați difuzării anumitor programe direct spre casele telespectatorilor, fără a mai fi nevoie de trecerea printr-o stație de recepție.

Acestă primă generație de sateliți a fost însă repede abandonată, deoarece prezenta foarte multe dificultăți de funcționare.

A doua generație de sateliți de mare putere și-a intrat în rol la inceputul anilor ’90. Aceștia permiteau difuzarea a 15 sau 20 canale de televiziune, devenind astfel și mult mai rentabili, costul de exploatare împărțindu-se între un număr mai mare de parteneri.

• Sateliții de televiziune digitală

Sateliții de televiziune digitală au apărut în 1994, avînd capacitatea de a difuza câteva sute de canale, ceea ce a însemnat o adevarată concurență pentru televiziunea prin cablu.

Pachetele televiziunilor digitale sunt codate , decodarea fiind posibilă doar în momentul achitării unui abonament lunar.

Din acest motiv, televiziunea digitală este considerată a fi o nouă formă de televiziune cu plată.

• Rețelele planetare-internetul

Internetul oferă cinci tipuri de aplicații:

-găsirea și consultarea diverselor informații sub forme variate: texte, fotografii, secvențe video, sunete, etc.

-mesageria electronică, care poate fi:

• E-amil; poșta electronică individuală

• Newsgroups –grupuri de discuție pe diverse teme;

• Internet Relay Chat- servicii de dialog direct.

-servicii de tranzacții electronice care oferă posibilitatea achiziționării diverselor produse tastând numărul cărții personale de credit;

-accesul la calculatoare aflate la mare distanță, pentru a putea lucra în paralel cu alți utilizatori;

-editarea și/sau difuzarea diverselor informații personale; prin intermediul blogurilor, podcasturilor, sau al diverselor rețele de socializare, utilizatorii pot pune la vedere diverse texte, sunete, sau imagini personale.

• Magistralele informaționale au urmatoarele proprietati:

-sunt rețele polivalente de mare capacitate, care transportă concomitent sunete, date și imagini.

-sunt rețele universale, orice familie putându-se conecta la servere.

• Televiziunea de înaltă definiție (TVHD)

TVHD constă în esență în emiterea unor imagini de o calitate net superioară, prin creșterea numărului de pixeli din care acestea sunt compuse.

De asemenea, formatul imaginii a evoluat de la 4/3 la 16/9 , imaginea obținută astfel fiind mult mai apropiată de vederea naturală.

Aplicarea imaginilor de înaltă definiție în televiziune a fost posibilă o dată cu punerea la punct a unor procedee de comprimare extrem de complexe , prin implicarea activă a producătorilor și a difuzorilor de programe.

• Imaginile artificiale și realitatea virtuală

Realitatea virtuală se bazează pe utilizarea unor imagini executate pe calculator, imagini ce dau iluzia realității; datorită acestor imagini, se pot reprezenta atât lucruri ce nu pot fi surprinse de camera video( de exemplu- interiorul unei plante), precum și lucruri ce nu s-au întâmplat cu adevărat, dar s-ar putea întâmpla.

Realitatea virtuală îți găsește aplicabilitatea în numeroase domenii, cum ar fi:

-vizitarea virtuală a unor muzee;

-modelarea virtuală a interiorului sau exteriorului unei case;

-simulări ale operațiilor chirurgicale;

-simulări ale unor meciuri de fotbal;

-simulări ale unor exerciții militare, etc.

Din punct de vedere jurnalistic, marile aplicații ale NTC au ușurat munca de documentare, investigare sau redactare jurnalistică, îmbunătățind atât timpul de realizare a unei știri, cât și calitatea informațiilor oferite de aceasta sau a imaginilor vizionate în cadrul știrii (atunci când este cazul).

Astfel, telefonia mobilă joacă un rol covârșitor astăzi atât în viteza cu care sunt descoperite știrile, subiectele sau informațiile necesare redactării acesteia. Mai mult, accesul la internet direct de pe telefoanele mobile permite furnizarea informațiilor în doar câteva secunde, scăzând astfel timpul necesar adunării informațiilor de la fața locului.

Timpul utilizat pentru documentare și strângere de informații necesare realizării unei știri este astăzi mult diminuat prin utilizarea acestor noi tehnologii de comunicare.

Dacă înainte munca jurnalistului presupunea ore sau chiar zile de studiu in biblioteci sau alte surse disponibile, astăzi acest lucru este posibil cu un simplu click în fața calculatorului.

Putem afirma așadar, fără drept de apel, că implementarea NTC a avut un efect strict pozitiv, benefic în munca jurnalistică, beneficii resimțite și de către publicul receptor, atât prin creșterea calității sunetului sau a imaginilor, cât și prin viteza cu care informația ajunge la el.

CAPITOLUL 4. PRESA SI VIATA POLITICA

Presa si spatiul public

“Pe fondul dezvoltării și diversificării continue a mass-media, guvernele fac în cele din urmă un pas spre noua logică de comunicare în sfera publică. Dezvoltarea comunicării prin mass-media este oarecum opusă informației. Presa construiește tot mai mult reprezentări și imagini și transmite din ce în ce mai puține informații. Știrile cu valoare informativă sunt tratate în redacții și emise alături de recomandări pentru cum trebuie să se raporteze publicul la ele. Comunicarea rămâne responsabilitatea puterii dar selecția, ierarhia, interpretarea și evaluarea informațiilor se află în slujba jurnaliștilor. Înțelegând consecințele pe care le au toate acestea la nivelul imaginii lor, instituțiile creează departamente de comunicare. Activitățile de comunicare publică sunt organizate la nivel guvernamental pe logica birocratică.Aceasta se opune logicii mediatice. Departamentul de comunicare are rolul de a organiza unitar informarea și comunicarea publică în instituțiile guvernamentale.”

Potrivit lui J. Habermas, filosoful care a integrat noțiunea de sferă publică într-un sistem conceptual coerent, ce își găsește temeiul în rolul comunicării în cadrul vieții politice, "sfera publică burgheză poate fi înțeleasă ca sfera persoanelor particulare reunite în public. Ele revendică această sferă publică, reglementată de autorități, dar orientată împotriva Puterii, pentru a fi în masura sa discute cu ea regulile generale ale schimburilor […]. Mediul în care se exercită aceasta opoziție între sfera publica și Putere este original și fără precedent în istorie: raționamentul".

O altă definire a spațiului public este oferită de D. Reynie, și anume:"spațiul public desemnează discutarea problemelor de interes public, discutare astfel organizată încât actorii ei sunt obligați să folosească armele argumentației și să se plaseze în perspectiva intereselor generale. Spațiul public este «locul» participării politice, înțeleasă ca expresie a intereselor și deliberării, al deciziilor și al controlului puterii", sau, potrivit altor autori, spațiul public în care se întâlnesc diverse idei sau interese, fiind “ recunoscut ca unul public, unde teritoriul sau clădirile aparțin comunității. În acest loc se produc: schimburile de informații sau păreri; actele de decizie; discursurile politice; acțiunile instituțiilor ce reprezintă puterile instituționale”.

Fundamentul acestor defiiții mai-sus amintite îl constituie însă niște realități și accepțiuni de bază, și anume:

-individul , ca și fundament al statului și al societății sale, “trebuie eliberat de influența opresivă a autorităților externe și a valorilor asumate în mod necritic (prin preluarea tradiției și a convențiilor sociale). Acțiunile sale trebuie să izvorască dintro alegere personală, bazată pe evaluarea rațională a unei situații.”

-dezbaterea- aceasta pleacă de la premisa egalității între indivizi, prin ea realizându-se schimburi de idei și acțiuni comunicaționale având finalitate politică, economică sau culturală.

-locul public reprezintă zona aflată între universul familiei și al activităților referitoare la interesele personale, pe de o parte, și universul în care este exercitată puterea în plan legislativ, executiv, administrativ sau juridic pe de altă parte.

Inițial, acest spațiu public a fost unul total burghez; la el aveau acces doar acei indivizi care beneficiau de o anumită situație materială prosperă și de o cultură suficient de dezvoltată pentru a-și putea expune părerile în cadrul unei discuții publice elevate.

Prin extindere, spațiul public a ajuns să exprime “nu numai părerile și atitudinile unui grup limitat (ale unei elite), ci și pozițiile unor grupuri diverse, eterogene și numeroase: el devine astfel un loc de întâlnire a unor valori, adeseori opuse, deoarece varietatea grupurilor, intereselor și concepțiilor politice nu mai permite atingerea unei unități conceptuale durabile. În acest spațiu public modern va apărea un nou tip de „consens”, care nu mai vizează principiile generale, ci probleme de interes comun, precis definite, consens care se obține cu greu și nu durează decât perioade scurte de timp: expresia acestei noi forme este opinia publică.”.

În secolul XVIII, opinia publică se făcea auzită în special din mediile politice active, unde activau scriitorii, filosofii sau moraliștii vremii. Din acest punct de vedere,„opinia publică era o ideologie profesională, fiind opinia pe care o aveau asupra politicului grupuri sociale restrânse, a căror profesie era să producă opinii, cu scopul de a intra astfel în jocul politic (încercând săl modifice); ei își transfigurau opiniile lor de elite cultivate în opinii universale, atemporale, anonime, deci în valori ale politicii”.

În secolul XIX, sfera de acțiune a publicului a cunoscut o expansiune evidentă, întâlnită într-o serie de transformări ce au avut loc in viața politică, în creșterea nivelului de educație și cultură a populației, precum și în încercarea “politicului” de a accede la masele populare prin organizarea de întâlniri cu alegătorii și , indirect, prin utilizarea presei ca mijloc de comunicare între putere și alegători.

Faptul că presa a pătruns în acest joc comunicațional între putere și alegători a schimbat modul de abordare a diverselor probleme; prin intermediul ei, părerile și atitudinile pertinente sunt aduse în mod constant în atenția publicului, fiind acceptate, respinse sau criticate de către acesta.

Potrivit autorului B. Hennesey, o definire a opiniei publice este următoarea: “ansamblu de atitudini, exprimate de un număr semnificativ de indivizi, în legătură cu o problemă de importanță generală”, o etalare a mentalității colective, diferită de voința individuală, de publicul însuși și de masele populare, sau, mai poate fi privita si ca o expresie a unei atitudini ca forma de manifestare in cadrul unui grup sau a partii majoritare a populației, cu referire la un subiect anume, adesea controversat, dintro anumită arie de interes public.

J. Lazar oferă o sistematizare a definițiilor opiniei publice astfel:

“1. opinia publică se referă la comportamentele unui mare număr de indivizi, comportamente exprimate verbal;

2. ea se referă la ceva cunoscut de toată lumea;

3. acest «ceva» are caracteristica de a fi important pentru toată lumea;

4. opinia publică implică frecvent conștiința diferențelor de atitudine față de acest «ceva»;

5. grupul devine activ în planul comportamentului, astfel încât săși sporească eficacitatea în atingerea scopului propus;

6. opinia publică se exprimă prin diferite canale de comunicare socială”.

În cadrul sistemelor democratice reprezentanții puterii sunt obligați să țină cont de opinia publică atunci când au de luat o hotărâre ce are impact social.

La formarea opiniei publice contribuie o varietate de factori, precum liderii politici sau liderii de partid, prin medierea de către jurnalisti a mesajelor dinspre clasa politică spre publicul receptor. Aceasta mediere era realizată in principal cu ocazia mitingurilor sau a marșurilor politice când se făceau diverse campanii mediatice în scopul atragerii atenției publicului asupra problemelor dezbătute, sau asupra rezultatelor obținute în cadrul acestor dezbateri.

De asemenea, jurnaliștii aveau rolul de a trage un semnal de alarmă reprezentanților puterii în ceea ce privește starea de spirit, sau a problemelor apărute în cadrul diferitelor grupuri sociale; astăzi, acest mediu comunicațional dispune de un reprezentant în plus, și anume specialistul în sondaje care are posibilitatea de a oferi rapid date exacte în legătură cu atitudinea unor anumite segmente ale populației cu privire la anumite probleme.

Așa cum afirma P. Champagne, „sondajele au dat un conținut precis și practic noțiunii de opinie publică, grație progreselor tehnologice (calculatoarele) și ale științelor sociale (tehnici de eșantionare, de alcătuire a chestionarelor). Opinia publică este interogată acum în mod aproape instantaneu, printro consultare politică ce îi vizează pe toți cetățenii”.

Presa – a patra putere în stat

În trecut, informarea era realizată prin comunicare interpersonală, respectiv prin transmiterea pe cale orală a evenimentelor care aveau loc; astfel, oamenii își povesteau diverse întâmplări la care au fost martori, iar aceștia la rândul lor transmiteau informația mai departe, poate nu în cel mai corect mod.

Apariția tiparului și transformările impuse de economiile de piață au dus la lărgirea sferelor comunicaționale, permițând unor categorii tot mai largi ale populației să aibă acces la ideile, operele literare și informațiile puse în circulație initial prin intermediul cărților, iar mai apoi prin intermediul revistelor și al ziarelor.

Pe măsură ce publicul alfabetizat creștea ca și număr, iar presa scrisă devenea mai familiară pentru public decât cărțile sau romanele, presa scrisă a cunoscut noi genuri: dezbaterile, știrile, interviurile, anchetele și reportajele, iar o dată cu ele, un personaj specializat – jurnalistul.

Munca jurnalistului consta în prezentarea și/sau dezbaterea diverselor teme de actualitate, spre deosebire de munca scriitorului care consta în tratarea din perspectiva eternității a unor teme universale.

Scriitori de renume precum J.J. Rousseau, Voltaire, T. Paine, J. Swift, D. Defoe au fost de asemenea prolifici oameni de presă, iar mari figuri ale culturii moderne, precum Balzac, Twain, Hemingway, Camus, Brecht, Eliade, sau consacrat, de-a lungul vietii, atât scrisului literar, cât și celui jurnalistic.

“La sfârșitul secolului al XIXlea, câmpul presei își câștigă autonomia râvnită și îi împinge spre margine pe cei care doreau săși mențină dublul statut de creatori de artă și jurnaliști: acestora le rămâne spațiul articolului de opinie (tabletă, comentariu, pamflet, cronică etc.), în timp ce jurnalistul profesionist controlează ansamblul articolelor de informare . În felul acesta, la aproape două secole de la configurarea proiectului politic iluminist, presa dobândește stabilitatea instituțională și identitatea profesională care îi permit să îndeplinească funcția de informare și să participe, prin aceasta, la construirea spațiului public. Prezența ei, asemenea oricărui catalizator, va aduce modificări profunde și va schimba radical regulile jocului democratic.”

În accepțiunea lui Bernard Mičge, “spațiul public mediatic este influențat de:

a) amploarea populației implicate;

b) relațiile dintre partenerii actului de comunicare;

c) stilul presei (de la presa de opinie la presa de informare);

d) raportul cu puterile politice și economice;

e) modul de organizare a massmedia.”

În esență, mass-media a contribuit la crearea unui spațiu public popular, mult mai apropiat de frământările oamenilor, cât și de cutremurele din clasele politice. Astfel, atât presa cât și spațiul public mediatic creat de aceasta au devenit din ce în ce mai puternice datorită capacității lor de a influența puterea politică, devenind astfel cea de-a patra putere în stat.

Această noțiune a intrat în “funcțiune” în momentul în care presa a devenit un instrument indispensabil al democrației reprezentative.

„Presa nu mai este doar expresia unor poziții și opinii politice determinate; ea prezintă acum toate pozițiile și opiniile, fără a fi subordonată nici uneia dintre ele. Presa se constituie întro «a patra putere» în această nouă situație, în care toate celelalte puteri sunt obligate să facă apel la serviciile ei, fără să poată însă să o subordoneze […]; ea devine o adevărată putere în momentul în care se separă de celelalte puteri, oferindule însă accesul la cuvântul și imaginea publică”.

Deoarece presa în sine este considerată o putere, misiunea acesteia ar putea fi considerată aceea de a se opune celorlalte puteri ale statului, sau de a se constitui într-o forță alternativă , transformându-se astfel dintr-un mod de exprimare a opiniei publice sau de dezbatere a diferitelor probleme într-o instituție de control al puterii.

Collin Sparks susținea într-un studiu de sinteză publicat în 1995 că „folosirea generalizată a acestor termini- watch-dog sau lap dog cu referire la presa- nu este, din nefericire, asociată cu o literatură de specialitate consacrată lor; de obicei, sintagmele respective sunt utilizate în mod necritic și neteoretic”.

Potrivit aceluiași studiu, există trei tipuri posibile de raportare a presei față de structurile puterii:

• Presa ca a patra putere: “Această terminologie atribuie presei, în mod implicit, același rol de conducere, diferit de societatea civilă, pe carel exercită și celelalte trei puteri”; prin aceasta calitate, presa s-ar putea autocontrola datorita echilibrului pe care l-ar realiza intre celelalte puteri.

• Presa ca o a patra stare: “Dacă presa este o „altă stare”, aceasta înseamnă că ea reprezintă categoriile care, dintrun motiv sau altul, nu își văd apărate interesele sau problemele specifice în structurile Puterii. Întro asemenea accepție, presa vorbește în numele celor „fără putere”, fără „voce publică”, al categoriilor defavorizate, al celor pe care viața politică îi ignoră, îi ascunde sau îi disprețuiește. Misiunea presei este, în acest caz, de a descoperi erorile instituțiilor Puterii, de a face publice situațiile în care ele acționează, fără a fi controlate de celelalte puteri legitime, în defavoarea unor grupuri sociale sau a unor indivizi (minoritățile etnice, persoanele handicapate, copiii orfani, minoritățile sexuale). Întruparea tipică a acestei perspective este oferită de jurnalismul de investigare.”

• Presa ca un câine de pază (watch-dog) : „Presa acționează în numele publicului, pentru ai atrage atenția asupra abuzurilor Puterii. Este, de fapt, sensul global în care se utilizează (așa cum am văzut, oarecum impropriu) sintagma ‘presa – a patra putere’. În această ipostază, massmedia veghează asupra corectitudinii tuturor instituțiilor statale (nu numai a celor politice); ele reprezintă publicul larg (nu numai categoriile fără reprezentativitate politică) și acționează conform unui sentiment acut al responsabilității publice (nu al apartenenței la o „elită” sau la o putere adversativă).”

Analiștii actuali arată că, în prezent, pe lângă formele clasice de limitare și influențare a presei au aparut forme noi de coordonare a interfeței între politic și massmedia, care, in absența dorinței a fi restrictive, au capacitatea de a influența totuși activitatea jurnaliștilor: ne referim aici la marketingul politic dar și la relațiile publice.

Acestea nu au drept scop îngrădirea accesului presei la informare sau tentative de manipulare a jurnaliștilor, ci au drept scop constituirea anumitor evenimente publice sau plasarea anumitor mesaje în produsele massmedia, printr-o colaborare cu jurnaliștii.

Comunicarea politica

Presa și viața politică ni se prezintă ca doi parteneri cu obiective și statuturi diferite: politicienii folosesc mijloacele de comunicare în masă în scopul atragerii votanților care să le ofere puterea politică, folosindu-se de presă ca de un instrument de comunicare cu publicul, deși nu unul exclusiv; presa acordă prestigiu, dar nu este un factor hotărâtor de legitimare politică.

Recunoașterea drepturilor și libertăților presei are drept țel crearea unui anume echilibru între oamenii politici și jurnaliști, respectiv între putere și prestigiu.

Comunicarea politică are două laturi: “pe de o parte, o dimensiune mai accentuat comunicațională, de factură civică, axată pe asigurarea unui flux permanent de informații dinspre structurile Puterii către populație (în acest caz comunicarea politică nu ar trebui să aibă intenții persuasive, chiar dacă, prin prezentarea acțiunilor pe care reprezentanții le realizează, ea poate întări sau crea opinii favorabile); pe de altă parte, o dimensiune mai accentuat politică, axată pe transmiterea unor mesaje favorabile individului sau instituției politice care le emite, cu intenții persuasive și cu scopul influențării publicului.”.

Comunicarea politică a cunoscut și cunoaște în continuare o dezvoltare și o modernizare permanenta; astfel, “lucrările de profil inventariază mai multe domenii, cum ar fi comunicarea prăzidențială, guvernamentală, a puterilor locale, comunicarea administrativă și comunicarea de campanie electorală; din perspectiva tehnicilor, sunt inventariate forme diferite, precum mediatizarea vieții politice, marketingul politic și publicitatea politică.”

Acestea folosesc presa ca și mijloc de informare, dar pot recurge și la produse mediatice proprii, cum ar fi reviste sau ziare guvernamentale, publicitate politică, afișe, etc.

Așa cum observa B. Mičge, „mai întâi, după cum se pare, comunicarea politică modernă (adică întrebuințarea tehnicilor de marketing politic, dacă acesta poate fi separat de marketing) nu este unicul model folosit, chiar dacă este foarte probabil modelul dominant, cel puțin în alegerile prezidențiale. Specialiștii observă că alte două modele se mențin încă: modelul «dialogic», cel mai vechi, bazat pe contactul și pe schimbul de idei cu electorul (ce merge de la strângerea de mână întro piață ori dezbaterea organizată în curtea unei școli până la miting și la prezentarea solemnă a «programului»), și modelul «propagandistic» (care folosește în special lungi discursuri convingătoare, pe un ton aproape agresiv, încercând să seducă auditoriul)”.

Marketingul politic reprezintă totalitatea strategiilor și a tehnicilor utilizate de către reprezentanții sferei politice în scopul dobândirii unui control mai mare în domeniul comunicării cu publicul lor.

Acest marketing politic se bazează pe o serie de tehnici mediatice axate pe “seducerea” cumpărătorului-alegător, “piața vizată de un candidat fiind segmentată întrun număr oarecare de «ținte» (nehotărâții, militanții, opozanții), care trebuie atrase printro publicitate adecvată, o imagine valorizantă sau câteva sloganuri șocante”.

In cadrul marketingului politic, Ph. Maarek distinge “folosirea publicității politice (spații pentru anunțuri și reclame cumpărate în diverse massmedia) de strategiile propriuzise de marketing, bazate pe analizarea pieței, conceperea campaniei, construirea unei imagini a produsului (fie el un om politic, un partid, o guvernare, un proiect sau o idee politică), stabilirea tacticii, aplicarea și evaluarea campaniei “.

Publicitatea politică nu are un impact direct asupra activității jurnalistice, aceasta formă de promovare aducând cu sine diverse avantaje materiale în urma vânzării către diverși candidați politici a spațiului alocat publicității electorale.

Astfel, „prin publicitate, un reprezentant politic cumpără controlul asupra comunicării. El își asigură sprijinul unei instituții de presă, cel puțin pentru ai difuza, întrun moment sau pe un spațiu date, un mesaj țintit către un public mai mult sau mai puțin larg, fidel acelei publicații”.

Publicitatea politică este agreată de către diversele posturi mass-media din trei motive:

• Reprezintă o importantă sursă de venituri, mai ales în anii electorali;

• Crearea impresiei de echilibru și neutralitate politică în fața publicului prin oferirea de șanse egale partidelor sau liderilor acestora de a-și promova campaniile electorale, fără a favoriza un anumit candidat sau grupare politică;

• Publicitatea politică este foarte ușor de realizat spre deosebire de alte evenimente politice cu durată imprevizibilă și conținut neclar.

Potrivit lui R. Entman, “in mod indirect, publicitatea politică exercită o profundă influență asupra activității jurnalistice. Fondurile importante puse la dispoziția acestei forme de comunicare permit achiziționarea de spațiu/timp în cantități tot mai mari, fapt ce limitează spațiul și timpul rămas la dispoziția jurnaliștilor pentru articole de informare, dezbateri, interviuri și investigații politice. În plus, așa cum observă R. Entman, acest mecanism tinde să identifice libertatea de expresie (a candidaților politici) cu libertatea de a cumpăra spațiu/timp în massmedia, fapt ce mărește presiunea factorului economic și a inegalităților de tip economic asupra comunicării politice și, implicit, a activității jurnalistice.”

Dintr-un alt punct de vedere, mesajele trimise prin publicitatea politică nu au un conținut informativ sau extrem de rațional; ele sunt difuzate în scopul creării unei imagini capabile să inducă publicului anumite valori, fie ele pozitive ori negative.

Potrivit specialiștilor în domeniu, „publicitatea vinde o imagine atrăgătoare a unui om și a ideilor sale. Dar ea este rareori informativă. Pentru ași atinge obiectivele fixate […] ea trebuie să convingă și să seducă. Astfel, publicitatea politică produce un dublu efect: reducător – care acționează asupra conținutului mesajului, adică asupra imaginii omului politic și a ideilor sale; seducător – care acționează asupra cetățeanului și care aduce deformări și tendințe de influențare”.

Baza acestor strategii de marketing politic o constituie faptul că întotdeauna există un aspect politic ce are un potențial sporit de atracție față de public, specialiștii în marketing politic având obligația morală să identifice următoarele aspecte:

• Trăsături caracteristice ale produsului politic;

• Nevoi, aspirații sau slăbiciuni ale publicului vis-à-vis de produsul politic respectiv.

În urma analizării acestor aspecte, specialiștii în marketing politic construiesc una sau mai multe campanii de comunicare.

Aceste campanii de comunicare sunt recunoscute încă din Roma Antica, atunci când diverși candidați la funcții politice țineau discursuri de convingere a electoratului, sau fabricau diverse zvonuri în scopul creșterii popularității în rândul publicului; sau ofereau diverse petreceri sau banchete unde lansau mesaje pro-electorale scrise direct pe pereții caselor.

O campanie de comunicare modernă face însă uz de două modalități de diseminare a ideilor: atât prin acțiuni specifice cât și prin mesaje verbale.

Acțiunile cu conținut politic trebuie să aibă capacitatea de a marca momente de cotitură în istoria unei comunități, rămânând înscrise în memoria colectivă.

Mesajele verbale fac referire la diverse discursuri, declarații sau interviuri constituite în așa manieră încât să sugereze în mod constant valorile de bază în jurul cărora a fost construită campania de comunicare politică.

Pentru a-și atinge ținta, mesajele verbale trebuie să fie intens mediatizate, adică presa trebuie atrasă la locul potrivit și în momentul potrivit pentru a asista la un act politic ce urmează a fi promovat.

Așa cum afirma Mihai Coman, “pentru celelalte elemente ale campaniei de comunicare, adică pentru „efectele de anunț”, este nevoie de multă inventivitate: ele trebuie concepute astfel încât să dea impresia că întrunesc caracteristicile specifice unei știri, că au „valoare de știre” (newsworthiness). De aici, din căutarea febrilă a „acoperirii mediatice”, din preocuparea de a atrage un număr cât mai important de jurnaliști, derivă înclinația către evenimentele spectaculoase, cu bogată încărcătură afectivă. Se declanșează acum un mecanism în lanț: aceste evenimente sunt fabricate pentru presă („pseudoevenimente”), astfel încât să posede caracteristicile știrii (interes uman, dramatism, conflict, pregnanță etc.); ele oferă instituțiilor de presă garanția că materialul respectiv se va încadra în așteptările publicului larg; prin aceasta, știrea „politică” devine una general accesibilă și general interesantă; audiența mare a știrilor permite vânzarea convenabilă a spațiului/timpului de publicitate și rentabilizează departamentul respectiv; în consecință, proprietarii de instituții de presă vor exercita presiuni pentru ca tot mai multe materiale cu conținut politic să intre în acest „cadru” (care combină informația și divertismentul), deoarece au interesul săși mențină audiența și săși asigure profitul.”

Așa cum am mai afirmat pe parcursul acestui capitol, relațiile dintre presă și lumea politică sunt bilaterale; atât lumea politică influențează presa cât și presa, la rândul său, are impact asupra lumii politice și a actorilor săi.

Rolul presei în relația sa cu mediul politic este acela de a transmite mesaje politice, de a interpreta într-o manieră proprie discursul politic, precum și de a regiza aparițiile publice ale oamenilor politici.

În această manieră, presa influențeaza modul de a se comporta al oamenilor politici, forțându-i pe aceștia să-și adapteze modul de a acționa cât și felul în care transmit mesaje către public, pentru a fi în conformitate cu exigențele comunicării de presă.

În acest context, primează capacitatea de a înțelege trăsăturile fiecărui suport mass-media: astfel, discursul pentru un interviu în presa scrisă diferă de un discurs pentru un interviu radio, iar o apariție TV necesită un discurs și un mod de a se comporta diferit de susținerea unui discurs în Parlament.

În studierea influenței exercitate de mass-media asupra comunicării politice, au fost identificate următoarele aspecte:

• Personalizarea puterii politice

În condițiile existenței unui public din ce în ce mai numeros și exigent, a fost necesar ca jurnaliștii să fixeze centrul de interes al materialelor prelucrate pe dimensiunea umană a omului politic, pentru a crea o accesibilitate mai mare la mesajele lumii politice. Acest proces de personalizare a puterii politice prezintă însă riscul de a ascunde anumite dimensiuni structurale sau de a nega relațiile de putere.

• Specularizarea fenomenelor politice

Se axează în special pe teatralizarea sau ritualizarea anumitor manifestări politice, aducând astfel un avantaj în plus formelor festive de manifestare a vieții politice. Înclinația presei către acte teatrale contribuie la favorizarea marketingului politic, aceste acte având greutate politică și impact social mai mare decat manifestările uzuale ale vieții politice.

Consilierii de comunicare politica sunt cei care orchestreaza marile confruntari televizate: ei aleg jurnalistii, intrebarile ce urmeaza a fi adresate invitatului politic, cadrajul, prezenta sau absenta publicului la emisiunile respective, etc.

Aparitiile televizate ale oamenilor politici au efect de trambulina, acestia avand sansa in urma unei asemenea aparitii de a castiga sustinerea mult dorita, vizibilitatea in fata publicului, si chiar faima.

Potrivit autorilor P. Mancini si D. Swanson,Campaniile electorale sunt purtate prin massmedia, iar cetățenii participă doar în calitate de audiențe ale massmedia […]. Ca orice formă de manifestare artistică, spectacolul se concentrează în special asupra respectării scenariului simbolic și a realizării intereselor specifice diferiților actori ai spectacolului, și mai puțin asupra diagnosticării exacte a situațiilor și a rezolvării problemelor reale”.

• Afectizarea

Aceasta dimensiune survine din faptul ca :„cele mai multe instituții de presă sunt întreprinderi economice, care trebuie să aducă profit și sunt, în consecință, obligate să atragă mari audiențe. Ele favorizează știrile cu conținut dramatic sau de divertisment, deoarece acestea captează și mențin interesul audienței”.

Consilierii politici incearca sa profite de aceasta tendinta prin plasarea anumitor mesaje simpliste, sau exprimarea unor problem complicate intr-un limbaj si un format specific divertismentului.

Tendinta de a prezenta fenomenele politice prin anumite procedee specifice divertismentului afecteaza atat formatul journalistic cat si limbajul folosit in articole si emisiuni.

Televiziunea a generat o viziune simplista asupra vietii politice, oamenii politici activand intr-o “ lume fără multă coerență sau sens; o lume în care fiecare eveniment intră în scenă în viteză și dispare repede, pentru a face loc altui eveniment; o lume care nu ne cere și nici nu ne permite să acționăm; o lume care seamănă cu jocul copiilor dea «cucubau» și care, asemenea acestui joc, își este suficientă, nu are legătură cu ceea ce este în afara ei și este extraordinar de distractivă”.

• Modelarea limbajului politic

Pentru a se putea face intelesi de catre public, oamenii politici au fost obligati sa respecte legile comunicarii jurnalistice, si anume:

-scurtarea sisimplificarea frazelor folosite in discursurile electorale;

-apropierea jargonului politic de jargonul popular; o comunicare pe intelesul maselor s-a dovedit a fi mult mai eficienta decat foosirea unor termini pomposi ce nu puteau fi intelesi decat de o mica parte a publicului;

-eliminarea elementelor abstracte in favoarea celor concrete, affective.Pentru a putea convinge o masa de oameni diferiti atat ca mentalitate cat si in plan cultural, oamenii politici mizeaza pe emotiile si sentimentele publicului.

Deoarece majoritatea informatiilor despre viata politica le afla din presa, publicul are posibilitatea de a interpreta political asa cum este el reprezentat in discursul jurnalistic.

Din aceasta cauza, inainte de a lua o decizie, oamenii politici calculeaza reactia presei, si modul in care va aparea declaratia respective in presa.

Remy Rieffel considera ca ,” in lumea moderna, actul politic este inextricabil legat de actul de comunicare: o guvernare bună, care nu știe să se facă vizibilă, să fie bine „reprezentată” în presă, riscă să piardă adeziunea unui public neinformat sau greșit informat. Această realitate explică preocuparea constantă a oamenilor politici de a asigura „vizibilitatea” acțiunilor sau declarațiilor, presiunea pe care birourile lor de presă o exercită asupra jurnaliștilor, inflația de produse cu finalitate comunicațională: anunțuri, conferințe de presă, dosare, broșuri, publicații specifice, siteuri pe Internet, scrisori personalizate etc”.

Potrivit specialistilor, criteriile prin care publicul accede la viata politica sunt fixate chiar de presa: daca o persoana nu este “mediatica” si nu detine calitati specific succesului, ea este indepartata sau chiar exclusa.

Oamenii politici care ajung sa acapareze mass-media sunt in general perceputi ca si lideri- modele ale vietii politice, desi rolul lor in partidul pe care il reprezinta nu este chiar unul definitoriu.

STUDIU DE CAZ – DEMISIA LUI RAED ARAFAT ȘI CONSECINȚELE SOCIO-POLITICE

Știm cu toții de demisia lui Raed Arafat, unii dintre noi am aflând prin intermediul cunoștințelor, însă cea mai mare parte din presă. Demisia lui Raed Arafat a ocupat mult timp prima pagină a cotidianelor și primul loc în jurnalele TV. De ce oare? Pentru ca publicul să poată obține informații cu privire la acest subiect de maximă amploare. În acest scop, al informării publicului, au fost utilizate principalele tehnici de documentare: comunicatul de presă, declarația de presă și știrea de presă.

Raed Arafat s-a născut la data de 24 mai 1964, în Damasc, capitala Siriei și a copilărit în Nablus, oraș aflat în nordul Cisiordaniei, unde a și înființat împreună cu alți colegi de clasă o echipă de prim ajutor, fapt care a evidențiat pasiunea sa pentru medicina de urgență încă din copilărie. 

La vârsta de 16 ani, în anul 1981, a emigrat în România pentru a studia medicina, urmând cursurile Universității de Medicină din Cluj, Iuliu Hatieganu și specializându-se la Târgu Mureș și Cluj în anestezie terapie intensive .

În septembrie 1990, cu ajutorul Clinicii de Anestezie Terapie Intensivă, a pus bazele SMURD , centru de urgență similar celor din Uniunea Europeană ce a continuat să se dezvolte de-a lungul timpului, stabilind chiar legături de profil în mai multe state europene printre care Norvegia și Marea Britanie, în România, pe lângă capitală, ajungând în prezent să acopere peste 36 de județe.

În 1996, ca urmare a promulgării de către președintele României a legii 121 a Corpului Pompierilor Militari, lege prin care se stipulează că pompierii militari au ca atribuții și acordarea asistenței medicale de urgență și descarcerarea, sistemul de urgență este pus în legalitate, primind numele de Stația de Intervenție pentru Asistență Medicală de Urgență și Descarcerare sau SIAMUD . 

La numirea fostului premier al României, Călin Popescu Tăriceanu, Raed Arafat a devenit subsecretar de stat în Ministerul Sănătății Publice în 23 august 2007, anunțându-și 5 ani mai târziu, pe 10 ianuarie 2012 demisia din această funcție, ca urmare a dezacordului său în ceea ce privește proiectul de Lege a Sănătății, demisie ce a stârnit un val de proteste și manifestații în mai multe orașe ale țării, și care s-au transormat rapid în proteste anti-președintele țării, domnul Traian Băsescu. Cele mai grave manifestații au avut loc în capitala țării, ajungându-se chiar la acte de violență.

Manifestațiile care au avut loc, au avut rolul de a-l repune în funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății pe Raed Arafat, șapte zile mai târziu, în data de 17 ianuarie 2012, după ce timp de o săptămână, funcția de subsecretar fusese ocupată de către medicul Andrei Georgescu.

La data de 1 octombrie 2012, Raed Arafat a fost numit ministrul interimar al Sănătății, funcție la care a renunțat o zi mai târziu, revenind asupra deciziei la data de 7 noiembrie 2012, când a acceptat să devină ministru al Sănătății.

Pentru a analiza consecințele socio-politice ale demisiei lui Raed Arafat, am optat pentru studiul de caz, folosind ca și metodă principală de investigație/colectare a datelor, studiul/analiza documentelor. Metoda aleasă, anume aceea a studiului de caz, prezintă o imagine comprehensivă, holistică, oferind cititorului informațiile necesare pentru a înțelege subiectul supus studiului de caz.

În ceea ce privește analiza documentelor, s-au avut în vedere în acest sens, date din cele mai diverse surse: documente sociale, arhive, interviuri, comunicate de presă, declarații de presă, știri de presă, emisiuni TV, social media, etc., astfel că în cele ce urmează vor fi redate cele mai reprezentative informații furnizate pe întreaga durată a mediatizării evenimentului.

Articol Mediafax publicat la 21.12.2011 : “Băsescu: Dacă este un dușman al apariției a încă unui sistem privat de sănătate, el este Raed Arafat – DECLARAȚIILE PREȘEDINTELUI”.

“Președintele Traian Băsescu a declarat la TVR 1, că, <<dacă este un dușman mai mare al apariției încă a unui sistem privat de sănătate, el se numește Raed Arafat>>, acesta <<uitând că el a fost fundație la Târgu Mureș>>.

Declarațiile președintelui la TVR:

<<… Despre reforma sănătății: Legea sănătății este atât de importantă încât trebuie să stea în dezbaterea publică cât a stat și legea educației. Eu nu doresc aprobarea rapidă, pentru că este o lege importantă în reforma statului, dar doresc o dezbatere publică largă. Ministrul Ritli Ladislau este un om deschis la reforma sistemului. El înainte de a veni la minister a lăsat bisturiul jos. El știe care sunt problemele.

Vă mai dau un exemplu de rezistență – am avut o discuție cu Raed Arafat, cel care a creat sistemul SMURD. Dacă este vreun dușman mai mare al apariției încă a unui sistem privat de sănătate, el se numește Raed Arafat, uitând că el a fost fundație la Târgu Mureș, la care și eu am contribuit cu 2% din salariu pentru că făcea un lucru bun. Mie nu imi plac oamenii care după ce au evoluat în sistem pe urmă devin dușmanii creării oricărui alt sistem de concurență. Așa ceva nu poate funcționa într-un stat civilizat.Statul poate asigura principalul serviciu de urgență, în care s-au făcut investiții uriașe. Nu văd nicio nenorocire dacă așa cum a început Raed Arafat la Tîrgu Mureș o să apară la Constanța sau la Suceava un al doilea Raed Arafat. Noul sistem asta va asigura: concurența între spitale. Se va stabili un nivel de performanță al asistenței medicale.Spitalele care nu îl ating, anul următor își vor pierde pacienții, iar casa de asigurări va contracta servicii în altă parte…>>”.

După câte putem constata din articolul citat mai sus, acuzația președintelui României, domnul Traian Băsescu, la adresa lui Raed Arafat, subsecretar de stat la acea vreme în cadrul Ministerului Sănătății, anume aceea că acesta ar constitui un dușman al apariției încă unui sistem privat de sănătate, este ușor de dedus faptul că aceasta a constituit preambulul lungului șir de acuzații dintre președintele țării și Raed Arafat, precum și al evenimentelor ulterioare.

Articol publicat vineri, 06 ianuarie 2012, ora 17:53, sursa: comunicat de presă transmis de către ANPP către Ziare.com : “Asociația pentru Protecția Pacienților: Alarmă falsă – SMURD nu se desființează”.

"<<Asociația Națională pentru Protecția Pacienților s-a autosesizat în ceea ce privește manipularea populației prin diverse mijloace de informare cu privire la desființarea SMURD de către anumite persoane interesate de avantajele financiare obținute sub acoperirea SMURD ca instituție publică>>, se arată într-un comunicat al ANPP remis, vineri, Ziare.com.

<<Alarma falsă cu privire la desființarea SMURD>>, lămuresc cei de la ANPP,<<a pornit de la prevederile din proiectul noii legi a sănătății aflat în dezbatere publică, care la titlul V, art. 65 alin. 1 prevede acordarea primului ajutor de bază fără echipamente specifice, se efectuează de către orice persoană instruită în acest sens sau de către persoane fără instruire prealabilă, acționând la indicațiile personalului specializat din cadrul dispeceratelor medicale de urgență sau al serviciilor de urgență prespitalicească de tip SMURD și serviciul de ambulanță având ca scop prevenirea complicațiilor și salvarea vieții până la sosirea unui echipaj de intervenție>>.

<<Din acest text reiese că atât serviciile de urgență prespitalicești de tip SMURD cât și serviciile de ambulanță pot fi publice sau private al diferitelor entități: ministere, autorități publice locale, fundații, asociații sau societăți comerciale, dar toate își vor desfășura activitatea cu avizul Ministerului Sănătății, în cadrul unui sistem național integrat de asistență medicală de urgență, cu mijloace omologate după aceleași criterii>>, se mai arată în comunicatul ANPP.

<<De asemenea, informăm opinia publică să nu confunde serviciul SMURD cu o anumită fundație care utilizează sintagma și logo-ul în scopuri personale cu activități netransparente la care contribuim fără să știm în realitate modul de utilizare a fondurilor. Campaniile de promovare a finanțării acestei entități de drept privat se fac prin utilizarea imaginii și resurselor instituției publice SMURD.

Eliminarea monopolului actual împreună cu apariția serviciilor de tip SMURD private sau ale autorităților publice locale vor reprezenta motorul mult așteptat pentru creșterea calitaății și eficienței în serviciile medicale de urgență>>, conform comunicatului.

Nu în ultimul rând, ANPP amintește că <<odată cu apariția serviciilor medicale private, calitatea serviciilor medicale a crescut substanțial.În toate celelalte paliere ale sistemului de sănătate acest lucru s-a dovedit a fi benefic pentru cetățeanul român. În sistemul de urgență, calitatea și eficiența serviciilor SMURD care sunt de tip public, lasă de dorit, în ciuda faptului că sunt cheltuite sume enorme în detrimental altor paliere ale sistemului de sănătate tot atât de importante.

Atât în prezent cât și conform prevederilor noului proiect de lege a sănătății, pacienții care utilizează servicii medicale de tip SMURD beneficiază de gratuitate prin efectul legii indiferent de statutul acestuia: asigurat sau neasigurat. Facem apel către pacienți, cadre medicale și formatori de opinie să nu se lase induși în eroare de acest tip de campanii care crează confuzii în perceptia publicului asupra funcționarii sistemului medical de urgență din România, care urmăresc interese personale>>”.

Articol publicat pe 09.01.2012: “Băsescu, ATAC DUR la Arafat: Dacă nu e de acord, PLEACĂ. Cine credeți că pleacă? Ghici, ghicitoarea mea “

“Atacuri în cascadă, în mai puțin de oră, ale președintelui Traian Băsescu la adresa fondatorului SMURD și secretar de stat în Ministerul Sănătății, Raed Arafat. Dacă într-o primă fază, șeful statului l-a acuzat pe Arafat că, prin poziționarea sa față de noua lege a sănătății, creează <<o psihoză publică>>, ulterior Băsescu a revenit transmițându-i secretarului de stat că, dacă va contiua, trebuie să plece de la Ministerul Sănătății. <<Dacă nu găsește înțelegere, poate și are alt punct de vedere decât propriul lui ministru, ori trebuie să plece ministrul, ori secretarul de stat. Cine credeți că pleacă? Ghici ghicitoarea mea>>, a comentat ironic șeful statului.

<<Cea mai corectă abordare este să se prezinte la ministru cu observațiile>>.

Dacă în urmă cu două săptămâni comenta că Raed Arafat este dușmanul reformei din sistemul de sănătate, astăzi Băsescu l-a atenționat pe acesta că prin nemulțumirile pe care și le exprimă public cu insistență nu face decât să creeze <<psihoză>>.

<<Vreau să-l atenționez pe domnul doctor Arafat că acest proiect de lege este pentru discutat, de asta a fost lansat în dezbatere publică, cea mai corectă abordare este să se prezinte la ministru cu observațiile dânsului și nu să creeze o psihoză publică, că acest guvern, ticălos, de altfel, nu, domnu' Arafat, vrea să distrugă sistemul de ambulanță, să-l dea la niște golani private>>, a spus Băsescu. El a menționat că, dacă acesta este mesajul, este incorect.

<<Aștept ca domnul Raed Arafat să-și înțeleagă misiunea de secretar de stat>>.

La nici o oră de la aceste declarații, Băsescu a revenit și i-a recomandat lui Arafat să plece de la Ministerul Sănătății dacă nu <<găsește înțelegere>> pentru problemele pe care le-a ridicat.

<<Eu cred că un secretar de stat într-un minister, când ministrul lui a decis să pună în dezbatere publică o lege, are în primul rând obligația să facă această dezbatere în interiorul ministerului. Cred că secretarii de stat sunt primii care trebuie să susțină sau să explice. Această lege nu este explicată. (…) Sigur, nu-i impune nimeni domnului Arafat că nu are dreptul să aibă părerea că trebuie să rămână un sistem al statului, dar acest lucru îl exprimă în primul rând în interiorul ministerului și, dacă nu găsește înțelegere, poate și are alt punct de vedere decât propriul lui ministru, ori trebuie să plece ministrul, ori secretarul de stat. Cine credeți că pleacă? Ghici ghicitoarea mea!>>, a spus Băsescu.

Șeful statului a dat ca exemplu pe fostul ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu, care, atunci când s-a exprimat în neconcordanță cu guvernul, <<a fost remaniat prompt>>.

<<Aștept ca domnul Raed Arafat să-și înțeleagă misiunea de secretar de stat. Nimeni din actualul guvern nu va accepta un sistem de stat etanș și netransparent>>, a mai spus Traian Băsescu. El a adăugat că, dacă Raed Arafat va avea să-i comunice ceva, atunci trebuie să-i înainteze un memoriu, respingând varianta unei întâlniri cu acesta, deoarece a precizat că nu se poate substitui ministrului Sănătății.

<<Ar fi o mare greșeală ca noua lege să treacă prin asumarea răspunderii>>.

Președintele Traian Băsescu a apreciat că ar fi <<o mare greșeală>> ca noua lege a sănătății să treacă prin asumarea răspunderii Guvernului, apreciind că textul legislativ trebuie dezbatut în Parlament, iar înainte de aceasta trebuie <<dezbătuta public cu bună credință>>”.

Articol publicat la 10.01.2012 : “Raed Arafat: Dacă Legea Sanătății va fi adoptată în forma actuală, îmi dau demisia”.

“Subsecretarul de stat în Ministerul Sănătății, Raed Arafat, a avertizat, vineri, (06.01.2012) că în cazul în care noua lege a Sănătății va fi adoptată în forma actuală, va demisiona din funcția pe care o ocupă în minister.

<<Dacă legea rămâne în această formă, trebuie ca cei care au conceput-o să ducă viziunea mai departe. Nu poți să concepi un sistem și să dai altcuiva să-i facă normele. Motivul dezvoltării sistemului de urgență până acum a fost că este transpartinic, transguvernamental și a fost sprijinit de toată lumea, inclusiv de guvernul actual.

Dacă legea va fi asumată în forma actuală, eu cred că plecarea mea este normală pentru că nu mai am scopul de muncă la nivelul Ministerului. Nu e un act de bravură sau așa ceva. În momentul în care partea urgenței din lege iese în această formă, vor trebui găsite persoane care să implementeze această formă. Dacă (legea) va ieși în sensul în care să modifice radical sistemul, da, imi dau demisia>>, a atras atenția, vineri, fondatorul SMURD, informează Realitatea TV.

Raed Arafat a explicat și de ce ar fi în stare să ia o asemenea măsură drastică dacă Legea sănătății va fi adoptată: <<Sistemul actual e bine reglementat pe o anumită viziune, o anumită direcție. Dacă după toate dezbaterile și după punctul de vedere venit inclusiv de la FMI, care zice clar că sistemul de urgență din România funcționează, este considerat exemplu de bună-practică pentru întreaga regiune și sugerăm ca el să nu fie reformat cel puțin până ce nu vedeți impactul reformei și asupra altor sectoare, decizia politică finală este ca să iasă așa…

Când îți vine un punct de vedere al FMI-ului, al Băncii Mondiale și al Comisiei Europene care susține același lucru, și nu cred că doctorul Arafat putea să-i convingă să spună alt punct de vedere decât ce cred ei, consider că trebuie să ajungem la înțelepciunea de a spune 'da, este nevoie de reformă radicală, nimeni nu poate anula acest lucru, dar sistemul de urgență trebuie să-l sprijinim să se dezvolte mai departe>>".

Articol publicat marți, 10 ianuarie 2012: “Ministrul Sănătății, despre demisia lui Arafat: Este decizia dânsului”

“Ministrul Sănătății Ladislau Ritli a declarat marți că eventuala demisie a lui Raed Arafat este decizia subsecretarului de stat. <<Rămâne decizia dânsului, este om cu experiență și este decizia dânsului>>, a declarat Ritli. Creatorul SMURD a amenințat luni seara cu demisia din funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, după ce a avut un schimb dur de replici cu președintele Traian Băsescu, în direct la Realitatea TV.

În vreme ce a subliniat că Arafat este <<un coleg foarte bun, un coleg foarte activ>>, Ritli a arătat că se opune abordării acestuia în privința Legii sănătății. <<Nu sunt de acord să proiectam o imagine dezastruoasă despre această lege>>, a spus Ritli.

Ministrul Sănătății a mai spus că  Arafat și-a exprimat de mai multe ori îngrijorarea privind Urgența, că a încercat să îl liniștească, dar nu a reușit.

<<Domnul președinte vede lucrurile global, din acest punct de vedere are dreptate. Legea trebuie discutată fără resentimente.Dupa discutii atunci putem trage linie>>, a spus Ritli.

<<Nu văd un dezastru în sistemul de Urgență dacă această lege va fi aplicată. Sistemul funcționează bine, dar pot fi aduse reglementări în plus>>, a mai spus Ritli.

El a precizat că în mod sigur vor fi schimbate foarte multe articole din proiectul noii Legi a sănătății, în urma dezbaterilor publice și, de asemenea, vor urma alte acte subsecvente”.

Articol publicat Antena 3 la 10.01.2012: “Raed Arafat și-a anunțat demisia: Distrugem ce avem, fără să fim siguri că avem ceva mai bun”.

“Raef Arafat a anunțat oficial, în cadrul unei conferințe de presă, că și-a dat demisia. <<Ieșind in afara ministerului , poate că voi putea să apăr sistemul de urgență mai bine>>, a spus fondatorul SMURD.  

<<Îmi pare rău că bunul simț a fost confundat cu frică , teamă sau acceptare. Nu pot să intru în polemici telefonice cu nimeni, fie el si președintele, pe aspecte tehnice care necesită o analiză amănunțită>>, a declarat Raed Arafat. 

Arafat a menționat că a fost îndemnat de foarte multe persoane să nu-și dea demisia, întrucât astfel va putea apăra ministerul mai bine.

Acestea sunt principalele declarații ale lui Raed Arafat: 

<<- Am primit foarte multe telefoane să nu îmi dau demisia.

– Ieșind în afara ministerului, poate că voi putea să apăr sistemul de urgență mai bine.

– Eu nu sunt de acord cu modificarea sistemului de urgență. Orice control care a mai rămas pe acest sistem va dispărea.

– Ce avem acum nu este numai rodul muncii mele, ci a unui intreg sistem.

-Vreau să trag un semnal de alarmă că ne distrugem ce avem, fără să fim siguri că avem ceva mai bun 

– SMURD este un serviciu public și niciodată n-ar fi existat fără Ministerul de Interne.

– Sistemul este sudat. Noua propunere îl va rupe în bucăți.

– Am primit telefon de la domnul președinte, care a venit în baza unei reclamații că aș fi împotriva reformei sanitare.Acest lucru nu se poate zice despre doctorul Arafat>>.

Raed Arafat a decis să demisioneze din funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, informează surse ale Antena 3. Emil Boc a acceptat să semneze decizia creatorului SMURD.

Arafat a decis să își dea demisia după ce a fost atacat dur de Traian Băsescu în cadrul unei emisiuni la care era invitat.

Președintele l-a avertizat pe Arafat  că ar trebui să se gândească să demisioneze din funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății, dacă nu este de acord cu ministrul și nu reușește să își comunice nemulțumirile în cadrul instituției.

Raed Arafat a avertizat, vineri, că în cazul in care noua lege a Sănătătii va fi adoptată în forma actuală, va demisiona din funcția pe care o ocupa în minister.
Obiecțiile lui Raed Arafat vizează exclusiv capitolul care reglementează medicina de urgență. Creatorul SMURD este de parere că românii nu pot avea asistența medicală de calitate în condițiile în care Sănătății îi este alocat numai 4 % din PIB”.

Ulterior demisiei lui Raed Arafat, în țară, începând cu data de 12.01.2012, au început să aibă loc o serie de manifestații și proteste stradale canalizate împotriva reformelor ce vizează sistemul sanitar, reforme promovate de guvernul României, avându-l în frunte pe prim-ministrul Emil Boc. Manifestațiile au debutat în Târgu Mureș, extinzându-se ulterior și în 52 de localități (vezi anexa nr. 1 – BILANȚUL PROTESTELOR de luni – 13.000 de manifestanți în 52 de localități. "Un întreg arsenal", descoperit la protestatarii din Capitală) ale țării, printre care și capitala României, unde protestele au debutat în ziua de 13.01.2012.

Sursă foto – www.puterea.ro

Manifestațiile din capitală au degenerat ajungându-se la acte de violență: vandalism asupra mobilierului stradal și a amenajărilor publice, pietre, cărămizi și petarde aruncate în forțele de ordine, care au ripostat folosind tunuri de apă și gaze lacrimogene (vezi anexa nr. 2), mai mulți protestatari fiind duși la secțiile de poliție (vezi anexa nr. 3 – VIOLENȚE LA UNIVERSITATE. Jandarmeria A EVACUAT ZONA. 41 de persoane reținute).

Sursa foto – www.romanialibera.ro

De asemenea, protestele manifestanților s-au extins și la nivelul rețelelor de socializare, rețele precum Facebook (anexa nr. 4), solicitându-se în mod sistematic demisia guvernului Boc și a președintelui țării, Traian Băsescu.

Sursa foto – www.hotnews.ro

În data de 13.01.2012, ca urmare a presiunilor exercitate de protestatari, președintele a fost nevoit să solicite retragerea din dezbatere publică a proiectului privind noua lege a sănătății, lucru care nu a oprit în schimb, protestele stradale prin care era solicitată atât demisia acestuia, cât și demisia primului ministru, acestea neoprindu-se nici patru zile mai târziu, pe 17.01.2012, când Raed Arafat a revenit în funcția de subsecretar de stat în Ministerul Sănătății.

În data de 19.01.2012, în București, concomitent cu mișcarea protestatarilor, a avut loc un miting organizat de Uniunea Social-Liberală, reprezentanții acesteia fiind primiți cu ostilitate de către protestatari, care, pe lângă ținta vizată – guvernul Boc, au scandat și injurii la adresa opoziției.

Faptul că mișcarea împotriva guvernului a fost susținută de către USL (Uniunea Social – Liberală), mai mulți reprezentanți ai partidelor din componența USL participând la manifestații, denotă caracterul preponderent politic al acesteia.

Mai mulți politicieni au opinat asupra evenimentelor petrecute în luna ianuarie 2012, astfel că fostul președinte al României, domnul Ion Iliescu a fost de părere că aceste manifestații, spre deosebire de cele din ’90, îndreptate împotriva sa și împotriva comunismului, a căror natură a fost una politică, sunt de natură socială. Astfel, acesta declară: „E cu totul altceva. E un protest motivat de situația grea economică a oamenilor și de efectele acestei guvernări nefericite și mai ales un protest la adresa președintelui” (vezi anexa nr. 5 – “Iliescu: E de așteptat ca Băsescu să schimbe Guvernul. Demisia, niciodată!”).

Alți politicieni, precum ministrul de externe Teodor Baconschi, deputatul Iulian Urban, au comentat privitor la proteste pe blogurile personale, Baconschi lansând un atac atât la adresa liderilor PNL, cât și a manifestanților pe care i-a catalogat drept “mahalaua violentă și ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moștenitorilor Securității”(vezi anexa nr. 6 – “Baconschi: Expresia \"mahalaua violentă\", valabilă pentru protestatarii anarhiști recuperați de Opoziție”), afirmație catalogată de publicația Hotnews drept ofensă la adresa protestatarilor (anexa nr. 6).

Deputatul PD-L, Urban a afirmat la rândul său în cadrul blogului personal: “Nu cumva suntem niște viermi care își merită soarta?”, afirmație taxată de postul Realitatea TV ca fiind la adresa manifestanților.

Atât deputatul Iulian Urban, cât și Teodor Baconschi și-au pierdut ulterior funcțiile, primul demisionând, iar al doilea fiind revocat din funcție.

Protestele din România nu au rămas fără ecou nici în presa internațională, mai multe publicații și televiziuni relatând referitor la evenimente.

Astfel, The New York Times a precizat că „protestele din ultimele zile sunt cele mai serioase de când președintele Băsescu a venit la putere, în 2004. Sunt rezultatul frustrării față de tăierile salariilor bugetarilor, reducerea ajutoarelor sociale, creșterea impozitelor, clientelismul din instituțiile de stat și corupția larg răspândită.”

Agenția Reuters relatează de asemenea evenimentele, afirmând că țara noastră, deși a adoptat măsuri dure de austeritate începând cu 2010, a reușit să evite până în prezent protestele de masă care au izbucnit în întreaga Europă, lucru confirmat și de BBC (vezi anexa nr. 7 – “BBC, dar și agenția Reuters pun demisia premierului Emil Boc în contextul protestelor împotriva austerității”).

De asemenea, Deutsche Welle informează că “protestatarii și-au exprimat furia față de măsurile de austeritate, dar și față de nepotism și corupția larg răspândită, cerând demisia președintelui Traian Băsescu, altădată popular” iar Agenția China Nouă precizează că din 2004, de când președintele Traian Băsescu și-a început mandatul, acestea sunt cele mai serioase proteste.

Protestele au culminat totodată cu demisia din funcție atât a primului ministru, Emil Boc, cât și a întregului Guvern al României la data de 06.02.2012, intermiatul fiind preluat de minstrul Cătălin Predoiu. În aceeași zi, Mihai Răzvan Ungureanu a fost desemnat de către președintele țării, Traian Băseascu, în vederea formării unui nou guvern.

CONCLUZII

Raportându-ne la evenimentul supus studiului de caz abordat în cuprinsul prezentei lucrări, putem afirma că presa a avut un rol primordial în cristalizarea opiniilor publice prin difuzarea informațiilor privitoare la evenimentul petrecut, constituindu-se astfel, ca o cutie de rezonanță ce a reușit să agrege în cele din urmă, fragmente sociale disparate în consensuri asupra unei probleme de actualitate, ce a constituia o amenințare la adresa vieții sociale.

Presa, uzitând toate tehnicile de documentare pe care le are la dispoziție, are în prezent, capacitatea de a mobiliza, de a stimula militantismul și activismul opiniei publice, aceasta sprijinindu-se la rândul său pe acțiunile mass-mediei de a iniția mișcări și de a determina ori contribui la succesul anumitor acțiuni colective.

Mass-media poateavea o contribuțieimportantă în reușita acestor mișcări de revendicare, extindere de drepturi, nemulțumiri ori alte astfel de probleme controversate ridicateprin alocarea de spațiu, astfel încât, manifestațiile se transformă în manifestații mediatice, ce au în spate adevărate planuri strategice de apariții media, operaționalizate în timp și acțiuni măsurabile și cu efecte vizate.

Pe de altăparte, mass-media intervine din ce în ce mai des în relația cetățeni-politică, folosirea pe scară largă a mijloacelor de comunicare în masă, ducând implicit la mediatizarea politicii.

Influența mass-medieiinsă, nu se exercită doar la nivelulcetățenilor, al celor guvernați, cât și la nivelul guvernanților, statutul democrației însăși, interferând cu fenomenul mediatizării, astfel că, din acest punct de vedere, în privința comunicării cu publicul prin intermediul mass-mediei, există efecte, atât pozitive, cât și negative, avantaje și dezavantaje existând atât de partea cetățenilor, cât și de partea politicienilor și a instituțiilor publice conduse de către aceștia.

Printre cele mai cunoscute efecte se numără riscul unei simplificări excesive a mesajului

transmis de autorități cetățeanului, demagogia personajelor politice, discuțiile referitoare la politică din sfera publică bazate mai mult pe spectacol și mai puțin pe argumente logice, iar pe de altă parte, de cele mai multe ori, informația publică oficială ajunge tardive la mass-media, iar aceasta, în lipsa unui feed-back în timp real, se grăbește să emită judecăți de valoare asupra actelor guvernului ori să transmită mesaje neverificate.

Un alt aspect negativ care ar putea duce la dezinformare sau o informare eronată, este acela că în goana după știri, după senzațional, mass-media încalcă standardele de informare publică, furnizând mai întâi informația, supunând astfel instituția în cauză evaluării publice, asteptând apoi reacțiile.

Un alt dezavantaj, dacă privim atent la cei care investesc in sectorul media, descoperim că grupurile de presă sunt preluate de magnați ori grupuri financiare cu legături în sfera politică, lucru ce poate afecta în mod vădit principiile fundamentale revendicate de presă, anume: pluralismulși independența.

De-a lungul timpului însă, presa a cunoscut multiple suișuri și coborâșuri, a fost blamata, și uneori aclamată, i s-au adus injurii, dar și gratulații.

Fapul că presa este considerată a patra putere în stat îi oferă un plus de credibilitate în fața poporului dornic de cunoaștere, de a fi in permanență la curent cu tot ce se întâmplă în lume.

BIBLIOGRAFIE

• Bennett, W. Lance and Steven Livingston. 2003. “Editors’ Introduction: A Semi-Independent Press: Government Control and Journalistic Autonomy in the Political Construction of News.” Political Communication

• Claude-Jean Bertrand- Sociologia mass-media; o introducere in presa scrisa si vorbita, 2001

• Champagne, Patrick (1990). Faire l’opinion. Le Nouveau jeu politique. Paris: Les Editition de Minuit.

• CHARON, Yvan, 1991, L 'interview a la television, CFPJ, Paris.

• Mihai Coman, Manual de Jurnalism

• Mihai Coman, Introducere in sistemul mass-media, 2010

• Constitutia Romaniei

• J. M. Cotteret, Emeri C., Les systemes electoraux, Paris

• De Broucher, Jose, Pratique de L”information et ecriture journalistique.- Paris: CFPJ, 1995

• Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, 1998

• Jose de Brucker, Pratique de l’information et ecritures journalistiques, 1995

• R. Entman, Communication in the future of democracy

• Jacques GERSTLE, Comunicarea politică, Institutul European,Iași

• Mark Grigoryan, Manual de Jurnalism, Ed Centrul Independent de jurnalism,2008, pg 124

• J. Habermas,  Sfera publica si transformarea ei structural, 2005

• Ion Heliade Radulescu, Curierul Romanesc, 1830

• Hennessy, Bernard. [1965](1981). Public Opinion (ediția a V-a). Monterey: Brooks/Col

• Richard Kebble, Presa scrisa. O introducere critica, 2009

• Lamizat si A. Silem, Introducere in sistemul mass-media

• J.Lazar, Sociologie de Ia communication de masse

• Petite Larousse, 2012

• Ph. Maarek, Communication et marketing de l'homme politique, Ed. Litec, 1992MacDougal, Curtis D., 1982, Interpretative Reporting, MacMillan, New York

• Constantin Marin, Jurnalism de Investigatie, Chisinau, 2008

• Melvin Mencher, Reporting and writing, 2010

• Bernard Mičge, Gîndirea comunicationalã, Editura Cartea Româneascã, Bucuresti, 1998

• Molotch and Lester, "News as Purposive Behavior"

• Horia Moraru,Tehnici de redactare in televiziune

• MOSES, Samuel H., vara 1986, "The Interviewer – Un Unknown Hero?" in American Journal Studies.

• Maurice Mouillaud; Jean Tétun, Le journal quotidian, 1989

• Parker, Richard Barron. 2010. “Free Speech and the Social Technologies of Democracy, Scientific Inquiry and the Free Market.” In Freedom of Expression in a Diverse World, The Philosophical Foundations of Law and Justice,

• Michael Q Patton (1987), How to Use Qualitative Methods in Evaluation, SAGE Publications. Inc., p. 149

• Popescu Stela, Instrumente moderne de informare

• N. Postman, How to watch television news

• Ilie Rad, Documentarea în journalism, Ed Tritonic, 2011, p 13

• David Randall, Jurnalismul universal. Ghid practice pentru presa scrisa, 2007

• D. Reynie, 1996

• Remy Rieffel, Mass media si viata politica

• C. Sparks , Jurnalismul si cultura populara, Iasi, Polirom, 2004

• D. L. Swanson, P. Mancini,Op. cit.,1996,p. 16

• Maria Voinea , Mass-media si schimbarea sociala: aspect socio-politice, juridice si organizationale ale institutionalizarii purtatorului de cuvant

• Voirol, Michel, Guide de la redaction, Paris CFPJ, 1992.

Surse web:

• http://www.ziare.com/raed-arafat/biografie, accesat la 09 februarie 2014

• Serviciul Mobil de Urgență și Reanimare, http://www.smurd.ro, accesat la 09 februarie 2014

• http://ro.wikipedia.org/wiki/Raed_Arafat, accesat la 09 februarie 2014

• http://www.mediafax.ro/social/andrei-georgescu-subsecretar-de-stat-la-ministerul-sanatatii-in-locul-lui-raed-arafat-9141031, accesat la 10 februarie 2014

• http://www.mediafax.ro/social/raed-arafat-numit-ministru-al-sanatatii-arafat-va-depune-juramantul-la-ora-19-00-10280668

• http://www.mediafax.ro/social/basescu-daca-este-un-dusman-al-aparitiei-a-inca-unui-sistem-privat-de-sanatate-el-este-raed-arafat-declaratiile-presedintelui-9083222

• http://www.ziare.com/stiri/smurd/asociatia-pentru-protectia-pacientilor-alarma-falsa-smurd-nu-se-desfiinteaza-1143577

• http://www.gandul.info/stiri/basescu-atac-dur-la-arafat-daca-nu-e-de-acord-pleaca-cine-credeti-ca-pleaca-ghici-ghicitoarea-mea-9136179

• http://www.ziare.com/raed-arafat/legea-sanatatii/raed-arafat-daca-legea-sanatatii-va-fi-adoptata-in-forma-actuala-imi-dau-demisia-1143554

• http://www.realitatea.net/ministrul-sanatatii-despre-eventuala-demisie-a-lui-arafat-este-decizia dansului_902618.html#ixzz2tiWdsHPe

• http://www.antena3.ro/romania/raed-arafat-si-a-anuntat-demisia-distrugem-ce-avem-fara-sa-fim-siguri-ca-avehttp://www.mediafax.ro/social/bilantul-protestelor-de-luni-13-000-de-manifestanti-in-52-de-localitati-un-intreg-arsenal-descoperit-la-protestatari-din-capitala-9152022

• http://www.antena3.ro/romania/proteste-violente-in-bucuresti-protestatarii-s-au-luat-la-bataie-cu-jandarmii-live-video-151508.html

• http://www.realitatea.net/violente-la-universitate-jandarmii-au-folosit-gaze-lacrimogene-live-video_904138.htmlm-ceva-mai-bun-150866.html

• http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/mobilizare-facebook-mitinguri-anti-basescu-pro-arafat-alba 1_50ad53e87c42d5a663930cab/index.html

• http://www.ziare.com/ion-iliescu/psd/iliescu-e-de-asteptat-ca-basescu-sa-schimbe-guvernul-demisia-niciodata-1145888

• http://www.evz.ro/detalii/stiri/baconschi-expresia-mahalaua-violenta-valabila-pentru-protestatarii-anarhisti-recuperat-96188.html

• http://www.hotnews.ro/stiri-politic-11308155-ultima-ora-emil-boc-revocat-din-functie-ministrul-externe-teodor-baconschi.htm

• http://ro.wikipedia.org/wiki/Protestele_din_Rom%C3%A2nia_din_2012

• http://www.realitatea.net/breaking-news-la-bbc-emil-boc-a-demisionat-dupa-protestele-impotriva-austeritatii_911134.html

• http://www.mediafax.ro/social/presa-internationala-protestele-din-romania-nu-dau-niciun-semn-ca-s-ar-incheia-protestatarii-si-au-exprimat-furia-fata-de-masurile-de-austeritate-cerand-demisia-presedintelui-9149325

• http://www.mediafax.ro/politic/mihai-razvan-ungureanu-noul-premier-desemnat-de-presedintele-traian-basescu-live-text-9211260

Anexa nr. 1

Anexa nr. 2

Anexa nr. 3

Anexa nr. 4

Anexa nr. 5

Anexa nr. 6

Anexa nr. 7

BIBLIOGRAFIE

• Bennett, W. Lance and Steven Livingston. 2003. “Editors’ Introduction: A Semi-Independent Press: Government Control and Journalistic Autonomy in the Political Construction of News.” Political Communication

• Claude-Jean Bertrand- Sociologia mass-media; o introducere in presa scrisa si vorbita, 2001

• Champagne, Patrick (1990). Faire l’opinion. Le Nouveau jeu politique. Paris: Les Editition de Minuit.

• CHARON, Yvan, 1991, L 'interview a la television, CFPJ, Paris.

• Mihai Coman, Manual de Jurnalism

• Mihai Coman, Introducere in sistemul mass-media, 2010

• Constitutia Romaniei

• J. M. Cotteret, Emeri C., Les systemes electoraux, Paris

• De Broucher, Jose, Pratique de L”information et ecriture journalistique.- Paris: CFPJ, 1995

• Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, 1998

• Jose de Brucker, Pratique de l’information et ecritures journalistiques, 1995

• R. Entman, Communication in the future of democracy

• Jacques GERSTLE, Comunicarea politică, Institutul European,Iași

• Mark Grigoryan, Manual de Jurnalism, Ed Centrul Independent de jurnalism,2008, pg 124

• J. Habermas,  Sfera publica si transformarea ei structural, 2005

• Ion Heliade Radulescu, Curierul Romanesc, 1830

• Hennessy, Bernard. [1965](1981). Public Opinion (ediția a V-a). Monterey: Brooks/Col

• Richard Kebble, Presa scrisa. O introducere critica, 2009

• Lamizat si A. Silem, Introducere in sistemul mass-media

• J.Lazar, Sociologie de Ia communication de masse

• Petite Larousse, 2012

• Ph. Maarek, Communication et marketing de l'homme politique, Ed. Litec, 1992MacDougal, Curtis D., 1982, Interpretative Reporting, MacMillan, New York

• Constantin Marin, Jurnalism de Investigatie, Chisinau, 2008

• Melvin Mencher, Reporting and writing, 2010

• Bernard Mičge, Gîndirea comunicationalã, Editura Cartea Româneascã, Bucuresti, 1998

• Molotch and Lester, "News as Purposive Behavior"

• Horia Moraru,Tehnici de redactare in televiziune

• MOSES, Samuel H., vara 1986, "The Interviewer – Un Unknown Hero?" in American Journal Studies.

• Maurice Mouillaud; Jean Tétun, Le journal quotidian, 1989

• Parker, Richard Barron. 2010. “Free Speech and the Social Technologies of Democracy, Scientific Inquiry and the Free Market.” In Freedom of Expression in a Diverse World, The Philosophical Foundations of Law and Justice,

• Michael Q Patton (1987), How to Use Qualitative Methods in Evaluation, SAGE Publications. Inc., p. 149

• Popescu Stela, Instrumente moderne de informare

• N. Postman, How to watch television news

• Ilie Rad, Documentarea în journalism, Ed Tritonic, 2011, p 13

• David Randall, Jurnalismul universal. Ghid practice pentru presa scrisa, 2007

• D. Reynie, 1996

• Remy Rieffel, Mass media si viata politica

• C. Sparks , Jurnalismul si cultura populara, Iasi, Polirom, 2004

• D. L. Swanson, P. Mancini,Op. cit.,1996,p. 16

• Maria Voinea , Mass-media si schimbarea sociala: aspect socio-politice, juridice si organizationale ale institutionalizarii purtatorului de cuvant

• Voirol, Michel, Guide de la redaction, Paris CFPJ, 1992.

Surse web:

• http://www.ziare.com/raed-arafat/biografie, accesat la 09 februarie 2014

• Serviciul Mobil de Urgență și Reanimare, http://www.smurd.ro, accesat la 09 februarie 2014

• http://ro.wikipedia.org/wiki/Raed_Arafat, accesat la 09 februarie 2014

• http://www.mediafax.ro/social/andrei-georgescu-subsecretar-de-stat-la-ministerul-sanatatii-in-locul-lui-raed-arafat-9141031, accesat la 10 februarie 2014

• http://www.mediafax.ro/social/raed-arafat-numit-ministru-al-sanatatii-arafat-va-depune-juramantul-la-ora-19-00-10280668

• http://www.mediafax.ro/social/basescu-daca-este-un-dusman-al-aparitiei-a-inca-unui-sistem-privat-de-sanatate-el-este-raed-arafat-declaratiile-presedintelui-9083222

• http://www.ziare.com/stiri/smurd/asociatia-pentru-protectia-pacientilor-alarma-falsa-smurd-nu-se-desfiinteaza-1143577

• http://www.gandul.info/stiri/basescu-atac-dur-la-arafat-daca-nu-e-de-acord-pleaca-cine-credeti-ca-pleaca-ghici-ghicitoarea-mea-9136179

• http://www.ziare.com/raed-arafat/legea-sanatatii/raed-arafat-daca-legea-sanatatii-va-fi-adoptata-in-forma-actuala-imi-dau-demisia-1143554

• http://www.realitatea.net/ministrul-sanatatii-despre-eventuala-demisie-a-lui-arafat-este-decizia dansului_902618.html#ixzz2tiWdsHPe

• http://www.antena3.ro/romania/raed-arafat-si-a-anuntat-demisia-distrugem-ce-avem-fara-sa-fim-siguri-ca-avehttp://www.mediafax.ro/social/bilantul-protestelor-de-luni-13-000-de-manifestanti-in-52-de-localitati-un-intreg-arsenal-descoperit-la-protestatari-din-capitala-9152022

• http://www.antena3.ro/romania/proteste-violente-in-bucuresti-protestatarii-s-au-luat-la-bataie-cu-jandarmii-live-video-151508.html

• http://www.realitatea.net/violente-la-universitate-jandarmii-au-folosit-gaze-lacrimogene-live-video_904138.htmlm-ceva-mai-bun-150866.html

• http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/mobilizare-facebook-mitinguri-anti-basescu-pro-arafat-alba 1_50ad53e87c42d5a663930cab/index.html

• http://www.ziare.com/ion-iliescu/psd/iliescu-e-de-asteptat-ca-basescu-sa-schimbe-guvernul-demisia-niciodata-1145888

• http://www.evz.ro/detalii/stiri/baconschi-expresia-mahalaua-violenta-valabila-pentru-protestatarii-anarhisti-recuperat-96188.html

• http://www.hotnews.ro/stiri-politic-11308155-ultima-ora-emil-boc-revocat-din-functie-ministrul-externe-teodor-baconschi.htm

• http://ro.wikipedia.org/wiki/Protestele_din_Rom%C3%A2nia_din_2012

• http://www.realitatea.net/breaking-news-la-bbc-emil-boc-a-demisionat-dupa-protestele-impotriva-austeritatii_911134.html

• http://www.mediafax.ro/social/presa-internationala-protestele-din-romania-nu-dau-niciun-semn-ca-s-ar-incheia-protestatarii-si-au-exprimat-furia-fata-de-masurile-de-austeritate-cerand-demisia-presedintelui-9149325

• http://www.mediafax.ro/politic/mihai-razvan-ungureanu-noul-premier-desemnat-de-presedintele-traian-basescu-live-text-9211260