Tehnici de Constructie a Personajelor In Romanul ,mara al Lui Ioan Slavici

Tehnici de construcție a personajelor în romanul “Mara” al lui Ioan Slavici

Cuprins

Introducere

Argument

Personajele feminine ale romanului

Personajele masculine ale romanului

Câteva păreri critice despre personajele romanului „Mara”

Ce afirmă Northrop Frye

Opinia lui Negoițescu

Viziunea lui D. Vatamaniuc

Erotică și idealizare în cuplul Persida-Ignatiu

Dragostea în celelalte cupluri din „Mara”

Personajele din „Mara” în viziunea Ileanei Alexandra Orlich

Filosofia lui John Locke aplicată în cazul Persidei

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Romanul „Mara” este povestea de dragoste a unor tineri lipsiți de prejudecăți într-o epocă destul de conformistă, în Transilvania secolului XIX. Învingând barierele etnice, religioase și sociale, Persida și Ignatiu își întemeiază o familie și sunt printre primii tineri care reușesc să schimbe mentalități. În această lucrare îmi propun să analizez personajele romanului „Mara”, dintre care mai ales pe cei doi tineri. Voi realiza un studiu pluriperspectivist asupra lor. Viziunea psihanalitică și cea feministă vor arunca o nouă lumină asupra trăirilor și situațiilor de viață prin care trec personajele.

Argument

Am hotărât să scriu despre personajele din romanul „Mara” deoarece unele dintre ele m-au impresionat prin sinceritatea, curajul, pasiunea, tandrețea și deschiderea lor către nou, prin lipsa de prejudecăți și naturalețea lor. Preferata mea este, desigur, Persida. Este cea mai curajoasă și cea mai sinceră. Am citit romanul în anul 1 de facultate și apoi l-am recitit în vacanța de vară dintre anul 2 și anul 3 de facultate. Și a doua oară l-am devorat cu aceeași plăcere nebună. E drept că m-am enervat pe Națl pentru ce i-a făcut Persidei ( bătaia și jignirea ), dar am sperat alături de Persida că totul va fi bine până la urmă.

Aparent oameni simpli, personajele din „Mara” sunt ființe complicate. Complexitatea lor rezidă în adâncimea lor psihologică, în conștiința lor. Mă refer la Mara și la Persida, cele mai complexe personaje ale acestui roman. Mi-a plăcut teribil de mult de Mara ca mamă ce parcă vine din viitor, din secolul XXI, mamă ce îi lasă fiicei ei libertate totală în luarea deciziilor importante ale vieții și îi oferă și sprijin financiar ( din păcate sprijinul financiar vine doar spre final, dar tocmai de aceea putem spune că Mara este o mamă modernă, mergând pe principiul american al lui „descurcă-te singur” ).

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult și m-a determinat să îmi scriu lucrarea de licență despre personajele din romanul „Mara” rămâne însă povestea de iubire dintre Persida și Ignatiu. O poveste comparabilă cu cea a Isoldei și a lui Tristan sau chiar cu cea a Julietei și a lui Romeo.

Personajele feminine ale romanului

Persida

Persida are o personalitate puternică. Acest lucru se simte din fiecare pagină dedicată ei. Ea este de asemenea „papistășită”, câțiva ani trăind în mânăstirea catolică de maici, sub ocrotirea maicii econoame Aegidia. Aici Persida a învățat că datoria față de Dumnezeu și față de părinți este foarte importantă și din momentul în care se îndragostește ea suferă cumplit deoarece are un sentiment de vinovăție, simte că urmând chemarea iubirii își neglijează datoria față de divinitate și față de mama ei, Mara. Însă Persida își sondează cele mai tăinuite locuri ale sufletului și ale conștiinței sale și realizează că datoria față de omul iubit este mult mai importantă decât aceea față de mama ei. Dumnezeu este iubire și prin casătorie omul se purifică, se înalță. Persida nu acceptă conviețuirea în păcat cu Națl (Ignatiu Hubăr), bărbatul pe care îl iubește cu toată ființa ei, doar pe el, visul ei cel frumos. Astfel, fratele ei, Trică, vorbește cu preotul Codreanu, fost pețitor al Persidei, să îi cunune în taină. Codreanu acceptă deoarece încă îi păstrează Persidei o caldă afecțiune, el riscând să facă închisoare dacă se află fapta sa și părinții celor doi nu sunt de acord cu cununia religioasă a tinerilor.

Viața Persidei se aseamănă cu cea a unei sfinte. Conotațiile hagiografice sunt evidente din suferința și asceza ei. La început, realizând că s-a îndrăgostit, că ceva ireversibil s-a petrecut în sufletul ei, ea încearcă să fugă de acest sentiment și de omul căruia i-l poartă, retrăgându-se în casa mamei sale, în cea a sârbului Claici și la mânăstire, lângă maica Aegidia. În toate aceste locuri ea încearcă să-și ocupe timpul cu diverse activități: curațenie, brodat, pregătiri de nuntă, pregătirea compoturilor pentru iarnă. Ca o sfântă, ea rezistă în fața ispitei păcatului. Dar la un moment dat, dragostea ei pentru Națl va învinge. Însă din ce cauză? Pentru că Persida îl vede pe Ignatiu rătăcind pe drumuri ca un om fără rost, umblând supărat și neîngrijit. Altruismul ei o împinge spre sentimentul de milă față de el și în sufletul ei se trezește o dragoste curată, maternă, dorința de a-l ocroti și de a-i lumina viața, de a fi ea cea care îl salvează. Se remarcă aici mândria ei de a-l aduce pe drumul cel bun, o mândrie izvorâtă din iubire, o iubire variată deoarce Națl îi este și ca un frate, și ca un copil, și ca un soț, de parcă ar fi o parte din sufletul ei. Acum apare datoria pe care ea va ajunge să o considere cea mai importantă și pe care se simte obligată a o împlini cu sfințenie: datoria față de omul iubit. Persida simte adesea că încă de dinainte de a fi născuți cei doi au fost predestinați a fi împreună, a se iubi și a suferi împreună. Aceste lucruri stau sub semnul magicului.

Dragostea celor doi are conotații eminesciene deoarece este o dulce suferință. În absența celui iubit, sentimentul crește și fiecare îl idealizează pe celălalt. Cei doi se întâlnesc în natură, într-un cadru eminescian, la început întâmplător, la culesul inocent de viorele, apoi de comun acord, stabilindu-și întâlnirile prin intermediul lui Bandi. Dorul care îi macină când sunt departe unul de celălalt este foarte intens.

Inițial, cei doi tineri sunt străini unul de celălalt. Ei nu se cunosc. Momentul în care se sparge fereastra cu geamul vopsit în alb a mânăstirii din cauza vântului este momentul crucial. Atunci, Persida, ieșind la fereastră, este zărită de Națl, care stătea în fața măcelăriei tatălui său. Dorind să-și afirme voința de nestrămutat, Persida deschide ea însăși o fereastră și iese la ea, spre a i se arăta din nou lui Națl, conștientă de farmecul ei personal. Ea încalcă aici porunca smereniei învățată în mânăstire. Este și o doză de narcisism în acest gest, dar și una de inocență adolescentină, totul este un joc. Însă Națl nu remarcă spiritul ludic al Peridei și îi face semn să închidă geamul deoarece îi vedea lumea. Persida se rușinează de fapta ei și mai târziu va considera acest gest unul de nebunie temporară. Dragostea este, până la urmă, și nebunie.

Apoi, cei doi tineri caută să-și facă drum spre a trece pe lângă casa celuilalt spre a se vedea. Persida, când pleacă de la mânăstire, special alege drumul mai lung deoarece acesta trecea pe lângă macelăria lui Națl. Aici cei doi se văd din nou, iar șvăboaica Hubăroaie, mama lui Națl, spune că Persida este frumoasă și o compară cu o șerpoaică întrebându-se a cui este. Ea vede că fiul ei este fermecat de fată și se schimbă la față când află de la un trecător că e fata Marei. De ce? Deoarece Persida este ortodoxă, iar Națl catolic. Fata Marei este româncă, iar fiul Hubăroaei este neamț. Însăși Mara nu este de acord cu spurcarea sângelui. În afară de diferențele confesionale și etnice, mai sunt cele sociale. Însă cum le putem privi pe acestea în mod corect? Pe de o parte este cojocarul Bocioacă. Acesta consideră că fata Marei, educată câțiva ani ca o doamnă la mânăstirea de maici, merită mai mult decât un fiu de măcelar, și el tot măcelar. Însă pe de altă parte, Anton Hubăr și Hubăroae, părinții lui Națl, se simt mândri de breasla din care fac parte și au avere, nu se compară ei cu o văduvă săracă, negustoreasă și podăriță ca Mara. Ei se simt mai sus decât Mara și Persida pe scara socială.

La Arad, Persida își ajută prietenele sârboaice la pregătirea unei nunți, în casa lui Claici. În acest oraș, întâmplător apare și Națl. Aici, zărind convoiul nunții, intră în curtea mirilor spre a vorbi cu Persida, nerăbdător și dornic de a o vedea. Toată lumea se uită la ei. Fata este emoționată, tremură, dar în același timp este foarte fericită că îl vede. Acum, ea îl percepe ca pe un amic deoarece ea a schimbat mediul familiar. În Arad, ea nu prea cunoaște lumea și se simte puțin străină, stingheră. Națl îi apare ca un vechi și bun prieten, deși toată viața lor nu schimbaseră o vorbă, doar priviri și gesturi de salut. Aflând de la el că urmează să plece în străinătate spre a-și împlini cei doi ani de ucenicie, ea se întristează dar este hotărâtă să-l aștepte. Astfel, ea refuză propunerea lui Codreanu de a deveni soția lui, preoteasă, așa cum ar fi vrut și Mara să o vadă. Persida invocă faptul că încă nu este pregătită pentru a-și asuma toate obligațiile vieții de femeie căsătorită și că mai dorește să stea o perioadă în mânăstire unde se simte foarte bine și unde este liniște, departe de zgomotul lumii. Subtil, ea îi dă de înțeles și că iubește pe altcineva de altă religie.

Prietenia dintre Persida și Igantiu se transformă treptat în dragoste arzătoare. Cei doi, după ce se cunună în taină, fug la Viena unde își deschid o măcelărie. Dar, departe de mama și fratele ei și fără binecuvântarea Marei, Persida nu este fericită. Ea și Națl se vor întoarce acasă, dar nu vor recunoaște că sunt casătoriți legitim, spre a nu atrage dezaprobarea părinților lor. Își deschid un birt în Sărărie, care curând va fi cunoscut drept „La Persida” fiindcă ea este cea care face toata treaba, Națl lenevind și jucând cărți cu clienții și prietenii săi. Fata altădată gingașă și rușinată la anumite vorbe este acum o femeie mai împlinită fizic deoarece zilnic ridică oale de pe foc și mută mese și nu se mai rușinează la unele cuvinte, deprinzându-se cu oameni de teapa slugilor cărora nu se sfiește să le dea pălmi dacă ceva nu merge bine în casa ei. Ea a devenit astfel mai adaptată la cerințele vieții. Aici, spre deosebire de mânăstire, nu o mai ocrotește nimeni și singură trebuie să învețe să se descurce. Ea este harnică și pricepută, faima ei de bună bucătăreasă mergând repede din om în om. Chibzuită, în fiecare seară face socotelile câștigului de peste zi, nu se culcă până nu termină de făcut calculele. Treptat, începe să-i semene Marei. Exact ca mama ei, Persida vrea să vadă că munca ei are roade, are un rost, că nu s-a ostenit zadarnic. Cele două femei nu sunt zgârcite, ci doar chibzuite. Persida este chiar mai generoasă ca Mara. Ea își îndeamnă bărbatul să-și cinstească prietenii și când câștigă la cărți dar și când pierde pentru ca aceștia să nu considere că s-a supărat pe ei. Însă când constată că le oferă prietenilor exagerat de multe mese gratis și astfel ea și Națl ies în pierdere, ea își avertizează bărbatul. Nu o face din avariție sau lăcomie, ci doar pentru că într-adevăr le erau amenințate mijloacele de existență. Luptă Persida fără să se plângă așa cum Mara lupta spre a supraviețui. Dacă Mara nu ar fi muncit ca și negustoreasă și nu ar fi strâns ban cu ban pentru ea și copiii ei, cu siguranță ar fi ajuns cerșetoare pe drumuri, după cum susține Pompiliu Marcea. Ea e foarte conștientă de lumea în care trăiește și se adaptează mereu la ea, cu o putere uimitoare, de-a dreptul cameleonică. Viețuiește într-o societate capitalistă în care spiritul de concurență e acut. Nu are încotro, trebuie să muncească mult, să se zbată și să strângă fiecare bănuț.

Persida îi spune soțului că vor avea un copil și acesta, fire slabă, nu poate concepe faptul că nu va mai putea lenevi liber. Ea, văzâmuri, după cum susține Pompiliu Marcea. Ea e foarte conștientă de lumea în care trăiește și se adaptează mereu la ea, cu o putere uimitoare, de-a dreptul cameleonică. Viețuiește într-o societate capitalistă în care spiritul de concurență e acut. Nu are încotro, trebuie să muncească mult, să se zbată și să strângă fiecare bănuț.

Persida îi spune soțului că vor avea un copil și acesta, fire slabă, nu poate concepe faptul că nu va mai putea lenevi liber. Ea, văzând că este supărat la aflarea veștii care pe ea a bucurat-o enorm și fiind jignită de el, îi trage o palmă. Urmează o bătaie pe care Națl i-o dă Persidei, bătaie în urma căreia ea va pierde sarcina. Apoi, bataia devine obicei în casa lor. Persida, obișnuită de când era copil să zgârie cu unghiile, se repede și ea la bărbatul ei. Ea se obișnuiește cu greul și tot nu-l părăsește, deși Națl, prea slab ca s-o părăsească el, așteaptă ca ea să plece de bună voie. Însă ea îl iubește prea mult ca să se despartă de el. O singură dată fuge înapoi în casa mamei sale, hotărâtă să-l uite, dar nici măcar o noapte nu poate dormi acolo frământată de gândul la el, întrebându-se mereu ce face Națl, cum se simte, ce gândește. Ea are un adevărat cult al familiei, o vocație reală de soție model. Știe că are casa ei și nu concepe să-și petreacă noaptea în altă casă, nici măcar în a mamei sale, așa că pornește în noapte înapoi la birtul din Sărărie. Aici, Națl se bucură de întoarcerea ei rece și foarte ironic și acid, spunându-i că e bine că a venit înapoi deoarece nu avea cine să-i scoată cizmele din picioare seara, înainte de culcare. Persida devenise aproape o slugă a lui… Autoarea Magdalena Popescu este de părere că orgoliul nemăsurat al fetei Marei trebuia cumva învins, fata trebuia să treacă prin umilințe spre a ajunge la adevărata și profundă înțelegere a rostului vieții. Când devine mamă, lucrurile se schimbă, cam subit, ce-i drept. Națl, care și el îi semănase tatălui prin firea slabă, delicată dar și brutală, devine dintr-o dată bărbatul bun, soțul și tatăl model. Persida nu se mai chinuie să-l schimbe, întreaga ei atenție fiind captată de copilaș, însă el se transformă singur, dorind să-i facă mereu pe plac soției sale pe care acum o respectă mai mult în calitate de mamă a copilului său, copil care îl înduioșează nespus. Acum el este cel care devine aproape o slugă a Persidei. Copilul este cel care aduce împăcarea familiilor celor doi, liniștea și pacea casei lor. El este „norocul casei”, după cum însuși Slavici îl numește. În sfârșit, după multe furtuni a răsărit și soarele în viețile personajelor din roman.

Ereditatea joacă un rol foarte important în roman. Este clar faptul că Persida îi seamănă Marei iar Națl bătrânului Anton Hubăr. Autorul Pompiliu Marcea ne spune că părinții sunt cei ancorați în mediul în care trăiesc, supuși constrângerilor sociale și înecați de prejudecăți și copiii lor, deși par a fi lipsiți de idei preconcepute, le au și ei deoarece de aceea se zbat și suferă atâta. Ei știu că prin iubirea și unirea lor vor încălca prejudecățile sociale, etnice și confesionale. Tot Pompiliu Marcea afirmă că probabil copiii generației Persidei și a lui Națl vor scăpa definitiv de aceste prejudecăți, căsătoria fericită a unei românce cu un neamț deschizând noi drumuri ale înțelegerii și acceptării umane. Legat tot de ereditate, mă opresc și asupra lui Bandi. El este copilul nelegitim al lui Anton Hubăr. Mama lui Bandi, unguroaica Reghina, fiind o femeie foarte frumoasă în tinerețe, a fost dorită de Anton Hubăr într-un moment de slabiciune. Tot Magdalena Popescu susține că Persida, prin frumusețea ei și pasiunea arzătoare, este o sosie a Reghinei. Însă Reghina cade în păcat, comite un adulter și drept pedeapsă, innebunește și moare, lăsându-și copilul orfan pe drumuri. Persida se ferește de păcat însoțindu-se în cununie religioasă cu bărbatul iubit și astfel este salvată, trăind în lumină o viață destul de fericită. Bandi face ceea ce Națl ar vrea dar nu poate săvârși: își omoară tatăl. George Călinescu afirmă că Bandi are simptome de demență, fiind sfios, domesticindu-se exagerat pe lângă cineva, având crize în care mușcă oameni, iar omorul e un ultim act al izbucnirii nebuniei, un act prin care se face dreptate prin ereditate.

În momentul în care Persida intră în biserica catolică la botezul copilului ei, îmbrăcată în rochia neagră de cașmir negru primită de la socrul ei, ea îngenunchează. Văzând-o, oamenii îngenunchează și ei deoarece cu toții o respectă și ea pare „mai mult o vedenie decât ființă din carne și oase”, după cum ne-o descrie însuși Ioan Slavici. Astfel, imaginea Persidei în biserică este asemănătoare celei a Fecioarei Maria. Persida a parcurs până acum întreg drumul hagiografic al suferinței și al ascezei.

Sigmund Freud face următoarea afirmație: „În general, sentimentele ostile apar într-adevăr mai târziu decât sentimentele de iubire, îndărătul cărora ele se ascund; existența simultană a unora și a altora reflectă din plin acea ambivalență a sentimentelor care apare în majoritatea relațiilor noastre cu ceilalți oameni. Ca și sentimentele de iubire, sentimentele ostile sunt un semn de atașament afectiv, așa cum sfidarea și obediența exprimă sentimentul de dependență, deși cu ajutorul unor semne contrare”. Astfel, plecând de la aceste înțelepte cuvinte ale părintelui psihanalizei, eu îmi explic atitudinea Persidei. În relație cu Națl, ea este ambivalentă. Are pentru el sentimente de iubire, ea fuge cu el în lume, se rupe de familie și de mânăstire, încalcă voința mamei ei și pe cea a maicii Aegidia spre a fi cu bărbatul iubit, spre a i se dărui total acestuia. În același timp, ea îi poartă lui Națl sentimente ostile, dovadă fiind faptul că se bate cu el. Aceste sentimente au apărut ulterior celor de dragoste cu care au început să coexiste. Atât dragostea cât și ostilitatea pe care Persida i le poartă lui Națl sunt un semn de mare atașament afectiv. Ea nu poate trăi fără el. Cât despre sfidare și obediență, Persida i le arată soțului ei pe amândouă, deci este dependentă de el, de unde rezultă încă o dată că viața ei fără el ei i se pare lipsită de sens.

Mara

Nicolae Manolescu vede în personajul Mara o adevărată „businesswoman”. Adevărul este că nici nu avea încotro Mara într-o societate capitalistă, spre a supraviețui, atât ea cât și copilașii ei, „sărăcuții mamei”.

Deși bărbătoasă, spătoasă, greoaie, nepieptănată și soioasă, adesea certându-se cu oamenii deoarece altfel nu putea face treabă cu ei, Mara nu este lipsită de feminitate, mai ales de o feminitate sufletească foarte gingașă, după cum remarcă Pompiliu Marcea. Astfel, gestul Persidei de a fugi cu Națl o supără, este dezaprobat de Mara, însă în sufletul ei de mamă ea este mândră de fiica ei, considerând ca nu este nimic mai frumos pe lume decât gestul femeii de a se dărui cu totul bărbatului iubit, de a suferi alături de el. Adesea Mara afirmă cu mândrie că nu mai are nimeni copii ca ai ei, ea considerându-i pe Persida și pe Trică drept cei mai frumoși, cei mai deștepți dar și cei mai răi copii, dar știind că numai din copii răi se fac oameni adevărați.

Ioan Slavici ne-o prezintă pe Mara ca fiind o femeie mare, cu spate lat, greoaie și cu urme ale acțiunii intemperiilor pe obrajii ei. Ea vinde poame, turtă dulce, pește, „vornoviști” cu hrean.

Magdalena Popescu este de părere că Mara special se lasă neîngrijită spre a atrage mai mult mila oamenilor, atât a cumpărătorilor cât și a maicii Aegidia pe care o convinge până la urmă s-o țină pe Persida în mânăstire pe gratis. De ce procedează Mara așa? Pentru că așa îi dictează instinctul combinat cu o inteligență nativă, susține Magdalena Popescu. Ea nu este șireată cu scopul de a face rău, ci acționează astfel numai și numai spre binele copilașilor ei și spre binele ei personal. Este văduvă, viața a fost crudă cu ea. Oamenii adesea o desconsideră deoarece este săracă într-o societate în care ea, după cum afirmă Pompiliu Marcea, își dă foarte bine seama de valoarea și puterea banului care este deschizătorul tuturor ușilor. Astfel, în momentul în care Persida se întoarce acasă la mama ei, bătută și cu gândul de a-l părăsi pe Națl, Mara este bucuroasă și îi spune că ea are o zestre frumoasă, bani mulți cu ajutorul cărora își va găsi ușor alt soț, banii fiind cei care deschid orice ușă, iar oamenii cunoscând faptul că Persida a fost ca o soție pentru Națl, foarte harnică și supusă, nu vor avea ce bârfi. Însă Persida cea încăpățânată nu dorește alt bărbat.

De ce îl refuză Persida pe Codreanu? Pentru că îl iubește pe Ignatiu. Dar tind să cred că și pentru a-și arăta feminitatea și personalitatea puternică. Ea este genul de femeie care face numai ce vrea ea, dar în același timp este foarte feminină și își dorește să se joace puțin cu pețitorii ei. Îi place să fie dorită. Este ceva tipic feminin. Și cum ajunge o fată pe care aș numi-o chiar răsfățată să îndure batăi? Ea care se juca cu inima lui Codreanu și făcea numai ce dorea ea, tocmai ea, Persida, ajunge să stea lângă un bărbat care o abuzează fizic. Consider că numai o dragoste nebună o face să îndure totul. Și poate că în sufletul ei dorește pe cineva care s-o supună, să-i arate că nu e totul cum vrea ea.

Marta Bocioacă

Fată de preot, căsătorită cu starostele cojocarilor, Bocioacă, Marta este o femeie slabă și fără principii morale care se lasă în voia atracției pe care o simte pentru Trică, tânărul ucenic primit în atelierul de cojocărie al soțului ei. Ea s-a căsătorit pe când era doar o copilă cu omul ales de părinții ei. Fiind și mult mai tânără decât bărbatul ei ( cu doisprezece ani ) și având o fire veselă, Martei îi este drag să joace și să petreacă. Deși are trei copii mari, ea se simte și chiar este încă tânără. Soțul ei nu poate ține pasul cu ea, dar o respectă foarte mult și nimic nu se petrece în casa lor fără voia ei. Slavici ne-o descrie ca fiind frumoasă, plinuță, cumsecade, însă îi plăcea tare mult să fie în preajma celor tineri la petreceri fiindcă cu soțul ei stătea toată ziua și era sătulă de el.

Deși inițial îi încurajează pe Persida și pe Națl să se apropie unul de celălalt ( întorcându-se de la petrecere, pe drum îi lasă să o ia înainte ca să vorbească unul cu celălalt și glumește îndemnându-i chiar să se sărute ), ulterior dezaprobă faptul că Persida a încălcat prejudecățile etnice, sociale și religioase pentru a fi cu Națl. Marta este un fel de lup moralist deoarece ea însăși încalcă datoria morală a soției față de soț, aruncându-se în brațele lui Trică.

Maica Aegidia

Maică econom și protectoare a Persidei, maica Aegidia are un suflet bun și multă milă pentru cei sărmani. Aceste însușiri ale ei sunt dovedite de înțelegerea pe care o are față de Mara căreia nu îi ia toată suma de bani necesară pentru întreținerea și educația Persidei în mânăstire, știind-o femeie văduvă și sărmană. Maica Aegidia preferă să pună o parte din bani de la ea, numai să o țină în continuare pe Persida în mânăstire. Fata îi este foarte dragă și face tot posibilul pentru a o ajuta cu sfaturi bune. Maica Aegidia îi spune să se ferească de Națl deoarece este om violent, el lovindu-și propriul tată. Parcă intuiește măicuța soarta tristă a Persidei dacă fata și-ar lega viața de un asemenea om. Maica Aegidia se gândește că un om care a dat în propriul său tată nu va ezita să-și lovească soția.

Când Persida, copil fiind, fuge din mânăstire, maica Aegidia se simte vinovată că nu a supravegheat-o îndeajuns de bine. Însă când vine vorba de fuga lui Trică, ea nu ezită să dea vina pe slaba rânduială a românilor și pe învățătorul român nepăsător care nu și-a văzut de datoria de dascăl lăsând elevii singuri în clasă. Ea spune că la nemți nu se întâmplă ca învățătorii să lase copiii nesupravegheați. Prin aceste vorbe, măicuța dă dovadă de curajul de a spune lucrurilor pe nume dar și de oarecare mândrie că este nemțoaică.

Slavici ne spune că pe maica Aegidia o apucau durerile de cap când vedea praf pe masă sau scaune neașezate la locul lor. De la ea Persida învață să-i placă ordinea și curățenia în casă. Când a primit-o pe Persida la mânăstire, i-a fost destul de greu să o dezvețe de deprinderile ei rele. Deși o cumințise pe fetiță, măicuța nu reușea s-o învețe să stea pieptănată și cu mâinile curate. Însă pe măsură ce trec anii, Persida devine o domnișoară foarte bine educată, liniștită și îngrijită.

În final, ea este aleasă de Persida să fie nașă a copilului ei. Maica Aegidia i-a fost Persidei ca o mamă. Era ceva neobișnuit ca o măicuță să fie nașă, însă maica Aegidia a insistat mult pentru a primi binecuvântarea de a fi nașă.

Hubăroaie

Soția lui Anton Hubăr și mama lui Națl, Hubăroaie este o femeie cu suflet bun, harnică și iubitoare. Slavici ne spune că la origini este șvăboaică din Buda și că a avut o zestre frumoasă pe care soțul ei a drămuit-o chibzuit și a multiplicat-o prin muncă cinstită. Nefiind foarte fericită în căsnicie, se refugiază în dragostea pentru fiul ei și se dedică total creșterii și educării lui. Ea îl înțelege cel mai bine pe Națl și deși nu este de acord cu relația lui cu Persida, nu dorește să stea în calea fericirii lui și își dă acordul ca cei doi tineri să se căsătorească.

La finalul romanului, după ce Persida naște, ea este foarte dornică să-și vadă nepoțelul și, fiind primită în casa fiului și a norei sale, se arată foarte bucuroasă, le aduce daruri scumpe și le oferă și bani. Pe nora ei o vede ca pe o fiică și pe Mara o îmbrățișează ca pe o cuscră dragă.

Personajele masculine ale romanului

Ignatiu ( Națl )

Națl este un om slab, iar în comparație cu Persida este cu atât mai slab. Personalitatea ei puternică îl copleșește. El se simte inferior femeii iubite și acest sentiment îl face să se comporte violent față de ea. Lui nu-i place munca la măcelărie, având o formație de intelectual, însă fiind slab, i s-a supus dorinței tatălui său de a prelua măcelăria. Iubirea îl face cu totul alt om. Când se îndrăgostește, nu îndrăznește să creadă că Persida îl va iubi, așa că se descurajează și ajunge să umble fără scop pe drum, neîngrijit și visător. Își neglijează ucenicia la alți măcelari, dezamăgindu-și tatăl.

În Viena, Națl dă dovadă că este un om bun ce-și respectă foarte mult soția. În fiecare seară o scoate în oraș și este mândru de frumusețea ei fermecătoare. Tot el este cel care o aduce înapoi acasă, în țară, în momentul în care ea îi spune că nu este fericită în Viena deoarece îi este dor de mama și de fratele ei. Probabil sătul să-i facă mereu pe plac, el ajunge să își impună autoritatea lovind-o deoarece pe cale verbală Persida este cea care are mereu ultimul cuvânt, inteligența ei fiind superioară celei a lui. Națl este egoist când află că va deveni tată. Nu-i convine faptul că va trebui să-și asume noi responsabilități, să muncească mai mult și mai serios. El este un boem, la cârciuma pe care el și soția lui au deschis-o, la birtul din Sărărie, el preferând să stea de vorbă cu oamenii și să joace cărți, lăsând-o pe pragmatica Persida să facă toată munca, munca de jos. Fire de artist, el nu se poate apuca serios de treburile gospodăriei. Preferă să contemple totul, să stea la taclale, să ducă o viață ușoară. Cu toate acestea, el îi este foarte fidel Persidei. El nu o bate pentru că ar fi un om violent. El nu este violent. El apelează la forța fizică pentru a-și impune punctul de vedere deoarece el nu știe cum altfel să se facă ascultat. Cam tăcut din fire, el nu se pricepe la vorbe asemeni soției sale.

Națl o iubește enorm de mult pe Persida. Pentru ea își supără și își lasă părinții fugind în Viena, el, fiul atât de cuminte, supus și iubitor. Venirea pe lume a copilului îl face din nou supus și harnic, un fel de slugă a soției sale.

Ignatiu se simte vinovat. Din ce cauză? Pentru că avându-l pe el ca fiu, tatăl său nu a putut avea grijă de copilul său nelegitim, de Bandi. Astfel, Națl a crescut având parte de tot ce și-a dorit, pe când fratele lui vitreg, Bandi, a suferit în sărăcie. Spre a spăla păcatele de tinerețe ale tatălui său, Națl îl acceptă pe Bandi ca ajutor la birtul său și al Persidei.

Despre Națl Slavici afirmă că lumea ar fi crezut că nu e în stare să-i facă rău nici măcar unei vrăbiuțe. Cu toate acestea, el sacrifica animale deoarece aceasta era meseria lui. La douăzeci și unu de ani, băiatul semăna mai mult cu o fată decât cu un băiat. Avea un pic de mustață , era roșu în obraji, purta șorțul curat și părea rușinos din fire. Slavici afirmă chiar că aducea mai mult a cofetar decât a măcelar. Sensibil, Națl nu era în stare să spună vorbe aspre și când o vedea pe mama lui supărată îi dădeau lacrimile.

Când simte că nu mai rezistă lângă o femeie așa de puternică și independentă ca soția lui, Națl consideră că ar fi o lașitate din partea lui s-o părăsească, însă vrea să se comporte în așa fel cu ea astfel încât ea singură să plece de lângă el. Însă o subestimează. Ea niciodată nu îl va părăsi, datoria pe care o are față de el, dragostea ce i-o poartă și faptul că s-au cununat în fața lui Dumnezeu o fac să rămână cu el, indiferent de felul în care el se poartă cu ea.

Bandi

Copilul nelegitim al Reghinei, fiu al lui Anton Hubăr, Bandi a fost conceput într-un moment de slăbiciune al tatălui său. Bandi este foarte atașat de mama lui. Când aceasta moare, el își îndreaptă toată dragostea către Persida deoarece ea îi pare imaginea cea mai apropiată de cea a mamei lui. Caută mereu să fie în preajma Persidei, iar ea îi dă mici sarcini de îndeplinit și se comportă frumos cu el, fiindu-i milă de sufletul lui. Așa cum susține Sigmund Freud, sentimentele bolnavului, deoarece Bandi este bolnav ( are semne de demență ), „nu fac decât să reproducă o situație în care el s-a aflat altădată”. Situația de altădată este cea de copil ce avea o mamă. Bandi dorește să reproducă această situație atașându-se de Persida și căutându-i mereu compania.

Bandi își arată latura bolnavă încă din timpul conflictelor dintre Persida și Națl, când sare în apărarea ei în timp ce soțul o bătea. Bandi îl mușcă pe Națl de umăr. Persida își dă seama că Bandi este copilul lui Hubăr deorece fizic seamănă foarte mult cu tatăl lui. Ea îi spune socrului ei că îl va pregăti pe Bandi pentru discuția dintre el și tatăl lui deorece Hubăr dorește să-l ia cu el în străinătate ca să-i facă un rost. Astfel, Persida îl sfătuiește pe Bandi să accepte să plece cu socrul ei în străinătate ca să-și facă un viitor și ca să-i facă și ei o plăcere, știind că Bandi ar face orice pentru ea. Apoi îi lasă singuri în cameră pe Hubăr și pe Bandi pentru ca ei să discute. Acum se întâmplă inevitabilul.

Băiatul își omoară tatăl. De ce? Pentru că, aidoma lui Hamlet, dorește să se răzbune pe părintele ce a greșit față de el. Și Anton Hubăr a greșit enorm față de Bandi și Reghina. Abandonați de el, ambii ( Reghina și Bandi ) au fost atinși de demență.

Magdalena Popescu consideră că această crimă s-a petrecut pentru a-i asigura fericirea Persidei, deoarece numai după o mare suferință, după un rău cumplit, omul poate ajunge la fericire. Pentru a fi perfectă, cartea avea nevoie de acest sfârșit dostoievskian.

Trică

Feciorul Marei este un băiat harnic dar cam neîngrijit și lipsit de voință când vine vorba de soția lui Bocioacă, omul care l-a învățat o meserie. Marta Bocioacă îl încurajează pe Trică atunci când el dă semne că o place. Magdalena Popescu afirmă chiar că Marta comite nu doar un adulter, ci chiar un incest, deoarece toți doreau ca Trică să devină soțul fiicei ei, Sultana. Trică este un om slab și nu se opune încurajărilor Martei. Însăși mama lui îl sfătuiește să profite de afecțiunea pe care Marta i-o poartă. Însă Trică dă dovadă că are multă mândrie și preferă să se dea la verbonc, adică să plece în războiul din Italia decât să se știe eliberat de front prin banii Martei. Din război se întoarce șchiop, dar mult mai maturizat. Acum nu se mai lasă atras de Marta, o privește de sus și o întreabă dacă este de acord ca el să se întorcă în casa lor ca și calfă. Felul în care o întreabă este foarte hotărât și Trică este decis să rămână. Marta este de acord și nu ezită să afirme că după felul în care i-a pus întrebarea îi vine și ei să-l întrebe pe soțul ei dacă ea mai poate rămâne în casa lui. Este clar faptul că Trică a devenit acum un bărbat adevărat, potrivit concepțiilor vremii în care trăia. Tot el îi spune lui Bocioacă faptul că dacă un om se ia după femei nu ajunge prea departe.

Trică este foarte înțelegător când vine vorba de sora lui. El conștientizează că fericirea ei este doar alături de Națl și acceptă să se ducă la Codreanu pentru a-l ruga să-i cunune pe ascuns și nu spune nimănui despre cununia lor. Ca și copil, el are un temperament puternic, nu ezită să sară la bătaie alături de sora lui. Cei doi frați țin foarte mult unul la celălalt. Demnă de luat în seamă este reacția lui când o vede pe Persida domnișoară în toată regula. Este uimit și impresionat de frumusețea, farmecul și gingășia ei. La nunta de la Arad, Mara are o reacție similară văzându-și ambii copii marturi, frumoși, îmbrăcați elegant. Ea este foarte mândră de ei și regretă doar că nu mai poate să-i vadă și soțul ei mort, Bîrzovanu, căci el a fost tatăl lor. De multe ori în roman Mara afirmă că nimeni nu mai are copii ca ai ei. Aceste vorbe demonstrează că ea le poartă o iubire enormă și că este extrem de mândră de ei. Tot ea spune că ei sunt sănătoși, roșii în obraji, voinici, voioși, inteligenți și frumoși, dar și răi. Și ea își zice că oamenii adevărați au fost întotdeauna răi în copilărie. Într-o prefață a romanului „Mara”, Constantin Măciucă afirmă că din punctul de vedere al Marei, răutatea „era o formă de manifestare a voinței, a dârzeniei”, și în lipsa ei nu se putea reuși în viață.

Pavel Codreanu

Fiu de preot și el însuși viitor preot creștin ortodox, Codreanu este fascinat de personalitatea și frumusețea Persidei. La nunta de la Arad el stă în preajma ei și cei doi vorbesc ca doi prieteni buni. După ce ea se întoarce la mânăstire, el o caută. Inițial dorește să îi ceară Marei permisiunea de a o cere în căsătorie pe Persida, dar apoi se răzgândește și merge direct la mânăstire. Aici, în timpul discuției, Persida îi dă de înțeles că iubește pe altul și Codreanu se resemnează și nu o mai cere în căsătorie. El se va căsători cu Maria, tot fiică de preot, spre a intra în rândul lumii și a primi o parohie. Căsătoria lui cu Maria era stabilită înainte ca el s-o cunoască pe Persida. Astfel, Codreanu dă dovadă de foarte mult curaj plecând din casa viitorilor socri, noaptea, călare, la Radna, spre a vorbi cu Persida. Copil fiind, a fost foarte răsfățat, mai ales de către bunicii lui ( care îl alintau „Păvăluț” ), și s-a obișnuit să facă numai ce vrea el, fără a ține cont de voința altora.

Anton Hubăr

Tatăl lui Națl și al lui Bandi, Anton Hubăr este un neamț din Viena care a lucrat cu zestrea soției sale și a reușit să-și facă o avere frumoasă și să fie foarte respectat. Meseria lui este accea de măcelar. Este un om harnic, însă cam iute din fire și preferă să joace cărți cu oameni importanți din comunitate decât să se ocupe de măcelărie, sarcina aceasta căzând în mâinile soției sale și ale fiului lor, Națl.

Tânăr fiind, a avut o slăbiciune pentru o femeie foarte frumoasă pe nume Reghina. Aceasta i-a născut un fiu, însă fiind căsătorit, Anton Hubăr nu l-a putut recunoaște ca fiu al său. Nu putea aduce rușine asupra casei lui. Om mândru, dorește să păstreze aparențele unei căsnicii fericite și respectabile. Însă toată viața lui va avea remușcări și către finalul romanului dorește să-l ajute pe Bandi, să-i facă un rost pe acest pământ. Magdalena Popescu afirmă că ambii lui feciori îi moștenesc pasiunea pentru același tip de femeie, frumoasă și cu personalitate puternică, deoarece Bandi și Națl o iubesc pe Persida, care este un fel de sosie a Reghinei.

Om cu prejudecăți, el nu este de acord cu relația dintre Națl și Persida. Nu o acceptă pe Persida deoarece este româncă, ortodoxă și fiica Marei care era doar o biată văduvă, podăriță și negustoreasă. Însă nașterea nepotului său îl transformă. El se împacă cu fiul și nora lui, le face daruri frumoase și este foarte bucuros că Persida a hotărât să-și boteze copilul în legea catolică.

Spre finalul romanului Anton Hubăr ajunge s-o prețuiască mai mult pe nora sa decât pe fiul lui, considerând-o prea bună pentru Națl. Deși fugind cu ea în Viena fiul său l-a făcut de rușine, tatăl îl iartă și îi oferă binecuvântarea părintească.

Personal consider că Anton Hubăr nu merita să fie ucis deoarece către finalul romanului a dat dovadă de bunătate și înțelegere.

Simeon Burdea

Prieten bun cu Națl, Burdea este un om pasional. Cu el Națl își pierdea nopțile prin cafenele la Viena. La culesul viilor, Burdea o sfătuiește pe Persida să se lase în voia sentimentelor deoarece și Națl o iubește și este firesc ca doi oameni care se iubesc să-și dea frâu liber pasiunii. Însă el nu o convinge pe Persida. Crescută în mânăstire, ea are o anumită moralitate pe care nimeni nu i-o poate clătina și în urma discuției cu Burdea ea ajunge să-l considere pe Națl om pătimaș și fără judecată și chiar începe să se teamă de el. Burdea este convins că Națl este nebun și dorește să-l vindece de nebunia lui. În mintea lui Burdea există doar două variante: Persida să-i cedeze lui Națl sau Națl s-o uite. Burdea îi propune lui Națl să se distreze cu Persida și atât, fără să se gândească la o căsătorie cu ea. Însă Națl nu poate face acest lucru. El spune că dacă l-ar face, ar fi ca și cum ar profana icoana la care se închină.

După ce Națl și Persida se cunună în taină și fug la Viena, cei doi se ceartă din cauza geloziei lui Națl. El îi spune că este o femeie ce are toate calitățile și că el nu are încredere că va rămâne doar a lui, fiind convins că se va sătura de el și va găsi pe altul mai bun. Persida se simte adânc jignită. Națl pleacă de acasă și îl caută pe Burdea. Acesta își exprimă dorința de a o vedea pe Persida, nevenindu-i să creadă că ea a venit cu Națl la Viena. Însă Națl, gelos, nu este de acord. Burdea îi face Persidei o vizită, iar ea îi spune că el a avut dreptate atunci la culesul viilor când a spus că omul care nu ascultă de pornirile inimii e nebun. Burdea o jignește arătându-și neîncrederea față de ea, spunându-i că într-o zi se va plictisi de Națl și va alege pe altul. Chiar când intră în casa lor și ea îi spune că ar fi preferat să fie și Națl de față, Burdea o întreabă dacă se teme să rămână singură cu el, arătând vădit faptul că el o consideră pe Persida o femeie ușoară.

Are totuși și Burdea meritele lui. Petrecând seara cu Națl și Burdea, Persida ascultă conversațiile lor și realizează că Națl este mult mai inteligent decât crezuse ea. Începe să-l iubească și mai mult și viața la Viena nu i se mai pare așa de insuportabilă. Burdea îi dă impresia că, deși schimbător și răutăcios, este totuși un om deștept, cultivat și vorbește frumos, susținându-și cu mult suflet opiniile.

Când este introdus în firul acțiunii, Burdea este descris de Slavici ca fiind un om scund și lat în umeri, puțin cocoșat, îmbrăcat nu tocmai frumos, cu părul lung și neîngrijit, cu nasul turtit și cu ochi de dihor, foarte pătrunzători și tăioși.

Bocioacă

Starostele cojocarilor, Bocioacă este un om vrednic și respectat în comunitate. El este foarte mândru de funcția lui și nu dorește ca breasla cojocarilor să fie mai prejos ca breasla măcelarilor. De aceea el nu poate fi de acord să-l scoată pe Națl măiestru până ce acesta nu-și face cei doi ani de călătorii și ucenicie. Însă la Trică ține foarte mult și îl scoate măiestru fără cei doi ani. Trică îl privește ca pe un tată însă îl consideră prost deoarece o lasă pe soția lui să facă ce vrea din el. Bocioacă ori nu-și dă seama că Marta îi pune coarne, ori realizează dar trece cu vederea și o iartă deoarece ni se spune că este un om foarte pașnic.

În legătură cu Persida, Bocioacă este de părere că ea merită un băiat mai bun decât Națl din punct de vedere social deoarece ea a fost educată la mânăstire iar el este doar un simplu măcelar.

Câteva păreri critice despre personajele romanului „Mara”

Ovid Densusianu consideră că acțiunea romanului este constituită de conflictul dintre iubirea dintre Persida și Igantiu și lumea în care trăiesc. Despre Slavici ne spune că „el nu încearcă deloc să reconstituie viața românilor pe timpul năvălirilor barbare, ci înfățișează numeroase peripeții, prin care trec doi îndrăgostiți, căsătoriți în ascuns, Persida și Națl, în Transilvania”. Însă tot el susține că expresiile folosite de autor sunt familiare și că Slavici disprețuiește stilul. Despre Mara, Persida și Națl Ovid Densusianu afirmă că sunt printre cele mai reușite personaje ale romanelor românești.

Pompiliu Constantinescu consideră că Slavici se implică prea mult în roman și își ia prea în serios rolul de moralizator. Astfel, „personagiile acționează pentru a ilustra o idee aprioric stabilită: nefericirea căsniciei nebinecuvântată în fața lui Dumnezeu!”. Astfel, personajele par a fi marionete, Hubăr ajungând chiar deus ex machina în viziunea lui Pompiliu Constantinescu. Națl acționează fără logică, părăsindu-și iubita fără motiv, apoi revine și iar pleacă și se întoarce la ea. Persida e când resemnată, când pasională, uneori puternică, alteori slabă. Caracterul ei e construit dezlânat. De ce? Deoarece peste el domnește duhul moralizator al lui Slavici. Mara este figura cea mai reușită din roman. Este alcătuită din mai puține contradicții: „femeie voluntară, inflexibilă în fața nenorocirilor, știe să îmbine slăbiciunea maternă cu realitatea împrejurărilor”. Ea are mereu bun simț și se adaptează foarte ușor la diversele situații.

Tot Pompiliu Constantinescu afirmă că Slavici cunoaște mai bine mentalitatea țăranului decât pe cea a târgovețului. Criticul vede în acest roman doi scriitori. Unul este stângaci și vrea să realizeze un roman psihologic, iar altul este un povestitor poporanist, autor de nuvele. Cei doi formează o simbioză.

Cornel Ungureanu, în capitolul „Slavici-redefinirea lui <<acasă>>”, ne spune că Slavici avea patruzeci și șase de ani când a început să scrie romanul „Mara”. Este exact vârsta lui Anton Hubăr, măcelarul venit de la Viena la Lipova. Astfel, Cornel Ungureanu afirmă că Slavici se regăsește în acest personaj. Tot acest critic ne informează că drumurile lui Națl prin Viena sunt descrise prin prisma experienței lui Slavici. După cum îi povestește Burdea Persidei, la Viena, Burdea și Națl dormeau ziua îmbrăcați iar noaptea se plimbau sau, dacă vremea nu era bună pentru plimbare, mergeau ăn cafenele. Acesta era stilul de viață al studenților în străinătate. Burdea este convins că farmecul vieții stă în noapte, pe când Persida este de cu totul altă părere. Așa cum a învățat la mânăstire, noaptea este făcută pentru odihna prin somn, pentru ca a doua zi omul să fie pregătit iar pentru muncă.

Despre Mara, Ungureanu afirmă că nu se abate de la calea cea dreaptă, ci chiar o exprimă. Ea este, în viziunea lui, un om exemplar, un adevărat creștin. Ea reia mesajul lui Popa Tanda.

Cornel Ungureanu ne spune că eroii lui Slavici ori sunt în centrul lumii, ori străbat drumul către acest centru. Slavici lasă impresia că vrea să ne spună ceva important pentru viața comunității. „Nimic nu e scris <<în joacă>>. Chiar atunci când autorul pare vesel, deconectat, iubitor de comedie, presimțim că în spatele momentului carnavalesc se află altceva: se ascund adevăruri bine protejate.” Sunt adevărurile protejate ale unei științe sfinte. La suprafață apare mereu norocul.

Despre soțul Marei, Cornel Ungureanu afirmă că trebuie să dispară, să o lase văduvă. Slavici pune în centru familia: a Marei și a lui Hubăr. Personal consider că Mara trebuia să rămână singură pentru ca noi, cititorii, să avem în față modelul unei femei puternice.

Magdalena Popescu analizează complex personajele romanului „Mara” și relațiile dintre ele. Ea ne spune că Mara și Persida nu sunt antagonice, ci mai degrabă complementare. Mara reprezintă stabilitatea, forța, adaptabilitatea, acceptarea naturală a destinului: „Mara e asemeni arborelui vieții, e viața însăși, pătimașă, puternică, rea, lacomă, generoasă, vorace și darnică.” Mara are o mare putere de regenerare. Ea are anumite planuri legate de copiii ei, își imaginează că ei vor urma drumul pe care ea îl dorește pentru ei, însă în momentul în care descoperă că ei preferă un alt drum, ea se resemnează și ajunge să creadă că ei știu mai bine ce fac. În ea există mereu gândul că toate se vor sfârși cu bine. Credința aceasta o ajută enorm să facă față cu brio greutăților vieții. Mara ia viața așa cum este și chiar gândește că toate lucrurile sunt în folosul ei. Ea este orientată spre exterior, pe când Persida este orientată spre interior. Dacă Mara reprezintă stabilitatea, fiica ei este emblema schimbării. Aici apare problema discontinuității eurilor succesive, după cum o numește Magdalena Popescu. Tot ea ne spune că aceasta este una din marile descoperiri ale literaturii secolului XX. Astfel, sinele anterior este uitat și viața merge înainte mai ușor. Această preschimbare a sinelui acționează ca un calmant asupra personajelor care o practică. Persida însăși se simte altă persoană în momentul în care, fiind măritată cu Națl, îl așteaptă pentru a discuta cu el. Ea singură își spune că altădată s-ar fi simțit jignită dacă ar fi fost lăsată să-l aștepte, însă acum este calmă și l-ar putea aștepta toată noaptea lucrând la gherghef. Persida își dă seama că și mâna cu care coase floarea este diferită de cea cu care o cosea în timpul verii. Este firesc ca totul să se schimbe și să curgă în timp. Oamenii se schimbă, la fel și dorințele lor, temerile lor, prejudecățile lor. Am afirmat că Mara este orientată spre exterior, în timp ce fiica ei spre interior. Mara lucrează cu oamenii, de dimineața până seara, ea nu are timp de introspecții și nici nu este genul de om care să se ocupe cu ele. E firesc ca ea să fie orientată spre lumea din jurul ei, lume care îi asigură existența și echilibrul. În schimb Persida a crescut într-o mânăstire catolică, a avut și timpul și a fost și educată să-și analizeze fiecare gând, fiecare sentiment, să-și domine impulsurile și instinctele. Ea are conștiința păcatului și a penitenței. Mara, trăind în lumea din afara zidurilor mânăstirii, gândește altfel decât fiica ei. Mara își acceptă instinctele ca parte fireasca a eului ei, nu luptă contra lor. Ba chiar joacă puțin teatru, se îmbracă sărăcăcios și este neglijentă deși își permite să fie altfel doar pentru a atrage atenția asupra condiției ei umile, spre a-i face pe oameni să-i fie milă de ea și astfel să o ajute, să cumpere de la ea și în cazul maicii Aegidia s-o țină pe Persida în mânăstire aproape pe gratis. După cum se vede, instinctul de supraviețuire e foarte puternic în Mara. Persida, în schimb, nu a fost nevoită să lupte cu greutățile vieții. În mânăstire a fost protejată de problemele vieții și acolo i-a fost ușor să-și domine instinctele. Însă din momentul în care se îndrăgostește, ea trăiește o continuă tortură, o luptă teribilă între pasiune și rațiune. Persida este convinsă că trebuie să sufere pentru ca mai apoi să fie fericită.

Dragostea Persidei parcurge mai multe etape. La început este doar pasiune, atracție fizică. Apoi, prin întâlniri repetate, mai mult sau mai puțin întâmplătoare cu Națl și mai ales după întâlnirea din Arad, de la nuntă, unde ea se simțea printre străini, sentimentele ei se transformă într-o caldă prietenie. Absența lui Națl care își desăvârșește ucenicia prin străinătate face ca sentimentele Persidei pentru el să devină mai puternice. Ea, fiindcă nu-l mai vede o perioadă de timp, îl idealizează. Când se reîntâlnesc, dragostea ei este aproape la apogeu. După ce aude că Națl și-a lovit tatăl, Persida îl cheamă prin intermediul lui Bandi la o întâlnire. Acum este momentul în care ea conștientizează că numai iubirea ei îl poate salva pe Națl, că el s-a purtat așa cu tatăl lui numai din pricina ei. Astfel, ea se hotărăște să i se dăruiască lui Națl total deorece a ajuns la concluzia că datoria față de el este mai importantă ca datoria față de familie sau față de biserică. Este prefect conștientă că o așteaptă un drum presărat cu nenumărate suferințe alături de acest om, dar este destul de puternică pentru a și-l asuma. Conform educației sale din mânăstire, numai prin suferințe se va purifica și va ajunge la fericire.

Magdalena Popescu acordă o mare importanță scenelor de mulțime, cum ar fi cele în care sunt descrise târgul de la Arad, culesul viilor, aventura cu luntrea pe Mureș a celor doi copii, Persida și Trică. Mulțimea acționează ca un personaj colectiv, sunt toți ca unul. La aceste evenimente nu iau parte doar români, ci și nemți, unguri, cehi, sârbi, bulgari. Însă toți se înțeleg foarte bine unii cu ceilalți, se acceptă reciproc și nu pun accent pe diferențele dintre ei, ci mai degrabă pe asemănări. În bresle ei lucrează împreună având același scop, acela ca munca lor să aducă roade. În orice breaslă ajunge, Națl este foarte bine primit și toți îi sunt ca frații. Aceasta este ideologia breslelor. Și treptat, ea s-a extins la toată comunitatea. Oameni de diferite etnii știu să muncească bine împreună dar să se și distreze, așa cum se întâmplă la culesul viilor, unde seara se aprind focuri, se bea must, se cântă și se dansează.

Legat de scena în care Persida și fratele ei, copii fiind, pleacă cu luntrea pe Mureș și mulțimea se adună să vadă dacă vor trece cu bine printre piloni, maica Aegidia spune niște cuvinte care îi supără pe români. Ea susține că la școala catolică nu s-ar fi întâmplat ca elevii să fie nesupravegheați și să plece cu luntrea, în schimb la români dascălului nu-i pasă de elevi, el plecând la pescuit și lasându-i singuri în sala de clasă. Astfel a fugit Trică de la școală. Românii, auzind vorbele maicii Aegidia, se supără pentru că au fost făcuți de rușine. Însă Mara împacă situația spunând că nu este vina învățătorului că Persida a ieșit din mânăstire. Acum maica Aegidia se simte vinovată deoarece ea răspunde de fata Marei. În final maica Aegidia o cheamă pe Mara cu ea la mânăstire însă Mara preferă să se ducă la pod deoarece multă lume și chiar și care, în lipsa ei, au trecut peste pod fără a plăti.

Constantin Măciucă remarcă oralitatea stilului lui Ioan Slavici din romanul „Mara”. Tot el ne spune că această oralitate susține autenticitatea romanului și că ea apare „în dialogurile concise, dar pline de nerv”. În opinia lui Constantin Măciucă, dialogul grăbește acțiunea și creează tensiune dramatică. După opinia mea, prin dialog sunt caracterizate personajele. Vorbele lor le trădează gândirea. Primele conversații dintre Persida și Națl sunt specifice îndrăgostiților. Uneori cei doi se tachinează, alteori își spun cuvinte tandre, câteodată Națl devine prea îndrăzneț, iar Persida prea aspră cu el. Însă din discuțiile ce le au ori de câte ori se întâlnesc, cititorul își dă seama clar că ei doi sunt iremediabil îndrăgostiți unul de celălalt. Uneori, absența cuvintelor spune multe despre un personaj. Este cazul Marei, care în momentul în care realizează că fiica ei iubește pentru prima oară în viața ei un bărbat nu știe ce să-i spună, ce sfat să-i dea. Mara o consideră pe Persida mai inteligentă decât este ea, ca mamă, și de aceea o lasă să decidă singură ce va face. Mara se consideră și este o femeie simplă, ea nu a beneficiat de o educație așa ca fiica ei și prin urmare nu se pricepe la a da sfaturi. Dintr-o altă perspectivă o consider pe Mara o mamă modernă care îi acordă libertate totală fiicei ei. Mara nu este genul de mamă de modă veche care să facă presiuni asupra fetei ei, care să dorească s-o mărite cu un bărbat ales de ea. Toate aceste gânduri sunt departe de Mara. Fie din lipsa educației, fie din prea multă dragoste maternă, fie din gândirea modernă și deschisă, Mara nu intervine în relația Persidei cu Națl. Mara are foarte multă încredere în judecata limpede și corectă a fiicei ei, știe că Persida este o ființă foarte înțeleaptă, cuminte, serioasă, sensibilă, bună la suflet și destul de matură pentru a lua o decizie adecvată.

Constantin Măciucă afirmă că Mara este foarte atașată de bani. El ne dă exemplu scena în care pe Persida o cuprind durerile facerii, iar mama ei se duce la ea pentru a-i fi aproape în aceste momente grele din viața unei femei. Însă ajunsă la casa Persidei realizează că a uitat ușa casei sale descuiată și se teme că un hoț ar putea să intre și să-i fure banii agonisiți cu multă muncă. Pe Mara o cuprinde un fel de frică a morții, după cum ne spune Slavici, și pleacă imediat, ca din pușcă, spre casa ei, fără a aștepta să vadă ce se va întâmpla cu fiica ei.

O altă scenă în care este relevată dragostea de bani a Marei este cea a botezului nepoțelului ei. Inițial, Mara dorește să-i dea Persidei o zestre de 30 000 de florini. Însă ea nu se poate despărți de atât de mulți bani, astfel că reduce zestrea la 10 000 de florini. Dar în momentul în care îi înmânează banii ginerelui ei, Mara îi dă doar 8 000 de florini. Națl este uimit că primește așa o sumă mare, așa că îi propune soacrei lui să păstreze ea banii și el și Persida vor veni la ea când vor avea nevoie de ei. Constantin Măciucă ne spune că Mara speculează imediat uimirea lui Națl și își ia banii înapoi, zicându-i că la ea banii stau cel mai bine și sigur. Ea adaugă că fiica și ginerele ei au la ea mai mulți bani, nu doar cei 8 000 de florini. De fapt tot ce dorea Mara era ca lumea să știe că ea are bani și este darnică și că nimeni nu are ginere ca al ei, care a refuzat cei 8 000 de florini, o parte din zestrea ce i se cuvenea soției sale. Acest lucru Mara îl povestește la toată lumea. De aici trag concluzia că Mara a ajuns să-l considere pe Națl ca pe fiul ei, deorece vorbele ei, cum că nimeni nu are copii ca ai ei, s-au extins și asupra lui: nimeni nu are ginere ca al ei. De asemenea, din această scenă, se desprinde o altă trăsătură a Marei, și anume mândria ei în lume, după părerea mea, mândrie tipică românului. Ea vrea ca toată lumea să știe că ea este o femeie harnică și darnică, o mamă dar și o soacră bună, care își ajută cu drag copiii. Așa sunt aproape toți românii, mândrii când reușesc în viață, mândrii de ceea ce au, copii și bani.

Despre Anton Hubăr, Constantin Măciucă spune că a dus o viață dublă și că epilogul romanului arată tendința moralizatoare a lui Slavici: „după cum timpul este ireversibil, nelegiuirile nu se pot răscumpăra prin tardive procese de conștiință”. Ioan Slavici nu-i acordă, din nefericire, lui Anton Hubăr a doua șansă. Personal consider că Anton Hubăr merita a doua șansă deoarece vroia să îndrepte lucrurile, să-l ajute pe Bandi, să-l ducă în străinătate, să-l învețe o meserie.

Am găsit în prefața lui Constantin Măciucă un citat ce mi-a plăcut foarte mult: „În acest cadru, dragostea Persidei și a lui Națl reprezintă o oază fertilă a generozității și omeniei, pe care pustiul din jur o asaltează, zvârlind asupra ei furtuni de nisipuri mișcătoare.”

Despre Persida, Constantin Măciucă afirmă că o ia pe urmele mamei sale în ceea ce privește banul, însă nu ajunge atât de ahtiată după el ca Mara. Și Persida, pentru a dormi liniștită, seara numără banii câștigați în cursul zilei la birtul de la Sărărie. Ea se simte împlinită numai atunci când știe că nu a muncit degeaba. Constantin Măciucă remarcă schimbările produse asupra Persidei de când lucrează la birt și ne spune că: ”Fata suplă de altădată e acum o femeie încercată de necazuri, gingășia s-a transformat în duritate, urechea ce se rușina de vorbele cu iz greu rămâne nepăsătoare” Persida se obișnuiește să ia lumea așa cum este. Felul ei de a vorbi se schimbă, devine mai dur, mai rapid. Și caracterul ei suferă o oarecare schimbare deoarece Slavici ne spune că ea ajunge să fie în stare să dea pălmi sau brânci când era cazul să restabilească liniștea și ordinea în casa ei.

Despre asceza la Slavici, Magdalena Popescu ne spune că ea „nu înseamnă cale de acces spre înfrângerea celuilalt, ci evitarea dominației aceluia”. Tot Magdalena Popescu afirmă că la Nietzsche, asceza sfinților este o formă vicleană a dorinței de putere. Însă la Slavici nu este chiar așa. Persida nu dorește să aibă putere asupra lui Națl, ci doar să ocolească supunerea față de el. Ba chiar se poate spune că puterea pe care ea o are asupra altor personaje o sperie și ea se simte vinovată pentru că, din pricina ei, Națl a ajuns un vagabond care umblă fără rost prin lume și oamenii încep să râdă de el, iar Pavel Codreanu a riscat să piardă o căsătorie de mult timp stabilită și să-și dezamăgească părinții, logodnica și satul, totul de dragul Persidei. Magdalena Popescu susține că puterea Persidei jignește soarta care se va răzbuna prin celelalte personaje care îi aduc fetei umilință (Națl, Burdea, comunitatea care o judecă pentru că trăiește cu Națl) și că acest presentiment tragic al necazului, ca pedeapsă a mândriei ei, ține de mentalitățile magice. Astfel, Magdalena Popescu ajunge la concluzia că „Mara” este „romanul expansiunii și mortificării unui orgoliu, care parcurge un complicat traseu până la faza umilei mulțumiri de sine și de ceilalți”.

Magdalena Popescu afirmă că Slavici atribuie personajelor sale propriile sale obsesii: „Factologia prozei lui Slavici nu e autobiografică, dar psihismul personajelor ei – da”. Tot ea adaugă că prin personajele sale, autorul se autocunoaște dar se și eliberează de sine. Tensiunile lui din viața reală, de zi cu zi, în roman se transformă în „crimă, umilință, redempțiune”.

Ion Dodu Bălan ne atrage atenția asupra scenei în care Trică merge la târgul de toamnă de la Arad cu o bundă la care a lucrat patru luni, împodobind-o și cu flori cusute de mâna lui. Bunda este foarte apreciată de Bocioacă, starostele cojocarilor. Ion Dodu Bălan compară această scenă cu cele din basme în care eroilor le sunt puse la încercare inteligența și iscusința. Tot el afirmă că scena culesului viilor este foarte romantică și cuprinde chiar poezie pastorală. Ca focurile ce ard noaptea pe câmpie în timpul culesului viilor, așa se aprinde dragostea dintre Persida și Națl în vremea acestei sărbători care declanșează patimi și energii spirituale de neoprit, după cum ne spune Ion Dodu Bălan.

Într-o prefață la romanul „Mara”, Pavel Pereș afirmă că Șerban Cioculescu a spus că „Mara” este cel mai bun roman românesc înainte de „Ion” al lui Liviu Rebreanu. Pavel Pereș o vede pe Mara ca pe o femeie plină de duioșie față de copiii ei și acest lucru i se pare cu atât mai frumos cu cât ea nu este o sentimentală, ci o femeie rațională, uneori chiar severă.

Despre Burdea, Pavel Pereș spune că personajul este adept al tezei bogomiliste conform căreia omul este o ființă duală, adică are trup și suflet. Despre Trică ni se spune că este un personaj reușit: „activ, aprig, impune prin acțiunile sale respectul celorlalți”.

Legat de Persida și Națl, Pavel Pereș afirmă că ei trăiesc o iubire eminesciană, un fel „suferință dureros de dulce”, capabilă de sacrificii, cu o voluptate edenică și reprezentând mitul erotic din folclorul românesc. Ni se spune că Persida pare a iradia bucurie ca o împărăteasă din fiecare gest pe care-l face, dominându-i pe ceilalți. Cu un puternic realism, ea îi dă dreptate lui Burdea la Viena, susținând că numai nebunii se pun contra sentimentelor și că pornirile inimii constituie cea mai importantă lege a firii. Ea recunoaște că a fugit cu Națl pentru că s-a îndrăgostit de el și și-a ascultat inima și pentru că acolo, la Viena, nimeni nu îi cunoștea și toți îi credeau căsătoriți, pe când acasă oamenii simpli, fără prea multă carte și fără sentimente asemănătoare celor ale Persidei i-ar fi bârfit și s-ar fi uitat urât la ea și la Națl. După părerea mea, aceste vorbe ale fiicei Marei demonstrează dragostea puternică pe care fata i-o poartă lui Națl, acel tip de dragoste nebunească și pasională care îl determină pe om să facă orice, să sfideze pe oricine, numai să fie împreună cu persoana iubită. Chiar dacă au scăpat de privirile răutăcioase ale oamenilor de la Radna, nu au scăpat de comentariile și bârfele lor deoarece acasă cu toții și-au dat seama că Persida și Națl au fugit împreună. Astfel, fuga lor nu este un act de lașitate ( fuga de gura lumii ), ci unul de curaj, întrucât iubirea lor nu era o taină pentru nimeni din zona lor natală. Fugind împreună, tinerii și-au făcut de rușine părinții, dar iubirea lor este mai presus de orice și ei știu în sufletul lor că părinții îi vor ierta pentru că sunt copiii lor, îi iubesc și îi vor iubi la fel de mult.

Pavel Pereș ne mai spune că romanul este al Persidei și că sufletul ei radiază paradis. Despre Națl aflăm că este mai slab conturat ca personaj, dar e văzut omenește ca fiind un om tandru care recunoaște în fața soției sale că este mai slab decât ea și că parcă îi lipsește ceva. Însă în finalul romanului, după nașterea băiețelului lor, el devine un bărbat ideal, bun, atent, extrem de grijuliu. Tot Pavel Pereș ne spune că ideea-teză a lui Ioan Slavici este aceea a salvării căsniciei prin nașterea unui copil.

Radu G. Țeposu ne face cunoscută povestea biblică a Marei. Probabil din ea s-a inspirat Ioan Slavici când a ales numele de Mara pentru mama Persidei și a lui Trică. În „Cartea lui Rut” se povestește că Rut avea o soacră pe nume Naomi, nume care în ebraică semnifică bucurie. Naomi a plecat din Betleem din cauza foametei și s-a dus în Moab. Văduvă și fără cei doi fii ai ei, după zece ani se întoarce în Betleem cu una din nurorile ei. Naomi este tristă și își plânge de milă. Se spune că, exasperată, ea i-ar fi rugat pe ceilalți să nu o mai numească Naomi, ci Mara, acest nume semnificând o femeie plină de amărăciune. Inițial, Mara lui Slavici este amărâtă fiindcă a rămas văduvă cu doi copii, prin aceasta asemănându-se cu Mara biblică, însă, după cum afirmă Radu G. Țeposu, mama Persidei și a lui Trică va avea o soartă întoarsă față de cea a Naomiei, spre sfârșitul romanului ea devenind chiar fericită și mulțumită de viața ei și a copiilor ei.

Tot Radu G. Țeposu o vede pe Mara lui Slavici ca pe o femeie ce nu suportă umilința și vrea să impună respectul, să-i domine mereu pe ceilalți. Cum poate face acest lucru o văduvă săracă, vulnerabilă și compătimită de toți? Prin intermediul banului câștigat prin munca ei zilnică, de dimineața până seara. Însă ea nu face parte dintre personajele avare, nu este zgârcită ca moș Grandet sau Hagi Tudose, ci este „fascinată de puterea banilor, de posibilitățile pe care le întrezărește îndărătul lor, de seducția pe care o poate exercita asupra altora”. Radu G. Țeposu ne prezintă ceea ce a intuit Pompiliu Marcea, și anume că banul aduce celui care-l are respect și prețuire, dar și echilibru interior. Astfel, după ce a strâns mulți bani și le dă celorlalți de înțeles acest lucru, în fața lor, la botezul nepoțelului ei, „Mara e acum femeia autoritară și puternică, puțin infatuată, care-și savurează cu o voluptate secretă aerul elisabetan”. Mara este comparată cu însăși regina Angliei! Astfel, îi dau dreptate lui Radu G. Țeposu când afirmă că „parabola cu care debutează romanul ( și care reprezintă destiunul întors al lui Naomi ) e un prilej pentru Slavici de a reduce destinul la voință sau, mai bine zis, la voința puterii.” Mara, prin truda și hărnicia ei, a ajuns o femeie puternică și mândră ca o regină.

Radu G. Țeposu ne vorbește despre eforturile depuse de Mara pentru copiii ei. Astfel, el aduce în discuție faptul că Mara nu a avut o grijă tradițională pentru cei doi copii ai ei. Inițial hotărâse să-l dea pe Trică la o școală mai bună, însă nu se îndură să dea bani pentru ceva care nu se vede, cum numește ea știința de carte. Pentru Mara, totul trebuie să fie palpabil, vizibil. Mara îl va duce pe Trică la Bocioacă să învețe o meserie, cojocăritul. Astfel, băiatul va produce lucruri palpabile, utile, și anume cojoace și bunde pe care oamenii le văd, le simt și le îmbracă. Mara nu îl va salva pe Trică de verbonc, adică de plecarea pe front, deși are bani și ar putea să o facă. Nu este cuprinsă de remușcări, ci din contră, este mândră de fiul ei cel curajos. Ea cântă și bate din palme la plecarea lui. Cât despre Trică, el are o încredere oarbă în mama lui, fiind convins că nimeni nu o poate înșela pe mama lui. Deci el o vede ca pe o autoritate supremă.

Legat de relația cu fiica ei, Radu G. Țeposu are o perspectivă originală. Însetată de autoritate totală asupra tuturor, chiar și asupra propriilor ei copii, deși pare naivă, „Mara e, de fapt, de o abilitate rară și de o subtilitate greu sesizabilă”. Tot el afirmă că în discuția cu Persida despre iubirea acesteia pentru Națl, Mara folosește o metodă de-a lui Socrate care constă în a aduce la suprafață, prin întrebări și răspunsuri iscusite, adevărurile pe care interlocutorul le deține fără să fie conștient de acest lucru. Această metodă poartă numele de maieutică, iar Radu G. Țeposu spune că în cazul Marei, este vorba de o maieutică primitivă însă foarte eficientă. Tot el afirmă că Mara nu are „prejudecăți xenofobe”, deși îi spune fiicei sale că nimeni din neamul ei nu și-a „spurcat sângele” căsătorindu-se cu un străin. Mara nu este de acord cu relația Persidei cu Națl deoarece ea are alte planuri pentru fiica ei. Mama dorește s-o vadă pe fata ei preoteasă fiindcă așa își închipuie ea că Persida va fi fericită. De ce? Probabil pentru că în societatea acelei vremi, o soție de preot era mai respectată și mai bogată și avea un statut social mai înalt decât una de măcelar. Este uimitor cum Mara ajunge să-i spună propriei sale fiice că preferă s-o vadă moartă decât s-o lase să se căsătorească cu Națl, însă este și mai uimitoare reacția Persidei la aceste vorbe dure. Fata îi cere mamei iertare și o roagă să-i dea un sfat! Părerea mea este că Mara speculează sentimentele de datorie în fața lui Dumnezeu și a părinților ale fiicei sale. Mama își cunoaște bine fiica, știe că este ascultătoare și foarte credincioasă. Persida chiar afirmă la un moment dat în roman că mai presus de mama ei se află doar Dumnezeu, aceste vorbe ale ei arătând clar faptul că fata vede în mama ei o autoritate aproape divină. Iar mama, „prin acest respect aproape mistic pe care i-l insuflă Persidei, Mara își verifică încă o dată puterea sa diriguitoare, supraordonatoare, iluzia autorității sale invincibile, în care ea însăși începe să creadă.

Persida este văzută de Radu G. Țeposu ca o tânără rebelă care vrea să devină și devine, asemeni mamei ei, propriul ei stăpân. Despre Mara, el afirmă că este primul personaj realist din literatura română. De ce? Consider că din cauză că Mara are o gândire realistă, știe cât de important este banul pentru a supraviețui și mai apoi pentru a urca pe scara socială. Astfel, ea nu se ferește de muncă, ba chiar ajunge să fie mândră că a reușit, prin hărnicia ei, să-și întrețină cei doi copii și să le ofere o educație, un rost în viață. Ea se adaptează la orice situație, este convinsă că ce îi e scris omului îi este pus în frunte și atunci când voința divină este încălcată, Mara pune totul pe seama destinului, pe seama lui „așa a fost să fie”, ca bătrâna din nuvela „Moara cu noroc”. Astfel, prin faptele ei, „Mara e o subminare permanentă a determinărilor exterioare: ea adaptează credința la realitate și transformă prosternarea mistică în vicleșug”.

În capitolul „Săraca văduvă cu doi copii” din „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc”, Nicolae Manolescu afirmă că stilul lui Slavici din „Mara” este cel indirect liber și chiar se întreabă dacă Mara este naratorul. Și tot el își răspunde, apelând la Mihail Bahtin: naratorul pătrunde în „orizontul” personajului, dar nu este identic cu personajul. Mara nu este cu adevărat săracă, are pământuri cu pruni și viță de vie, și o casă. Însă ea are stofă de femeie de afaceri, este perfect adaptată vremurilor în care trăiește, spiritului capitalist. Naratorul la Slavici este „martor și deopotrivă raisonneur”. Problema „Marei” este „aceea a raporturilor dintre o supraindividualitate exigentă, constrângătoare și la nevoie ( deși rareori ) represivă, și libera afirmare a individualității umane. Este, într-un stadiu incipient, problema mai generală a romanului burghez.” Astfel, Nicolae Manolescu compară romanul „Mara” cu creațiile lui Galsworthy susținând că romanul lui Slavici este o scriere optimistă în care apare o clasă nouă, burghezia, foarte sigură de sine, neclătinându-se în fața furtunilor ce nu pot fi evitate. Societatea este ca o familie și își păstrează onoarea, breselele sunt organizate ca niște familii, iar tinerii ucenici nu sunt exploatați din greu. Nimeni nu strică unitatea societății, toți devin obedienți mai devreme sau mai târziu. Trică nu comite adulterul, Persida și Națl prin munca lor reintră în rândul lumii, banul nu corupe și nu distruge personalitatea sau viața cuiva, deci, per total, societatea din „Mara” este una care triumfă, optimistă, chiar nevinovată, pură, candidă: „suntem încă în inocența paradisiacă a începuturilor”.

Despre spovedania Persidei către Mara, spovedanie în care fata îi spune mamei cum s-a îndrăgostit de Națl la prima vedere, Nicolae Manolescu afirmă că are stilul simplu și candid-prefăcut al poeziei erotice a lui George Coșbuc. Într-adevăr, felul în care fata îl dezvinovățește pe viitorul ei soț aduce cu poezia „Pe lângă boi”, poezie în care de asemenea se sparge un geam iar cei doi tineri se privesc și se tachinează, iar în final fata ia vina supărării băiatului asupra ei, exact cum procedează Persida.

Pe Națl, Nicolae Manolescu îl numește dostoievskian din cauză că băiatul se desconsideră, se vede pe sine bolnav, blestemat, iar pe Persida o consideră prea bună pentru el și se teme că sufletul ei curat se va întina dacă ea se va gândi la el și va sta în preajma lui. De aceea, el o alungă, o îndeamnă să se îndepărteze de el. Însă Slavici ne spune că pe măsură ce crește deznădejdea lui Națl, crește și seninătatea chipului Persidei. Ea îi spune iubitului foarte hotărâtă că nu se va speria, nu va fugi de el și nu-l va părăsi, și îl îmbrățișează cu tandrețe. Îi spune că fericirea ei este să-i salveze sufletul, să-i aducă lumina și să-l vadă râzând. Scena este una memorabilă, ochii lui Națl umplându-se de lacrimi, iar ai Persidei de pasiune.

Nicolae Manolescu nu este mulțumit de partea a doua a romanului erotic, considerând-o oarecum vulgară. El îi reproșează lui Slavici comprimarea marilor intervale de timp și folosirea procedeului rezumatului: „ceea ce înainte se sugera, în însăși mișcarea imprevizibilă a existenței, acum e spus de-a dreptul, motivat sumar și în afara oricărei expresivități artistice”. Astfel ne este descrisă Persida care, din cauza muncii la birt, își pierde treptat feminitatea și gingășia. Lui Slavici îi este de asemenea reproșată simplificarea psihologiei, și ca exemple ne sunt date pierderea sensibilității sufletului Persidei, schimbarea prin care trece Națl la nașterea copilului său, iertarea lui Hubăr și botezul copilului. Tot Nicolae Manolescu consideră că scena finală ( când Bandi își ucide tatăl ) nu este reușită. Sunt de acord cu criticul. Personal consider că romanul ar fi avut nevoie de un sfârșit fericit, liniștit, neumbrit și neînsângerat. Nicolae Manolescu consideră a fi semnificativ în a doua parte a romanului episodul când Trică se dă la verbonc pentru a scăpa de Marta Bocioacă și din mândrie.

Atât Magdalena Popescu cât și Nicolae Iorga consideră că titlul ales pentru acest roman nu este cel potrivit. În timp ce Nicolae Iorga ar fi vrut ca acest roman să se intituleze „Copiii Marei”, Magdalena Popescu o consideră pe Persida ca personaj central deoarece ea apare mai frecvent ca Mara și Slavici o analizează mai atent. Însă Nicolae Manolescu susține că romanul este „mai ales romanul Marei, Persida însăși nefiind decât o Mară juvenilă, pe cale de a lua, cu vârsta, obiceiurile și înfățișarea mamei sale, ca și Națl pe ale lui Bârzovanu.”Astfel se reia ciclul vieții, copiii devenind adulți asemeni părinților lor și părinți la rândul lor.

Tot Nicolae Manolescu aduce în discuție faptul că Dumitru Vatamaniuc a susținut că „Mara”, chiar dacă nu are ca obiect satul, este tot un „Bauernroman”, asemănător scrierilor germane ale lui K. Immermann. De ce consideră Dumitru Vatamaniuc acest lucru? Deoarece și lumea provinciei și a micului oraș oglindită în „Mara” are „caracter închis, familial, arhaic”, iar tradiția are un rol fundamental prin legile ei nescrise, legi a căror încălcare duce la catastrofe.

Nicolae Manolescu observă un lucru demn de luat în seamă. Pentru prima oară, în „Mara”, Slavici vede în ban ceva pozitiv, o forță care aduce liniște și împăcare, un trai bun și mândrie, semn al hărniciei. Banul nu mai este ochiul dracului ca în nuvela „Moara cu noroc”, el nu mai distruge oamenii, ci îi ajută să crească pe scara socială și le oferă satisfacții și siguranță în viață. Mara chiar susține într-o discuție cu Persida faptul că banul este deschizătorul tuturor ușilor. Ea vrea să spună că dacă zestrea unei fete este destul de mare, pentru viitorul soț ajunge să nu mai conteze faptul că ea a trăit înainte cu un alt bărbat. Consider că schimbarea opticii lui Slavici este ceva benefic deoarece părerea mea personală este că banul nu reprezintă ceva negativ, ci, din contră, este un semn de vrednicie ( atunci când este obținut cinstit ), impune respect și face ca oamenii care îl au să nu se certe.

Despre Mara, Nicolae Manolescu afirmă că face tot posibilul ca să fie respectată și să-și crească bine copiii și că nu îi putem cere mai mult de atât având în vedere vremurile în care trăia și condiția ei de văduvă cu doi copii. Personal afirm că Mara nu este o femeie cu multă școală, ea nu citește ziare ca Ilie Moromete și nici cărți, nu are plăcerea vorbei sau alte delectări intelectuale ( nu se duce la spectacole de teatru, de exemplu ), însă i se iartă toate acestea deoarece nu are timp de ele și nici nu a primit educația necesară în acest sens, dar mai ales deoarece și-a educat fata la mânăstire. Astfel, ea a luptat pentru ca Persida să aibă un viitor mai bun. Pentru Trică a refuzat să dea banii necesari spre a-i oferi o educație la școală din simplul motiv că știința de carte i se pare Marei ceva nevăzut și nepalpabil, iar pentru ea contează numai ceea ce se vede și se simte direct, cum ar fi o meserie care produce cojoace și banul. Gândirea ei este totuși simplă, ea nu înțelege satisfacțiile pe care studiul le poate aduce unui om. Iar Persida îi seamănă și în această privință, nu doar la încăpățânare. Cu banii pe care îi avea, ea ar fi putut să urmeze școli înalte, însă s-a mulțumit să se mărite repede și să fie cârciumăreasă. Probabil valorile societății burgheze ardelene erau altele, și anume banul și mândria de a fi bun într-o anumită meserie ce producea bunuri de consum sau făcea schimb cu ele ( negustoria ), și nu studiul și munca intelectuală. Însuși învățătorul își lasă clasa nesupravegheată și pleacă la pescuit. De aici se vede cât de „dragă” îi era profesia sa intelectuală. Până la urmă, el preferă alte activități, cum ar fi pescuitul, decât să le lumineze copiilor mintea. În ciuda faptului că personajele din „Mara” sunt la oraș și au renunțat la munca la câmp și la creșterea animalelor, gândirea lor este chiar mai simplă decât a unor țărani de-ai lui Marin Preda, țărani ce citeau ziarele, discutau politică și aveau plăcerea rafinată a discuțiilor.

Ce afirmă Northrop Frye

În „Anatomia criticii”, Northrop Frye, la un moment dat, spune că personajului central al tragediei „i se conferă cea mai înaltă demnitate în contrast cu celelalte personaje, astfel încât ni se sugerează imaginea unui cerb încolțit de lupi”. Tot el afirmă că „sursele demnității sunt curajul și inocența și în această fază, eroul sau eroina sunt în general nepătați”. Pornind de aici, pot sa susțin faptul că în romanul „Mara”, Persida este un personaj central și tragic. Este central pentru că totul se învârte în jurul ei, Mara însăși ajunge „mama Persidei”, lăsând-o pe fiica ei în prim-plan. Persida le influențează pe celelalte personaje, cel mai tare pe Națl, apoi și pe restul, iar acest lucru, dacă nu se vede în faptele lor, este vizibil în gândurile lor. De la Hubăroaie la Marta Bocioacă, și de la Hubăr la Trică, toate personajele au o anumită părere despre Persida. Dacă pentru Hubăroaie este o „șerpoaică” deosebit de frumoasă, iar Marta îi invidiază tinerețea și curajul de a-și urma pasiunea, pentru Hubăr ea este amintirea vie a Reghinei, iubita lui care i l-a dăruit pe nelegitimul Bandi, iar pentru Trică este sora lui cea curajoasă și finuță, o adevărată domnișoară. Bocioacă o consideră pe Persida foarte inteligentă, frumoasă și bine instruită, de aceea este de părere că ea ar putea aspira la un bărbat mai instruit ca Națl ce este un simplu măcelar. Mara nu-și mai încape în piele când vine vorba de copiii ei, este cea mai mândră mamă. În sufletul ei aprobă tot ce face fiica ei, este conștientă că Persida a devenit femeie și prin urmare Mara îi oferă libertate totală. Da, Mara este o mamă modernă, surprinzător, în secolul în care se desfășoară acțiunea romanului, într-o vreme în care părinții alegeau soțul sau soția pentru copiii lor, Mara este diferită, gândește avangardist, este o feministă convinsă. De ce? Pentru că Mara este inteligentă și cunoaște sufletul omenesc, înțelege iubirea și are încredere infinită în fiica ei. Iar Persida îi oferă motive de încredere prin comportamentul ei, prin sinceritatea și naturalețea ei.

Că Persida este personaj central am arătat, însă este povestea Persidei o tragedie? Într-o oarecare măsură, da. Este tragic că Națl o bate și ea pierde copilul nenăscut. Suferințele ei sunt oarecum comparabile cu cele ale unui personaj de tragedie. Ce putem spune despre imaginea cerbului încolțit de lupi? Este Persida o căprioară încolțită de fiare? Da, pot afirma că ea este atacată din toate părțile, dacă nu direct, indirect, prin clevetirile oamenilor din locul ei natal. Tocmai de aceea fuge cu Națl la Viena, spre a scăpa de privirile „proștilor” care s-ar uita „chiorâș” la ea și la iubitul ei. Oamenii judecă și au prejudecăți chiar și în ziua de azi. De ce ne-am mira că aveau și atunci idei preconcepute? Personal văd romanul acesta ca pe o poveste a unor oameni sinceri, fără prejudecăți și care au curajul de a lupta pentru a-și îndeplini visele. Și când spun oameni sinceri, fără prejudecăți și care au curajul de a-și îndeplini visele mă refer la Persida și la Mara. O abordare feministă a romanului le-ar aprecia pe cele două enorm de mult. Și s-ar revolta împotriva lui Națl.

I se conferă Persidei cea mai înaltă demnitate? Da, și nu numai că i se conferă ( de către autor și de către celelalte personaje ), dar însăși ea este demnă, nu se înjosește în fața nimănui, are coloană vertebrală. Unii ar putea spune că se umilește în fața lui Națl, acceptând să continue viața alături de el după ce o bate. Însă eu consider că ea își păstrează demnitatea rămânând alături de el. Ea nu este o lașă, nu cedează la prima zguduitură a vieții, ci luptă în continuare pentru dragostea și fericirea ei. Este conștientă că nu mai poate iubi pe nimeni așa cum îl iubește pe Igantiu și simte că numai ea îl poate aduce pe calea cea bună. Puternică asemenea unui arbore în mijlocul furtunii, neclintită în credința și dragostea ei, stoică și curajoasă, Persida este un model demn de umat, un exmplu de om adevărat.

Northrop Frye consideră că sursele demnității sunt curajul și inocența. În cazul Persidei este adevărat. Este o inocentă. Ființă pură, ea nu s-a dăruit altui bărabat decât lui Națl, singura și marea ei dragoste. De curaj am vorbit mai sus. Nu putem numi altfel decât curajoasă o persoană care își urmează pornirile inimii împotriva tuturor obstacolelor. Persida este eroina. Puritatea, demnitatea, cumințenia, credința și virtuțile ei o recomandă drept eroină fără drept de apel. Este eroina de necontestat. Dar este ea nepătată? Dacă Frye se referă la puritatea ei sufletească și trupească, atunci Persida este nepătată. Însă, dintr-o altă perspectivă, eroina poartă stigmatul femeii abuzate de soț. Și aici intervin din nou discuții. Este bine ceea ce a făcut ea? Faptul că s-a căsătorit cu Națl fără a-l cunoaște prea bine și faptul că a rămas alături de el după ce a fost bătută sunt lucruri bune? Nu, în opinia mea, nu sunt. Însă demne de admirat sunt statornicia ei, consecvența ei. Persida este o ființă capabilă, destoinică, sobră. Ea impune respect. Scena botezului este memorabilă în acest sens. Când ea intră în biserică și îngenunchează în fața icoanei, toți sunt cuprinși de venerație, ea este aidoma Maicii Domnului, o mamă bună și cu credință neclintită.

Opinia lui Negoițescu

I. Negoițescu face următoarea afirmațieinteresantă. El spune că „personajele lui Slavici acționează contra hotărârii lor inițiale: ele hotărăsc într-un fel și acționează într-altul”. Este perfect adevărat. Negoițescu ne dă de înțeles că este foarte palpitant felul în care Slavici surprinde cum ele își întârzie hotărârea. Astfel, criticul ne spune că textul devine viu, vibrant, într-un mod aproape inconștient și este „ca și cum autorul ar izbuti doar cu greu, după un minuțios efort, să aservească personajele necesității lui de demonstrație epică, demonstrație totodată morală”. Eu înțeleg că Slavici este ca un păpușar căruia îi scapă de sub control marionetele.

Tot Negoițescu afirmă despre Ignatiu și Pesisda că sunt frumoși: „în Mara deși frumusețea trupească a tinerilor îndrăgostiți e îndeajuns sugerată, romanul de dragoste, conștiincios susținut ca atare, nu se dezvoltă totuși în ordinea naturii, nici pe plan fizic nici pe plan psihologic, ci în ordinea morală”. Este clar că Slavici este un moralist convins. El controlează totul, până și sentimente atât de puternice și de naturale cum sunt cele de dragoste. De aceea, textul îmi pare oarecum artificial, manevrat abil, un fel de deus ex machina care îi înfrânge cititorului propriile dorințe de libertate și pasiune…

Negoițescu consideră că Persidei îi este milă de Națl care suferă cumplit din momentul în care se îndrăgostește de ea. Despre Națl, criticul afirmă că este speriat de o iubire atât de fatală. Despre Slavici, Negoițescu spune că este un foarte fin și demn de admirat observator al erosului în izvoarele lui mai profunde decât instinctele. Tot criticul susține că Slavici răspunde mai mult întrebărilor noastre însetate de lumină și adevăr decât o fac Creangă și Caragiale. Negoițescu conchide cu o remarcă frumoasă: Slavici are un respect înrădăcinat față de sine însuși și o anumită idee despre om. Personal consider că Slavici vede omul ca pe o sumă de virtuți. Ceea ce este bine, ideal ar fi ca toți oamenii să fie așa. Însă dragostea nu este un păcat. Și regret faptul că Ioan Slavici o percepe așa. Toate suferințele Persidei sunt ceva negativ. Când totul putea fi mult mai simplu și mai ușor, mai frumos și natural, Slavici a presărat durere și a complicat totul. Moralitatea nu este ceva natural, ci a fost inventată de oameni. De ce? Pentru a trăi în armonie. Însă când vine vorba de dragoste, tocmai această moralitate dusă la extrem distruge armonia.

Viziunea lui D. Vatamaniuc

În cartea „Ioan Slavici și lumea prin care a trecut”, D. Vatamaniuc ne oferă o mostră dintr-o scrisoare a lui Slavici către Valeria Greavu, o femeie care dorea să joace un rol în societate, nemaifiind încântată de viața de familie pentru care a fost pregătită. Slavici îi scrie că este o femeie deșteaptă și că are destulă educație pentru a judeca adecvat oamenii și lucrurile și a realiza că superioritatea nu constă în aparențe deșarte. El o întreabă ce ar dori să fie, o artistă ori o savantă, sau o jucărie destinată delectării unei lumi plictisite. „Nu te încântă mai mult gândul de a fi un model de femeie, care strălucește în casa ei și umple de dulceață firească, viața celor ce vin în atingere cu ea?” Aici văd o reflectare a gândirii lui Slavici, a concepției lui despre femeie și implicit despre personajul feminin. Femeia, în viziunea lui, este stăpâna casei, sufletul ei, exemplu de virtute și de maniere alese, maestră în arta conversației, o gazdă bună, zâmbitoare, primitoare. Acesta este prototipul Persidei. Educată de măicuțe, plină de virtuți, ea devine stăpâna casei după ce se căsătorește cu Națl și apoi devine o gazdă bună la birtul din Sărărie. Însă oamenii cu care ea intră în contact la birt sunt oameni simpli, necizelați, nerafinați. Nu se ridică la nivelul ei de educație. Din păcate, Persida se blazează și devine aproape ca ei. Nu o mai deranjează vorbele urâte, nu se ferește să strige la slugi și să le dea pălmi când acestea nu o ascultă. Tot muncind fizic, corpul ei se împlinește, mușchii îi devin mai puternici, finețea, delicatețea brațelor ei se pierde. Însă eu sunt convinsă că în interior, Persida rămâne aceeași femeie sensibilă și gingașă ca un ghiocel.

D. Vatamaniuc, în cartea „Ioan Slavici și lumea prin care a trecut”, realizează patru arbori genealogici ai strămoșilor lui Ioan Slavici. Observ că trei femei din „Spița familiei lui Todor Slavici din care descind Slaviceștii din Șiria” poartă numele de Persida. Sunt surori. Fiecăreia din ele le lipsește una din date, fie a nașterii, fie a morții. Probabil Slavici a dat numele personajului său feminin principal din „Mara” în memoria lor.

Erotică și idealizare în cuplul Persida-Ignatiu

Sigmund Freud are un paragraf interesant în cartea „Dincolo de principiul plăcerii”. Îl voi cita mai jos.

„Este interesant de observat că tocmai tendințele sexuale frânate în ce privește atingerea scopului sunt cele care reglementează atașamentele afective cele mai durabile dintre oameni. Acest lucru este ilustrat foarte clar de faptul că ele nu pot obține o satisfacție deplină, în timp ce tendințele sexuale cunosc o atenuare considerabilă ori de câte ori își ating scopul. Iubirea senzuală este destinată să se stingă odată satisfăcută; pentru a fi durabilă, trebuie să i se asocieze de la bun început componente ale unei stări pure de tandrețe, rezultate din devierea de la satisfacerea scopului sexual, sau să sufere o transformare în acest sens.”

Acum o să analizez cazul Persida-Ignatiu. Li se potrivește lor constatarea de mai sus? Fără îndoială că da. Slavici nu ne spune de ce Persida își reprimă tendințele sexuale până la căsătoria în biserică, dar putem bănui că din cauza educației primite de la măicuțe. Personal mă îndoiesc că Mara a purtat asemenea discuții cu fiica ei. De ce Națl își reprimă și el pornirile de această natură, cu toate că Burdea, bunul lui prieten, îl sfătuiește să nu și le înfrâneze? De asemenea, cititorul este lăsat să se gândească la cauze. Probabil pentru că a fost crescut într-un anume fel de părinții lui, iar el este un băiat timid și cuminte.

O altă întrebare îmi vine în minte. Cei doi tineri și-au frânat tendințele sexuale știind că așa dragostea lor va fi durabilă sau datorită educației primite? Tind să cred că este mai plauzibilă varianta a doua, educația primită. Ei nu au știut că așa iubirea lor va dura mai mult, probabil doar au sperat la un happy-end, la o viață fericită împreună până la adânci bătrâneți.

Ce se poate spune despre tandrețe în cazul lor? Sunt ei cuprinși de o stare pură de tandrețe? Da, Persida cel puțin este. Ea îl atinge tandru pe Națl și îl îmbrățișează când se întâlnesc în ziua în care el se ceartă cu tatăl lui. Eu așa o văd pe Persida, o femeie tandră, pasională, iubitoare. Pe Națl îl văd mai rece, mai predispus la indiferență față de ea. El preferă să joace cărți cu prietenii la birtul din Sărărie, nu o ajută deloc la muncă și nici măcar nu vine la ea când ea îl cheamă, o lasă să-l aștepte…

Se pare că în cazul lui Națl este vorba de o iubire senzuală care se stinge după ce el își atinge scopul. Femeia fatală a fost cucerită pe plan trupesc, iar pe plan spiritual, pe planul superior al personalității ei, ea rămâne o fortăreață invincibilă. Națl nu a deviat de la satisfacerea scopului sexual. Însă el nu este un personaj plat, ci unul rotund, adică nu rămâne constant de-a lungul romanului, ci suferă modificări, evoluează către final, devenind un bărbat bun și iubitor, un tată responsabil pentru care băiețelul lui este centrul Universului. Astfel, după cum susține Freud, iubirea lui senzuală suferă o transformare în sensul pozitiv, ea devine durabilă și el devine un om tandru, așa cum era la începutul relației lui cu Persida. Spun că iubirea lui devine durabilă deoarece nu a fost mereu așa. Igantiu Hubăr are momente în care vrea să plece, să o părăsească pe soția lui ( la Viena ), sau vrea să se poarte în așa fel cu ea încât s-o determine să-l părăsească ( la birtul lor din Sărărie ).

Freud susține și că „în sentimentul de iubire o anumită parte a libidoului narcisic este transferată asupra obiectului”, obiectul fiind reprezentat de persoana iubită. Astfel, Persida care, ca orice om, se iubește pe sine, ajunge să se îndrăgostească de Națl și să-l iubească și pe el ca așa cum se iubește pe ea. Chiar Slavici îi citește gândurile și spune la un moment dat că Națl îi este ca un frate, ca un copil, ca o parte din ea.

Tot Freud face o afirmație interesantă. „În unele forme de alegere a obiectului iubirii este evident că acesta este menit să înlocuiască un ideal propriu eului, pe care el nu-l poate atinge.” Persida nu poate atinge idealul de libertate al lui Națl, probabil își dorește și ea să călătorească asemeni lui, însă nu are această posibilitate din rațiuni financiare și din motive legate de faptul că ea este femeie. Națl nu poate atinge idealul de personalitate puternică, statornicie și hărnicie al Persidei. Fiecare iubește la celălalt ceea ce nu găsește în propria-i personalitate și comportare.

„Pe măsură ce supraestimarea sexuală se amplifică și sentimentul de iubire se intensifică, interpretarea acestui tablou devine tot mai facilă. Tendințele care tind către satisfacția sexuală directă pot fi complet reprimate, cum se întâmplă frecvent de pildă în iubirea visătoare a adolescentului, când eul devine tot mai puțin exigent și mai modest în timp ce obiectul devine tot mai impunător, dobândind o valoare tot mai mare. Obiectul ajunge în cele din urmă să atragă de partea sa toată iubirea de sine a eului, astfel încât autosacrificarea acestuia din urmă este o consecință firească; obiectul absoarbe eul, ca să spunem așa. În orice sentiment de iubire există tendința spre umilire, de limitare a narcisismului și desconsiderare a propriei persoane. În cazurile extreme aceste trăsături sunt exagerate și rămân singurele dominante după retragerea exigențelor sexuale.”

Acest paragraf foarte înțelept al marelui psihanalist, al părintelui psihanalizei, aplicat la Persida și Ignatiu, sună în felul următor. Fiecare din cei doi îl idealizează pe celălalt într-o fază inițială. Apoi se lovesc de crunta realitate. Însă la început, sunt doi adolescenți visători și nimic nu se poate compara cu dragostea adolescentină, cu puritatea și starea ei de melancolie, de dulce suferință eminesciană.

Obiectul dorinței Persidei, Națl, devine tot mai impunător și dobândește o valoare tot mai mare. Deși inițial ea nu-i cunoaște caracterul, este extrem de atrasă de el. Se poate vorbi de o atracție fizică irezistibilă. La fel se întâmplă și cu tânărul Ignatiu. Persida îi pare a fi impunătoare, ea devine stăpână pe gândurile și pe viața lui, o simte ca pe o umbră, permanent lângă el, deși absentă fizic, cu excepția momentelor în care drumurile lor se încrucișează, mai din coincidență, mai din intenție. El își face drum chiar și de trei ori pe zi pe lângă casa ei, iar ea așteaptă trecerile lui ca pe o minune, iar simplul fapt că se văd, că au contact vizual, îi umple de o fericire pură, tipic adolescentină.

Autosacrificarea, această consecință firească a iubirii purtate celuilalt, este pasul natural pe care cei doi îl fac. Persida îl săvârșește prin renunțarea la familia ei, prin supărarea pe care i-o aduce mamei sale datorită fugii ei la Viena și prin căsătoria pe ascuns. Națl se autosacrifică renunțând la protecția familiei lui, la traiul liniștit de acasă, trai fără grija zilei de mâine, practic schimbând plăcerea hoinărelilor și traiul dulce pe o viață plină de responsabilități și de muncă în primă fază, pentru că ulterior se va dovedi că Națl este un leneș și un profitor, lăsând-o pe soția lui să ducă tot greul.

Cât despre tendința de umilire, de limitare a narcisismului și de desconsiderare a propriei persoane, în cazul tinerilor Persida și Ignatiu este foarte vizibilă. La Viena, Națl aproape că plânge în fața soției lui și îi spune că este un ticălos, că nu merită dragostea ei. Persida se umilește și ea în fața lui la birtul din Sărărie când îl așteaptă toată noaptea să vină la ea pentru a discuta cu el, el uitând sau nedorind să vină.

Dragostea în celelalte cupluri din „Mara”

Hubăroaie și Hubăr

Părinții lui Ignatiu, Hubăroaie și Hubăr nu sunt prezentați foarte pe larg de autor. Povestea lor de iubire este trecută sub tăcere, însă din faptul că Anton Hubăr a avut o relație extraconjugală cu Reghina rezultă că dragostea lui pentru Hubăroaie sau chiar invers, a Hubăroaiei pentru el, nu este chiar atât de puternică, nici pe departe atât de vertiginoasă ca dragostea dintre băiatul și nora lor.

Mara și Bârzovanu

Despre relația dintre părinții Persidei și ai lui Trică, Mara și al ei Bârzovanu, din păcate nu știm prea multe, el fiind mort la începutul romanului. Însă faptul că în momentele cele mai importante ale vieții ei de mamă Mara se gândește la el și își dorește ca și el să poată să-și vadă copiii mari și atât de frumoși relevă dragostea purtată de ea față de el, cinstirea memoriei lui și respectul pentru el.

Marta și Trică

Aflați într-un plan secundar celui în care trăiesc și se iubesc Persida și Ignatiu, Marta și Trică au și ei parte de trăiri freudiene. Probabil că Marta vede în Trică fiul pe care nu l-a avut, iar Trică descoperă în Marta o mamă mai tandră decât Mara și astfel el se aseamănă regelui Oedip săvârșind un fel de incest. Mamă de fete și soție a unui om mult mai în vârstă decât ea, Marta are o înclinație inevitabilă către Trică. Și firea ei este astfel croită că îi plac distracțiile și oamenii tineri, după cum însuși Slavici ne spune. Cât despre Trică, el găsește în Marta tandrețea de care probabil nu a avut parte de la mama lui biologică. Până și numele li se aseamănă, între „Mara” și „Marta” nefiind diferență decât de o literă.

Personajele din „Mara” în viziunea Ileanei Alexandra Orlich

„Mara” a fost tradusă în limba engleză de către Ileana Alexandra Orlich. Ea susține, în limba engleză, că autorul a plasat intenționat acțiunea în Banat deoarece este o zonă de interferență interetnică. Societatea descrisă în „Mara” este una de tip Biedermeier. Acest lucru presupune faptul că idealizata casă și familie, precum și preocupările domestice, cândva ancore ale stabilității sociale, suferă o transformare majoră, schimbare în urma căreia oamenii se expun la pericolele lumii exterioare și devin victime ale materialismului ei exagerat. Aidoma victorienilor, personajele din „Mara” lui Slavici sunt motivate de valori precum respectabilitatea, tradiția, stabilitatea familială și socială, moralitatea, munca, liniștea și studiul.

Ileana Alexandra Orlich este o feministă convinsă. Ea crede cu ardoare în faptul că Persida și Mara vor schimba mentalități prin deschiderea lor către înțelegere și toleranță ( în cazul Marei, doar spre finalul romanului se produce această deschidere ).

Autoarea acestui studiu afirmă că în Banat au existat influențe culturale baroce. Barocul se caracterizează prin claritatea formelor și excesul de ornamentații, prin lipsa totală de ambiguitate. Ori personajele lui Slavici tocmai așa sunt: clare, bine conturate, sincere, fără a ascunde mister, și excesiv de caracterizate de virtuți sau vicii.

Filosofia lui John Locke aplicată în cazul Persidei

Filosoful John Locke, în cartea II, capitolul XXI, din „Eseu asupra intelectului omenesc” face niște afirmații foarte bune. „Oricine reflectează asupra lui însuși va vedea repede că dorința este o stare de neliniște.” Persida este neliniștită în momentele în care îl dorește pe Națl alături de ea. În casa sârbului Claici ea stă la geam și așteaptă nerăbdătoare ca Națl să-și facă zilnica triplă plimbare pe lângă fereastra la care stă ea.

„Viața însăși, cu toate bucuriile ei, este o povară care nu poate fi dusă sub apăsarea neîntreruptă și de neînlăturat a unei asemenea neliniști.” Trăind sub apăsarea dorinței, fără a ști că ea se va împlini, Persia simte că nu mai rezistă și se roagă mereu divinității să-i dea putere, sau, în gândul ei, le solicită oamenilor și mediului ajutorul necesar pentru a face față cu brio datoriilor pe care le are față de Dumnezeu și familie ( Mara, Trică ). Însă, prin descoperirea că și Națl o iubește și prin fuga cu el, ea scapă de sub această apăsare continuă și povara nu mai este de neclintit. Persida se liniștește prin împlinirea dorințelor afective. Se poate afirma că și Națl se liniștește, fiind sigur de iubirea Persidei. John Locke continuă să spună că numai starea de neliniște ne mobilizează. Probabil că și Mara, dacă e să urmăm principiile marelui filosof, este neliniștită din cauza sărăciei inițiale și de aceea luptă să scape de ea. Neliniștea generează voință, este de părere Locke.

Concluzii

Complexitatea psihologică a personajelor din romanul „Mara” este o evoluție romanescă în literatura română. Pentru perioada în care a fost scris, romanul este unul chiar foarte modern. Personal am fost frapată de lipsa de prejudecăți a tinerilor Persida și Ignatiu, de curajul lor în a-și urma chemarea inimii și a lua viața în piept când aveau alternativa unei vieți fără griji. Îndrăznesc să susțin chiar că povestea lor este un Bildungsroman deoarece ambii se inițiază atât în tainele iubirii cât și în ale vieții. Cei doi, mai ales Persida, se maturizează foarte mult într-un timp foarte scurt. Este demnă de admirat măiestria lui Slavici în crearea unor personaje ce par atât de vii, atât de pline de energie. Iar Persida este întruchiparea virtuților omenești și a sufletului celui mai gingaș. Ea este un personaj, într-adevăr, foarte reușit. Singurul lucru pe care i l-aș reproșa lui Slavici ar fi excesul de moralitate.

Bibliografie

Ioan Slavici, Mara. Editura pentru literatură, București, 1969

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Marii prozatori. Editura Cartea Românească, 1998

Magdalena Popescu, Slavici. Editura Cartea Românească

Pompiliu Marcea, Ioan Slavici. Editura pentru literatură, 1965

Caius Dobrescu, Andrei Bodiu (coordonatori), Literatură și civilizație, volumul I. Scriitori români canonici și reforma curriculară. Editura Universității Transilvania din Brașov, 2008

Cornel Ungureanu, Geografia literară. Editura Universității de Vest, 2002

Ioan Slavici interpretat de: … ( mai mulți autori ), Editura Eminescu, București, 1977

Ion Dodu Bălan, Ioan Slavici sau roata de la Carul Mare, Editura Albatros, București, 1985

Ioan Slavici, Mara, Editura Blassco, București, 2005

Ioan Slavici, Mara, Editura Minerva, București, 1985

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Edutura 100+1 Gramar, București, 2002

Northrop Frye, Anatomia criticii, Editura Univers, București, 1972

I. Negoițescu, Istoria Literaturii Române, volumul I, Editura Minerva, București, 1991

D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968

Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Sigmund Freud, Dincolo de principiul plăcerii, Editura „Jurnalul Literar”, 1992

Ioan Slavici, Mara, A critical study, Translation and Commentary by Ileana Alexandra Orlich, Editura The Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest, 2003

John Locke, Eseu asurpra intelectului omenesc, vol. I, Editura Științifică, București, 1961

Bibliografie

Ioan Slavici, Mara. Editura pentru literatură, București, 1969

G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Marii prozatori. Editura Cartea Românească, 1998

Magdalena Popescu, Slavici. Editura Cartea Românească

Pompiliu Marcea, Ioan Slavici. Editura pentru literatură, 1965

Caius Dobrescu, Andrei Bodiu (coordonatori), Literatură și civilizație, volumul I. Scriitori români canonici și reforma curriculară. Editura Universității Transilvania din Brașov, 2008

Cornel Ungureanu, Geografia literară. Editura Universității de Vest, 2002

Ioan Slavici interpretat de: … ( mai mulți autori ), Editura Eminescu, București, 1977

Ion Dodu Bălan, Ioan Slavici sau roata de la Carul Mare, Editura Albatros, București, 1985

Ioan Slavici, Mara, Editura Blassco, București, 2005

Ioan Slavici, Mara, Editura Minerva, București, 1985

Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Edutura 100+1 Gramar, București, 2002

Northrop Frye, Anatomia criticii, Editura Univers, București, 1972

I. Negoițescu, Istoria Literaturii Române, volumul I, Editura Minerva, București, 1991

D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968

Sigmund Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Sigmund Freud, Dincolo de principiul plăcerii, Editura „Jurnalul Literar”, 1992

Ioan Slavici, Mara, A critical study, Translation and Commentary by Ileana Alexandra Orlich, Editura The Romanian Cultural Foundation Publishing House, Bucharest, 2003

John Locke, Eseu asurpra intelectului omenesc, vol. I, Editura Științifică, București, 1961