Tehnica Jucatorului de Fotbal

CAPITOLUL I

I.1. PREZENTAREA NOȚIUNILOR ÎNTÂLNITE ÎN TITLUL LUCRĂRII

Fotbalul modern presupune o unitate a tuturor compartimentelor unei echipe. Postul de atacant (înaintaș) reprezintă doza fazei ofensive. Nimic nu este mai periculos pentru o echipă decât un atac precis al echipei adverse. Având în vedere faptul că este respunzător în mod direct pentru marcarea golurilor, un atacant valoros dispune de un bagaj tehnico-tactic pe măsura postului său. Dacă tehnica este strâns legată de procesele motorii de comportament ale jucătorului, tactica implică jucătorul mai ales pe plan intelectual și în egală măsură pe cel afectiv și voluntar. Comportarea jucătorului într-o anumită fază a jocului este precedată și însoțită de procese psihice complexe. Opțiunea pentru conducerea mingii, pasă, fentă, șut al poartă, acțiune individuală de depășire a adversarului etc., constituie rezultatul acestor procese. Înainte de a se decide asupra demersului său, jucătorul trebuie să aibă o viziune clară asupra fazei respective de joc, sesizând și analizând situația creată, semnificația ei tactică și perspectivele valorificării ei. În funcție de aceste elemente trebuie să aleagă repede soluția pentru fructificarea ei.

Tactica de echipă îmbină armonios toate acțiunile individuale și colective, acțiunile individuale subordonându-se tacticii de joc, ele având drept scop ori crearea de culoare în defensiva adversă facilitând finalizarea sau sunt făcute cu scopul precis de a finaliza. Acțiunile colective au drept scop principal crearea de poziții favorabile de finalizare (în atac) sau de anihilare a acțiunilor adversarului (în apărare). Calitatea și eficiența acestor acțiuni este dată de valoarea individuală a jucătorilor care intră în combinație și, mai ales, de capacitatea acestora de a armoniza permanent acțiunile personale cu cele ale partenerului, în vederea rezolvării cu succes a unor sarcini de joc, în scopul simplificării acestuia.

Fotbalul modern presupune la ora actuală o activare a jucătorilor și jocului, care impune aplicarea formelor foarte rapide de trecere din apărare în atac, bazat pe o presiune imediată asupra purtătorului de balon, presing colectiv și intercepții, lucru care constituie semnalul de ocupare a unui dispozitiv ce permite transmiterea mingii în adâncime spre finalizare. Toate aceste acțiuni au drept scop scurtarea fazelor de atac și surprinderea apărătorilor în inferioritate numerică sau dispozitive de apărare dezorganizate. Această activare a jucătorilor și a jocului este rezultatul măiestriei jucătorilor care, atât în jocul cu mingea, cât și în jocul fără minge, desfășoară acțiuni de pătrundere cu mingea în dribling, de pase surprinzătoare, un-doi-uri, fente de șut urmate de pătrundere în dribling sau pasă, în jocul fără minge plasament inteligent, demarcaj surprinzător, etc. În apărare, activarea se materializează prin plasament favorabil, dublarea permanentă a jucătorului care atacă purtătorul de balon, marcaje și tatonări incisive care dezorganizează și șicanează desfășurarea atacului advers.

Acțiunile tactice reprezintă instrumentele practice de realizare a planului tactic și respectiv a concepției tactice, fiind, cu alte cuvinte, componentele concrete ale tacticii. Acțiunile tactice sunt structuri înlănțuite de procedee tehnice, denumite combinații, scheme și inițiative individuale, efectuate în scopuri tactice bine determinate.

Formele atacului

Prin formele atacului putem înțelege aspectele exterioare distincte și necesare de manifestare a echipei, modul de organizare, așezare și acționare în diferite momente ale jocului, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice de care sunt capabili jucătorii în vederea realizării sarcinilor de joc în atac.

Literatura de specialitate menționează trei forme de desfășurare a atacului, contraatacul, atacul direct, atacul combinativ, fiecare din aceste trei forme având caracteristicile ei, mijloacele tehnico-tactice de realizare și aplicare în joc. Pe parcursul jocului pot fi întâlnite toate cele trei forme de desfășurare a atacului, acest lucru fiind determinat de comportamentul în joc al echipei adverse, de sistemele de apărare întâlnite dar și de situația tactică de moment, din anumite perioade ale jocului.

Prin formele atacului putem înțelege aspectele exterioare distincte și necesare de manifestare a echipei, modul de organizare, așezare și acționare în diferite momente ale jocului, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice de care sunt capabili jucătorii, în vederea realizării sarcinilor de joc în atac. Fiecare din aceste trei forme având caracteristicile ei, mijloacele tehnico-tactice de realizare și aplicare în joc. Pe parcursul jocului pot fi întâlnite toate cele trei forme de desfășurare a atacului acest lucru fiind determinat de comportamentul în joc al echipei adverse, de sistemele de apărare întâlnite dar și de situația tactică de moment, din anumite perioade ale jocului.

I.2. TEHNICA JUCĂTORULUI DE FOTBAL

Tehnica unei ramuri de sport cuprinde totalitatea acțiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficienței acestora. Cu alte cuvinte, tehnica presupune efectuarea rațională și economică a unui anumit tip de mișcări, specifice ramurilor de sport.

În sinteză „tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri sportive efectuate rațional și economic în vederea obținerii unui randament maxim în competiții”. (A. Dragnea Antrenamentul sportiv – teorie și metodică).

Tehnica diferențiază o ramură de sport de alta, fiecare având sisteme de structuri motrice caracteristice. Ea este importantă în primul rând prin economismul mișcării și eficacitatea acesteia și nu trebuie în mod izolat, ci fiind în mare măsură condiționată de celelalte componente ale antrenamentului. Este o regulă de bază în pregătirea începătorilor, aceea de asigura, în primul rând, disponibilitățile fizice necesare însușirii tehnice care, la rândul ei, presupune un număr mare de repetări. Nedezvoltarea la nivel corespunzător a capacității de efort determină o tehnică defectuoasă. În jocul de fotbal, ca de altfel în toate jocurile sportive, tehnica este foarte importantă, ea influențând în mod prioritar soluționarea situațiilor complexe de joc, dar și economicitatea mișcărilor.

Nivelul de pregătire tehnică a unui sportiv depinde în mare măsură de nivelul inițial și de experiența motrică a acestuia, fapt care determină măsuri metodice adecvate, de pildă, la începători procesul de antrenament va căuta să realizeze la subiecți o bază motrică largă. Însușirea unui bagaj de priceperi și deprinderi de mișcare realizează o solicitare superioară a sistemului senzorial, fapt care favorizează învățarea mișcărilor.

COMPONENTELE TEHNICII :

Elementul tehnic este o structură motrică fundamentală ce stă la baza practicării unei ramuri de sport. În fotbal, de pildă, lovirea mingii cu piciorul, preluarea, transmiterea mingii, constituie structuri motrice fundamentale care, împreună cu altele, stau la baza practicării jocului de fotbal. Elementul tehnic este o noțiune abstractă deoarece se realizează prin anumite structuri motrice bine definite.

Procedeul tehnic desemnează o structură motrică concretă sau un mod particular de efectuare a elementului tehnic. De exemplu, lovirea mingii cu partea internă a labei piciorului, lovirea mingii cu capul din săritură, preluarea mingii cu talpa prin ricoșare sunt procedee tehnice concrete, concepute în vederea efectuării cu eficiență maximă a acțiunilor caracteristice jocului de fotbal.

Stilul constituie modul particular (amprenta personală) de efectuare a unui procedeu tehnic. Deși se respectă mecanismul de bază a unui procedeu tehnic totuși particularitățile morfologice, funcționale și psihice se întipăresc asupra execuției. Trebuie înțeles că stilul se manifestă la sportivi de înaltă clasă și are drept rezultat efectuarea eficientă a unui anumit procedeu. Nu poate fi vorba de stil la un începător care învață o anumită ramură de sport, deoarece este cunoscut că, în diferite faze ale formării deprinderilor motrice, apar mișcări cu traiectorii care de multe ori nu sunt optime. Noțiunea de stil se referă în activitatea sportivă și la unele execuții de excepție ale unor sportivi care prin creativitatea lor îmbogățesc patrimoniul tehnic al unui sport. Datorită eficienței acestor stiluri, ele au fost analizate de specialiști și preluate de alți sportivi, transformându-se în procedee tehnice.

ÎNVĂȚAREA PROCEDEELOR TEHNICE:

Învățarea tehnicii diferitelor ramuri de sport este caracterizată în general de legile și etapele învățării actelor și acțiunilor motrice, desigur, cu unele diferențe specifice, determinate de particularitățile ramurilor de sport. Dacă analizăm deprinderile motrice, acestea se formează prin exersarea îndelungată, cu și fără autocontrol, fiind influențate de oboseală , de activitatea mentală, de forma de exersare , de condițiile variate în care se exersează. Rezultă, astfel, că ele nu sunt exclusiv motorii ci se formează prin participarea celui de-al doilea sistem de semnalizare, transformându-se în priceperi complexe.

Procedeele tehnice ce se însușesc în diferite ramuri de sport trebuie să aibă cursivitate, viteză, forță, să fie executate eficient în timp (rezistență), coordonare, precizie, mobilitate, calități care se dobândesc printr-un proces de antrenament care nu e instruire, ci se numesc: dezvoltare fizică , dezvoltarea capacității de efort , dezvoltarea capacității psihice.

Cerințele regulamentelor de concurs față de manifestarea capacităților motrice și de efort, determină și particularitățile învățării tehnice sportive; astfel, învățarea în sport este un fenomen foarte complex care implică măsuri metodice deosebite și înaltă competență profesională.

Învățarea tehnicii sportive se desfășoară sub 3 tipuri care determină tot atâtea tipuri de deprinderi tehnice.

Învățarea perceptiv-motrică (învățarea senzorio–motrică) constă în modificarea comportamentului în functie de condițiile concrete, din antrenamente și competiții. Sportivul reacționează cu un răspuns preferat care poate, în același timp, să fie perfecționat sub aspectul coordonării, preciziei sau fineței (lansarea mingii pe contraatac în jocurile sportive ). Acest tip de deprinderi tehnice se realizează prin organizarea spațio-temporală a ,,evenimentelor externe” percepute direct. Imaginile perceptive programează și reglementează acțiunile motrice, corectându-le prin mai multe încercări până se obține sincronizarea între imaginea anticipată și acțiunea eficientă .

Învățarea motrică are ca rezultat deprinderile pe baza componentelor senzoriale, kinestezice sau proprioceptive în care sfârșitul unei mișcări este semnal pentru declanșarea mișcării următoare. Ea are la bază un program mental, fundamentat pe stereotipul dinamic cortical.

Învățarea inteligent motrică este caracterizată în procesul de însușire a tehnicii ramurilor de sport ,,euristice“, în care adversarul este opoziv și inventiv, acțiunile desfășurându-se în condiții de mare incertitudine.

ETAPELE ÎNVĂȚĂRII TEHNICII:

Învățarea procedeelor tehnice parcurge, în general, etapele învățării oricărui act și acțiune motrică, cu diferențierea că apar unele particularități determinate de regulile specifice ale unor ramuri .

– Etapa informării și a formării reprezentării , în care sportivul își creează pe baza explicațiilor și a mijloacelor intuitive, concepția și bazele procedeului ce urmează a se învăța. Ca urmare a acestora, își elaborează un proiect de acțiune, determinând în mare măsură pe experiența sa motrică anterioară, de nivelul de dezvoltare a calităților motrice, de capacitatea de efort și de spiritul de observație pe care îl are.

– Etapa mișcărilor grosiere sau insuficient diferențiate este caracterizată de primele execuții practice ale procedeelor tehnice respective, în care informația principală a subiectului constituită de indicațiile verbale ale antrenorului. Această etapă este hotărâtoare în învățarea corectă. Dacă se însușesc actele motrice cu traiectorii neadecvate sau amplitudinii necorespunzătoare, ele costituie tot atâtea greșeli care mai târziu vor fi foarte greu de corectat. Ca atare, se impun măsuri motrice și metode care să favorizeze exersarea corectă.

– Etapa coordonării fine și a consolidării procedeelor tehnice. Are ca trăsătură esențială efectuarea corectă a mișcării, de regulă în condiții standard sau stereotip variate, executarea cu indici crescuți de forță și în condiții de rezistență , execuție fluentă, cu ritm, precizie și amplitudine corecte. În acestă fază, informațiile emise de antrenor se vor referi la perfecționarea unor detalii de execuție cu finețe a procedeului tehnic.

– Etapa perfecționării și supraînvățării procedeului tehnic este caracterizată de efectuarea acestuia în condiții variate cu indici superiori de eficiență Sportivul este capabil să-și adapteze execuțiile oricând la cele mai variate condiții externe create de adversar, de teren, atmosferă, public, etc. Supraînvățarea este un efect și o condiție determinată de necesitatea unui mare număr de repetări. În fotbal supraînvățarea are o masivă participare intelectuală, deoarece, necesită pentru punerea sa în valoare o profundă analiză a situației concrete în care se efectuează procedeul.

Parcurgerea etapelor învățării presupune raportarea permanentă a execuției la model, analiza aspectelor pozitive și negative ale execuției și stabilirea măsurilor corective; circuit ( feed- back) care se repetă până la etapa de supraînvățare.

PRIORITĂȚI METODICE PRIVIND ÎNVĂȚAREA TEHNICII SPORTIVE:

Stabilirea pentru fiecare eșalon de instruire – începători, avansați, de performanță – a fondului pregătirii tehnice, acțiune echivalentă cu precizarea principalelor procedee tehnice care vor forma obiectul instruirii subiecților respectivi.

La începători cerința esențială va consta în însușirea corectă și trainică a principalelor procedee tehnice, cunoscând că aceasta va permite și aplicarea lor eficientă în activitatea competițională. În acest scop, asigurarea unui volum sportiv de muncă, concretizat în repetări numeroase, constitue condiția de bază a însușirii în timp util a procedeelor tehnice programate pentru anumite perioade ale instruirii.

– La toate nivelurile de instruire, concomitent cu însușirea trainică a procedeelor tehnice programate se va ține seama și de înclinațiile și opțiunile personale ale subiecților față de unele execuții tehnice, favorizându-se astfel valorificarea maximă a disponibilităților acestora pentru obținerea virtuozițății tehnice.

– La nivelul tuturor eșaloanelor de instruire, însușirea tehnicii se conjugă strâns cu exigențele complexe ale competițiilor.

– Calea cea mai bună pentru însușirea și perfecționarea tehnicii este individualizarea instruirii. Unii sportivi dispun de o bună mobilitate articulară, alții au o viteză superioară, dar o mai slabă îndemânare și în aceste condiții, individualizarea însușirii tehnice costituie o legitate a instruirii.

– La toate nivelurile instruirii să fie stăvilite tendințele subiecților spre “înflorituri tehnice“, adică spre execuții lipsite de aplicabilitate în competiții.

– În învățarea tehnicii sportive apare stringenta necesitate a stabilirii de către antrenor a sistemului de acționare necesar fiecărui procedeu tehnic. În acest scop, antrenorii precizează suita de structuri de exerciții aferente învățării procedeului tehnic în cauză, pe cât de rapid pe atât de trainic. O deosebită grijă trebuie acordată stabilirii de așa natură a structurii sistemului de acționare încât ansamblul respectiv de exerciții să vizeze atât însușirea elementelor de mișcare ce compun procedeul tehnic, cât și dezvoltarea calităților motrice necesare optimizării execuției acestuia. Algoritmul va fi repetat sistematic și îndelung, până când se obțin efectele scontate ale exersării.

TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL :

Elemente tehnice fără minge:

– Alergări variate

– Schimbările de direcții

– Căderile – ridicările

– Opririle

– Săriturile

– Rostogolirile

Elemente tehnice cu minge:

– Preluarea – cu laba piciorului

– cu talpa prin ricoșare

– cu coapsa prin amortizare

– cu pieptul prin amortizare

– cu capul prin amortizare

– cu abdomenul prin amortizare

– cu gambele prin amortizare

– Deposedarea – prin atac din față

– prin atac din lateral

– prin atac din spate

– Protejarea mingii

– Conducerea mingii – cu interiorul labei piciorului

– cu exteriorul labei piciorului

– cu șiretul plin

– Mișcările înșelătoare (fenta) – cu trunchiul

– cu piciorul

– Lovirea mingii cu piciorul – cu interiorul labei piciorului

– cu șiretul plin

– cu șiretul interior

– cu șiretul exterior

– cu exteriorul labei piciorului

– cu vârful labei piciorului

– cu călcâiul

– Lovirea mingii prin deviere – șiretul exterior

– șiretul interior

– Lovirea mingii cu genunchiul

– Lovirea mingii cu capul – de pe loc

– din deplasare

– din săritură – pe un picior

– pe ambele picioare

– din plonjon

– spre înainte, spre înapoi, spre lateral

– Aruncarea mingii de la margine.

I.3. ISTORICUL JOCULUI DE FOTBAL

În ziua de azi, jocul de fotbal generează noi căutări în privința perfecționării tehnicii și tacticii jocului, pe fondul unei pregătiri fizice ridicate la cote foarte înalte, remarcându-se tendința către creșterea taliei jucătorilor și a cunoștințelor tehnico-tactice ridicate, duse până la măiestrie, pe fondul unor calități motrice deosebite.

Accesibilitatea, atractivitatea și posibilitatea de practicare a fotbalului de la o vârstă fragedă până la o vârstă destul de înaintată – reprezintă premisele care au stat la baza fenomenului de creștere a numărului de practicanți și simpatizanți.

Răspândirea și popularitatea fotbalului, nemaiîntâlnite la nici un alt sport cunoscut astăzi pe mapamond, rezidă în irezistibila atractivitate a acestui joc sportiv, fiindcă, tocmai această atractivitate i-a conferit forța necesară pentru a rezista eroziunii vremii, propulsând-l din generație în generație, dintr-o țară în alta, dintr-un continent în alt continent, astfel încât, în zilele noastre, nu există loc pe mapamond în care fotbalul să nu fie cunoscut, învățat și practicat cu pasiune.

Putem afirma că dintre toate sporturile, fotbalul este, fără îndoială, cel mai vechi sport.

Ne-ar putea contrazice iubitorii atletismului, aducând drept mărturie Olimpiadele antice sau chiar cursa soldatului de la Marathon, cel care în anul 490 Î.Ch. a adus atenienilor vestea victoriei asupra perșilor.

Fotbalul este singurul joc sportiv în care omul se lipsește de aportul mâinilor, excepție făcând numai repunerea mingii de la margine, pentru care s-a cerut, în organismele abilitate modificarea acestei reguli de joc. Acest dispreț pentru folosirea mâinilor poate fi întâlnit și la jocurile practicate în antichitate.

De pildă, toltecii și mayași mexicani nu se foloseau decât de șolduri și de genunchi pentru a putea menține balonul în aer și a-l introduce în cercul adversarilor, cerc așezat pe un perete la o înălțime destul de mare.

Prima atestare a jocului de fotbal în școală datează din anul 1712, an în care fotbalul pătrunde în școlile din Anglia pentru ca, în anul 1768, să facă parte din cele 33 de jocuri admise Ia King's College. Școlile publice din Marea Britanie au jucat un rol important în dezvoltarea jocului de fotbal modern, datorită faptului că, încă din anul 1815, fotbalul este introdus în curriculum Colegiului din Eton. În anul 1825, alte colegii, cum ar fi Aldenham, Rugby, Marlborough, Lancing, Uppingham, Maivern și Cheltenham, introduc și ele fotbalul în curriculum lor.

Datorită faptului că fiecare școală avea un regulament propriu care ținea de tradițiile locale, de configurația terenului propriu de joc și de numărul de jucători, încă nu se puteau organiza meciuri între școli.

Primul Club Universitar de Fotbal apare în anul 1846, fiind format din foști elevi ai colegiilor din Shrewsbury și Eton, atunci studenți la Cambridge.

În 1882 apar la Cambridge University un nou set de reguli cu privire la practicarea fotbalului. Aceste noi reguli specifică clar numărul de 11 jucători într-o echipă (până acum se juca în 15), câte un arbitru de fiecare parte plus un arbitru neutru și poarta înaltă. Se spune că numărul de 11 jucători într-o echipă a fost propus de elevii de la Eton deoarece echipele era alcătuite acolo pe camerele internatului, care aveau fiecare 11 paturi.

S-a introdus în acest set nou de reguli și o regulă de off-side potrivit căreia un jucător putea să joace o minge pasată către el din spate, cu condiția ca între el și poarta adversă să fie minim trei adversari.

De asemenea s-a stabilit clar durata unui joc: o oră și un sfert.

Primul joc desfășurat sub aceste noi reguli a avut loc în luna noiembrie a anului 1862, între echipele Old Etonians și Old Harovians.

I.4. APARIȚIA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ȘCOLILE DIN ȚARA NOASTRĂ

Jocul de fotbal din școlile țării noastre, nu are o versiune certă asupra apariției lui. Spre deosebire de Vechiul Regat, unde fotbalul va fi introdus de străinii rezidenți acolo, în Transilvania – neexistând nici fenomenul răspândirii firmelor cu capital străin, atât de pregnant peste Carpați – fotbalul va apărea grație unui proces mult mai natural.

Pur și simplu, jocul de fotbal va ajunge pe teritoriul țării noastre de la Budapesta, meritul principal revenind studenților de origine română întorși de la studii din străinătate.

Sport prin esență popular, fotbalul va fi privit cu multe rezerve, elita considerându-l un potențial pericol pentru păstrarea privilegiilor sale. Deși majoritari, transilvănenii de naționalitate română își vor face cu greu loc în echipe, formate în special din jucători de naționalitate maghiară (minoritatea cea mai numeroasă din Transilvania).

Primul regulament de fotbal publicat în țara noastră îl datorăm profesorului Dimitrie Ionescu de la liceul „Gheorghe Lazăr" din București.

Acest regulament era încadrat în „Tratatul de jocuri școlare pentru uzul tuturor școlilor de ambele sexe" și a apărut în anul 1895.

În intenția de a prezenta amănunte privind regulamentul acestui joc, în numărul 7, din decembrie 1307, al revistei „Din lumea sporturilor", publicație apărută sub conducerea cunoscutului campion de „greco-romane", Mitică Dona, apare un articol intitulat „Practica foot-ball-ului", articol pe care îl vom reda în continuare, fără nici o omisiune: "Precum se știe, jocul constă în lupte ce se angajează între două partide. Fiecare partidă are câte 11 luptători. Arena este un câmp uneori cu o formă dreptunghiulară, lungă de 100 de metri. La ambele extremități se află doi stîlpi înalți de 2 metri și 40, la distanță unul de altul de 6 metri 30, uniți printr-o bară transversală, astfel încît să dea aparența unor porți așezate față în față și care se numește goal. În joc se întrebuințează o minge mare de piele ovală și obiectul ambelor partide este de a face ca printr-o lovitură de picior, să azvârle mingea de mai multe ori prin goalul partidei adverse, iar partida care reușește să scoată mingea de mai multe ori prin goalul partidei adverse, în intervalul de o oră și jumătate, este proclamată triumfătoare de către arbitrul jocului, în aclamațiile partidei învinse".

Primul club de fotbal din București, numit "Olimpya" ia ființă în anul 1904 și este alcătuit în majoritate din funcționari germani. Cel mai frumos succes al ambițioșilor fotbaliști de la „Olympia" s-a înregistrat la 17 octombrie 1910, când au reușit să învingă pe „F.C. United" chiar la Ploiești, cu 4 – 1, prin golurile înscrise de Apostolescu și Breyer (câte două).

I.5. NOȚIUNI FUNDAMENTALE ALE JOCULUI DE FOTBAL

Fotbalul, în actuala accepțiune, este un joc sportiv care se desfășoară între două echipe, alcătuite fiecare din câte 11 jucători. Se joacă pe un teren de dimensiuni limitate (90—120m lungime, 45—90m lățime), cu o minge grea de 396—453 g și o circumferință de 68—71cm. Jocul se desfășoară timp de 90 minute și este câștigat de echipa care reușește să introducă mingea de mai multe ori în poarta adversă.

Un gol se poate marca prin folosirea de către jucători a mijloacelor de tactică individuală în atac (depășiri individuale, demarcări, trasul la poartă, etc.), sau de tactică colectivă (pase, combinații, scheme, etc.). În scopul evitării primirii unui gol, jucătorii vor utiliza diferite procedee de marcaj, acțiuni de recuperare a mingii prin deposedare sau de dublaj, diferite forme de organizare a apărării etc.

Pentru a exclude factorul „întâmplare" și realizarea unui joc organizat, fiecare component al echipei are funcții și sarcini bine precizate, în baza cărora acționează în anumite zone ale terenului, cu o anumită pondere în atac sau apărare.

Astfel portarului, având misiunea să apere poarta, i se permite folosirea mâinilor. El colaborează cu toți coechipierii și în mod permanent cu fundașii. Portarul trebuie să știe să joace nu numai pe linia porții ci și în limitele suprafeței de pedeapsă, deoarece deseori va fi obligat să iasă în întâmpinarea adversarului sau să intercepteze mingile transmise pe sus.

Fundașii au sarcina principală să oprească acțiunile ofensive ale adversarului dar, în același timp, să inițieze, să construiască și chiar să finalizeze unele acțiuni. Fundașii laterali trebuie să marcheze extremele adverse iar cei centrali să apere zona din fața porții, acționând asupra înaintașilor adverși care pătrund în această zonă.

Linia de mijlocași are sarcini atât în atac (susținerea liniei de înaintare, inițierea și finalizarea unor acțiuni de atac etc.), cât și în apărare (sprijinirea liniei de fundași, dublajul apărătorilor, participarea activă în apărare etc.).

Sarcina atacanților constă în atacarea permanentă a porții adverse pentru a înscrie goluri însă, în anumite situații, acționează și în apărare.

Atât sarcinile compartimentelor și ale fiecărui jucător, zonele lor de activitate, cât și dinamica jocului sunt stabilite de sistemul de joc adoptat. În prezent, sistemul cu 4 fundași se bucură de o răspândire foarte mare și nu intrăm în detaliile lui, întrucât lucrările de specialitate apărute îi fac o descriere foarte amplă. Profesorului îi revine obligația să-l studieze pentru a-l preda jucătorilor săi. Vrem să menționăm că sistemul de joc oferă doar o schemă generală a organizării și desfășurării jocului, în care imaginația creatoare a jucătorilor are un câmp vast de afirmare.

Jocul, indiferent de caracterul său amical, oficial — se desfășoară în limitele stabilite de regulamentul de joc, care are 17 articole. Regulile de joc trebuie cunoscute de toți tinerii jucători din momentul în care iau contact cu primele noțiuni din tehnica și tactica jocului și, în special, când încep să joace la două porți. Este de neconceput o desfășurare normală a jocului fără cunoașterea principalelor reguli de joc cu privire la : atacarea corectă a adversarului care manevrează mingea; cunoașterea infracțiunilor și a sancțiunilor; poziția de offside; obstrucția; executarea regulamentară a tuturor loviturilor libere directe și indirecte; infracțiunile pentru care poate fi sancționat cel care comite greșeli și incorectitudini, etc.

Una din principalele îndatoriri ale celui care pregătește o echipă de fotbal constă în cunoașterea elementelor care compun jocul.

Jocul competițional prezintă o serie de aspecte, atât de ordin tehnico-tactic, fizic cât și fiziologic respectiv psihologic. Aceste aspecte trebuie cunoscute, întrucât ele condiționează fundamentarea științifică și metodică a bazelor antrenamentului.

Din punct de vedere al conținutului, jocul de fotbal se compune dintr-o suită de acțiuni întreprinse de jucători în diferite faze ale atacului sau ale apărării (aplicate în lupta cu adversarul) în limitele regulamentului de joc. Acțiunea de joc reprezintă folosirea rațională într-o fază de atac sau de apărare a celui mai indicat complex de procedee tehnico-tactice, în scopul realizării unei sarcini parțiale a jocului. Când echipa este în atac, pentru ca jucătorii să realizeze scopul jocului — marcarea golului — aceștia întreprind acțiuni pregătitoare de atac, alcătuite din : procedee tehnice simple (conducere, dribling pentru depășirea unui adversar), procedee tehnico-tactice înlănțuite (pasă-preluare, preluare-conducere-pasă, combinații) și din acțiuni de finalizare (lovituri la poartă executate individual sau ca urmare a unor combinații).

Când echipa este în apărare, pentru a evita primirea unui gol, jucătorii întreprind acțiuni de marcaj, de recuperare prin deposedarea adversarului de minge și acțiuni colective de organizare (dublaj, apărare combinată, etc.).

Analizând o acțiune de joc, se ajunge la concluzia că ea presupune prezența simultană a factorilor principali ai antrenamentului (tehnic, tactic, fizic), care se manifestă unul în regimul celorlalți într-o proporție variabilă. Acest lucru are o deosebită însemnătate în metodica învățării și perfecționării jocului de fotbal, asupra căruia vom mai reveni.

A limita însă descrierea jocului la elementele constitutive, respectiv la acțiunile de joc, înseamnă a ne referi numai la un aspect al conținutului jocului.

Faptul că pe parcursul celor 90 de minute de joc, jucătorii acționează continuu, înseamnă că ei depun un anumit efort. În jocul de fotbal efortul este complex și caracterizat de alternanța intensității (maximală, submaximală sau moderată). Ei efectuează acțiunile de joc în condițiile unei mari varietăți de mișcări, cu viteze și forțe diferite, cu alergări intercalate de opriri bruște, cu accelerări, etc. Toate acestea fac ca solicitarea în fotbal să se caracterizeze prin lipsa de uniformitate. Solicitarea neuniformă este determinată, în primul rând, de situațiile permanent schimbătoare.

Durata efortului maxim depus de jucători în timpul meciului variază de la câteva secunde la 20—30 s însă, în medie, durează circa 5—6 s. Jucătorii de valoare mondială parcurg în viteză maximă anumite porțiuni din teren, cu sau fără minge, de circa 140 de ori în cele 90 min. de joc.

Aceste câteva aprecieri cu privire la caracteristicile efortului în timpul jocului constituie unul din criteriile care stau la baza metodicii antrenamentului. Sub aspectul efortului este indicat ca antrenamentul să fie astfel organizat, încât intensitatea acestuia să varieze continuu iar durata efortului maxim depus de jucător să fie asemănătoare celei din meci.

Jocul de fotbal, la nivel competițional, mai prezintă și alte aspecte, dintre care cel mai important îl considerăm pe cel de ordin psihologic. Jocul de fotbal prezintă un pronunțat caracter emoțional, mai cu seamă la cele de mare răspundere. La copii, caracterul emoțional se manifestă în toate meciurile.

La unii jucători starea emoțională începe chiar cu o zi înaintea meciului și se manifestă prin insomnie, apariția tremurului nervos, lipsa poftei de mâncare, etc. Cu cât se apropie momentul începerii meciului, crește și emoția. Măsurile luate de instructor sau antrenor pentru distragerea atenției de la meci, folosirea tonului calm în indicațiile pentru joc și discuțiile pe care le poartă, pot preveni într-o oarecare măsură instalarea și manifestarea stării emoționale la jucători.

Gândirea creatoare, condiție importantă pentru obținerea victoriei, este prezentă în toate acțiunile fotbalistului. Cu ajutorul ei jucătorul apreciază situația și găsește rapid rezolvările cele mai adecvate, poate să anticipeze acțiunile coechipierilor, dar și ale adversarilor și să prevină intențiile acestora. Dacă gândirea jucătorului va fi tutelată de gândirea antrenorului sau încorsetată în scheme de la care nu are voie să se abată, jocul apare șablonizat și lipsit de creație. Jucătorii trebuie să fie capabili să acționeze imediat, conform gândirii lor și situațiilor, folosind în mod creator procedeele tehnico-tactice însușite.

Deosebit de importantă este capacitatea jucătorului de a se orienta rapid în situațiile jocului, pe baza percepțiilor vizuale, care-i permit să aprecieze cât mai exact distanța dintre jucători, dintre minge și poartă și distanța la care trebuie trimisă mingea. De asemenea, o mare însemnătate o are câmpul vizual de care dispune jucătorul; cu cât este mai mare, cu atât fotbalistul va observa mai mulți jucători, poate vedea mai clar mișcările adversarului și plasamentul coechipierilor. Reducerea acestuia îi limitează posibilitățile de colaborare cu coechipierii, limitându-i sfera de acțiune numai cu cei aflați în apropierea lui. Deprinderea de ,,a vedea tot terenul" îi caracterizează pe jucătorii de mare clasă.

Am menționat numai câteva aspecte de ordin psihologic mai importante ale jocului de fotbal, pentru a fi în atenția instructorului pe tot parcursul pregătirii, deoarece gândirea creatoare simțul de orientare și câmpul vizual stau la baza jucătorului complet.

Istoric vorbind, sistemele de joc au fost generate de modul de recuperare al mingii și de modul de circulație al lui spre poarta adversă și nu de maniera cum stă jucătorul față de adversar. Această afirmație se bazează pe esența jocului contemporan care reprezintă: creație, gândire colectivă, inteligență, la care să participe toți jucătorii echipei.

Pe măsură ce sistemele au fost desființate, în cadrul organizării jocului asistăm la o nouă redistribuire a rolurilor pe teren. Mai bine zis, cadrului rigid i-au fost anulate legile "fixe" ale posturilor, prin prisma faptului că sunt jucători care atacă și se apără indiferent de zona în care se găsește și indiferent de cine este adversar.

Această contribuție a fiecărui jucător la misiunile alternative de atac și apărare constituie unul din aspectele noi ale jocului în evoluția sa.

În concluzie, fotbalul modern este legat de definiția care precizează că:

– în atac trebuie să câștigi spațiu cât mai repede posibil pentru a ajunge în zona de finalizare, dar și cu asigurarea viitoarei defensive. Deci problemele atacului sunt duble: finalizarea și securitatea defensivă;

– în defensivă constatăm că se apelează la aportul tuturor jucătorilor dar cu următoarele sarcini:

a) împiedicarea adversarului de a marca;

b) recâștigarea mingii, de preferință colectiv pentru a putea, tot colectiv declanșa acțiuni ofensive. Marile competiții cu caracter mondial sau continental au arătat că majoritatea echipelor, indiferent de școala sau concepția lor de joc, au demonstrat un nivel ridicat al capacității de efort, fiind capabile să depună eforturi deosebite pe toată durata jocului.

Sinteza cercetărilor întreprinse în ultimul timp asupra fotbalului modern indică: o tehnică avansată sau o tehnică modernă nu poate fi valorificată, dacă nu este dublată de o ridicată capacitate de efort aerobă și anaerobă a tuturor jucătorilor. Cerințele jocului actual sunt incompatibil mai mari ca în trecut. Dinamismul, ritmul susținut, participarea mai intensă a tuturor jucătorilor la desfășurarea ambelor faze fac ca solicitarea să crească foarte mult, lucru care se repercutează asupra principalelor funcții fiziologice, intensificându-l considerabil.

Jucătorii efectuează acțiuni de joc în condițiile unei mari varietăți de mișcare, cu viteze și forțe diferite, de alergări intercalate cu opriri bruște, cu accelerări pe diverse distanțe. Din această cauză, acțiunile de joc diferă ca natură, efort și durată, ele succedându-se într-un raport variabil de intensitate. Toate acestea fac, ca solicitarea să se caracterizeze prin lipsă de uniformitate.

Însemnătatea dezvoltării permanente a capacității aerobe și anaerobe este astăzi recunoscută pe plan mondial. Ea constituie baza pe care se sprijină activitatea competițională. Jucătorul își va putea valorifica în jocuri calitățile tehnico-tactice, posibilitățile morale și de voință, numai în măsura în care capacitatea aerobă și anaerobă îl va ajuta în acest sens.

Afirmația că fotbalul, ca orice fenomen social, cunoaște neîntrerupt un proces dialectic – este mai mult decât axiomatică. Cu un deceniu în urmă era riscant să prognozezi saltul valoric al parametrilor de viteză și de rezistență, de abilitate fizică. Până și jocul elegant al brazilienilor și argentinienilor a dobândit noi valențe colective, înlocuind virtuozitatea individuală cu angajamentul fizic total.

În fotbalul modem și mai ales în fotbalul viitorului, eforturile sunt determinate de caracteristicile acțiunilor de joc, care se efectuează prin alergări cu viteze diferite, cu schimbări de direcție și de ritm.

Aceste activități angrenează toate calitățile motrice, dar într-un raport specific, ceea ce presupune existența unei anumite corelații între ele. Putem afirma că orice mișcare din fotbal cuprinde toate calitățile motrice, însă una dintre ele predomină în acea fază asupra celorlalte, iar orice calitate se dezvoltă și se manifestă în raport de celelalte.

I.6. PARTICULARITĂȚI SOMATO – PSIHICE ALE VÂRSTEI ȘCOLARE MICI (8/9 ANI – 10/11 ANI)

Pentru a putea optimiza metodele de joc și instruire, trebuie să înțelegem toate transformările ce au loc la această vârstă cu organismul copiilor.

Vârsta școlară mică (8/9 ani – 10/11 ani) corespunde perioadei de integrare în mediul școlar. Aceasta are influențe largi în plan fizic și psihic, copilul fiind supus unor solicitări mult mai complexe, pe care le resimte diferit, în funcție de gradul dezvoltării sale biologice. Acumulările morfofuncționale ale copiilor de această vârstă sunt mult mai rapide și în general uniforme, comparativ cu perioadele anterioare. Astfel, pe plan somatic :

asistăm la o încetinire a procesului de creștere în înălțime, aceasta fiind mai accentuată în ceea ce privește creșterea membrelor inferioare, care înregistrează valori medii anuale de cca 4,5 cm la băieți și 5 cm la fete.

greutatea corporală crește semnificativ, de 3-4 ori mai mult decât la ceilalți indicatori somatici;

sistemul muscular ajunge la aproximativ 28% din greutatea corporală.

Cu toate acestea, tonusul muscular are valori reduse. Dezvoltarea sistemului muscular favorizează efectuarea unor mișcări cu o mai mare amplitudine la nivelul diferitelor articulații. Forța musculară este relativ redusă, iar menținerea echilibrului necesită încă un efort în plus. Acest lucru trebuie avut în vedere la alegerea exercițiilor fizice în contextul activității școlare.

se intesifică procesul de osificare, dar există mult țesut cartilaginos și, din această cauză, risc de deformări;

sistemul articular se întărește, dar nu suficient – sunt frecvente cazurile de traumatisme articulare(entorse) la această vârstă.

În ceea ce privește manifestarea calităților motrice de bază, se poate aprecia că prezintă următoarele particularități :

viteza la 9-10 ani, perioada latentă a reacției motrice, se îmbunătățește evident, devenind mai rapidă la mișcarea mâinilor și mai lentă la mișcarea trunchiului; viteza de alergare pe distanțe scurte se îmbunătățește evident spre 10 ani.

în ceea ce privește îndemânarea, școlarul mic apreciază mai greu corelațiile spațiale; orientarea spre repere situate în apropiere este bună pe toată perioada de vârstă. Capacitatea de apreciere a mărimilor spațiale este destul de slabă, dar se poate ameliora; dezvoltarea aprecierii distanțelor și a preciziei este mai accentuată până la vârsta de 9 ani și mai lentă între 10-11 ani. Se constată și deosebiri între sexe, de exemplu în ceea ce privește coordonarea mișcărilor, mai ales în aruncări, fetele sunt mai slabe decât băieții.

rezistența : se poate constata o capacitate apreciabilă de rezistență, școlarul mic suportând bine excitantul de lungă durată

forța : nu prea mare la 8-9 ani; de la 9 ani crește moderat forța tuturor grupelor musculare, dar mai ales a extensorilor membrelor inferioare, flexorilor plantari și redresorilor trunchiului; oboseala apare repede la eforturile statice; de aceea devine necesar să se pună accent pe dezvoltarea forței musculaturii de postură și a forței dinamice la nivelul membrelor superioare și inferioare.

CAPITOLUL II

II.1. IPOTEZA CERCETĂRII

În această lucrare am plecat de la primisa că folosirea de noi mijloace și metode de pregătire pentru postul de atacant, în cadrul antrenamentelor, poate duce la un număr mai mare de reușite în fața porții și deci, implicit, marcarea de goluri mai multe.

II.2. MOTIVAȚIA REALIZĂRII TEMEI

Jucătorii de fotbal, fără excepție, își doresc încă de la începutul practicării disciplinei să înscrie cât mai mult. La o vârstă fragedă se echivalează valoarea unui copil direct proporțional cu numărul de goluri înscrise într-un joc. Bineînțeles că este o apreciere eronată, dar copiii nu pot încă face o deosebire pe sarcini și compartimente.

Atacantul presupune un individ care unifică într-un moment al jocului valorile calităților motrice și caracteristicile biomecanice ale tehnicii însușite, reușind să înscrie unul/mai multe goluri.

Această cercetare urmărește anumite idei, linii și structuri principale prin care profesorul de educație fizică să își poată îndeplini obiectivele propuse. Am încercat, cu ajutorul temei propuse, să direcționez procesul instructiv – educativ spre obținerea de rezultate pozitive atât pe plan sportiv cât și pe plan social.

Folosirea de metode noi de antrenament ale atacanților a dobândit o pondere crescută în procesul de antrenament, odată cu extinderea pregătirii timpurii a tinerilor în diferite ramuri de sport, constituind o temă de antrenament încă din primul stadiu de instruire. Aceeași pondere crescută trebuie acordată în educația fizică din primele verigi de învățământ.

Am ales tema „Studiu privind metode și mijloace de pregătire a jucătorului pentru postul de atacant la o grupă de copii, fotbal”, deoarece personal, consider că abordarea acestui subiect are o importanță relevantă atât pe teren de fotbal, dar mai ales în cadrul orelor de educație fizică. Ca viitor cadru didactic, îmi doresc o abordare complexă a tacticii jocului de fotbal pentru că, la nivel de ciclu primar, copiii își însușesc noile noțiuni așa cum le sunt predate, fiind pentru prima dată în contact cu o serie de mijloace special concepute pentru a le dezvolta anumite calități.

II.3. SARCINILE ȘI SCOPUL CERCETĂRII

Formarea viitorilor atacanți de succes, reprezintă o muncă dificilă care trebuie orientată și sistematizată pe principiile antrenamentului sportiv, detaliile fiind cele care pot face diferența chiar și la nivelul de parcticare a sportului la vîrsta copiilor

Îndeplinirea obiectivelor și temelor propuse va fi condiționată de următorii factori:

selecția;

metodica de antrenament;

condițiile de lucru;

particularitățile jocului de fotbal

mediul social sportiv.

Necunoașterea și nerespectarea acestor factori pot duce la suprasolicitări sau subsolicitări care influențează asupra posibilităților de obținere a viitoarelor performanțe sportive. De asemenea întregul proces instructiv-educativ, în pregătirea jucătorilor de fotbal, va trebui orientat în direcția:

menținerea unei stări optime de sănătate;

dezvoltării calităților motrice și educării acestora;

creșterii indicilor de forță a grupelor și lanțurilor musculare (membre inferioare, spate, abdomen, centura scapulo-humerală și brațe);

dezvoltării, perfecționării îndemânării în regim de pregătire tehnico-tactică cu accent pe formele specifice de manifestare în cadrul jocului de fotbal;

perfecționării elementelor tehnice cu accent permanent pe atac;

perfecționării sistemului de atac și apărare, în funcție de modelul de joc;

asigurării condițiilor materiale de pregătire.

Având în vedere faptul că jucătorii sunt încă la o vârstă fragedă, conținutul procesului de pregătire va trebui să fie astfel dirijat, încât să asigure indici armonioși de dezvoltare fizică generală, pregătire fizică multilaterală, precum și însușirea deprinderilor motrice specifice fotbalului.

II.4. ANTRENAMENTUL INDIVIDUAL ÎN JOCUL DE FOTBAL

Antrenamentul individual la fotbal se poate desfășura sub trei forme diferite, după criteriul conceperii:

Antrenorul este cel care organizează și planifică antrenamentul, în funcție de evidența pe care o are și pe baza unei cunoașteri amănunțite a jucătorilor săi, în raport cu cerințele și deficiențele fiecăruia. El va propune fiecăruia în parte un program separat, cu ce procedee tehnice, ce exerciții și cum vor fi dozate, dar totul subordonat unei teme centrale care să respecte planificarea existentă. Spre exemplu, toți vor lucra la pregătirea tehnică, dar fiecare cu alte procedee, mai ales că la cele mai multe exerciții vor avea nevoie de un partener de lucru. Se recomandă folosirea acestui tip de antrenament la grupele de vârstă mică, sub 14 ani, jucătorii nereușind să discearnă bine ce ar trebui să facă fiecare în parte. Pentru că asemenea antrenamente sunt destul de greu de condus, antrenorul trebuie să se asigure că poate se administreze un asemenea antrenament și că va putea să aloce un număr redus de antrenamente individuale pe mezociclu.

Începând cu vârsta juniorilor I, pot fi derulate antrenamente individuale autoconduse. Jucătorii sunt cei care hotărăsc ce va conține antrenamentul lor, iar antrenorul va avea rolul de reper, pentru a oferi indicațiile solicitate asupra exercițiilor, volumului de lucru, asupra timpului etc. Asemenea antrenamente întregi pot fi derulate, dar cel mai frecvent se alocă părți de 15-20 minute sau mai mult, în care jucătorul decide ce vrea să lucreze el și își organizează secvența de pregătire așa cum consideră el, lucrează singur sau cu un partener, antrenorul neintervenind decât cu rol de consilier. Secvențele respective se pot localiza înainte de antrenamentul propriu-zis (după o parte de încălzire corespunzătoare), în timpul antrenamentului, dar cel mai des apar după încheierea antrenamentului programat, în ziua respectivă, sau la o altă oră din zi, lucrând practic două antrenamente.

Cea de-a treia modalitate este antrenamentul individualizat, condus în întregime de către antrenor, cu teme comune pentru toți jucătorii, cu exerciții similare, dar dozate diferit, în funcție de particularitățile fiecărui jucător. Este practic un antrenament în care antrenorul, pe baza cunoștințelor exacte despre jucătorii săi, va adapta pentru fiecare în parte, temele și obiectivele propuse la posibilitățile și necesitățile acestora și în funcție de evoluția fiecăruia în timp.

Progresul fiecărui jucător în parte va fi astfel mai bine stimulat, pentru că nu vor exista jucători „forțați” de către alți colegi (fapt care are efect inhibitor) și nici jucători „trași îndărăt” de către ceilalți coechipieri (cu efect demotivant).

Rolul unor asemenea variante de antrenamente este, în primul rând, localizat în sfera psihologică, jucătorii având o motivație aparte (se întrec cu sine însuși) dar au și efecte considerabile și în planul maturizării, pentru că ei vor fi cei care vor alege, vor decide și vor concepe ceea ce este important pentru ei și pentru acea parte de antrenament.

Se mai poate vorbi de efecte și pe linia autoorganizării și responsabilizării. In plan strict metodic, rolul unor astfel de antrenamente individuale sau individualizate este de specializare și de perfecționare.

Aceste tipuri de antrenamente solicită o bună pregătire a antrenorului și a profesorului de educație fizică, experiență și calități, abilități de relaționare și comunicare, deoarece trebuie lucrat cu toți jucătorii la fel, cu o atenție acordată în mod echilibrat tuturor, cu intervenții punctuale, cu spirit de observație etc, toate acestea în contextul în care antrenorul coordonează tot lotul simultan dar fiecare lucrează relativ altceva. Este indispensabilă o planificare minuțioasă, anterioară acestor antrenamente, pentru a concepe corect activitatea fiecăruia, precum și o înregistrare relevantă a ceea ce s-a întâmplat în antrenamentul respectiv (scopul fiind de particularizare a pregătirii, pentru a facilita progresul fiecăruia și a cunoaște dacă ceea ce a lucrat fiecare a avut un efect semnificativ). Sunt necesare discuții, clarificări, indicații, recomandări, intervenții, toate acestea fiind punctuale în timpul antrenamentului sau extinse după caz, în finalul lui.

II.5. METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN STUDIU

Pornind de la faptul că metoda provine din sisteme obiective create de știință în ansamblu său sau de diferitele științe particulare, este firesc să constatăm o mulțime de metode, unele cu aplicabilitate în mai multe științe, altele numai într-una.

Metoda istorică a creat posibilitatea formării fundamentului teoretic al lucrării. De asemenea, prin metoda istorică s-a reușit o bună înțelegere a unor fenomene ce au fost întâlnite în problematica lucrării.

Această metodă a permis cercetării obținerea de date cu privire la procesul de optimizare a modelului de selecție, de pregătire și concurs având un rol important în realizarea practică a acestei lucrări, creând posibilitatea obținerii unor rezultate concrete și obiective.

Metoda experimentului a oferit prilejul verificării ipotezei preconizate în prezenta lucrare. Experimentul a cuprins următoarea succesiune de acțiuni:

– formularea ipotezei și stabilirea sarcinilor cercetării;

– fixarea grupei de experiment;

– stabilirea conținutului activității, a tehnicilor de înregistrare a rezultatelor, a influențelor exercitate de tehnologia abordată asupra subiecților testați.

Metoda experimentală, din care face parte și experimentul de verificare, constă în introducerea unor elemente (variabile) care sunt experimentate de cercetători într-o anumită activitate. Elementele nou introduse se numesc variabile independente, care pot fi și mijloace, metodă, aparatură. Rezultatele care vor decurge din experimentarea acestor variabile se numesc variabile dependente.

Metoda măsurării rezultatelor vizează stabilirea influențelor exercițiului fizic asupra subiecților și se realizează cu ajutorul testelor sau probelor al căror conținut variază în funcție de natura indicatorilor măsurați.

Eficiența instructiv – educativă depinde și de caracteristicile morfologice, funcționale, de dezvoltarea și pregătirea fizică a subiecților.

Metoda statistică – în ziua de azi matematizarea a devenit o realitate pe care nimeni nu o poate contesta. Utilizarea largă a metodei statistice este legată de studiul cantitativ al lucrurilor fenomenelor pe care fiecare domeniu le cuprinde. În același timp statistica conduce și la studiul aspectelor calitative ale fenomenelor, datorită relațiilor strânse, obiective care există între variațiile cantitative și calitative.

În prelucrarea datelor s-au folosit următoarele relații:

media aritmetică

modulul

abaterea standard

coeficientul de variabilitate

– amplitudinea

– rata progresiei.

1. Media aritmetică (). Acest parametru este foarte des utilizat și este considerat ca fiind o valoare tipică în aprecierea tendinței centrale a fenomenului studiat. La calcularea mediei aritmetice, trebuie să ținem seama de faptul că ea poate fi puternic influențată de anumite valori extreme, ceea ce poale duce la concluzii eronate. Pentru calcularea acesteia, am folosit formula:

în care: = media aritmetică;

= suma valorilor individuale;

= numărul de cazuri;

2. Amplitudinea împrăștierii () este diferența dintre valorile extreme:

unde: = amplitudinea;

= cea mai mare valoare;

= cea mai mică valoare.

Dacă dispersia este mare, vom întâlni valori mult deosebite de medie (mari și mici), pe când la colectivele cu dispersie mică, valorile acesteia tind să se grupeze în jurul mediei.

Abaterea standard folosește pentru calcul următoarea formulă:

în care: = suma rezultatelor;

= abaterea valorilor individuale față de medie;

= numărul total de cazuri.

Coeficientul de variabilitate () reprezintă raportul dintre abaterea standard și media aritmetică. Acest parametru este calculat sub formă de procente și, în acest caz, formula de calcul este:

În educația fizică se folosește des acest parametru atunci când vrem să arătăm gradul de omogenitate al unui colectiv cercetat. Pentru aceasta, se consideră valorile coeficientului de variabilitate cuprins între:

– 0 – 10 % = o dispersie mică – omogenitate mare;

– 10- 20 % = dispersie medie – omogenitate medie;

– peste 20 % = lipsă de omogenitate datorită unei dispersii foarte mari sau a unui număr prea mic de cazuri cercetate.

Rata progresiei () este un indice care ne arată progresul rezultatelor unui colectiv cercetat, raportate la rezultatele inițiale.

Creșterea absolută a mediei rezultă ca diferență dintre mediile extreme (cea mai mare valoare – cea mai mică valoare), iar proporția exprimată în procente se calculează ținându-se seama de următoarea formulă:

Pentru realizarea rezultatelor la probele de control și pentru măsurătorile antropometrice am folosit tabele statistice, ele reprezentând o formă ce caracterizează valoric colectivitatea studiată sub aspecte variate.

CAPITOLUL III

III.1. SUBIECȚII, LOCUL DESFĂȘURĂRII, MATERIALE NECESARE

Pentru a realiza acest experiment am lucrat cu o grupă formată din 20 de jucători, elevi ai CSS din cadrul LPS Iași, elevi îndrumați de profesorul de educație fizică Mihai Romilă. Experimentul a avut loc în timpul anului școlar actual, 2011-2012, începutul acestuia fiind în octombrie 2011 iar finalul în aprilie 2012. Am reușit să aduc în atenția profesorului ideile și conceptul meu de antrenament, acesta asistându-mă pe întreaga perioadă a cercetării.

Cercetarea s-a efectuat pe parcursul celor 2 semestre ale anului școlar, iar programul de lucru a fost de 2 antrenamente/săptămână (fiecare având o durată de 90 minute).

Pentru efectuarea testărilor am procedat în felul următor:

testarea inițială a avut loc în perioada 10-14.11.2011;

testarea finală în perioada 09-13.04.2012.

Condițiile de pregătire au constat în :

teren de fotbal cu dimensiuni normale, dotat cu 2 porți;

26 mingi de fotbal – fiecare elev având posibilitatea de a lucra cu câte o minge;

saltele;

mingi medicinale;

jaloane;

maieuri;

sală de forță.

La această grupă, elevii cu care am lucrat, au o distribuție pe posturi, dar posibilitatea ca fiecăre elev să-și îmbunătățească calitățile pe care le presupune un vârf de atac, a făcut ca antrenorul să fie de acord cu proiectul propus de mine..

Componența grupei de elevi este următoarea:

Succesul sau eșecul acestui experiment nu poate fi constatat decât urmărind rezultatele unor testări. Bateria de evaluări pe care am utilizat-o, este folosită la propunerea mea, considerând-o utilă pentru observarea eventualelor progrese ale elevilor.

Testările s-au efectuat pe parcursul unei întregi săptămâni din cadrul experimentului, fiind parcurse de toți elevii fără excepție. Calendarul acestor probe a fost următorul :

Pentru testarea inițială

10.09.2011 : testare fizică

11.09.2011 : testare specifică

12.09.2011 : testare fizică

13.09.2011 : testare fizică

14.09.2011 : testare specifică.

Pentru testarea finală

09.04.2012 : testare fizică

10.04.2012 : testare specifică

11.04.2012 : testare fizică

12.04.2012 : testare fizică

13.04.2012 : testare specifică.

Probele care au fost efectuate sunt următoarele :

PROBE FIZICE

Alergare de viteză pe distanța de 50m cu start din picioare, cronometrat la mișcare; se înregistrează în secunde și zecimi;

Alergare de rezistență pe distanța de 600m cu start din picioare, cronometrat la mișcare; se înregistrează în minute și secunde;

Naveta (4x5m) – se execută de pe linia trasată pe sol; la o distanță de 5m se află un cerc în care se găsesc 4 mingi de fotbal; la semnal, executantul aleargă spre cerc și conduce o minge, cu piciorul, spre linia de plecare; ajuns la linia de start, pleacă în viteza cea mai mare pentru a aduce o a doua minge; același lucru pentru mingile 3 și 4; cronometrul se oprește atunci când ultima minge atinge linia de start.; este interzisă șutarea mingi spre punctul de start; se cronometrează în secunde.

Săritura în lungime de pe loc – se execută de pe linia trasată pe sol – se măsoară de la vârfurile picioarelor (poziția inițială), la călcâie (poziția finală); pentru elan se permit mai multe balansări ale brațelor; se acordă 2 încercări și se notează cea mai bună realizare. Rezultatele se măsoară în metri și centimetri;

PROBE SPECIFICE

Traseul nr. 1 Antrenorul execută o pasă din partea laterală a terenului. Jucătorul aflat în cercul de la centrul terenului, preia, conduce mingea și șutează la poartă din afara careului folosind procedeele tehnice cunoscute, șutul la poartă fiind precedat de fentă (se calculează numărul de goluri din 10 lovituri).

Traseul nr.2 Jucătorul pleacă de la linia de start cu mingea la picior; conduce mingea cu piciorul pe o distanță de 10m după care pasează mingea unui coechipier aflat în lateral; execută o schimbare de direcție pe distanța de 15m de unde preia o minge venită de la un partener, trece de un partener/jalon după care execută șut la poartă. Se calculează numărul de reușite din 10 încercări.

Traseul nr.3 Jucătorul pleacă de la mijlocul terenului, execută dribling printre jaloanele dispuse la o distanță de 8m unul de celălalt, și își încheie acțiunea cu șut la poartă. Se calculează numărul de reușite din 10 încercări.

III.2. PREZENTAREA VARIABILEI INDEPENDENTE

Pentru realizarea experimentului am folosit ca variabilă independentă, o serie de mijloace (exerciții) specifice jocului de fotbal, pe care le-am considerat utile pentru postul de atacant. Cu toate că nu toți jucătorii folosiți joacă pe postul de atacant, exercițiile folosite sunt de un real folos pentru formarea capacității de a lovi mingea spre poartă. Am dorit să văd dacă metodele și mijloacele folosite aduc un progres, acest lucru fiind ușor sesizabil prin cuantificarea reușitelor din cadrul probelor de control.

În fața unei apărări bine organizate, în sensul că aplică un marcaj strict, recurge la aglomerări active, etc., trebuie respectate câteva cerințe de bază și anume:

demarcarea foarte rapidă și simultană a mai multor jucători;

circulația foarte rapidă a mingii, folosindu-se des pase marcate pe direcții neprevăzute;

schimbarea cât mai frecventă a direcțiilor de atac, angajându-se astfel, pe un front foarte larg toți sau aproape toți atacanții;

– o mare variație și alternantă în jocul individual, cât și în ansamblul acțiunilor, prin folosirea unui mare arsenal de mijloace ( un-doi-uri, centrări din viteză, pătrunderi individuale, lovituri la poartă de la distanță mare, etc.).

Exercițiul 1

Doi jucători A si B sunt situați față în fată la o distantă de 20 m unul de
altul. A îi pasează lui B care vine în întâmpinare și i-o transmite din nou lui A în lateral, care conduce mingea ușor până în direcția opusă, după care i-o transmite din nou lui B, continuând exercițiul (fig.1).

fig.1

Exercițiul 2

Patru jucători A,B,C,D sunt așezați în formație de dreptunghi la distanță de 10 m, cei de pe latura mică, respectiv 15 m, cei de pe latura mare. A și B pasează direct cu C și D și, după fiecare lovire a mingii, schimbă rapid locurile între ei (A cu B și C cu D)(fig.2).

fig.2

Exercițiul 3

Doi jucători se plasează la o distanță de 15-20 m unul față de celălalt. Amândoi iau aceeași poziție de start. La primul semnal, startul este luat de jucătorul aflat în spate. După ce el parcurge aproape o jumătate din distanța care îl separă de partenerul său, se dă startul jucătorului aflat în față. Jucătorul care a încercat primul alegerea trebuie să-și ajungă partenerul, înainte de un loc stabilit pentru sosire.

Exercițiul 4

Doi jucători, A și B, stau față în față, la 10 m unul de celălalt și la 25 m de poartă. A pasează lui B, se întoarce și aleargă spre poartă. B pasează lateral la 10 m unui al treilea partener C, care trimite mingea spre careul de 16-20 m, fie razant cu solul, fie lobat, de unde A trage direct la poartă (fig. 3).

Exercițiul 5

La semnal jucătorii pornesc la pas sau în ușoară alergare, la distanță de 2-3 m între ei. În același timp, primul din coloană pornește cu balonul, conducându-l în slalom printre jucătorii care avansează. După ce l-a ocolit pe primul dintre ei, pasează ultimului din coloană și continuă să avanseze în capul coloanei. Jocul se încheie când toți revin în pozițiile lor inițiale.

Exercițiul 6

Jucătorul începe acțiunea de la o distanță de 30 m de poartă, central. Conduce una din mingile aliniate la plecare, execută o ocolire completă în jurul unui jalon situat în apropierea semicercului, iar apoi trage la poartă. Se întoarce în alergare pentru a repeta exercițiul încă de două ori. Șutul la poartă este diferit la fiecare repetare – se execută cu șiretul plin, cu șiretul exterior și cu șiretul interior.

Exercițiul 7

Jucătorii sunt dispuși în șir, la 30 m de poartă, cu fața spre centrul terenului. Un partener plasat înaintea șirului, la 10 m, pasează cu primul jucător din șir, reprimește, lovește mingea cu bolta înainte peste jucătorii din șir, sprintează, preia, conduce și trage la poartă de la 16 m.

Exercițiul 8

Un jucător aflat în atac, A simulează o pasă spre un coechipier situat în lateral, B, care vine în întâmpinare, marcat strict de apărătorul C. A trimite însă mingea în zona lăsată liberă de cei doi, unui alt atacant D. Cel ce îl marchează pe D, adică E, se deplasează odată cu D, iar F ocupă zona centrală din fața porții (fig.4).

fig. 4

Exercițiul 9

Exercițiul tehnico-tactic în 4 jucători (A,B,C,D): acțiunea începe de la A, care transmite mingea înapoi lui B și acesta mai departe lui C, care preia și conduce rapid mingea, pasează apoi transversal spre centru lui A care-și schimbă poziția inițială A în poziția A1, traversează centrul terenului pentru a pasa pe neașteptate lui D. Acesta preia în poziția D1 și după ce a simulat o fentă de depășire conduce mingea spre fundul terenului de unde centrează (D2) pentru jucătorii A, în poziția A3 și C, în poziția C2 (fig.5).

fig. 5

Exercițiul 10

Trei șiruri de jucători, situate paralele între ele, la o distanță de 50-60 m de poartă execută pase în adâncime cu schimb de locuri: cel ce pasează (A) către jucătorul B se duce pe poziția pe care a avut-o B, iar B conduce mingea spre poziția pe care a avut-o A, după care îi pasează lui C. În preajma careului de 16 m, se șutează la poartă.

Exercițiul 11

Doi jucători acționează pe părțile laterale conducând mingea 15-20m, pe rând, după care centrează la semiînălțime pentru jucătorul aflat în zona centrală în afara careului de 16 m. Acesta este obligat să execute cât mai multe șuturi la poartă din vole. După un anumit număr de repetări (10-15), în funcție de spațiul avut la dispoziție se schimbă jucătorii, inversându-și rolurile.

Exercițiul 12

Exercițiu tehnico-tactic în trei jucători (A,B,C): pe părțile laterale se execută combinații în doi jucători urmată de o transmitere a mingii jucătorului C care vine în întâmpinarea mingii după care o transmite în diagonală la marginea careului în lateral, unde este preluată de jucătorul A care centrează spre jucătorii B și C (fig.6).

fig. 6

Exercițiul 13

Exercițiu pentru simularea un-doi-ului în trei, cu trei apărători și trei atacanți. A conduce, pasează lui B și avansează pe stânga. Apoi vine la dreapta, dar nu primește pasa căci C, pătruns în centru, primește pasa de la B. C avansează cu mingea și trage la poartă de la 16 m. Dacă însă îl atacă pe C la dreapta, trebuie folosită altă soluție (fig. 7).

fig. 7

Exercițiul 14

Exercițiu 3 contra 4 în care atacanții (A,B,C) încearcă prin combinații să depășească cei 4 apărători (D,D1,D2,D3) care au rolul de a închide orice culoar de pătrundere a atacanților și de a se dubla reciproc. D, la început, îndeplinește funcția de libero, D2 îl marchează pe B, D1 îl marchează pe A, iar D3 dublează sau ia locul libero-ului.

Exercițiul 15

Participă trei jucători care își schimbă permanent locurile. Jucătorul A îi pasează lui B, care i-o retransmite în față lui A și acesta mai departe lui C. Jucătorul C i-o transmite lui A. În același timp A ia locul lui C, apoi C locul lui B (fig. 8).

fig. 8

Exercițiul 16

Exercițiu tehnico-tactic în trei jucători, executat pe zona laterală stângă a terenului de joc printr-o combinație de introducere a unui mijlocaș de acoperire, în zona în care se plasează de obicei jucătorii de bandă (fig. 9).

fig. 9

Exercițiul 17

Jucătorii se împart în perechi și se plasează în diferite puncte ale terenului. În fiecare pereche, jucătorii se plasează unul după altul, la o anumită distanță. Cel din față, îndoindu-și spatele, se sprijină cu palmele de genunchi. Jucătorul din spate sare peste cel ghemuit sprijinindu-se cu mâinile pe spatele celui aplecat, după care, cel ce a sărit, parcurge câțiva pași și se așează apoi ghemuit. Astfel, schimbându-și mereu rolurile, fiecare jucător execută sărituri exersând îndemânarea și detenta.

Exercițiul 18

Două șiruri sunt plasate la 30 m de poartă. Cei dintr-un șir execută alternativ o pasă în triunghi cu un partener plasat lateral înainte, după care transmit mingea jucătorilor din celălalt șir, care șutează la poartă din viteză (fig. 10).

fig. 10

Exercițiul 19

Joc 1 la 1, la două portițe formate din jaloane, pe zone delimitate pe întreaga suprafață a terenului. Se execută acțiuni specifice de menținere a posesiei mingii, de depășire, respectiv de marcare și deposedare.

Exercițiul 20

Se formează un cerc cu diametrul de 20-30m, iar portarul se află la mijloc. 6-8 jucători pasează între ei și pe neașteptate trag la poartă. Portarul încearcă să prindă mingea (care este pasată numai pe diagonală) prin plonjon (fig.18), pe jos, la semiînălțime, sau la maximum un metru peste înălțimea portarului. Exemplu: jucătorul (6) pasează mingea pe jos la jucătorul (8); acesta o trimite jucătorului (7), care pasează jucătorului (6), care pasează jucătorului (10), iar acesta jucătorului (11). Jocul continuă. După zece mingi prinse de către un portar, se schimbă celălalt portar, iar fostul portar intră în joc pe semicerc alături de ceilalți jucători. (fig.11).

fig. 11

Exercițiul 21

Acțiuni de joc între un grup de apărători plasați inițial în dispozitivul de 4+1 și patru atacanți în zonele lor de atac. Atacanții realizează manevre de atac și finalizare, iar cei patru apărători îi urmăresc strict pe terenul de atac. Jucătorul liber acoperă întregul grup defensiv în acțiune. Antrenorul conduce de la centru și, după fiecare fază epuizată, repune o nouă minge în atac.

Exercițiul 22

Patru atacanți (7,8,9 și 11) așezați pe marginea suprafeței de pedeapsă, dintre care jucătorii 7 și 11 pe laturile mici, iar 8 și 9 pe latura mare; primii doi – 7 și 11 – pasează șutat de la unul la altul, iar portarul caută să prindă mingea; în cazul când o prinde o aruncă la unul din ceilalți doi jucători (8 sau 9). Dacă cel care o primește este jucătorul cu nr.9, acesta o pasează jucătorului cu nr.8 care șutează puternic și plasat în poartă. După trei goluri primite se schimbă portarul și jucătorii cu numerele 7 și 11 trec în locul cu celor cu numerele 8 și 9. Exercițiul continuă până când fiecare jucător a trecut de 4 ori în postul de extremă și de 4 ori în postul de înaintaș central (fig.12). În timp ce unul dintre portari este în poartă, celălalt stă în spatele porții și trimite în teren mingile ieșite.

fig. 12

Exercițiul 23

Trei jucători A,B,C stau în linie la 35 m de poartă și la 5 m unul de celălalt. C pasează înainte și aleargă oblic spre poartă prin spatele lui B. B lovește mingea încă o dată și încrucișează în același mod cu A. A conduce mingea spre marginea careului de 16 m, pasează pe jos lui C, care trage la poartă (fig. 13).

fig. 13

Exercițiul 24

Exercițiu tehnico-tactic în trei jucători (A,B,C): jucătorul A aflat în conducerea mingii îi transmite mingea jucătorului B, care schimbă direcția de atac transmițându-i mingea în diagonală jucătorului C care, tot printr-o diagonală, îl lansează pe jucătorul A care preia, conduce mingea și apoi o centrează în fața porții unde se află B și C (fig.14).

fig. 14

Exercițiul 25

Joc 1 la 1, la două portițe formate din jaloane, pe zone delimitate pe întreaga suprafață a terenului. Se execută acțiuni specifice de menținere a posesiei mingii, de depășire, respectiv de marcare și deposedare.

Exercițiul 26

Cinci jucători sunt plasați pe aceeași linie executând pase directe pe poziții viitoare, după care-și schimbă locurile. D are la început rol de apărător. A execută o pasă lui B, marcat de D. A aleargă și primește de la B, apoi îi pasează lui C, care urmează să-i transmită mingea lui D, marcat de B. C reprimește de la D și îi pasează lui E, care l-a înlocuit pe A (fig. 15).

fig. 15

Exercițiul 27

Exercițiu tehnico-tactic 6:4 în care atacanții încearcă prin diverse combinații să finalizeze, iar apărarea execută marcaj strict la jucătorii din atac, evitând înscrierea golului (fig. 16).

fig. 16

Exercițiul 28

Joc 4:4 pe un spațiu limitat 10X10m, în care la început apărătorii sunt semiactivi, iar apoi activi, urmărindu-se intrarea în posesia mingii, păstrarea posesiei iar, după ce s-a pierdut posesia, se încearcă recuperarea mingii. Se pot da și teme de joc: nu se pasează decât după un dribling sau se pasează dintr-o singură atingere sau din două.

Exercițiul 29

Șase jucători sunt plasați într-o jumătate de teren. Cei din colțuri centrează alternativ spre jucătorul cel mai îndepărtat din interiorul careului, acesta respinge direct cu capul sau cu piciorul partenerului său, care se demarcă printr-o țâșnire pe o porțiune de 5-6 m. Mingea în continuare este transmisă printr-o pasă lungă unuia din jucătorii de la mijlocul terenului și de la aceștia la jucătorii care au început exercițiul (fig.17).

fig. 17

Exercițiul 30

La centrul terenului se formează două grupuri de jucători, fiecare având pereche. Cei fără minge se află cu 2 m mai în spatele jucătorilor cu minge. La semnalul profesorului jucătorii pornesc spre poartă: cel cu mingea încearcă să marcheze, iar jucătorul fără minge trebuie să îl deposedeze de minge pe cel care are mingea, înainte ca acesta să finalizeze. După un număr de repetări se inversează rolurile.

Exercițiul 31

Portarul aruncă mingea cu mâna pe jos jucătorului A, care conduce mingea și apoi pasează direct pe aceeași parte lui B. B pasează înapoi lui C care schimbă direcția de atac printr-o pasă lungă în diagonală până la D, care conduce mingea 10-12 m și trimite mingea celuilalt portar, care continuă exercițiul. Exercițiul se desfășoară pe o jumătate de teren, unde sunt plasate două porți.

Exercițiul 32

Exercițiul se desfășoară pe teren redus. Trei grupe de jucători (A,B,C) sunt așezate la o distanță de circa 10m între ele, pe latura stângă a terenului. Începe acțiunea jucătorul A care, după un schimb rapid de pase cu B, pasează in diagonală lui C, care pasează lateral pe direcția de deplasare a lui B (în poziția B1), care finalizează de la aproximativ 16 m. Alternarea sarcinilor între jucători se face în sensul liniilor întrerupte (fig. 18).

fig. 18

Exercițiul 33

Jocul se desfășoară la o singură poartă cu portar. Două echipe formate din câte șase jucători sunt plasate dincolo de linia de centru. Jocul începe printr-o degajare a portarului. Echipa care interceptează atacă, iar cealaltă se apără. Jucătorii echipei în apărare, dacă interceptează mingea, sunt obligați s-o ducă la centrul terenului, de unde vor începe din nou jocul, devenind atacanți. Câștigă echipa care înscrie mai multe goluri (fig. 19).

fig.19

Exercițiul 34

Exercițiu tehnico-tactic pentru apărători și atacanți în care accent se pune pe marcaj din partea apărătorilor și șutul la poartă al atacanților. Jucătorii în atac A și B realizează un un-doi pe lângă apărătorul C care încearcă să intercepteze. A conduce mingea paralel cu linia laterală a terenului, după care centrează în fața porții (fig. 20).

fig. 20

Exercițiul 35

Doi jucători, păstrând între ei un interval de 2-3 m, aleargă în aceeași direcție, cu aceeași viteză, însă prin procedee diferite: cel ce aleargă în față se deplasează cu spatele înainte, iar al doilea care îl urmărește aleargă în mod obișnuit. La semnal, jucătorul al doilea se întoarce și aleargă spre linia de sosire, căutând să se depărteze de primul ajutor. În acest moment ambii jucători aleargă în mod obișnuit. Jucătorii își schimbă apoi rolurile.

Exercițiul 35

Menținerea posesiei mingii 5:5, cu marcaj om la om. Se dau sarcini de joc pentru atacanți: pasă precedată de dribling, cu două atingeri de minge și apoi dintr-o singură atingere și pentru apărători: deposedarea adversarului direct prin intercepție sau prin alunecare.

Exercițiul 36

Pe linia suprafeței de pedeapsă , din dreptul fiecărei bare , se găsesc mingile iar în dreptul barelor se află jucătorii. La semnal jucătorii aleargă spre mingi, le ocolesc, după care trag la poartă, căutând fiecare în parte să execute primul. Acest exercițiu este un foarte bun mijloc de antrenare a loviturilor cu întoarcere.

Exercițiul 37

Echipa de 11 jucători în formație de bază circulă fără adversar, de la o poartă spre cealaltă. Se urmărește păstrarea ansamblului de atac, schimbul de zone și linii, creșterea vitezei de joc, menținerea legăturii între compartimente, etc. Acțiunea se reia mereu de la o poartă la cealaltă.

Exercițiul 38

Menținerea posesiei mingii 3:4. Se joacă într-un spațiu delimitat (35X20m). Echipa în superioritate numerică joacă cu puține contacte cu balonul sau cu manevre înșelătoare sau fără restricții (fig. 21).

fig. 21

Exercițiul 39

Antrenorul, așezat în apropierea liniei de fund, în interiorul careului de 16 m, șutează lung cu boltă spre atacantul care, la circa 30-35 m preia, controlează balonul, încearcă să-și depășească adversarul, la început semiactiv, apoi activ, aflat la 25 m de poartă. După ce a depășit adversarul, atacantul trebuie să finalizeze. Rolurile se schimbă și se face concurs care înscrie mai multe goluri.

Exercițiul 40

Exercițiu tehnico-tactic, în care patru atacanți acționează împotriva a patru apărători, care marchează în zonă. Atacanții combină între ei numai prin pase directe, se demarcă permanent, își schimbă locurile încercând să mențină cât mai mult posesia mingii. Pentru finalizare vor acționa numai când unul din ei se află într-o poziție favorabilă.

Exercițiul 41

Din poziția culcat dorsal, aruncarea mingii cu ambele mâini în sus și înainte, ridicare rapidă și preluare din aer (fig.22).

fig. 22

Exercițiul 42

Din poziția ghemuit, aruncarea mingii cu mâinile în sol, ridicare, lovire cu capul în sus și înainte, țâșnire 3-4 m și preluare cu întoarcere.(fig.23)

fig. 23

Exercițiul 43

Participă două echipe. La un semnal, jucătorii conduc balonul, în viteză pe o distanță de 15m, având 3 obstacole (portițe) marcate și trag de la 7 m la poartă. Se execută conducerea balonului sub obstacole și cu trecerea cu săritură peste obstacole, după care urmează trasul la poartă. Jucătorii aleargă după balon și se reîncolonează. Între timp pornesc ceilalți doi jucători.

Exercițiul 44

Doi jucători pornesc în același timp în conducerea mingii în viteză maximă de la linia porții până la 16 m, după care să șuteze la poartă precedat de întoarcere.

Exercițiul 45

Portarul aruncă mingea cu mâna pe jos jucătorului A, care conduce mingea și apoi pasează direct pe aceeași parte lui B. B pasează înapoi lui C care schimbă direcția de atac printr-o pasă lungă în diagonală până la D, care conduce mingea 10-12 m și trimite mingea celuilalt portar, care continuă exercițiul. Exercițiul se desfășoară pe o jumătate de teren, unde sunt plasate două porți.

Exercițiul 46

Joc în condiții de adversitate 8:8, cu doi portari pe un spațiu delimitat 70×50 m, având porțile normale.

CAPITOLUL IV

IV.1. PREZENTAREA REZULTATELOR CERCETĂRII

PENTRU TESTAREA INIȚIALĂ

PENTRU TESTAREA FINALĂ

PENTRU TESTAREA INIȚIALĂ

PENTRU TESTAREA FINALĂ

IV.2. ANALIZA GRAFICĂ A REZULTATELOR OBȚINUTE

Notă:

A.Ș. 11. N.M

C.C. 12. O.Ș.

C.A. 13. S.G.

C.S. 14. S.A.

D.C. 15. S.V.

E.V. 16. Ș.A.

F.M. 17. T.A.

G.A. 18. T.C.

H.A. 19. V.S.

J.R. 20. Z.P.

Notă:

A.Ș. 11. N.M

C.C. 12. O.Ș.

C.A. 13. S.G.

C.S. 14. S.A.

D.C. 15. S.V.

E.V. 16. Ș.A.

F.M. 17. T.A.

G.A. 18. T.C.

H.A. 19. V.S.

J.R. 20. Z.P.

Notă:

A.Ș. 11. N.M

C.C. 12. O.Ș.

C.A. 13. S.G.

C.S. 14. S.A.

D.C. 15. S.V.

E.V. 16. Ș.A.

F.M. 17. T.A.

G.A. 18. T.C.

H.A. 19. V.S.

J.R. 20. Z.P.

Notă:

A.Ș. 11. N.M

C.C. 12. O.Ș.

C.A. 13. S.G.

C.S. 14. S.A.

D.C. 15. S.V.

E.V. 16. Ș.A.

F.M. 17. T.A.

G.A. 18. T.C.

H.A. 19. V.S.

J.R. 20. Z.P.

Notă:

A.Ș. 11. N.M

C.C. 12. O.Ș.

C.A. 13. S.G.

C.S. 14. S.A.

D.C. 15. S.V.

E.V. 16. Ș.A.

F.M. 17. T.A.

G.A. 18. T.C.

H.A. 19. V.S.

J.R. 20. Z.P.

Notă:

A.Ș. 11. N.M

C.C. 12. O.Ș.

C.A. 13. S.G.

C.S. 14. S.A.

D.C. 15. S.V.

E.V. 16. Ș.A.

F.M. 17. T.A.

G.A. 18. T.C.

H.A. 19. V.S.

J.R. 20. Z.P.

Notă:

A.Ș. 11. N.M

C.C. 12. O.Ș.

C.A. 13. S.G.

C.S. 14. S.A.

D.C. 15. S.V.

E.V. 16. Ș.A.

F.M. 17. T.A.

G.A. 18. T.C.

H.A. 19. V.S.

J.R. 20. Z.P.

IV.3. INTERPRETAREA REZULTATELOR

Pentru elevii acestei cercetări, avem următoarele rezultate:

La proba – alergare de viteză pe distanța de 50m – notăm o îmbunătățire a timpilor obținuți, în medie cu 0,36 secunde, între cele două testări. Întâlnim valori cuprinse între 8,9 și 8,4 secunde la T.I. și între 8,6 și 7,9 secunde la T.F. (amplitudinea împrăștierii W – 0,5 pentru T.I. și 0,7 pentru T.F.). Coeficientul de variabilitate indică în ambele cazuri o dispersie mică (2,39 și 1,58), deci elevii formează un colectiv omogen.

La proba – săritura în lungime de pe loc – am întâlnit valori cuprinse între 170-152 cm la T.I. și între 175-159 cm la T.F. (W – 18 pt T.I. și 16 pt T.F.). Abaterea standard este de 4,43(T.I.) și de 4,75(T.F.) iar coeficientul de variabilitate se situează sub 10% , deci colectivul are o omogenitate mare.

La proba – alergare de rezistență pe distanța de 600m – am întâlnit valori cuprinse între 4,10-3,34 min la T.I. și între 3,57-3,10 min. la T.F. (W – 0,76 pt T.I. și 0,47 pt T.F.). Abaterea standard este de 0,19 (T.I.) și de 0,11 (T.F.) iar coeficientul de variabilitate se situează sub 10% , deci colectivul are o omogenitate mare.

La proba – naveta – avem o îmbunătățire a mediei timpilor cu 0,54 secunde, ceea ce denotă progresul realizat de echipă în această direcție. S-au înregistrat valori cuprinse între 23,64 și 17,88 secunde la T.I. și între 22,88 și 17,61 secunde la T.F. C.V. se află în ambele cazuri sub 10%, ceea ce indică omogenitatea grupului.

La proba – traseul nr 1 – notăm o scădere a mediei cu 1,45 reușite între cele două testări; s-au înregistrat valori cuprinse între 9 și 5 reușite la T.I. (W – 4) și între 10 și 7 secunde la T.F. (W – 3); coeficienții de variabilitate ne indică pentru ambele testări valori peste 10%, deci un colectiv cu omogenitate medie.

În cazul probei – traseul nr 2 – întâlnim valori cuprinse între 9 și 6 reușite pentru T.I. și valori cuprinse între 10 și 7 pentru T.F.; W – 3 și 3; din calculul abaterii standard și a mediei aritmetice rezultă un coeficient de variabilitate C.V. de 13,33% pt T.I., ce indică o omogenitate medie și 11,12% pt T.F., ce dovedește lipsa omegenității colectivului la aceasta probă.

La proba – traseul nr 3 – notăm o scădere a mediei cu 1,65 reușite între cele două testări; s-au înregistrat valori cuprinse între 9 și 6 reușite la T.I. (W – 3) și între 10 și 7 secunde la T.F. (W – 3); coeficienții de variabilitate ne indică pentru T.I. o valoare de 11,9% deci un colectiv cu omogenitate medie iar pentru T.F. o valoare sub 10%, deci colectivul este omogen pentru acastă probă..

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În urma efectuării calculelor și a analizei rezultatelor obținute, pot spune că, în urma folosirii exercițiilor propuse de mine pe timpul cercetării, grupa de elevi și-a îmbunătățit într-un mod evident toate variabilele exprimate. Din acest punct de vedere, consider că ipoteza lucrării a fost validată.

Jocul atacantului trebuie să se integreze dezvoltării calităților motrice la a căror adaptabilitate și eficacitate contribuie substanțial.

Este absolut necesar ca învățarea, consolidarea, perfecționarea jocului în atac să fie începute cât mai de timpuriu, fiind un proces complex care poate crește calitativ actul motric.

Învățarea și perfecționarea procedeelor tehnice ale atacantului poate deveni un mod simplu de a înscrie multe goluri, fiind considerat un moment vital în cadrul oricărui joc de fotbal.

Atacul, abordat din primele faze ale antrenamentului sportiv, trebuie continuat pe toată durata procesului de antrenament și să rămână o constantă în evoluția carierei fiecărui jucător.

Pentru atingerea eficienței maxime, antrenamentul atacantului trebuie să acționeze asupra tuturor parametrilor constitutivi și să apeleze la o gamă largă de mijloace, mai ales la nivelul copiilor și juniorilor.

BIBLIOGRAFIE

Azemar G. (1982), "L'ontogenese du comportement moteur", INSEP Publication, Paris;

Comăniță P. (2003), "Fotbal la copii și juniori", Editura Nautica, Constanța;

Constantinescu D. (1995), "Fotbal – curs de bază", Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași;

Demeter A. (1984), "Bazele fiziologice și biochimice ale calităților motrice", Editura Sport – Turism, București;

Dragnea A. (1991), "Teoria și metodica dezvoltării calităților motrice", Compendiu M.T.S.,București;

Dragnea A. (1992), "Antrenamentul sportiv – teorie și metodică", București;

Epuran M. (1992), "Modelarea conduitei sportive", Editura Sport – Turism, București;

Faulkner A. (1968), "New perspective in training, for maximum performance", I.A.M.A. Boston;

Fiedler P. (1994), "Metodica educației fizice și sportive", Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași;

Ifrim M. (1986), "Antropologie motrică", Editura Științifică și Enciclopedică, București;

Mogoș A., Mitra Gh. (1980), "Dezvoltarea calităților motrice", Editura Sport – Turism, București,

Motroc I. (1994), "Fotbal de la teorie la practică", Editura Rodos, București;

Platonov N. (1991), "L'entraînement sportiv, Theorie et methodologie", Edition Revue E.PS., Paris;

Roșculeț N. (1978), "Lecții de fotbal", Editura C.N.E.F.S., București;

Zatiorschi V. (1970), "Calitățile fizice ale sportivului", Editura U.C.F.S., București.