Tehnica Elaborarii Actelor Normative

TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

CUPRINS

Parte generală

Tehnica legislativă și tehnica juridică

Principiile activității normative

Etapele procesului de elaborare a actelor normative

Părțile constitutive și structura internă a actelor normative

Stilul și limbajul actelor normative. Formulări și definiri în elaborarea normelor juridice

Tehnica modificării și completării actelor normative

Tehnica redactării actelor juridice individuale

Parte specială

Elaborarea dreptului constituțional

Elaborarea dreptului civil

Elaborarea dreptului penal

Elaborarea dreptului procesual civil

Elaborarea dreptului procesual penal

Elaborarea dreptului muncii

Elaborarea dreptului comercial

Elaborarea dreptului familiei

Elaborarea dreptului administrativ

Elaborarea dreptului financiar

Elaborarea dreptului mediului înconjurător

Elaborarea dreptului internațional public

Parte generală

TEHNICA LEGISLATIVĂ ȘI TEHNICA JURIDICĂ

Elaborarea normelor juridice are loc în principal prin activitatea normativă a organelor de stat, în statul democratic prin activitatea normativă a Parlamentului și a Guvernului, activitate ce se finalizează prin adoptarea de acte normative. Aceste organe poartă denumirea de organe legiuitoare și sunt organe ale puterii legislative, îndreptățite să reglementeze primar și originar relațiile sociale fundamentale dintr-o societate, să organizeze ordinea juridică a unei națiuni sau comunități de națiuni.

Activitatea normativă este una din modalitățile fundamentale de realizare și executare a activității de stat, a funcțiilor statului, adică o activitate creatoare de drept potrivit necesităților dictate de evoluția societății. Activitatea normativă a acestor organe se desfășoară în conformitate cu anumite reguli de tehnică juridică și cu scopurile generale impuse de buna funcționare a mecanismului social, de coexistența libertăților sociale. Dintr-o atare perspectivă, activitatea organelor de elaborare a legilor se face cu respectarea unor proceduri și metode, principii care să răspundă cât mai precis unei reglementări științifice, clare, coerente. Aceste principii, metode și proceduri folosite în procesul de elaborare a actelor normative formează tehnica legislativă.

M. Djuvara analizând acest proces arăta că: “legiferarea e operația prin care o regulă, așa cum este concepută la un moment dat față de o situație de fapt dată în societate se transformă în regulă de drept pozitiv”. În mod strict, legiferarea privește procesul de elaborare a legilor.

În acest sens, o primă problemă care se pune este de a ști dacă e complet și dacă e drept, dreptul pozitiv. În cazul nesatisfacerii de către dreptul pozitiv a acestor cerințe, trebuie să se elaboreze o nouă lege care să reglementeze relațiile sociale încât să satisfacă idealul de justiție a societății respective.

Așadar, operațiunea legiferării, conchide M. Djuvara, trebuie să constate existența situațiilor sociale în momentul legiferării, o constatare de o complexitate deosebită, apoi legiuitorul stabilește idealul juridic care trebuie să se aplice acestor situații de fapt, lăsându-se inspirat în acest caz, cu voie sau fără voie, de conștiința juridică a societății respective.

Apoi, legiuitorul caută să transpună rezultatul la care a ajuns în reguli de drept pozitiv pe care le formulează. Legiuitorul trebuie să țină seama de toate împrejurările de fapt pentru ca soluția la care a ajuns să se poată realiza în mod practic.

Tehnica juridică apare ca o operațiune care la prima vedere se arată ilogică. De aceea, dreptul cuprinde un element întins, care se arată în aparență irațional.

Regula de drept pozitiv, trecută prin prisma tehnicii, niciodată nu corespunde idealului juridic din care își are izvorul. Dar, o normă juridică cu caracter tehnic oricât ar părea că știrbește anumite principii teoretice, este puțin ilogică, precum este construcția unei căi ferate care, spre a evita un munte face o curbă în loc de a merge în linie dreaptă.

Ca o consecință, legiferarea este o operațiune activă și se întemeiază în ultima analiză pe observarea relațiilor sociale de fapt, pe de-o parte și aplicarea idealului de justiție al societății respective la aceste relații de fapt, pe de altă parte.

Activitatea de modelare a conținutului regulilor de drept și de exprimare a acestora într-o formă specifică este denumită în literatura de specialitate românească prin doi termeni: tehnica juridică și tehnica legislativă.

Unii autori consideră acești termeni ca fiind sinonimi și nu fac nici o distincție între tehnica juridică și legislativă. Alții, fac o distincție între cei doi termeni utilizând mai frecvent pe cel de “tehnică juridică”, prin care înțeleg aspectele tehnice legate de procesul de elaborare a normelor juridice și de aplicarea lor.

Traian Ionașcu și Eugen Barasch consideră tehnica juridică că ar fi: “totalitatea conceptelor juridice și a procedeelor logice aplicate de drept – care luate izolat sau în sistem, fac posibilă introducerea în normele de drept a cerințelor vieții materiale într-o anumită țară și perioadă istorică dată” .

Tehnica legislativă după Anita Naschitz reprezintă: “totalitatea procedeelor și artificiilor prin care soluțiile de fond dobândesc posibilitate, capacitate de inserare în viața socială”, iar Ilariu Mrejem consideră că este: “un ansamblu de metode și procedee stabilite, folosite în activitatea de elaborare a proiectelor de legi și a altor acte normative, care ajută la determinarea unor soluții legislative judiciar alese – potrivit cerințelor sociale și deopotrivă, la modul de exprimare a acestora în texte corespunzătoare redactate” .

Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie Legea nr. 24 din 31 martie 2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 139 și anume: legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, completată apoi cu Hotărârea nr. 400, hotărâre pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative care se înaintează Guvernului precum și procedurile de supunere spre adoptarea acestora, publicată în 14 iunie 2000 în Monitorul Oficial nr. 268.

Potrivit articolului 2 al Legii nr. 24/2000, aliniat 1: “tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ”. În opinia profesorului Nicolae Popa, tehnica juridică constituie: “ansamblul mijloacelor, procedeelor, artificiilor prin care necesitățile pe care le înfățișează viața socială capătă formă juridică și se realizează apoi în procesul conviețuirii umane” iar, tehnica legislativă: “este parte constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un complex de metode și procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conținutului reglementărilor juridice”.

Făcând o generalizare a celor de mai sus menționate, în concluzie se poate spune că, noțiunea de tehnică legislativă e o parte componentă a celei juridice, iar noțiunea de tehnică juridică este mai largă după volum decât noțiunea de tehnică legislativă.

Prin tehnica juridică sau tehnica dreptului, se înțelege ansamblul metodelor, procedeelor și regulilor necesare elaborării, sistematizării și realizării dreptului în scopul asigurării eficienței sociale depline a acestuia.

S-a observat că, o atenție deosebită s-a dat legăturii dintre știința juridică și tehnica juridică și anume, în sensul că prima este un ansamblu unitar și coerent de cunoștințe veridice despre drept, în vreme ce ultima reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de știință pentru a fundamenta elaborarea, sistematizarea și realizarea regulilor de drept. Această tehnică a apărut și s-a dezvoltat în strânsă legătură cu formarea și evoluția dreptului, cu gradul atins de cunoașterea umană și chiar în funcție de nivelul tehnicii existente.

Trebuie respinsă orice tendință de separare artificială a științei dreptului de tehnica juridică în sensul unui tehnicism excesiv prin excluderea juriștilor de la cercetarea și cunoașterea considerentelor social – economice ce determină reglementarea și a efectelor extra-juridice ale acesteia, ezitându-se limitarea lor doar la tehnica formulării și interpretării regulilor de drept. De asemenea, trebuie combătută și tendința contrară de unificare nediferențiată a științei dreptului cu tehnica juridică.

Preocupările despre această “legătură” au fost în atenția cercetătorilor de-a lungul timpurilor. Astfel, este cunoscută așa cum s-a amintit, lucrarea devenită clasică a juristului francez F. Gény “Science et tehnique en droit prive positif” apărută la începutul secolului al XX-lea, care analizează pentru prima dată adânc și multilateral, raportul dintre știința și tehnica juridică pornind de la două concepte: “datul” și “construitul”.

În opinia lui F. Gény, un lucru este “dat” atunci când el există ca obiect în afara activității productive omului: natura, relațiile dintre oameni, evenimente istorice, etc. Un lucru este “construit” atunci când este realizat de om, ca de pildă o casă, etc. În continuare “construitul” o dată realizat devine “dat” pentru toată lumea, inclusiv pentru autorul său.

Redusă la aceste câteva precizări concepția lui F. Gény a exercitat o enormă influență asupra teoriei dreptului, fiind îmbrățișată de numeroși teoreticieni ai dreptului. Și în România, marele jurist Nicolae Titulescu a fost interesat de rolul creator al tehnicii juridice, care avea ca sarcină să ofere legiuitorului soluții de adaptare a reglementărilor și instituțiilor juridice la necesitățile sociale noi, pentru o satisfacere mai deplină a intereselor sociale practice și a facilitării progresului științific. Astfel, Titulescu elaborează teoria drepturilor eventuale, categorie juridică nouă care îmbogățește tradițională clasificare a actelor juridice în pure și simple și condiționale, pe care o considera insuficientă și restrictivă, neținând seama de un număr de situații, în care nefiind vorba nici de drept pur și simplu, nici de drept condițional, s-ar comanda practic aceste situații la o stare de neant juridic.

Îmbrățișând, dar și dezvoltând printr-o preluare critică, concepția lui Gény, Paul Roubier obiectează față de modul în care Gény concepe elaborarea dreptului “construit” pe baza “dat” – ului real, istoric, rațional, ideal. Roubier consideră că în realitate nu poate exista legiferare fără o selectare.

Din complexul de reguli care pot fi adoptate trebuie selectate în baza unui criteriu de valoare, pe aceia care corespunde mai bine uneia din valorile: securitatea juridică, justiția și echitatea, progresul social.

Jean Dabin remarcă faptul că partea de “construit” în dreptul pozitiv are o foarte largă extensie. Legile, cutumele, jurisprudența ca surse formale ale dreptului sunt rezultatul acestei construcții – legea, de legiuitor, jurisprudența, de tribunale, cutuma de către popor. Este adevărat că la baza construcției stă “dat” – ul, o realitate anterioară denumită fie “drept natural”, fie “drept rațional”, fie “drept transpozitiv”.

Într-un asemenea cadru de înțelegere merge mai departe și H. Levy. Bruhl care vorbește despre faptul că, știința juridică se ocupă și de crearea dreptului și nu e o simplă “juristică” sau o știință a normelor care să fie preocupată doar de ce, este dreptul și cum este și nu cum ar fi sau ar trebui să fie, așa cum considera Hans Kelsen.

Independent de deosebirile de păreri în privința conținutului, operațiilor științifice și tehnice, a ponderi lor, în procesul creației juridice, ideea subliniată de Gény în primul rând apoi, preluată de alți autori, în conformitate cu care trebuie operată distincția necesară între știință și tehnică menită a fi reținută. În cadrul acestei distincții știința supune investigației mediul social ce solicită intervenția legiuitorului, iar tehnica determină modalitățile prin care această intervenție devine posibilă prin acțiunea nemijlocită a legiuitorului.

R merge mai departe și H. Levy. Bruhl care vorbește despre faptul că, știința juridică se ocupă și de crearea dreptului și nu e o simplă “juristică” sau o știință a normelor care să fie preocupată doar de ce, este dreptul și cum este și nu cum ar fi sau ar trebui să fie, așa cum considera Hans Kelsen.

Independent de deosebirile de păreri în privința conținutului, operațiilor științifice și tehnice, a ponderi lor, în procesul creației juridice, ideea subliniată de Gény în primul rând apoi, preluată de alți autori, în conformitate cu care trebuie operată distincția necesară între știință și tehnică menită a fi reținută. În cadrul acestei distincții știința supune investigației mediul social ce solicită intervenția legiuitorului, iar tehnica determină modalitățile prin care această intervenție devine posibilă prin acțiunea nemijlocită a legiuitorului.

Reținând această distincție, considerăm că nu poate fi vorba, în nici un caz, de o rupere a acestor două preocupări, ci, dimpotrivă, ar trebui să se vorbească despre unitatea acțiunii științifice și tehnice în procesul elaborării normativ juridice, unitate în care operațiunile științifice asigură cadrul esențial de raționalitate care previne voluntarismul creației, intervenția subiectivă nefondată a legiuitorului, iar tehnica, prin procedeele sale proiectează modelele de conduită, fixează această conduită în raport de categoriile de subiecte participante și în legătură cu anumite categorii de valori ce trebuie ocrotite prin mijloace juridice specifice.

II. PRINCIPIILE ACTIVITĂȚII NORMATIVE

Transformarea și promovarea intereselor sociale fundamentale ca voință general obligatorie are loc pe cale a activității normative a organelor statului. Această trecere de la social la drept se realizează cu ajutorul unor procedee speciale constituite într-o tehnică proprie numită tehnica legislativă sau juridică. Altfel spus, activitatea de consacrare legislativă a intereselor sociale cele mai generale și modul de realizare a acestei operațiuni se face în mod științific în temeiul unor principii ce vizează conținutul, forma și modul de reglementare.

Pentru a se asigura un cadru legal organizat necesar desfășurării acestei activități a fost adoptat Decretul nr. 16/1976 referitor la: “metodologia generală de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea principalelor proiecte de acte normative” care deși, modificat a fost abrogat, în prezent fiind în vigoare: Legea nr. 24/31 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, completată apoi cu Hotărârea Guvernului nr.400/iunie 2000 (art.81, Legea 24/2000), republicată și modificată ulterior.

În acest sens, M. Djuvara a arătat că procesul de elaborare a actelor normative trebuie să tindă la întruchiparea realității și moralității dreptului, reclamând îndeobște respectarea unor principii la nivel legislativ.

La ora actuală pot fi considerate ca principii ale activității normative următoarele: principiul planificării și al prognozei legislative, principiul supremației legii, principiul fundamentării științifice a actelor normative, principiul asigurării raportului corespunzător între stabilitatea și mobilitatea reglementărilor, principiul unității reglementărilor juridice și principiul accesibilității și economiei de mijloace în elaborarea dreptului.

Principiul planificării și prognozei legislative în conformitate cu care întreaga activitate normativă la nivel legislativ trebuie să se desfășoare în baza unor programe de legiferare proprii Parlamentului între cele două camere: Senatul și Camera Deputaților, și la nivel inițiatorului de proiecte de legi, Guvernul. Potrivit articolului 1, aliniat 2 din Legea nr. 24/2000 “actele normative se inițiază, se elaborează, se adoptă și se aplică în conformitate cu prevederile Constituției României, cu dispozițiile prezentei legi și cu principiile ordini de drept”.

Principiul supremației legii, potrivit căruia legea este actul normativ cu forță juridică superioară în ierarhia izvoarelor dreptului. Deci, legea se bucură de forță juridică supremă în sistemul izvoarelor contemporane de drept. Astfel, trebuie ca măsurile de reglementare cele mai importante să fie cuprinse în legi, iar toate celelalte acte normative (exemplu: Hotărârea Guvernului nr. 400/2000) trebuie să se întemeieze pe lege (Legea nr. 24/2000).

Principiul fundamentării științifice a actelor normative decurge din cerința esențială, ca norma juridică să fie expresia reflectării fundamentale a necesităților sociale obiective, în care scop “elaborarea proiectelor de acte normative va fi precedată în funcție de importanța și de complexitatea acestora, de o activitate de documentare și analiză științifică, pentru cunoașterea temeinică a realităților economico-sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislației din acest domeniu, precum și a unor reglementări similare din legislația străină. Inițiatorii proiectelor de acte normative pot solicita, pentru documentarea lor legislativă, informații suplimentare de la Consiliul Legislativ”, conform articolului nr. 18, aliniate 1 și 2, din Legea nr. 24/ 2000.

În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor de act normativ se vor examina practica Curții Constituționale în acel domeniu, practica instanțelor judecătorești în aplicarea reglementărilor în vigoare și doctrina judiciară în materie.

Fundamentarea științifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă: descrierea situațiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situații de drept, analiza judecăților de valoare cu privire la determinarea situațiilor de fapt care trebuie transformate și se găsesc în contrast cu judecățile de valoare din care se inspiră schimbarea sa.

Profesorul Ioan Humă completează aceste cerințe cu inventarierea legislației existente în materie și sesizarea imperfecțiunilor sale și cercetarea comparativă a legislației din alte state. Astfel “pentru stabilirea soluțiilor legislative preconizate din noua reglementare se vor examina și vor fi avute în vedere reglementările comunitare în materie și prevederile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte. Soluțiile legislative cuprinse în proiectul de act normativ trebuie să fie compatibile cu aceste acte internaționale. Dacă este cazul, se vor face propuneri de modificare sau de completare a actelor normative interne ale căror dispoziții nu sunt armonizate cu ale actelor internaționale în cauză” conform articolului 20 din Legea nr. 24/2000.

Cercetarea științifică trebuie să conducă la fundamentarea unor prognoze legislative pe termene scurte, medii sau lungi și să reducă terenul de manifestare a acțiunii legislative conjuncturale, lipsită de o bază de analiză corespunzătoare.

În acest fel “Parlamentul, Guvernul și celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică legislativă prevăzute în prezenta lege (Legea nr. 24/2000), regulamente proprii cuprinzând măsurile metodologice, organizatorice, termenele și circulația proiectelor de acte normative în cadrul sferei lor de competență” (articolul 80, din Legea nr. 24/ 2000).

Întrucât, organele de decizie juridică nu au posibilitatea să întreprindă astfel de operațiuni, se apelează de obicei la organisme juridice specializate și anume: organe ale administrației publice centrale de specialitate, autorități administrative autonome, îndrituite să avizeze proiectele de acte normative. Astfel “ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului”, potrivit articolului 73 aliniat 1 din Legea nr.24/ 2000.

Principiul asigurării raportului corespunzător între stabilitatea și mobilitatea reglementărilor, urmărește realizarea unei cât mai mari concordanțe între modul de reglementare a satisfaceri nevoilor de moment cu cele de perspectivă în activitatea juridică normativă, în vederea realizării unui nivel cât mai stabil și de durata reglementărilor și în condițiile unei dinamici accentuate. Un rol esențial în realizarea acestei stabilități îl are asigurarea neretroactivității legii.

În procesul elaborării normative “după intrarea în vigoare a unui act normativ pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau alte asemenea” (articolul 54 aliniatul 1 din Legea nr. 24/2000). De altfel, schimbările rapide ce intervin în societate conduc la mutații în conținutul raporturilor sociale. Rolul regulii de drept este acela de a ordona aceste raporturi, de a le garanta securitatea și siguranța juridică, de a calma posibilele conflicte, conferind sentimentul de liniște și relativă stabilitate.

Având un caracter organizatoric, dreptul își perfecționează necontenit tehnica de reglementare. Autonomia sa relativă, îl fac mai rezistent la presiunile modificatoare.

Legiuitorul va trebui să țină în echilibru dreptul, asigurând prin politica sa legislativă stabilitatea firească a relațiilor sociale reglementate juridic.

Principiul unității reglementărilor juridice asigură corelarea organică și deplină a noii reglementări în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului și în cele generale ale ramuri de drept. Astfel, potrivit articolului 16 din Legea nr. 24/2000 “în vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară sub formă de coduri”.

Pe măsura consolidării sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind același domeniu sau domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanțe și hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin alăturarea textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, elaborat de Consiliul Legislativ, cu aprobarea prealabilă a birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamentului.

Consiliul Legislativ stabilește denumirea actului rezultat din încorporare, structura și succesiunea dispozițiilor legale avute în vedere, cu specificarea actelor normative din care provin și a elementelor necesare de identificare. În cadrul operațiunii de încorporare în codexuri actele normative incluse vor fi prezentate prin luarea în considerare a tuturor modificărilor și a completărilor ulterioare, abrogări parțiale, exprese ori implicite, și prin actualizarea denumirilor instituțiilor și localităților (potrivit articolelor 16 și 17 din Legea nr. 24/2000).

Pentru alegerea unor soluții judicioase și durabile se pot elabora mai multe variante posibile, evaluându-se efectele previzibile ale soluțiilor preconizate. Ele trebuie să prezinte suplețe pentru a realiza îmbinarea caracterului de stabilitate a reglementării cu cerințele de perspectivă ale dezvoltării sociale.

De asemenea, soluțiile legislative preconizate prin proiectul de act normativ trebuie să acopere întreaga problematică a relațiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare pentru a evita lacunele legislative. În cadrul acestora trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în nouă reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite.

Principiul accesibilității și economiei de mijloace în elaborarea normativă aduce în discuție în mod nemijlocit elemente ce subliniază contribuția mijloacelor de tehnică legislativă în fizionomia actului normativ.

Profesorul Nicolae Popa exprimă cerințele principale pe care le implică realizarea acestui principiu și anume: alegerea formei exterioare a reglementării, alegerea modalității reglementării juridice, utilizarea procedeelor de conceptualizare și a limbajului normei.

Alegerea formei exterioare a reglementării e o cerință de tehnică legislativă întrucât de forma exterioară a reglementării depinde valoarea și forța ei juridică.

Alegerea modalității de reglementare privește opțiunea legiuitorului în legătură cu un anumit mod de reglementare a conduitei prescrise prin normă.

Cerința accesibilității normei de drept și a economiei de mijloace sunt transpuse în practică prin folosirea unor procedee de conceptualizare și a unui limbaj adecvat. Această cerință privește construcția normei, cuprinderea în normă a elementelor structurale, fixarea tipului de conduită, stilul și limbajul juridic.

După Brimo, dreptul este: “o axiomatică ce pune în joc noțiunile de valoare și ierarhie a valorilor atât în scopurile sale cât, și-n justificarea sau toleranța sa prin opinie” .

Principiile care fundamentează procesul de elaborare a actelor normative sunt complementare, se conjugă și se întrepătrund în procesul lor de aplicare chiar dacă au fost formulate în mod diferit în literatura juridică.

III. ETAPELE PROCESULUI DE ELABORARE A ACTELOR NORMATIVE

Procesul elaborării parcurge o serie de operații și anume: etape ale elaborării actelor normative.

În procesul devenirii sale un act normativ parcurge etapele: pregătirii sau elaborării proiectului, adoptarea sau emiterea actului, executarea sau realizarea acestuia și controlul sau verificarea aplicării lui, această ultimă etapă fiind în afara existenței sale juridice.

Sub aspectul tehnici de elaborare ne interesează doar prima etapă și anume: cea a pregătirii proiectului de act juridic, și se subdivide la rândul ei în următoarele faze:

documentarea prealabilă și fundamentarea proiectului

întocmirea proiectului de act normativ

avizarea și definirea proiectului de act normativ

supunerea spre aprobare a proiectului anterior adoptării

dezbaterea publică a proiectelor mai importante

Tehnica elaborării actelor normative este numită și tehnica legislativă, astfel în cazul “actelor normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și autoritatea publică competentă să le adopte – categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituție și prin celelalte legi”, conform Legii nr. 24/31 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, articolul 4 alineatele 1 și 2.

De obicei, legislația stabilește organele competente a iniția și a pregăti proiectele de acte normative (legi, decrete, hotărâri, etc.) fazele sau etapele pe care acestea trebuie să le parcurgă, condițiile de valabilitate ale actelor juridice sub aspectul fondului sau formei. De exemplu: conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative prevăzut la articolul 6 din Legea nr. 24/2000, și anume: “proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă (alineat 1). Proiectele de acte normative se supun spre adoptare însoțite de o expunere de motive, o notă de fundamentare sau un referat de aprobare” (alineat 3).

Forma de redactare a actelor normative conform articolului 7 din Legea nr. 24/2000, “se redactează în forma prescriptivă proprie normelor juridice. Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce” (alineatele 1 și 4).

Avizarea proiectelor de acte normative, constituie o penultimă condiție de valabilitate, e prevăzută la articolul 8, respectiv articolul 9 din Lege privind avizul Consiliului Legislativ care “se formulează și se transmite în scris, el putând fi favorabil, favorabil cu obiecții sau propuneri ori negativ”.

O ultimă condiție de valabilitate o constituie publicarea actelor normative prevăzută în articolul 10 din Legea nr. 24/2000 potrivit căreia “actele normative ale autorităților administrative autonome și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de organe ale administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I” (alineatul 1).

În altă opinie, elaborarea actelor normative parcurge în general cinci etape și anume: inițierea proiectului de act normativ, dezbaterea acestuia, adoptarea sa, promulgarea și publicarea actului normativ.

Potrivit, articolului 4 a Hotărârii nr. 400/14 iunie 2000 alineatele 2 și 3 se arată că: “au dreptul să inițieze proiecte de acte normative în conformitate cu atribuțiile și domeniul lor de activitate următoarele autorități publice:

ministerele și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și celelalte autorități publice care au drept de inițiativă în temeiul altor acte normative

prefecturile, consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București – prin Ministerul Administrației Publice.

Proiectele de acte normative care privesc activitatea unor organe sau organisme neguvernamentale vor fi elaborate de autoritățile publice inițiatoare, cu consultarea acestora”.

Inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a sesiza parlamentul cu un proiect de lege sau o propunere legislativă, acestui drept corespunzându-i obligația parlamentului de a declanșa mecanismul propuneri legislative.

Dezbaterea proiectelor actelor normative are loc în formele stabilite de Constituție și de Regulamentul de organizare și funcționare al Organului legiuitor, adică a Parlamentului. Dezbaterea pe articole “în cazul proiectului de lege începe cu o expunere de motive, în cazul ordonanțelor, ordonanțelor de urgență și al hotărârilor Guvernului cu note de fundamentare și referate de aprobare pentru celelalte acte normative” (conform articolului 6, alineat 1 din Hotărârea nr. 400/iunie 2000). Apoi, se argumentează că această expunere e oportună, justă, corespunde cu finalitatea sistemului de drept și cu raportul comisiei permanente care a analizat proiectul.

După dezbatere, se trece la votarea, practic la adoptarea actului normativ. Constituția României precizează că: legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți în fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din proprie inițiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgență stabilită potrivit Regulamentului.

Proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă acesta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit pentru o nouă dezbatere Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere e definitivă.

Dacă una din Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră, președinții Camerelor vor iniția prin intermediul unei comisii paritare, procedura de mediere.

În cazul în care comisia nu ajunge la un anumit acord sau dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergență se supun dezbaterii Camerei Deputaților și Senatului în ședința comună care vor adopta textul definitiv cu votul majorității (articolele 74-76).

O dată votată legea, ea e adoptată, iar apoi e promulgată de Președintele României. Promulgarea nu e un vot nou, ci un act prin care se recunoaște că, acesta e conținutul autentic al textului care a fost votat de cele două Camere și se dă apoi o dispoziție să fie publicată în publicația oficială.

Deci, legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la data publicării prevăzută în textul ei (articolele 77-78 din Constituție).

Cele mai sus menționate exprimă complex problema pe care trebuie să o realizeze legiuitorul la elaborarea actelor normative.

IV. PARȚILE CONSTITUTIVE ȘI STRUCTURA INTERNĂ AL ACTELOR NORMATIVE

În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere o anumită alcătuire a acestora, care este în funcție de felul actului (lege, decret, hotărâre, etc.), de conținutul său (civil, penal, administrativ), de modul de sistematizare (cod, lege organică) neexistând o structură unitară și uniformă pentru toate actele normative.

Din acest punct de vedere, în tehnica legislativă s-au statornicit anumite părți constitutive, care împreună dau o anumită formă actelor normative. Acest model de act normativ nu e general obligatoriu ci, el se adoptă în funcție de caracterul acestuia, de întinderea lui, de obiectul pe care-l reglementează.

Considerând însă un proiect de lege-model putem spune că elementele lui constitutive sunt următoarele:

titlul actului normativ

preambului și formula introductivă

dispoziții sau principii generale

dispoziții de conținut propriu-zise

dispoziții finale și tranzitorii

Proiectul de lege e însoțit întotdeauna de o expunere de motive a inițiatorului în care se face o prezentare succintă a actului normativ, se arată considerentele care au făcut necesară intervenția normativă, se fac referiri la reglementările existente și la insuficiența lor, la scopul reglementării propuse cu evidențierea a ceea ce este nou, la efectele asupra domeniului reglementat și a sistemului de drept în general.

De regulă, distingem următoarele părți constitutive: parte introductivă, reglementarea propriu-zisă și partea finală.

Partea introductivă a actului normativ cuprinde: titlul sau denumirea actului, formula introductivă și preambulul.

Titlul actului normativ, potrivit articolului 38 din Legea nr. 24/2000, cuprinde: denumirea generică a actului, în funcție de categoria sa juridică și de autoritatea emitentă, precum și obiectul reglementării exprimat sintetic (alineatul 1).

Ca element de identificare, titlul se întregește după adoptarea actului normativ, cu un număr de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta (alineat 6).

Formula introductivă constă într-o propoziție care cuprinde denumirea autorității emitente și exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ, respectiv în cazul legilor, formula introductivă este următoarea: “Parlamentul României adoptă prezenta lege”, conform articolului 39 din Legea nr. 24/2000 alineatele 1 și 2.

Preambulul reprezintă o succintă introducere, unde se arată considerentele de natură socială, economică, politică, juridică avute în vedere la elaborarea actului. Enunță în sinteză, scopul reglementării. El nu poate cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare. Preambulul precede formula introductivă (articolul 40 din Legea nr. 24/2000 alineat 1). De asemenea, nu este o “expunere de motive”, cum se numește uneori, căci legiuitorul nu se motivează ci, se argumentează față de cei ce l-au investit cu această putere.

Reglementarea propriu-zisă a actului normativ cuprinde: dispoziții sau principii generale și dispoziții de conținut.

Deci, partea dispozitivă a actului normativ reprezintă conținutul propriu-zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituită pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia (articolul 41 din Legea nr.24/2000).

Dispozițiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul normativ. Aici sunt stabilite dispoziții cu caracter general ce privesc actul normativ în totalitatea sa. Pot lua uneori forma și denumirea de “principii generale”, în sensul că stabilesc anumite principii valabile pentru întregul act normativ. Uneori, sunt despărțite printr-un titlu distinct, capitol sau secțiune distinctă cu un titlu de “principii generale” sau “dispoziții generale”.

În reglementarea propriu-zisă, pe lângă dispozițiile generale sunt incluse și dispozițiile de conținut care în funcție de problematica actului normativ pot fi mai mult sau mai puțin numeroase și pot să se împartă în subdiviziuni. De asemenea, cuprind propoziții ce exprimă în limbajul natural normele alese de legiuitor (de exemplu: Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale are două titluri din care capitolele II-VIII reprezintă dispozițiile de conținut).

Partea finală cuprinde dispozițiile finale propriu-zise ce se referă la data intrării în vigoare a legii când, legiuitorul dovedește expres ca textul să stabilească o anumită dată.

Numeroase acte normative au nevoie de dispoziții de tranziție de la vechea la noua reglementare și atunci se adaugă și aceste dispoziții cu caracter tranzitoriu.

Elementul structural de bază al părții dispozitive îl constituie articolul care, cuprinde de regulă o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date. Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării. Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea “art”. În cazul actelor normative care au ca obiect modificări sau completări ale actelor normative, articolele se numerotează cu cifre romane, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele modificate.

La coduri și legi de mare întindere, articolele vor fi prevăzute cu denumiri marginale exprimând sintetic obiectul lor (articolul 43 alineatele 1-5 din Legea nr. 24/2000).

În cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg în mod organic mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării, conform articolului 44 alineat 1 din Legea nr. 24/2000. Alineatele de regulă, nu se numerotează, dar când se fac trimitere la un astfel de text, se va indica alături de numărul articolului și al alineatului.

Dacă textul unui articol sau alineat conține enumerări prezentate distinct, acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc și nu prin liniuțe sau alte semne grafice (articolul 45 alineat 1 din Legea nr. 24/2000). Așadar, articolele pot fi grupate în paragrafe, ele în secțiuni, capitole, titluri, cărți sau părți (de exemplu în cazul codurilor penal, civil care cuprind două mari diviziuni: parte generală și parte specială).

Există de asemenea și o trimitere la alte acte normative, în cazul în care o normă este complementară altei norme pentru evitarea repetării în text a acelei norme (articolul 46 din Legea nr. 24/2000).

V. STILUL ȘI LIMBAJUL ACTELOR NORMATIVE. FORMULĂRI ȘI DEFINIRI ÎN ELABORAREA NORMELOR JURIDICE

Elaborarea actelor normative este puternic marcată de specificitatea limbajului juridic. În domeniul dreptului, ca și îndeosebi, în orice domeniu al cunoașterii teoretice și practice este consacrat un anumit limbaj și stil al comunicării cu diverse elemente proprii și specifice.

Aceste elemente proprii și specifice limbajului constau în: ansamblul termenilor, noțiunilor și categoriilor proprii, adică aparatul conceptual ce stă la baza formulării concluziilor și ansamblul elementelor formate de ordin stilistic și etic al exprimării prin care se conturează “stilul” limbajului scris sau juridic-oral.

Atât stilul cât și limbajul se află în strânsă legătură în ceea ce privește îmbinarea rigorii și exactității aparatului conceptual de specialitate cu formularea și exprimarea accesibilă și clară a conținutului informațional vehiculat.

Actele normative trebuie redactate într-un stil concis, clar, sobru și precis care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie (articolul 33 din Legea nr. 24/2000, alineat 1).

Limbajul actelor normative trebuie să cuprindă termeni bine precizați și relativ ușor de înțeles, să nu provoace confuzii. Deci, conținutul reglementărilor trebuie să fie rezultatul unei analize de înaltă ținută științifică, dar exprimarea lor trebuie să fie accesibilă pentru cetățeni.

Limbajul și stilul comunicării în sfera dreptului este diferențiat în funcție de domeniile comunicării. Astfel, în domeniul cercetării și al teoretizării, limbajul și stilul poartă amprenta rigorilor stricte ale aparatului conceptual de specialitate.

Limbajul folosit trebuie să fie în principiu cel obișnuit în sensul pe care îl au cuvintele în mod curent în limba română. Este interzisă folosirea neologismelor dacă există un sinonim de largă răspândire în limba română. În cazurile în care se impune folosirea unor termeni și expresii străine, se va alătura, după caz, corespondentele lor în limba română (articolul 33 din Legea nr. 24/2000, alineat 2).

În elaborarea actelor normative, se va ține seama de necesitatea clarității întregului act normativ și a preciziei termenilor folosiți: “termenii de specialitate pot fi utilizați numai dacă sunt consacrați în domeniul de activitate la care se referă reglementarea”. (idem articolului 33, alineat 3). De aceia, atunci când în legătură cu folosirea unui termen, ar exista mai multe înțelesuri se recomandă ca în text să se aplice sensul termenului respectiv.

O problemă deosebită o ridică folosirea actelor normative a unor noțiuni și concepte științifice. În acest sens, s-a observat o perfecționare a tehnici legislative de la o expunere descriptivă a reglementărilor la una bazată pe folosirea unor concepte generale acceptate în limbajul juridic.

De asemenea, termenii din viața cotidiană (de exemplu: familie, rudenie) pot avea o semnificație mult mai complexă și diferită de cea vehiculată în mod obișnuit.

Există apoi o serie de termeni specifici ca: infracțiune, contravenție, raport juridic, fapt juridic, obligație juridică, etc. Textul juridic trebuie să fie prin excelență neredundant (fără cuvinte inutile, nonepetativ) lipsit de metafore. El trebuie să fie consubstanțial cu precizia, rigoarea, argumentul. Așa cum am remarcat, termenii juridici formează “structuri de cunoaștere” care au sensuri diferite în raport de context (ca de pildă cele din dreptul civil, penal, administrativ, etc.).

În multe situații limbajul juridic nu poate evita un grad ridicat de abstractizare. Toate acestea schițează numai complexitatea problemei pe care trebuie să o rezolve legiuitorul, aceia de a găsi o expresie justă a relației dintre limbajul juridic specializat și perceperea semnificației acestuia de destinatarii actelor normative, de către cetățeni.

Așa cum s-a remarcat în literatura juridică, limbajul juridic ca însuși dreptul nu este în primul rând “o haină juridică”, un ambalaj exterior pentru deciziile autorității ci, un limbaj cu efect de structură, un mod de reglementare cu viața sa proprie și dinamica sa internă, un conținut la fel, ca și o formă.

Astfel, limbajul inclusiv cel juridic, ca mijloc de redare, exteriorizare și de comunicare a noțiunilor, ideilor și sentimentelor între indivizi umani presupune o anumită tipizare și abstractizare prin intermediul noțiunilor. Cele mai cunoscute procedee ale tipizării juridice sunt: definirea, clasificarea și construcția juridică.

Definirea reprezintă determinarea riguroasă a conceptelor juridice în baza unor principii prin intermediul cărora realitatea este reflectată în expresie normativă. Unele noțiuni sau concepte utilizate în norme nu sunt definite legal, așa cum le definește doctrina juridică, dar sensul lor rezultă din ansamblul reglementărilor juridice (de exemplu, cazul actelor juridice în lumina Codului Civil ce se referă doar la categorii de acte determinate). În alte situații noțiunile sunt definite expres de lege, de pildă în cazul noțiunii de “locuință”.

Clasificarea conceptelor în baza unor criterii unitare, precis determinate și corect respectate tinde spre gruparea elementelor distincte în scopul ușurării înțelegerii reglementării (ca de exemplu, clasificarea bunurilor în dreptul civil).

Construcția juridică reprezintă raționamentul juridic sau logica normei ce rezultă din elementele ei interne: ipoteză, dispoziție și sancțiune.

Un rol distinct în limbajul și stilul de elaborare a normei juridice îl ocupă artificiile de tehnică juridică a “ficțiunilor” și “prezumțiilor” în drept.

Ficțiunea juridică este un procedeu complex de tehnică juridică valorificat în elaborarea normelor juridice, din diverse considerente, scoate în evidență autonomia internă a dreptului, flexibilitatea și forța sa creativă internă. În esență, prin acest procedeu, un fapt este considerat o realitate juridică deși, acesta nu există. Din perspectiva limbajului juridic, ficțiunea juridică evocă dimensiunea semantică adică, ceea ce vizează relația dintre expresia lingvistică, juridică și realitate, dar această corespondență este un artificiu în sensul că realitatea pronunțată în drept exprimată în textul juridic nu există. De exemplu: mobilele care sunt fixate pe imobile sunt considerate și ele imobile și urmează regimul juridic al imobilelor.

Referindu-se la rolul ficțiunii juridice M. Djuvara remarca: “dreptul lucrează mereu cu ficțiuni și este de observat în evoluția dreptului, că ficțiunea a fost una din pârghiile cele mai importante de progres ale dreptului. Ficțiunea e o minciună și totuși dreptul o consacră. Cum, prin ce minune ?” . La această întrebare răspunde autorul menționat, atunci când constată că ficțiunea este “numai un mijloc ajutător al soluției pentru desăvârșirea idealului de justiție”.

În ceea ce privește natura juridică a ficțiunii juridice M. Djuvara arăta ca: “ficțiunea este și ea o creație a spiritului, o încercare logică de explicație. Ficțiunea s-a infiltrat în felul acesta în mod normal în lumea juridică și ne e străină de firea însăși a dreptului întrucât întregul drept e un produs al spiritului nostru” .

O altă modalitate folosită pentru reglementarea juridică este cea a prezumțiilor juridice, folosite de legiuitor încă din timpurile vechi.

Prezumțiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul acceptă sau chiar impune concluzii deduse din fapte necunoscute cu privire la fapte necunoscute dar, cu care sunt în strânsă legătură. Situația prezumată poate fi adevărată sau nu. Proba trebuie făcută atunci când legiuitorul permite să fie făcută de cel ce contestă prezumția. Astfel, conform prezumției de nevinovăție nu acuzatul trebuie să-și dovedească nevinovăția, ci organul de anchetă trebuie să demonstreze vinovăția celui în cauză care desigur se poate apăra cu privire la acuzarea adusă.

Prezumțiile sunt legale adică, stabilite de lege și judiciare, adică stabilite de instanța de judecată. De asemenea, după forța lor probantă pot fi absolute (irefragibile – juris et de jure) și relative(juris tantum). Prezumțiile absolute nu pot fi înlăturate iar cele relative pot fi răsturnate prin proba contrară care incumbă celui care contestă situația prezumată.

Ca procedee de tehnică juridică și constituente specifice ale limbajului juridic, prezumțiile contribuie la realizarea funcțiilor dreptului, a valorilor sale, la desfășurarea armonioasă a relațiilor sociale reglementate de norme juridice.

În concluzie, tehnica juridică prin procedeele tehnice de elaborare a dreptului mai sus amintite asigură unitate și armonie internă a normelor juridice dar și perfecționarea lor continuă.

VI. TEHNICA MODIFICĂRII, COMPLETĂRII ȘI ABROGĂRII ACTELOR NORMATIVE

Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și în redactarea lor într-o formulare nouă. Pentru exprimarea normativă a intenției de modificare a unui act normativ se nominalizează expres textul vizat cu toate elementele de identificare necesare iar dispoziția propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma “se modifică și va avea următorul cuprins”, urmată de redarea noului text (conform articolului 55, alineatele 1 și 2 din Legea nr. 24/2000).

În principiu, un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act normativ de valoare inferioară (de pildă, modificarea unei hotărâri printr-o lege) dar, nici într-un caz prin act cu forță inferioară actului ce trebuie schimbat. Această ultimă metodă e singulară pentru că, schimbările survenite în actele superioare lipsesc de eficiență actele inferioare sau îl obligă din oficiu la reconsiderarea propriilor acte normative ale unui organ în vederea puneri în de acord cu caracter imperativ.

Procedeul de a se menționa generic în finalul unui act normativ că un alt act normativ conex sau texte din acel act “se modifică corespunzător” trebuie evitat. Modificarea trebuie să cuprindă în întregime textul vizat cuprins în articol, alineat sau în elementul marcat al unei enumerări (articolul 55 alineat 3 din Legea nr. 24/2000).

Există modificări directe când un act normativ nou cu un obiect bine determinat modifică prin textul ei o lege anterioară și, modificări indirecte atunci când, o lege nouă schimbă o reglementare prin conținutul ei fără să menționeze acest lucru.

Completarea unui act normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, prin utilizarea unei formule de exprimare cu ar fi: “După articolul … se introduce un nou articol, ……, cu următorul cuprins” (articolul 56 din Legea nr. 24/2000).

Modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu afectează concepția generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu privește întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză. În caz contrar actul se înlocuiește cu o nouă reglementare urmând să fie în întregime abrogat.

Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel inferior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parțială.

Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are totdeauna caracter definitiv. Abrogările parțiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parțial rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate.

VII. TEHNICA REDACTĂRII ACTELOR JURIDICE INDIVIDUALE

Actele juridice individuale cunosc o reglementare amănunțită în privința modului lor de întocmire sau de redactare, uneori existând și norme referitoare la comunicarea și punerea lor în executare.

Actele individuale de aplicare a dreptului, cele cu caracter jurisdicțional (hotărârile judecătorești) precum și celelalte acte de sancționare (contravențională, disciplinară, etc.) beneficiază de norme speciale în acest sens.

Astfel, conform Codului de procedură penală, hotărârea penală cuprinde o parte introductivă (cu elemente de identificare a instanței, a completului de judecată, procuror, grefier, a părților, a apărătorilor, data, obiectul cauzei, etc.), expunerea (descrierea faptei, locul și data săvârșirii, încadrarea juridică, analiza probelor, vinovăția făptuitorului, circumstanțe reținute, temeiurile de drept ce justifică soluția dată), dispozitivul hotărârii (ce cuprinde datele referitoare la persoana inculpatului, soluția dată de instanță, textul de lege pe care se întemeiază, soluția dată cu privire la repararea pagubei și ale mențiuni după caz) conform prevederilor articolelor 354-347 din Codul de procedură penală. Legea reglementează și aspectele de formă ale hotărârilor judecătorești privind semnarea, pronunțarea, numărul de exemplare, comunicare, a termenului și căilor de atac.

În privința actelor de executare a legii, trebuie făcută distincție între actele juridice ale autorității publice și actele de drept privat. Astfel, actele de putere, de exemplu cele administrative, se redactează întotdeauna în formă scrisă cuprinzând elemente de identificare a organului emitent, a destinatarului lor și elemente de formă, dată și număr, semnătură și ștampilă. Sub aspectul conținutului lor aceste acte vor cuprinde referiri la starea de fapt avută în vedere, încadrarea ei de fapt, soluția dispusă de autoritatea competentă.

Actele de putere sau de autoritate prin modul lor de întocmire au valoarea unor înscrisuri autentice care nu pot fi combătute decât prin înscrierea lor în fals. În privința actelor juridice încheiate de părți, regimul juridic al întocmirii acestora diferă începând cu cele care nu necesită o formă scrisă, continuând cu cele pentru care o asemenea formă e cerută numai în valoare probantă adică “ad probationem”, terminând cu cele pentru care se cere forma autentică pentru a fi valabile, adică “ad validitate”.

Codul civil reglementează în mod amănunțit nu numai elementele de formă ale diverselor categorii de acte juridice (contracte, donații, testamente) dar și conținutul pe care trebuie să-l aibă înscrisurile constatatoare și care are relevanță în identificarea voinței reale a părților din act.

Parte specială

ELABORAREA DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

După revoluția din decembrie 1989 și datorită mutațiilor de ordin politic, economic sau juridic, s-a impus totodată adoptarea Constituției ca lege fundamentală a statului, devenind un eveniment de importanță capitală pentru societatea română.

Constituția trebuie considerată ca fiind legea fundamentală a statului constituită din norme juridice, investită cu forță juridică supremă și care reglementează relațiile sociale fundamentale care sunt necesare pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii politice a poporului. Adoptarea Constituției este îndeosebi un proces foarte complex ce cuprinde trei elemente importante: inițiativa adoptării Constituției, organul competent și modul de adoptare.

Practic, inițiativa constituțională trebuie să aparțină acelui organism statal, politic sau social care ocupând în sistemul politic al unei societăți locul cel mai înalt este cel mai în măsură să cunoască evoluția societății respective.

Conținutul complex al Constituție arată poziția pe care o ocupă în sistemul normativ, îndeobște, în literatura juridică s-a reușit stabilirea conținutului normativ al Constituției în funcție de valoarea relațiilor sociale reglementate. Acesta cuprinde: cerințe politice, sociale, juridice, statale, economice ce reglementează toate domeniile vieții economico-sociale, politice și juridice1. Legea reprezintă voința poporului și e edictată de Parlament, astfel încât elaborarea ei să se facă potrivit procedurii prestabilite de Constituție și lege.

Procedura de elaborare a legilor cuprinde următoarele etape: inițiativa legislativă, examinarea și avizarea proiectului de lege de Comisiile Parlamentare, închiderea proiectului de lege la ordinea de zi a ședințelor Camerelor, dezbaterea proiectului de lege în plenul Camerelor, medierea, votarea proiectului de lege, semnarea legii de Președintele Camerei, promulgarea și publicarea legii, aprobarea legii prin referendum.

Dreptul de inițiativă legislativă acordat doar anumitor organisme statale sau politice, cuprinde posibilitatea de a propune proiecte de legi cu obligația Parlamentului de a le examina, dezbate și a se pronunța asupra acestor proiecte. Un proiect de lege trebuie să răspundă mai multor cerințe economice, sociale, politice și juridice.

Pentru a elabora un proiect de lege se depune o muncă destul de detaliată și o mare răspundere. Proiectul de lege trebuie să fie verificat sub aspectul conținutului reglementarilor și al tehnicii juridice, și poate fi depus la președintele Parlamentului doar dacă organismele statale abilitate l-au examinat, avizat, dezbătut2.

Organul abilitat legislativ adică, inițiatorul proiectului de lege îl poate retrage oricând până la notarea în întregime a acestuia. Din momentul depunerii proiectului de lege, Camera Parlamentului se consideră sesizată și supusă obligației constituționale de a examina și de a se pronunța asupra proiectului de lege.

Examinarea și avizarea proiectelor de legi de Comisiile parlamentare este o activitate complexă, permițând o verificare la nivelul statului a conținutului și formei proiectelor de legi. După examinare, Comisiile parlamentare opt decide adoptarea sau respingerea proiectului de lege.

Proiectul de lege poate fi inclus pe ordinea de zi a ședinței Camerei parlamentare. Proiectele de legi avizate de Comisii se înscriu pe ordinea de zi în cel mult 10 zile de la primirea raportului Comisiei sesizate în fond.

Pentru dezbatere proiectului de lege în plenul Camerelor Parlamentului, fiecare deputat sau senator i se înmânează în timp util câte un exemplar tipărit din proiectul de lege și expunerea de motive. Dezbaterile încep prin expunerea de motive făcută de inițiatorul proiectului de lege. Apoi, este ascultat raportul Comisiei Parlamentare competente.

Deputații de asemenea pot propune amendamente, rezerve sau declarații.

Sistemul parlamentar bicameral: Camera Deputaților și Senatul, impune votarea unei legi de ambele Camere, dar există situații în care o Cameră poate vota un proiect de lege cu modificări față de prima Cameră. Una dintre aceste situații e prevăzută în articolul 75 din Constituția României și anume: “propunerile de legi sau propunerile legislative adoptate de una din camere se trimit celeilalte Camere a Parlamentului. Dacă acestea din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă, ele se trimit pentru o nouă dezbatere Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere e definitivă”.

Acordul dintre cele două Camere se face prin medieri și concilieri de o Comisie de mediere aleasă de Camere. Această Comisie propune un text acceptabil, soluții, iar dacă soluția propusă de comisia paritară e acceptată de ambele Camere, litigiul e rezolvat.

Votarea proiectului de lege intervine după discuția de articole a proiectului. Conform articolului 74 din Constituție: “legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității membrelor fiecărei Camere”, iar Constituția și legile de modificare a ei cu votul a două treimi din numărul total al membrilor Parlamentului.

După votarea legii ea se semnează de Președintele Camerei sau vicepreședinte apoi, este înaintată spre promulgare Președintelui României care o face în cel mult 20 de zile de la primire.

Înainte de promulgare, Președintele României poate cere Parlamentului o singură dată reexaminarea legii. Dacă Președintele a avut reexaminarea legii, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a afirmat constituționalitatea.

Prin publicarea legilor se realizează intrarea lor în vigoare. De obicei, legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.3

ELABORAREA DREPTULUI CIVIL

Dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și juridice aflate pe poziții de egalitate juridică. Din această definiție, rezultă că elementele definitorii ale dreptului civil sunt următoarele:

În primul rând, dreptul civil român e o ramură a sistemului de drept românesc adică, o totalitate de norme juridice ce formează conținutul dreptului civil.

Apoi, obiectul dreptului civil este format din raporturi patrimoniale al căror conținut poate fi evaluat în bani și raporturi nepatrimoniale al căror conținut e neevaluabil în bani.

Cel de-al treilea element al definiției privește subiectele raporturilor de drept civil care sunt: persoanele fizice și juridice. De reținut că, pentru dreptul civil este subiect nu numai omul privit individual desemnat prin sintagma: persoană fizică ci, și colectivul de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, are calitatea de subiect colectiv de drept civil desemnat prin sintagma “persoană juridică”.

Persoana juridică privită ca subiect individual de drept civil, este acea persoană ce are capacitate civilă, respectiv capacitate de folosință adică, aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile și capacitate de exercițiu adică, capacitatea de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile, săvârșind acte juridice. La rândul ei, capacitatea de exercițiu poate fi deplină și restrânsă când vizează minorul între 14 – 18 ani.

Persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații civile, are o structură organizatorică bine determinată, dispunând de independența patrimonială și care urmărește realizarea unui scop în acord cu interesele obștești.

Noțiunea de persoană juridică s-a născut în cadrul dreptului privat, respectiv drept civil, ea a fost utilizată apoi și în alte ramuri de drept (administrativ, financiar, etc.).

Denumirea de persoană juridică e legală, în sensul că este utilizată de lege (Decretul nr. 31/1954 și Legea din 6 februarie 1924) și precizează enumerarea “persoanelor juridice” și anume: statul român; organele puterii legislative care sunt cele două camere ale Parlamentului României: Camera Deputaților și Senatul; Consiliul Legislativ care este un organ de specialitate ce ajută Parlamentul în realizarea funcției legislative; organele puterii executive și anume: Președenția României, Guvernul României, ministerele și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile administrației autonome, prefecturile și organele locale de specialitate ale administrației de stat, misiunile diplomatice și oficiile consulare; organele autorității judecătorești; Curtea Constituțională; unitățile administrativ-teritoriale; agenții economici și instituțiile de stat; partidele politice și sindicatele; societățile comerciale, agricole; asociații și fundații; cultele religioase; etc.

Persoanele juridice au o importanță juridică datorită elementelor lor constitutive adică: importanța organizării de sine stătătoare ceea ce îi permite să se înfățișeze în raporturile cu alte subiecte de drept ca un tot unitar; importanța patrimoniului propriu, potrivit căreia persoana juridică să aibă o răspundere patrimonială proprie și importanța scopului propriu, ce determină rațiunea de a fi a fiecărei persoane juridice și limitele capacității ei de folosință.

În dreptul civil, normele sale juridice sunt cuprinse în “izvoarele dreptului civil”, care îmbracă forma generică de acte normative, adică acte ce emană de la organele de stat investite cu prerogativa legiferării. Actele normative care sunt izvoare de drept civil sunt: legile (Constituția, legi organice, ordinare și constituționale), Codul Civil român și alte legi civile (Codul familiei), Decrete-legi, decretele, hotărârile și ordonanțele Guvernului României.

Codul Civil român este principalul izvor al dreptului civil român. Având ca model Codul civil francez de la 1804, codul civil român a fost adoptat în anul 1864 și a intrat în vigoare la 1 decembrie 18654.

Codul civil român a fost alcătuit de o Comisie de jurisconsulți formată din: Bosianu, Strat, Papadol-Calimach, Gh. Vernescu, Apostoleanu și Alex Crețescu.

Domnitorul Ioan Cuza prescrisese Consiliului de Stat, drept model Codul civil italian care nu era promulgat dar, al cărui proiect era deja publicat. Comisia a alcătuit Codul civil doar în 7 săptămâni și anume în perioada 10 octombrie – 4 decembrie 1864.

Timpul scurt în care a fost alcătuit arată faptul prezenței lacunelor, erorilor și contrazicerilor ce se găsesc în Codul civil român.

Această comisie a avut în vedere unele puncte aflate în Codurile italian și belgian din 1851 și anume organizarea regimului ipotecar5.

Codul civil român trebuia să fie pus în vigoare la 1 iulie 1865 dar, data puneri în executare a fost amânată pentru 1 decembrie 1865 pe motiv că, n-a fost supus dezbaterilor Corpurilor Legiuitoare, astfel încât punerea în executare s-a făcut printr-un singur decret.

În această perioadă purta denumirea de “Codicile civile”. În același timp, Codul Civil a preluat și unele dispoziții din Codul Caragea și Calimach.

Structural Codul civil român conține 1914 articole. El a fost alcătuit dintr-un titlu preliminar: “Despre efecte și aplicarea legii în genere” și trei cărți:

Prima carte – “Despre persoane” (articolele 6 – 460, în prezent abrogată)

A doua carte – “Despre bunuri și despre deosebite modificări ale proprietății” (articolele 461 – 643)

A treia carte – “Despre diferitele moduri în care se dobândește proprietatea” (articolele 644 – 1914), plus un titlu preliminar (articolele 1 – 5)

Cărțile sunt împărțite în titluri, acestea în capitole, iar capitolele în secțiuni.

Codul civil în articolul 1912 declară abrogate “Codicele domnilor Calimach și Caragea, și orice alte legi civile anterioare, ordonanțele domnești și instrucțiunile ministeriale din ambele Principate Unite, în tot ce nu este conform regulilor prescrise în prezentele Codice”.

Codul civil român are puține calități sau defecte care să-i fie specifice. Modelul Codului nostru civil a fost cel Napoleonian, introdus cu mici modificări în România, Italia, Spania, Belgia, Portugalia, Luxemburg, etc6. Nu în zadar Napoleon la Sfânta Elena spunea: “adevărata mea glorie nu constă în a fi câștigat 40 de bătălii; Waterloo va șterge amintirea atâtor biruințe. Ceea ce va trăi veșnic este Codul meu civil” 7.

Principala calitate a Codului civil este moderația sa perfectă, caracterul său nemijlocit ce a făcut ca regulile să răspundă nevoilor majorității cetățenilor.

De asemenea, Codului civil i s-a adus o critică și anume, cea după care planul și metoda care au dus la construirea lui nu au fost bune. Astfel, divizarea în trei cărți nu este științifică, cartea a treia este mult mai mare decât primele două, cuprinzând 1270 de articole din totalul de 1914. Acestor reproșuri li s-a răspuns că un cod nu este un manual menit a iniția în studiul dreptului ci, un cod este o lucrare care trebuie să fie mai ales practică și deci nu se cere în primul rând o expunere clară și simplă.

O altă critică a fost aceea că, această legiuire este lacunară. Acest efect s-a evidențiat imediat după adoptarea sa. În schimb, Codului civil român nu i se poate aduce această imputație deoarece, el fiind adoptat mai târziu cu 60 de ani decât modelul său francez, aceste lacune au fost în mare parte complinite prin doctrina, jurisprudența și legile care s-au promulgat în Franța ulterior anului 1804.

Deci, se poate spune că, Codul civil român e net superior celui francez pentru că, legiuitorii români cunoșteau lacunele împlinite prin legi posterioare sau chiar recente8, care l-au modificat, însă numai parțial, cum ar fi: Legea proprietarilor din 1903, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar modificată prin Legea nr. 1/2000, etc.

Se simte nevoia unei revizuiri mai generale, care să pună Codul în armonie cu timpurile în care trăim, înglobând în același timp într-un ansamblu armonios, toate legile care au modificat deja Codul civil român și francez.

Este fără îndoială un adevăr că valoarea Codul civil român rămâne incontestabilă. Acest lucru e afirmat și de faptul că dispozițiile sale sunt aplicabile și astăzi.

ELABORAREA DREPTULUI PENAL

Lupta împotriva faptelor care prezintă pericol pentru societate și sunt incriminate de legea penală trebuie dusă, în principal prin prevenție, iar în secundar prin combatere care este reglementată în dispozițiile dreptului penal9.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului dreptului român, este format din totalitatea normelor juridice prin care se prevede în ce condiții o faptă este infracțiune, felul acestor infracțiuni, sancțiunile ce se aplică în cazul comiteri lor precum și răspunderea penală în scopul apărării ordinii de drept din România împotriva unor asemenea fapte.

Fiind o ramură distinctă a dreptului, dreptul penal are ca obiect propriu de reglementare și anume o categorie de relații de apărare socială, relații ce se nasc între membrii societății pentru respectarea de către aceștia a unor valori cum sunt: persoana cu drepturile și libertățile sale, liniștea și ordinea publică, însăși societatea în întregul ei10.

Normele de drept penal sunt o specie de norme de drept cu un specific, determinate de particularitatea reglementării relațiilor de apărare socială. Cunoașterea normelor penale, a structurii lor este importantă și de acea în doctrina penală structura normei este examinată pornindu-se de la distincția care se face între normele penale generale și normele penale speciale. Se apreciază că, norma generală penală nu se deosebește prin structura ei de alte norme de drept, pe când norma penală specială cuprinde descrierea conduitei interzise și sancțiunea ce urmează să se aplice în cazul nerespectării interzicerii11.

Normele de drept penal pot fi cuprinse numai în legi. Opinii privind gruparea tuturor dispozițiilor cu caracter penal într-un singur cod au existat mai cu seamă în perioada de pregătire a Codului penal actual. Argumentele în favoarea grupării tuturor normelor de drept într-un singur cod aveau în vedere scopul și funcțiile dreptului penal, posibilitatea de cunoaștere a tuturor dispozițiilor penale de toți destinatarii legii penale12.

Evoluția dreptului penal român modern se constată încă de la apariția Codului penal de la 1865 ce a realizat unificarea legislației penale în statul unitar român și a marcat de asemenea, începutul dreptului penal modern.

Apoi, a fost urmat de Codul penal de la 1937 (Codul penal Carol al II-lea), cod menit să asigure unitatea legislativă după realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

Soluția grupării tuturor dispozițiilor penale într-o lege unică – cod, nu a fost acceptată de legiuitorul penal român din 1968 și se pare că nici nu va putea fi adoptată căci, avantajele aduse sunt prea mici față de neajunsurile ce le creează.

În primul rând, gruparea tuturor normelor penale ar duce la elaborarea unui Cod penal voluminos greu de mânuit cu consecințele pe planul aplicării și al cunoașterii de către destinatarii acestuia.

În al doilea rând, unificarea dispozițiilor penale într-un Cod penal l-ar expune unor frecvente modificări cerute de mobilitatea relațiilor sociale și dinamica fenomenului infracțional din aceasta13.

Includerea tuturor dispozițiilor de drept penal în Codul penal ar fi supusă și introducerea unor texte interpretative cu privire la termeni în care s-au folosit expresiile la incriminarea faptelor din domenii specifice ale vieții sociale și drept consecință invadarea Codului penal cu texte interpretative14.

În Codul penal au fost incriminate faptele periculoase care au o evoluție lentă.

În legile speciale penale și legile nepenale cu dispozițiuni penale au fost incriminate, fapte care se săvârșesc în domeniul vieții sociale unde evoluția este mai rapidă și faptele privesc o sferă restrânsă de indivizi.

În rândul legilor penale, Codul penal ocupă locul principal. Elaborarea de Coduri penale constituie un mare pas în dezvoltarea dreptului penal, fiindcă ele reprezintă sistematizarea științifică a normelor de drept penal, ceea ce ușurează cunoașterea și aplicarea lor exactă.

În al doilea rând, Codul Penal este sistematizat pe două părți, o parte generală care cuprinde norme cu caracter general și o parte specială care cuprinde norme cu caracter special15.

Codul Penal este legea de bază în materie penală sau legea generală ordinară, deoarece cuprinde în mod unitar și sistematizat majoritatea normelor de drept penal cu caracter general și special.

Partea generală a Codului Penal, în care se cuprind norme cu caracter general, are o structură proprie. Normele înscrise în partea generală se referă la aspectele principale și generale cu privire la lupta împotriva infracțiunilor prin mijloace de drept penal.

Codul Penal, parte generală, cuprinde norme juridice privitoare la legea penală și limitele ei de aplicare, infracțiune, pedepse, înlocuirea răspunderi penale, minoritate, măsurile de siguranță, cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării iar în final se explică înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală.

Partea specială a Codului Penal are o structură deosebită de structura părții generale. Deosebirea provine din faptul că în partea specială se reglementează răspunderea pentru fiecare infracțiune în parte. Prin normele de drept penal se arată toate încălcările, toate infracțiunile și pedepsele corespunzătoare. De aceea, partea specială a Codului Penal este o expunere sistematică a normelor juridice privind fiecare infracțiune în parte și pedeapsa cuvenită pentru fiecare infracțiune în parte.

În scopul cunoașterii acesteia, normele din partea specială primesc o anumită sistematizare, o anumită structură. Pentru ca această structură să fie cât mai bună este necesar în primul rând să se aleagă un criteriu științific. Majoritatea legislațiilor au adoptat drept criteriu de structurare a normelor din partea specială a Codului Penal criteriul obiectului social juridic al infracțiunilor. În felul acesta, normele incriminatoare și sancționatoare din partea specială sunt așezate în grupuri în funcție de obiectul lor: norme privind infracțiunile contra siguranței statului, norme privind infracțiunile contra persoanei, contra patrimoniului, a avutului public (abrogate), norme privind infracțiunile contra autorității, infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activității reglementate de lege, infracțiuni de fals, infracțiuni la regimul stabilit pentru anumite activități economice, infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, infracțiuni contra capacității de apărare a României și infracțiuni contra păcii și omenirii.

Deci, Codul Penal este împărțit în două părți și anume partea generală care cuprinde 8 titluri și partea specială 11 titluri. Fiecare titlu cuprinde mai multe capitole care se referă la același grup de infracțiuni, însă principalul element structural este articolul care poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate. Articolele se numerotează cu cifre arabe, iar în cazul articolelor modificatoare introduse în texte mai vechi cu indici adăugați la articolele inițiale pe care le modifică sau le completează pentru a fi mai ușor identificate și distinse de reglementarea inițială.

Articolul este dublat de o notă marginală care denumește infracțiunea reglementată. Articolul se poate sub divide în aliniate care, de regulă, nu se notează, dar când se face trimitere la un astfel de text se va indica, alături de numărul articolului și numărul aliniatului (întâi, ultim, etc.).

În procesul de reglementare a relațiilor sociale în dreptul penal se elaborează o mare varietate de concepte, categorii și consultații juridice, de cele mai multe ori cu sensuri și moduri diferite față de cele obișnuite, dar fără de care normele de drept penal nu pot fi exprimate.

Limbajul reprezintă o anumită tipizare și abstractizare, dar accesibil celor cărora li se adresează. Redactarea este clară și riguroasă având un stil precis și concis. Nu sunt folosite neologisme.

Norma penală generală nu are aceeași structură ca cele speciale de incriminare, fiindcă nu se referă la fapte penale distincte. Ea se aplică numai prin raportare la normele speciale față de care sunt norme călăuzitoare.

Norma penală specială prin care o faptă care prezintă pericol social este considerată infracțiune, are trei părți: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.

Între partea generală și partea specială există o strânsă legătură, neputând fi concepute una fără cealaltă, astfel că formează un tot unitar.

Modificările ulterioare aduse Codului penal au urmărit ideologizarea acestuia adică, apărarea valorilor sociale, transformarea acestuia într-un instrument al politici în general de reprimare a persoanelor periculoase16.

În acest fel, necesitatea adoptării unui drept penal nou nu este pusă la îndoială, ea fiind determinată de necesitatea apărării valorilor sociale (persoana umană în drepturile și libertățile ei, statul român cu suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea lui, proprietatea, ordinea și liniștea publică), existența fenomenului infracțional și necesitatea combateri lui, necesitatea reglementării juridice a acțiunii de apărare a valorilor sociale17.

ELABORAREA DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Principalul act normativ în cadrul dreptului procesual civil este Codul de Procedură civilă român, elaborat în anul 1865 după modelul Codului Cantonului, Geneva din 1819 și al celui francez din 1806.

În acel timp, s-a considerat că reglementările locale nu au fost suficiente, motiv pentru care adoptarea Codului de Procedură civilă a constituit un progres. Comisia care l-a redactat a avut în prim plan trei calități esențiale: simplitatea, rapiditatea și eficiența.

Codul de Procedură român18 elaborat în anul 1865 a fost modificat rapid: în anul 1879, Cartea întâi a Codului cuprinzând articole 1 – 53, referitoare la “judecătoriile comunale și locale” a fost abrogată înlocuindu-se cu o lege specială. Apoi, Codul a fost revizuit în anul 1900, cu scopul de a acoperi unele lacune, de a scurta unii termeni, de a adopta terminologia în specificul local.

În anul 1948, Codul a fost modificat pentru a se înlătura formalismul considerat exagerat, iar pe parcursul anilor următori și până în prezent s-au făcut o serie de modificări sau completări.

Modificarea Codului de Procedură civilă se poate produce printr-un act normativ dat în mod expres în acest scop. În această situație este necesar să se menționeze chiar în titlul actului, denumirea, numărul și anul publicării a actului ce se modifică. În prezent, se constată modificarea Codului de Procedură civilă prin Ordonanța de Urgență nr. 138/2000 publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000, Legea nr. 56/1993 (Legea Curții Supreme de Justiție) republicată în Monitorul Oficial al României nr. 56 din 8 februarie 1999, Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească modificată prin Legea nr. 142/1998.

Și alte acte normative conțin norme de procedură civilă: Codul Civil, Codul Comercial, Codul Familiei, Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat.

ELABORAREA DREPTULUI PROCESUAL PENAL

Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept și este format din totalitatea normelor juridice ce reglementează procesul penal.

Prin procesul penal se urmărește tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiunile în așa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor19.

Principalul act normativ de drept procesual penal îl reprezintă Codul de Procedură Penală la care ar putea fi adăugate și legile de organizare a instanțelor judecătorești (exemplu: Legea nr. 92/1992 pentru organizarea instanțelor judecătorești) și comisiilor de judecată și procuraturii.

Codul de Procedură Penală conține reglementări precise, reguli exacte de desfășurarea a urmăririi penale a judecății și puneri în executare a hotărârilor judecătorești penale.

Normele distribuite de Codul de Procedură Penală nu se deosebesc de celelalte norme juridice în ce privește: structura logico-juridică, formularea tehnico-legislativă.

Actele juridice individuale cunosc o reglementare amănunțită în privința modului lor de întocmire sau redactare. Actele individuale de aplicare a dreptului, în special cele cu caracter jurisdicțional beneficiază de norme speciale20.

ELABORAREA DREPTULUI MUNCII

Dreptul muncii, ca ramură a sistemului de drept, este strâns legat de noțiunea de muncă, noțiune inseparabilă de existența omului. Fără nici o îndoială, munca reprezintă condiția naturală, permanentă a vieții omenești.

Ca ramură a sistemului de drept actual din România, dreptul muncii cuprinde regulile juridice aplicabile relațiilor individuale și colective care se nasc între patron și salariați, ce muncesc sub autoritatea lor cu ocazia prestării muncii21.

Sistemul legislației muncii este alcătuit din ansamblul actelor normative (legi, decrete, hotărâri ale Guvernului, ordine și instrucțiuni ale miniștrilor) care reglementează relațiile sociale ce fac obiectul dreptului muncii.

Legislația muncii e unitară, normele ei dirijând raporturile juridice de muncă ale tuturor categoriilor de salariați.

Legea de bază, în prezent privind regimul juridic aplicabil salariaților a rămas și în prezent Codul Muncii, care a rămas legea-cadru și dreptul comun pentru raporturile juridice de muncă, în pofida modificărilor suferite după decembrie 1989, o serie din textele sale având în continuare aplicabilitate22.

Importanța Codului Muncii pentru relațiile de muncă a fost și este deosebită. El a consacrat autonomia dreptului muncii ca o ramură a sistemului unitar al dreptului românesc; el a asigurat și asigură un regim unitar pentru cei care prestează o muncă, în calitate de salariați.

Codul Muncii este structurat pe capitole și articole. Fiecare articol primind câte un titlu, prezentând astfel conținutul reglementării din textul respectiv.

De lege aferenda, se impune adoptarea unui nou Cod al muncii care să corespundă noilor realități economice și sociale din România.

Pe lângă Codul muncii care face parte din categoria izvoarelor dreptului muncii comune cu alte ramuri de drept, o importanță deosebită o au din cadrul izvoarelor specifice dreptului muncii: contractele colective de muncă, statutele profesionale și disciplinare, norme de protecție a muncii și de igienă a muncii, regulamente de ordine interioară.

Contractele colective de muncă au devenit cele mai importante izvoare ale dreptului muncii.

Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat de origine convențională creat de patroni și salariați în funcție de condițiile economice și sociale și de interesele celor două părți. În concepția legiuitorului, contractul colectiv de muncă reprezintă forme de exprimare concretă a normelor juridice de muncă.

În raporturile dintre patroni și salariați predomină colaborarea, înțelegerea pentru că scopul lor este comun: desfășurarea unei activități cât mai rentabile, mai eficiente și cu beneficii tot mai mari. Sunt și situații de excepție când între cele două părți apar anumite neînțelegeri, care sunt conflicte de muncă, adică, acele conflicte dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați cu privire la interesele cu caracter social, profesional sau economic ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Trecerea la economia de piață începând cu anul 1990, au făcut posibile iminența unor conflicte colective de muncă (salariați și patronat ), fiind adoptată în acest sens inițial Legea nr. 15/1991. Aceste conflicte ce au fost declanșate au vizat interesul profesional cu caracter economic care se referea la salarii, în special creșterea lor, stabilirea salariului brut minim pe țară și garantarea plății lui. Altele au vizat îmbunătățirea condițiilor de muncă, reducerea taxelor, zgomotul, etc.

Legea nr. 15/1991 reglementa și situațiile care nu puteau constitui conflict colectiv de muncă: reprezentarea părților, concilierea acestor conflicte, declararea, desfășurarea și încetarea grevei, motiv pentru care în viitor va fi adoptat un nou act normativ.

În România dreptul muncii se prezintă sub forma a trei cercuri concentrice: legea care stabilește cadrul general al raporturilor de muncă, contractul colectiv de muncă la anumite nivele concretizează și dezvoltă dispoziții legale într-un grad mai mare sau mai mic de generalizare și contractul individual de muncă ce concretizează prevederile contractului colectiv la nivelul unității pentru fiecare salariat în parte.

Deci, prin intermediul contractului colectiv se realizează reglementarea drepturilor și obligațiilor părților, armonizarea unor interese ale salariaților și ale patronilor, promovarea unor relații de muncă echitabile de natură să asigure protecție socială salariaților, prevenirea sau eliminarea conflictelor colective de muncă ori evitarea declanșării grevelor.

Organizația Internațională a Muncii are dreptul de a adopta norme ale muncii. Conform Constituției, elaborarea normelor parcurge unele faze procedurale23. În urma cererii consiliului de administrație, Biroul Internațional al Muncii întocmește un studiu comparativ privind legislația și practica în statele membre asupra unei anumite probleme.

După primirea studiului, Consiliul de administrație decide dacă este cazul sau nu să fie continuat procesul normativ. dacă se răspunde afirmativ, se întocmește un raport detaliat și un chestionar ce se trimit apoi statelor membre. Biroul Internațional al Muncii va comunica concluziile sale guvernelor cu cel puțin patru luni înainte de deschiderea sesiunii Conferinței.

Problemele ce urmează a fi dezbătute în Conferință sunt înscrise pe ordinea de zi a Consiliului de Administrație la propunerea directorului general al Biroului Internațional al Muncii. Consiliul de administrație va ține seama de propunerile formulate de guverne, de organizațiilor patronilor și ale salariaților din statele membre24.

Adoptarea normelor Organizațiilor Internaționale a Muncii se face în urma discutării lor la două sesiuni consecutive. După reunirea Conferinței se constituie o Comisie tripartită însărcinată să rezolve problema respectivă, aceasta supunând textul Conferinței aflată în sesiune, cu o rezoluție de înscriere a problemei respective pe ordinea de zi a anului următor, în scopul adoptării unei convenții.

Conferința în eventualitatea acordului ei, va face ca Biroul Internațional al Muncii să întocmească textul provizoriu al convenției. Raportul final este întocmit și trimis de Biroul guvernelor cu trei luni înainte de data la care se deschide sesiunea următoare a Conferinței.

După deschiderea sesiunii, proiectul e din nou examinat de o Comisie tripartită. Textul este aprobat în Comisie iar, dacă e aprobat cu o majoritate de două treimi din numărul voturilor exprimate, el devine în mod oficial convenție sau recomandare a Organizației Intenționale a Muncii25.

ELABORAREA DREPTULUI COMERCIAL

Sporirea rolului dreptului comercial în reglementarea raporturilor sociale și creșterea contribuției sale la organizarea economiei de piață în România reclamă perfecționarea Codului Comercial la nivelul standardelor existente în țările de economie avansată.

În anul 1887, a fost adoptat Codul Comercial român care este și astăzi în vigoare. La elaborarea Codului Comercial român s-a folosit ca model Codului Comercial italian din anul 1882, care era ILLO TEMPORE cea mai recentă reglementare în materie.

Codul Comercial se înscrie pe linia tradiției franceze. El are la bază sistemul obiectiv iar, normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din faptele de comerț indiferent de persoana care le săvârșește26. După adoptarea sa, Codul Comercial a constituit reglementarea de bază a activității comerciale, contribuind la dezvoltarea industriei și comerțului în România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea27.

După al doilea Război Mondial, trecându-se la economia planificată (1948), Codul Comercial a încetat să se mai aplice în raporturile juridice dintre agenții economici români; locul acestei reglementări l-a luat legislația economică specifică economiei planificate.

Deși, nu s-au aplicat raporturile juridice interne, Codul Comercial nu a fost abrogat. Menținerea lui în vigoare a fost determinată de necesitatea asigurării unei reglementări legale a raporturilor juridice de comerț exterior la care participă unitățile economice românești.

Trecerea la economia de piață după revoluția din decembrie 1989 a dus la redescoperirea Codului Comercial, care s-a trezit la o nouă viață devenind reglementarea generală a activității comerciale organizată pe principiile proprietății private și liberei inițiative.

Deci, Codul Comercial constituie reglementarea de bază a activității comerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituțiile fundamentale ale dreptului comercial: faptele de comerț, comercianții, obligațiile comerciale și falimentul.

Unele norme juridice reglementează instituțiile proprii dreptului comercial (exemplu: faptele de comerț – art. 3-4 Cod Comercial), consacră derogări de la reguli ale Codului Civil (exemplu: retractul litigios – art.45) iar altele dezvoltă reglementarea unor instituții ale Codului Civil adoptându-le la nevoile comerciale (exemplu: contractul de vânzare–cumpărare, art.67-73)28.

Anumite aspecte ale activității comerciale sunt reglementate prin legi comerciale speciale și anume: Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului, etc. Pentru a determina caracterul comercial al unei legi speciale trebuie să raportăm această lege la Codul Comercial, pentru că aceasta din urmă constituie reglementarea de bază, ce marchează activitatea comercială aflată sub incidența legilor comerciale.

Uzul29 (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială folosită vreme îndelungată și respectată ca o normă juridică obligatorie. Articolul 980 Cod Civil prevede că dispozițiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul.

În concluzie, dreptul comercial ca un drept particular și subramură a dreptului privat trebuie să-și găsească izvorul în Codul Comercial și în legile comerciale speciale, iar nu într-o reglementare unică ce a Codului Civil.

ELABORAREA DREPTULUI FAMILIEI

Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept, care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează relațiile de familie (patrimoniale și personale), pe care societatea are interes să le îndrume juridicește.

Existența unei ramuri de drept, independentă față de celelalte, este dată de un obiect distinct de reglementare și o metodă proprie.

Relațiile de familie, având în vedere importanța lor, rezultând și din reglementarea distinctă pe care legiuitorul le-a dat-o s-au individualizat și delimitat în suficientă măsură de relațiile de drept civil, constituind astfel un obiect distinct, de sine stătător, de reglementare a dreptului familiei.

În ceea ce privește metoda, dată fiind aplicațiunea principiului egalității între soți, aceasta prezintă multe asemănări cu cea a dreptului civil. Relațiile dintre părinți și copii și în general relațiile de ocrotire sunt reglementate printr-o metodă specifică și anume acea a subordonării drepturilor personale care ocrotesc interesul persoanelor ocrotite30.

În ceea ce privește dezvoltarea dreptului familiei în România, dreptul familiei nu a apărut dintr-o dată prin punerea în aplicare a Codului Familiei. Acesta a fost precedat de o serie de acte normative care în succesiunea lor, au marcat desprinderea dreptului familiei din dreptul civil. Începutul acestei dezvoltări îl constituie Constituția din 13 aprilie 1848 care cuprinde prevederi și în domeniul relațiilor de familie: egalitatea dintre bărbat și femeie; statul acordă protecție căsătoriei și familiei, mamei și copilului; părinții au față de copii născuți în afara căsătoriei același obligații ca și față de cei născuți din căsătorie.

Articolul 105 al acestei Constituții dispune expres revizuirea codurilor, și în general, a legilor, pentru punerea lor în concordanță cu Constituția, precizând totodată, că de la intrarea sa în vigoare sunt abrogate toate dispozițiile Codului Civil care erau potrivnice principiului egalității între bărbat și femeie, adică acelea care stabileau o inegalitate între tată și mamă, față de copiii lor31.

Au fost abrogate și dispozițiile restrictive pentru femeie cu privire la ocrotirea celor incapabil. Înlocuirea vechilor texte incompatibile cu principiul egalității copiilor în afara căsătoriei și cu cei din căsătorie și cu principiul ocrotirii copiilor minori s-a realizat prin acte normative de sine stătătoare.

Constituția din 1952 a dat posibilitatea consacrării dreptului familiei ca măsura de sine stătătoare, prin adoptarea și punerea în aplicare a Codului familiei. Constituția din 21 august 1965, cu modificările ulterioare a avut dispoziții și de dreptul familiei. În sfârșit, Constituția României din 1991 cuprinde unele dispoziții interesând dreptul familiei: egalitatea soților, ocrotirea vieții familiale, etc.

Codul familiei constituie însă izvorul organic principal al dreptului familiei. Structura acestuia, în linii mari, a fost prezentată atunci când s-a abordat problema obiectului de reglementare a dreptului familiei, așa încât se mai impune doar precizare că acest act normativ a fost pus în aplicare la data de 1 februarie 1954 (prin Legea nr. 4/4 ianuarie 1954).

Alături de cod trebuie amintite unele dintre cele mai importante acte normative ce cuprind dispoziții cu privire la relațiile de familie: Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și juridice, Legea nr. 119/16 octombrie 1996 cu privire la actele de stare civilă, Ordonanța de urgență nr. 25/9 iunie 1997 cu privire la adopție și Ordonanța de urgență nr. 26/9 iunie 1997 privind protecția copilului aflat în dificultate32.

Reglementările din Codul familiei și actele normative individuale sunt completate cu dispozițiile Codului civil, Codul de procedură civilă, Codului muncii, Codului penal, Codului de procedură penală și alte acte normative de natură administrativ-financiară33.

ELABORAREA DREPTULUI ADMINISTRATIV

În practica judiciară și în literatura de specialitate, nu se întrebuințează o terminologie pentru denumirea principalului act juridic emis de administrația de stat. Legislația folosește denumiri concrete ale actelor juridice administrative ca de exemplu: hotărâre, regulament, etc.

Actul administrativ constituie o categorie de acte juridice emise în principal de autoritățile și persoanele care își desfășoară activitatea în administrația publică, precum și de instituțiile publice și regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a acestora prin care se asigură realizarea puterii executive și înfăptuirea sarcinilor care revin administrației publice.

Emit acte administrative și organele de conducere ale celor două Camere ale Parlamentului (președintele și biroul camerei, funcționarii publici) și conducerile autorităților judecătorești în vederea bunei administrări a justiției sau punerii în executare a hotărârilor judecătorești rămase definitive.

Actele administrative emise pe baza legii nu pot conține dispoziții contrare acesteia, iar prin lege se poate modifica sau anula oricând un act administrativ.

Unele probleme există în cazurile în care într-o anumită situație nu este o reglementare legală dar, apare necesitatea emiterii unui act administrativ. În această situație se face distincție între un act administrativ cu caracter normativ de un altul cu caracter individual.

În cazul actului administrativ cu caracter normativ, organul administrației publice va putea emite el acest act cu condiția ca obiectul actului să nu fie rezervat organului legiuitor a țării. La actele administrative cu caracter individual, organele administrației nu pot să oblige o persoană să facă sau să nu facă ceva fără ca aceste organe să fie împuternicite de lege.

Actul administrativ cu caracter normativ e rezultatul unui proces rațional care pornește de la sesizarea necesității emiterii lui și continuă cu colectarea informațiilor necesare, prelucrarea acestora, alegerea variantei optime, adoptarea actului și aplicarea lui34.

Procedura emiterii actelor administrative cuprinde mai multe activități desfășurate de funcționarii autorității publice sau/și ai altor autorități publice care colaborează la acestea.

Aceste activități pot fi grupate în trei faze: activități pregătitoare, concomitente emiterii actului și posterioare emiterii actului35.

Pregătirea sau elaborarea deciziei reprezintă prima etapă în procesul decizional. Fazele acestei etape sunt36: apariția necesității elaborării deciziei, documentarea decizională și fundamentarea deciziilor potențiale. Întreaga etapă este dublată de formalitățile procedurale prealabile adoptării actelor normative.

Procesul și procedura decizională sunt declanșate de apariția elaborări deciziei, de cunoașterea apariției și existenței a acestei necesități și de declanșarea formelor procedurale pregătitoare. Autoritățile administrației publice desfășoară o vastă activitate de pregătire a actului decizional în care scop realizează o serie de operațiuni de documentare și prelucrare a datelor și informațiilor pe baza cărora fundamentează actul administrativ. În pregătirea emiterii deciziei se efectuează o serie de operațiuni cum sunt: evidența, statistica, referate, rapoarte, informări, studii, expertize, propuneri, verificări, avize, etc.

Evidența actelor juridice normative și individuale e absolut necesară și importantă pentru a stabili competența organului ce trebuie să emită actul respectiv și pentru a asigura celelalte condiții de egalitate ale actului.

Statistica este o altă operație de administrație care se folosește la emiterea actelor cu caracter normativ. se utilizează statistica pentru a se vedea frecvența anumitor fenomene și studii efectuate de servicii speciale din cadrul organelor administrației publice.

Studiile sunt operațiuni de administrație folosite la emiterea actelor juridice importante cum sunt: legile și actelor administrative normative.

Expertizele și unele procese-verbale sunt operațiuni folosite în procedura pregătitoare. Ele se fac în formă scrisă și trebuie să cuprindă principalele elemente ale situației constatate și unele explicații și concluzii.

Referatele, raporturile, informările și dările de seamă sunt utilizate în pregătirea actelor administrative.

Propunerile sunt tot acte pregătitoare ale actului administrativ prin care un organ al administrației publice sesizează organul competent să emită actul în vederea luării acestei măsuri.

Verificările, cercetările și anchetele sunt tot acte pregătitoare care se efectuează în vederea emiteri actului administrativ, menite să asigure o fundamentare în fapt a acestuia37.

Elaborarea proiectelor de acte normative va fi precedată în funcție de importanța și complexitatea acestora, de o activitate de documentare și analiză științifică, pentru cunoașterea temeinică a realităților economico-sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislației și a unor reglementări similare din legislația străină38.

Documentarea cuprinde mai multe etape: strângerea informațiilor, înregistrarea, transmiterea, prelucrarea și păstrarea datelor. Strângerea datelor se realizează direct sau indirect de către organul de decizie sau unele organe sau servicii interne specializate. Înregistrarea datelor constă în transpunerea lor pe documente în vederea prelucrării, sistematizării, păstrării și analizei lor39.

La elaborarea proiectului de act administrativ trebuie avute în vedere și respectarea unor condiții de tehnică juridică, referitoare la redactarea proiectului și la forma sa exterioară.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 400/14 iunie 200040 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile pentru pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative care se înaintează Guvernului și procedurile de supunere spre adoptare a acestora este stabilită procedura pregătitoare și elaborării proiectelor de legi, ordine, instrucțiuni și celelalte acte normative emise de conducătorii ministerelor și ai altor organe ale administrației publice centrale de specialitate și de prefecți.

Conform articolului 33 din Legea nr. 24/martie 2000, actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar și precis care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie. Este interzisă folosirea neologismelor dacă există un sinonim de largă răspândire în limba română. De asemenea, redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înțelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor.

Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicații sau justificări. Referirea într-un act normativ la un alt act normativ se face prin precizarea categoriei juridice a acestuia, a numărului său, a titlului și a datei publicării acelui act sau numai a categorie juridice și a numărului (art. 34,35,36 din Legea nr. 24/martie 2000).

După elaborarea proiectului de act administrativ, acesta e transmis spre avizare autorităților abilitate în acest sens. Avizele sunt opinii ale autorității administrației publice, solicitate de o altă autoritate a administrației publice în legătură cu o anumită problemă. Avizele41 pot fi facultative când organul care emite actul administrativ are dreptul de a hotărî sau cere părerea altui organ, consultative când organul care emite actul administrativ are obligația să le solicite altui organ dar, nu e obligat să se conformeze acestora și conforme când organul care emite actul administrativ are obligația de a le solicita și de a se conforma acestor avize.

Deci, ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte normative vor fi elaborate respectându-se normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/martie 2000 cu consultarea compartimentului de specialitate din cadrul autorității publice și vor fi avizate în mod obligatoriu de compartimentul juridic propriu (art. 20 alineat 3 din Hotărârea Guvernului nr. 400/iunie 2000).

În cadrul activităților concomitente emiteri actului administrativ, intră cea de-a doua etapă a actelor normative și anume: etapa adoptării actelor normative, realizată în diverse modalități, astfel încât în cazul organelor colegiale adoptarea are loc în cadrul ședinței prin vot, iar în cazul celor unipersonale momentul emiterii e marcat de semnarea înscrisului constatator al actului juridic. Această etapă se poate diviza în trei faze: dezbaterea, deliberarea și votarea42.

Dezbaterea e o activitate de valoare a propunerilor cuprinse într-un proiect în baza unei confruntări de idei în care se arată avantajele și dezavantajele soluțiilor preconizate. Forma generală a acesteia e ședința de lucru care cuprinde trei etape: etapa de pregătire a ședinței, de desfășurare, de finalizare.

După dezbatere se trece la o deliberare adică, fiecare participant va alege o anumită alternativă în concordanță cu hotărârea pe care și-a format-o43.

Votarea exprimă voința organului colegial de a adopta actul normativ. această voință se manifestă în realizarea puterii de stat și este la nivelul persoanelor care au drept de vot deliberativ și nu consultativ. În cadrul activității posterioare emiteri actului administrativ se cuprinde faptul că, actul e dat spre semnare conducătorului organului administrativ.

După semnare, actul administrativ e ștampilat și transmis serviciului care se ocupă cu evidența actelor în vederea înregistrării, multiplicării sau publicării sale.

Actele cu caracter normativ se publică în Monitorul Oficial prin afișare într-un loc public sau alte mijloace de difuzare44. Apoi, actul trebuie să fie aplicat, încât să-și producă efectele juridice față de toți subiecții de drept și pentru viitor.

Uneori, aplicarea actului administrativ e întreruptă definitiv sau temporar prin suspendare, revocare și modificare a actului administrativ.

Suspendarea e situația în care un act administrativ fără a fi desființat nu se aplică în mod temporar și provizoriu, fiind hotărâtă de organul emitent sau ierarhic superior.

Revocarea presupune retragerea actului de organul emitent.

Modificarea se face la numai unele elemente din act și se face de organul emitent cu respectarea metodologiei de tehnică legislativă conform Legii Contenciosului Administrativ nr. 29/1990 care produce efecte juridice pentru viitor și poate consta și în completarea actelor administrative45.

În concluzie, dreptul administrativ e ramura științelor juridice ce cercetează normele dreptului administrativ în acțiunea lor asupra organizării, funcționării și activității executive a acestora, raporturile juridice administrative și evoluția instituțiilor juridice specifice lor46.

ELABORAREA DREPTULUI FINANCIAR

Cunoașterea reglementărilor juridice din domeniul finanțelor publice nu este suficientă pentru înțelegerea și interpretarea corectă a complexelor fenomene financiare care presupun analizarea lor sub aspect economic și al politici financiare. Datorită acestui fapt, este necesară aprofundarea științei finanțelor publice care are ca obiect de studiu prezentarea și analizarea procedeelor și mijloacelor prin intermediul cărora colectivitățile publice își pot îndeplini atribuțiile în domeniul finanțelor publice, pentru a satisface cerințele generale ale societății47.

Sub aspectele sale generale, obiectul dreptului financiar este determinat prin reglementările cuprinse în Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice. În conformitate cu dispozițiile acestui act normativ, dreptul finanțelor publice are ca obiect de reglementare: Bugetul statului, veniturile bugetare, cheltuielile bugetare, împrumutul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat și finanțele instituțiilor publice48.

Deși, are un obiect de reglementare complex și variat, dreptul finanțelor publice se prezintă ca un ansamblu coerent și unitar de norme juridice, întrucât el vizează nu orice acte sau operațiuni financiare, ci numai pe acelea ce alcătuiesc finanțele publice.

Referitor, la actele normative prin care sunt instituite normele dreptului financiar public, conform practicii legislative actuale, acestea sunt: legi, hotărâri, ordonanțe guvernamentale și instrucțiuni ale Ministerului Finanțelor49.

Legile sunt cele mai importante acte normative emise de Parlament pentru domeniul finanțelor publice.

Hotărârile guvernamentale se emit pentru organizarea executării legilor și sunt deci, acte normative prin care se instituie norme juridice financiare necesare pentru executarea dispozițiilor generale din Legea finanțelor publice (Legea nr. 72/1996) și celelalte legi de specialitate financiară.

Prin Legea finanțelor publice este circumscrisă și definită sfera de cuprindere a finanțelor publice în România: activitatea bugetară constând în elaborarea proiectului de buget, aprobarea și executarea bugetului public național, stabilirea și perceperea impozitelor, a taxelor și altor relevări cu titlu de venituri bugetare, utilizarea fondurilor bănești publice și controlul modului de folosire a tuturor mijloacelor materiale și bănești aparținând organelor, instituțiilor și unităților statului indiferent de rangul lor de subordonare (centrală sau locală).

Ordonanțele guvernamentale sunt acte normative prin intermediul cărora în domeniul financiar sunt instituite reglementări privind mai ales impozitele și taxele. Acestea se supun spre aprobare Parlamentului cu rezultatul adoptării unor legi referitoare la impozitele sau taxele respective (de exemplu: Legea nr. 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și al Gărzii financiare completată prin Ordonanța Parlamentului nr. 70/1997 privind controlul fiscal).

Instrucțiunile Ministerului Finanțelor sunt de asemenea, acte normative care detaliază cuprinsul dispozițiilor generale din Legea finanțelor publice și din celelalte legi de specialitate financiară.

În domeniul finanțelor publice sunt instituite de asemenea, norme metodologice referitoare la anumite operațiuni și procedee financiare.

Concomitent cu aceste acte normative emise de organe legislative și executive cu competență generală, consiliile județene, orășenești și comunale pot să instituie norme juridice privind bugetele locale prin hotărâri referitoare la aprobarea și executarea bugetelor, impozite și taxe.

Actele financiare publice sunt înfăptuite de organele de stat investite cu atribuții executive privind elaborarea și execuția bugetelor ce intră în compunerea bugetului public național. În acest mod, majoritatea acestor acte sunt săvârșite de Ministerul Finanțelor și organele financiare din unitățile administrativ – teritoriale. Alteori, unele dintre aceste acte sunt săvârșite de alte organe de stat și conducătorii celorlalte ministere50.

Actele financiare normative cuprind: un titlu ce exprimă obiectul reglementării respective, indicarea felului actului normativ, numărul și data adoptării, o formulă introductivă ce indică temeiul legal care stă la baza unei reglementări, preambulul ce prezintă o succintă introducere indicând considerentele social-politice și economice avute la adoptarea actului, dispoziții generale, de conținut precum și prevederi terminale.

Studiul dreptului financiar public urmărește cunoașterea și perfecționarea reglementării juridice financiare de interes public din statul nostru, folosind generalizările și concluziile științei moderne a finanțelor publice, într-o viziune subordonată interesului general al dezvoltării libere a economiei naționale și a progresului social-cultural.

ELABORAREA DREPTULUI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

O problemă deosebit de importantă pentru stat, agenți economici și cetățeni o constituie protecția mediului înconjurător.

În cadrul actual de dezvoltare a societății umane este foarte necesară recurgerea la instrumentul juridic, care prin intermediul normelor sale: prohibitive, permisive și imperative contribuie activ la protejarea și dezvoltarea mediului înconjurător.

Protecția mediului înconjurător este rezultatul preocupării omenirii încă din perioada contemporană.

În România, unele elemente de protecție a mediului au apărut mai treptat în perioada anilor ’60 și începutul anilor ’70. De apariția și dezvoltarea unei legislații științifice bazată pe o concepție unitară cu o strategie globală, se poate vorbi numai în ultimele două-trei decenii.

În istoria legislației țării noastre privind mediul ambiant, un moment deosebit de important l-a marcat apariția Legii nr. 9/1973 privind protecția mediului înconjurător, ce constituie temeiul legislativ în materie și temeiul practic ce trebuie urmat în acest domeniu al relațiilor sociale51.

În prezent, se simte nevoia adoptării unei noi legi generale referitoare la protecția mediului și a unor diferite elemente ale naturii.

Legislația mediului poate fi concepută pe baza unei viziuni complexe și unitare, astfel încât să cuprindă legăturile organice cu toate elementele dreptului ce trebuie protejate.

Această viziune are rolul de a convinge că, utilitatea teoretică și practică a diferitelor instituții juridice, cuprinse până acum în dreptul administrativ, comercial, funciar, financiar, civil și penal, într-o concepție unitară și structurare logică într-o ramură de drept autonomă în plină formare52.

ELABORAREA DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

Dreptul internațional reprezintă o emanație a statelor societății internaționale, state ce se află intr-o permanentă interdependență, tocmai datorită relațiilor ce se creează între ele.

Dreptul internațional se formează pe baza acordului de voință al statelor care compun la un moment dat societatea internațională. Statele, în condiții de deplină egalitate în drepturi și pe baza liberului lor consimțământ într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinței lor, creează norme juridice prin tratate sau cutumă, care duc la formarea și dezvoltarea dreptului internațional. Caracterul coordonator al voinței statelor stă la baza obligativității dreptului internațional, a aplicării și respectării normelor sale.

Acordul de voință al statelor, ca fundament al dreptului internațional și al caracterului său sinuos, în cursul căruia se realizează de obicei, treptat pe cale de concesii și compromisuri reciproce, la soluții acceptabile53.

Prin realizarea acordului de voință nu se creează o voință unică, așa cum susțin unii doctrinari ci, dimpotrivă statele își păstrează voințele lor suverane, iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiționarea reciprocă și exercitarea voințelor în aceeași direcție, consfințită și de normele juridice create.

Dreptul internațional contemporan având un caracter universal, obiectul său îl constituie relațiile dintre toate statele, indiferent de mărimea lor sau regiunea în care sunt situate.

Obiect al dreptului internațional contemporan îl constituie și relațiile care se creează între state și alte subiecte de drept internațional (organizații internaționale: O.N.U., O.S.A., O.U.A.) precum și organe reprezentative ale popoarelor care luptă pentru eliberare, pentru creare a unui stat propriu: O.E.P., S.W.A.P.O.

În ceea ce privește evoluția dreptului internațional public, elemente de drept internațional se constată încă din antichitate. Printre cele mai vechi tratate internaționale este “Tratatul sublim” din anul 1296 î.Hr. încheiat între Egiptul Antic și Regatul Hitiților. În Evul Mediu se dezvoltă practica tratatelor internaționale, folosirea arbitrajului și se stabilesc unele reguli referitoare la purtarea războaielor.

Un rol important în dezvoltarea dreptului internațional l-au avut lucrările publicate în secolele XVI și XVII mai ales ale lui Hugo Grotius, considerat “părintele” dreptului internațional modern54.

Secolul al XIX-lea a fost epoca apariției tratatelor multilaterale a primelor organizații internaționale guvernamentale și a numeroase congrese și conferințe internaționale.

În secolul al XX-lea o importanță deosebită pentru evoluția dreptului internațional public au avut cele două organizații internaționale: Societatea Națiunilor (creată în 1919) și Organizația Națiunilor Unite (creată în 1945).

În prezent, dreptul internațional public este chemat să reglementeze domenii noi ale activității umane cum sunt: folosirea energiei nucleare în scopuri pașnice, activitatea spațială, protecția mediului înconjurător sau explorarea și folosirea resurselor naturale ale spațiilor submarine din zona internațională.

Ca urmare a acestui fapt, dreptul internațional public sa îmbogățit cu noi principii și norme, cu noi instituții ale sale. În cadrul său au apărut noi domenii cum sunt: dreptul internațional al energiei nucleare, dreptul internațional spațial, dreptul internațional al mediului înconjurător, etc.

Un rol important de asemenea în evoluția dreptului internațional public l-au constituit și principalele izvoare de drept internațional: tratatul internațional și cutuma internațională. Disputa doctrinară referitoare la aceste izvoare este axată în primul rând pe prevederile articolului 38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție.

În acest sens, Curtea va aplica convențiile internaționale, generale sau speciale care stabilesc regulile recunoscute de către statele în litigiu, cutuma internațională ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept precum principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate sub rezerva articolului 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în dreptul public ai diferitelor națiuni55.

Tratatul internațional este principalul izvor al dreptului internațional public, lucru confirmat de Convenția a XII-a de la Haga cu privire la “Curtea Internațională de Prize Maritim” din 190756. Pe calea încheierii de tratate, procesul creării normelor de drept internațional este mai scurt față de cutumă care constă într-o practică generală, relativ îndelungată, repetată în raporturile între state și acceptată de acestea drept regulă obligatorie în relațiile internaționale.

Nu orice practică a statelor poate constitui cutumă internațională, ci numai aceea care are un element faptic, concretizat în conduita, în practica statelor și un element psihologic manifestat tot prin convingerea statelor că o anumită regulă respectată în mod repetat în practica lor are valoarea unei norme juridice obligatorii.

Mai semnalăm și faptul că totodată tratatul oferă o reglementare clară și ușor de dovedit în timp ce cutuma, exprimând un acord tacit între state este uneori mai grea de dovedit și poate fi susceptibilă de controverse57.

În concluzie, dreptul internațional public are un pronunțat caracter de universalitate și de unitate. El este obligatoriu pentru toate subiectele sale, în condiții de egalitate, se aplică tuturor raporturilor dintre aceste subiecte, indiferent de situarea lor geografică și de activitățile desfășurate de ele. Unitatea și obligativitatea dreptului internațional general este condiția primordială a existenței ordini juridice internaționale.

CONCLUZII

Dreptul are o importanță covârșitoare pentru dezvoltarea societății noastre, reprezentând un ansamblu de reguli de conduită obligatorii, ce consfințesc anumite drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor în relațiile lor reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forța publică.

Esența din care se constituie dreptul este influențată de relațiile economice, social-politice, culturale datorită faptului că, aceste relații sunt ajunse la un anumit stadiu de dezvoltare în fiecare țară.

Deci, dreptul posedă o importantă capacitate de modelare a raporturilor sociale și de garantare a respectării modelelor consacrate, constituind mijlocul cel mai eficient de sancționare a titularilor unor conduite ce se abat de la modelul legislativ prestabilit.

Crearea dreptului în societatea noastră a avut o rezonanță mare cu implicații adânci în derularea raporturilor esențiale dintre oameni. Crearea dreptului se realizează prin activitatea normativă a organelor de stat abilitate în acest sens și anume: Parlamentul și Guvernul, activitate finalizată prin adoptarea de acte normative.

Activitatea normativă a organelor statului se desfășoară în conformitate cu atributele și competențele pe care acestea le au și sunt stabilite în primul rând de Constituție care este legea fundamentală a țării precum și de alte legi.

Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor prin care necesitățile pe care le înfățișează viața socială capătă formă juridică(se exprimă în conținutul normei de drept) și se realizeză apoi în procesul conviețuirii umane.

Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice și este alcătuită dintr-un complex de metode și procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conținutului(substaței) reglementărilor juridice. Părțile constitutive ale unui act normativ sunt : expunerea de motive, titlul, preambulul, formula introductivă, dispozițiile generale, dispozițiile de conținut, mențiunea privind transpunerea normelor Uniunii Europene, dispoziții finale și tranzitorii, anexele. Totodată, elementele de structură ale unui act normativ sunt articolul, alineatul și paragraful, iar formele de sistematizare ale acestuia sunt încorporarea și codificarea.

Elaborarea dreptului este un act politic, de conducere statală a societății, elaborarea dreptului și în primul rând legiferarea, se realizează în formele determinate de sistemul politic al țării respective în societățile democratice în cadrul separației puterilor în stat.

Activitatea legiuitorului e complexă, în sensul că, stabilește idealul juridic ce trebuie să se aplice situațiilor de fapt, apoi caută să transpună rezultatele la care a ajuns în regulile de drept pozitiv formulate. În finalul activității sale, legiuitorul trebuie să poată realiza soluția la care a ajuns adică, punerea acesteia în practică.

Studiul Teoriei Generale a Dreptului are așadar o importanță deosebită pentru legiuitori, pentru formarea gândirii juridice, a simțului juridic, pentru însușirea științei și a artei aplicării dreptului.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină și jurisprudență :

Anghel M. Ion – "Dreptul tratatelor", Ed. Șansa, vol. I, București, 1993

Antoniu G. – "Conceptul de infracțiuni. Studii și cercetări juridice", Revista Dreptul nr.2/1980

Bacaci Alexandru – "Dreptul familiei", Ed. Augusta, Timișoara, 1998

Banciu Maria . "Dreptul familiei", Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998

Basarab Matei – "Drept penal român. Parte generală", vol.I, Ed. Lumina Lex, București, 1997

Beleiu Gheorghe – "Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil" Casa de editură și presă șansa – S. R. L., București 1994

Boboș Gheorghe – "Introducere în teoria generală a dreptului", Ed. Dacia, Cluj Napoca 1994

Boroi Gabriel – " Drept civil. Parte generală", Ed. ALL, București, 1998

Bulai C. – "Drept penal român. Parte generală", Ed. ALL, București, 1992

Briomo A. – "Les grands courant de la philosophie du droit et de l' etat", Paris, 1978

Cărpenaru Stanciu D. – "Drept comercial român", Ed. ALL Beck, București, 1998

Căpățână O., Ștefănescu B. – "Evoluția dreptului comercial", Tribuna economică supliment nr.29/1990

Ciobanu Mihai Viorel – "Tratat teoretic și practic de procedură civilă", vol.I, București, 1997

Ceterchi I., Craiovan I. – "Introducere în teoria generală a dreptului", Ed. ALL, București, 1998

Ceterchi I., Luburici M. – "Teoria generală a dreptului", Ed. Universității, "Dimitrie Cantemir", București, 1991

Dabin Jean – "Theorie generale du droit", Bruxelles, 1969"

Deleanu Ioan – "Tratat de drept constituțional și instituții politice", vol.II, Ed. Europa Nova, București, 1996

Dongoroz V. – "Explicații teoretice ale Codului penal român", București, 1994

Drăganu T. – "Forme concrete de autoritate ale organelor statului", București, 1965

Djuvara M. – "Teoria generală a dreptului", Ed. ALL, București, 1995

Filipescu Ion P. – "Tratat de dreptul familiei", Ed. ALL Beck, 1998

Geny Fr. – "Science et tehnique", vol. III

Gliga Ioan – "Drept financiar public", Ed. ALL, București, 1997

Chimpu Sanda și Țiclea Alexandru – "Dreptul muncii", Casa de editură și presă Șansa S.R.l., București, 1995

Hanga V. – "Mari legiutori ai lumii. Hamurappi, Justinian, Napoleon", Ed. Lumina Lex, București, 1994

Hamangiu C., Bălănescu, I., R., Băicoianu, A. – "Tratat de drept civil român"., București, 1996

Humă Ioan – "Introducere în studiul dreptului", Ed. Universității "A.I.Cuza", Iași, 1993

Ionescu Traian, Barasch Eugen, – Despre relativa independență a unor aspecte ale formei în drept. Problema constantelor dreptului în "studiul și cercetări juridice", nr.2/1964

Iorgovan A. – "Drept administrativ", București, 1986

Iovănaș I. – "Drept administrativ", București, Ed. Dacia, 1974

Lupan E. – "Dreptul mediului", Ed. Lumina Lex, București, 1993

Minea Ș. M. – "Drept financiar", Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1999

Mitrache C. – "Drept penal român. Parte generală", Casa de editură și presă Șansa S.R.L., 1998

Motica R. I. și Mihai G. – "Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului", Ed. ALL, București 1997

Mrejeru F. – "Tehnica legislativă", Ed. Academiei, București, 1979

Muraru Ioan – "Drept constituțional", București, 1991

Năstase A., Popescu D., Coman F. – "Drept internațional public", Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1994

Niciu M. – "Drept internațional public", Ed. Servosat, Arad, 1997

Oancea I. – "Drept penal român. Parte generală", Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972

Roubier Paul – "Theorie generale du droid", Ed.2, Sirey, Paris, 1951

Popa N. – "Teoria generală a dreptului", București, 1992

Preda M. – "Curs de drept administrativ. Parte generală", Casa editorială "Calistrat Hogaș", București, 1995

Prisăcaru V. – "Tratat de drept administrativ", Ed. Lumina Lex, București, 1993

Santai Ioan – "Introducere în studiul dreptului", Sibiu, 1997

Santai Ioan – "Drept administrativ și știința administrației". Vol.II, Sibiu, 1998

Sida A. – "Teoria generală a dreptului", Cluj Napoca, 1997

Studnicki F. – "Despre deciziile colective în revista de referate și recenzii. Știința administrației", 1972

Șaguna D. D. – "Drept financiar și fiscal", Ed. Oscar-Print, vol.I, București, 1997

Ștefănescu I. T. – " Dreptul muncii", București, 1997

Tanugi L. C. – " Le droit sans l' etat sur la democratie en France et en Amerique", Paris, 1985

Titulesc N. – "Essai sur une theorie generale des droits eventueles", Paris, 1907

Tulbure A. Ș. – "Procedură penală română. Parte generală", vol.I, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Brașov, 1998

Ungureanu A. O. – "Manual de drept civil. Parte generală", Ediția. IV, Ed. ALL Beck, București, 1999

Volonciu N.- "Tratat de procedură penală. Parte generală", vol.I, Ed. Paideea, București, 1998, Ediția a 3-a revizuită și adăugită.

Legislație :

Constituția României din: 1952, 21 august 1965, 1991

Legea nr.24/31 martie 2000 publicată în Monitorul oficial nr.139: " privind normele de procedură tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative", cu modificările și completările ulterioare.

H. G.nr.400 publicată în 14 iunie 2000 în M.O. nr.268 : "hotărâre pentru aprobarea regulamentului privin procedurile pentru pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative care se înaintează Guvernului, precum și procedurile de supunere spre aprobare a acestora".

Legea proprietarilor din 1903

Legea nr.18/1991 a fondului funciar modificată prin legea nr.1/2000

Legea nr.56/1993 "Legea Curții Supreme de Justiție", republicată prin M.O. nr.56 din 8 februarie 1999

Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească, modificată prin Legea nr. 142/1998

Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept internațional privat

Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale

Legea nr.26/1990 privin registrul comerțului

Legea nr.119/16 octombrie 1996 cu privire la actele de stare civilă

Ordonanța de Urgență nr.25/9 iunie 1997 cu privire la adopție

Ordonanța de Urgență nr.26/9 iunie 1997 privind protecția copilului aflat în dificultate

Legea contenciosului administrativ nr.29/1990

Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice

Legea nr. 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și al Gărzii Financiare completată prin Ordonanța Parlamentului nr.70/1997 privind controlul fiscal

Legea nr.9/1973 privin protecția mediului înconjurător

Decretul nr.31/1954 privitor la persoane fizice și juridice

Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului nr. 31/1954

"Tratatul sublim" din anul 1296 î. Hr.

Tratatul "Curtea Internațională de Prize Maritim" din 1907

Statutul Curții Internaționale de Justiție

Regulamentul de Organizare și funcționare al Parlamentului

Codul Civil din 1865, 1981

Codul Penal de la 1937(Codul Penal Carol al II-lea), 1997

Codul de Procedură Civilă română din 1865, 1879, 1900, 1948; modificat prin Ordonanța de Urgență nr.138/2000 publicată în M. O. nr.479 din 2 octombrie 2000

Codul de Procedură Penală din 1996

Codul Muncii din 1989

Codul Comercial italian din 1982 "ILLO TEMPORE"

Codul Comercial român din 1887

Codul Familiei din 1 februarie 1954, pus în aplicare prin Legea nr.4/4 ianuarie 1954

Codul Cantonului – Geneva, 1819

Codul francez din 1806.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină și jurisprudență :

Anghel M. Ion – "Dreptul tratatelor", Ed. Șansa, vol. I, București, 1993

Antoniu G. – "Conceptul de infracțiuni. Studii și cercetări juridice", Revista Dreptul nr.2/1980

Bacaci Alexandru – "Dreptul familiei", Ed. Augusta, Timișoara, 1998

Banciu Maria . "Dreptul familiei", Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998

Basarab Matei – "Drept penal român. Parte generală", vol.I, Ed. Lumina Lex, București, 1997

Beleiu Gheorghe – "Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil" Casa de editură și presă șansa – S. R. L., București 1994

Boboș Gheorghe – "Introducere în teoria generală a dreptului", Ed. Dacia, Cluj Napoca 1994

Boroi Gabriel – " Drept civil. Parte generală", Ed. ALL, București, 1998

Bulai C. – "Drept penal român. Parte generală", Ed. ALL, București, 1992

Briomo A. – "Les grands courant de la philosophie du droit et de l' etat", Paris, 1978

Cărpenaru Stanciu D. – "Drept comercial român", Ed. ALL Beck, București, 1998

Căpățână O., Ștefănescu B. – "Evoluția dreptului comercial", Tribuna economică supliment nr.29/1990

Ciobanu Mihai Viorel – "Tratat teoretic și practic de procedură civilă", vol.I, București, 1997

Ceterchi I., Craiovan I. – "Introducere în teoria generală a dreptului", Ed. ALL, București, 1998

Ceterchi I., Luburici M. – "Teoria generală a dreptului", Ed. Universității, "Dimitrie Cantemir", București, 1991

Dabin Jean – "Theorie generale du droit", Bruxelles, 1969"

Deleanu Ioan – "Tratat de drept constituțional și instituții politice", vol.II, Ed. Europa Nova, București, 1996

Dongoroz V. – "Explicații teoretice ale Codului penal român", București, 1994

Drăganu T. – "Forme concrete de autoritate ale organelor statului", București, 1965

Djuvara M. – "Teoria generală a dreptului", Ed. ALL, București, 1995

Filipescu Ion P. – "Tratat de dreptul familiei", Ed. ALL Beck, 1998

Geny Fr. – "Science et tehnique", vol. III

Gliga Ioan – "Drept financiar public", Ed. ALL, București, 1997

Chimpu Sanda și Țiclea Alexandru – "Dreptul muncii", Casa de editură și presă Șansa S.R.l., București, 1995

Hanga V. – "Mari legiutori ai lumii. Hamurappi, Justinian, Napoleon", Ed. Lumina Lex, București, 1994

Hamangiu C., Bălănescu, I., R., Băicoianu, A. – "Tratat de drept civil român"., București, 1996

Humă Ioan – "Introducere în studiul dreptului", Ed. Universității "A.I.Cuza", Iași, 1993

Ionescu Traian, Barasch Eugen, – Despre relativa independență a unor aspecte ale formei în drept. Problema constantelor dreptului în "studiul și cercetări juridice", nr.2/1964

Iorgovan A. – "Drept administrativ", București, 1986

Iovănaș I. – "Drept administrativ", București, Ed. Dacia, 1974

Lupan E. – "Dreptul mediului", Ed. Lumina Lex, București, 1993

Minea Ș. M. – "Drept financiar", Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1999

Mitrache C. – "Drept penal român. Parte generală", Casa de editură și presă Șansa S.R.L., 1998

Motica R. I. și Mihai G. – "Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului", Ed. ALL, București 1997

Mrejeru F. – "Tehnica legislativă", Ed. Academiei, București, 1979

Muraru Ioan – "Drept constituțional", București, 1991

Năstase A., Popescu D., Coman F. – "Drept internațional public", Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1994

Niciu M. – "Drept internațional public", Ed. Servosat, Arad, 1997

Oancea I. – "Drept penal român. Parte generală", Ed. Didactică și pedagogică, București, 1972

Roubier Paul – "Theorie generale du droid", Ed.2, Sirey, Paris, 1951

Popa N. – "Teoria generală a dreptului", București, 1992

Preda M. – "Curs de drept administrativ. Parte generală", Casa editorială "Calistrat Hogaș", București, 1995

Prisăcaru V. – "Tratat de drept administrativ", Ed. Lumina Lex, București, 1993

Santai Ioan – "Introducere în studiul dreptului", Sibiu, 1997

Santai Ioan – "Drept administrativ și știința administrației". Vol.II, Sibiu, 1998

Sida A. – "Teoria generală a dreptului", Cluj Napoca, 1997

Studnicki F. – "Despre deciziile colective în revista de referate și recenzii. Știința administrației", 1972

Șaguna D. D. – "Drept financiar și fiscal", Ed. Oscar-Print, vol.I, București, 1997

Ștefănescu I. T. – " Dreptul muncii", București, 1997

Tanugi L. C. – " Le droit sans l' etat sur la democratie en France et en Amerique", Paris, 1985

Titulesc N. – "Essai sur une theorie generale des droits eventueles", Paris, 1907

Tulbure A. Ș. – "Procedură penală română. Parte generală", vol.I, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Brașov, 1998

Ungureanu A. O. – "Manual de drept civil. Parte generală", Ediția. IV, Ed. ALL Beck, București, 1999

Volonciu N.- "Tratat de procedură penală. Parte generală", vol.I, Ed. Paideea, București, 1998, Ediția a 3-a revizuită și adăugită.

Legislație :

Constituția României din: 1952, 21 august 1965, 1991

Legea nr.24/31 martie 2000 publicată în Monitorul oficial nr.139: " privind normele de procedură tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative", cu modificările și completările ulterioare.

H. G.nr.400 publicată în 14 iunie 2000 în M.O. nr.268 : "hotărâre pentru aprobarea regulamentului privin procedurile pentru pregătirea, elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative care se înaintează Guvernului, precum și procedurile de supunere spre aprobare a acestora".

Legea proprietarilor din 1903

Legea nr.18/1991 a fondului funciar modificată prin legea nr.1/2000

Legea nr.56/1993 "Legea Curții Supreme de Justiție", republicată prin M.O. nr.56 din 8 februarie 1999

Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească, modificată prin Legea nr. 142/1998

Legea nr.105/1992 privind raporturile de drept internațional privat

Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale

Legea nr.26/1990 privin registrul comerțului

Legea nr.119/16 octombrie 1996 cu privire la actele de stare civilă

Ordonanța de Urgență nr.25/9 iunie 1997 cu privire la adopție

Ordonanța de Urgență nr.26/9 iunie 1997 privind protecția copilului aflat în dificultate

Legea contenciosului administrativ nr.29/1990

Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice

Legea nr. 30/1991 privind organizarea și funcționarea controlului financiar și al Gărzii Financiare completată prin Ordonanța Parlamentului nr.70/1997 privind controlul fiscal

Legea nr.9/1973 privin protecția mediului înconjurător

Decretul nr.31/1954 privitor la persoane fizice și juridice

Decretul nr.32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului nr. 31/1954

"Tratatul sublim" din anul 1296 î. Hr.

Tratatul "Curtea Internațională de Prize Maritim" din 1907

Statutul Curții Internaționale de Justiție

Regulamentul de Organizare și funcționare al Parlamentului

Codul Civil din 1865, 1981

Codul Penal de la 1937(Codul Penal Carol al II-lea), 1997

Codul de Procedură Civilă română din 1865, 1879, 1900, 1948; modificat prin Ordonanța de Urgență nr.138/2000 publicată în M. O. nr.479 din 2 octombrie 2000

Codul de Procedură Penală din 1996

Codul Muncii din 1989

Codul Comercial italian din 1982 "ILLO TEMPORE"

Codul Comercial român din 1887

Codul Familiei din 1 februarie 1954, pus în aplicare prin Legea nr.4/4 ianuarie 1954

Codul Cantonului – Geneva, 1819

Codul francez din 1806.