Teatrul Si Nevoia de Spectacol

1. Preambul

"Omul nu se joacă decât atunci când este om în sensul deplin al cuvântului și numai atunci este om cu adevărat întreg când se joacă." Friedrich Schiller

În primul rând trebuie să stabilim că jocul a fost, este și a fi o prezență permanentă în viața oamenilor, o realitate care a depășit de mult granițele de vârstă. Jocul este un fenomen de cultură și civilizație multidimensional.

Jocul este descris adeseori ca modalitatea de petrecere a timpului cea mai vioaie, deși de multe ori îl luăm în serios și putem uita în totalitate de el. Însă, jocul nu reprezintă un lux, ci este necesar, important pentru sănătatea noastră ca și dormitul regulat, mâncatul sănătos și exercițiile fizice. Oamenii s-au născut să se joace. Jocul este instinctiv și fundamental pentru existența noastră. Joaca ne ajută să supraviețuim și să progresăm prin conectarea cu alte ființe umane și cu surse de energie și entuziasm din interiorul nostru.

Jocul este o metodă, care are un mare potențial de formare și dezvoltare a personalității complete, adică corp, rațiune și suflet. Cel mai benefic metodă este teatrul de păpuși.

Consider că teatrul fiind indispensabil în viața tinerilor, având în vedere că arta este una dintre principalele modalități prin intermediul căreia reușim întotdeauna să evadăm din cotidian, dar mai important, ea ne ajută să ne conturăm și o personalitate puternică de-a lungul vremii.

Cred că orice părinte are obligația morală de a merge împreună cu copilul său la spectacole de teatru potrivite celui mic. În acest sens, există teatrul de păpuși, un spectacol nemaipomenit, care reprezintă o bună modalitate de a le deschid celor mici universul imaginației. Dezvoltarea lor depinde de noi, iar dacă o să avem grijă să îi îndrumăm către asemenea manifestări plenare ale artei, cu siguranță vor deveni oameni deschiși, cu o cultură foarte bogată.

2. Teatrul si nevoia de spectacol

2.1. Evoluția spectacolului și a spațiului său

Azi sensul de bază al conceptului de spațiu teatral se referă evident la edificiile în care au loc spectacolele dramatice. "Spațiul teatral" este locul de întâlnire al unei opere și al interpreților săi cu publicul. Locul teatral, îndată ce nu mai este improvizat, devine "clădirea teatrală".

Grecia antică a fost locul de naștere al teatrului modern. La primele începuturi ale spectacolelor nu a existat o delimitare precisă a acestor elemente, cadrul natural, deschis, oferind totdeauna suficiente și optime condiții de joc și vizionare.

Teatrul din Dionysos (fig. 1, 2) este cel mai vechi teatru din lume. Teatrul a fost locul sărbătorilor eleusine ale antichității și cultul lui Dionysos. Spectacolele dramatice s-au conturat și au găsit forma lor perfectă paralel cu dezvoltarea societății antice grecești, operele dramatice relevând profund ideile de libertate și idealurile democratice așa cum vehiculau ele în acea vreme. Aceste tendințe sunt reflectate și în construcțiile teatrelor.

Primele spectacole pe scene improvizate s-au organizat în Etada, unul anume Tespis în secolul al VI-lea î.Hr. Spectacolul a fost organizat lângă coama de deal, așa fel că treptele din lemn se pot așeza pe panta dealului. Secolul al V-lea î.Hr., cunoscut și drept Epoca de aur a lui Pericle, a fost o perioadă în care artele, arhitectura și politica au înflorit în Atena, iar arta dramatică era extrem de apreciată. Cele mai mari teatre erau cele din Atena, Efes și Epidaur. Democrația ateniană a acordat teatrul o importanță atât de mare încât, ne spune Platon, mai în glumă mai în serios, în Atena domnea teatrocrația.

De la aceste teatre improvizate, grecii au evoluat, construind teatrele (fig. 3) în formă de semicerc. Un astfel de teatru, construit în anul 500 î.Hr., unde publicul stătea în locuri mai înalte, iar acțiunea se desfășura pe un loc plat, circular, numit orchestră. Corul cântă povestea piesei, în timp ce actorii își mimau rolurile. În partea opusă spectatorilor, există un loc înălțat, "skene", unde actorii își schimbau costumele sau servea de fundal acțiunii artiștilor.

Primul teatru permanent a fost construit la Roma, în orașul Epidarus, în anul 53 î.Hr. Teatrul Epidaur (fig. 4, 5) se evidențiază prin acustica remarcabilă. Teatrul din Epidaur este vestit pentru acustica lui ieșită din comun. "Cel mai mic sunet – o răsuflare adâncă sau ruperea unei foi – se poate auzi foarte bine până în ultimul rând", afirmă profesorul de arheologie S. E. Iakovídis. Monumentul este dedicat zeului medicinei, Asclepios. Teatrele romane erau similare cu cele grecești, mai puțin faptul că erau construite la nivelul solului. Romanii au fost primii care au folosit scaune pentru spectatori și scena înălțată.

Pe parcursul evoluției însă s-au precizat diferite modalități de așezare a spațiilor originare afectate jocului și spectatorilor. În principiu se pot desprinde două mari categorii: dispunerea axială, în care spectatorii și actorii stau față în față; dispunerea centrală, circulară, în care atât jocul cât și publicul pot ocupa respectiv miezul sau perimetrul în cadrul unui spațiu dat. În cadrul acestor două așezări de bază ale invarianților spectacolului, se pot recunoaște încă numeroase subdiviziuni.

În bogata evoluție a teatrului, toate momentele care au consemnat valori de culme (tragedia ateniană, sărbătorile teatrale din evul mediu, epoca prodigioasă a teatrului renascentist, drama elisabetană, teatrul spaniol, teatrul clasic francez etc.) reprezintă totodată și etape succesive de reliefare a diverselor componente ale spectacolului.

După creștinarea romanilor, timp de 1.000 de ani aceștia nu au mai construit teatre. Primul teatru modern a fost Teatro Farnese (fig. 6, 7, 8) din Parma, construit în 1618 sau 1619 de către Giovanni Battista Aleotti, în stil baroc. Teatru a fost construit din lemn și ipsos, pictat astfel încât să pară lucrat din marmură scumpă. A devenit un exemplu unic și pentru originalitatea unor soluții tehnice.

2.2. Evoluția teatrului în Transilvania

Începând din secolul al XVIII-lea s-a acordat o atenție mărită educației copiilor. Pe lângă educația școlară apare și educația de acasă, o formă a acesteia fiind reprezentată de teatrul de acasă, referitor la acesta însă dispunem de puține informații. Tar Gabriella Nóra menționează problema actoriei copiilor în cadrul teatrului de acasă într-un studiu al volumului ei întitulat „Gyermek a 18. és 19. századi Magyarország és Erdély színpadain ” (Copil pe scenele de teatru ale Ungariei și Transilvaniei din secolele 18 și 19), din bibliografia volumului reiese însă că în legătură cu această temă a găsit numai literatură de specialitate germană, ceea ce înseamnă că tema nu a fost cercetată de către cercetătorii din țară.

Începând din secolul al XIX-lea aproape la fiecare reședință de județ poate fi întâlnit o viață care implica teatrul și care dura de decenii, devenea tradițională, fiind mai mult sau mai puțin continuă. Scenele au fost amenajate în general în sala mare a restaurantelor sau a hotelurilor, în clădirea restaurantului „Vigadó” sau în sala mare a consiliului județean. În mai multe locuri deja începând din secolul al XIX-lea un teatru construit din lemn stătea la dispoziția actorilor ambulanți. În cele două orașe mari cu populație majoritară germană, la Sibiu și la Sighișoara, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea exista o clădire de teatru permanentă, în timp ce la Cluj a fost construit primul teatru maghiar permanent în anul 1821.

Mișcarea de construcție a teatrelor a început în anul 1874 odată cu deschiderea teatrului din Arad, urmând apoi ca și actorii maghiari să se bucure de teatre din piatră permanente pe teritoriul Transilvaniei. Continuitatea a contribuit la atingerea unui nivel artistic mai ridicat.

Pe lângă teatrul școlar în Transilvania exista și o tradiție mare a teatrului jucat de nobilimea, în cadrul căruia aristocrații iubitori de literatură și de teatru organizau spectacole pentru amatori.

Două tipuri de spectacole erau populare în Transilvania: drama populară și opereta. Succesul la public a celei din urmă era indiscutabilă, deși în primul rând din motive financiare acestea puteau fi organizate doar ocazional, aflându-se în general în legătură cu turneele unor cântăreți renumiți pe plan național.

Aceste date schematice confirmă că la nivelul întregii regiuni era în formare o viață teatrală vioaie. Însă cu adevărat importante au devenit din acest punct de vedere doar patru orașe: Cluj, Oradea, Timișoara și Arad.

2.3. Evoluția teatrului de păpuși

Teatrul de păpuși este o formă de teatru care implică manipularea păpușilor. Poate lua mai multe forme, dar toate au același proces de animare a păpușilor. Teatrul de păpuși este o metodă folosită în aproape toate societățile ca divertisment și ca formă de ceremonie în ritualuri sau la celebrări precum carnavaluri. Teatrul de păpuși oferea un spațiu de exprimare mult mai liber decât oricare altul.

Teatrul de păpuși este o formă de artă foarte veche, considerându-se că originea se datează de acum 3000 de ani. Păpușile au fost folosite încă de la începutului timpului pentru a anima și a comunica ideile și nevoile societăților umane. Câteva istorici susțin că păpușile împiedică actorii în teatre. Există dovezi că au fost folosite în Egipt încă din anul 2000 î.Hr. când erau manipulate figurine de lemn cu ajutorul unor sfori pentru a realiza acțiunea de frământare a pâinii. Păpușii articulate realizate din lut și fildeș, controlate cu sfori, au fost de asemenea găsite în mormintele egiptene.

În Africa rurală, teatrul de păpuși încă prezintă funcția de transmitere a valorilor și ideilor culturale care în orașele africane mari sunt înlocuite treptat de educația formală, cărți, cinema și televiziune.

În zonele Civilizației de Valea Indului arheologii au dezgropat o păpușă de teracotă cu cap detașabil, ce putea fi manipulată cu o sfoară și care datează din 2500 Î.Hr.

Aristotel a făcut referiri la folosirea sforilor pentru controlarea capului, mâinilor, ochilor, umerilor și picioarelor a păpușilor. De asemenea, lucrările lui Platon conțin referințe despre teatrul de păpuși. Rădăcinile teatrului de păpuși european se extind probabil până la piesele grecești cu păpuși jucate pentru oamenii de rând în secolul V î.Hr. Până în secolul al III-lea î.Hr., aceste piese au apărut în Teatrul lui Dionysos la Acropole.

Italia este considerată de mulți ca fiind prima casa a marionetei din pricina influenței păpușii romane. Bisericile creștine foloseau marionete pentru a reprezenta piese de moralitate.

Teatrul de păpuși în Japonia a ținut în primul rând de manifestarea profanului ca mai apoi, în secolul al XVII-lea, să fie folosite pentru a transmite învățăturile lui Budha.

În Europa, jocul cu marionetele a avut tot un motiv religios, fiind folosit în mod deosebit pentru a putea reproduce istorisiri din Biblie. Se crede ci originea cuvântului marionetă vine din Evul Mediu, când era folosit ca diminutiv pentru Fecioara Maria. Sensul "teatrul de păpuși", asemănător cu cel de astăzi, apare pentru prima dată în 1584, utilizat în opera "Serile", a lui Guillaume Bouchet, un scriitor francez, mai cunoscut pentru arta sa de a îmblânzi șoimii de vânătoare.

Există diferite feluri de teatru de păpuși, care deosebesc prin construcția păpușilor, modul de mânuire, prin principiile amenajare:

fig. 9, 10, 11 – teatrul în care păpușile apar sus, deasupra mânuitorului, acesta fiind ascuns după paravan

fig. 12, 13, 14 – teatrul de păpuși-marionete, în care păpușile se găsesc mai jos de mânuitor și sunt conduse de sus cu ajutorul sforilor sau sârmelor

fig. 15, 16 – teatrul de umbre, în care păpușile reprezintă niște figuri plate decupate din carton sau placaj și proiectate pe un ecran sub formă de siluete-umbre.

Secolul XVIII este o perioadă vitală în dezvoltarea marionetei. În secolul XIX-lea, marionetele au devenit mai complexe (fig. 17, 18, 19) și au început să folosească până la opt sfori pentru un control mai bun asupra părților corpului. Teatrul de păpuși s-a dezvoltat pe perioada secolului XX în diferite feluri. Susținute de dezvoltarea paralelă a cinematografului, televiziunii și alte modalități media filmate, păpușile au atins o audiență mai mare ca niciodată.

În timp, teatrul de păpuși s-a dezvoltat constant, având un impact imens asupra celor mici, dar și asupra spectatorilor maturi.

Din anii 1990, spectacolele în care, pe scenă, apar simultan marionete, măști, actori, dansatori, deschid noi perspective acestei zone artistice (fig. 20, 21). După anul 1996, marionetele electronice au fost experimentate la Teatrul Ubu, din Montreal, Canada, urmate, în 2002, de o versiune digitală.

În prezent, "capitala" mondială a teatrul de păpuși este orașul Cherleville Mezieres, Franța, unde, la fiecare doi ani, timp de zece zile, are loc Festivalul Mondial al Teatrului de marionete, la care participă peste 30 de țări, reprezentante de peste 130 de trupe teatrale.

În zilele noastre teatrul de păpuși a pierdut teren în fața televiziunii și internetului, dar va rămâne pentru totdeauna una din primele modalități de divertisment ale omenirii.

2.4. Scena teatrului de păpuși

Teatrul de păpuși ocupă un rol special în ceea ce privește problemele organizării spațiului scenic. Lui nu i se potrivește nici o scenă destinată unui alt gen de reprezentație. Scena teatrului de păpuși, adică construcția pe care se desfășoară spectacolul, trebuie să fie făcută special pentru acesta.

Pentru teatrul de păpuși este mult mai indicat să nu aibă o scenă propriu-zisă, ci o podea dreaptă care să se găsească la același nivel cu podeaua sălii de spectacol. Această particularitate specifică teatrului de păpuși prezintă un avantaj față de sălile obișnuite de teatru, deoarece, datorită instalației ei portative, scena poate să fie montată în orice încăpere ale cărei dimensiuni permit acest lucru.

În teatrul de păpuși este foarte important problema de vizibilitate. Decoratorul și regizorul trebuie să calculeze așezarea decorurilor, în așa fel încât fiecare spectator să vadă toate lucrurile importante ale spectacolului. Pictorul trebuie să calculeze vizibilitatea optimă pe întregul spațiul scenic, pentru fiecare spectator și pentru fiecare loc din sală. Calculul trebuie să fie făcut în așa fel încât toți spectatorii să aibă condiții de vizibilitate cât mai egale. Pe fig. 22 este reprezentată o schiță după care se poate controla în ce măsură paravanul ascunde pe actori de ochiul spectatorului. La construirea portarului în primul rând trebuie să se calculeze ce porțiune din scenă vor fi vizibile pentru spectatorii. Pentru acesta se desenează schița, care este prezentat pe fig. 23. Tot ce este mai important în ce privește decorul și miza în scenă și ce trebuie să fie văzut de spectatori se distribuie în sectorul 1. Sectoarele 2, 3, 4 sunt văzute numai de o anumită parte dintre spectatori.

2.5. Teatrul de păpuși în România

În spațiul românesc teatrul de păpuși întotdeauna a fost bazat pe un fenomen opus: sacru și profan, păgân și creștin, comic și tragic, social și estetic. De la teatrul sacru arhaic la cel de bâlci, de la laboratorul avangardist la poeticele regizorilor contemporani miraculosul transfer de vitalitate asupra materiei moarte, asocierea unui element viu cu unul neînsuflețit generează o convenție extrem de puternică. De aceea după opinia și practica artiștilor români teatrul de păpuși mai degrabă este destinat pentru adulți.

Jocul păpușilor, una dintre cele mai vechi forme de spectacol de pe pământul românesc, poartă denumirea de Vicleim, ce era lada păpușilor, împodobită cu zurgălăi și pictată cu imagini din Bethleem, care se transformă în scenă. Spectacolul este pur laic, povestea lui Vasilache și Marioarei. Etimologia îl leagă de semnificația religioasă a orașului Bethleem. Lada cu păpuși, Vicleimul, este o formă laicizată a ieslelor care povesteau în biserici, cu mici figurine, nașterea lui Isus. În România, Vicleimul era integrat datinilor populare din perioada sărbătorilor de iarnă; se juca prin casele locuitorilor mai înstăriți sau în cartierele de la marginea orașelor.

Începutul secolului XX a născut o nouă mitologie a genului: de la "lada păpușilor" la "cutia cu jucării", prin schimbarea unui singur cuvânt, s-a instaurat o viziune nouă asupra teatrului de păpuși, iar o artă cu tradiție milenară a fost exilată într-o zonă de la periferia teatrului.

Primul teatru de păpuși stabil din România s-a înființat la Cernăuți, în anul 1928, iar în 1939 o actriță a inițiat în mânuirea păpușilor un grup de studenți de la facultatea de Belle Arte din București, grup ce va forma, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, nucleul Teatrului Țăndărică (fig. 24, 25). În ultimele decenii, eforturile regizorului și profesorului Cristian Pepino se vor concentra în direcția redefinirii teatrului de păpuși ca teatru de animație, sintagmă ce reflectă mutațiile estetice produse.

Fascinația păpușilor care se mișcă și vorbesc, prin care poți spune multe și în fața cărora poți redeveni iarăși copil, este prezentă în continuare, păpușile ajungând în zilele noastre în spectacole de televiziune, în filme pe internet, dar au și un rol terapeutic, întrucât pot fi folosite cu succes în cabinetele de psihologie, față în față cu copiii, putând prin intermediul lor să se discute cu copiii de la egal la egal, înțelegându-i și vindecându-i.

Teatrul de păpuși s-a dezvoltat pe perioada secolului XX în diferite feluri. Susținute de dezvoltarea paralelă a cinematografului, televiziunii și alte modalități media filmate, păpușile au atins o audiență mai mare ca niciodată. Cu timpul, teatrul de păpuși a câștigat foarte multă popularitate.

2.6. Teatre de păpuși contemporane

2.6.1. ImaginOn: Centrul Joe & Joan Martin – Gantt Huberman, Holzman Moss Bottino

Centrul ImaginOn a fost proiectat de către arhitecții Gantt Huberman și Holzman Moss Bottino. Biblioteca Charlotte Mecklenburg și Teatrul pentru Copii din Charlotte s-au alăturat pentru a crea prima clădire de acest gen, de învățare interactivă pentru copii, care se concentrează pe scriere, vorbire și lumea electronică. Programele au fost create pentru familii și tineri de la grădiniță până la sfârșitul anilor adolescenți, fiind împărțite în patru zone. O varietate de volume geometrice jucăușe includ teatru, bibliotecă, săli de clase și săli de expoziții interactive.

Peretele de sticlă (fig. 26) din spațiile pentru bibliotecă și sălile de conferințe oferă o vizibilitate bună asupra vecinătății.

"Park Family StoryLab" crează un spațiu public, care face legătură cu toate celelalte activități. Spațiile pentru copii mici se găsesc la primul etaj, lângă intrare, și anume "Spangler Library", biblioteca și "Round", camera de poveste. Tot la același nivel sunt situate și teatrele: "Mc Coll Family Theatre" (fig. 27) și "Wachovia Playhouse". Planul parterului apare pe fig. 28. "Mc Coll Family Theatre" are 420 de locuri în orchestră, și încă 150 de locuri pe balcon, special amenajat pentru copii și familii. "Wachovia Playhouse" este un teatru care poate fi reconfigurat în mai multe moduri, în funcție de ceea ce se întâmplă acolo în acel moment. Are o capacitate de 250 de persoane și este adesea folosit pentru teatre ambulante și pentru diferite programe, serie de filme.

La etajul al doilea (fig. 29) au primit accent spațiul de loft pentru adolescenți, și zona tehnică. Spațiul "Time Warner Cable Tech Central" este un laborator pentru calculatoare mari, "Studio Classrooms" și "Studio" sunt spații pentru producția multimedia. Jumătate din acest nivel este ocupat de zona de administrație, "Administration and Rehearsal Space".

Obiectul "Story Jar" reprezintă un telefon mobil gigant (fig. 30) în centrul primului etaj, care este împodobit cu diferite obiecte, cum ar fi înregistrări, umbrele, și jucării de toate felurile. Telefonul mobil este manifestarea fizică a știrilor și desenele sunt făcute de către vizitatori. Aceasta sugerează vizual că cele mai multe experiențe sau obiecte pot fi bazate pe imaginația copilului. Asta sugerează și numele de: "ImaginOn".

"ImaginOn" este prima clădire publică din Charlotte certificată de "US Green", adică clădire verde. Clădirea este concepută pentru atât pentru performanță înaltă, cât și pentru durabilitate, din care rezultă beneficii economice, de sănătate, precum și asupra mediului.

2.6.2. Teatrul Unicorn din Londra – Keith Williams

La sfârșitul anului 2000 Unicorn a lansat un concurs de arhitectură la nivel european, care a fost câștigat de către Keith Williams. Proiectul a fost câștigat de către director artistic Tony Graham, reprezintă un teatru inovator, la care sunt interesante atât relațiile între spațiile interioare și cât compoziția exterioară, sculpturală.

Clădirea rezultată a evoluat de la o colaborare de 5 ani între biroul Williams și Teatrul Unicorn. La discursul de deschidere Tony Graham a subliniat, că acesta trebuie să fie "dur dar frumos".

Din punct de vedere urbanistic, noua clădire a teatrului continuă joaca cu regimul de înălțime de-a lungul străzii Tooley Street, cu Foster, clădirile de birouri învecinate sunt mai vitrate și creează o barieră spre râul River.

Noua clădire (fig. 32) este un pavilion asimetric. Acolo unde este nevoie, fațadele sunt deschise și transparente, dezvăluind inima clădirii pentru public, dar în altă parte în mod intenționat este întrerupt atent regulamentul ferestrelor și iluminatul. Această abordare recunoaște un viitor dinamic, precum și exemplul arhitectural din această parte a Londrei.

Pe fațada de pe strada Tooley se vede în mod clar foaierul în forma de L, transparent. Foaierul cu mai multe nivele este vitrat dezvăluind atât sala de studiu, cât și scara principală, aceea care duce la Teatrul Westorn, la sala principală. Deasupra foaierului, cu 7 m mai sus fațada este îmbrăcată cu panouri de cupru pre-oxidat, unde apare numele teatrului, Unicorn și care compensează spectaculos foaierul și pasajul Unicorn.

Materiale folosite, sunt precis amplasate și subliniază masivitatea clădirii, creând o imagine abstractă care se unește pe fiecare nivel formând o compoziție sculpturală pe fiecare elevație.

Teatrul are o sală de spectacole cu 320 de locuri, o sală de tip studio, săli de educație, săli de repetiții, un foaier, o cafenea. Este un loc, unde copii pot să se concentreze pe educație și cultură.

Proiectarea sălii principale pentru spectacole și turnul de colț manierist cu baza sa erodată, este un semnal nou al clădirii la nivel urban, cu un design bogat în detalii perceptibile la scara copilului. Scene, balcoane, scaune și în special forma sălii de spectacole, toate contribuie la crearea unei clădiri delicate și adecvată pentru un nou teatru unic pentru copii.

2.6.4. Teatrul pentru Copii din Seattle – Mahlum & Nordfors McKinley Gordon

Teatrul pentru Copii din Seattle fondat în 1975, este al doilea cel mai mare teatru destinată publicului tânăr din America de Nord și una dintre cele mai importante teatre pentru publicul tânăr și printre primele 20 de teatre regionale din Statele Unite.

În complexul Teatrul pentru Copii din Seattle există un templu și două teatre. Clădirea originală din complex a fost construită ca Templul Nile Shrime în anul 1956 și se află în partea nord-estică a complexului. Acest complex modern inițial a avut planul în formă de „L”. Conform arhitectului Gordon, clădirea nouă nu corespunde "la orice stil particular", dar a încercat să se armonizeze cu stilul anilor 1950, stilul modern al templul Nile, care a fost anexat la noua structură. Clădirea cea mai modernă a fost primul complex de teatru de sine stătător construit pentru publicul tânăr în națiune, și de atunci a fost folosit ca model pentru alte teatre. San Francisco Chronicle a zis: "Este greu de imaginat o clădire plăcută pentru publicul tânăr – pentru orice public – decât Teatrul Charlotte Martin în Centrul Seattle cu 485 locuri.".

Scopul complexului a fost de a crea un loc unic ca teatrul pentru copii, dar un alt aspect important a fost și capacitatea sălii. S-au construit Teatru Charlotte Martini cu 482 de locuri în anul 1993 și Teatrul Eva Alvord cu 275 de locuri în anul 1995.

Fațadele sunt învelite cu un material ceramic, ce are aspectul ca mochetă (fig. 44). Intrarea principală a complexului este pe strada Thomas. Intrarea este accentuată cu o boltă vitrată supradimensionată, ce duce la un hol (fig. 45) colorat și luminos plin de piese arhitecturale. Elementele structurale și bolțile sunt folosite pentru crearea barierei vizuale între hol și restul spațiilor. Stâlpii rotunzi cu capiteluri simple (fig. 43), pătrate creează un aspect spectaculos. O scară largă se duce la mezanin, la intrarea Teatrului Charlotte Martin. Tema jucăușă se continuă pe pereții de culoare muștar deschis, mobilierul roșu și covorul mov.

Forma clădirii a fost determinată de nevoile sale interioare. Multe dintre detaliile decorative, la fel și spațiile interioare cât și cele exterioare au fost create de către artistul Garth Edwards. Acestea au inclus 14 animale "ciudate și minunate", din oțel ca suportul de sprijin al acoperișului, care cooperează viguros cu fântâna. Metalul este folosit la balustradă, la uși și la tubul de ventilație. La intrarea teatrului freșcele ceramice au rol decorative.

În hol iluminatul principal este oferit un candelabru sculptural pe trei niveluri, care seamănă cu un zbor de păsări, făcut de către artistul George Loomis.

3. Teatrul de păpuși, spațiu, joc și culori

3.1. Sensul teatrului de păpuși

Păpușile exercită un efect deosebit asupra copiilor care se află în faza aclimatizării, fiind pentru prima oară departe de casa familială, de mama lor. Copii se liniștesc luând în mâna lor păpușile moi și vorbind cu acestea. Cu păpușile se pot juca, pot mânca, dormi împreună cu ele, le pot considera ca fiind ale lor și acestea îi așteaptă și a doua zi la grădiniță. Mai târziu va fi dominantă mișcarea păpușilor, joaca cu acestea.

În acest subcapitol voi prezenta experiențele educatoarei Padosné Kiszela Edit. Dânsa a aplicat jocul cu păpușile în mod conștient și bine planificat, pe toate domeniile educației. Abilitățile de comunicare ale copiilor, dexteritatea lor, comportamentul lor comunitar, simțul lor estetic se dezvoltă astfel în mod deosebit. Educatoarea consideră că o consecință importantă a teatrului cu păpuși este formarea pe parcursul trăirilor prin care trec copii, a unor valori, norme morale. Copii ajung să facă deosebire între actorii negativi și pozitivi. În cadrul jocurilor lor copii aleg cu precădere actorii pozitivi.

Dacă întrebăm copii ce ar dori să facă în timpul lor liber, răspunsul este ascultarea poveștilor, joaca cu teatrul de păpuși. Educatoarea este conștientă de faptul că păpușa este doar unul și nu singurul mijloc al educației, conform experiențelor ei însă este un mijloc eficient și care se poate utiliza cu succes. Frecvent se întâlnește și cu copii care sunt deja elevi, dar relatează și acum cu plăcere de experiențele lor. Acest fapt i-a consolidat convingerea privind necesitatea dezvoltării teatrului de păpuși în grădiniță și utilizarea acestuia și în cazul copiilor de vârstă școlară, din această cauză a realizat un grup în care pot participa copii de orice vârstă, ”…cred în bucuria teatrului de copii, în puterea de formare a comunității a acestuia”.

”Nu există nici o altă artă care ar exercita un astfel de efect elementar asupra copilului, pe care acesta l-ar considera atât de real ca teatrul de păpuși, deoarece acesta nu-i acordă experiență artistică ci experiență de viață!”.

3.2. Influența teatrului de păpuși asupra copiilor

Teatrul de păpuși este o artă complexă deoarece include arta plastică (păpușa, decorul), arta dramatică (acțiune bazată pe conflict), muzica, cântecul și dansul. Produce copiilor mari emoții, le stimulează fantezia.

La această vârstă copilul mic încă nu este apt pentru o gândire abstractă, conceptuală, are însă o percepție complexă, se interesează cu tot sistemul său senzorial de lumea materială, la un copil mic văzul, auzul, gustul, pipăitul și prinderea joacă un rol echivalent. Din cauza complexității sale, teatrul de păpuși afectează în același timp ochii, urechile, ritmul, mișcarea, în special dacă copilul este cel care se joacă cu păpușa. Are parte de experiențe asemănătoare și atunci dacă privește, ascultă, urmărește și trăiește mișcările păpușii. Publicul unui bun spectacol conviețuiește cu actorii. Copilăria este caracterizată de mobilitate, de dorința de a face ceva, copilul trăiește fiecare întâmplare, fiecare eveniment și prin acțiune.

Teatrul de păpuși este în primul rând un joc, ca atare reprezintă pentru copil o bucurie de care se leagă sentimental. Astfel însușește în mod jucăuș cunoștințele, realizează contactul cu lumea, prelucrându-și experiențele, emoțiile. Teatrul de păpuși are în primul rând un efect estetic, fiind un mijloc potrivit al educației vizuale. Păpușa este în primul rând o imagine a cărei forme, culori trezesc senzația, pe de altă parte ea este o figură aflată în mișcare. Mișcarea inspiră copilului acțiune, activitate. Păpușa manipulează activitatea de cunoaștere a copilului, îi reține puternic atenția și îi trezește interesul, ca atare este un mijloc eficient și al educației sentimentale. Caracterul complex al jocului cu păpuși își dezvoltă efectul în același timp asupra intelectului, sentimentelor, gusturilor copilului și, deoarece este o activitate comună, promovează și formarea comportamentului comunitar.

Capacitatea copilului de a se pune în locul păpușii se dezvoltă mai bine dacă copilul participă și la realizarea păpușilor. Până când păpușa este finalizată, deja îi cunoaște toate proprietățile. Cu cât este materialul din care este confecționată păpușa mai simplă, mai lipsită de valoare, cu atât va fi mai minunată în ochii copilului, care trece parcă printr-o vrajă când materialul până atunci inert dintr-o dată prinde viață.

Teatrul de păpuși joacă un rol important și în cadrul educației privind limba maternă, acesta putând fi un mijloc al dezvoltării vorbirii, al rectificării greșelilor de limbaj.

Educatoarea Padosné Kiszela Edit era preocupată de întrebarea care este efectul aceluiași spectacol la copii de diferite vârste. Observația făcută de dânsa este următoarea: la copii în vârstă de 3-4 ani interesul copiilor era trezit în primul rând de mișcarea păpușii și de apariția unor personaje noi, în timp ce copii în vârstă de 5-6-7 ani au arătat un interes mai mare față de personaje, aproape că trăiau în locul acestora și au încercat să-i ajute. Pentru copii lupta contradicțiilor face povestea mai incitantă, copilul se pune în locul eroului. După spectacol unele scene din piesă s-au regăsit în desenele copiilor.

Educatoarea Padosné Kiszela Edit consideră că în cadrul teatrului de păpuși în grădiniță povestea trebuie să fie scurtă, cu puține personaje, poate fi executat repede și ușor, asigurând o bucurie, o revelație reală. Teatrul de păpuși trebuie să fie înțeles, nu numai îndrăgit, este important să observăm clar efectul, importanța pe care le are asupra copilului pe care-l cunoaștem.

3.3. Rolul păpușilor în viața copiilor

“Păpușa este expresia alegorică a omului și, ca orice alegorie, dispune de o extraordinară valabilitate. Alegoria este un mijloc de care s-a folosit și va continua să se folosească arta pentru evidențierea adevărului vieții.

Când este bun, când păpușarul este priceput și când se înțelege că trebuie înzestrată cu viață, păpușa capătă în mâinile celui ce o mânuiește o forță uriașă, stârnește uimire, emoție, râsete. Nu sunt singurul care a cunoscut de-a lungul unor secunde, unor minute și chiar mai mult, bucuria aceasta deplină produsă de întâlnirea cu păpușa însuflețită de mâinile mânuitorului ei.“ Serghei Obrazțov

Sigur că fiecare femeie au avut păpuși. Le pieptănăm, le puneam funde, le împleteam părul, le schimbăm rochițele, le luăm cu noi la joacă și le încredințăm toate secretele noastre. Fiecare copil își creează un univers propriu în jurul păpușilor, ele având mica lor lume. Această joacă îi ajută pe copii să se dezvolte și îi pregătește pentru viața matură, contribuind la dezvoltarea personalității lor.

Jocul cu păpuși are o importanță specială. Aproape nu există alt element artistic care să poată fi aplicat atât de multilateral în ansamblul procesului educațional. Pentru copil, el reprezintă o distracție veselă, plăcută. Diferitele forme ale jocului cu păpuși servesc scopurile educației intelectuale și morale. Jocul cu păpuși capătă importanță din ce în ce mai mare pentru educația integrală.

Încă de la 18 luni copiii îi imită pe adulții din jurul lor.  De exemplu, își va hrăni păpușa, încercând el singur să se hrănească. Este important să aibă alături o păpușă potrivită acestei vârste, când copiii preferă păpușile de talie mică, care sunt ușor de manevrat. Către 2 sau 3 anișori, în jurul păpușilor copiii își construiesc un orizont propriu, plin de imaginație. Acum cel mic începe să o îngrijească, să o îmbrace, să-i creeze o personalitate. Este mai protector cu ea, mai atent și organizează activități în compania păpușilor, lucru care poate să trădeze anumite pasiuni viitoare: fie îi place să cânte, să se joace de-a doctoriță sau preferă să creeze noi modele de rochițe sau de coafuri.

Începând cu vârsta de 6 ani, rolul păpușii va deveni și mai important. Copilul este acum dezvoltat funcțional și intelectual și știe să creeze adevărate povești cu ajutorul păpușilor.

Păpușa joacă acum un rol important. Prin ea, copilul își exprimă sentimentele. Copilul încearcă să imite un adult, cel care are dreptul să facă orice, dar care îi interzice lui atât de multe acțiuni. Copilul poate prin joacă să facă ceea ce îi este interzis, controlându-și emoțiile și frustrările și dezvoltându-și personalitatea.

”Cel mic nu va face diferență între noua sa prietenă și oamenii adevărați, păpușa i se va părea reală. Se va identifica cu aceasta și se va atașa de ea. Va deveni prietena ei cea mai bună, confidenta ei, micul ei refugiu într-un univers magic creat așa cum și-l dorește” Claudia Ilies.  Așadar, mica “prietena” îl va ajuta să învețe să reproducă viața de zi cu zi, lucru care este foarte important în dezvoltarea lui psihică, ajutându-l să crească și să fie pregătit pentru viitor.

3.3.1. Păpușile educative Gotz

Păpușile au o istorie de 60 de ani, sunt ecologice și sigure, fabricate din materiale durabile și vopsele care rezistă pe fața păpușii pentru totdeauna.

Păpușile Gotz (fig. 46) au fost create special mai degrabă de strâns în brațe, decât de jucat cu ele. Rolul cel mai important păpușilor a fost ca să devină prietenele cele mai bune ale copilului, atât ale fetițelor, cât și băieților. Trezind în fetițe sensibilitatea, devotament și grijă, iar băieții putea să intrând în rolul de tătici, astfel învățând cum să ocrotească și cum să se poarte cu un bebeluș.

Laura Baban scrie: "Pentru fiecare fetiță este foarte important să aibă o astfel de prietenă, o păpușă măricică, perfectă pentru îmbrățișări, pentru ocrotit de mama care amenință s-o facă mai curățică și de băieții care o trag de codițe. Nu cred că greșesc prea mult când spun că acea păpușă preferată, pe care fetițele o vor purta mereu oriunde se vor duce, este prima lor cea mai bună prietenă, trezind în ele sensibilitate, devotament, grijă și sentimentul de ocrotire."

3.4. Jocul

Din punct de vedere istoric, rădăcinile jocului se pierd în negura timpurilor, în opinia lui Juhan Huizinga, "jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noțiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au așteptat pe om ca să le învețe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizația omenească nu a adăugat nici o caracteristică esențială noțiunii generale".

Pentru copilul mic, aproape orice activitate este joc. Ed. Claparede spunea "jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este singura atmosfera în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecința, poate să acționeze".

Jocul este esența copilăriei și înseamnă:

1. Distracție și plăcere: Pe chipul copiilor se citește bucuria atunci când se joacă, chiar dacă este un joc blând sau unul agresiv. Acesta este, din perspectiva copilului, primul scop al jocului: obținerea plăcerii.

 2. Exprimare și comunicare: Joaca reprezintă pentru copii ceea ce vorbirea reprezintă pentru adulți. Prin joc, ei își exprimă sentimentele, explorează relații, descriu experiențe trăite, își mărturisesc dorințele și se împlinesc pe sine. Devenind partenerul de joacă al copilului îi capeți încrederea, devii prietenul lui și îți va împărtăși secretele sale. Ajungi să îl cunoști mai bine decât ți-ai imagina. În plus, îi satisfaci nevoia de atenție (care, pentru el, se traduce prin iubire).

3. Mișcare: Jocul de-a prinselea, alergatul după minge, fuga de colo-colo după un partener de joacă, o vrăbiuță sau un câine etc. obligă copilul la activitate fizică, condiție de bază pentru o dezvoltare armonioasă. 

4. Socializare: Copilul intră astfel în relație cu alți copii sau cu alți adulți. Schimbă cuvinte, idei, impresii și execută activități în comun cu persoanele din jurul său. Devine sociabil, învață să stabilească noi relații cu cei din jur, este comunicativ. 

5. Cunoaștere – învățare: Este modul ideal de a educa mică ființă și a încerca s-o implici în aventura cunoașterii despre lume și viață. Spre exemplu, ce mod mai fericit de a-l învăța ca medicul îl face bine și este prietenul lui decât joaca de-a doctorul. 

6. Disciplinare: Este cea mai ușoară și mai plăcută manieră de a-l disciplina, mai ales pe copilul de 5-6 ani. Jocul are reguli ce trebuie urmate, pe care copilul le iubește și le respecta. 

7. Dezvoltare: Copilul își dezvoltă imaginația, creativitatea, gândirea logică, abstractă, simțul observației, vorbirea, memoria, motricitatea, simțurile.

Joaca este un adevărat izvor de bucurie, de sănătate și de viață. Jocul e considerat limbajul natural al copilului, și jucăriile sunt cuvintele lor. Andreea-Raluca Neagu spune că "jocul este pentru copii ceea ce reprezintă limbajul pentru adulți". Copii găsesc propriile soluții creative la problemele lor și să-și construiască imaginația în jurul jucăriilor.

3.5. Importanța jocului în viața copiilor

Copilul se poate defini ca homo ludens, ce înseamnă omul care se joacă. Jocul este o activitate, pe care copilul face în mod natural cu cea mai mare plăcere și în joaca lor învață tot ce are nevoie pentru viață.

Joaca este vitală pentru creșterea și dezvoltarea copilului. Importanța lui se vede foarte clar în cazul copiilor bolnave. Medicii se sprijine că un copil care are o cât de mică posibilitate de a se juca, el să însănătoșește mai repede.

Pentru copii, joaca este distracție, instruire, mișcare și explorare. Dacă un copil se joacă, înseamnă că este fericit, mai bine echilibrat emoțional, doarme și mănâncă mai bine.

Copii care se joacă afară, în aer liber, într-un stil cât mai „clasic” și care petrec puțin timp în fata televiziunilor sau de computer, au o imunitate mai bună și fac fată mai bine acțiunii factorilor de stres decât copiii care nu se joacă sau preferă se joace pe calculator.

Psihologii spune, "jocul în natură cu alți copii sau cu adulții este principală modalitate prin care copilul cunoaște lumea înconjurătoare, își dezvoltă capacitatea de a înțelege și de a învăța".

3.6. Rolul jocului

Platon spunea că "într-o oră de joc poți învăța mai mult despre o persoană decât într-un an de conversație".

Joaca nu este doar un mod în care copilul își petrece timpul și se distrează, ci este la fel de important în dezvoltarea copiilor ca și cititul, scrisul, socotitul.

Jocul are un rol fundamental în dezvoltarea copilului. Este cel mai bun mijloc pentru învățare, căci prin joc, copilul învață ușor, fără să-și dea seama.

Jocul devine la vârsta preșcolară o condiție importantă pentru evoluția sa ulterior. În această perioadă de viață jocul este o realitate permanentă. Copilul de 3-6 ani se joacă cea mai mare parte a timpului, astfel obține un caracter multiacțional. Manifestările de joc evoluează, având un caracter dinamic.

3.6.1. În dezvoltarea intelectuală a copilului

Dacă un copil pot să alege între a juca un joc sau a învăța, în 9 din 10 cazuri va alege să se joace. Încă din primele luni de viață copii începe să se joace. În timp ce cresc, acumulează noi informații dezvoltă și joaca lui. Astfel putem să afirmăm că jocul are rol important în dezvoltarea intelectuală a copilului, fiindcă jocul în același timp înseamnă cunoaștere, experiență de viață, cunoașterea lumii.

Prin joc, copilul începe să acumuleze o mulțime de cunoștințe noi și își diversifica acțiunile mintale. El acumulează noi și noi cunoștințe pe măsura ce se joacă și își dezvoltă cu această ocazie și imaginația. O imaginație bogată este dovada unei inteligențe bine antrenate.

Deja în primele luni, copilul descoperă mâinile și picioarele, și începe să joacă cu ele, prin care face cunoștință cu jocul de mișcare. În primul an de viață, copilul adoră să se joace cu jucării care fac zgomot, jucării viu colorate. Pe măsura ce crește și jucăriile ar trebui să se schimbe, astfel încât să fie potrivite vârstei. După primul ani devin interesat să se joace și cu alte persoane. După 3 ani jocul mai dezvoltă. Până intră la școală, copilul învață prin joc. Trăiește experiențe noi, explorează, își exersează abilitățile intelectuale și senzoriale și comunică. Tot prin joc, copilul învață ce înseamnă respectul pentru aproape, învață să fie recunoscător și bun. Până la 7 ani, copilul ajunge să-și dezvolte inteligența prin joc. Cunoștințele lui sunt bine conturate, atât cât este posibil până la această vârstă, memoria este antrenată, gândirea este dezvoltată, iar limbajul se îmbunătățește simțitor.

Pentru un copil, este important să fie sociabil, să se afle printre alți copii de vârsta lui. Nu doar că învață mai ușor anumite lucruri, dar și socializează, își dezvoltă inteligenta socială, învață să nu se teamă de oameni, învață ce este invidia, învață să fie ambițios și începe să își dorească să fie cel mai bun din colectivitate.

Jocul nu oferă doar posibilitatea dezvoltării sau formării anumitor operații intelectuale, prin el se realizează o schimbare radicală a poziției copilului față de lumea înconjurătoare.

3.6.2. Instructiv-educativ

Nu este exagerat a spune că în viața copilului jucăria ocupă același loc pe care-l deține cartea în viața omului adult. Este prea puțin să definim jucăria drept un obiect anume destinat pentru jocurile copiilor. Copilul nu folosește pur și simplu jucăria ca și cum aceasta ar fi un obiect neînsuflețit. Dimpotrivă, în plan imaginativ și afectiv, el îi conferă însușiri care pun stăpânire pe toata ființa lui. 

Jucăria reprezintă pentru copil un îndrăgit prieten de viață. Ea stimulează forțele lui de creație, îi înflăcărează fantezia, îi alimentează trăirile afective, generează noi dorințe, preferințe, emoții, sentimente și interese.

Jocul constructiv începe în al doilea an de viață a copilului. El consta în manifestarea repetată a unor acțiuni precum mersul târâș, manevrarea obiectelor, aruncă. Copii încep prin utilizarea obiectelor cu care construi ceva, cum ar fi leggo, puzzle, modelarea plastilinei, încercarea de a reasambla un obiect dezmembrat. Toate aceste jocuri îi ajută pe copii să acumuleze experiență în rezolvarea situațiilor problematice pe care le vor întâmpina. O dată dezvoltat și limbajul, jocul îl ajută să învețe transmiterea unor mesaje cu mai multă ușurință și de asemenea, îmbunătățirea modului de comunicare orală.

Un astfel de program pedagogic s-au dezvoltat echipa Ikedo. "Procesul pedagogic se bazează pe construcție. A construi reprezintă un act uman esențial. Nu este vorba doar despre a înțelege și crea spațiu, a interveni în mediul înconjurător, ci și de a explora, de a experimenta, a învăța să sintetizezi, să faci alegerile potrivite, să discuți și să negociezi. Casa, visul oricărui copil (fig. 48), devine instrument didactic pentru facere, dialog și colaborare, precum și pentru dobândirea de noțiuni intuitive. Întreaga activitate pornește de la un modul de bază: o construcție arhetipală sub forma unui cub acoperit în două ape (fig. 47). Nu e doar o formă, ci și o structură în toată puterea cuvântului, compusă din elemente date, ce se asamblează după un set de reguli simple. Are valoare și singur – o casă la scara copilului –, dar este în același timp și un modul repetitiv". – fig. 49, 50

"Modulul de bază al programului este construit în jurul ideii de spațiu structură: elemente liniare portante, contravântuiri, rigidizări cu sfoară, iar spațiile dintre bare sunt umplute cu dușumea sau cu cărămizi din polistiren extrudat. Conceperea unui sistem pentru folosirea lui de către copii și apoi experimentarea lui, precum și trecerea de la asamblarea la gândire i-a obligat pe membrii echipei să revină la aspecte esențiale ale profesiei. Fațadismul, gesturile estetizante pur și simplu nu mai au șanse de supraviețuire; ești obligat să fii în același timp super-pragmatic și extrem de riguros etic și conceptual. Programul Ikedoo devine astfel nu doar un mod de a învăța prin arhitectură, ci și un prilej de a regândi și repune în discuție arhitectura însăși". – fig. 51, 52

3.6.3. În dezvoltarea emoțională

Este deosebit de important rolul jocului în dezvoltarea emoțională în viața copilului. Deseori copii confruntă cu probleme dificile. Acestea le vor rezolva în propria lor lume cu ajutorul jucăriilor. Putem descoperi sentimentele copilului privind cu atenție detaliile în jocurile lui. 

Simion Mariana-Nina în cartea psihologică scrie că: "Dorințele ascunse ale copilului de a fi mare, puternic, îndemânatic, celebru – simpatiile și dușmăniile sale, lăcomia, senzualitatea, cruzimea sa sunt oglindite în jocurile sale preferate". 

Se pare că jocurile copiilor nu lasă nici o urmă, dar prin regulile lor, "jocul educă sentimente, dezvoltă suplețea și vigoarea, dar tot el aduce acea stăpânire de sine fără de care nu pot fi o ființă umană fără a fi cu adevărat om". 

Copilul în perioada preșcolară trece printr-o transformare, când el face o serie de achiziții.

3.8. Joaca colectivă versus jocurile electronice

În zilele noastre tehnica modernă își exercită efectul și asupra copiilor, deja la vârsta grădiniței copii manipulează telefoane inteligente, tablete, laptop-uri, calculatoare, televizoare, de multe ori au chiar ei propriile lor aparate. Ceea ce nu ar fi o problemă, ne bucură dezvoltarea tehnicii, problema începe atunci când aceste aparate îi țin captivi, îi vrăjesc și îi limitează cunoștințele din domeniul jucăriilor, în timp ce acestea nu satisfac necesarul de mișcare al copiilor. Industria jucăriilor se străduiește să scoată pe piață jucării din ce în ce mai moderne, popularitatea acestora este foarte ridicată, gradul lor de utilizare însă scade repede, sunt vulnerabile și nu satisfac în mod multilateral necesarul de joc, ducând la restrângerea fanteziei copiilor. Din această cauză este important ca jucăriile vechi cu efectul lor pozitiv să ajungă să fie din nou folosite.

M. Gorki spune că ”…jocul este calea copiilor către cunoașterea lumii în care trăiesc si pe care sunt chemați să o transforme”.

În cadrul Universității Temple au făcut un studiu, după care au considerat că jucăriile simple sunt mai bune decât cele electronice. Jucăriile de astăzi impun copiilor o anumită activitate, astfel creativitatea lor este considerabil redusă. Copii trebuie să dea seama cum să se joace cu jucărie, că așa se dezvoltă imaginația și unicitatea. Jucăriile trebuie să fie numai recuzitei în jocul copiilor, funcționalitatea lor trebuie să fie de ordin primar.

Majoritatea părinților de azi nu știe să se joace, nici să confecționeze jucării. De multe ori ar fi mult mai eficient dacă ne-am juca cu copilul, dacă am face împreună jucării, decât să-l certăm, să-i ținem predici, să-l pedepsim. O mare parte dintre părinți nu știe ce fel de ”cale regală” este jocul prin care putem să cunoaștem și să formăm personalitatea copilului. Deseori copilului îi este interzis să se joace, de teama dezordinii. Doamna pedagog Körei Ferenczné este de părere că nu jucăriile scumpe sunt cele adevărate, ci cele lucrate manual, ca urmare pedagogii trebuie să-i ajute pe părinți să învețe din nou să se joace, să facă jucării cu propriile lor mâini și să creeze într-o manieră jucăușă. Conform unei înțelepciuni străvechi: ”ceea ce aud numai, voi uita, voi cunoaște ceea ce voi vedea, voi învăța ceea ce voi face”.

3.9. Semnificația și efectele culorilor

"Culoarea, aceasta fermecătoare însușire a tot ce ne înconjoară, poate aduce în sufletul nostru bucurie sau tristețe, căldură sau răceală, agitație sau liniște. Ea ne face să ne simțim mai aproape sau mai departe de noi însine, iar de felul în care ne pricepem să o utilizăm depinde, în mare măsură, echilibrul nostru, liniștea interioară proprie, bogăția trăirilor noastre afective dar și starea noastră fiziologică".

În timp ce cu1oarea a înconjurat lumea peste tot și a supus-o influenței sale din vremuri imemoriale, comparativ, numai recent, am fost capabili să producem și să folosim culoarea atât de ușor, precum o facem astăzi.

La început, viața omului a fost dictată de doi factori: noaptea și ziua, întunericul și lumina. Noaptea aduce un mediu în care acțiunea trebuie să înceteze, astfel încât omul să se refacă în peștera lui așteptând venirea somnului. Ziua aduce un mediu în care acțiunea este posibilă, astfel încât omul se străduiește să-și reîmprospăteze în continuare proviziile, s-au vânează pentru hrană. Noaptea aduce pasivitate dublată de liniște, o încetinire generală a activității metabolice și glandulare. Ziua aduce cu ea posibilitatea de acțiune, o creștere a nivelului metabolic și o mai mare secreție glandulară, aprovizionându-le cu energie și stimulare. Culorile asociate cu aceste două medii sunt albastrul închis al cerului de noapte și galbenul strălucitor al luminii de zi. Albastrul închis este de aceea culoarea liniștii și pasivității, galbenul strălucitor este culoarea speranței și a activității.

Culoarea este lumină și energie. Diversele culori sunt variante ale nivelului de vibrație al undei luminoase. Încă din antichitate s-a constatat că fiecare culoare are un anume gen de efecte asupra privitorului. Psihologia acordă o atenție deosebită culorilor și efectelor acestora asupra psihicului uman. Anticii considerau că prin culoare, se poate obține controlul asupra emoțiilor și asupra întregului organism.

Terapia prin culoare are însă în vedere și efectul direct al energiei culorilor asupra întregului organism. Astfel culorile pot acționa asupra stării noastre pe cale vizuală, pe cale epidemică. Utilizate în scop terapeutic, sub formă "băilor de culoare", diversele nuanțe au efecte spectaculoase asupra psihicului și a sănătății. Culoarea pereților au o influență foarte mare asupra modului în care oamenii se relaxeze, dormi sau se simte. De exemplu, pentru dormitor să alegem nuanțe de verde sau albastru pentru că acestea sunt culori relaxante. Pentru camera de zi cel mai bine este să alegem nuanțele pastelate de portocaliu, galben, culori calde care să se învioreze. Se recomandă că în camerele copiilor să se folosească culori alde, pentru a le transmite senzația de siguranță și de foarte bine. Deși percepția culorilor este diferită de la un individ la altul, efectele benefice ale acestora sunt în general aceleași.

Semnificația culorilor

Acțiunea fizică a culorilor

Acțiunea psihică a culorilor

3.10. Influența culorilor asupra copiilor

Formele și culorile obiectelor din jur sunt primele repere pe care copiii le folosesc pentru a cunoaște mediul în care cresc. Culoarea în primele săptămâni de viață, bebelușii nu disting culorile, văd în alb și negru sau nuanțe de gri. În prima fază, învață să își focuseze privirea asupra chipurilor, iar ulterior încep să perceapă culorile, iar acestea devin unul dintre factorii externi la care vor reacționa.

Nuanțele culorilor au un impact diferit asupra celor mici: tonurile pastele (roz, galben, vernil) au un efect liniștitor. Hăinuțele și decorațiunile din camera unui bebeluș păstrează această nuanță de culori. Culorile puternice, în schimb, și alăturarea acestora (de exemplu roșu și verde) au rolul de a le capta atenția și a-i antrena în jocuri. Din același motiv, mâncările colorate, car combină legume de culori diferite, sunt preferate de cei mici.

În jurul vârstei de 3 ani, copii cunosc deja culorile de bază și le folosesc în mod curent. Pe lângă rolul pe care culorile îl au în dezvoltarea cognitivă a copilului, asumarea unei culori preferate la o vârstă preșcolară arată că copilul începe să se autodefinească și să fie conștient de unicitatea sa ca persoană.

Culoarea este primul mijloc prin care copii își manifesta și exersează creativitatea. Fie că desenează obiecte sau animale ori construiesc ceva din cuburi, culorile sunt o modalitate prin care copiii interacționează cu lumea din jur.

Un studiu recent desfășurat de departamentul de Neuroștiința de la Iniversitatea Pennsylvania a arătat că stimularea cognitivă în copilărie face că dezvoltarea creierului să fie mult mai complexă. Adolescenții care au fost evaluați în studiu la vârstă de 19 ani avuseseră parte, de la vârsta de 4 ani, de exerciții și jocuri cu rol educativ și creativ.

Importanța culorilor în viața unui copil:

– Exprimarea personală: cel mai bun mod pentru exprimare este hârtiile albe, și în cazul copiilor, la fel și în cazul adultului. Dacă un copil desenează crânii și alte obiecte îngrijoratoare poate că are nevoie de ajutor, iar care desenează inimioare, soare și alte obiecte vesele, este un copil, vesel, fericit. Copilul se exprimă sentimentele în singurul mod în care știe, prin desene. Este foarte important ca să are șansă să exprime sentimentele prin desen, cuvinte, scris și prin artă.

– Recunoașterea culorilor: majoritatea copiilor sunt expuși în fața culorilor prin intermediul creioanelor de colorat, a cariocilor, a acuarelelor. Învățarea diferențelor dintre diferitele culori poate că nu ni se pare un lucru foarte important, dar copiii care folosesc cât mai devreme de obiectele enumerate mai sus, învață mult mai ușor culorile și modul în care acestea pot fi combinate pentru a obține alte culori.

– Terapie: pentru multă lume coloratul are un efect terapeutic. Din toate lumea folosesc colorantul pentru exprimarea emoțiilor și terapia lor.. Un copil care este furios poate prefera să se exprime prin a ”mâzgăli” cu un creion negru, un desen care reprezintă soarele. Un copil care este foarte meticulos și îi place să facă totul într-o anumită ordine, va colora cu mare atenție între linii. Indiferent dacă este vorbă de ”mâzgălit” sau un desen perfect, coloratul, este o metodă prin care se poate elibera de stres după o zi încărcată la școală sau grădiniță.

– Îndemânare sau control: mulți copii învață cum să țină un creion în mână, pentru mulți acesta este primul obiect pe care îl țin în mână și pe care învață să îl controleze. Acest lucru este important pentru că îi vor ajuta în viitor să manipuleze alte obiecte.

– Coordonare și concentrare: din colorat copilul o poate învață coordonarea, este nevoie de o foarte multă concentrare și coordonare a ochilor cu mână pentru a colora o pagină.

– Întărirea funcțiilor motorii: de fiecare dată când un copil colorează, se joacă cu blocurile de construit, pictează, el crede că face un lucru amuzant, dar de fapt își dezvoltă funcțiile motorii. Coloratul, pictatul, capsarea foilor, lipirea timbrelor etc, toate aceste activității ajută la dezvoltarea mușchilor brațului.

– Limitele: un alt lucru pe care copilul îl învață în timp ce colorează este acela de a accepta limite. În timp ce un bebeluș sau preșcolar va ”mâzgăli” foaia, fără a respecta limitele, un copil care crește va începe să respecte liniile și va face un efort să coloreze între ele. Deși copilul trebuie încurajat să se exprime prin desen, pentru preșcolari este indicat să se impună niște limite. Acest lucru îi va ajuta mai târziu la școală când vor învață să scrie pe un caiet între linii.

– Provocarea: numai cu trecerea timpului reușește să colora între linii, învață să fie perseverent.

Specialiștii spune că de la vârsta de 3 ani copii începe să înțeleagă culorile, începe să își manifesta preferințele față de anumite tonuri încă din primul an de vârstă, dar pe parcursul vieții se observă că preferințele cromatice se schimba.

În cazul copiilor acțiunea fizică și psihică a culorilor se diferă față de adulți:

roșu: iradiază căldura și stimulează circulația sanguina; impulsionează dinamismul, vitalitatea, forța, hotărârea

verde: induce echilibrul emoțional; liniștește, înviorează, sporește capacitatea de a dezvolta relații interumane

albastru: liniștește, relaxează și aduce optimism;  este ideală pentru persoanele agitate; dezvoltă loialitatea, încrederea în oameni, calmul, înțelegerea

galben: accentuează starea de bine, fiind un ton cald; stimulează intelectul, fiind considerată culoarea perspectivei raționale asupra lumii, a înclinației spre studiu și în același timp insufla entuziasm

roz: este o culoare afectivă, induce calmul, dezvoltă simțul estetic

violet: liniștește inima și mușchii; este culoarea imaginației, a meditației; acționează asupra subconștientului, impulsionând intuiția și inspirația

portocaliu: degaja bucurie și elimină melancolia; este o culoare veselă ce  încurajează atitudinile pozitive, optimismul, creativitatea; induce pofta de mâncare.

3.11. Terapia prin artă, culoare, joc

Arhitectura își ia ca aliat, în încercarea de educare a publicului, diverse alte instrumente, precum arta, culoarea si jocul, concretizate în procedee precum art-terapia, cromoterapia și terapia prin joc.

Artele constituie un teren privilegiat al cunoașterii umane. Ele sunt un mijloc de comunicare și de evoluție pus în slujba copilului, un mijloc de construire a personalității, permit o conectare cu sine însuși. Arta dezvoltă capacitatea de expresie și comunicare în relațiile interumane. Este un domeniu important al comunicării și exprimării, mai ales acolo unde cuvintele dau greș ori sunt prea "mici". Art-terapia îl ajută pe copil să se înțeleagă, să se elibereze de anxietățile acumulate, de tensiuni ți să dezvolte abilități de comunicare și inserție socială, facilitând elaborarea unor strategii de rezolvare a conflictelor. În terapia prin artă este mai important procesul, modul în care se desfășoară activitatea, și mai puțin produsul final. De aceea, art-terapia nu vizează aptitudinile sau talentul artistic al individului. O măzgălitură poate fi la fel de plină de semnificații ca un tablou terminat.

Culori, nuanțe, accente, tonuri. Ne bucură ochii, sufletul, ne schimbă starea de spirit. O minune a lumii care ne este la îndemână. Culorile pătrund în lumea emoțiilor și gândurilor copiilor, având capacitatea de a le influența.

"Culoarea, aceasta fermecătoare însușire a tot ce ne înconjoară, poate aduce în sufletul nostru bucurie sau tristețe, căldură sau răceală, agitație sau liniște. Ea ne face să ne simțim mai aproape sau mai departe de noi înșine, iar de felul în care ne pricepem să o utilizăm depinde, în mare măsură, echilibrul nostru, liniștea interioară proprie, bogăția trăirilor noastre afective dar și starea noastră fiziologică".

Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulți. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea relațiilor, descrierea experiențelor, mărturisirea dorințelor și împlinirea de sine. Problemele pe care copiii le experimentează nu exista separat de persoana lor. Astfel, terapia prin joc egalează structura interioară dinamică a unui copil printr-o la fel de dinamică metodă.

În procesul de creștere, multe dintre problemele copiilor sunt determinate de inabilitatea adulților de a înțelege sau de a răspunde efectiv la ceea simte sau încearcă să comunice copilul. Acest "gol de comunicare" este lărgit ca urmare a insistenței cu care adulții încearcă să îi determine pe copii sa adopte modalitățile de exprimare specifice adulților. Eforturile de comunicare cu copiii la un nivel exclusiv verbal presupun prezența unei facilități destul de dezvoltate de exprimare prin vorbire, limitând astfel copiii la un mediu ce este deseori incomod și restrictiv.

Se identifică, astfel, legătura dintre arta, arhitectura si suflet, bazată pe afinitate, puterea lor de a pătrunde în adâncul ființei umane,  fie și în scop terapeutic.

Slujindu-se de idee, de rațiune și de simțuri, arta este în măsura să formeze și să educe, iar în definiția data de Aristotel, "arta este energie structurantă", este investită cu un puternic caracter social, modelează caractere, iar misiunea ei este în slujba binelui absolut.

3.8. Copilul și spațiul construit

Dacă un copil ar trebui să proiecteze un spațiu pentru activitatea sale, ar face altfel ca un om matur, fiindcă copilul altfel percepe spațiul.

Primele desene ale copiilor apar impregnate de un remarcabil simbolism. Copiii nu redau fidel obiecte sau ființe determinate, ci recurg la configurații grafice substitute, decursa din incapacitatea copilului de a aprecia proporțiile, elementele componente ale obiectului, relațiile dintre componente sau între obiecte. Copiii mici și în general la vârsta la care începe școala, desenează în general  idea și nu urmăresc o reprezentare adecvată a acesteia, apărând astfel desenele transparente, cu forme conturate, dar nedetaliate. De cele mai multe ori, copii desenează din memorie, fără preocuparea unei realități redate adecvat, ci doar sub imperiul preocupării de moment, fără nici un discernământ. Deseori apare un detaliu nesemnificativ – detalii ale îmbrăcămintei dar omite elemente esențiale cum ar fi o mână. La această vârstă, simțul perspectivei nu este dezvoltat. desenele au caracter plat, bidimensional prin excelența, aspect datorat necunoașterii. Copiii sunt preocupați să deseneze policrom, dar în redarea obiectelor, culorile întrebuințate, de regula nu corespund realității, iar acest aspect este cu atât mai evident cu cat copiii sunt mai mici. De cele mai multe ori ei folosesc culori care nu corespund realității: animale domestice, deși le-au văzut și în realitate, sunt colorate in verde sau alte culoare care nu corespunde realului. Activitatea de desen are caracter spontan, în sensul că ei se așează asupra hârtiei spre a face  un desen, fără a avea un subiect prestabilit. Ideea vine pe parcurs. Copiii se măresc și încep să aibă o preocupare pentru simetrie și repetiție. Apar relațiile între obiecte, apare "povestea".

Cred că toate aceste elemente care apar în desenele copiilor, pot deveni instrumente și pentru cei mari în proiectarea spațiilor care se adresează în primul rând pentru ei. Există tendință de a ne comporta copilărește când proiectăm pentru copii.  S-ar putea crede că un proiect plin de culori primare si mobilier scalat este suficient, însă, în realitate, este mai mult de atât. Este un proiect plin de constrângeri stringente și cerințe drastice ale misiunii educaționale. Copiii sunt consumatori avizi cu nevoi sofisticate. În toata lumea există foarte multe companii care se ocupă numai de acest domeniu. Un design bun trebuie să îi încânte și să le angajase simțurile, cauzând interacțiunea cu altceva în afară de ei. 

3.12. Muzeul de artă pentru copii din New York – Un spațiu modern pentru artă, joacă și educație – WORKac

”După ce a ocupat 20 de ani un amplasament înghesuit în apropiere de Chinatown, îndrăgitul Muzeu de Artă pentru Copii din New York a obținut un nou spațiu cu dimensiuni de trei ori mai mari decât cel inițial, ceea ce i-a oferit posibilitatea reinterpretării celor mai bune secțiuni ale muzeului actual și adăugării altor noi programe, de mult dorite.

Spațiile sunt organizate în jurul unei galerii centrale care asigură muzeului un spațiu lărgit pentru expoziții și organizare de evenimente. În jurul ”cutiilor albe” ale galeriei și sălilor de clasă, spațiile mai mici sunt transformate in ”momente” specifice, printr-o ”ruletă a culorilor” care identifică diversele programe.

Configurația existentă a spațiului, un fost doc de încărcare, este utilizată astfel încât să organizeze diferitele fluxuri de oameni. La intrarea în muzeu, copii cu vârste începând de la 7 ani pot intra în galeria de artă multifuncțională de la etajul superior, precum și în sălile de clasă, studiourile de artă și laboratoarele media. Vestibului laboratorului media, care are ca element specific lutul, este de fapt un ”bar de lut” unde un barman va servi copiilor în mod evident lut pentru modelat.

La nivelul inferior, copii cu vârste mai mici și părnții acestora prin ”garajul pentru parcarea cărucioarelor” spre studioul Wee Arts. Dedicată copiilor foarte mici, aceasta include o ”cameră de odihnă” tapisată în culori vii.

Deasupra intrării și a unei părți din banda colorată se întinde un pod care prezintă artă graffiti și care face legătură cu celebra Piscină ci Bile a muzeului; o structură circulară de culoare verde puternic vizibilă de la intrare și din exterior. În studiourile de artă o ”chiuvetoramă” circulară de mari dimensiuni face ca spălarea pe mâini să fie o experiență distractivă.

Noul muzeu este deopotrivă proiectat pentru a-i inspira pe copii să creeze artă și să învețe despre ea: un loc unde producerea și prezentarea artei se realizează unitar”.

4. Prezentarea temei: Teatrul copiilor în Miercurea Ciuc

4.1. Rolul educației în dezvoltarea orașului Miercurea Ciuc

În zona Ciucului deja din secolul al XVII-a au funcționat școli generale. La Șumuleu din anul 1630 a funcționat o "schola", un gimnaziu franciscan, care în anul 1661 s-a distrus. Au primit sprijin material de la Roma, în anul 1668 a fost fondată prima instituție de învățământ de nivel mediu la Șumuleu, predarea desfășurându-se în limba latină.

Începuturile teatrului din zona Ținutului Secuiesc erau reprezentate de teatrul școlar din secolul al 18-lea. Începând din 1721 până în anul 1748 avem cunoștință de spectacole organizate sistematic care au avut loc în școala franciscană din Transilvania, după această dată spectacole s-au ținut mai rar. În sistemul educațional al călugărilor spectacolele au jucat un rol important. Piesele de teatru rămase din secolul 18 au păstrat acele seturi arhaice ale culturii transilvănene, limbajul dialectic bogat secuiesc, obiceiurile secuilor. Până la sfârșitul secolului 19 a fost un formator important al imaginii culturale a regiunii Ținutului Secuiesc.

Piesele de teatru erau scrise de către tinerii profesori călugări care au predat la școală și erau prezentate de către elevi, băieți în vârstă de 10-18 ani jucau și rolurile feminine. Se așteptau la o participare activă din partea publicului, în anumite scene publicul cânta împreună cu actorii.

Șumuleu Ciuc era deja pe atunci un loc de pelerinaj, din această cauză spectacolele au avut loc în general în timpul sărbătorilor bisericești. La început sala mare a școlii din Șumuleu Ciuc era scena spectacolelor, începând din anul 1740 spectacolele au avut loc în șura din lemn construită lângă școală care era dotată cu uși mari, dacă spectatorii nu încăpeau în șură, se deschideau ușile, iar spectacolul putea fi urmărit și din afară.

În anul 1773 a fost construită noua clădire școlară, tot din lemn, care însă a fost curând mistuită de un incendiu. Construcția noii clădiri din cărămidă și piatră a început în luna iunie a anului 1780 și s-a terminat în luna ianuarie 1782. Renumele școlii creștea din ce în ce mai mult, în anul 1857 importanța ei în formarea intelectualilor a fost recunoscută în tot Ținutul Secuiesc. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea în sate mulți ”meșteri” fără calificare educau copii, astfel în anul 1858 s-a înființat la Șumuleu școala de formare a învățătorilor.

Pe parcursul unor dezbateri, negocieri, s-a stabilit că școala din Șumuleu va fi mutată în oraș în scopul promovării dezvoltării orașului Miercurea Ciuc. Lucrările de construcție au fost începute în data de 29 martie 1909, școala a fost inaugurată în data de 5 iunie 1944 de către episcopul Majláth Gusztáv Károly. S-au construit două aripi simetrice la clădirea gimnaziului, în cea din partea dreaptă se aflau seminariile, în cea din stânga internatul. Deja în momentul predării clădirea a fost separată de carosabil cu un gard din stâlpi solizi. În perioada primului război mondial o parte din clădire a fost transformată în spital militar, ulterior însă clădirea a fost redată vocației sale.

Institutul care preda cunoștințe economice a fost fondat în anul 1870, acesta a fost amplasat într-o clădire construită în scopuri militare, în apropierea cetății Mikó. Școala a funcționat timp de aproape cinci decenii, asigurând învățământ teoretic și practic elevilor ei. După primul război mondial clădirea școlii populare a fost demolată, au fost îndepărtate și accesoriile clădirii, piața cetății obținând un aspect nou. Construcția școlii noi a fost planificată în afara orașului, în apropierea drumului care duce la Odorhei. Aici a fost continuată formarea specialiștilor, bazată pe tradiții îndelungate, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. După schimbarea regimului instituția și-a încetat activitatea, iar clădirea a primit o altă destinație.

În data de 30 septembrie 1880 într-o clădire veche și-a început funcționarea școala civilă de fete, aceasta nefiind fondată de către stat. În același timp a început și educația instituțională a copiilor de vârstă preșcolară în oraș. Prima grădiniță a funcționat timp de mai multe decenii. Construcția școlii noi a fost începută în anul 1889, predarea a avut loc abia în septembrie 1891. În acel timp nu exista în Miercurea Ciuc nici o clădire cu dimensiuni asemănătoare. Fundația ei era din piatră, pereții din cărămidă arsă, structura acoperișului din lemn și a fost acoperită cu țiglă. Predarea a început în anul 1892. În anul 1858 în clădirea școlii de fete s-au mutat elevii școlii de formare a învățătorilor din Șumuleu, aceasta din urmă încetându-și activitatea, în locul ei a funcționat Școala Generală nr. 1 până în anul 1990, când i s-a atribuit numele lui Petőfi Sándor.

4.2. Date statistice privind recensăminte, grădinițe și școli generale în Miercurea Ciuc

Evoluția populației la recensăminte:

Populația pe grupe de vârstă în anul 2011:

Momentan în municipiul Miercurea Ciuc există 37 instituții de învățământ, din care sunt 14 grădinițe și creșe și 7 școli generale.

Lista școlilor generale și al grădiniței:

Grădinița "Szivárvány"

Grădinița "Tulipán"

Grădinița "Cimbora"

Grădinița "Kis Herceg"

Grădinița "Micimackó"

Grădinița "Csipike"

Grădinița "Napraforgó"

Grădinița de limba engleză cu program prelungit "Goldilocks"

Grădinița "Aranyalma"

Grădinița "Napsugár"

Grădinița "Csiga-Biga"

Grădinița "Napocska"

Grădinița Nr. 9

Grădinița cu program normal Nr. 8 Șumuleu

Liceul de Artă "Nagy István"

Școală Generală "József Attila "

Școală Generală "Liviu Rebreanu"

Școală Generală "Nagy Imre"

Școală Generală "Petőfi Sándor"

Școală Generală "Ady Endre"

Școală Generală "Xantus János"

4.2. Conceptul unui teatru contemporan pentru copii în Miercurea Ciuc

Municipiul Miercurea Ciuc este situat în județul Harghita la altitudinea de 662 în Depresiunea Ciucului. După recensământul din anul 2011 rezultă că are aproximativ 40000 de locuitori, din care sunt aproximativ 2000 de copii cu vârsta cuprinsă între 0-4 ani, 2000 între 5-9 ani, și aproximativ 2000 între 10-14 ani.

În ultimele decenii orașul și împrejurimile sale au parcurs transformări semnificative. Cu ajutorul mai multor proiecte europene zonele centrale s-au dezvoltat.

Momentan în oraș exista 37 instituții de învățământ, din care: 14 sunt grădinițe și creșe, și 7 școli generale. Dar în afară de școli și grădinițe nu există o altă clădire destinată celor mici. Copiii au nevoie de o clădire care este proiectată și construită numai pentru ei, unde pot să meargă după școală, grădiniță, și unde au posibilitatea să socializeze, să se joace, să învețe, să își dezvolte cunoștințele culturale. Și nu în ultimul rând un loc, care funcționează și în timpul verii.

Amplasamentul este situat în zona centrală a orașului. După o hartă din 1935 se vede că deja în vremea aceea situl studiat a fost parte a orașului. Momentan amplasamentul se află pe strada Plopilor, în vecinătatea parcul Libertății, care are legătură directă cu strada pietonală. Terenul are o suprafață de 0,67 ha cu o denivelare de aproximativ 7 m. Pe parcele se găsesc niște case în stare foarte degradată.

În urma analizelor am considerat că zona este o zonă de locuire cu un regim de înălțime de 5 m. Reprezintă un avantaj, faptul că în apropiere sunt majoritatea școlilor generale și grădinițele, din această cauză zona este tranzitată zilnic de un număr mare de persoane, mai ales de copii.

Caracterul orașului este definit de către atmosfera creată de construcții valoroase din punct de vedere istoric, cultural și arhitectural. După demolările din anii 1970 strada Petofi Sandor nu întâmplător a devenit o stradă pietonală. Caracterul de târg și de centru al orașului s-a concentrat integral pe această stradă. Construcțiile de valoare formează un ansamblu coerent care poartă caracterul zonei și reprezintă o valoare deosebită pentru oraș, având rol de "inima care pompează sângele în celelalte țesuturi a organismului orașului".

Din spațiul analizat se păstrează cât mai mult, numai casele degradate se propun pentru demolare. Tot spațiul verde va fi un parc. În interiorul acestui parc va fi o zonă unde se vor putea desfășura spectacole, un teatru de vară, o zonă de joacă și o zonă atractivă unde se pot organiza expoziții cu lucrările realizate de copii.

Conceptul arhitectural a pornit de la ideea castelului. Castelul, ce înseamnă cunoaștere în viziunea copiilor. Turnul oferă o priveliște minunată asupra orașului.

Clădirea este compusă din două volume ce definesc o curte cât de cât protejată. Un volum în stil modern, minimalist, unde este situată partea de educație, sălile, și un volum în stil tradițional. La intersecția volumelor se găsește holul principal pe două nivele, vitrat. Accesul principal se realizează dinspre zona pietonală, astfel intrarea este accentuată prin înălțimea acoperișului, și oferă un capăt de perspectivă dinspre strada pietonală.

Funcțiunea de bază este teatrul. Am vrut să creez o atmosferă de teatru, dar în acelși timp și un loc pentru joacă, un loc unde copii se dezvoltă din toate punctele de vedere.

Din punct de vedere funcțional, zona de primire este un hol multifuncțional, cu spații de joacă, un bufet și sală expozițională. Zona de educație a fost împărțită pe două grupe de vârstă, datorită necesităților specifice vârstei. Parterul este destinat copiilor cu vârste până la 6 ani, iar etajul este destinat copiilor cu vârstă până la 10 ani. Zona culturală implică o sală de spectacole cu 80 de locuri și o sală multifuncțională, de tip studio, care se pot folosi și la organizarea petrecerilor. La etaj sunt niște săli unde copiii pot să învețe meseria de păpușar, și săli multifuncționale, care se pot folosi și pentru dans, activități comune.

În ceea ce privește spațiile interioare, materialul cel mai des utilizat este lemnul, iar paleta de culori este formată din culori care atrag atenția copiilor.

5. Concluzii

Ne petrecem o treime din viață în stare de somn, iar o mare parte din această stare este dedicată viselor. Visele au preocupat întotdeauna omenirea. Sunt vise care ne tulbură, vise pe care cu greu le uităm sau vise intense din care nu am mai vrea să ne trezim. Inevitabil ne gândim aproape de fiecare dată ce simbolizează aceste vise.

6. Bibliografia

Cărți

Inge Borde-Klein, Klaus Krahner, Rudolf Hahlbohm, Leonie Alexanov, Teatrul de păpuși, traducere de Horia Stanca, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

A. Fedotov, Tehnica teatrului de păpuși, traducere de Mihail Gavrilov și Platon Kazanoviev, Casa Centrală a Creației Populare, București, 1956

Iotzu, Alexandru, Teatrul, act de creație arhitecturală, Aditura tehnică, București, 1981

La Pan, Carole, Magia culorilor, inișiere la cromoterapie, traducere de Sergiu Ciocoiu, Polirom, 2005

György, Vofkori, Csíkszereda és Csíksomlyó Képes Története, Typografika, Békéscsaba, 2007

M. Gîrboveanu, Problemele psihologice ale jocului și distracțiilor, editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

István, Benedek, Óvodavezetésmásképpen?!, editura Okker Oktatási Iroda

Seattle, Seattle Center, Historic Landmark Study, HistoryLink.org, 2013

Gheorghiu, Octavian, Istoria teatrului universal, editura Didactică și pedagogică, București, 1963

Faifer, Florin, Incursiuni în istoria teatrului universal, Timpul, Iași, 2010

Alecsandri, Vasile, Teatru, vol. 1, București, 1903, pag. 11

Schiller, Friedrich, Știința voioasă, traducere de Simion Daniel, editura Humanitas, București, 2013

Obrazțov, Serghei, Teatrul de păpuși al lumii. Jocul cu păpușile contemporan în cuvânt și imagine, Kurnst und Gesellschaft, Berlin, 1965

Huizinga, Johan, Homo ludens. Încercare de determinare a lementului ludic al culturii, traducere de H. R. Radian, editura Humanitas, Bucure;ti, 2002

Claparede, Edouard, Psychologie de l'enfant et pedagogie experimentale, 1946

Mariana-Nina, Simion, Rolul jocului în dezvoltarea personalității copilului, editura Vladimed-Rovimed, 2010

Gherghiana, Dumitru, Didactica activităților instructiv-educative pentru învățământul preprimar, Craiova, editura Didactica Nova, 2005

Articole

Zeppelin & Ikedoo, ”Un program pedagogic” în Zeppelin, 2012, Nr. 104

Work Architecture Company, ”Un spațiu pentru artă, joacă și creație” în Zeppelin, 2012, nr. 105

Glen E. Holt, ”ImaginOn, The First Twenty-First Century Public Library Building in the U.S. ” în Public Library Quarterly, 2008, vol. 27(2)

Remus Mihai Feraru, ”Sărbători dionysyace în cetîțile grecești din Pontul stâng” în Revista Pontica, nr. 37-38, 2004-2005

6.3. Paginile web

https://libraryarchitecture.wikispaces.com/ImaginOn (accesat 27.03.2015)

http://en.wikipedia.org/wiki/ImaginOn (accesat 27.03.2015)

http://www.imaginon.org/about_imaginon/default.asp (accesat 27.03.2015)

http://www.gantthuberman.com/project.php (accesat 27.03.2015)

http://holzmanmossbottino.com/imaginon-the-joe-joan-martin-center-2 (accesat 27.03.2015)

http://www.hummelarchitects.com/proj_pages/office_commercial/sct.html (accesat 27.03.2015)

http://www.landryandbogan.com/stc.html (accesat 27.03.2015)

http://vashoncenterforthearts.org/about/design-process/architects (accesat 27.03.2015)

http://www.historylink.org/index.cfm?DisplayPage=output.cfm&file_id=10248 (accesat 27.03.2015)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Teatru (accesat 12.02.2015)

http://www.architravel.com/architravel/building/childrens-museum-of-the-arts (accesat 26.02.2015)

http://www.turistik.ro/grecia/peloponez/teatrul-epidaurus (accesat 12.02.2015)

http://edu-news.ro/top-10-teatre-din-antichitate-pe-care-le-poti-vizita-si-azi (accesat 12.02.2015)

https://profadegeografie.wordpress.com/2014/07/17/epidavros (accesat 12.02.2015)

http://www.hetel.ro/index.php/2012/12/6769 (accesat 12.02.2015)

http://www.tititudorancea.ro/z/teatrul_lui_dionysos_atena.htm (accesat 12.02.2015)

http://yorick.ro/metamorfozele-teatrului-de-papusi-in-romania (accesat 20.11.2014)

http://www.traveleuropa.ro/obiective-turistice-atena-teatrul-grecesc (accesat 12.02.2015)

http://stiri.apropotv.ro/de-ce/origini/cand-a-aparut-teatrul-12856723 (accesat 12.02.2015)

http://edukid.ro/loc-de-joaca/rolul-papusilor-in-viata-copiilor (accesat 13.03.2015)

http://lumealuijunior.ro/tag/personalitate (accesat 13.03.2015)

http://www.cineainventat.ro/teatrul-de-papusi (accesat 11.11.2014)

http://lupeto-petrecericopii.blogspot.ro/2014_05_01_archive.html (accesat 12.02.2015)

http://destepti.ro/cand-a-aparut-teatrul-de-papusi (accesat 12.11.2014)

http://edukid.ro/loc-de-joaca/tot-ce-trebuie-sa-stii-despre-papusile-gotz (accesat 15.02.2015)

http://edukid.ro/loc-de-joaca/recomandare-papusa-emily (accesat 15.02.2015)

http://www.parinti.com/Importantajoculuiineducatiacopiilor-articol-2258.html (accesat 16.02.2015)

http://ziarullumina.ro/stiinta-si-tehnologie/jucariile-si-rolul-lor-viata-noastra (accesat 17.02.2015)

http://irinapetrea.ro/jocurile-dezvoltarea-si-sanatatea-copilului (accesat 17.02.2015)

http://www.eva.ro/casa-si-familie/copii/importanta-jocului-in-aer-liber-pentru-dezvoltarea-spontaneitatii-copiiilor-articol-5267.html (accesat 22.03.2015)

http://irinapetrea.ro/jocurile-dezvoltarea-si-sanatatea-copilului (accesat 22.03.2015)

http://www.copilul.ro/comunicare-copii/inteligenta-copii/Rolul-jocului-in-dezvoltarea-intelectuala-a-copilului-a355.html (accesat 23.03.2015)

http://keithwilliamsarchitects.com/media/site_media/pdfs/6-172_Unicorn_Theatre_ Web.pdf (accesat 15.10.2014)

http://www.pampers.ro/rolul-jocului-in-dezvoltarea-a-copilului (accesat 23.03.2015)

http://www.pampers.ro/rolul-jocului-in-dezvoltarea-a-copilului (accesat 23.03.2015)

http://www.copilul.ro/comunicare-copii/inteligenta-copii/Rolul-jocului-in-dezvoltarea-intelectuala-a-copilului-a355.html (accesat 24.02.2015)

http://www.psihologclinician.ro/rolul-jocului-in-dezvoltarea-copiilor (accesat 24.02.2015)

http://www.kinetoterapie.net/articole-terapii_combinate/jocurile_si_importanta_lor_ in_dezvoltarea_copiilor (accesat 24.02.2015)

http://www.smarted.ro/category/dezvoltarea-copilului (accesat 27.02.2015)

http://www.scritub.com/gradinita/JOCUL-FORMA-DE-ACTIVITATE-INST24918.php (accesat 27.02.2015)

http://www.romedic.ro/rolul-jocului-la-prescolari-0P16855 (accesat 27.02.2015)

http://www.bp-soroca.md/pdf/pedagogia%20prescolara1.pdf (accesat 27.02.2015)

http://ziarullumina.ro/magazin/din-istoria-teatrului-de-papusi (accesat 11.11.2014)

http://www.anuntulvideo.ro/filme/76277-istoria-teatrului-de-papusi

http://www.icr.ro/httpwwwkuklaistanbulorgp395 (accesat 12.11.2014)

http://jurnalspiritual.eu/istoria-teatrului-de-papusi (accesat 05.11.2014)

http://yorick.ro/metamorfozele-teatrului-de-papusi-in-romania (accesat 12.11.2014)

http://hu.wikipedia.org/wiki/Cs%C3%ADksomly%C3%B3i_iskolai_sz%C3%ADnj%C3%A1tsz%C3%A1s (accesat 02.03.2015)

http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/102000410 (accesat 12.02.2015)

http://www.terapii-naturiste.com/terapii_naturiste/alte_terapii/cromoterapia/ cromoterapie.htm (accesat 15.03.2015)

https://www.scribd.com/doc/13606283/Testul-Culorilor-by-Luscher (accesat 15.03.2015)

http://sfatulparintilor.ro/recomandari-si-timp-liber/influenta-culorilor-asupra-copiilor (accesat. 16.03.2015)

http://www.megaparinti.ro/articol/influenta-culorilor-asupra-dezvoltarii-psihoemotionale-a-copilului (accesat 17.03.2015)

http://www.terapiam.ro/influenta-culorilor-asupra-somnului-nostru (accesat 17.03.2015)

http://www.helpautism.ro/terapie/ce-este-art-terapia-terapia-prin-arta (accesat 17.03.2015)

http://www.art-terapie.ro (accesat 17.03.2015)

http://www.parinti.com/Terapiaprinjoc-articol-160.html (acesat 15.03.2015)