Teatrul de Papusi, Spatiu, Joc Si Culori

1. Preambul

"Omul nu se joacă decât atunci când este om în sensul deplin al cuvântului și numai atunci este om cu adevărat întreg când se joacă." Friedrich Schiller

În primul rând trebuie să stabilim că jocul a fost, este și a fi o prezență permanentă în viața oamenilor, o realitate care a depășit de mult granițele de vârstă. Jocul este un fenomen de cultură și civilizație multidimensional.

Jocul este descris adeseori ca modalitatea de petrecere a timpului cea mai vioaie, deși de multe ori îl luăm în serios și putem uita în totalitate de el. Însă, jocul nu reprezintă un lux, ci este necesar, important pentru sănătatea noastră ca și dormitul regulat, mâncatul sănătos și exercițiile fizice. Oamenii s-au născut să se joace. Jocul este instinctiv și fundamental pentru existența noastră. Joaca ne ajută să supraviețuim și să progresăm prin conectarea cu alte ființe umane și cu surse de energie și entuziasm din interiorul nostru.

Jocul este o metodă, care are un mare potențial de formare și dezvoltare a personalității complete, adică corp, rațiune și suflet. Cel mai benefic metodă este teatrul de păpuși.

Consider că teatrul fiind indispensabil în viața tinerilor, având în vedere că arta este una dintre principalele modalități prin intermediul căreia reușim întotdeauna să evadăm din cotidian, dar mai important, ea ne ajută să ne conturăm și o personalitate puternică de-a lungul vremii.

Cred că orice părinte are obligația morală de a merge împreună cu copilul său la spectacole de teatru potrivite celui mic. În acest sens, există teatrul de păpuși, un spectacol nemaipomenit, care reprezintă o bună modalitate de a le deschid celor mici universul imaginației. Dezvoltarea lor depinde de noi, iar dacă o să avem grijă să îi îndrumăm către asemenea manifestări plenare ale artei, cu siguranță vor deveni oameni deschiși, cu o cultură foarte bogată.

2. Teatrul și nevoia de spectacol

2.1. Evoluția spectacolului și a spațiului său

Azi sensul de bază al conceptului de spațiu teatral se referă evident la edificiile în care au loc spectacolele dramatice. "Spațiul teatral" este locul de întâlnire al unei opere și al interpreților săi cu publicul. Locul teatral, îndată ce nu mai este improvizat, devine "clădirea teatrală".

Grecia antică a fost locul de naștere al teatrului modern. La primele începuturi ale spectacolelor nu a existat o delimitare precisă a acestor elemente, cadrul natural, deschis, oferind totdeauna suficiente și optime condiții de joc și vizionare.

Teatrul din Dionysos este cel mai vechi teatru din lume. Teatrul a fost locul sărbătorilor eleusine ale antichității și cultul lui Dionysos. Spectacolele dramatice s-au conturat și au găsit forma lor perfectă paralel cu dezvoltarea societății antice grecești, operele dramatice relevând profund ideile de libertate și idealurile democratice așa cum vehiculau ele în acea vreme. Aceste tendințe sunt reflectate și în construcțiile teatrelor.

Primele spectacole pe scene improvizate s-au organizat în Etada, unul anume Tespis în secolul al VI-lea î.Hr. Spectacolul a fost organizat lângă coama de deal, așa fel că treptele din lemn se pot așeza pe panta dealului. Secolul al V-lea î.Hr., cunoscut și drept Epoca de aur a lui Pericle, a fost o perioadă în care artele, arhitectura și politica au înflorit în Atena, iar arta dramatică era extrem de apreciată. Cele mai mari teatre erau cele din Atena, Efes și Epidaur. Democrația ateniană a acordat teatrul o importanță atât de mare încât, ne spune Platon, mai în glumă mai în serios, în Atena domnea teatrocrația.

De la aceste teatre improvizate, grecii au evoluat, construind teatrele în formă de semicerc. Un astfel de teatru, construit în anul 500 î.Hr., unde publicul stătea în locuri mai înalte, iar acțiunea se desfășura pe un loc plat, circular, numit orchestră. Corul cântă povestea piesei, în timp ce actorii își mimau rolurile. În partea opusă spectatorilor, există un loc înălțat, "skene", unde actorii își schimbau costumele sau servea de fundal acțiunii artiștilor.

Primul teatru permanent a fost construit la Roma, în orașul Epidarus, în anul 53 î.Hr. Teatrul se evidențiază prin acustica remarcabilă. Monumentul este dedicat zeului medicinei, Asclepios. Teatrele romane erau similare cu cele grecești, mai puțin faptul că erau construite la nivelul solului. Romanii au fost primii care au folosit scaune pentru spectatori și scena înălțată.

Pe parcursul evoluției însă s-au precizat diferite modalități de așezare a spațiilor originare afectate jocului și spectatorilor. În principiu se pot desprinde două mari categorii: dispunerea axială, în care spectatorii și actorii stau față în față; dispunerea centrală, circulară, în care atât jocul cât și publicul pot ocupa respectiv miezul sau perimetrul în cadrul unui spațiu dat. În cadrul acestor două așezări de bază ale invarianților spectacolului, se pot recunoaște încă numeroase subdiviziuni.

În bogata evoluție a teatrului, toate momentele care au consemnat valori de culme (tragedia ateniană, sărbătorile teatrale din evul mediu, epoca prodigioasă a teatrului renascentist, drama elisabetană, teatrul spaniol, teatrul clasic francez etc.) reprezintă totodată și etape succesive de reliefare a diverselor componente ale spectacolului.

Teatrul din Malmö, construit în timpul celui de-al doilea război mondial, va fi primul edificiu care prin rezolvările sale spațiale încearcă să asigure o mai mare maleabilitate a zonei de joncțiune dintre sală și scenă.

2.2. Evoluția teatrului în Transilvania

2.3. Evoluția teatrului de păpuși

Teatrul de păpuși este o formă de teatru care implică manipularea păpușilor. Poate lua mai multe forme, dar toate au același proces de animare a păpușilor. Teatrul de păpuși este o metodă folosită în aproape toate societățile ca divertisment și ca formă de ceremonie în ritualuri sau la celebrări precum carnavaluri. Teatrul de păpuși oferea un spațiu de exprimare mult mai liber decât oricare altul.

Teatrul de păpuși este o formă de artă foarte veche, considerându-se că originea se datează de acum 3000 de ani. Păpușile au fost folosite încă de la începutului timpului pentru a anima și a comunica ideile și nevoile societăților umane. Câteva istorici susțin că păpușile împiedică actorii în teatre. Există dovezi că au fost folosite în Egipt încă din anul 2000 î.Hr. când erau manipulate figurine de lemn cu ajutorul unor sfori pentru a realiza acțiunea de frământare a pâinii. Păpușii articulate realizate din lut și fildeș, controlate cu sfori, au fost de asemenea găsite în mormintele egiptene.

În Africa rurală, teatrul de păpuși încă prezintă funcția de transmitere a valorilor și ideilor culturale care în orașele africane mari sunt înlocuite treptat de educația formală, cărți, cinema și televiziune.

În zonele Civilizației de Valea Indului arheologii au dezgropat o păpușă de teracotă cu cap detașabil, ce putea fi manipulată cu o sfoară și care datează din 2500 Î.Hr.

Aristotel a făcut referiri la folosirea sforilor pentru controlarea capului, mâinilor, ochilor, umerilor și picioarelor a păpușilor. De asemenea, lucrările lui Platon conțin referințe despre teatrul de păpuși. Rădăcinile teatrului de păpuși european se extind probabil până la piesele grecești cu păpuși jucate pentru oamenii de rând în secolul V î.Hr Până în secolul al III-lea î.Hr., aceste piese au apărut în Teatrul lui Dionis la Acropole.

Italia este considerată de mulți ca fiind prima casa a marionetei din pricina influenței păpușii romane. Bisericile creștine foloseau marionete pentru a reprezenta piese de moralitate.

Teatrul de păpuși în Japonia a ținut în primul rând de manifestarea profanului ca mai apoi, în secolul al XVII-lea, să fie folosite pentru a transmite învățăturile lui Budha.

În Europa, jocul cu marionetele a avut tot un motiv religios, fiind folosit în mod deosebit pentru a putea reproduce istorisiri din Biblie. Se crede ci originea cuvântului marionetă vine din Evul Mediu, când era folosit ca diminutiv pentru Fecioara Maria. Sensul "teatrul de păpuși", asemănător cu cel de astăzi, apare pentru prima dată în 1584, utilizat în opera "Serile", a lui Guillaume Bouchet, un scriitor francez, mai cunoscut pentru arta sa de a îmblânzi șoimii de vânătoare.

Secolul XVIII este o perioadă vitală în dezvoltarea marionetei. În secolul XIX-lea, marionetele au devenit mai complexe și au început să folosească până la opt sfori pentru un control mai bun asupra părților corpului. Teatrul de păpuși s-a dezvoltat pe perioada secolului XX în diferite feluri. Susținute de dezvoltarea paralelă a cinematografului, televiziunii și alte modalități media filmate, păpușile au atins o audiență mai mare ca niciodată.

În timp, teatrul de păpuși s-a dezvoltat constant, având un impact imens asupra celor mici, dar și asupra spectatorilor maturi.

Din anii 1990, spectacolele în care, pe scenă, apar simultan marionete, măști, actori, dansatori, deschid noi perspective acestei zone artistice. După anul 1996, marionetele electronice au fost experimentate la Teatrul Ubu, din Montreal, Canada, urmate, în 2002, de o versiune digitală.

În prezent, "capitala" mondială a teatrul de păpuși este orașul Cherleville Mezieres, Franța, unde, la fiecare doi ani, timp de zece zile, are loc Festivalul Mondial al Teatrului de marionete, la care participă peste 30 de țări, reprezentante de peste 130 de trupe teatrale.

În zilele noastre teatrul de păpuși a pierdut teren în fața televiziunii și internetului, dar va rămâne pentru totdeauna una din primele modalități de divertisment ale omenirii.

2.4. Scena teatrului de păpuși

Teatrul de păpuși ocupă un rol special în ceea ce privește problemele organizării spațiului scenic. Lui nu i se potrivește nici o scenă destinată unui alt gen de reprezentație. Scena teatrului de păpuși, adică construcția pe care se desfășoară spectacolul, trebuie să fie făcută special pentru acesta.

Pentru teatrul de păpuși este mult mai indicat să nu aibă o scenă propriu-zisă, ci o podea dreaptă care să se găsească la același nivel cu podeaua sălii de spectacol. Această particularitate specifică teatrului de păpuși prezintă un avantaj față de sălile obișnuite de teatru, deoarece, datorită instalației ei portative, scena poate să fie montată în orice încăpere ale cărei dimensiuni permit acest lucru.

În teatrul de păpuși este foarte important problema de vizibilitate. Decoratorul și regizorul trebuie să calculeze așezarea decorurilor, în așa fel încât fiecare spectator să vadă toate lucrurile importante ale spectacolului. Pictorul trebuie să calculeze vizibilitatea optimă pe întregul spațiul scenic, pentru fiecare spectator și pentru fiecare loc din sală. Calculul trebuie să fie făcut în așa fel încât toți spectatorii să aibă condiții de vizibilitate cât mai egale. În fig. X este reprezentată o schiță după care se poate controla în ce măsură paravanul ascunde pe actori de ochiul spectatorului.

2.5. Teatrul de păpuși în România

În spațiul românesc teatrul de păpuși întotdeauna a fost bazat pe un fenomen opus: sacru și profan, păgân și creștin, comic și tragic, social și estetic. De aceea după opinia și practica artiștilor români teatrul de păpuși mai degrabă este destinat pentru adulți.

Jocul păpușilor, una dintre cele mai vechi forme de spectacol de pe pământul românesc, poartă denumirea de Vicleim, ce era lada păpușilor, împodobită cu zurgălăi și pictată cu imagini din Bethleem, care se transformă în scenă. Spectacolul este pur laic, povestea lui Vasilache și Marioarei. Etimologia îl leagă de semnificația religioasă a orașului Bethleem. Lada cu păpuși, Vicleimul, este o formă laicizată a ieslelor care povesteau în biserici, cu mici figurine, nașterea lui Isus. În România, Vicleimul era integrat datinilor populare din perioada sărbătorilor de iarnă; se juca prin casele locuitorilor mai înstăriți sau în cartierele de la marginea orașelor.

Începutul secolului XX a născut o nouă mitologie a genului: de la "lada păpușilor" la "cutia cu jucării", prin schimbarea unui singur cuvânt, s-a instaurat o viziune nouă asupra teatrului de păpuși, iar o artă cu tradiție milenară a fost exilată într-o zonă de la periferia teatrului.

Primul teatru de păpuși stabil din România s-a înființat la Cernăuți, în anul 1928, iar în 1939 o actriță a inițiat în mânuirea păpușilor un grup de studenți de la facultatea de Belle Arte din București, grup ce va forma, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, nucleul Teatrului Țăndărică. În ultimele decenii, eforturile regizorului și profesorului Cristian Pepino se vor concentra în direcția redefinirii teatrului de păpuși ca teatru de animație, sintagmă ce reflectă mutațiile estetice produse.

Fascinația păpușilor care se mișcă și vorbesc, prin care poți spune multe și în fața cărora poți redeveni iarăși copil, este prezentă în continuare, păpușile ajungând în zilele noastre în spectacole de televiziune, în filme pe internet, dar au și un rol terapeutic, întrucât pot fi folosite cu succes în cabinetele de psihologie, față în față cu copiii, putând prin intermediul lor să se discute cu copiii de la egal la egal, înțelegându-i și vindecându-i.

Teatrul de păpuși s-a dezvoltat pe perioada secolului XX în diferite feluri. Susținute de dezvoltarea paralelă a cinematografului, televiziunii și alte modalități media filmate, păpușile au atins o audiență mai mare ca niciodată. Cu timpul, teatrul de păpuși a câștigat foarte multă popularitate.

2.6. Teatre de păpuși contemporane

2.6.1. ImaginOn: Centrul Joe & Joan Martin – Gantt Huberman, Holzman Moss Bottino

Centrul ImaginOn a fost proiectat de către arhitecți Gantt Huberman și Holzman Moss Bottino. Biblioteca Charlotte Mecklenburg și Teatrul pentru Copii din Charlotte s-au alăturat pentru a crea prima clădire de acest gen, învățare interactive pentru copii, care se concentrează pe scriere, vorbire și lumea electronice. Programele au fost create pentru familii și tineri de la grădinițe până la sfârșitul anilor adolescenți, cu patru zone cu program puternic. O varietate de volume geometrice jucăușe include teatre, bibliotecă, săli de clase și săli de expoziții interactive.

Peretele de sticlă în spațiile de bibliotecă și săli de conferințe, se oferă o vizibilitate bună asupra vecinătății.

"Park Family StoryLab" crează un spațiu public, care face legătură cu toate celelalte activități. Spațiile pentru copii mici au loc la primul etaj, lângă intrare, și anume "Spangler Library", biblioteca și "The Round", camera de poveste. Tot același nivel sunt situate și cele două teatre, "Mc Coll Family Theatre" și "Wachovia Playhouse". "Mc Coll Family Theatre" are 420 de locuri în orchestră, și încă 150 de locuri pe balcon, special amenajat pentru copii și familii. "Wachovia Playhouse" este un teatru care poate fi reconfigurată în mai multe moduri în funcție de ceea ce se întâmplă acolo în acel moment. Are o capacitate de 250 de persoane și este adesea folosit pentru teatre ambulante și pentru diferite programe, serie de filme.

La etajul al doilea au primit accent spațiul de loft pentru adolescenți, "The Loft" și spații tehnice. Spațiul "Time Warner Cable Tech Central" este un laborator pentru calculatori mari, spațiile "Studio Classrooms" și "Studio" pentru producția de multimedia. Jumătatea din acest nivel se ocupă spații pentru administrații, "Administration and Rehearsal Space".

Obiectul "Story Jar" este un telefon mobil gigant în centrul primului etaj, care este împodobit cu diferite obiecte, cum ar fi înregistrări, umbrele, și jucării de toate feluri. Telefonul mobil este manifestarea fizică a știrilor și desenele sunt făcute de către vizitatori. Aceasta sugerează vizuală că cele mai multe experiențe sau obiecte poate fi bazată pe imaginația copilului. Asta sugerează și numea facilității, "ImaginOn".

"ImaginOn" este prima clădire publică din Charlotte certificate de "US Green", adică clădire verde. Clădirea este concepută pentru atât de înaltă performanță, cât și durabilitate, care rezultă beneficii economice, de sănătate, precum și comunității de mediu.

2.6.2. Teatrul Unicorn din Londra – Keith Williams

La sfârșitul anului 2000 Unicorn a lansat un concurs de arhitectură la nivel european, care a fost câștigat de către Keith Williams. Proiectul câștigat au fost influențate de către director artistic Tony Graham, este un teatru inovator, dar asemenea, sunt interesante relațiile între spațiile interioare și compoziția exterioară sculpturală.

Clădirea rezultată a evoluat de la o colaborare de 5 ani între biroul Williams și Teatrul Unicorn. La discursul de deschidere Tony Graham a subliniat, că acesta trebuie să fie "dur dar frumos".

Din punct de vedere urbanistic, noul clădire al teatrului continuă joaca cu regimul de înălțimi de-a lungul străzii Tooley Street, cu Foster, clădirile de birouri învecinate sunt mai vitrate crează o barieră spre râul River.

Noua clădire este un pavilion asimetric. Unde este nevoie, fațadele sunt deschise și transparente, dezvăluind inima clădirii pentru public, dar în altă parte în mod intenționat solid și faleză, întrerupt atent regulamentul ferestrelor și iluminatul. Această abordare recunoaște un viitor dinamic, precum și exemplu arhitectural din această parte a Londrei.

Pe fațada pe strada Tooley se vede în mod clar foaierul în forma de L, transparent. Foaierul cu mai multe nivele este vitrat dezvăluind atât sala de studiu, cât și scara principală, ceea ce duce la Teatrul Westorn, la sala principală. Deasupra foaierului, cu 7 m mai sus fațada este îmbrăcată cu panouri cupru pre-oxidat, unde apare numele teatrului, Unicorn și care se compensează spectaculos foaierul și pasajul Unicorn.

Materiale folosite, care sunt preciz amenajate subliniază masivitatea clădirii creând o imagine abstractă care se unesc pe fiecare nivel formând o compoziție sculpturală pe fiecare elevație.

Teatrul are o sală de spectacole cu 320 de locuri, o sală de tip studio, săli de educație, săli de repetiții, un foaier, o cafenea. Este un loc, unde copii putea să concentreze despre educație și cultură.

Proiectarea sala principală spectaculoasă și turnul de colț manierist cu baza sa erodat, este un semnal noua clădire la un nivel urban, dar designul sunt bogate în detaliu la scara copilului. Scene, balcoane, scaune și în special forma salii spectacole, toate aduce o clădire delicată și adecvată pentru un nou teatru unic pentru copii.

2.6.4. Teatrul pentru Copii din Seattle – Mahlum & Nordfors McKinley Gordon

Teatrul pentru Copii din Seattle fondată în 1975, este al doilea cel mai mare teatru domiciliul publicului tânăr din America de Nord și una dintre cele mai importante teatre pentru publicul tânăr și printre primele 20 de teatre regionale din Statele Unite.

În complexul Teatrul pentru Copii din Seattle există un templu și două teatre. Clădirea originală din complex a fost construit ca Templul Nile Shrime în anul 1956 și se află în partea nord-estică a complexului. Această complex modern inițial a avut planul în formă de L. Conform arhitectul Gordon, clădirea nouă nu corespunde "la orice stil particular", dar a încercat să se armonizeze cu stilul anilor 1950, stilul modern al templul Nile, care a fost anexat cu noua structură. Clădirea cea mai modernă a fost primul complex de teatru de sine stătător construit pentru publicul tânăr în națiune, și de atunci a fost folosit ca model pentru alte teatre. San Francisco Chronicle a zis: "Este greu de imaginat o clădire plăcută pentru publicul tânăr – pentru orice public – decât Teatrul Charlotte Martin în Centrul Seattle cu 485 locuri.".

Scopul complexului a fost de a crea un loc unic ca teatrul pentru copii, dar un alt obiect important a fost și capacitatea sălii. S-au construit Teatru Charlotte Martini cu 482 de locuri în anul 1993 și Teatrul Eva Alvord cu 275 de locuri în anul 1995.

Fațadele sunt învelite cu un material ceramic, ce are aspect ca mochetă. Intrarea principală a complexului este pe strada Thomas. Intrarea este accentuată cu o boltă vitrată supradimensionată, ce duce la un hol colorat și luminos plin de piese arhitecturale. Elementele structurale și bolții sunt folosite pentru crearea barieră vizuală între hol și restul spațiilor. Stâlpile rotunde cu capiteluri simple pătrate creează un aspect spectaculos. O scară largă se duce la mezanin, la intrarea Teatrului Charlotte Martin. Tema jucăușă se continuă pe pereți de culoare muștar deschis, mobilier roșu și covor mov.

Forma clădirii a fost determinată de nevoile sale interioare. Multe dintre detaliile decorative la fel și spațiile interioare cât și exterioare au fost create de către artistul Garth Edwards. Acestea au inclus 14 de animale "ciudate și minunate", utilizat din oțel ca suportul de sprijin al acoperișul, care cooperă viguros cu fântână. Metalul se folosește la balustradă, la uși și la tub de ventilație. La intrarea teatrului freșcourile ceramice au rol decorative.

În hol iluminatul primar este un candelabru sculptural cu trei straturi, seamănă cu un zbor de păsări, făcut de către artistul George Loomis. Balcoanele vitrate ofere o imagine atât pe Puget Sound cât și pe centrul Seattle.

3. Teatrul de păpuși, spațiu, joc și culori

3.1. Sensul teatrului de păpuși

3.2. Influența teatrului de păpuși asupra copiilor

Teatrul de păpuși produce copiilor mari emoții, le stimulează fantezia.

3.3. Rolul păpușilor în viața copiilor

“Păpușa este expresia alegorică a omului și, ca orice alegorie, dispune de o extraordinară valabilitate. Alegoria este un mijloc de care s-a folosit și va continua să se folosească arta pentru evidențierea adevărului vieții.

Când este bun, când păpușarul este priceput și când se înțelege că trebuie înzestrată cu viață, păpușa capătă în mâinile celui ce o mânuiește o forță uriașă, stârnește uimire, emoție, râsete. Nu sunt singurul care a cunoscut de-a lungul unor secunde, unor minute și chiar mai mult, bucuria aceasta deplină produsă de întâlnirea cu păpușa însuflețită de mâinile mânuitorului ei.“ Serghei Obrazțov

Sigur că fiecare femeie au avut păpuși. Le pieptănăm, le puneam funde, le împleteam părul, le schimbăm rochițele, le luăm cu noi la joacă și le încredințăm toate secretele noastre. Fiecare copil își creează un univers propriu în jurul păpușilor, ele având mica lor lume. Această joacă îi ajută pe copii să se dezvolte și îi pregătește pentru viața matură, contribuind la dezvoltarea personalității lor.

Jocul cu păpuși are o importanță specială. Aproape nu există alt element artistic care să poată fi aplicat atât de multilateral în ansamblul procesului educațional. Pentru copil, el reprezintă o distracție veselă, plăcută. Diferitele forme ale jocului cu păpuși servesc scopurile educației intelectuale și morale. Jocul cu păpuși capătă importanță din ce în ce mai mare pentru educația integrală.

Încă de la 18 luni copiii îi imită pe adulții din jurul lor.  De exemplu, își va hrăni păpușa, încercând el singur să se hrănească. Este important să aibă alături o păpușă potrivită acestei vârste, când copiii preferă păpușile de talie mică, care sunt ușor de manevrat. Către 2 sau 3 anișori, în jurul păpușilor copiii își construiesc un orizont propriu, plin de imaginație. Acum cel mic începe să o îngrijească, să o îmbrace, să-i creeze o personalitate. Este mai protector cu ea, mai atent și organizează activități în compania păpușilor, lucru care poate să trădeze anumite pasiuni viitoare: fie îi place să cânte, să se joace de-a doctoriță sau preferă să creeze noi modele de rochițe sau de coafuri.

Începând cu vârsta de 6 ani, rolul păpușii va deveni și mai important. Copilul este acum dezvoltat funcțional și intelectual și știe să creeze adevărate povești cu ajutorul păpușilor.

Păpușa joacă acum un rol important. Prin ea, copilul își exprimă sentimentele. Copilul încearcă să imite un adult, cel care are dreptul să facă orice, dar care îi interzice lui atât de multe acțiuni. Copilul poate prin joacă să facă ceea ce îi este interzis, controlându-și emoțiile și frustrările și dezvoltându-și personalitatea.

”Cel mic nu va face diferență între noua sa prietenă și oamenii adevărați, păpușa i se va părea reală. Se va identifica cu aceasta și se va atașa de ea. Va deveni prietena ei cea mai bună, confidenta ei, micul ei refugiu într-un univers magic creat așa cum și-l dorește” Claudia Ilies.  Așadar, mica “prietena” îl va ajuta să învețe să reproducă viața de zi cu zi, lucru care este foarte important în dezvoltarea lui psihică, ajutându-l să crească și să fie pregătit pentru viitor.

3.3.1. Păpușile educative Gotz

Păpușile au o istorie de 60 de ani, sunt ecologice și sigure, fabricate din materiale durabile și vopsele care rezistă pe fața păpușii pentru totdeauna.

Păpușile Gotz au fost create special mai degrabă de strâns în brațe, decât de jucat cu ele. Rolul cel mai important păpușilor a fost ca să devină prietenele cele mai bune ale copilului, atât ale fetițelor, cât și băieților. Trezind în fetițe sensibilitatea, devotament și grijă, iar băieții putea să intrând în rolul de tătici, astfel învățând cum să ocrotească și cum să se poarte cu un bebeluș.

Laura Baban scrie: "Pentru fiecare fetiță este foarte important să aibă o astfel de prietenă, o păpușă măricică, perfectă pentru îmbrățișări, pentru ocrotit de mama care amenință s-o facă mai curățică și de băieții care o trag de codițe. Nu cred că greșesc prea mult când spun că acea păpușă preferată, pe care fetițele o vor purta mereu oriunde se vor duce, este prima lor cea mai bună prietenă, trezind în ele sensibilitate, devotament, grijă și sentimentul de ocrotire."

3.4. Jocul

Prima dată trebuie să definim, ce înseamnă cuvintele "joc", "a se juca", fiindcă în dicționarele lingvistice prezintă multiple sensuri: activitate sau acțiune exercitate cu precadere de copil; amuzament; interpretare a rolului într-o piese (joc scenic); riscul (a se juca cu viața); un sens figurat (ex.: jocul cu focul, jocul destinului, jocul naturii); ocuparea unei anumite poziții ierarhice (a juca un rol conducător); simularea (a juca o comedie, a juca o festa cuiva).

Noțiunea de joc prezintă anumite particularități în diferite etape istorice și la diferite populații:

– grecii: Cercetările de lingvistică ale lui Huizinga (1998) astesta prezența mai multor cuvinte care redau noțiunea de joc. Astfel, pentru a defini sfera jocurilor în general se folosesc cel puțin trei cuvinte: paidia ce are sensul de "ceea ce ține de copil" și se diferențiază de "paidea" ce înseamnă puerilitate. Cuvțntul "paidia", împreună cu derivatele sale, paizein = a se juca și paignion = jucărie, poate desemna variate forme de joc, până la jocurile elevate sau jocurile sfinte, rituale. Jocurile cu caracter de luptă sau de competiție, domeniu important în viața vechilor greci, sunt denumite prin cuvântul agon.

– romani: ludo, înseamnă bucurie, veselie, iar ludus, ludere semnifică însuși jocul. Pentru a glumi sau a spune soții există un al cuvânt: jocus, jocare. Acest cuvânt este cel care a trecut în limbile romanice și și-a extins semnificația la cea de joc, a juca.

– în limbile germanice: Jocului îi este conferit și în sens erotic. Cuvintele spielkind, anspielen, nunespiel, laichen, leka se referă la erotismul oamenilor sau al animalelor. Acest sens al jocului este împărtășit de multe popoare. Buytendijke (1933) numește jocul dragostei cel mai pur exemplu dintre toate jocurile, care prezintă în modul cel mai limpede toate descrierea lui.

– indieni: În limba sanscrită, kridati este un termen general pentru joc și indică atât joaca animalelor, a copiilor, a adulților pe de o parte, dar și mișcarea valurilor, a vântuli, fiind propriu și pentru exprimarea dansului sau a spectacolului dramatic. Un alt cuvânt lila este folosit pentru a desemna ceea ce se leagănă dar și factorul voios, ușor, zglobiu al jocului, redând totodată și sensul de aparența, imitare.

– chinezi: Nu există o denumire sugestivă pentru noțiunea de joc. Cuvântul won se referă la jocul copiilor și are sensul de a fi adâncit în ceva în mod facil. Jocul de îndemânare, competiția, jocul de noroc sunt desemnate cu alți termeni: cheng și sai adică competiție organizată în vederea obținerii unor premii.

– japonezi: Există un singur cuvânt pentru funcția de joc, asobu, ce are sensul de distracție, destindere, amuzament, excursie, joc de noroc, a imita, a juca ceva dar și a fi fără lucru.

Ulterior, după cum arată Elkonin în lucrarea "Psihologia jocului": "în toate limbile europene cuvântul joc a început să se extinde asupra unei largi sfere de acțiuni umane care, pe de o parte, nu presupun o muncă grea, iar pe de altă parte, oferă oamenilor veselie și satisfacție".

Copilul putem să definim drept homo ludens – omul care se joacă. Este activitatea pe care puiul de om o face în mod natural, cel mai frecvent și cu cea mai mare plăcere. Joaca este pentru copil un fel de ”rațiune de a fi”. De altfel, indiferent de specia din care fac parte, copii se joacă și, în joaca lor, învață tot ce au nevoie pentru viață.

Jocul este limbajul natural al copilului, o metaforă și expresie simbolică a ceea ce se petrece în viața lui. Jocul este pentru copii ceea ce reprezintă limbajul pentru adulți. Neavând experiența vieții, în general copiii găsesc propriile soluții la problemele cu care se confruntă, cel mai adesea soluții creative. Astfel, ei devin mici exploratori, descoperitori, mereu activi, ajungând să-și construiască imaginația în jurul jucăriilor.

De la simplele blocuri de construcție și mingi de diverse mărimi până la sofisticatele mașinării robotice, jucăriile intermediază drumul către realitate pentru copii și le oferă miniaturi reprezentative ale lumii adulților. Le stimulează creativitatea, le dezvoltă inteligența și perspicacitatea, pregătindu-i pentru viața de adult.

Renumitul psiholog E. Erikson definea jocul ca fiind o situație în care un copil poate trece prin anumite experiențe, creându-și situații-model și dirijând realitatea prin planificare și experimentare. Jocul oferă oportunități de auto-exprimare, dominare și dezvoltare într-un mod propice vârstei copilului.

În mod normal, jucăriile au un rol terapeutic în acest proces. Dacă jocul e considerat limbajul copiilor, atunci jucăriile sunt cuvintele lor.

Joaca este mișcare, gândire, senzație și simțire, explorare, exersare și învățare. Joaca contribuie în mod esențial la dezvoltarea abilităților motrice, senzoriale și sociale a copilului, la dezvoltarea  gândirii și vorbirii, imaginației și creativității sale. Joaca îl ajută să dobândească autocontrol și încredere în sine, să aibă inițiativă, îl ajută să aibă o stare generală bună, fizică și psihică, stare de care depinde chiar sănătatea lui.

În joaca lor, copiii beneficiază de toate avantajele exercițiului fizic: flexibilitate, forță, rezistență. Joaca contribuie în mod esențial la dezvoltarea musculaturii, oaselor, articulațiilor, la arderea caloriilor, întărirea mușchiului cardiac, îmbunătățirea circulației sanguine și limfatice, dezvoltarea capacității pulmonare, oxigenarea sângelui și a creierului și la creșterea imunității. Joaca previne instalarea unor boli grave, precum obezitatea și diabetul.

Joaca este vitală pentru creșterea și dezvoltarea copilului, dar și pentru recuperarea lui în caz de boală. Cadrele medicale știu de mult că un copil convalescent care are o cât de mică posibilitate de a se juca, oricât de limitată este aceasta, chiar dacă se joacă cu un partener sau de unul singur, cu o jucărie oricât de rudimentară sau fără nici un fel de jucării, el se însănătoșește mai repede. De asemenea, micuții care se joacă afară, în aer liber, într-un stil cât mai „clasic” și care petrec puțin timp în fața ecranului (tv sau de computer) au o imunitate mai bună și fac față mai bine acțiunii factorilor de stress decât copiii care nu se joacă sau preferă se joace pe calculator.

Copilul are nevoie să se joace zilnic, să se joace singur, să se joace cu alți copii și cu părinții săi. Puzzle-urile îi învață formele, mărimile, numerele, cum să îmbine lucrurile după mărimea și forma lor. Jocurile de cărți sau cu jetoane, cu zaruri și pioni, jocurile cu mingea, coarda, șotronul și orice alt joc cu reguli îi ajută pe copii să își dezvolte funcția de autoreglare, esențială în disciplinarea și educarea lor, în formarea autocontrolului. Orice obiect care se pune în mișcare prin lovire îl ajută pe copil să înțeleagă relația cauză-efect și îi dezvoltă abilitățile motorii. Desenul, pictura, modelajul, bricolajul contribuie la dezvoltarea abilităților motorii fine, creativității, simțului estetic.

Foarte importante pentru copil sunt jocurile ”de-a ceva”: ”de-a medicul și pacientul”, ”de-a mama și copilul”, ”de-a învățătoarea și elevii” etc. Acestea sunt așa-numitele jocuri de rol, adică jocuri în care copilul își asumă un rol și se comportă în conformitate cu acesta. Aceste jocuri contribuie semnificativ la dezvoltarea funcției de autoreglare a copilului, a abilităților sale sociale, a inteligenței lui emoționale atât de importantă pentru succesul  lui școlar, social și profesional de mai târziu, pentru reușita lui în viață.

Timpul de joacă și relaxare trebuie să se regăsească în rutina zilnică a copilului, inclusiv a celui școlar. Copilul are nevoie să se joace tocmai pentru că aceasta activitate îi menține trează curiozitatea, îi dă un tonus fizic și psihic bun și îl ajută să obțină performanțe școlare mai bune. Desigur, este nevoie de o judicioasă organizare a timpului, de un raport corect studiu – joacă – odihnă – alte activități.

Un alt aspect important este joaca părinților cu copiii lor. Cei mai mulți părinți nu au timp să se joace cu copiii lor. Sfatul meu este să nu uite că timpul trece repede, copiii cresc și, poate, nu vor mai avea niciodată parte de această experiență unică.

Nu în ultimul rând, jocul filial contribuie semnificativ la dezvoltarea relației părinte-copil, la dezvoltarea unui atașament securizant, a încrederii reciproce, la dezvoltarea comunicării și la o mai bună cunoaștere reciprocă.

Mai mult decât orice altă activitate, joaca îi conferă copilului o stare afectiv-emoțională bună, stare ce se reflectă în creșterea și dezvoltarea sa, precum și în mai buna sa disciplinare, într-o capacitatea de învățare sporită și o relaționare echilibrată cu mediul din care face parte.

Un copil care se joacă este un copil fericit, un copil mai bine echilibrat emoțional, un copil care mănâncă mai bine, doarme bine, învață bine și este cooperant; un copil care răspunde, în general, pozitiv solicitărilor părinților săi. Un asemenea copil este mai puțin predispus la tulburări de comportament, inclusiv la vârsta adolescenței, precum și la tulburări de natură psihică.

Joaca este un adevărat izvor de bucurie, de sănătate și de viață.

Jocul este esența copilăriei și înseamnă:

1. Distracție și plăcere: Pe chipul copiilor se citește bucuria atunci când se joacă, chiar dacă este un joc blând sau unul agresiv. Acesta este, din perspectiva copilului, primul scop al jocului: obținerea plăcerii.

 2. Exprimare și comunicare: Joaca reprezintă pentru copii ceea ce vorbirea reprezintă pentru adulți. Prin joc, ei își exprimă sentimentele, explorează relații, descriu experiențe trăite, își mărturisesc dorințele și se împlinesc pe sine. Devenind partenerul de joacă al copilului îi capeți încrederea, devii prietenul lui și îți va împărtăși secretele sale. Ajungi să îl cunoști mai bine decât ți-ai imagina. În plus, îi satisfaci nevoia de atenție (care, pentru el, se traduce prin iubire).

3. Miscare: Jocul de-a prinselea, alergatul după minge, fuga de colo-colo după un partener de joacă, o vrabiuță sau un câine etc. obligă copilul la activitate fizică, condiție de bază pentru o dezvoltare armonioasă. 

4. Socializare: Copilul intră astfel în relație cu alți copii sau cu alți adulți. Schimbă cuvinte, idei, impresii și execută activități în comun cu persoanele din jurul său. Devine sociabil, învață să stabilească noi relații cu cei din jur, este comunicativ. 

5. Cunoaștere – învățare: Este modul ideal de a educa mică ființă și a încerca s-o implici în aventura cunoașterii despre lume și viață. Spre exemplu, ce mod mai fericit de a-l învăța ca medicul îl face bine și este prietenul lui decât joaca de-a doctorul. 

6. Disciplinare: Este cea mai ușoară și mai plăcută manieră de a-l disciplina, mai ales pe copilul de 5-6 ani. Jocul are reguli ce trebuie urmate, pe care copilul le iubește și le respecta. 

7. Dezvoltare: Copilul își dezvoltă imaginația, creativitatea, gândirea logică, abstractă, simțul observației, vorbirea, memoria, motricitatea, simțurile. 

Tipuri de joc:

– Jocul copilului șugar: prin zâmbet, privit și gângurit ca răspuns la atenția și îngrijirea adulțului 
– Jocul solitar: începe de la un an, copilul se joacă singur sau cu adulții din jurul lui 

– Jocul paralel: începe la 1 an și 6 luni, și ține până la 2 ani, copiii se joacă singuri chiar atunci când sunt împreună cu alți copii și conștientizează prezența acestora 

– Jocul asociativ: în acest tip de joc copii se reunesc cu alți copii pentru a desfășura o activitate, dar nu lucrează împreună și nici nu colaborează 

– Jocul cooperant: apare după 3 ani, copiii se adună pentru a vorbi, pentru a se juca, a realiza acțiuni împreună. Jocul este rațiunea de-a exista a copiilor. Prin joc sunt antrenate toate domeniile de dezvoltare ale personalității copilului și de aceea specialiștii consideră jocul un instrument prin care copiii scot la lumină sentimente și idei interioare.

3.6. Importanța jocului în educația copiilor

Joaca are un rol fundamental în dezvoltarea emoțională și intelectuală și în deprinderea abilităților de comunicare și interacțiune ale copilului, îmbogățind cunoștințele acestuia despre lumea care îl înconjoară și despre noțiuni ca mărimea, forma, gravitația, greutatea, duritatea și flexibilitatea lucrurilor. Jocurile îi aduc o mulțime de beneficii celui mic încă din primele luni de viață. Prin joacă, bebelușul deprinde abilități motrice simple sau complexe pentru că ea ajută la întărirea musculaturii astfel încât cel mic să fie capabil să se cațere, să alerge și să manivreze obiecte mai grele. Pe lângă faptul că îi dezvăluie copilului diferitele proprietăți ale lucrurilor, jocul încurajează creativitatea, imaginația și descoperirea unor soluții pentru rezolvarea diferitelor situații. Jocul este esențial pentru dezvoltarea mentală și fizică, ajutându-i pe cei mici ca, treptat, să înțeleagă tot mai multe lucruri.

3.7. Rolul jocului

Jocul este o activitate voluntară și spontană, care produce copilului bucurie și plăcere. Prin extrapolare, jocul este ca o lume paralelă, fantastică, în care copilul interpretează un rol într-o poveste imaginată de el însuși. Dacă în viața reală nu are jucăriile pe care și le dorește, în lumea fantastică a jocul el își poate imagina că le are și le folosește.

Pentru aceasta, copilul apelează la reprezentare, adică la imaginea senzorială a unor obiecte din realitate, evocată mintal în absența acestora. Astfel, încă de la o vârstă fragedă, copilul își dezvoltă latura cognitivă și își explică anumite lucruri.

3.7.1. În dezvoltarea intelectuală a copilului

Prin joc, copilul începe să acumuleze o mulțime de cunoștințe noi și își diversifica acțiunile mintale. El acumulează noi și noi cunoștințe pe măsura ce se joacă și își dezvoltă cu această ocazie și imaginația. O imaginație bogată este dovada unei inteligențe bine antrenate, de aceea nu ar trebui să-ți inhibi niciodată copilul atunci când se joacă.

Jocul înseamnă cunoaștere, înseamnă asimilare practică și mentală atât a însușirilor lumii înconjurătoare, cât și a experienței de viață.

În primul an de viată, copilul face cunoștință cu jocul de mișcare (se joacă atât cu mâinile, cât și cu picioarele), jocul de manipulare a obiectelor și jocul de vocalizare.

În intervalul 1-3 ani, copilul pune accent pe jocul simbolic și devine interesat să se joace și cu alte persoane.

În intervalul 3-7 ani, jocul cunoaște o nouă latură, una mai elaborată, mai dezvoltată din toate punctele de vedere. Perioada acesta este considerată cea mai importantă în dezvoltarea intelectuală a copilului prin joc. Acum, învățarea se face doar dacă este îmbrăcată într-o formă ludică.

Informațiile pe care copilul începe să le dobândească prin joc îi vor folosi toată viată, sub diverse forme, iar inteligența începe încă de pe acum să se contureze.

Poveștile contribuie la dezvoltarea vocabularului a copilului, același rol îl are și jocul.

Până intră la școală, copilul învață prin joc. Trăiește experiențe noi, explorează, își exersează abilitățile intelectuale și senzoriale și comunică. Tot prin joc, copilul învașă ce înseamnă respectul pentru aproape, învașă să fie recunoscător și bun.

 Până la 7 ani, copilul ajunge să-și dezvolte inteligența prin joc. Cunoștințele lui sunt bine conturate, atât cât este posibil până la această vârstă, memoria este antrenată, gândirea este dezvoltată, iar limbajul se imbunătățește simțitor.

În primul an de viață, copilul adoră să se joace cu jucării care fac zgomot, jucării viu colorate. Pe măsura ce crește și jucăriile ar trebui să se schimbe, astfel încât să fie potrivite vârstei.

Pe măsura ce copilul crește, inteligența se dezvoltă și are nevoie să fie antrenată cu noi jucării. Dacă jucăriile nu sunt adecvate vârstei, intelectul va stagna, informațiile folositoare fiind captate din alte surse.

Anumite jocuri au fost concepute special pentru a contribui la dezvoltarea intelectuală a copilului. Acesta învață să clasifice, să memoreze, să raționeze, să asambleze, să pună în practică rațiuni logice și să lucreze cu mintea.

Pentru un copil, este important să fie sociabil, să se afle printre alți copii de vârsta lui. Nu doar că învață mai ușor anumite lucruri, dar și socializează, își dezvoltă inteligenta socială, învață să nu se teamă de oameni, învață ce este invidia, învață să fie ambițios și începe să își dorească să fie cel mai bun din colectivitate.

Jocul nu oferă doar posibilitatea dezvoltării sau formării anumitor operații intelectuale, prin el se realizează o schimbare radicală a poziției copilului față de lumea înconjurătoare.

3.7.2. Instructiv-educativ

Nu este exagerat a spune că în viața copilului jucăria ocupă același loc pe care-l deține cartea în viața omului adult. Este prea putin să definim jucăria drept un obiect anume destinat pentru jocurile copiilor. Copilul nu folosește pur și simplu jucăria ca și cum aceasta ar fi un obiect neînsufletit. Dimpotriva, în plan imaginativ și afectiv, el îi confera însușiri care pun stăpânire pe toata ființa lui. 

Jucăria reprezintă pentru copil un îndrăgit prieten de viață. Ea stimulează forțele lui de creație, îi înflăcărează fantezia, îi alimentează trăirile afective, generează noi dorințe, preferințe, emoții, sentimente și interese. 

Transformând și însufletind obiectele de joc, respectiv jucăriile, copilul se transformă pe sine însuși. El își dezvoltă trebuințele, dorințele, sentimentele, conștiința de sine. Iată valoarea educativă considerabilă a jucăriei inclusă în joc și, ca atare, în procesul de dezvoltare a personalității copilului. 

Folosirea adecvată a jucăriilor stimulează activitatea analitico-sintetică în multiple și diverse planuri de reflectare a realității: senzorial, perceptiv, imaginativ și noțional. 
În planurile senzorial-perceptiv, copilul supune obiectul de joc unei analize și sinteze concrete nemijlocite. Nu este întâmplător că adesea copiii își strica jucăriile, aceasta fiind o manifestare a curiozității lor, a spiritului lor de învestigație în plină desfășurare. Copiii simt nevoia sa "descompuna" jucăriile în elementele lor componente, să vadă cum sunt alcătuite, ce se "ascunde" în interiorul lor. Satisfacerea acestei curiozități nu trebuie să ducă la obișnuința negativă de a distruge jucăriile, de a nu le păstra cu grijă. Acestea exercită o influență puternică și asupra dezvoltării imaginației creatoare a copilului. Ele constituie un corespondent direct al lucrurilor și ființelor din jur. Copilul acționează în plan imaginar cu jucăriile ca și când ele ar fi obiecte reale, atribuindu-le funcții sociale determinate. Prin jucărie, în activitatea de joc, devine posibilă îmbinarea elementului fictiv cu cel real și, în felul acesta, este mijlocită asimilarea experienței sociale de către copil. 

În egala măsura jucăriile contribuie și la dezvoltarea gândirii preșcolarului. Gândirea se exersează datorită faptului că în activitatea de joc o bucată deține rolul păpușii, un baton devine cal sau pușca, etc. Înseamnă că acțiunea copilului într-o anumită etapă a dezvoltării jocului începe să fie determinată pornind de la semnificația ce le-o conferă jucăriilor, și nu de la obiectele și însușirile reale ale acestora. 

Pe aceasta cale copilul se eliberează și se emancipează tot mai mult de situația concretă, de câmpul perceptiv imediat și învață să opereze cu semnificațiile cuvintelor cu diferite grade și nivele de generalizare. Pe aceasta cale se produce transferul din "exterior" spre "interior", proces care marchează o etapă importantă în dezvoltarea gândirii preșcolarului. Jocul are o importantă fundamentală în dezvoltarea copilului, iar adulțul trebuie să fie partenerul esențial de joacă.

3.7.3. În dezvoltarea emoțională

Rolul jocului în dezvoltarea emoțională nu este deloc de neglijat. Copiii vor fi adesea confruntați cu probleme dificile, cum ar fi nașterea unui frățior sau a unei surioare, pe care le vor rezolva în spațiul protector al jocului imaginat în propria lor lume. De fapt, terapeuții apelează adesea la joc în tratamentul copiilor care au suferit o traumă. În loc să-l întrebăm: "ești supărat?", putem descoperi sentimentele lui profunde privind cu atenție dataliile prezente în jocurile lui. Furia și sentimentele de gelozie pot scădea în intensitate atunci când sunt transpuse în jocul cu păpușile. Dacă copilul strigă sau lovește păpușa, sunt un semn bun că cel mic încearcă să înțeleagă și să-și stăpânească noile trăiri, canalizându-și frica spre lumea sa imaginară, izolată de cea reală. De asemenea, copiii se folosesc de joc pentru a exersa convențiile sociale. Ele interpretează, prin intermediul păpușilor, diferite roluri sociale cum ar fi cele de profesor, mecanic de locomotivă, mamă, tată, copil, polițist și altele, explorând într-o varietate de moduri diferența dintre ele și încercând să întețeleagă poziția lor într-o lume care pentru ei devine pe zi ce trece tot mai mare.

Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature. Trezirea adevăratului comportament ludic este legată de trezirea personalității. 

Jocul este el însuși o activitate deosebit de atrăgătoare care evoluează între ficțiune pură și realitatea muncii. Încercarea copilului de a se afirma pe sine se manifestă în jocuri sub două forme: atracția spre cei mai mari decât el, considerată ca "motorul esențial al copilăriei" și dragostea pentru ordine, pentru regulă, împinsă până la formalism. 

,,Dorințele ascunse ale copilului de a fi mare, puternic, îndemânatic, celebru – simpatiile și dușmăniile sale, lăcomia, senzualitatea, cruzimea sa sunt oglindite în jocurile sale preferate". 

Jocurile copiilor par să nu lase nici o urmă, ele sunt desenate pe nisip, asemenea șotronului, însă prin regulile lor, prin micile lor formule, "Jocul educă sentimente, dezvoltă suplețea și vigoarea, dar tot el aduce acea stăpânire de sine fără de care nu pot fi o ființă umană fără a fi cu adevărat om". 

Preșcolarul se află într-o continuă schimbare și transformare potrivit unor legi specifice de dezvoltare, iar pe parcursul acestei transformări el face o serie de achiziții. Un rol important în consolidarea acestor achiziții îl are influența factorilor educativi instituționalizați. 

3.8. Joaca colectivă versus jocurile electronice

Cum tehnologia a evoluat, și jucăriile au evoluat, devenind din ce în ce mai complexe. Înainte, jucăriile erau făcute din lut, bețe și iarbă. Astăzi sunt făcute din plastic, cauciuc sau chiar metal. Ez nem baj, hiszen örülünk a techinka fejlődésének, a probléma ott kezdődik, mikor ezek a készülékek "rabul ejtik" őket, elbűvölik, és leszűkítik ismereteiket a játékeszközök körében és ezek nem elégítik ki a kisgyerekek mozgásigényét. A játékiparban arra törekednek, hogy minél újabb, minél modernebb játékokat dobjanak piacra, ezeknek a népszerűségük igen magas, de a kihasználtságuk hamar csökken, mivel sérülékenyek és nem tudják a játékigényt sokoldalúan kielégíteni, így a gyermek fantáziájának beszűkül a mozgástere. Ezért fontos újra használni azokat a régi játékokat, amelyeknek pozitív hatásuk van.

"… és a játék út a gyermek számára annak a világnak megismeréséhez, amelyben élni fognak, amelyet megváltoztatni hivatottak." M. Gorkij

Conform unui studiu din 2007 al Universității Temple, jucăriile simple sunt mai bune decât cele electronice, sofisticate. Mingile de cauciuc, blocurile de construcție, creioanele colorate, adică acele jucării pe care le găsim în spatele rafturilor și care nu costă mult, ar prezenta avantaje evidente față de jocurile electronice ce au invadat piața în ultimii ani, ca urmare a dezvoltării accelerate a tehnologiei.

Multe dintre jucăriile de astăzi impun copiilor o anumită activitate: să le vorbească, să le cânte, să apese pe anumite butoane etc. Astfel, creativitatea copiilor este considerabil redusă. Fiind mici exploratori, copiilor le place să-și dea seama ei înșiși de modul de funcționare al unei jucării și mai ales felul în care se vor folosi de acea jucărie. Jucăriile nu trebuie să impună copiilor cum anume să se joace cu ele, ci procesul trebuie să fie invers: ele trebuie să trezească și să dezvolte imaginația și unicitatea copilului. Ele trebuie văzute ca „recuzită“ pentru jocul copiilor, și nicidecum să-i direcționeze sau să le impună o anumită abordare. Jucăriile nu trebuie să fie sofisticate, ci funcționalitatea lor trebuie să fie de ordin primar.

Jucăriile trebuie sa încurajeze interacțiunea socială. Este bine, într-adevăr, ca, în general, copiii să petreacă un anumit timp singuri, dar e preferabil ca acesta să fie în comuniune cu alți copii de vârste asemănătoare.

3.10. Rolul terapeutic al jocului

Rolul terapeutic al râsului și jocului, precum și arta de a folosi jucăriile pentru reducerea stresului și întreținerea bunei dispoziții sunt abordări moderne ale psihoterapiei.

Psihologii susțin că acele jucării care implică conceptul de dăruire, de socializare și împărțire, sau care ar avea anumite forme specifice (sunt preferate formele rotunde, sferice, ce presupun un continuum armonic și evitate cele în colțuri și unghiuri care ar putea predispune la agresivitate), sau care îndeplinesc anumite sarcini (zboară, sar, plutesc) îndeplinesc un rol terapeutic. În vârful preferințelor se situează mingile de cauciuc, pe care copilul le modelează și le strânge pentru a se liniști, calma sau baloanele de săpun. Sunt indicate, de asemenea, jocurile de perspicacitate, însă acestea nu trebuie să aibă un grad de dificultate prea ridicat pentru a nu produce sentimentul de inferioritate și inutilitate, ducând ulterior la iritarea utilizatorului.

Potrivit unui studiu al psihologilor japonezi din 2001, jucăriile de pluș reprezentând diverse animale au un rol terapeutic în tratarea pacienților cu demență severă. Terapeutul oferea 3 jucării de pluș (o gorilă, un tigru și un cățeluș) în timpul programului terapeutic. Aceste jucării făceau diverse acțiuni amuzante. Înregistrând reacțiile pacienților, s-au observant reacții surprinzătoare: majoritatea era interesată de jucării și părea mult mai veselă și mai puțin agitată. De asemenea, s-ar părea că unele jucării electronice (LINKX) ar ajuta în tratamentul copiilor cu autism. Cercetătorii de la Universitatea de Tehnologie din Delft (2007) au testat această ipoteză pe copii autiști cu vârste între 3 și 5 ani. Rezultatele au adus noi beneficii în tratarea autismului, prin dezvoltarea limbajului, copiii reușind să învețe cuvinte noi.

3.11. Semnificația și efectele culorilor

"Culoarea, aceasta fermecătoare însușire a tot ce ne înconjoară, poate aduce în sufletul nostru bucurie sau tristețe, căldură sau răceală, agitație sau liniște. Ea ne face să ne simțim mai aproape sau mai departe de noi însine, iar de felul în care ne pricepem să o utilizăm depinde, în mare măsură, echilibrul nostru, liniștea interioară proprie, bogăția trăirilor noastre afective dar și starea noastră fiziologică. "

În timp ce cu1oarea a înconjurat lumea peste tot și a supus-o influenței sale dinvremuri imemoriale, comparativ, numai recent, am fost capabili să producem și să folosim culoarea atât de ușor, precum o facem astăzi. Înainte de sec. XIX numai un număr limitat de vopsele și pigmenți se cunoșteau și acestea erau în principal de origine organică. Erau în același timp foarte scumpe, așa încât fabricara culorii și a materialelor decorative era prerogativul bogăției. Numai în cadrul ultimei sute de ani această situație s-a schimbat material, la început cu sinteza vopselurilor de anilină, mai apoi cu derivatele cărbunelui și cu oxizii metalici, astfel încât astăzi puține lucruri pe care le facem au rămas la stadiul inițial fără a fi vopsite, pictate sau colorate în parte sau în întregime. Această folosire în creștere a culorilor, combinată cu competiția și ea în creștere între manufacturi pentru ridicarea vânzărilor a condus la o mare dezvoltare pe tărâmul psihologiei culorii.

La început, viața omului a fost dictată de doi factori: noaptea și ziua, întunericul și lumina. Noaptea aduce un mediu în care acțiunea trebuie să înceteze, astfel încât omul să se refacă în peștera lui așteptând venirea somnului. Ziua aduce un mediu în care acțiunea este posibilă, astfel încât omul se străduiește să-și reîmprospăteze în continuare proviziile, s-au vânează pentru hrană. Noaptea aduce pasivitate dublată de liniște, o încetinire generală a activității metabolice și glandulare. Ziua aduce cu ea posibilitatea de acțiune, o creștere a nivelului metabolic și o mai mare secreție glandulară, aprovizionându-le cu energie și stimulare. Culorile asociate cu acestre două medii sunt albastrul închis al cerului de noapte și galbenul strălucitor al luminii de zi. Albastrul închis este de aceea culoarea liniștii și pasivității, galbenul strălucitor este culoarea speranței și a activității. Dar, deoarece, aceste culori reprezintă noaptea și ziua aceste culori controlează mai degrabă omul, decât omul pe ele, de aceea sunt descrise ca și culori "heteronome", deci, culori care reglează din exterior. Noaptea (albastrul închis) forțează activitatea să înceteze și întărește liniștea; ziua (galbenul strălucitor) permite activității să producă, dar nu o forțează. Acțiunile pornite spre exterior, de atac și cucerire, sunt universal reprezentate de culoarea roșie, iar autoconservarea decomplementara sa, verdele. Deoarece, acțiunile sale, de atac (roșu) sau de apărare (verde) erau în cele din urmă sub controlul său. Acești factori și aceste culori sunt descriși ca "autonomi" sau “autoreglatori”. Pe de altă parte, atacul fiind acțiune achizitivă și îndreptată spre exterior, e considerat ca fiind activ, în timp ce apărarea fiind implicată doar în autoprotejare, este considerată pasivă.

Culoarea este lumină și energie. Diversele culori sunt variante ale nivelului de vibrație al undei luminoase. Încă din antichitate s-a constatat că fiecare culoare are un anume gen de efecte asupra privitorului. Psihologia acordă o atenție deosebită culorilor și efectelor acestora asupra psihicului uman. Anticii considerau că prin culoare, se poate obține controlul asupra emoțiilor și asupra întregului organism.

Terapia prin culoare are însă în vedere și efectul direct al energiei culorilor asupra întregului organism. Astfel culorile pot acționa asupra stării noastre pe cale vizuală, pe cale epidemică. Utilizate în scop terapeutic, sub formă "băilor de culoare", diversele nuanțe au efecte spectaculoase asupra psihicului și a sănătății. Culoarea pereților au o influență foarte mare asupra modului în care oamenii se relaxeze, dormi sau se simte. De exemplu, pentru dormitor să alegem nuanțe de verde sau albastru pentru că acestea sunt culori relaxante. Pentru camera de zi cel mai bine este să alegem nuanțele pastelate de portocaliu, galben, culori calde care să se invioreze. Se recomandă că în camerele copiilor să se folosească culori alde, pentru a le transmite senzația de siguranță și de foarte bine. Deși percepția culorilor este diferită de la un individ la altul, efectele benefice ale acestora sunt în general aceleași.

Semnificația culorilor

Acțiunea fizică a culorilor

Acțiunea psihică a culorilor

3.12. Influența culorilor asupra copiilor

Formele și culorile obiectelor din jur sunt primele repere pe care copiii le folosesc pentru a cunoaște mediul în care cresc. Culoarea în primele săptămâni de viață, bebelușii nu disting culorile, văd în alb și negru sau nuanțe de gri. În prima fază, învață să își focuseze privirea asupra chipurilor, iar ulterior încep să perceapă culorile, iar acestea devin unul dintre factorii externi la care vor reacționa.

Nuanțele culorilor au un impact diferit asupra celor mici: tonurile pastele (roz, galben, vernil) au un efect liniștitor. Hăinuțele și decorațiunile din camera unui bebeluș păstrează această nuanță de culori. Culorile puternice, în schimb, și alăturarea acestora (de exemplu roșu și verde) au rolul de a le capta atenția și a-i antrena în jocuri. Din același motiv, mâncările colorate, car combină legume de culori diferite, sunt preferate de cei mici.

În jurul vârstei de 3 ani, copii cunosc deja culorile de bază și le folosesc în mod curent. Pe lângă rolul pe care culorile îl au în dezvoltarea cognitivă a copilului, asumarea unei culori preferate la o vârstă preșcolară arată că copilul începe să se autodefinească și să fie conștient de unicitatea sa ca persoană.

Culoarea este primul mijloc prin care copii își manifesta și exersează creativitatea. Fie că desenează obiecte sau animale ori construiesc ceva din cuburi, culorile sunt o modalitate prin care copiii interacționează cu lumea din jur.

Un studiu recent desfășurat de departamentul de Neuroștiința de la Iniversitatea Pennsylvania a arătat că stimularea cognitivă în copilărie face că dezvoltarea creierului să fie mult mai complexă. Adolescenții care au fost evaluați în studiu la vârstă de 19 ani avuseseră parte, de la vârsta de 4 ani, de exerciții și jocuri cu rol educativ și creativ.

Importanța culorilor în viața unui copil:

– Exprimarea personală: colorarea unei bucăți albe de hârtie este modul în care copilul și adulțul se exprimă. Un copil care desenează crânii și alte obiecte îngrijoratoare poate că are nevoie de ajutor și se exprimă în singurul mod în care știe, desenând. Un copil care desenează inimioare, soare și alte obiecte vesele, este un copil fericit, vesel și își exprimă satisfacția și dragostea în unicul mod în care știe. Este important să-i oferim copilului șansă să se exprime prin desen, cuvinte, scris și prin artă.

– Recunoașterea culorilor: majoritatea copiilor sunt expuși în fața culorilor prin intermediul creioanelor de colorat, a cariocilor, a acuarelelor. Învățarea diferențelor dintre diferitele culori poate că nu ni se pare un lucru foarte important, dar copiii care folosesc cât mai devreme de obiectele enumerate mai sus, învață mult mai ușor culorile și modul în care acestea pot fi combinate pentru a obține alte culori.

– Terapie: pentru multă lume coloratul are un efect terapeutic. Instituțiile din toată lumea folosesc coloratul pentru a ajuta oamenii să își vindece frustrarea și alte emoții. Un copil care este furios poate prefera să se exprime prin a ”măzgăli” cu un creion negru, un desen care reprezintă soarele. Un copil care este foarte meticulos și îi place să facă totul într-o anumită ordine, va colora cu mare atenție între linii. Indiferent dacă este vorbă de ”măzgălit” sau de realizarea unui desen perfect, coloratul, este o metodă de a te elibera de stres după o zi încărcată la școală sau grădiniță.

– Indemanare sau control: mulți copii învață cum să țină un creion în mână, pentru mulți acesta este primul obiect pe care îl țin în mână și pe care învață să îl controleze. Acest lucru este important pentru că îi vor ajuta în viitor să manipuleze alte obiecte.

– Coordonarea este o altă lecție importantă pe care copilul o poate învață din colorat. Este nevoie de foarte multă concentrare și coordonare a ochilor cu mână pentru a colora o pagină.

– Intarirea funcțiilor motorii: de fiecare dată când un copil colorează, se joacă cu blocurile de construit, pictează, el crede că face un lucru amuzant, dar de fapt își dezvoltă funcțiile motorii. Coloratul, pictatul, capsarea foilor, lipirea timbrelor etc, toate aceste activității ajută la dezvoltarea mușchilor brațului.

– Concentrarea: concentrarea este o altă lecție importantă pe care copilul o învață colorând. Copilul care reușește să coloreze o pagină indiferent cât de mult zgomot este în jurul lui, va dezvolta abilități de concentrare care îl vor ajuta să rezuolve probleme la școală chiar dacă în jurul lui nu este liniște.

– Limitele: un alt lucru pe care copilul îl învață în timp ce colorează este acela de a accepta limite. În timp ce un bebeluș sau preșcolar va ”măzgăli” foaia, fără a respecta limitele, un copil care crește va începe să respecte liniile și va face un efort să coloreze între ele. Deși copilul trebuie încurajat să se exprime prin desen, pentru preșcolari este indicat să se impună niște limite. Acest lucru îi va ajuta mai târziu la școală când vor învață să scrie pe un caiet între linii.

– Provocarea: Este primul pas către succesul copilului. La început, copilul nu poate colora între linii, cu trecerea timpului reușește acest lucru. Aceasta înseamnă că învață să fie perseverent și să spună întotdeauna ”pot sa fac acest lucru”.

3.13. Muzeul de artă pentru copii din New York – Un spațiu modern pentru artă, joacă și educație – WORKac

”După ce a ocupat 20 de ani un amplasament înghesuit în apropiere de Chinatown, îndrăgitul Muzeu de Artă pentru Copii din New York a obținut un nou spațiu cu dimensiuni de trei ori mai mari decât cel inițial, ceea ce i-a oferit posibilitatea reinterpretării celor mai bune secțiuni ale muzeului actual și adăugării altor noi programe, de mult dorite.

Spațiile sunt organizate în jurul unei galerii centrale care asigură muzeului un spațiu lărgit pentru expoziții și organizare de evenimente. În jurul ”cutiilor albe” ale galeriei și sălilor de clasă, spațiile mai mici sunt transformate in ”momente” specifice, printr-o ”ruletă a culorilor” care identifică diversele programe.

Configurația existentă a spațiului, un fost doc de încărcare, este utilizată astfel încât să organizeze diferitele fluxuri de oameni. La intrarea în muzeu, copii cu vârste începând de la 7 ani pot intra în galeria de artă multifuncțională de la etajul superior, precum și în sălile de clasă, studiourile de artă și laboratoarele media. Vestibului laboratorului media, care are ca element specific lutul, este de fapt un ”bar de lut” unde un barman va servi copiilor în mod evident lut pentru modelat.

La nivelul inferior, copii cu vârste mai mici și părnții acestora prin ”garajul pentru parcarea cărucioarelor” spre studioul Wee Arts. Dedicată copiilor foarte mici, aceasta include o ”cameră de odihnă” tapisată în culori vii.

Deasupra intrării și a unei părți din banda colorată se întinde un pod care prezintă artă graffiti și care face legătură cu celebra Piscină ci Bile a muzeului; o structură circulară de culoare verde puternic vizibilă de la intrare și din exterior. În studiourile de artă o ”chiuvetoramă” circulară de mari dimensiuni face ca spălarea pe mâini să fie o experiență distractivă.

Noul muzeu este deopotrivă proiectat pentru a-i inspira pe copii să creeze artă și să învețe despre ea: un loc unde producerea și prezentarea artei se realizează unitar. ”

4. Prezentarea temei: Teatrul copiilor în Miercurea Ciuc

4.1. Rolul educației în dezvoltarea orașului Miercurea Ciuc

4.2. Date statistice privind recensăminte, grădinițe și școli generale în Miercurea Ciuc

Evoluția populației la recensăminte:

Populația pe grupe de vârstă în anul 2011:

Momentan în municipiul Miercurea Ciuc există 37 instituții de învățământ, din care sunt 14 grădinițe și creșe și 7 școli generale.

Lista școlilor generale și al grădiniței:

Grădinița "Szivárvány"

Grădinița "Tulipán"

Grădinița "Cimbora"

Grădinița "Kis Herceg"

Grădinița "Micimackó"

Grădinița "Csipike"

Grădinița "Napraforgó"

Grădinița de limba engleză cu program prelungit "Goldilocks"

Grădinița "Aranyalma"

Grădinița "Napsugár"

Grădinița "Csiga-Biga"

Grădinița "Napocska"

Grădinița Nr. 9

Grădinița cu program normal Nr. 8 Șumuleu

Liceul de Artă "Nagy István"

Școală Generală "József Attila "

Școală Generală "Liviu Rebreanu"

Școală Generală "Nagy Imre"

Școală Generală "Petőfi Sándor"

Școală Generală "Ady Endre"

Școală Generală "Xantus János"

4.3. Conceptul unui teatru contemporan pentru copii la Miercurea Ciuc

5. Concluzii

Ne petrecem o treime din viață în stare de somn, iar o mare parte din această stare este dedicată viselor. Visele au preocupat întotdeauna omenirea. Sunt vise care ne tulbură, vise pe care cu greu le uităm sau vise intense din care nu am mai vrea să ne trezim. Inevitabil ne gândim aproape de fiecare dată ce simbolizează aceste vise.

6. Bibliografia

6.1. Cărți

Inge Borde-Klein, Klaus Krahner, Rudolf Hahlbohm, Leonie Alexanov, Teatrul de păpuși, traducere de Horia Stanca, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

A. Fedotov, Tehnica teatrului de păpuși, traducere de Mihail Gavrilov și Platon Kazanoviev, Casa Centrală a Creației Populare, București, 1956

Alexandru Iotzu, Teatrul, act de creație arhitecturală, Aditura tehnică, București, 1981

Carole La Pan, Magia culorilor, inișiere la cromoterapie, traducere de Sergiu Ciocoiu, Polirom, 2005

Vofkori György, Csíkszereda és Csíksomlyó Képes Története, Typografika, Békéscsaba, 2007

M. Gîrboveanu, Problemele psihologice ale jocului și distracțiilor, editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Benedek István, Óvodavezetésmásképpen?!, editura Okker Oktatási Iroda

Bakonyiné Vince Ágnes, A játék szerepe a gyermek személyiségfejlődésében, Óvodai nevelés, 1971

Kovács György, A játék elmélete és pedagógiája, Tankönyvkiadó, Budapest

D. B. Elkonyin, A gyermeki játék pszichológiája, Gondolat, 1982

Biederman Hams, Dicționar de simboluri, editura Knaur, Munchen, 1998

Chevalier Jean, Dicționar de simboluri, editura Robert Laffont, Paris, 1969

Seattle, Seattle Center, Historic Landmark Study, HistoryLink.org, 2013

Octavian Gheorghiu, Istoria teatrului universal, editura Didactică și pedagogică, București, 1963

Florin Faifer, Incursiuni în istoria teatrului universal, Timpul, Iași, 2010

Vasile Alwcsandri, Teatru, vol. 1, București, 1903, pag. 11

Friedrich Schiller, Știința voioasă, traducere de Simion Daniel, editura Humanitas, București, 2013

Serghei Obrazțov, Teatrul de păpuși al lumii. Jocul cu păpușile contemporan în cuvânt și imagine, Kurnst und Gesellschaft, Berlin, 1965

6.2. Articole

Zeppelin & Ikedoo, ”Un program pedagogic” în Zeppelin, 2012, Nr. 104

Work Architecture Company, ”Un spațiu pentru artă, joacă și creație” în Zeppelin, 2012, nr. 105

Glen E. Holt, ”ImaginOn, The First Twenty-First Century Public Library Building in the U.S. ” în Public Library Quarterly, 2008, vol. 27(2)

Remus Mihai Feraru, ”Sărbători dionysyace în cetîțile grecești din Pontul stâng” în Revista Pontica, nr. 37-38, 2004-2005

6.3. Paginile web

https://libraryarchitecture.wikispaces.com/ImaginOn (accesat 27.03.2015)

http://en.wikipedia.org/wiki/ImaginOn (accesat 27.03.2015)

http://www.imaginon.org/about_imaginon/default.asp (accesat 27.03.2015)

http://www.gantthuberman.com/project.php (accesat 27.03.2015)

http://holzmanmossbottino.com/imaginon-the-joe-joan-martin-center-2 (accesat 27.03.2015)

http://www.hummelarchitects.com/proj_pages/office_commercial/sct.html (accesat 27.03.2015)

http://www.landryandbogan.com/stc.html (accesat 27.03.2015)

http://vashoncenterforthearts.org/about/design-process/architects (accesat 27.03.2015)

http://www.historylink.org/index.cfm?DisplayPage=output.cfm&file_id=10248 (accesat 27.03.2015)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Teatru (accesat 12.02.2015)

http://www.architravel.com/architravel/building/childrens-museum-of-the-arts (accesat 26.02.2015)

http://www.turistik.ro/grecia/peloponez/teatrul-epidaurus (accesat 12.02.2015)

http://edu-news.ro/top-10-teatre-din-antichitate-pe-care-le-poti-vizita-si-azi (accesat 12.02.2015)

https://profadegeografie.wordpress.com/2014/07/17/epidavros (accesat 12.02.2015)

http://www.hetel.ro/index.php/2012/12/6769 (accesat 12.02.2015)

http://www.tititudorancea.ro/z/teatrul_lui_dionysos_atena.htm (accesat 12.02.2015)

http://yorick.ro/metamorfozele-teatrului-de-papusi-in-romania (accesat 20.11.2014)

http://www.traveleuropa.ro/obiective-turistice-atena-teatrul-grecesc (accesat 12.02.2015)

http://stiri.apropotv.ro/de-ce/origini/cand-a-aparut-teatrul-12856723 (accesat 12.02.2015)

http://edukid.ro/loc-de-joaca/rolul-papusilor-in-viata-copiilor (accesat 13.03.2015)

http://lumealuijunior.ro/tag/personalitate (accesat 13.03.2015)

http://www.cineainventat.ro/teatrul-de-papusi (accesat 12.02.2015)

http://lupeto-petrecericopii.blogspot.ro/2014_05_01_archive.html (accesat 12.02.2015)

http://destepti.ro/cand-a-aparut-teatrul-de-papusi (accesat 12.02.2015)

http://edukid.ro/loc-de-joaca/tot-ce-trebuie-sa-stii-despre-papusile-gotz (accesat 15.02.2015)

http://edukid.ro/loc-de-joaca/recomandare-papusa-emily (accesat 15.02.2015)