Tasarea Vertebrala Secundara Osteoporozei la Persoanele Varstnice

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

ACTUALITATEA TEMEI

Organizația Mondială a Sănățății consideră că îmbătrânirea este un rezultat al interacțiunii dintre factorii genetici, de mediu și cei ai stilului de viață, fiind un proces care începe înainte ca noi să ne naștem și se continua de-a lungul întregii vieți. Schimbările fizice din organismul uman după viața adultă, dar și cele psihologice și sociale, care apar în mintea și capacitățile mentale ale fiecărui individ, au efect final asupra longevității.

Una dintre provocarile cele mai raspândite ale vârstei a treia o constituie instalarea osteoporozei. Conform studiilor efectuate de cercetătorii de la Fundația Internațională pentru Osteoporoză, aproximativ 200 de milioane de oameni la nivel mondial sunt afectați de acestă boală, astfel că, prin amploarea ei a devenit una dintre marile probleme de sănătate publică și totodată una dintre cele mai importante boli care afectează rasa umană, înaintea hipertensiunii arteriale și a diabetului zaharat.

Tasarea vertebrală asociată osteoporozei, în special la persoanele vârstnice, modifică forma corpurilor vertebrale, producând astfel deformații structurale ale coloanei vertebrale, de tipul cifozelor, scoliozelor sau cifoscoliozelor, care se pot agrava progresiv sub influența factorilor biomecanici. Subdiagnosticarea, neglijarea sau tratarea tardivă a acestor afecțiuni duce la apariția de complicații manifestate prin fracturi osteoporotice ce compromit mult calitatea vieții, crescând rata de mortalitate și morbiditate în rândul populației.

MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Tasarea vertebrală secundară osteoporozei la persoanele vârstnice este o temă larg abordată, în literatura de specialitate. Cu toate acestea, lucrarile științifice fac referire în general la apariția cifozei și mai puțin a cifoscoliozei și a modului în care aceasta afecțiune influențează calitatea vieții.

Ținând cont de toate aspectele prezentate mai sus, scopul acestui studiu este de a pune demonstra eficiența programelor kinetice în ameliorarea calității vieții persoanelor vârstnice cu acestă afecțiune, asupra celei mai importante componente a scheletului osos, coloana vertebrală, a cărei stare de sanatate se reflectă asupra întregii noastre finite.

Capitolul 2

fundamentare teoretică

2. 1. ANATOMIA FUNCȚIONALĂ

2.1.1. Aspecte anatomice și biomecanice

Cloana vertebrală reprezintă un organ axial complex, destinat inserției tuturor părților componente ale corpului, precum și protejării maduvei spinării. Ea este alcătuită din 33 sau 34 segmente osoase (vertebre), 344 suprafețe articulare, 24 discuri intervertebrale, 363 ligamente și 750 mușchi cu 730 puncte de inserție. Ea se împarte în patru regiuni, fiecare dintre ele fiind alcatuită dintr-un numar fix de vertebre:

Vertebrele coloanei cervicale, toracice și lombare sunt oase mobile și independente și reprezintă vertebrele adevarate. Vertebrele sacro-coccigiene se sudează între ele dând naștere la scru, respectiv coocige și reprezintă vertebrele false.

Fiecare vertebra este alcătuită dintr-un corp vertebral, situat anterior și un arc vertebral, situat posterior. Structura arcului vertebral cuprinde pediculul, 2 lame vertebrale, un proces spinos, 2 procese articulare superioare, 2 procese articulare inferioare și 2 procese transverse. Canalul vertebral, delimitat de corpul și arcul vertebral, se formează prin suprapunerea vertebrelor și adăpostește măduva spinării.

Articularea vertebrelor se realizează printr-un sistem complex care asigură mobilitatea și rezistența coloanei vertebrale. Pentru vertebrele adevărate se pot descrie 3 coloane articulare, între corpii vertebrali și între procesele articulare, care alternează cu 3 coloane sindesmotice puternice formate din ligamentele vertebrale anterioare și posterioare, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase.

Articulațiile corpurilor vertebrale, încadrate în grupul articulațiilor simfize sunt unite prin intermediul discurilor intervertebrale și al ligamentelor longitudinale, anterior.

Articulațiile proceselor articulare, plane la nivel cervical și toracic și trohoide la nivel lombar sunt acoperite cu un strat de cartilaj hialin subțire.

Unirea lamelor vertebrale se realizează prin intermediul ligamentelor galbene, care prin elasticitatea lor contribuie la: readucerea coloanei vertebrale în poziția normală după flexie, împiedică flexia exagerată sau bruscă și contribuie la menținerea în poziție verticală a coloanei.

Procesele spinoase sunt unite prin intermediul ligamentelor interspinoase și al ligamentului supraspinos în timp ce procesele transverse sunt unite prin intermediul ligamentelor intertransversare.

Articulațiile vertebrelor false, în număr de 3, sunt: articulația lombosacrată, articulația sacrococcigiană și articulația mediococcigiană.

Elasticitatea și rezistența colanei vertebrale este asigurată prin intermediul celor 4 curburi nomale: lodoza cervicală și lombară – convexe anterior, cifoza toracală și sacro-coccigiană – convexe posterior.

În afara acestor elemente pasive, în timpul repausului și mișcărilor, coloana vertebrală este menținută într-un echilibru activ de structuri musculare intrinseci sau extrinseci ale gâtului, toracelui și abdomenului.

Tabel nr. 2.1. Articulațiile vertebrelor adevărate

(Sursă personală)

Tabel nr. 2.3. Mușchii motori al colanei vertebrale

(Sursă personală)

Toate elementele scheletului, articulațiilor și aparatului musculotendinos: vertebrele, discurile intervertebrale, ligamentele, mușchii iau parte la statica și mecanica normale sau patologice ale coloanei vertebrale. Aspecte biomecanice

Mișcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mișcari complexe care se realizează prin cumularea ușoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale de la nivelul discurilor intervertebrale și al celorlalte articulații. Aceste mișcări sunt limitate de rezistența ligamentelor, forma articulațiilor intervertebrale și de gradul de compresibilitate a țesutului fibrocartilaginos din care este alcatuit discul. În mod normal, coloana vertebrală prezintă mișcări complexe rezultate din micromișcările cumulate ale tuturor articulațiilor intervertebrale: flexie, extensie, înclinare laterală, rotatie, și ca o rezultantă a acestora, circumducția.

În mișcarea de flexie, porțiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce mușchii spatelui și ligamentele: vertebral comun posterior, supraspinos, ligamentele galbene și cele interspinoase sunt puși sub tensiune.

În pozitie ortostatică, mușchii care inițiază mișcarea de flexie sunt dreptul abdominal și cei doi oblici, psoasul iliac, precum și muschii subhioidieni și sternocleidomastoidieni. Odată mișcarea inițiată, grupul antagonist al extensorilor intră în acțiune și graduează flectarea trunchiului, învingând forțele gravitaționale.

În ceea ce privește mișcarea de extensie în poziție ortostatică, lucrurile se petrec exact invers. Mușchii șanțurilor vertebrale, deci mușchii extensori, sunt cei care inițiază mișcarea, apoi mișcarea este controlată de grupul anterior. Dacă însă mișcarea de extensie se realizează în poziția de decubit ventral, extensorii vor continua să susțină mișcarea. În cadrul mișcării are loc comprimarea porțiunilor posterioare ale discurilor intervertebrale și punerea sub tensiune a ligamentului vertebral comun anterior. Extensia este blocată în ultima fază de intrare în contact a proceselor articulare și în ultimă instanță și a proceselor spinoase.

Mișcarea de înclinare laterală are maximum de amplitudine în segmentul dorsal. Când are loc și un oarecare grad de răsucire a coloanei, atunci trunchiul se înclină și mai mult lateral.

Mișcarea de rotație este maximă în regiunea cervicală. Coloana dorsală se rotește puțin și numai dacă se înclină lateral în coloana lombară mișcarea de rasucire se execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când coloana este flectată nu este posibilă execuția mișcării de răsucire la nivel lombar, deoarece poziția verticală a condililor vertebrali în articulații opresc mișcarea; din aceeași cauză, în flexie nu se poate face nici înclinarea laterală a segmentului lombar.

TABLOUL CLINIC AL AFECȚIUNII

Modificările patologice de ax ale coloanei vertebrale, respectiv exagerarea curburii fiziologice (cifoza și lodoza) sau apariția unor curburi în afara celor fiziologice (scolioza), constituie afecțiuni care determină diminuarea mobilității coloanei vertebrale, sau chiar reducerea aproape în totalitate în unele regiuni. În cazul pacienților vârstnici aceste modificară patologice sunt datorate mai multor cauze, care au la bază:

Îmbătrânirea osoasă – după vârsta de 40 de ani, masa osoasă începe să scadă la barbați lent și regulat, cu aproximativ 0,5% pe an. La femei, după instalarea menopauzei scăderea se accelerează brusc, atingând 2-2,5% pe an timp de aproximativ 10 ani, după care încetinește. În total, între 40 și 70 de ani bărbații pierd între 15-20% din masa osoasă, iar femeile aproximativ 40%, ceea ce le apropie periculos de pragul de fracturare. Pierderile, chiar lente, ce continuă după 70 de ani, fac ca pragul de fracturare sa fie atins mai frecvent de femei și mai rar de bărbati.

Îmbătrânirea articulară – senescența cartilajului articular se limitează la fisuri și eroziuni superficiale, constatate la periferia articulatiei. La femei, pot sa domine laxitățile articulare, cu debut în jurul climacteriului și care se accentuează cu vârsta. Acestea interesează pe lângă genunchi, picior și coloana vertebrală determinând tulburările de statică comune la vârstnici.

Îmbătrânirea musculară – senescența are efecte indubitabile asupra mușchilor. Este vorba de un dezechilibru metabolic, fenomene fiziologice ce conduc la modificări cantitative și calitative ale sintezelor celulare. După vârsta de 55 de ani omul pierde 2% din potențialul său muscular la fiecare 10 ani.

2.2.1 Cauze si factori care favorizeaza aparitia tasarilor vertebrale

Osteoporoza – cea mai frecventă boală a metabolismului osos apare în special la femeile aflate la menopauză cand producția de estrogen scade brusc și osul nu mai beneficiază de efectele protective ale acestora, însă, poate să fie diagnosticată și la bărbați și la adulții tineri, dacă există factori de risc pentru inducerea ei.

Osteoporoza poate slăbi oasele timp de ani de zile fără să fie detectată, influențând proprietățile mecanice ale acestuia, cu precădere rezistenta și rigiditatea. Datorită reducerii semnificative a rezistenței osoase, apar initial tulburări de statică vertebrală datorate tasarilor vertebrale, urmate în timp de fracturi spontane, în absența unui traumatism violent.

Specialiștii estimează că 1 din 3 femei și 1 din 12 bărbați cu osteoporoză vor suferi o fractură pe os patologic, majoritatea fiind localizate la nivelul coloanei vertebrale (îndeosebi la vertebrele dorsale și lombare), al șoldului, antebraț și braț.

Osteoporoza de involuție de tip I, postmenopauză/presenilă afectează osul trabecular. În timpul fazei accelerate a pierderii osoase au loc perforații ale plăcilor trabeculare, cu slăbirea structurii vertebrelor și cu o marcată tendință a acestora la colaps acut.

Osteoporoza de involuție de tip II, senilă este întâlnită la persoanele cu vârsta peste 70 de ani, de ambele sexe și se manifestă prin fracturi vetebrale multiple, realizând aspectul de vertebre cuneiforme și pot duce la acentuarea cifozei dorsale, dar și la fracturi de col femural, humerus, tibie. Subțierea trabeculelor și reducerea lentă a masei osoase determină o deformare treptată a corpilor vertebrali, neânsoțită de durere.

Fractura prin tasare vertebrală este una din complicațiile majore ale osteoporozei și implică o scădere de peste 20% sau cu 4 mm a înălțimii corpului vertebral. Dacă scăderea în înălțime corpului vertebral depășeste o anumită valoare, stabilitatea coloanei vertebrale este afectată și se însoțește de dureri intense vertebrale, acutizate de anumite mișcări, modificări ale curburii coloanei și uneori poate duce chiar la pierderea mobilității și la incapacitatea de a efectua activitățile zilnice. Apar tulburări de respirație (mai ales când sunt afectate corpurile vertebrale toracale), depresie, toate acestea determinând un grad variabil de invaliditate a pacientului.

Figura nr. 2.3. Fractura prin compresie a vertebrei lombare

(http://spitalulsfconstantin.ro) 

Traumatismele acute – pot determina tasări vertebrale minore sau fracturi severe. Acestea se pot produce prin cădere, sărituri forțate, accidente de mașină sau orice alt eveniment care determină atingerea punctului de rupere al vertebrei.

Cauze tumorale – vertebrele sunt un mediu recunoscut pentru raspândirea diferitelor tipuri de cancer. O ușoara tasare vertebrală care apare fără vreun motiv anume poate constitui primul indiciu al raspândirii unui tip de cancer nedepistat la nivelul coloanei vertebrale. Cancerul determină distrugerea unei parți a vertebrei, slăbind osul până acesta cedează.

Simptomele tasării vertebrale

Durerea lombară sau toracală, la nivelul vertebrei afectate sau întinsă pe o suprafață mai mare este principalul simptom acuzat de bolnavi. Ea poate fi însoțită sau nu de contractură musculară zonală și rigiditatea coloanei vertebrale. Durerea cronică poate avea ca și cauză tulburarile de statică și dinamică vertebrală, leziuni degenerative coexistente, poziția vicioasă a coloanei vertebrale cu solicitarea nefiziologică a aparatului musculo-capsulo-ligamentar. Apare pe fond de oboseală după ortostatism prelungit, activități solicitante fizic sau activități casnice;

agravarea durerii la mers sau la statul în picioare, durere la aplecare sau la efectuarea mișcărilor de răsucire, ameliorare ușoară a durerii la așezarea în poziție așezat;

Simptome nespecifice: dureri epigastrice cauzate de reducerea în dimensiuni a coloanei vertebrale, dureri resimțite la nivelul bazinului datorate scurtării coloanei și apropierea rebordului costal de crestele iliace cu formarea de pliuri cutanate toraco-lombare; tulburări de respirație prin scăderea complianței pulmonare datorate modificărilor cutiei toracice, precum și modificărilor de postură; tulburări de mers până la imposibilitatea menținerii poziției în picioare din cauza durerilor intense de spate agravate la poziția în picioare; modificări ale tranzitului intestinal – cel mai adesea constipație. În timp se va diminua și pofta de mâncare și implicit o reducere a greutății corporale.

Semnele decelate in mod direct prin examenul clinic

Scăderea semnificativă în înălțime, determinată de scăderea în înălțime a coloanei

vertebrale, datorate prăbușirii corpurilor vertebrale;

Deformarea coloanei vertebrale care determină dureri cronice osoase generalizate ce pot deveni invalidante, cu limitarea autonomiei pacientului.

2.2.4 Investigații clinice și paraclinice

Investigațiile clinice și paraclinice au ca scop confirmarea cauzelor care au stat la baza producerii tasarilor vertebrale, respective instalarea osteoporozei la pacientul vârstnic.

Diagnosticul clinic al osteoporozei este indirect, bazându-se pe evaluarea unor factori de risc sau a consecințelor osteoporozei: vârsta, sexul, nivelul de activitate al subiectului, fracturi caracteristice, modificări legate de postură: cifoză, scăderea înălțimii, abdomen bombat, durere cronică de spate, tulburări respiratorii, tulburări digestive, depresie legată de reducerea abilităților locomotorii și dependență. Dacă medicul suspectează tasarea vertebrală, va proceda la un test de sensibilitate în apropierea anumitor vertebre. Prin testarea sensibilității unor zone specifice permite acestuia să restrângă cauzele producerii durerilor și să recomande efectuarea testarilor paraclinice.

Diagnosticul imagistic presupune o serie de investigații efectuate cu aparatura de înalta performanță, care vine în sprijinul medicului în vederea stabilirii diagnosticului precis și al tratamentului ce urmeaza sa fie prescris. Cele mai performante determinari utilizate atat pentru diagnosticarea osteoporozei, cât și a gradului de tasare vertebrala sunt:

Osteodensitometria – masoară densitatea osoasă, cuantifică gradul osteoporozei în baza unei tehnologii radiologice specializate. DEXA (Dual Energy X-ray Absorptiometry) sau DXA și reprezintă standardul de aur pentru măsurarea densității osoase și folosește raze X de densități diferite ce străbat osul, permițând stabilirea gradului de reducere a densității osoase. Osteodensitometria nu poate aprecia exact rezistența osoasă și deci nu poate fi predictivă pentru riscul de fractură și nu poate monitoriza exact efectele tratamentului.

Radiografia clasică indică prezența osteoporozei numai într-un stadiu avansat al acesteia. Radiografia osoasă simplă vertebrală față și profil – localizează însă tasarea vertebrală, mărimea tasării și numarul vertebrelor tasate.

Tomografia de corp vertebral cu reconstrucție 3D – identifică exact traiectul fracturilor vertebrale, densitatea trabeculelor osoase, morfologia corpului vertebral tasat.

Rezonanța magnetică vertebrală, în special secvența STIR – Cea mai complexă și utilă investigație – identifică vechimea tasării, dacă este în progresie, morfologia corpilor vertebrali, aliniamentul vertebral, stabilitatea sau instabilitatea vertebrală, dacă tasarea este compresivă în canalul vertebral sau nu, aspectul structurilor moi musculo-ligamentare.

Markerii de turnover osos – pot fi utilizați în practica clinică pentru predicția ratei de pierdere osoasă și deci, indirect a riscului fracturar la pacientele în postmenopauză.

Biopsia oasoasă pe ac sau o aspirație medulară – pot fi utile și necesare în cazurile de osteoporoză severă cu fractură, pentru stabilirea gradului de osteoporoză și eventual cauza care a determinat-o.

TRATAMENTE COMPLEXE

2.3.1 Tratamentul conservator

Planul de tratament trebuie să includă tratamentul afecțiunii care a determinat apariția tasărilor vertebrale, tratamentul consecutiv al leziunilor traumatice și tratamentul dublei deformații a colanei vertebrale.

Odată instalată osteoporoza, nu este posibilă refacerea masei osoase. Totuși, intervenția tardivă poate opri progresia bolii. Tratamentul curativ al osteoporozei cuprinde:

Tratamentul igieno-dietetic – presupune încurajarea exercitului fizic, plimbări în ritm alert mai ales în aer liber, dieta bogată în calciu (lapte si derivate), renuntarea la fumat si limitarea aportului de cofeină, băuturi carbogazoase, alcool, limitarea activităților care implică ridicarea de greutăți, aplecarea corpului înainte care pot solicita excesiv coloana și pot determina tasarea vertebrală, chiar în lipsa unui traumatism.

Tratamentul medicamentos – constă în administrarea de agenți antiresorbtivi

Tabel 2.4. Tratamentul medicamentos al osteoporozei

(Sursă personală)

În faza acută a tasării este necesară administrarea de analgezice, miorelaxante, caldură, masaj și repaus la pat, conform indicatiilor medicului.

Tratamentul ortopedic constă în utilizarea unui corset toraco-lombar pentru perioadele de activitate. Purtarea unui corset este adesea puțin tolerată de pacienții în vârstă din cauza conformației trunchiului (oberz, scurt) și a incomodității îmbrăcării și soaterii lui. Ca și mobilizarea la pat, purtarea corsetului poate determina hipotonie musculară și scăderea masei osoase.

Tratamentul fizical implică o abordare holistică a afecțiunii în care se ține cont de stadiul bolii, caracteristicile psihosomatice și de eventualele afecțiuni asociate pe care le prezintă pacientul. Un rol important îl constituie lamurirea pacientului asupra formei și gravității bolii sale, precum și asupra modalităților de evoluție și de influențare a acesteia prin tratament fizical kinetic susținut, de lungă durată.

Tratamentul balneo-fizioterapeutic este foarte important, având o eficacitate sporită. El începe odată cu celelalte metode terapeutice, de preferat cât mai precoce, după stabilirea diagnosticului clinico-functional și se efectuează în stațiuni pe tratamentul afecțiunilor aparatului locomotor, unde asocierea kinetoterapiei cu factorii naturali, pot contribui la recuperarea funcțională a pacientului vârstnic.

Obiectivele tratamentului balneo-fizioterapeutic includ: încetinirea procesului degenerativ, corectarea poziției vicioase, realiniamentul coloanei vertebrale și recâștigarea mobilității vertebrale, ameliorarea sau menținerea mobilității articulare și a forței musculare, tonificarea musculaturii paravertebrale, abdominale și a pectoralilor punandu-se accent pe mușchii extensori ai coloanei, dar și a mușchilor psoas-iliac și a fesierilor mari, combaterea contracturilor, în cazul în care acestea sunt prezente, îmbunătățirea circulației locale și generale și, după caz, reducerea durerii.

Hidrotermoterapia se folosește ca procedură de relaxare musculară și creștere a metabolismului tisular local prin vasodilatația cutanată. Printre tehnicile variate utilizate se numără: diatermia și ultrasunetele (cu producere de căldura profundă), căldura superficială, împachetările cu parafină și cu nămol, cataplasmele, sauna, hidrokinetoterapia, dușul-masaj, dușul subacval și băile de lumină (cu raze infraroșii, solux albastru, ultravioletele). Principalele sale efecte sunt: analgezia, hiperemia, hipertermia locală și sistemică, creșterea elasticității țesuturilor.

Electroterapia folosește în scop profilactic și curativ curentul electric,sub diferite forme de aplicare și la intensități bine stabilite anterior. Principalele roluri ale sale sunt acelea de a reduce retracțiile și contracturile musculare prin încălzirea profundă a regiunii (curenți diadinamici, ultrasunete), de a asupliza musculatura și ligamentele retractate și sclerozate (ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazonă, ionizări cu iodură de potasiu 4-5%,), în timp ce curenții aperiodici de joasă frecvență, curenții faradici și galvanizări sunt utilizați în tratamentul hipotoniilor musculare.

Masajul are un efect benefic asupra stării generale a organismului, stimulează funcțiile aparatului respirator și circulator, îndepărtează oboseala musculară, crește metabolismului bazal și are acțiune sedative dar și hiperemiantă locală ajutând la îndepărtarea lichidelor interstitiale, de stază, prin accelerarea resorbției în zona masată. În afecțiunile coloanei vertebrale, la încheierea sedintei de masaj, kinetoterapeutul va efectua o serie de mobilizări kinetice în articulațiile costo-vertebrale, pe fondul mișcarilor de inspirație-expirație efectuate de pacient.

Terapia ocupațională (ergoterapia) contribuie la readaptarea funcțională la gesturile zilnice uzuale, ajutând la recuperarea funcției mușchilor afectați de boală. Efecte urmărite în cadrul programelor de ergoterapie sunt: mobilizarea articulațiilor și creșterea amplitudinii mișcărilor în acestea; dezvoltarea forței musculare și restabilirea echilibrului psihic.

Terapia ocupațională dispune de tehnici și metode specific. Rezultatele terapeutice depind în mare măsură de gradul de stabilizare la evoluției bolii și de încadrarea corectă a terapiei ocupaționale în programele de recuperare și readaptare funcțională.

Tratamentul kinetic trebuie să respecte regulile fundamentale: să fie nedureroasă, lent progresivă și să fie acceptată ușor de pacient, pentru ca acesta sa poata colabora. Programul kinetic nu poate fi instituit fără stabilirea particularităților morfo-funcționale ale pacientului, în raport de care se fixeaza obiectivele. Pentru acestea este nevoie să se efectueze testarea aparatului neuro-mio-artro-kinetic, care se realizează prin testarea mobilității articulare și a echilibrului, testarea forței musculare și a capacității de efort. În baza rezultatelor obținute, kinetoteraputul stabileste obiectivele tratamentului specifice fazei în care acesta se desfasoară.

În cazul pacienților care nu prezintă încă semne evidente de tasare vertebrală secundare osteoporozei, în vederea evitării sau a amânării momentului declanșării acestora, se are în vedere: prevenirea căderilor, pentru minimizarea riscului de apariție a fracturilor; reeducarea echilibrului și a coordonării; creșterea tonusului mușchilor posturali și a forței musculare în general; ameliorarea performanțelor motrice și creșterea mobilității generale; prevenirea complicațiilor neurologice (de altfel cu o incidență foarte redusă – 0,05%).

Exercițiul fizic are un rol trofic benefic asupra țesutului osos. Efortul fizic moderat stimulează formarea matricei osoase și mineralizarea acesteia, tonifică sistemul muscular și reduc durerile cronice în oase și tesuturile moi. În funcție de toleranța la efort și capacitatea fizică a pacientului se vor efectua mobilizări pasive prin elongații și tracțiuni progresive, care au rol de asuplizare a aparatului musculo-ligamentar al colanei vertebrale, pasivo-active, active și active cu rezistență, care vor fi la început analitice, apoi, progresiv, tot mai ample, cuprinzând un număr tot mai mare de segmente mobilizate. Mișcările nu trebuie să atingă amplitudinea maximă, fiind preferat un număr mai mare de repetări. Se recomandă 3–5 ședințe pe săptămână sau prcticarea altor activități de intensitate similară.

Profilaxia cifoscoliozei prin tasari vertebrale este o problema deosebit de dificilă, deoarece nu există semne premonitorii ale aparitiei. Apariția modificărilor în forma elementelor coloanei vertebrale odată observată, înseamnă tasarea vertebrală s-a instalat mai de mult, de cele mai multe ori fiind însoțită de tulburări funcționsle secundare. Astfel, prin intermediul exercițiilor fizice kinetoterapeutul luptă defapt împotriva agravarii bolii și nu pentru profilaxia acesteia.

Recuperarea prin kinetoterapie a cifoscoliozei este vastă și interesantă, începând cu tratamentul fizic general, continuând cu cel preoperator și postoperator, pentru ca în final să se termine cu reeducarea funcțională a pacientului.

Obiectivele programului kinetic în acestă fază de evoluție a bolii sunt: reeducarea funcțiilor respiratorii și cardiace, de ordin restrictiv; dezvoltarea mobilității cutiei toracice; înlesnirea activității cardiace prin mărirea aportului de întoarcere venoasă; ameliorarea posturii; asuplizarea musculaturii în contractură; tonificarea și creșterea forței musculare hipotone; redresarea bazinului și echilibrarea centurii scapulare.

Gimnastica respiratorie cuprinde dirijarea conștientă a mișcărilor respiratorii înspre segmentele toracice corespunzătoare curburilor coloanei vertebrale, în scopul corijării acestora și corectarea curburilor coloanei vertebral. Principale tipuri de exerciții se execută din următoarele poziții: decubit dorsal, inclusiv pozițiile secundare cu genunchii flectați sau cu membrele superioare fixate și exerciții din decubit ventral. Exercițiile se vor executa timp de cel mult 10 minute, de două ori pe zi.

Ameliorarea posturii se realizează prin gimnastica de autocontrol. Exercițiile se efectuează în fața oglinzii, solicitându-se din plin colaborarea pacientului. În pacienții se controlează singuri în fața oglinzii, în oglindă sau unii pe alții. Posturile corective vor fi progresive, prelungite, fără a provoca reacții musculare de întindere. Toate aceste mișcări necesită o educare atentă a respirației, care va fi executată de către kinetoterapeut.

Asuplizarea este necesară în redorile articulare fixe și în contracturile musculare. Ea va fi localizată la nivelul regiunii cu redoare, mișcările făcându-se în planul de corecție, din poziția vicioasă în poziția maximă de corecție posibilă. Ca mijloace se folosesc mobilizări pasive și activ-pasive. Pentru atingerea celorlalte obictive stabilite în aceasta faza a tratamentului fizic se vor utiliza exerciții statice,dinamice și exerciții aplicative. Mișcările segmentelor coloanei vertebrale pot fi simetrice sau asimetrice, executate liber sau cu rezistență având ca scop mobilizarea acesteia și tonificarea musculaturii spatelui. Sunt indicate: elongații axiale, mobilizări laterale, asocierea tehnicilor de masaj clasic și reflex pentru pregătirea țesuturilor, tehnici de relaxare.

Un alt moment important în tratamentul fizical kinetic îl reprezintă gimnastica kinetică practicată preoperator și care urmărește combaterea dezechilibrelor musculo-ligamentare și dezvoltarea grupelor musculare necesare menținerii corecției obținute prin gimnastica de autocontrol. Gimnastica de asuplizare a coloanei vertebrale se efectuează în vederea pregătirii bolnavului pentru tratamentul ortopedic sau ortopedico-chirurgical, însă poate fi practicată și în faza de tratament general al afecțiunii deoarece înlesnește corecția curburilor și implicit a rotației vertebrale prin aparate gipsate succesive. Ulterior, corecția poate fi menținută cu ajutorul corsetelor. Pentru un efect potențat, se are în vedere prevenirea contracturilor musculare și durerilor prin fiziokinetoterapie (masaj, băi de lumină, solux, curenți diadinamici, ultrascurte calde) pe regiunea interesată.

În cazul pacienților care poarta corsete ortopedice, tratamentul kinetic se poate realiza atât cu corsetul instalat cât și fără corset și prevede gimnastica respiratorie, exerciții în ortostatism, decubit dorsal, decubit ventral, decubit lateral și exerciții în poziția atârnat. Exercițiile se fac în grupe de câte 3-4 cu pauze de 10 secunde, câte 4-5 reprize. O atenție deosebită se acorda educării respirației pacientului, astfel ca, un ciclu respirator să dureze la început cât o execuție de mișcare completă, apoi cât două execuții și așa mai departe, în funcție de durata și dificultatea mișcării.

Tratamentul kinetic al pacienților care au fost supuși intervențiilor chirurgicale de vertebroplastie și chifoplastie, conform programului instituit de medicii chirurgi specialiști, presupune mai multe faze:

Faza I, de realiniament, în primele 0 – 2 săptămâni după intervenția chirurgicală.

Obiectivele specifice acestei faze sunt: creșterea toleranței la efectuarea mișcărilor; creșterea toleranței aerobice; educarea mecanicii corporale și a posturii pentru obținerea mobilității în pat și refacerea independenței pacientului.

Tratamentul kinetic include: educarea mobilității în pat și a transferurilor executate cu o poziționare corectă a coloanei vertebrale; introducerea unui program kinetic postoperator care trebuie continuat și acasă și care include: mobilizarea articulaților, tonificare musculatură, educarea respirației diafragmatice, exerciții de relaxare și creștere a toleranței la efort; reeducarea și întărirea pozițiilor asezat, ortostatism și a activităților zilnice obișnuite în vederea asigurării independenței și a igienei proprii.

Faza II, perioada de reconsolidare, presupune inițierea tratamentului fizic pentru o perioadă de 4-6 săptămâni/ de 2-3 ori pe săptămână.

Obiectivele acestei faze sunt: restabilirea funcționalității și a stabilității cloanei vertebrale; verticalizarea pacientului; normalizarea mișcărilor de flexie în extremități; corectarea deviațiilor de mers și reluarea activităților uzuale zilnice. Precauțiile specifice implică evitarea activităților care implică flexia anterioară.

Programul kinetic presupune: educarea și întărirea poziției neutre a colanei vertebrale; mobilizări articulare; crearea unei mișcări independente a pelvisului și apoi educarea poziției neutre a coloanei lombare; educarea respirației corecte diafragmatice; exerciții pentru stabilizarea pelvisului; tonifierea musculaturii membrelor inferioare; începerea tratamentului balneo-fizioterapeutic; antrenament cardiovascular; inițierea exercițiilor de echilibru din poziție așezat și ortostatism și exerciții de mers, cu sau fără dispozitiv ajutător.

Faza III, perioada finală de consolidare, presupune tratament fizic avansat timp de 6-10 săptămâni/de 2-3 ori pe săptămână.

În această fază se continuă exercițiile de tonificare a musculaturii și creștere a flexibilității coloanei vertebrale, prin mărirea frecvenței și amplitudinilor de mișcare; corectarea posturii; stabilizarea și controlul poziției coloanei vertebrale și antrenament cardiovascular.

2.3.2 Tratamentul chirurgical consecutiv leziunilor traumatice

Fracturile implică în special regiunile metafizare, care conțin o mare cantitate de os spongios și necesită o abordare specială, care să permită o osteosinteză stabilă și o recuperare funcțională cât mai precoce, pentru a evita riscurile imobilizării prelungite la pacienții vârstnici (complicații tromboembolice, pulmonare, escare de decubit, atrofie musculară etc.).

Intervențiile minim invazive tot mai des utilizate în ultimele decenii au un impact pozitiv asupra pacienților datorită scăderii pragului de disconfort. Cel mai frecvent ele sunt utilizate în tratamentul tasărilor osteoporotice, dar și în tumorile vertebrale lombare și toracale. Față de chirurgia clasică asupra coloanei vertebrale aceste intervenții reduc riscul de infecții, permit recuperarea rapidă și scurtarea duratei spitalizării.  

Kifoplastia – intervenție chirurgicală sub anestezie generală și control radiologic, are o durată cuprinsă între 30-60 de minut. Procedura constă în injectarea de ciment în corpul vertebral prin cavități obținute prin umflarea unui balonaș. Pentru acest tip de intervenție spitalizarea durează numai trei ore.

Vertebroplastia percutană – este indicată pentru stabilzarea vertebrelor tasate. Un ac de puncție osoasă este introdus sub ghidaj radiologic prin piele și mușchi până la nivelul corpului vertebral afectat. La acest nivel se injectează pentru câteva minute o substanță specială (cianoacrilat), apoi, printr-un proces de polimerizare, ea se întărește ajungând la fel de dură ca osul normal. Vertebroplastia este o metodă de tratament minim-invazivă aplicată în 90% dintre cazurile diagnosticate cu tasare vertebrală secundară osteoporozei. Metoda are un efect analgezic bun, asociat cu întărirea corpului vertebral, în acest fel prevenindu-se accentuarea tasării și apariția tulburărilor neurologice; timpul de spitalizare este scurt, pacienții se pot mobiliza rapid postoperator și nu este necesară imobilizarea în corset.

Figura nr. 2.4. Tratamentul modern, revoluționar al tasărilor vertebrale – Kifoplastia

(http://spitalulsfconstantin.ro)

Capitolul 3

ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA STUDIULUI

3. 1. CARACTERISTICILE LOTULUI STUDIAT

Studiul s-a desfașurat în condiții de ambulator, în cadrul Policlinicii APACA sub directa coordonare a doamnei Prof. univ. dr. Elena Luminița Sidenco și a inclus 40 de pacienți. Pacienții, persoane vârstinice diagnosticate cu cifoscolioză prin tasări vertebrale, secundară osteoporozei, care nu au fost supuși unei intervenții chirurgicale, au consimțit să fie incluși în studiu. Mai jos este prezentată analiza lotului studiat.

Tabel nr. 3.1 Centralizarea caracteristicilor lotului studiat

(Sursă personală)

3. 2. SCOP ȘI IPOTEZĂ

Analiza lotului studiat a fost interpretată din punct de vedere statistic în vederea validării ipotezelor conform cărora exerciciul fizic determină:

ameliorarea importantă a aspectelor patologice induse de afecțiune

obținerea unei independențe în activitățile zilnice

îmbunătățirea calității vieții persoanelor vârstnice.

3.1.1 Incidența pe sexe

Lotul studiat a demonstrat predominanța afecțiunii în rândul populației feminine, afectate de osteoporoză, în urma instalării menopauzei.

Tabel nr. 3.2. Incidența pe sexe

(Sursă personală)

Grafic 3.1 Incidența pe sexe

(Sursă personală)

3.1.2 Incidența pe grupe de vârstă

Afecțiunea în cadrul lotului studiat a fost cu preponderență situată în grupa de vârsă situată între 60 și 70 de ani, astfel:

Tabel nr. 3.3. Incidența pe grupe de vârstă

(Sursă personală)

Grafic 3.2. Incidența pe sexe

(Sursă personală)

3.1.3 Incidența în funcție de stilul de viață

Stilul de viața al fiecărui individ, alegerile fiecăruia dintre noi privind modul cum ne trăim viața au o importanță deosebită asupra stării de sănătate a organismului, cu influențe majore asupra sănătății fizice la vârsta senectuții. Sub acest aspect, în cadrul lotului studiat 26 (65%) au indicat un stil de viață sendentar, atât în timpul desfașurării activității profesionale, cât și după ieșirea la pensie, în timp ce 14 (35%) de pacienți au indicat un stil de viață dinamic, implicându-se în activități zilnice, atât fizice cât și sociale.

Tabel nr. 3.4. Incidența în funcție de stilul de viață

Grafic 3.3. Incidența în funcție de stilul de viață

(Sursă personală)

3.1.4 Incidența în funcție de tipul de osteoporoză

Etiologia osteoporozei care a stat la baza tasărilor vertebrale și implicit a deviațiilor de statică vertebrală a fost multiplă, instalandu-se la vârste diferite. Cauza cea mai raspândită în cadrul lotului studiat a fost osteoporoza de involuție (postmenopauză, presenilă) care face parte din categoria osteoporozei primare, determiată de instalarea menopauzei și scăderea producției de estrogeni. Din totalul de 17 paciente (43%), la 3 paciente menopauza a fost indusă chirurgical, la restul pacientelor menopauza fiind spontană.

Tabel nr. 3.5. Incidența în funcție de tipul de osteoporoză

Grafic 3.4. Incidența în funcție de tipul de osteoporoză

(Sursă personală)

13 dintre pacienții incluși în studiu (32%) au fost diagnosticați cu osteoporoză secundară ca urmare a instalării unei boli sistemice sau ca reacție secundară la diverse tratamente: 2 paciente au practicat sport de performanță fiind diagnosticate cu osteoporoza atletelor amenoreice; 5 pacienți prezentau osteoporoză secundară diabetului zaharat; 4 pacienți au fost diagnosticați cu osteoporoză secundară hipertiroidismului; 2 pacienți au dezvoltat osteoporoza rezecțiilor gastrice. Restul de 10 pacienți fiind dagnosticați cu osteoporoză de tip II (senilă) datorată pierderii lente de țesut osos odată cu înaintarea în vârstă, datorită scăderii capacității măduvei osoase de a forma precursori osteoblastici.

3.1.5 Incidența în funcție de localizarea cifoscoliozei

În ceea ce privește localizarea afecțiunii aceasta s-a dovedit a fi distribuită preponderent la nivel dorsal, in proporție de 65%, fără extindere catre celelalte zone. Diferența de 35% a fost împărțită între zona dorso-lombară, în proporție de 23% și zona cervico-dorsală, în proporție de 12%.

Tabel nr. 3.6. Incidența în funcție de localizarea cifoscoliozei

Grafic 3.5. Incidența în funcție de localizarea cifoscoliozei

(Sursă personală)

Deviațiile coloanei vertebrale pentru lotul studiat au fost cuprinse între 300 – 500, unora dintre pacienți fiindu-le recomandată purtarea unui corset pentru limitarea deviațiilor.

3.1.6 Incidența în funcție de tipul complicațiilor asociate

Cifoscoliozei structurale, în special la pacienții vârstnici i se asociază o serie de alte morbidități, generate atât de deviațiile ireversibile ale coloanei vertebrale, cât și de deteriorarea stării generale de sanatate, cu apariția bolilor specifice vârstei a treia, de cele mai multe ori un pacient confruntându-se cu mai multe complicații.

Tabel nr. 3.7. Incidența în funcție de localizarea cifoscoliozei

Grafic 3.6. Incidența în funcție de tipul complicațiilor asociate

(Sursă personală)

Pacienți cu complicatii respiratorii prezentau: dispnee, fatigabilitate, astm bronșic, embolie pulmonară, insuficiență respiratorie cronică restrictivă, dureri abdominale superioare, în timp ce problemele cardiace cel mai des întîlnite au fost tulburările de ritm cardiac, palpitațiile și hipoxemia. Locomotor a fost observată o limitare a mobilității în timpul mișcărilor de flexie-extensie, rotație și lateralitate, dar și scăderea tonusului și a forței musculare. Totodată, la un număr mic de pacienți au fost observate depresii datorate asocierii mai multor afecțiuni și imposibilității desfășurării ADL fără ajutor din partea persoanelor apropiate.

3. 2. TRATAMENTUL COMPLET APLICAT

3.2.1 Obiectivele programului complex de ameliorarea a cifoscoliozei prin tasări vertebrale. Aspecte metodologice

Complexitatea afecțiunii studiate necesită o abordare complexă a programului de ameliorare a cifoscoliozei și a afecțiunilor asociate, care să răspundă următoarelor obiective urmărite:

combaterea durerii

ameliorarea posturii (creșterea săgeții curburii)

asuplizarea musculaturii în contractură

corectarea deficitului motor

tonifierea și ceșterea forței musculare hipotone

redresarea bazinului și echilibrarea centurii scapulare

reeducarea funcției respiratorii și creșterea mobilității cutiei toracice

înlesnirea activității cardiace prin mărirea aportului de întoarcere venoasă

creșterea perimetrului de mers

Tinând cont de caracterul structural, ireversibil al afecțiunii studiate programul întocmit a urmărit stabilirea unei atitudini terapeutice, prin îmbinarea programului kinetic cu tratamentul medicamentos și aplicarea simultană a tratamentului fizical, care prin efectul lor sinergic să contribuie la dobândirea unui grad de independență în activitățile zilnice ale persoanelor vârstnice încluse în studiu și totodată de îmbunătățire a calității vieții.

În întocmirea programului kinetic s-a ținut cont atât de afecțiunile asociate afectiunii studiate, cât și de capacitatea de înțelegere a indicațiilor și de determinarea personelor participante în studiu de a colabora în vederea punerii în aplicație a acestui program.

Atitudinea față de durere, urmărirea îndeaproape a parametrilor specifici funcției cardiace și respiratorii, creșterea gradului de conștientizare a legăturii dintre modelele de mișcare și apariția sau întreținerea manifestărilor dureroase, învățarea unor scheme de mișcare care să înlesnesca efectuarea activităților zilnice, cât și redobândirea încrederii în propriile forțe au constituit o prioritate a kinetoterapeutului.

Parametrii durată, frecvență și intensitate a exercițiilor incluse în programul kinetic a fost stabilit în individual ținând cont de particularitățile fiziologice, patologice și psiho-intelectuale ale participanților în studiu. S-a încercat pe cât posibil o grupare a pacienților în funcție de vârstă, condiție fizică, simptomatologie în vederea uniformizării acestor parametrii și obținerea unor rezultate relevante.

Programul kinetic a fost conceput pentru o perioadă de 8 săptămâni, cu o durată a ședințelor de 20-30 de minute, de 3 ori pe săptămână. Intensitatea exercițiilor a fost ăntre scăzută și moderată, fiind crescută progresiv, în funcție de particularitățile fiecărui grup de pacienți. Eficiența programului este însă condiționată de includerea exercițiilor în programul cotidian al pacienților, pentru menținerea ameliorării obținute în perioada desfășurării studiului coroborată cu respectarea tratamentului medicamentos și completarea cu tratament balneofizioterapeutic.

3.2.2. Programul kinetic adaptat cifoscoliozei prin tasări vertebrale

Exercițiile concepute pentru acest program kinetic sunt prezentate în tabelul următor. Mijloacele utilizate au fost: mobilizările activo-pasive, active și active cu rezistență, exercițiile statice și dinamice, mișcările simetrice și asimetrice executate liber sau cu rezistență. În unele cazuria fost necesară aplicarea masajului ușor pe zona afectată în vederea încălzirii zonei înainte de efectuarea exercițiilor

Legenda prescurtărilor folosite: pacient (P), kinetoterapeut (KTp), decubit dorsal (DD), decubit ventral (DV), decubit lateral (DL), flexie (F), extensie (E), înclinare laterală (ÎL),

Tabel nr. 3.8 Exerciții terapeutice

(Sursă personală)

3. 3. REZULTATE ȘI DISCUȚII

3.3.1 Parametrii clinico-funcționali urmăriți

Fiecare pacient a fost evaluat la începutul și la sfârșitul studiului după un protocol cuprinzând parametrii clinic-funcționali specifici afecțiunii studiate, după cum urmează:

Tabelul nr. 3.9. Parametrii clinico-funcționali și scala de evaluare

(Sursă personală)

* durere provocată prin percuție sau la mobilizare/încărcare

** tulburări respiratorii, tulburări de ritm cardiac, tensiune arterială

3.3.2 Centralizarea și interpretarea rezultatelor

Interpretarea rezultatelor a permis stabilirea eficienței programului kinetic propus pentru ameliorarea semnelor și simptomelor afecțiunii studiate.

Astfel, fiecare pacient a primit un punctaj inițial și unul final pentru fiecare parametru clinico-funcțional supus observației, punctaje care au fost însumate ulterior, separat, în vederea obținerii unui scoruri clinice finale. Acestea au fost utilizate pentru încadrarea fiecărui pacient în clase de gravitate a afecțiunii, definite astfel: scor clinic final cuprins între 0 – 10 → gravitate mare; scor clinic final cuprins între 11 – 15 → gravitate medie; scor clinic final cuprins între 16 – 20 → gravitate mică.

Tabelul nr. 3.10. Centralizarea evoluției parametrilor clinico-funcționali

(Sursă personală)

Evoluția scorului general

Evoluția la nivelul întregului lot studiat în urma aplicării tratamentului kinetic sunt centralizate în Tabelul următor.

Tabel nr. 3.11. Evoluția lotului studiat în urma tratamentului kinetic

(Sursă personală)

Grafic 3.7. Evoluția lotului studiat în urma tratamentului kinetic

(Sursă personală)

Analiza: În faza inițiala a studiului, cel mai mare procent de pacienți, 62,5% au fost încadrați în clasa de gravitate mare. În urma desfașurării programului kinetic s-a observant o ameliorare considerabilă a gravității afecțiunii, respectiv, doar 15% dintre pacienți fiind incluși în această clasă de gravitate.

Evoluția parametrului durere toraco-lombară spontană

Analiza rezultatelor a indicat următoarele aspecte: inițial numai 9 (22,5%) pacienți nu prezentau manifestari dureroase, 14 (35%) prezentau dureri inconstante, la restul de 17 (42,5%) pacienți manifestările dureroase fiind evidente. La finalul programului kinetic 25 (62,5%) de pacienți au confirmat absenta durerilor spontane, iar restul de 15 (37,%) prezentau dureri inconstante.

Grafic 3.8. Evoluția lotului studiat în urma tratamentului kinetic

(Sursă personală)

Evoluția parametrului durere toraco-lombară la încărcare

Prezența durerii toraco-lombare la exercițiile care au presupus încărcarea progresivă a zonei afectate s-a manifestat inițial la 23 (57,5%) dintre pacienți, restul de 17 (42,5%) prezentând o durere inconstantă. La finalul evaluării, 22 (55%) dintre pacienți au confirmat lipsa durerii, restul de 18 (45%) prezentând în continuare o durere inconstantă.

Grafic 3.9. Evoluția parametrului durere toraco-lombară la încărcare

(Sursă personală)

Evoluția parametrului limitarea mobilității la mișcările de flexie-extensie

Prezența cifozei dorsale, consecință a tasării vertebrale a determinat limitarea mobilității pentru mișcările de flexie-extensie. Astfel, 17 (42,5%) pacienți prezentau o limitare pronunțată a miscării, >50%, la 15 (37,5%) dintre aceștia limitarea era <50% și la 8 (20%) mișcarea era normală. Programul kinetic aplicat a avut un efect favorabil asupra mișcării de flexie-extensie, pacienții reușind la finalul evaluării să crescă gradul de mobilitate al coloanei vertebrale, la 16 (40%) dintre acestia limitarea transferandu-se la sub 50%, restul de 24 (60%) recapatând mobilitatea normală.

Grafic 3.10. Evoluția parametrului limitarea mobilității la mișcările de flexie-extensie

(Sursă personală)

Evoluția parametrului limitarea mobilității la mișcarea de lateralitate

Mișcarea de lateralitate este influențată în principal de prezența scoliozei. 14 (35%) pacienți prezentau la inițierea programului o limitare a mișcării de lateralitate >50%, 22 (55%) o limitare <50%, numai 4 (10%) prezentau o mișcare normală. La finalizarea studiului nicunul dintre pacienți nu mai prezenta o limitare pronunțată, 14 (35%) se mai confruntau cu o limitare <50%, diferența de 26 (65%) fiind recuperată complet.

Grafic 3.11. Evoluția parametrului limitarea mobilității la mișcarea de lateralitate

(Sursă personală)

Evoluția parametrului limitarea mobilității la mișcarea de rotație

Mișcarea de rotație la persoanele vârstince este mult limitată datorită mai multor factori printre care putem enumera prezența afecțiunilor locomotorii, dar și a tulburărilor de tip vegetativ. Astfel că recuperarea mobilității pentru această mișcare este un parametru destul greu de realizat pentru această categorie de vârstă. În cadrul lotului studiat, inițial 17 (42,5%) pacienți prezentau o limitare a mișcării de rotație >50%, 21 (52,5%) o limitare <50% și numai 2 (5%) dintre cei incluși în studiu prezentând o mișcare normală. Cu toate acestea, programul kinetic a adus o ușoară îmbunătățire a acestui parametru, 9 (22,5%) pacienți prezentând în continuare o limitare <50%, respectiv 21 (52,5%) fiind recuperați complet, în special pacienții care aveau un stil de viață dinamic. 10 (25%) dintre pacienți nu au prezentat nicio îmbunătățire a acestui parametru.

Grafic 3.12. Evoluția parametrului limitarea mobilității la mișcarea de rotație

(Sursă personală)

Evoluția parametrului durere vertebrală în punct fix, provocată

Durerea instalată în urma urma percuției zonei afectate sau ca urmare a încărcării acesteia a avut urmatoarea evoluție: inițial 15 (37,5%) pacienți prezentau durere vertebrală la nicelul coloanei toracale sau lombare, la 13 (32,5%) dintre acestia durerea era inconstantă, iar 12 (30%) nu prezentau dureri. La sfarsitul studiului numai 5 (12,5%) pacienți mai aveau dureri continue, 13 (32,5%) prezentau în continuare dureri inconstante, iar 22 (55%) dintre pacienți nu au mai reclamat dureri la încărcare.

Grafic 3.13. Evoluția parametrului durere vertebrală în punct fix, provocată

(Sursă personală)

Evoluția parametrului tulburări de dinamică a cutiei toracice

Atitudinea corporală specifică afecțiunii influențează dinamica cutiei toracice determinând tulburări în ambele faze ale respirației, cu accent în faza de inspir/expir forțat. La ieșirea din studiu 4 (10%) pacienți prezentau o reducere a diametrului cutiei toracice între 5-10 cm, fată de numărul inițial de 22 (55%) pacienți, 18 (45%) față de 9 (22,5%) inițial prezentau o reducere < 5 cm și 18 (45%) față de 9 (22,5%) inițial nu aveau modificări în dinamica cutiei toracice.

Grafic 3.14. Evoluția parametrului tulburări de dinamică a cutiei toracice

(Sursă personală)

Evoluția parametrului tulburări vegetative secundare crizelor dureroase

A fost analizată prin includerea exercițiilor respiratorii și cardio. Inițial 12 (30%) pacienți prezentau o tulburări respiratorii și cardio constante, 17 (42,5%) prezentau tulburări de ritm cardiac și hipertensiune arterială inconstante, iar 11 (27,5%) nu se confruntau cu astfel de tulburări. La încheierea studiului 5 (12,5%) pacienți mai prezentau tulburări constante, 7 (17,5%) aveau astfel de tulburări, însă manifestarea era inconstantă, 28 (70%) prezentand o îmbunătățire evidentă a acestui parametru.

Grafic 3.15. Evoluția parametrului tulburări vegetative secundare crizelor dureroase

(Sursă personală)

Evoluția parametrului scăderea perimetrului de mers (durere vertebrală)

A fost supusă studiului datorită apariției durerii vertebrale asociate cu afecțiunilor locomotorii, inflamatorii și reumatice specifice persoanelor vârstnice. Inițial 11 (27,5%) pacienți puteau parcurge fără repaus distanțe mai mici de 100 m, 14 (35%) parcurgeau între 100-500 m, iar 15 (37,5%) parcurgeau distanțe mai mari de 500 m fără apariția tulburărilor dureroase sau motorii. La finalul evaluării 16 (40%) pacienți puteau parcurge distanțe între între 100-500 m și 24 (60%) au parcurs mai mult de 500 m fără oprire. Toți pacienții au reușit să depășeasca pragul celor 100 m, încadrându-se în categoria imediat superioară.

Grafic 3.16. Evoluția parametrului scăderea perimetrului de mers (durere vertebrală)

(Sursă personală)

CONCLUZII

Lucrarea de față a încercat să pună în evidență eficiența programului kinetic în ameliorarea cifoscoliozei prin tasări vertebrale secundară osteoporozei și să demonstreze ipotezele prezentate la demararea studiului.

Prima ipoteză privind ameliorarea aspectelor patologice induse de afecțiune a fost susținută de următoarele rezultate:

diminuarea atât a durerilor spontane cât și a celor induse de încărcarea zonei afectate datorită instabilității articulare și a tasărilor vertebrale

conștientizarea de către pacient a legăturii dintre modelele de mișcare și apariția sau întreținerea acestor dureri

ameliorare a biomecanicii coloanei vertebrale și implicit reducerea deficitului motor, cu preponderentă la pacienții cu un stil de viață dinamic

creșterea tonusului muscular

îmbunătățirea respirației prin învățarea tehnicilor de relaxare și a posturilor facilitatoare ale respirației, dar și prin creșterea extensibilității cutiei toracice

Independența în activitățile zilnice a fost atinsă prin:

formarea unor obiceiuri sănătoase de practicare a mișcărilor cotidiene și eliminarea pe cât posibil a mișcărilor cu potențial negativ

redobândirea încrederii în propriile forțe

creșterea performanțelor privind menținerea ortostatismului și a distanțelor parcurse fără apariția durerilor vertebrale

îmbunătățirea calității vieții persoanelor vârstnice.

BIBLIOGRAFIE

Al-Kattan, K. & Co. (1997). Kyphoscoliosis and Bronchial Torsion. http://journal.publications.chestnet.org/article.aspx?articleid=1070536&resultClick=3 accesată 13.10.2014

Antonescu, D (2010). Patologia aparatului locomotor, vol. II. București: Editura Medicală

http://patologievertebrala.ro/Anatomie.htm accesată 14.10.2014

Balint, N.T. (2010). Kinetoprofilaxie. Bacau: Editura Alma Mater

Baciu, C. (1981). Kinetoterapia pre- și postoperatorie. Bucuresti: Editura Sport-Turism

Bălașa, A. (2007). Sănătatea – componentă esențială a calității vieții vârstnicilor. București : Revista Calitatea Vieții. București : Editura Academiei Române. http://www.revistacalitateavietii.ro/2007/CV-1-2-2007/3.pdf accesată 15.10.2014

Budică, C. (2005). Kinetoterapia în afecțiunile ortopedico-traumatice. București: Editura Fundației România de Mâine

Buhociu, E. (2006). Kinetoterapia în afecțiunile endocrino-metabolice. București: Editura Fundației România de Mâine

Calais-Germain, B. (2009). Anatomie pentru mișcare. București: Editura Polirom

Codrun, M. (1999). Kinetologie medicală. Bucuresti: Editura Axa

Grivas, T. (2008). The Conservative Scoliosis Treatment. Olanda: Editura IOS Press. http://www.ebooks.iospress.nl/download/pdf/11540 accesată 13.10.2014

Katzman, W & Co. (2010). Age-Related Hyperkyphosis: Its Causes, Consequences, and Management. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2907357/ accesată 14.11.2014

Mauroy, J.C. (2012). Kyphosis physiotherapy from childhood to old age. Franța : Clinique du Parc, Lyon. http://www.intechopen.com/books/physical-therapy-perspectives-in-the-21st-century-challenges-and-possibilities/kyphosis-physiotherapy-from-childhood-to-old-age accesată 12.10.2014

Popescu, I. (2009). Tratat de chirurgie, vol. X, Ortopedie-Traumatologie. București : Editura Academiei Române

Sbenghe, T. (1987). Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare. București: Editura Medicală

Sidenco, E.L. (2012). Ghid practic de evaluare articulară și musculară în kinetoterapie. București: Editura Fundației România de Mâine