Tarile Si Legea Tarii

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………………………….7

Capitolul I.Țările……………………………………………………………………………………………….12

Secțiunea 1.Generalizarea țărilor……………………………………………………………….12

Subsecțiunea 1.1.Mențiuni despre țări………………………………………………………12

Subsecțiunea 1.2.Structura denumirilor……………………………………………………13

Secțiunea 2. Țara- organizarea politică românească………………………………….14

Subsecțiunea 2.1. Originea denumirilor……………………………………………………14

Subsecțiunea 2.2.Unitatea structurală a țărilor…………………………………………15

Subsecțiunea 2.3.Aparatul politic al țărilor……………………………………………….17

Capitolul II. Legea Țării și instituțiile sale…………………………………………………………..21

Secțiunea 1.Legea Țării……………………………………………………………………………21

Subsecțiunea 1.Formarea,sfera de cuprindere și definirea Legii Țării……….21

Subsecțiunea 2.Dispozițiile Legii Țării cu privire la Domnie.Sfatul Domnesc.Dregătorii……………………………………………………………………………………………24

Subsecțiunea 3. Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea bisericii………………………………………………………………………………………………………………29

Subsectiunea 4. Dispozitiile Legii Țării cu privire la organizarea fiscală…30

Subsecțiunea 5. Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea armatei………….32

Subsecțiunea 6. Organizarea administrativ-teritorială a țărilor romane in conformitate cu dispozitiile Legii Țării………………………………………..………33

Subsecțiunea 7. Dispozițiile Legii Țării cu privire la dreptul de proprietate……37

Subsecțiunea 8. Dispozițiile Legii Țării cu privire la statutul juridic al persoanelor…………………………………………………………………………………………………43

Subsecțiunea 9. Dispozitiile Legii Țării cu privire la rudenie, familie și succesiuni………………………………………………………………………………………………..47

Subsecțiunea 10. Dispozițiile Legii Țări cu privire la raspunderea colectivă………….52

Subsecțiunea 11. Dispozițiile Legii Țării cu privire la obligațiile izvorâte din contracte…………………………………………………………………………………………………………….54

Subsecțiunea 12. Dispozițiile Legii Țării in domeniul dreptului penal………..60

Subsecțiunea 13. Dispozitiile Legii Țării cu privire la procedura de judecata și probe…………………………………………………………………………………………………………………….63

Capitolul III .Evolutia drepturilor fundamentale prin prisma tratatelor…………66

Reperele Istorice In Ordine Cronologică:……………………………………………………………………………………………………..67

Secțiunea 1 Tratatul De La Paris……………………………………………………………70

Secțiunea 2 Tratatul De La Roma…………………………………………….73

Secțiunea 3 Tratatul De La Bruxelles……………………………………………………..75

Secțiunea 4 Actul Unic…………………………………..……………………..76

Secțiunea 5 Tratatul De La Maastricht……………………………………….81

Secțiunea 6 Tratatul De La Amsterdam…………………………………………………..83

Secțiunea 7 Tratatul De La Nisa………………………………………………………………90

Secțiunea 8 Tratatul De La Lisabona……………..…………………………..95

Capitolul IV:Concluzii……………………………………………………………………………………….99

Bibliografie …………………………………………………..………………………..102

LISTĂ DE ABREVIERI

Titluri de periodice

Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești

Introducere

Problema cercetării drepturilor omului a cunoscut o evoluție în domeniul științelor sociale: filozofie, științe politice, teologie, inclusiv în doctrina dreptului natural (jus naturale). Ideea drepturilor omului a constituit o preocupare a înțelepților încă în epocă antică, printre aceștia fiind Socrate (470-399), Aristotel (384-322), Platon (427-347), Cicero. Această doctrina s-a răspândit mult în perioadă revoluțiilor burgheze din secolele XVII-XVIII în statele Europei de Vest.

Conceptul ei a fost aprofundat în lucrările gânditorilor cu renume mondial Hugo Grotius (1583-1645), John Locke (1632-1704), Charles-Louis Montesquieu (1689-1755) și Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) etc.

Doctrina dreptului natural a fost cercetată mai profund în lucrarea juristului și eruditului olandez H. Grotius "De iure bello et pacis" (Despre dreptul războiului și al păcii), apărută în 1625, în care se preciză că "dreptul natural nu se preocupa numai de lucrurile ce nu depind de voința omului, ci are că obiect și multe lucruri care sunt urmărea unui act al voinței omenești". Deci, teoriile și concepțiile doctrinei dreptului natural (Jus naturale) pornesc de la teza potrivit căreia dreptul își are originea în natură ființei omenești. O contribuție deosebit de importantă la progresul concepției general-universale de reguli referitoare la ființă umană a adus-o Platon, care a stabilit o distincție clară între idei și cultură sau tradiție, lucrările lui având un pronunțat caracter de afirmare, descoperire a libertăților și drepturilor omului.

În lucrarea “Politica”, Aristotel afirmă: "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic." .

Cu toate acestea, a fost nevoie de ceva timp, înainte să se ajungă la recunoașterea faptului că demnitatea omului este în același timp și sursă, și fundament. Totodată, în cadrul unei societăți în care majoritatea covîrșitoare a indivizilor – sclavii sînt considerați "unelte necuvîntătoare", ideile de promovare egală a condiției umane nu s-au putut reflecta și pe plan economic, politic, social sau cultural. Aceasta nu s-a întîmplat nici în Evul Mediu, cînd filozofii creștini au încercat să dezvolte teoria în cauza, pornind de la Decalog cu cele zece porunci și enunțând în acest mod anumite drepturi individuale fundamentale. Tot în acest context, potrivit marelui gînditor Sf. Toma d'Aquino, individul este în centrul unei ordini sociale și juridice juste, însă legea divină are preeminență absolută asupra dreptului laic, așa cum este definit de împărat, rege sau prinț.

Ideile și concepțiile exprimate în operele unor filosofi și juriști de prestigiu și-au făcut locul în numeroase documente cu caracter constituțional care au pus în evidența o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la drepturile și libertățile omului.

Convingerea că individul, că ființă umană, dispune de drepturi iminente, intrinseci acestei calități, deși are origini îndepărtate, mai ales în conceptia creștină asupra omului, în filozofia politică și juridică s-a impus mult mai tîrziu, atunci cînd condițiile social-politice, impunătoare la un moment dat au îngăduit-o.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului constituie nu doar o realitate ci și o finalitate a întregii activități umane, bineînțeles a aceleia democratice și progresiste. De aici și atenția cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice și practice referitoare la drepturile omului, la protecția și respectul libertatilor fundamentale ale persoanei umane.

Problematica drepturilor și libertatilor fundamentale ale omului și cetățeanului este reglementată de dreptul constituțional în plan intern și este în același timp obiect al reglementărilor de drept internațional public.

Conceptele de drepturi ale omului și drepturi ale cetateanului solicită o analiză atentă în interferența, dar și în individualizarea lor, deoarece, ele se condiționează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internațional, servește ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenței drepturilor și libertatilor cetățenești. Conceptul drepturilor omului are o semnificație mult mai largă decât acela al drepturilor cetățenești, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor ființelor umane, în timp ce drepturile cetățenești sunt, potrivit însăși denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni și anume cetățenii unui anumit stat.

O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetățenești. Pentru definirea lor trebuie să luam în considerație că:

sunt drepturi subiective;

sunt drepturi esențiale pentru cetățeni;

datorită importanței lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale (constituții).

a) Drepturile fundamentale ale cetățenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natură lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.

b) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetățenești; această deoarece deși nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice și nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetățenilor își justifica pe deplin existența că o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanței economice, sociale și politice pe care o au.

c) Deoarece au această poziție importantă în cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituției, care le investește cu garanții juridice speciale. Deoarece normele constituționale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituționale, urmărea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute și garantate de Constituție, se ridica prin forță lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective.

Totodată astăzi, sub formă de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetățenilor, spre deosebire de alte drepturi, își găsesc ocrotire și în o serie de documente tratate europene.

Ținând cont de cele precizate mai sus, prin noțiunea de drepturi fundamentale cetățenești se desemnează acele drepturi ale cetățenilor care, fiind esențiale pentru existența fizică, pentru dezvoltarea materială și intelectuală a acestora, precum și pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăși Constituția României.

Conform unei alte definiții, foarte asemănătoare ,drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viață, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru liberă dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

Considerăm că o interesantă și completă definiție este și cea care consideră drepturile omului că fiind acele prerogative conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea și cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale și care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esențiale și a unor aspirații legitime, în contextul economico-social, politic, cultural și istoric, ale unei anumite societăți.

Prin noțiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înțeleagă ansamblul drepturilor și libertatilor recunoscute atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice (de drept privat și de drept public) în virtutea Constituției, dar și a textelor europene, și protejate atât contra puterii executive, cât și contra puterii legislative de către judecătorul constituțional.

Din punct de vedere al terminologiei se poate observă că se folosesc frecvent termenii “drept” sau “libertate”. Spre exemplu Constituția folosește termenul “drept”, atunci când consacră dreptul la viață și la integritate fizică și psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informații (art.31), dreptul la învățătura (art.32), dreptul la ocrotirea sănătății (art.33), etc. În același timp Constituția folosește și termenul libertate atunci când consacră libertatea individuală (art.23), libertatea de conștiință (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), etc.

Această terminologie constituțională deși astfel nuanțată, desemnează doar o singură categorie juridică și anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.

Capitolul I.Țările.

Secțiunea 1. Generalizarea Țărilor.

Subsecțiunea 1.1.Mențiuni despre Țări.

Diversitatea denumirilor.Concomitent cu afirmarea persoanlității entice a românilor a avut loc și organizarea lor în formațiuni politice proprii răspândit pe întregul teritoriu locuit de ei.Spre deosebire de obștile sătești tradiționale, noile organisme politice poartă denumiri diverse:țară, voievodat, cnezat,câmpulung, câmp.

“Țară” este denumirea predominantă, generică, aplicabile și tuturor celorlalte formațiuni purtând alte denumiri.

Țări în arcul Carpaților. În sec.X sunt semnalate: Țara Crișanei a voievodului Menumorum ( dux Blacorum) ,Țara voievodului Glad ( ducele Banatului ), Țara Ultrasilvana a voievodului Gelu; alte țări sunt: țara Bârsei, a Făgărașului, Hațegului, Zarandului, Maramureșului cu cnezatul Câmpulung pe Tisa.

Țări la răsărit de Carpați.În secolul XIII se menționează țara Bolohovenilor, a Brodnicilor. Sunt apoi vechile “republici”: Câmpulung, Vrancea și Stiria noteaza că pe 1307 era o țară la est de Carpați sub stăpânirea unui “kunig” care era “domn peste ceilalți”.

Țări la sud de Carpați.Pe lângă Vlachenlant amintită în Niebelungenlied, există Vlașca cu codrul Vlăsiei( al românilor ), Romanați, Paradunavon sau Paristrion în regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră, cu centrul la Durostolon sub conducerea lui Tatos, sunt apoi menționați conducătorii politici Sesthlav la Vicina, Satzos în nord- estul regiunii.Date mai amănunțite avem cu privire la cnezatele lui Ioan și Farcaș, voievodatele lui Litovoi și Seneslau în regiunea Jiu- Olt-Argeș.

Subsecțiunea 1.2. Structura denumirilor.

Elementele denumirilor. Diversitatea denumirilor noilor formațiuni politice se explică prin faptul că în construcția lor se are în vedere unul din elementele componente ale formațiunilor politice respective: teritoriul, poporul, conducătorul politic.

În primul caz se folosesc denumiri geografice : Bârsa, Hațeg, Vrancea.

În al doilea, caracterul etnic al locuitorilor: Vlașca, Romanați.

În cel de al treilea caz, ținându-se seama de persoana conducătorului public, avem : cnezatul ( cnezatului Ioan ), voievodatul ( voievodul Litovoi).

În ceea ce privește Câmpul și Câmpulung s-au păstrat denumirile tradiționale care indicau organizarea în obști sătești.

Analiza structurilor organizatorice a țărilor, arată totuși că diversitatea denumirilor nu implică o diferențiere calitativă între ele.

Secțiunea 2. Țara –organizarea politică românească.

Subsecțiunea 2.1. Originea denumirilor.

Țara. Cuvântul latinesc terra a intrat în limba română sub numele de “ Țară ”, cu sensul politic de organizare statală, iar nu cu sens material de “ pământ ”, ca în alte limbi romanice. În limba română, “ pământ “ provine din lat. Pavimentum. De remarcat că în alte limbi romanice pentru “ țară ” în sens politic, sunt alți termini ca: it. Paese, fr. Pazs, din lat. Pagus.

Chiar și atunci când românescul “ țară ” are și înțelesul secundar de pământ, referirea este la teritoriul unei organizații statale. Mai târziu va dobândi și o a treia semnificație – socială – aceea de boieri de țară, sau contrastul dintre capitală și provincii.

Cnezat.Cnezatul este o organizație politică aflată sub conducerea unui cneaz. Este tot o țară denumită după forma ei de conducere, așa cum se menționează în diploma Ioaniților din 2 iunie 1247: terra kenezatului Lytuoy ( nu pământul…). Cuvântul cneaz este de origine vizigotă: kunig .Ca și “țară”, termenul de cnez a dobândit în feudalismul dezvoltat – când Constituția cnezatului a dispărut – un înțeles social ( sătean liber ).

Voievodat. Denumirea “ voievodat ” este de origine slavă- vejevoda- și exprimă poziția conducătorului unei formațiuni politice care ca și cnezatul, este tot o “țară”: terra Szeneslai woievoda.

Câmpulung. O altă denumire similară cu aceea de “ țară ” este “ Câmpulung ”, cuprinzând mai multe obști sătești cu săteni liberi: Câmpulung-Muscel, Câmpulung-Moldova, Câmpulung pe Tisa ( Maramureș ).O situație asemănătoare prezintă și Câmpul Perilor ( pe Valea Moldovei ) și Câmpul lui Dragoș ( în Moldova ). Termenul de “ camp ” indica în evul mediu o obște , iar “Câmpulung ” o uniune de mai multe obști sătești.Denumirea de Câmpulung s-a păstrat și mai târziu ca nume al centruluzi fostei uniuni devenit târg și oraș.

Jupa. O altă denumire a unor formațiuni politice similare tărilor din feudalismul timpuriu este “ jupa “, conduse de jupani, termen provenind din tracul diurpaneus.Asemenea jupani sunt menționați în inscripții ca aceea datând din anul 943 descoperiți în com. Mircea-Vodă (jud.Constanța) calitatea Sânnicolau Mare ( Banat ) și jupanii, ctitori de biserici datând din sec.III din jurul Hunedoarei.

Subsecțiunea 2.2.Unitatea structurală a Țărilor.

Obștea sătească –temelie a țărilor. Obștile sătești au continuat să existe în această perioadă, păstrând organizarea lor tradițională, dar se reamarcă o apropiere între ele sub forma constituirii unor organizații mai întinse, care au cuprins o întreagă regiune : văi ale râurilor, depresiuni montane și câmpii.Astfel, în voievodatul Crișanei : văile Mureșului inferior ( malul drept ), Crișurilor, Berătăului și Crasnei , Someșului inferior , ca și depresiunile Aradului, Salontei, Câmpiile Șimleului, Zalăului; în voievodatul Banatului: Văile Cernei, Carașului, Bârzavei, Mureșului inferior ( malul stâng ), depresiunile Mehadiei.

Încă și mai bine s-au format obștile sătești la răsărit și sud de Carpați, unele până în epoca modernă, atât în ceea ce privește instituțiile sătești, cât și diferitele lor forme de unire, devenite județe ale României.

În țările existente până în sec.XIV, numărul obșstilor unite în cadrul lor era de 10-50 de sate.Încadrarea lor în formațiuni politice mai largi, nu modifică structura internă tradițională, a fiecărei obști sătești.

De la obștea sătească la “țară”și stat. Încă înaintea epocii feudalismului, timpuriu, obștea românească depășise stadiul de obște gentilică și devenise o obște teritorială. În această fază ea este denumită ca o “ asociație de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpânit în comun”.Ca atare, spre deosebire de obștea gentilică, în care apartenența membrilor se întemeiază pe rudenia de sânge, în obștea teritorială apartenența lor este desemnată de stăpânirea în comun a teritoriului.Teritoriul, nu mai are așadar, doar un rol economic, acela de determinare a apartenenței memebrilor săi la obștea respectivă.Existența în obște a “ cetelor de neam ”, bazate pe rudenie, nu știrbește caracterul teritorial al obștii.

Unirea mai multor sate devălmașe, în “ obști de obști ”, confederații sau uniuni de obști pe teritorii mai vaste a făcut necesară folosirea unor termini care să le denumească în mod deosebit. Așa a apărut denumirea de “ țară ” și “ câmpulung ”, luând ca bază, teritoriul acum mai larg decât moșia unui “ sat “ izolat.

Totodată, inegalitățile sociale cauzate de dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor de producție, au dus la ridicarea din rândurile membrilor obștii a unor vârfuri ale societății chemate să îndeplinească sarcini de conducere în noile organizații ale “ țărilor ”.Prin aceasta, esența organizării societății se schimbă intergral: pe baza unei organizații, cum era obștea teritorială, sătească, a luat naștere, o societate politică, statală.

Într-adevăr, obștea teritorială, sătească, cu autoconducerea ei democratică se aseamană cu statul doar prin faptul că avea, ca și acesta, un teritoriu pe baza căruia se determina apartenența membrilor lor, atât la obște cât și la stat, ca cetățeni. Spre deosebire însă de stat, îi lipsea obștii, acel aparat politic, specific statului, profesionalizat, compus din slujbași – funcționari, cu sarcini permanente răsplătite corespunzător.

Apariția unor vârfuri sociale- juzi, jupani, cnezi, voievozi, duces, potentes, maiores terrae, vatamani – a creat condițiile de formare a elementelor constitutive ale unui asemenea aparat și prin aceasta, obștea teritorială a putut realiza trecerea spre constituirea organizațiilor politice statale feudale.

Subsecțiunea 2.3.Aparatul politic al Țărilor

Conducătorii politici. Deși purtau denumiri diferite, conducătorii politici aveau în esență atribuții similare:

-Juzii, erau magistrați aleși dintre megieșii obștii ca judecători ai locuitorilor, dar și ca “ șefi militari ai acestora ”.Denumirea lor este arătată a proveni din magistratura acelor duumviri iure dicundo ai administrației municipiilor și coloniilor române.Este știut că de municipii și colonii depindeau și anumite territoria, regiuni și sate aflate în jurul lor. Denumirea de judex, a rămas în vocabularul populației daco-romane și după retragerea administrației române.Ea a fost preluată și de conducătorii popoarelor barbare, venite în contact cu Imperiul roman.Instituția judelui este de origine daco-roamană, atât prin tradiția atribuțiilor de judecător, cât și a acelora de conducători militari, în condițiile când obștile au fost nevoite să-și organizeze singure, mijloace proprii de apărare împotriva migratorilor.

Mai târziu, în feudalismul dezvoltat, judex, a devenit denumirea ce se dădea celor care aveau atribuții judecătorești și administrative ( jude ).De la numele judelui va proveni mai târziu numele de județ dat circumscripțiilor administrative locale.

– Cnezii, a căror denumiri derivă fie de la kunig, fie de la lat.cuneus.,aveau aceleași atribuții ca și juzii. Denumirea lor a dublat pe aceea de judex. Ca și juzii, cnezii, aveau scaune de judecată și exercitau comanda militară peste mai multe sate ( judecii ).

Numele de “ cnez ”, a avut aceeași evoluție ca și “ judec ”, ajungând să desemneze pe țăranii liberi, în timp ce unii dintre cnezi au devenit “ boieri ”, în statele românești din feudalismul dezvoltat.

-Voievozii, erau judecători și comandanți militari peste o confederație de cnezi. Numele lor este de origine slavă, dar instituția voievodatului este românească. La stat, voievodul nu avea atribuții judecătorești, iar situația lui era inferioară cnezatului.

-Jupanii, cu atribuții judecătorești și militare, purtau o denumire străveche, de origine tracă, devenită titlu de noblețe, acordat boierimii din statele feudale românești.

Oastea. Diploma Ioaniților din 1247, menționa existența unei oștiri ( apparatus bellicus) a voievodului Seneslau. O oaste a avut și voievodul Litovoi, când s-a răsculat împotriva dominației maghiare.Cnezii romăni sunt semnalați ca luptând la 1241 împotriva Ducelui de Austria. La venirea ungurilor, voievozii din Ardeal, se împotrivesc cu armate proprii de călăreți pedeștri și arcași.Armele lor au denumiri tradiționale, de origine latină. Cronica ipatiană îi arată pe români luptând în sec.XIII alături de halicieni (1231-1240) sau împreună cu cumanii, împotriva Bizanțului; românii sunt chemați în ajutor de Ottocar, regale Boemiei, în 1276- 1277 iar în 1240 sunt menționați ca luptând împotriva tătarilor.

Juzii, cnezii, voievozii, dispuneau și de locuri întărite ( indagines, presaca ) și chiar de cetăți cum erau cele de la Sătmar, dăbâca, Orșova, horom Cubin, morești, moigrad, Bălgrad, slon, etc.Ei continuau tradiția obștilor sătești de a-și organiza apărarea ( dava, fossatum ), în care scope le contribuiau cu 10 % din veniturile lor.

Originalitatea instituțională a țărilor. Această aristrocație a țărilor era denumită de popoarele vecine cu terminologia lor proprie, care exprima echivalența ei proprie cu vârfurile feudale: maiores terrae, potentes, duces, domini.

Așa cum țările s-au format din unirea obștilor în uniuni de obști , cnezate, voievodate, tot așa conducătorii lor au provenit din rândurile populației locale.Cnezatul este o instituție românească cu un nume ce denotă o influență celto-germană.La rândul său, voievodatul este tot o instituție românească, constituit înainte de venirea slavilor și ungurilor , anume , în timpul descoperirii puterii avare.Denumirea sa, este însă slavonă, influență din vremea coabitării româno-slave. Ungurii nu au cunoscut instituția voievodatului, au găsit-o în Ardeal, ca o creație a românilor și au trebuit să-i accepte existența în continuare, timp de secole.

Voievodatul a avut o evoluție deosebită la români și la slavi, ca și cnezatul: în timp ce la ruși, sârbi, bulgari, cnezatul era sinonim cu principele, iar voievodatul era un belli dux, subordonat acestuia, la români voievodul este mai mare peste o confederație de cnezi.În plus voievodul românilor continuă pe un plan superior atribuțiile judecătorești ale juzilor și cnezilor care lipsesc voievodului slavilor.În evoluția sa ulterioară, voievodul a ajuns în feudalismul dezvoltat să fie alături titlului de domn, purtat de principii țărilor române, după ce instituția voievodatului a dispărut.

O asemenea evoluție a organizării politice a românilor demonstrează pe plan instituțional , originalitatea, statornicia, continuitatea și dezvoltarea în condițiile proprii a așezămintelor sale.

Capitolul II. Legea Țării și instituțiile sale

Secțiunea 1.Legea Țării.

Subsecțiunea 1.Formarea,sfera de cuprindere și definirea Legii Țării.

Vechiul drept românesc, așa cum precizează și Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adică un drept nescris. La randul său, Nicolae Bălcescu afirma că, după intemeiere, țările române nu au cunoscut legile scrise, ca pană la jumatatea secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit intr-un veritabil sistem de drept.

Obiceiul juridic reprezintă o regulă nescrisă, care aplicată in mod continuu și timp îndelungat capătă forța juridică obligatorie.Existențta dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost recunoscută și de către vecinii noștri.Astfel obiceiul juridic românesc a fost denumit în documentele oficiale redactate în limba latină de către cancelariile străine ius valachicum, pe când în documentele cancelariilor domnești ale țărilor române, obiceiul juridic era denumit Legea Țării (obiceiul pământului). În sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ” este utilizat cu înțelesul de “țară”.

Expresia de “Legea Țării” desemnează cel mai bine conținutul obiceiului juridic românesc.Dovada în acest sens este și faptul că sintagma “Legea Țării” nu este însoțită de un alt determinativ. În toate țările române dispozițiile Legii Țării au fost aceleași.În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii Țării.

. Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că dreptul nostru ar fi de origine romană. Acesta susține că, așa cum am preluat limba latină, tot așa am preluat și dispozitiile dreptului român. Aceasta teorie a fost dezvoltată de profesorul Andrei Rădulescu într-o comunicare susținută în anul 1938 la Academia Română, în care a căutat să dovedească identitatea de fizionomie a instituțiilor Legii Țării cu cele ale dreptului român.

Într-o alta opinie, profesorul Gheorghe Fotino a susținut că Legea Țării ar fi de origine tracă.

A fost formulată și o a treia teorie, în virtutea căreia profesorul Constantin Dissescu a afirmat că Legea Țării a fost de origine slavă. Toate cele trei teorii le considerăm moniste, deoarece văd originea Legii Țării într-un singur sistem de drept.Totodată, aceste teorii sunt și exclusiviste, deoarece pleacă de la presupunerea că stramoșii noștri ar fi renunțat la tradițiile lor juridice și au preluat fie dreptul român, fie dreptul trac, fie dreptul slav.

În contrast cu aceste susțineri, Nicolae Iorga subliniază originalitatea Legii Țării, arătând că aceasta este o creație românească, izvorată din modul de viață al stramoșilor noștri. Această aserțiune se bazează pe realitatea conform căreia Legea Țării s-a format pe fondul juridic daco-roman.

Astfel, în epoca Daciei Romane, populația daco-romană a creat un sistem de drept nou, original – dreptul daco-roman – , în care instituțiile juridice române au dobândit funcții și finalități noi. După retragerea aureliană, instituțiile juridice daco-romane au fost preluate în obștea sătească și adaptate noilor realități. Dar în obștea sătească și-au pierdut valoarea juridică obligatorie pentru că, o dată cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin forța de constrangere a acestuia.

După formarea statelor feudale, aceste norme și-au redobandit valoarea juridică, adică și-au redobandit caracterul obligatoriu, fiind acum sancționate de către stat. Totodată, în procesul cristalizării relațiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a imbogățit cu noi reglementări determinate de realitățile social-economice ale acelor vremuri.

Doctrina juridică românească a dezbătut si problema sferei de aplicare a Legii Țării.Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat că Legea Țării a reglementat doar dreptul de proprietate imobiliara. Nicolae Iorga a susținut că Legea Țării a reglementat toate realitățile sociale cu caracter agrar și pastoral. A. D. Xenopol a afirmat că Legea Țării a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea primelor formațiuni politice de tip statal.

În definirea sferei de aplicare a Legii Țării trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Balcescu conform carora multă vreme la romani Legea Țării“a ținut loc și de constituțiune politică și de condica civilă și de condica criminală”.

Sintetizând aceste susțineri, putem defini Legea Țării ca fiind un sistem de drept atotcuprinzător, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementează organizarea statelor feudale la nivel central și local, regimul juridic al proprietății, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, răspunderea colectivă în materie penală și fiscală, reprimarea faptelor infracționale și judecarea proceselor.

Subsecțiunea 2.Dispozițiile Legii Țării cu privire la Domnie.Sfatul Domnesc.Dregătorii.

În virtutea dispozițiilor Legii Țării, statele feudale românești erau conduse de către domni, Sfatul domnesc și dregători.

Domnul era șeful statului, se afla în vârful ierarhiei feudale și exercita atribuții de ordin administrativ, militar, judiciar și legislativ. Astfel, în plan administrativ, domnul hotăra cu privire la organizarea administrativ teritorială, stabilea impozitele, numea și îi revoca din funcție pe înalții dregători, avea dreptul de a bate moneda, încheia tratate internaționale,declara starea de pace sau de razboi.Totodată domnul exercita tutela asupra bisericii. Dupa căderea Constantinopolului biserica devine dependentă față de domn.

Domnul confirma mitropoliții, episcopii și egumenii. Pe această cale biserica a fost dependentă față de stat și a acționat prin autoritatea sa spirituală în direcția promovării intereselor politice ale statului. Sprijinul reciproc între stat și biserică a fost necesar pentru ca și ungurii și polonezii, cand doreau să supună țările romane, o faceau sub pretextul catolicizării. Această situație se explică prin aceea că in țările din vestul Europei statul depindea de biserică, iar Papa exercita tutela asupra conducerilor politice ale statelor catolice. Linia politică a acestor state era stabilită de către papalitate,care a promovat în mod constant expansionismul statelor catolice asupra statelor ortodoxe.

În același timp, domnul era conducătorul armatei. La inceputul instituției domniei, rolul militar al domnului consta în coordonarea armatei formată din steagurile boierilor. Începand din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizării puterii, domnul iși creează armata proprie condusă de către dregători cu atribuții speciale în acest sens.În calitate de șef al statului, domnul încheia tratate de alianță sau comerciale cu alte state și declara pacea sau starea de razboi.

De asemenea, domnul era judecătorul suprem. În această calitate el putea judeca orice pricină,civilă sau penală, în primă sau în ultimă instanță. Procesele erau judecate de către domn împreună cu Sfatul domnesc, dar hotărârile erau pronunțate în nume propriu și nu se bucurau de autoritatea lucrului judecat. Astfel că următorii domni puteau rejudeca procesul și da hotărâri contrare celor anterioare

Domnul exercita și atributii de ordin legislativ, prin intermediul hrișoavelor. Domnul putea emite doua categorii de hrișoave:

-hrișoave cu caracter individual,erau acte de aplicare a dreptului la anumite situații concrete.Acestea nu erau izvoare de drept în sens formal.

-hrisoave cu caracter general. Prin intermediul lor se introduceau noi reglementări juridice. Purtau denumirea de hrișoave legislative și erau izvoare de drept în sens formal.

Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului domnesc și al dregătorilor.Succesiunea la tron avea la baza sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales de către Țară, adică de către adunarea vâarfurilor societății feudale – boieri, cler, comandanții armatei.

Se cerea ca viitorul domn să facă dovada că este de os domnesc (este rudă în linie directă sau în linie colaterală cu unul dintre domnii anteriori). Se mai cerea ca domnul să fie român, creștin ortodox și să nu fie însemnat (adică să nu aibă vreo infirmitate).

Boierimea, în scopul promovării intereselor sale, condiționa alegerea domnului de respectarea privilegiilor  boierești, iar controlul respectării de către domn a acestor privilegii și imunități feudale era asigurat de către boieri prin intermediul Sfatului domnesc.

Prin Sfatul Domnesc , boierii participau la conducerea statului.

Sfatul domnesc era un organism colectiv, care își desfășura activitatea pe langă domn. Era format din reprezentanții marii boierimi și ai clerului. Numarul membrilor Sfatului domnesc oscila între 12 și 25. Sfatul era convocat în locuri și la date fixate de către domn.

În cadrul atribuțiilor sale, acest organism îl sfătuia pe domn în probleme de stat,confirma titlurile de proprietate, întărea dăniile domnești, precum și acordarea de imunități și privilegii feudale, dând garanția respectării acestora.

De asemenea, Sfatul domnesc participă la judecarea proceselor, dându-și acordul față de soluția pronunțată de domn. Totodată Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de către domn a tratatelor internaționale.Componenta și competența Sfatului au cunoscut și ele o anumită evoluție. Astfel, în primele decenii de la formarea statelor feudale romanești, Sfatul domnesc a fost format doar din boieri de țară, adică din boieri fără dregătorii. Acest fapt se explica prin aceea că domnia a fost creația boierilor.

Boierii l-au ales pe domn și tot ei îi controlau activitatea pentru ca domnul să nu le încalce drepturile și privilegiile. Astfel că până spre jumatatea secolului al XV-lea raportul de forțe dintre domn și Sfatul domnesc a fost favorabil acestuia din urmă. Dar, treptat, în Sfatul domnesc au intrat și dregătorii, adică boierii ce executau poruncile domnești.

Ilustrativa este situația de la începutul domniei lui Alexandru cel Bun când un singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan Pana vornicul), pentru ca la sfarșitul domniei acestuia raportul să fie invers. Această evoluție a componentei și competenței Sfatului domnesc se reflecta și în fizionomia hrisoavelor domnești. Astfel, în primele decenii după întemeiere domnii și boierii hotărau împreună, iar boierii iși puneau pecețile pe hrișoavele domnești, promițând în acest fel că asigură aplicarea în practică a acelor hrișoave.

Mai târziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau numai a lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita controlul asupra activității domnului, care incepe să guverneze ca un adevarat monarh.

Dregătorii erau înalți demnitari ai statului ce exercitau atribuții de ordin militar, administrativ și judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influența bizantină, mai intâi în Țara Românească și apoi în Moldova, sub domniile lui Mircea cel Batran și, respectiv Alexandru cel Bun. Pentru că în societatea feudală nu erau clar delimitate formele de activitate în cadrul statului, și competența dregătrilor se caracteriza prin confuzia de atribuții.

În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se consolidase, dregătorii indeplineau anumite atribuții în cadrul curții, atribuții ce erau legate de persoana domnului. Dar treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor și imunităților boierești, precum și o dată cu întărirea aparatului central de stat, dregătorii au preluat în numele domnului conducerea efectivă a treburilor statului. Ei erau numiți de către domn, față de care depuneau un jurământ de credință.

Puteau fi oricând revocați și nu erau remunerați pentru activitatea desfășurată. Dar ei beneficiau de danii domnești pentru dreapta și credincioasa slujbă și, totodată, li se concedau veniturile unor teritorii și primeau daruri de la subalterni. Erau considerați mari dregători cei care făceau parte din Sfatul domnesc, pe când micii dregători erau considerați subalternii lor.

Erau considerați mari dregători:

 -banul– era cel mai important dregător în Țara Românească; avea atribuții similare celor ale domnului în dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda armata și judeca procesele; dacă această dregatorie era întâlnită doar în Țara Românească, pe celelalte le vom întalni în ambele Țări române;

-logofatul– era seful cancelariei domnesti, păstra și aplica sigiliul domnesc pe actele oficiale. Avea și unele atribuții judiciare;

-vornicul– era conducătorul slujitorilor curții domnești; asigura paza hotarelor; judeca anumite procese penale. În Țara Românească își exercita atribuțiile doar în stânga Oltului. În Moldova erau doi mari vornici, cel al Țării de Sus și cel al Țării de Jos;

-postelnicul– era tălmaciul domnului și sfetnicul de taină al acestuia; coordona relațiile cu alte state și exercita jurisdicția asupra funcționarilor inferiori de la curtea domnească;

-vistiernicul– răspundea de strângerea veniturilor statului și de asigurarea mijloacelor necesare pentru întreținerea curții și a armatei; judeca procesele cu privire la stabilirea și perceperea dărilor; după instaurarea dominației otomane coordona și strângerea haraciului);

-camarasul– administra veniturile domnului; activitatea sa începe din secolul al XVIII-lea, când vistieria statului a fost separată de camara statului);

-spatarul– păstra spada domnească, iar în anumite situații de razboi prelua comanda armatei;

-hatmanul– este comandantul armatei în Moldova; este menționat în documentele istorice din vremea domniei lui Ieremia Movilă);

-stolnicul– administra grădinile, cămările și pescăriile domnești;

-paharnicul – avea în grijă pivnițele domnești;

-comisul– răspundea de grajdurile domnești.Mai existau și alți dregători care nu făceau parte din Sfatul Domnesc și care exercitau atribuții legate de persoana sau interesele domnului:

-armasul– executa sentințele pronunțate de către domn

-setrarul– avea în grijă corturile domnești în vreme de razboi;

-clucerul– aproviziona curtea domnească cu grâne;

-slugerul– aproviziona curtea domnească cu carne;

-pitarul– aproviziona curtea domnească cu pâine;

-caminarul– strângea dările cuvenite domnului;

– jitnicerul – avea în grijă magaziile cu grâne ale curții domnești.

Subsecțiunea 3. Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea bisericii

Religia creștină a fost asimilată de către poporul român în procesul etnogenezei prin propagarea de la om la om. Începută în vremea dominației romane, creștinarea daco-romanilor a continuat și după retragerea aureliană între secolele III și X e. n. Primul strat al terminologiei religioase este format din termeni latinești. Dar după formarea statelor slave în sud, influența Patriarhiei de la Constantinopol s-a exercitat prin filiera slavă.

Acest fapt explică și limbajul bisericii ortodoxe române, format din termeni de origine latină, greacă și slavă. Limba slavonă a devenit limbă de cult, cu toate că poporul și nici macar toți preoții nu o cunoșteau. Ilustrativ în acest sens este Pravila de la Putna din 1581, scrisă țn slavonă, ce are și o traducere interliniara în limba română.

Deși în epoca voievodatului, organizarea bisericii nu s-a putut desăvârși, biserica ortodoxă și-a desfășurat activitatea neîntrerupt, asigurând continuitatea credinței religioase a românilor.

Până in secolul al XIV-lea biserica ortodoxă română nu a avut o clară organizare ierarhică. În 1359 se fondează Mitropolia Țării Românești de la Curtea de Argeș, dependentă de Patriarhia de la Constantinopol. Apoi au fost fondate Episcopiile Severinului, de Râmnicu-Vâlcea și Buzău. În Moldova, Mitropolia a fost fondată în 1388 și a depins, mai întâi, de Mitropolia Haliciului. Din 1401 Mitropolia Moldovei a devenit dependentă de Constantinopol. Apoi au fost înființate Episcopiile de Roman, Radauși și Huși.

Fondarea mitropoliilor și a episcopiilor a condus la o organizare ierarhică a bisericilor și mănăstirilor, precum și a clerului. În fruntea bisericii se afla mitropolitul, urmat pe scară ierarhică de episcopi, protopopi, stareți și preoți. Mitropolitul făcea parte din Sfatul domnesc, aflandu-se în fruntea acestuia.

Domnul exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii și egumenii. Totodată domnul, în virtutea lui dominium eminens (dreptul suprem al domnului asupra întregului teritoriu al statului), exercita dreptul de control asupra patrimoniului bisericii. Domnii țărilor romane, precum și boierii, au donat bisericilor întinse moșii, pe această cale formandu-se marile domenii feudale bisericești, lucru care a conferit bisericii o poziție privilegiată în cadrul statului feudal.

Subsectiunea 4. Dispozitiile Legii Țării cu privire la organizarea fiscală

În legatură cu organizarea fiscală, în Țările Romane domnul exercita un drept de proprietate supremă asupra întregului teritoriu al statului – dominium eminens. Din acest drept de proprietate supremă decurgea dreptul domnului de a percepe impozite (dări) de la supușii săi. Țăranii aserviți, însă, aveau asemenea obligații atât față de stat, cât și față de boieri. Aceste impozite erau percepute într-un sistem ce dădea expresie celor trei forme ale rentei de tip feudal – rentă în natură, rentă în muncă și rentă în bani. Față de faptul că pâna prin secolul al XVI-lea economia Țărilor Romane a fost predominant naturală, predominau impozitele în natură și în muncă. Mai tarziu, în secolele XVII și XVIII trec, treptat, pe primul plan impozitele în bani.

Impozitele în natură se numeau dijme domnești. Reprezentau a zecea parte din produsele animaliere și cerealiere, din produse piscicole și din albinărit. De aceea se mai numeau zeciuială (în Țara Românească) și deseatină (în Moldova). Din secolul al XVI-lea, unele obligații în natură au fost transformate în bani.

Dările în muncă erau denumite slujbe. Constau din diferite prestații efectuate după o anumită planificare la construcția sau la repararea cetăților, drumurilor sau podurilor domnești, efectuarea de transporturi, găzduirea curierilor domnești și procurarea pentru aceștia a căilor de olac (de postalion – vine din turcescul “ulak”). Din secolul al XVIII-lea unele munci puteau fi răscumparate prin plata unor sume în bani, pe când altele au fost transformate în obligatii bănești.

Impozitele în bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoană, din diferite taxe și din răscumpararea dărilor în natură sau în muncă. Inițial se numeau dare sau dajdie, pentru ca mai tarziu să se numească biruri. Până în secolul al XVI-lea boierii nu plateau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost impuși și ei, deși se bucurau de unele scutiri.

Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregătorilor, curtenilor și al negustorilor.

În Țările Romane, impozitele în bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste grupuri fiscale erau alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau chiar religioase.

Astfel se stabileau sume globale pentru județe sau ținuturi, orașe sau sate, moșii individuale sau grupe de moșii, cele plătite de armeni sau cele plătite de catolici. Aceste sume globale se împărțeau apoi pe unități impozabile, în funcție de puterea economică a gospodăriilor sau a marilor domenii. Potrivit Catastifelor lui Petru Șchiopul rezultă că fiecare sat avea de plătit o sumă globală, împărțită apoi pe gospodării în funcție de puterea lor economică, întrucât, în virtutea acestor catastife, țăranii înstăriți (țăranii de istov) plăteau impozite mai mari, pe când țăranii săraci (șiromahii) plateau impozite mai mici. Puterea economică a fiecarei gospodării era apreciată în funcție de numarul vitelor de muncă. Țăranii români aveau în plus obligația de a plăti quinquagessima ovium ( o oaie cu un miel din 50 ).Starea materială a boierilor în vederea impozitării era apreciată după intinderea moșiilor cultivate prin munca țăranilor aserviți.

Dar aceste impozite erau percepute în sistemul cislei ( își are originea în slavonescul “cislo”, care înseamnăa număr ), guvernat de principiul răspunderii solidare în materie fiscală, căci dacă un membru al obștei sătești se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea asupra sătenilor, în primul rând asupra rudelor și vecinilor. O dată cu instaurarea și înăsprirea dominației otomane, când birurile sporeau de zeci de ori, țăranii dădeau bir cu fugiții, fiind insolvabili. Cei rămași în sat aveau obligația de a plăti suma globală, astfel încat, în mod frecvent, în secolele XVI si XVII, numeroase obști sătești devin insolvabile neputând plăti statului impozitele. Acele obști, ca urmare a neplății birului, erau aservite fie către domnie, fie către boierul din vecinatate care prelua plata impozitului. Pe această cale, multe dintre satele libere au ajuns să fie aservite fie către domn, fie către boieri.

În acelasi timp, statul feudal a fixat și o serie de taxe cum erau cele pe comercializarea produselor și pe exploatarea subsolului.

Subsecțiunea 5. Dispozițiile Legii Țării cu privire la organizarea armatei

În primele decenii de la intemeiere, domnia era slabă, aparatul central al statului era în curs de constituire, astfel încat cele mai importante funcții ale statului, inclusiv cele militare, erau exercitate de către boierii investiți cu imunități sau privilegii. Acești boieri erau boierii de țară (neamuri). Termenul de “neam” vine de la latinescul “gentiles”, avand înțelesul de fondatori. Ei aveau armate proprii (steaguri) cu care raspundeau la chemările domniei în virtutea relațiilor de vasalitate. Cu timpul domnia s-a consolidat (în vremea lui Mircea cel Bătrân și a lui Alexandru cel Bun) și astfel domnii și-au format o oaste proprie (oastea cea mică), formată din curteni, mica nobilime, orășeni și țărani liberi.

În momente de primejdie era convocată oastea ce mare, la care participau toți locuitorii țării, inclusiv țăranii aserviți.

În sens formal, comanda armatei era exercitată de către domn. În fapt, domnii delegau comanda armatei fie marelui spătar, fie marelui vornic, fie marelui ban, fie marelui hatman. Existau însă și formațiuni militare cu comandă proprie, exercitată de către căpitani, aga sau de către postelnic. Din secolul al XVII-lea crește importanța mercenarilor în armatele țărilor romane, deși erau foarte costisitori. În secolele XVII si XVIII asistăm la un proces de destrămare, până la dispariție, a armatelor din țările române.

Subsecțiunea 6. Organizarea administrativ-teritorială a Țărilor Romane în conformitate cu dispozitiile Legii Țării

În Țara Românească și în Moldova au fost cunoscute mari subdiviziuni administrativ-teritoriale. Astfel, în Țara Românească distingem între partea din stânga Oltului (Muntenia) și Oltenia. În Moldova, distingem între Țara de Sus și Țara de Jos.

Oltenia și Țara de Jos se bucurau de o largă autonomie. În acest sens, marele ban, care era cel mai important dregător din Țara Românească exercita în Oltenia atribuții similare celor ale domnului, putând pronunța chiar pedeapsa cu moartea. În Moldova, Țara de Jos era condusă de un mare vornic, care era cel mai important dregător moldovean; acesta își avea reședința la Bacău. Aceste subdiviziuni au luat naștere în legatură cu desăvârșirea întemeierii, pentru că partea din dreapta Oltului și sudul Moldovei au fost incluse mai tarziu în aceste state feudale.

Pe de alta parte, teritoriul Țării Românești era împărțit în județe, iar cel al Moldovei în ținuturi. Județele și ținuturile s-au format pe teritoriile fostelor cnezate, voievodate, etc., adică pe teritoriul primelor formațiuni de tip statal. Aceste unități administrativ-teritoriale s-au constituit în vederea conservării unei părți din atribuțiile exercitate înainte de intemeierea acelor formațiuni feudale. Inițial promovau interese locale. Cu timpul, însă, în procesul consolidării domniei, aceste unități administrative au fost integrate într-un sistem administrativ ierarhizat și supuse administrării unor dregători domnești.

Județele și ținuturile erau conduse de dregători locali – județi, sudeți ( își are originea în slavonescul “sud”, care desemna judecatoria ), parcalabi, vornici. De aici putem observa că unele dregătorii, deși au denumiri identice, au un conținut administrativ diferit. Vornicul, spre exemplu, poate exercita atribuțiuni administrative la nivelul conducerii unui sat, județ, oraș sau pe lângă domnie. Nu întamplator, în documentele medievale, se precizează că înalții dregători își exercitau atribuțiunile la nivel central și erau desemnati prin apelativul de “mare”.

Denumirile județelor vin, de regulă, de la denumirile râurilor care le traversează (spre exemplu, Dolj vine de la Dole je, care înseamnă “Jiul de câmpie”; Gorj vine de la Gore je, care înseamnă “Jiul de munte”); în Moldova, ținuturile și-au preluat denumirea de la numele capitalelor (spre exemplu, Suceava, Iași, etc.) .

Conducătorii de județe și ținuturi exercitau atribuții administrative, militare și judiciare. Erau ajutați de un aparat propriu, format din globnici (erau însărcinați cu stabilirea și încasarea amenzilor penale; denumirea își are originea în slavonescul “globa”, care are înțelesul de amendă), vatafi (erau conducătorii slujbașilor domnești), birari (erau însărcinați cu fixarea și strângerea birului). Spre sfârșitul secolulului al XVI-lea s-au suprapus acestora reprezentanții domniei, care promovau o politică de centralizare, pentru ca în secolul al XVII-lea să constatăm suprapunerea celor două aparate într-unul unic, aflat în dependență față de puterea centrală.

În județe și în ținuturi existau localități rurale și urbane.Orasele au apărut încă înainte de întemeiere, căci unele sate s-au transformat în târguri, iar unele târguri au devenit orașe. Denumirile însa nu corespund celor din vechea Dacie Traiană. Având în vedere că după retragerea aureliană viața urbană a încetat, orașele au fost distruse, numele lor dispărând din memoria romanilor. Trebuie observat în legatură cu acest fenomen că unii susțin o teorie, potrivit căreia populația daco-romană din spațiul carpato-danubiano-pontic a dispărut definitiv după retragerea aureliană, de vreme ce orașele feudale romanești nu poartă denumirea celor din Dacia Traiană. Acest argument este fals, deoarece denumirile orașelor din Dacia Traiană au dispărut o dată cu orașele, pe când denumirile munților, ale apelor, ale localităților rurale s-au păstrat. Unele orașe s-au fondat în legatură cu activități comerciale (spre exemplu, Bârlad), exploatări miniere (spre exemplu, Baia de Aramă), navigație fluvială (spre exemplu, Brăila), organizarea ținuturilor sau a județelor sau cu fondarea unor episcopii. După întemeiere, numărul orașelor a sporit, căci domnii, în virtutea lui dominium eminens fondau orașe noi fie pe teritoriile fără stăpân, fie pe moșiile lor. De asemenea, și unii boieri fondau orașe pe moșiile lor (spre exemplu, Craiova și Târgu Jiu au fost o vreme în proprietatea boierilor Buzești). Statutul orașelor era stabilit fie prin hrișoave domnești, fie conform obiceiului locului, adică conform dispozițiilor Legii Țării. În baza acestor statute, orașele se bucurau de o anumită autonomie administrativă, căci aveau organe proprii de conducere.

Conducerea unui oraș era exercitată de către Adunarea generală a orășenilor, care se întrunea cel putin o dată pe an. Adunarea generală a orașenilor soluționa problemele majore ale orașului și alegea membrii Consiliului orășenesc. Mandatul membrilor Consiliului orășenesc era de un an. În Moldova, orașele erau conduse de un consiliu ales, format din un soltuz și 12 pargari. În Țara Românească, acest consiliu era format dintrt-un judet și 12 pargari.

Acest consiliu exercita pe plan local atribuții relativ cuprinzatoare:

– organiza strângerea impozitelor;

– decidea cu privire la atribuirea de terenuri;

– rezolva problemele edilitare;

– avea atribuții judiciare;

– organiza și asigura întreținerea armatei orașului;

– asigura relațiile cu domnia;

– întocmea acte oficiale și, în acest sens dispunea de o pecete proprie;

– iar unele orașe, mai dezvoltate, aveau chiar dreptul de a bate moneda proprie (spre exemplu, Bârladul).

Începand din secolul al XVI-lea, o dată cu centralizarea puterii, peste aparatul local al orașelor se suprapune un aparat format din dregători domnești – pristav (anunța știrile oficiale), staroste (conducea un ținut aflat la marginea țării), vameș (încasa veniturile vămii), vornicul de oraș (exercita atribuții judecatorești). Cu timpul, aceasta dependență a orașelor față de domnie sporește, dar, cu toate acestea, orașele din Țările Române și-au păstrat o anumită autonomie până la formarea statului național român modern.

Teritoriul unui oraș cuprindea trei zone:

– vatra orașului – era formată din clădiri;

– hotarul orașului – era format din terenurile din jurul orașului, cultivate de către orășeni;

– ocolul orașului – era format dintr-un anumit număr de sate.

Începand din secolul al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orășenii se puteau organiza în bresle. Localitățile rurale erau de două feluri:

– sate libere;

– sate aservite.

Satele libere erau organizate după formula tradițională în obști sătești (libere). Satele libere se numeau moșnenești în Țara Românească și răzesești în Moldova. După întemeiere, aceste sate s-au integrat în sistemul feudal de sine stătător, iar unele dintre atribuțiile tradiționale de autoconducere au fost preluate de către stat, și anume cele în materie administrativă și judiciară. Cu toate acestea, obștile sătești au continuat să exercite chiar și în epoca feudalismului dezvoltat o serie de atribuții privind soluționarea litigiilor dintre săteni, înstrainarea pământului din obștea sătească și răspunderea colectivă în materie penală și fiscală.

Satele aservite se aflau pe domeniile feudale și nu se bucurau de autoconducere. Dimpotrivă, erau administrate de un reprezentant al boierului, numit vataf sau vataman.

Subsecțiunea 7. Dispozițiile Legii Țării cu privire la dreptul de proprietate

Proprietatea

În dreptul feudal proprietatea este ierarhizată, divizată și complexă, îmbinând forma de stăpânire devalmașa cu cea individuală și diferențiindu-se în funcție de titularul ei. Astfel, proprietatea nu mai are un caracter absolut ca în dreptul roman, ci un caracter divizat și ierarhizat, în vârful piramidei aflându-se dominium eminens care aparținea domnului, urmat de dominium utile care aparținea feudalilor, țăranilor liberi și celorlalți proprietari și apoi dreptul de folosință al țăranilor aserviți asupra loturilor pe care le munceau.

I. Dominium eminens aparținea domnului ca șef al statului și vârf al ierarhiei feudale. În virtutea lui dominium eminens, domnul avea următoarele prerogative:

Exercită un drept superior de supraveghere și control asupra întregului teritoriu al țării;

Culegea moștenirile vacante;

Lua în stapânire pe terenurile pustii (care nu aparținuseră niciodată nimănui) sau pustiite (abandonate de proprietarii lor). Supraveghea mările, apele curgătoare și lacurile folosite la pescuit, adapat și navigație;

Încuviința boierilor desprinderea unor terenuri din proprietatea publică și intrarea lor în stapânirea personală pentru înființarea de sate numite "slobozii", deoarece domnul le scutea de taxe cu această ocazie;

Confisca terenurile și averile de la boierii hicleni;

Acorda dănii boierilor pentru dreapta și credinciosa slujbă sau mânăstirilor, acestea din urmă putând fi danii de ctitorie sau de închinare.,

Acorda imunități boierilor și mânăstirilor;

Încuviința actele de transfer de proprietate asupra pământurilor și robilor, ocazie cu care părțile dădeau domnului un cal bun sau o cupă din metal prețios – institutie numită de Legea Țării – "darea calului sau a cupei";

Exercita dreptul de preadalică sau pradalică – semnifica dreptul de a culege moștenirile vacante chiar dacă defunctul era membru al obștii, precum și dreptul de retract (revocare) a daniilor (donațiile domnești)

Putea să renunțe la dreptul său de pradalică, înscriind în act formula: "pradalica să nu fie", iar pentru aceasta părțile erau obligate la darea calului sau a cupei.

Percepea dijme, biruri și munci în folosul domniei.

II. Dominium utile aparținea în general feudalilor și țăranilor liberi.

Proprietatea feudală s-a format pe cale originară prin moștenire și pe căi derivate prin donație, vânzări, înfrațire pe moșie. Pe lângă aceste căi juridice existau și căi nejuridice – cotropirea sau sila.

Proprietatea feudală era de trei feluri:Domnească.Boierească.Mânăstirească

1. Proprietatea domnească era proprietatea privată ce aparținea domnului ca mare boier și se deosebea de dominium eminens care era proprietatea publică ce aparținea domnului ca șef al statului.

Proprietatea domnească era alcatuită din bunurile pe care le deținea domnitorul înainte de urcarea sa pe tron. La acestea se adaugă cele dobândite în timpul domniei pe diferite căi judiciare (vânzări, schimburi etc.) precum și unele venituri care reveneau domnului și intrau in camara domnească și nu în vistieria țării.

Proprietatea domnească s-a mărit în anii de domnie ai unor Domni autoritari, dar s-a restrâns, pe ansamblul perioadei. Cel puțin una din căile de sporire, confiscarea de moșii de la boierii condamnați pentru diferite vini, a născut conflicte întinse pe mai multe generații. Averea unui Domn la un moment dat cuprindea moșiile cu satele sale, braniștele, hotarele târgurilor și orașelor, ocinile confiscate și moșiile cumpărate de domnie ca instituție. Mihai Viteazul avea 129 de sate. Din secolul al XVI-lea când costurile înzestrării oastei au crescut abrupt ca urmare a introducerii armelor de foc, unele moșii Domnești au fost vândute. Scăderea puterii economice a Domniei a însemnat erodarea puterii sale militare.

2. Proprietatea boierească s-a format în principal prin moștenire și prin danie domnească. Dania domnească a avut pâna în sec XV caracter temporar, limitat la viața domnitorului care îl daruise pe boier precum și eventual la viața fiilor acestuia. În urma luptei susținute a boierilor, după a doua jumatate a sec XV, dania a dobândit caracter perpetuu și nu mai putea fi revocată decât în caz de hiclenie (înalta trădare față de domn).

Proprietatea boierească s-a mai numit “baștină” sau “ocină”, termeni care semnificau faptul că provenea din moștenire. Boierul putea dispune liber de ea (s-o schimbe, s-o doneze, s-o lase moștenire) însă cu autorizarea Domnului.

În evoluție, acest tip de proprietate s-a caracterizat prin frecvența trecerii dintr-o posesie în alta prin vânzări-cumpărări și danii. Proprietatea bisericească-mănăstirească în schimb a evoluat într-un singur sens: a sporit și s-a consolidat continuu. Datorită daniilor făcute de boieri, de domni, sau de țăranii liberi, în câteva secole s-a ajuns ca acest tip de proprietate să dețină cea mai mare parte a pământului arabil. Unii donatori au închinat proprietățile lor, cu zeci de sate, unor mănăstiri de peste hotare, de la muntele Athos de pildă.

3. Proprietatea mânastirească s-a format în principal prin dania făcută de domn, boieri și toate celelalte categorii sociale.

Domnitorii acordau danii de ctitorie atunci când înființau o mânăstire și o înzestrau cu sate și moșii, cum s-a întâmplat în cazul mânăstirilor Cozia ( Mircea cel Bătrân ), Putna ( Ștefan cel Mare ), Hurez ( Constantin Brâncoveanu ) etc. Domnii mai acordau și danii de închinare atunci când, dupa ctitorie, voiau să asigure veniturile mânăstirii.

Boierii procedau în acelasi fel, fie înzestrând mânăstiri, fie citorindu-le pe moșiile lor sau chiar transformând conacul boieresc în mânăstire, cum s-a întâmplat în cazul clucerului Tudorean Vladescu care, după moartea soției sale, s-a călugarit sub numele de Teodosie și a transformat casele sale boierești în chilii pentru călugări și biserica din curtea conacului în biserica mânastirii Aninoasa.

De obicei, donațiile făcute mânăstirilor erau cu sarcina, impunânduli-se obligația de a nu le înstraina.

Indiferent de titularul ei, proprietatea feudală era structurată în:

–         rezervă feudală, care aparținea propritarului

–         loturile aflate în stapânirea țăranilor dependenți.

Proprietate feudală a fost însoțită de o institutie provenind din dreptul bizantin – imunitatea feudală. Aceasta era acordată de domn prin hrișov domnesc către boieri sau către mânăstiri și îi atribuia titularului următoarele drepturi:

–         de administrare politică,

–         de judecată,

–         de comandare a armatei,

– de a face comerț,

–         de a fi scutit de anumite dări

–         de a încasa venituri în folos propriu.

Imunitatea acorda o anumită autonomie deoarece slujitorii domnești nu aveau acces pe moșia respectivă.

După întemeirea statelor feudale, datorită puterii de care se bucurau boierii, imunitatea a avut un caracter general.

Formula prin care era acordată imunitatea era:

–         în Țara Românească: "Să-i fie de ocină și de ohaba"

–         în Moldova: "Să-i fie uric cu tot venitul".

După consolidarea puterii domnești imunitățile au devenit speciale, prevăzându-se în act ce anume înlesniri se acordau titularului. Aceste imunități speciale sunt întâlnite mai ales în cazul mânăstirilor deoarece proprietatea mânăstireasca s-a format mai târziu.

De exemplu, într-un act al lui Ștefan cel Mare, acesta scuteste de vamă grâul și mierea pe care mânăstirea Putna le va comercializa la Chilia (important centru comercial de la gurile Dunării) precum și peștele pe care mânăstirea îl va aduce de la Chilia.

4. Proprietatea țărănească

Diferea în funcție de titularul ei: dacă țăranii erau liberi sau aserviți, dacă erau organizați în obști sau în afara obștilor.

În obștea liberă pământul se împarțea în :

–         vatra satului = gospodăriile țărănești

–         loturile țăranilor, în stapânire individuală

–         celelalte terenuri aflate în hotarul obștii care se aflau în stapânire devalmașă: păduri, pășuni, fânete, ape.

Se înregistrează tendința ca tot mai multe terenuri să treacă din stapânire devălmașă în cea personală, dar cu toate acestea obștea își păstrează un drept superior de supraveghere și control asupra întregii moșii a satului, drept concretizat în dreptul de protiniș ( precumparare și rascumpărare ).

Țăranii liberi care nu erau organizați în obști exercitau proprietatea asupra gospodăriei, uneltelor, vitelor și loturilor de cultură.

Țăranii aserviți aveau un drept de proprietate asupra gospodăriei, a uneltelor și a vitelor și un drept de folosință asupra pământului care se afla în proprietatea boierului.

Meșteșugarii aveau drept de proprietate asupra atelierelor, a uneltelor și asupra produselor muncii lor.

Robii aveau un drept de stapânire asupra salaselor lor (locuințele), a uneltelor și asupra produselor muncii lor.

Subsecțiunea 8. Dispozițiile Legii Țării cu privire la statutul juridic al persoanelor

În feudalismul dezvoltat persoanele au un caracter statutar și discriminatoriu, statului juridic al persoanei depinzând de locul pe care acestea îl ocupau în societate.

Feudalii – clasa socială care datează dinainte de întemeierea statelor feudale, ei fiind mari proprietari de pamânt, asa numiții "boieri de țară".

Dupa întemeierea statelor feudale, calitatea de boier le este recunoscută de domn și apar dregătoriile sau boierii de slujbe.

Calitatea de boier era indispensabil legată de calitatea de mare proprietar de pământ, pierderea moșiei atrăgând după sine și pierderea titlului nobiliar.

Dacă în toată lumea feudală domeniul feudal exista și avea acestă structură ( rezerva feudală și loturile de pamânt ) raporturile de vasalitate însă au prezentat mai multe variante: în cazul țărilor române regimul nobiliar era un subtip al celui bizantin și anume, nu exista o anumită piramidă faudală de tipul suzeran –“ vasali”- subvasali, ci toți boierii, indiferent dacă erau mari sau mici aveau aceleași obligații de ascultare față de domn, care reprezenta o copie a bazilului bizantin ( împaratul de la Constantinopol ).

Neascultarea boierilor constituia infracțiunea de hiclenie, considerată cea mai gravă și pedepsită cu moartea și confiscarea averii. Deci boierii erau obligați să asculte de poruncile domnești, să acorde domnului ajutorului militar (auxilum) în timp de razboi și sfat în timp de pace (consilium). În schimb, asteptau de la domnitor miluirea sau dania pentru dreapta și credincioasa slujba precum și dregătorii.

Pe lânga feudalii laici, exista și clasa feudalilor ecleziastici formată din mitropolit, episcopi, protopopi și egumenii marilor mânpstiri (stareții).

 Țăranii erau liberi sau aserviți și erau organizați în obști sau în afara lor.

Țăranii liberi cu pamânt se numeau: – moșneni în Țara Românească

– razeși în Moldova.

Țăranii făra pamânt se numeau: – săraci / și romahi în Moldova

– vlahi în Țara Românească

– jeleri în Transilvania.

Țăranii liberi cu pamânt, dar neorganizați în obști se numeau crezi sau judeci.

Țăranii aserviți se numeau: – rumâni în Țara Românească

– vecini în Moldova

– iobagi în Transilvania.

Regimul lor juridic a diferit în timp; spre sfârsitul sec. XVI ei au fost legați de glie, consecința a fost că nu se mai puteau muta de pe o moșie pe alta, dar nici stapânii nu-i puteau alunga; era impusă vinderea moșiei împreună cu toți țăranii aserviți, dar nu la proprietari diferiți pentru a nu se ajunge la destramarea familiilor țărănești.

După achitarea rentei feudale, țăranii puteau să dispună de restul produselor și aveau capacitatea de a încheia acte juridice în legatură cu aceste produse.

Caile de cădere din rumânie erau:

a) juridice:

–         contractul de vânzare, când țăranul își vindea pământul și libertatea, de obicei ca urmare a imposibilității de plată a dărilor

–         contractul de donație

–         contractul de împrumut – garantat cu libertatea personală

–         hotarârea judecatorească de aservire a unor țărani sau a întregii obști, de obicei pentru neplata unei amenzi fixate pentru săvârșirea unei infracțiuni sau neplata datoriilor.

b) nejuridice

–         falsificarea titulurilor de proprietate de către boieri

–         sila/cotropirea (asevirea cu forța).

Caile de ieșire din Rumânie:

a) juridice:

–         eliberarea de către stapân, se facea numai "cu capul" = se acorda libertatea personală, dar nu se retroceda și ocina (lotul de pământ)

–         rascumpararea – țăranii plăteau o suma de bani în schimbul libertății

–         hotarârea judecatorească – foarte rar, li se dadea câstig de cauza țăranilor și erau eliberați.

b) nejuridice

–         arderea titlurilor de proprietate

–         rascoala

–         cnezirea/ judecirea cu forța = țăranii refuzau să se mai considere aserviți si să mai plateasca dijma

–         fuga de pe moșie.

 Orașenii – clasa mai dezvoltată în Transilvania pentru ca în celelalte două țări românești cei bogati preferau să cumpere moșii și să intre în rândurile boierimii.

Populația orașelor care se bucura de un caracter autonom era împărțită în:

–         patriciat (oamenii bogați)

–         pătura de mijloc (micii negustori, meșteșugarii)

–         plebea orășenească (săraci în Țara Românească și mișei în Moldova).

 Robii – categorie formată din populații neortodoxe (tătari și țigani), dar ea datează dinainte de întemeierea statelor feudale, de pe vremea pecenegilor și cumanilor.

Statului lor juridic era reglementat de un drept al robilor numit în slavona "holopscoe pravo". Ei se aflau în stapânire a domnului, a boierilor sau a mănastirilor care îi puteau vinde, dona, greva cu servituți, acorda ca imunitați.

Toți robii fără stapân deveneau robi domnești. Domnul avea un drept superior asupra robilor, el încuviințând toate actele de transfer cu referire la aceștia.

Pentru că robii aveau un statut juridic mai bun decât al sclavilor din Antichitate, ei nemaiputând fi uciși și pentru că se bucurau de o anumită capacitate juridică ( puteau să comercializeze produsele muncii lor și deci să obțină venituri ), s-a înființat o taxă numita birul pe țigani care era strânsă de juzii de țigani în Țara Românească și de vatmani în Moldova.

Subsecțiunea 9. Dispozitiile Legii Țării cu privire la rudenie, familie și succesiuni

Familia era formată din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu părinții și copiii. Era consacrată o anumită egalitate între soți, determinată de condițiile de viață specifice obștii sătești. Astfel, ambii soți exercitau puterea parintească asupra copiilor, iar soția supraviețuitoare putea exercita singură puterea parintească asupra copiilor minori. În cadrul familiei exista obligația reciprocă de intreținere și protecție

Conform dispozitiilor Legii Țării, rudenia este de trei feluri: de sânge, prin alianță și duhovnicească (spirituală).

Rudenia naturală ( de sânge), a păstrat străvechi structuri în organizarea sa, moștenite de la strămpșii daco- romani, în tiparul social de secole al obștii sătești, cum este cazul cetelor de neam existente în cadrul acesteia. La ea s-a adăugat influența biseriii ortodoxe prin cele două taine religioase și toate împreună au înrâurit conduita persoanelor. Rudenia de sânge se socotește în funcție de autorul comun pe linie directă, suitoare și coborâtoare, ( ascendenți și descendenți ) și pe linie colaterală fiecare cu grade sau trepte numerotate după numărul generațiilor ce se interpun între rudele respective.

Ea a creat drepturi și obligațiuni de ajutor reciproc și întreținere, precum și de vocație succesorală. În același timp ea a impus anumite impedimente, la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge, în scopul bunei dezvoltări a ființei umane și a evitării degenerării sale fizice prin căsătoria rudelor de grad apropiat. Biserica a întărit cu rigurozitate asemenea impedimente prin hotărârile conciilor ecumenice, condamnând incestul, căsătoriile între rude până la un anumit grad.

Doctrina creștină a creat apoi în temeiul tainelor botezului și a cununiei o familie spirituală, cu impedimente tot atât de puternice ca și cele naturale. Legile ulterioare au corectat ulterior anumite excese, atât în legătură cu impedimentele naturale, cât și cu cele religioase.

Legea Țării cunoaște și alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din infrațire și rudenia derivată din infiere.

Forma de încheiere a căsătoriei, era beneficțiunea religioasă, de unde credința că ea este scrisă „ în cer ”. Nu se încheia un act scris la oficierea căsătoriei. Ceremonialul căsătoriei arată că tinerii țineau seamă și de învoirea părinților, manifestată în procedura pețitului, ca și în constituirea zestrei.

Un impediment tipic feudal la căsătorie era starea de robie a unuia din soți, care potrivit Legii Țării, atrăgea căderea în robie a soțului liber și a copiilor rezultați dintr- o asemenea căsătorie mixtă.

Începând din secolul al XVII-lea, datorită faptului că zestrea se constituia numai pentru fete, se conturează o nouă etapă, și anume întocmirea foii de zestre. După aceste etape urma binecuvantarea părinților și binecuvantarea religioasă.

Din Statutele Țării Făgărașului rezultă că binecuvantarea religioasă nu putea fi dată în lipsa binecuvantării părintești. De aceea, prin intermediul Statutelor Țării Făgărașului a fost consacrată căsătoria cu fuga. Pe aceasta cale, atunci când părinții refuza să îi binecuvanteze pe cei doi tineri, are loc un simulacru de răpire, ocazie cu care viitorul soț răpește viitoarea soție cu voia ei, după care platește o amendă simbolică.

Aceastra amendă ce era platită, în mod simbolic, de către viitorul soț, producea aceleași efecte ca și binecuvantarea părintească.

Din ceremonialul căsătoriei, din procedura pețitului și din constituirea zestrei rezultă că tinerii trebuiau să țină seama și de învoirea părinților. Cu ocazia încheierii căsătoriei se constituia zestrea tinerilor căsătoriți. La origine, având în vedere caracterul democratic al familiei, ambii soți erau înzestrași de către părinți ca o recunoaștere a muncii depuse în sânul familiei. Zestrea sporea prin darurile făcute de vecini și prieteni cu ocazia sărbatoririi nunții. Începând din secolul al XVII-lea au apăarut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituită doar din bunurile cu care venea în căsătorie femeia.

Tot din acea perioada încep a fi mentionați vânătorii de zestre. De aceea, părinții fetelor luau diferite măsuri juridice pentru protejarea integrității zestrei.

Alături de rudenia de sânge, un alt impediment la căsătorie era și starea de robie a unuia dintre soți, care atrăgea căderea în robie atât a soțului liber, cât și a copiilor rezultați dintr-o asemenea căsătorie.

Divortul putea fi obținut fie în biserică, fie prin repudiere. Bărbatul își putea repudia soția, după cum și soția își putea repudia bărbatul. Dacă divorțul se pronunța din vina soției, zestrea rămânea la bărbat.

Legea Țării a consacrat, din punct de vedere juridic, următoarele categorii de copii:

– copii firești (legitimi);

– copii din flori (naturali) – erau născuți în afara căsătoriei;

– copii de suflet (adoptați);

– hiaștrii (copiii vitregi) – aparțineau unuia dintre soți dintr-o altă căsătorie;

– copiii dobândiți prin efectul infrățirii.

În limbajul Legii Țării, succesiunile sunt desemnate prin termenul de “moștenire”. Acest termen își are originea în tracul “moș”, conform formulei “moșie moștenita”. Dispozițiile Legii Țării în materie reglementează moștenirea fără testament (moștenirea legală) și moștenirea testamentară.

Moștenirea fără testament este astfel denumită pentru că este deferită în conformitate cu dispozitiile Legii Țării în cazul în care nu există moștenitori testamentari, fie pentru că nu există testament, fie pentru că acesta nu a fost valabil întocmit.

Moștenirea fără testament este desemnată și prin sintagma de “moștenire legală”, întrucât succesorii vin la moștenire potrivit legii.

Dispozițiile Legii Țării din Moldova asigură o egală vocație succesorală și pentru fii și pentru fiice. Dar în Țara Românească este consacrat privilegiul masculinitatii, în sensul că ocinele (proprietatele funciare ereditare) nu puteau fi dobândite de către fete, ci doar de către baieți. Fetele puteau moșteni bunuri mobile (bani, etc) și pământuri de cumpărătură (pământurile cumpărate, iar nu ocinele). Totuși, prin utilizarea procedeului juridic al infrățirii pe moșie, în Țara Românească fetele erau înfrățite cu baieții, încât fetele deveneau pe cale artificială baieți. Pentru a produce efectele scontate, înfrațirea trebuia aprobată prin hrișov domnesc. Astfel se prevalau de acest privilegiu țăranii în Țara Românească.

În Țara Românească și în Moldova, în Țara Făgărașului și în Maramureș, copiii legitimi și cei adoptați aveau depline drepturi succesorale față de ambii părinți. Copilul natural venea doar la succesiunea mamei, iar copilul vitreg venea doar la succesiunea părintelui bun, nu și la mostenirea soțului sau soției acestuia. Totodată, Legea Țării admitea și sistemul reprezentării în materie succesorală, ceea ce însemna că nepoții din fii veneau și ei la succesiune îin prima categorie de moștenitori dacă tatăl lor predecedase biunicului și urcau în rangul succesoral al tatălui lor dobândind partea din succesiunea care s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă acesta ar mai fi trăit.

Spre exemplu, dacă veneau la moștenire doi fii și doi nepoți din fiu, moștenirea se împărțea în trei părți, nepoții din fiu urmând a dobândi pe această cale împreună o treime din moștenire, pentru că atât s-ar fi cuvenit tatalui lor dacă acesta ar mai fi trăit.

Se recunoștea și soțului supraviețuitor vocația succesorală, chiar în concurs cu descendenții. La moștenitori se transmiteau atât bunurile succesorale, cât și drepturile de creanță și datoriile defunctului. Moștenitorii răspundeau pentru datoriile succesorale intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral).

Mostenirea testamentară era deferită pe baza testamentului. În concepția Legii Țării, testamentul este actul de ultimă voință prin care o persoană, numită testator, instituie unul sau mai multi moștenitori. Testamentul putea fi întocmit în forma scrisă – diata (vine de la grecescul “diata”, care are înțelesul de testament)– sau în formă verbală – cu limba de moarte.

Diata era scrisă, datată și semnată de către testator, numai că urma a se întocmi în prezența martorilor.Testamentul cu limba de moarte consta dintr-o declarație verbală, făcută în prezența martorilor. Cum mulți nu știau carte, deseori testamentul oral îmbraca forma hrișovului domnesc. S-a constatat că testamentul prezintă unele puncte comune cu hrișovul domesc, pentru că ambele erau însoțite de un blestem care urmau să îi lovească pe aceia care nu îndeplineau cea din urmă voință a testatorului. Legea Țării permitea părinților să dezmoștenească pe fiii raufăcători sau pe fiii lipsiți de respect.

Pe de alta parte, Legea Țării nu a consacrat instituția majoratului, de aceea ea a consacrat instituția fideicomisului și substitutiunea fideicomisară, căci în Europa apuseană, în special în Germania, era cunoscută instituțuia majoratului, conform căreia proprietatea funciară este inalienabilă și putea fi dobandită doar de către primul născut bărbat, ceea ce i-a indreptățit pe unii să afirme că la germani, nu numai că proprietatea funciară rămânea în sânul familiei, ci ea dispune de proprietari, în sensul că devine proprietar acela care prin accidentul natrurii se naște primul și bărbat.

Deoarece Legea țării nu cunoștea majoratul, s-a recurs la fideicomis. Fideicomisul este actul de ultimă voință prin care o persoană, numită disponent (dispunător), roagă o altă persoană, numită fiduciar, să transmită un anumit bun sau chiar o parte din moștenire unei alte persoane, numită fideicomisar. Pe lângă fideicomisul obișnuit, Legea țării a consacrat și fideicomisul de familie (substituțiunea fideicomisara), instituție întemeiata pe un mecanism conform căruia beneficiarul, numit fideicomisar, devine la randul sau fiduciar și trebuie să transmită un anumit bun, de regulă, o suprafață de pământ altei persoane din aceeași familie, care va deveni la randul ei fiduciar.

Subsecțiunea 10. Dispozițiile Legii Țări cu privire la raspunderea colectivă

Au existat forme de răspundere colectivă în materie fiscală, penală și de comerț internațional.

1. În țările noastre se practică sistemul de impozit numit cislă, în care statul era impus la plata unei sume globale, repartizată apoi pe gospodării, potrivit puterii lor economice, de către slujbașii numiți „ răbojari ”, pe baza unor recensăminte, ce se făceau la fiecare perioadă de trei ani.Creșterea continuă a dărilor, ca și abuzurile răbojarilor de a impune pe unii țărani „ peste puterile lor ”, în timp ce pe alții cu averi îi scuteau prin trecerea lor în categoria „ săracilor ”, au adus pe mulți țărani în situația de a nu-și putea plăti cota – parte ori de a putea fugi din sat.(„ a da bir cu fugiții”).Cei rămași în sat trebuiau să implinească întreaga cislă, cu dreptul de a se despăgubi din bunurile părăsite de cei fugiți sau aflați în imposibilitate de a plăti.

2. Întemeierea statelor feudale românești a produs o transformre în viața juridică a obștilor sătești , prin trecerea unora dintre atribuțiile acestora de soluționare a faptelor penale în competența aparatului de stat. Astfel, urmărirea infracțiunilor grave cum era omuciderea, se făcea de către „ gonitorii de urmă ”.

Ei aplicau amenzi grele – dușegubine – celor vinovați, constând dintr-un număr mare de vite.Satele au păstrat numai dreptul de a cerceta și identifica pe autorii faptelor penale grave comise pe teritoriul lor, cu obligația de a-i preda organelor de stat pentru judecarea și aplicarea pedepselor.Când se găsea vinovatul, acesta răspundea cu bunurile sale personale.Când fapta s-a petrecut pe terenul aparținând mai multor proprietari , răspundea fiecare proporțional cu cota-parte de proprietate, iar dacă unii fugeau spre a se sustrage, plăteau cei rămași.

Satul întreg suporta însă dușegubina când nu putea preda pe vinovat: „ dușegubina de la noi și de la satele dimprejur, cum este obiceiul țării, că hoții nu i-am putut găsi nicăieri ”,.

3. Despăgubirea de la altul, era o modalitate de răspundere colectivă pe plan internațional extinsă la categorii sociale mai largi decât colectivitatea sătească.Așa de exemplu, când Alexandru cel Bun alocă fostei sale soții Rimgalia, un venit de 1200 de galbeni, a încuviințat ca în caz de neplată la tremen să se ia acești bani „ de la negustorii noștri și de la pământeni ”, adică de la moldovenii în trecere prin Polonia. La fel a procedat Alexandru cel Bun cu răsplătirea nobililor lituani aflați în slujba sa, ca și fiul său Roman cu fostul staroste al Podoliei, Buceavschi, protectorul său.

Negustorii și românii care plăteau în țară străină în contul acestor datorii, primeau acte doveditoare a sumelor plătite și întorși în patrie erau despăgubiți de adevărații datornici.La fel se proceda și cu creanțele românilor împotriva străinilor.O procedură similară se folosea pe plan internațional și cu privire la datoriile clerului.

Dreptul modern a înlocuit aceste vechi practici prin procedura specială a exequturului, pe bază de hotărâri judecătorești executate în țări străine.

Subsecțiunea 11. Dispozițiile Legii Țării cu privire la obligațiile izvorâte din contracte

Legea Țării a consacrat și răspunderea individuală în materia obligațiilor, obligație ce rezultă fie din contracte, fie din delicte.

Ca și la romani, și în Legea Țării contractele au fost principalul izvor de obligații. Contractele sunt acte juridice constitutive de drepturi și obligații pentru părțile contractante. În dreptul nostru feudal cele mai multe dintre contracte poartă aceleași denumiri ca și în dreptul modern. Totuși, condițiile specifice feudalismului le-au determinat anumite particularități. Dacă însă în dreptul roman dispunem de criterii sigure pentru a distinge între contractele reale, contractele consensuale și contractele nenumite, Legea Țării nu oferă asemenea criterii. Ca dovadă, în virtutea dispozițiilor Legii Țării, vânzarea consensuală ia naștere prin convenția părților, însoțită de remiterea materială a lucrului, de unde rezultă că Legea Țării nu facea o distincție clară între contractele consensuale și contractele reale.

Pe de altă parte, la vânzarea română, prețul consta întotdeauna dintr-o suma de bani (pecunia numerata), pe cand în Legea Țării pretul putea consta și dintr-un alt bun, de unde rezulta că vânzarea consensuală se poate confunda cu schimbul, care este un contract nenumit.

Cele mai amanunțite reglementări ale Legii Țării au în vedere contractul de vânzare-cumparare. Acest contract se realiza prin convenția părților cu privire la obiect și preț. Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare presupunea, ca și la romani, întrunire a trei elemente esențiale – consimțământul, obiectul și prețul.

Cu privire la consimțământ, acesta era conceput ca fiind manifestarea de voință a vânzătorului în sensul dorit de către cumpărator. Consimțământul trebuia să fie liber, neviciat și irevocabil. Putea fi viciat fie prin violență psihică sau fizică, fie prin dol (înșelăciune). Conform concepției despre răspunderea individuală, pentru ca aceasta să opereze era suficient consimțământul părților. În virtutea dreptului de protimis, dacă se înstraina un teren din hotarul obștii, era necesar consimțământul tuturor membrilor obștii. În ipoteza în care se transfera dreptul de proprietate asupra unei moșii era necesar și consimțământul domnului, exprimat printr-un hrișov domnesc de confirmare, ocazie cu care părțile își executau obligația de dare a calului sau de dare a cupei.

Obiectul vânzării, în Legea Țării, putea fi un lucru mobil sau un lucru imobil. Robii puteau fi vânduți separat de moșie, pe când țăranii aserviți nu puteau fi vânduți separat, ci numai împreună cu moșia de care erau legați. În plus, Legea Țării a admis și vânzarea libertății persoanei, dovada că țăranii liberi deveneau rumani sau vecini doar dacă își vindeau libertatea odată cu ocina. Obiectul cel mai frecvent al vânzării era pământul. Terenurile erau determinate îin contract prin semne de hotar, precum stâlpi, borne, îngradiri. Suprafața masurată a terenului era rareori menționată în contract.

Pretul putea să constea dintr-o sumă de bani, dar și din alte bunuri, dovadă că Legea Țării nu distingea în mod clar între contractul de vânzare-cumparare și contractul de schimb. Atunci când prețul consta dintr-unul sau mai multe bunuri, în contract trebuia exprimat în forma bănească. Prețul trebuia să fie real, să nu fie simulat, să nu fie fictiv, pentru ca atunci contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi confundat cu contractul de donație. De asemenea, prețul trebuia să fie și determinat sau cel putin determinabil. După cum mai rezultă din unele texte, prețul trebuia să fie și echitabil, adică să fie în linii generale aproape de valoarea comercială, aprecierea făcută în conformitate cu obiceiul locului.

Dacă remiterea lucrului trebuia făcută chiar în momentul încheierii convenției, prețul putea fi plătit ulterior acestui moment, sub sancțiunea rezilierii. Însă părțile puteau introduce în cuprinsul contractului o clauză, prin care obligația de a plăti prețul la un anumit termen trebuia asigurată de cumpărator printr-un zalog sau prin chezasie.

În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menționați, de regulă, și martorii, care asistaseră la încheierea contractului, precum și aldamasarii. Acestia din urmă erau adevarați martori preconstituiți, care, cu ocazia încheierii contractului, închinau un pahar de bautura cu părțile. Termenul de “aldamasar” își are originea în cuvantul “aldamo”, de origine maghiară, ce are întelesul de bautura servită în anumite imprejurari. Aldamasarii puteau fi chemati in calitate de martori, in cazul in care se năștea un litigiu din acel contract, pentru a relata aspectele cunoscute cu privire la încheierea actului.

Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă, fie verbal.

Contractul în formă scrisă purta denumirea de “zapis” și mai cuprindea și numele si prezența părților, plata integrală sau parțială a prețului de către cumpărator, garanțiile reale sau personale pentru plata prețului, predarea actelor de proprietate de către vânzător. Când contractul era încheiat în prezența autorităților statului – domn, Sfatul domnesc sau alte foruri administrative ori religioase – mai cuprindea numele domnului și componenta Sfatului domnesc, certificarea cu privire la autenticitatea conținutului, cererea adresata domnilor următori de a respecta actul încheiat, mențiunea cu privire la predarea calului sau a cupei. Hrisovul domnesc de confirmare a vânzării se putea obține și ulterior încheierii contractului, pe baza prezentării zapisului și a celor ce au asistat la întocmirea lui.

Contractele distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn și Sfatul domnesc pe baza jurămintelor și a martorilor.

Locațiunea, în vechiul drept românesc, îmbraca mai multe forme. De aceea, Legea Țării definea locațiunea ca fiind o convenție prin care o parte se obligă să procure folosința unui lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul prețului, pe care cealaltă parte se obliga a-l plăti.

Prin urmare, locațiunea îmbraca trei forme în dreptul feudal românesc:

– locațiunea unui lucru;

– locațiunea de servicii;

– locațiunea unei lucrări determinate.

În cazul locațiunii unui lucru, una dintre părți procura folosința unui teren (este vorba despre un contract de arendare) sau a unei locuințe (este vorba despre un contract de închiriere) în schimbul prețului, pe care cealaltă parte se obliga a-l plăti.

În cazul locațiunii de servicii, un om liber își oferă serviciile sale în schimbul unui preț, iar locațiunea unei lucrări determinate se încheia între client și întreprinzator. Un exemplu ilustrativ de locațiune a unei lucrări determinate consta din contractul încheiat între proprietarul unui teren, în calitate de client, și un arhitect, în calitate de întreprinzator, contract prin care arhitectul se obligă a-i construi pe un teren aparținând clientului o clădire.

Locațiunea presupune existența consimțământului, a obiectului și a prețului. Prețul, spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, prezintă particularitatea că nu trebuie să fie echitabil, locațiunea putându-se realiza în schimbul oricărui preț.

Donația este contractul prin care o parte, numită donator, transmite proprietatea asupra unui lucru cu titlu gratuit unei alte persoane, numită donatar. Acest contract îmbracă forma unei simple convenții, ce se putea țncheia fie între domn și vasalii săi, fie între persoane fizice, fie între persoane fizice și mănăstiri. De regulă, donațiile făcute de domn boierilor, precum și cele făcute de persoanele fizice mănăstirilor, se încheiau sub condiție.

Astfel miluirea (donația domnească) putea fi revocată dacă boierul donatar nu își îndeplinea obligația de dreapta și credincioasa slujba față de domnie. Persoanele fizice care faceau donații mănăstirilor condiționau încheierea actului de menționarea numelor lor în pomelnice sau de neînstrainarea lor, dovadă că donatorii, deși erau terțe persoane în ceea ce privește actele ce ar fi fost încheiate de către donatari ulterior cu privire la bunul în cauză, puteau revoca eventualele înstrainări ale bunurilor donate manăstirilor. În ceea ce privește donațiile încheiate între persoane fizice, donatarul își lua angajamentul față de donator de a-l îngriji în timpul vieții, iar după moarte de a-i face pomeni.

Ca și în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul donației putea fi și persoana umană, când țăranul liber se închina cu sufletul și averea unui feudal sau când robii erau daruiți de către stăpânii lor. Donațiile, pentru a fi întărite, erau făcute în fața domnului și a Sfatului domnesc.

Contractul de schimb avea ca obiect aceleași bunuri ca și contractul de vânzare-cumpărare. Uneori, obiectul schimbului era format din sate sau din părți de sate ori din terenuri pe care erau amplasate construcții sau din terenuri cultivate. Contractul era încheiat, de regulă, în formă scrisă. Cand schimbul avea ca obiect sate sau părți de sate ori terenuri, zapisele trebuiau a fi prezentate domnului spre a fi întărite prin hrișov domnesc.

Depozitul este contractul prin care o persoană, numită deponent, transmitea detențiunea unui lucru asupra unei alte persoane, numită depozitar, transmitere însoțită de o convenție prin care depozitarul promitea a restitui lucrul la cererea deponentului.

Comodatul este contractul ce lua nastere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detențiune de catre o persoană, numită comodant, unei alte persoane, numită comodatar, transmitere însoțită de o convenție prin care comodatarul promitea a restitui lucrul la termenul stabilit, după ce îl va fi folosit conform întelegerii dintre părți. Comodatul se deosebește de locațiunea unui lucru prin faptul că este un împrumut de folosință cu titlu gratuit, ceea ce înseamnă că acest contract se naște unilateral, în sensul că în momentul formării contractului numai comodatarul are obligația de a restitui lucrul la termenul stabilit prin convenția părților.

Daca comodatarul face cheltuieli pe cont propriu în vederea conservării lucrului, contractul devine bilateral, întrucat comodatarul are dreptul de a cere despăgubiri de la comodant.

Mutuum (imprumutul de consumatiune) este contractul prin care debitorul promite a restitui lucruri de aceeași calitate și în aceeași cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumațiunii. De regulă, asemenea împrumuturi aveau ca obiect sume bănești. Asemenea datorii erau garantate prin zălog sau prin chezasie.

Zălogul este garanția reală ce se formează prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de către debitor creditorului sau, transmitere însoțită de o convenție prin care creditorul promite a retransmite lucrul dacă debitorul își plătește datoria la termen. Dacă debitorul nu plătea la termen, zalogul devenea statator, adică rămânea la creditor. Totuși părțile puteau încheia o convenție specială prin care creditorul dobandea dreptul de a vinde zalogul. Dacă prețul obținut era mai mare decât valoarea datoriei garantate, diferența îi era remisă debitorului.

Chezasii sunt garanți personali care promiteau creditorului ceea ce a promis și creditorul principal. Dacă debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul își valorifica dreptul de creanță pe seama chezașilor. Dacă erau mai mulți chezași, raspunderea era solidară, în sensul că oricare dintre chezași putea fi urmărit pentru întreaga datorie, dar avea dreptul de a se întoarce împortiva celorlalți chezași și de a le cere cota-parte contributivă.

Subsecțiunea 12. Dispozițiile Legii Țării în domeniul dreptului penal

Prin dispozițiile de drept penal, Legea Țării apără valorile și relațiile care interesau ordinea feudală. Aceste dipoziții aveau un caracter discriminatoriu. În primul rând, pentru că aceleași fapte erau pedepsite diferit în funcție de categoria socială din care facea parte infractorul și, în al doilea rând, pentru că infracțiunile, de regulă, puteau fi răscumparate prin plata unei sume de bani.

La origine, înainte de intemeiere, în epoca țărilor, infracțiunile erau desemnate prin termenii de “gloabe” sau “dusegubini”. După intemeiere, sensul celor două cuvinte s-a schimbat, deoarece ele desemnau amenzile penale, iar infracțiunile erau denumite “vini” sau “fapte”.

Infracțiunile erau de două feluri:

– fapte mari;

– fapte mici.

Cea mai gravă infracțiune era hiclenia, adică tradarea domnului de către boieri. Domnul reprezenta statul, iar boierii, prin trădare, încălcau juramantul de credință prestat la înscaunarea domnului.

Erau considerate ca intrând în sfera de cuprindere a hicleniei urmatoarele fapte:

– ridicarea împotriva domnului pentrun a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala un alt domn în locul lui;

– însușirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;

– fuga în țara straină fără încuviințarea domnului;

– sustragerea sau distrugerea bunurilor domnești.

Era o infracțiune care putea fi comisă doar de către boieri și era pedepsită invariabil cu moartea și confiscarea totală a averii. Bunurile confiscate de la boierii hicleni erau atribuite, de regulă, de către domn boierilor săi credincioși sau mănăstirilor. În plus, în mod exceptional, aceasta infracțiune nu putea fi răscumparată prin plata unei sume de bani. Pedeapsa cu moartea aplicată boierilor hicleni era executată de către domn prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni care au aplicat boierilor hicleni și pedepse precum tăierea capului sau spanzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de obicei, oamenilor de rând.

Altă faptă mare este osluhul (neascultarea). Denumirea vine de la slavonescul “osluh”, care înseamnă neascultare. Aceasta infracțiune putea fi comisă de orice persoană, inclusiv de către țăranii aserviți. De regula, dacă era comisă de către țăranii aserviti, faptașii erau fie condamnați la plata unor amenzi, fie erau supuși unor corecții fizice executate de către domni sau boieri. Dacă infracțiunea era comisă de către un boier, nu existau criterii de distincție intre hiclenie și osluh, iar fapta era pedepsită cu moartea.

Uciderea era o altă faptă mare. Se pedepsea cu moartea. Dacă autorul nu era descoperit, se aplica dusegubina asupra proprietarului locului unde s-a petrecut fapta sau asupra satului, dacă fapta fusese comisă în hotarul obștii sătești.

Legea Țării consacra și norme ce incriminau faptele impotriva proprietatii.

Furtul, care consta din luarea pe ascuns a unui bun aparținând altei persoane, era pedepsit cu moartea prin spanzuratoare la locul săvârșirii infracțiunii, de față cu martori, cand hotul era prins asupra faptului. Furtul flagrant era consacrat de dispozițiile Legii Țării sub denumirea de furt fata. Furtul neflagrant era pedepsit cu gloabe (amenzi) si despagubiri.

Tâlhăria era considerată in Legea Țării ca fiind furtul comis cu violență, în bandă, cu arme la drumul mare sau prin patrunderea cu forta in casa. Se pedepsea cu moartea, prin spanzuratoare, la locul faptei.

Tot cu moartea erau pedepsite și infractiunile indreptate impotriva religiei si moralei, precum sodomia, bigamia, rapirea de fecioare comisa de catre fiii de boier; în cazul în care cel care comisese infractiunea de rapire de fecioare nu facea parte din cinul boieresc, pedepsele constau din amenzi. Erezia, care consta din abaterea de la normele religioase, și ierosilia, care consta din furtul de lucruri sfințite din loc sfintit, erau sancționate cu pedepse duhovnicești, precum posturi, mătănii, etc.

Faptele mici sunt urmatoarele:

– sudalma cea mare, avea drept corespondent în dreptul modern infracțiunea de denunțare calomnioasă. Se aplică în acest caz legea talionului, în sensul că denunțătorului calomnios i se aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denunțat dacă denunțul ar fi fost întemeiat.

– limba strâmbă, care avea drept corespondent în dreptul modern infracțiunea de mărturie mincinoasă, era pedepsită cu amenzi și cu îmbourarea, adică prin arderea pe față cu fierul roșu.

– ucisaturile, care aveau avea drept corespondent în dreptul modern infracțiunea de lovire, erau pedepsite cu amenzi. Dacă lovirile cauzaseră moartea victimei, pedeapsa era moartea și confiscarea averii.

– injuria, numită in Legea Țării sfada, era pedepsită cu amenzi.

– hotarnicia falsă și mutarea semnelor de hotar în scopul însușirii pământului altuia, erau pedepsite cu amenzi și despagubiri.

– distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice alte mijloace erau pedepsite cu amenzi. De asemenea, cel care suferise paguba trebuia să primească despagubiri.

Legea Țării permitea ca cele mai multe dintre infracțiuni, chiar dintre cele care erau pedepsite cu moartea, cu excepția hicleniei, să poată fi răscumparate prin plata unei sume de bani.

Pedepsele erau de trei feluri:

– privative de libertate – ocna, surghiunul la mănăstire;

– pedepse fizice – tăierea capului, spânzurătoarea și bătaia;

– pedepse infamante (supunerea oprobiului public) – purtarea prin târg sau pe ulița satului a infractorului, bătaia în târg sau pe ulița satului a infractorului;

– amenzile penale.

Pedeapsa cu moartea putea fi pronunțată de către domn, marii vornici, marele ban, precum și de catre organele specializate ale manastirilor investite prin hrisov domnesc cu competenta de a judeca in satele lor orice vina mare sau mica.

Pentru urmărirea infractorilor și pentru asigurarea executării pedepselor s-a constituit un aparat special de slujitori – dusegubinari (stabileau și încasau dusegubina), osluhari, pripasari (stabileau stricaciunile produse de animale in recoltele altora, precum si despagubirile acordate), gonitori din urma (urmareau infractorii dupa urmele lasate).

Subsecțiunea 13. Dispozitiile Legii Țării cu privire la procedura de judecata și probe

Legea Țării a reglementat și competența instanțelor de judecată, desfasurarea proceselor, precum și mijloacele de probă.

În cadrul satelor, unele procese erau soluționate de Sfatul oamenilor buni și bătrâni. În orașe, soluționarea proceselor intra în sfera de atribuții a Consiliilor orașenești peste care s-au suprapus, cu timpul, organele de stat, în special dregătorii – vornicii, parcalabii și banii din conducerea județelor și ținuturilor. Aceștia aveau o competență generală, atât în materie penală cât și în materie civilă.

De asemenea, dregătorii exercitau atat atribuții administrative, cât și judecătorești. Unii dintre ei aveau o competență generală, iar alții aveau o competență specială, în sensul că puteau judeca anumite procese. Boierii și mănăstirile puteau judeca anumite procese, competența lor fiind precizată în hrisoavele domnești prin care li se confereau atribuții judecătorești. De asemenea, părțile aflate în litigiu puteau alege de comun acord unul sau mai multi boieri care să judece diferențele dintre ele. În calitate de sef al statului, domnul putea judeca orice proces civil sau penal.

Legea Țării nu cunostea calea de atac a apelului. Dar partea nemultumită de hotărârea judecătorească putea redeschide procesul la aceeași instanță sau la organele de stat superioare, precum Sfatul domnesc sau domnul țării.

Nu exista principiul autorității lucrului judecat, ceea ce menținea o stare de nesiguranță în relațiile judiciare. Pentru contracararea acestei situații, s-a stabilit că partea care va redeschide procesul va plati o taxă numită zăvească. De asemenea, se practică feraia, care constă dintr-o suma de bani pe care câștigătorul procesului o depunea în vistieria domnească, urmând ca în caz de rejudecare, partea care va pierde procesul să înapoieze câștigatorului suma depusă.

În virtutea Legii Țării, probele puteau fi orale sau scrise.

Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale erau cele care emanau de la domn, numite hrisoave, direse sau carti domnești. Dacă aceste acte erau pierdute sau deteriorate, puteau fi reconstituite de catre Sfatul domnesc pe baza depozițiilor martorilor.

Actele scrise particulare purtau denumirea de zapise particulare.

Probele orale erau: proba cu jurători, marturia simplă și jurământul cu brazdă.

Proba cu jurători avea cea mai mare forță juridică. Se numea lege. Cand una dintre părți solicita administrarea acestei probe se utiliza formula “a cerut lege”. Dacă domnul acorda aceasta proba se utiliza formula “i-am dat lege”.

Proba cu juratori era o proba de creditate si nu una de veritate, deoarece juratorii nu se exprimau in legatura cu imprejurarile cunoscute de ei prin propriile simturi, ci in legatura cu credibilitatea partilor aflate in proces. Ei jurau ca partea respectiva este demna de crezare. Juratorii erau, la inceput, persoane din aceeasi categorie sociala cu partea pentru care jurau, pentru ca, mai tarziu, sa fie, cu precadere, doar dintre boieri.

Daca domnul acorda aceasta proba, fixa si numarul juratorilor, care putea fi de 6, 12, 24 si 48. Acestia trebuiau sa vina la proces impreuna cu partea pentru care jurau.

Cel care castiga pe aceasta cale procesul era considerat ca “s-a apucat de lege”. Cel ce pierdea procesul in urma administrarii acestei probe se considera ca “a ramas de lege”.

Cel ce pierdea procesul putea cere “lege peste lege”, adică solicita domnului să admită administrarea probei cu un numar dublu de jurători.

În ceea ce privește marturia simpă, martorul facea relatari în legătură cu împrejurările constatate prin propriile simțuri. Pentru ca mărturia să producă efecte juridice, era necesar ca aceasta să fie îmbrăcată în forma religioasă în biserică.

Jurământul cu brazda (juramantul cu brazda in cap) era o proba practicata de catre ortodocsi, prin care era invocata divinitatea pamantului. Aceasta proba era administrata in procesele de hotarnicie, adica in procesele pentru delimitarea proprietatilor funciare. Partea care sustinea un anumit hotar isi presara tarana pe cap si pe umeri, luata din pamantul care sustinea ca este al sau, dupa care rostea un juramant religios si parcurgea apoi hotarul despre care sustinea ca este cel adevarat. Mai tarziu, țărâna era pusa într-o traista purtata pe umar de cel in cauza, pentru ca apoi biserica sa intervina si sa puna in mana celui care parcurgea hotarul o carte de rugaciuni.

Se mai recurgea si la probe preconstituite, precum paruirea copiilor la semnul de hotar sau calugarirea copiilor la semnul de hotar, pentru ca acestia, cand vor fi mari, să știe că acolo este hotarul moșiei părintești.

Catolicii practicau ordalia fierului rosu. Astfel, judecătorul care avea anumite incertitudini în legatura cu sinceritatea depozitiei unei părți la proces, trimitea acea parte la Episcopia romano-catolica de la Oradea, unde, după o slujba religioasa, cel trimis purta în mână un fier înrosit in foc de circa un kilogram pe o distanta de 8-10 pasi. Apoi mâna era bandajată, iar bandajul sigilat. Dupa 8 zile, era desfăcut bandajul iar dacă rana era vindecată se considera ca cel in cauza a avut dreptate. Dacă rana nu era vindecată, se aprecia ca depoziția celui trimis nu fusese adevarată. În secolul al XIII-lea au fost consemnate 400 asemenea cazuri.

Capitolul III. Evoluția drepturilor fundamentale prin prisma tratatelor.

Tentative de unificare a națiunilor europene au existat încă dinaintea apariției statelor naționale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celți, iar mai târziu a fost cucerită și condusă de Imperiul Roman, centrat în Mediterană.

Aceste uniuni timpurii au fost create cu forța Impreiul Franc al lui Carol cel Mare și Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administrație pentru sute ani. Uniunea vamală a lui Napoleon și mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existență tranzitorie.

Dată fiind diversitatea lingvistică și culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupația militară a națiunilor, conducând la instabilitate; unele încercări, însă, au durat mii de ani și au fost însoțite de porogrese economice și tehnologice, așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul așa-numitei Pax Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare pacifică prin cooperare și egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851.

În urma catastrofelor provocate de primul și al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza determinării de a reconstrui Europa și de a elimina posbilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului de către Germania (de vest), Franța, Italia și țările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952.

Apariția Comunităților Europene are la bază declarația ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franței de după război.
Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 țări europene (Belgia, Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franța, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

Prin urmare, Uniunea Europeană este rezultatul procesului de cooperare si integrare care a inceput in anul 1951, intre cele sase țări europene fondatoare.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre si intre popoarele acestora, intr-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Reperele Istorice în Ordine Cronologică:

-1948 semnarea convenției instituind Organizația Europeană de Cooperare Economică. șaisprezece state sunt părți ale acestei convenții: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveția și Turcia, precum și zonele occidentale de ocupație din Germania și teritoriul Triestului;

-1949 a fost creat Consiliul Europei, având ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia;

-9 mai 1950, ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman face publică oferta Franței către Republica Federală Germania de a pune in comun producția de cărbune și oțel;

-1951 este semnat Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului  (CECO), care intră în vigoare pe 25 iulie 1952;

-Roma, 1957 sunt semnate Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), care intră în vigoare pe 1 ianuarie 1958;

-Tratatul de la Bruxelles din 1965, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților europene, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967;

-Marea Britanie a adunat in jurul său în cadrul Asociației Europene a Liberului Schimb, instituită prin Tratatul de la Stockholm din 1959, state care nu voiau sau considerau că nu pot adera la Comunități, respectiv, la acea dată, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia și Elveția;

 -1971, Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei, aderarea celor trei noi membri, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie a devenit efectivă la 1 ianuarie 1973, Norvegia respingând aderarea prin referendum;

-Grecia semnează tratatul de aderare (1979), intrând în vigoare începând cu 1 ianuarie 1981;

-tratatul privind aderarea Spaniei și a Portugaliei a fost semnat ăn 1985 iar la 1 ianuarie 1986, Spania a intrat in CEE;

-Reuniunea din 1974 de la Paris duce la crearea Consiliului European;

 -La 20 septembrie 1976 s-a hotãrât alegerea directã a Parlamentului European;

-Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987;stabilea ca dată de referință 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplină a “ celor patru libertăți fundamentale “ : libera circulație a mărfurilor/ persoanelor/serviciilor/capitalurilor;

-1992, la Maastricht, ministrii afacerilor externe și ministrii de finanțe ai celor douăsprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin semnarea, la 7 februarie 1992 la Maastricht, a Tratatului Uniunii Europene, în ansamblul construcției europene s-au produs schimbãri esențiale.

Astfel, Uniunea Europeanã are la bazã un ansamblu de trei "piloni" (termen consacrat in jargonul comunitar: pillier – in francezã, pillar – in engleză): Comunitatea Europeanã (primul si cel mai consistent "pilon"), politicã externã si de securitate comunã (PESC) si cooperarea in domeniile justiției și afacerilor interne (JAI). Prin intrarea în vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht au fost schimbate și o serie de denumiri. Astfel, în loc de "Comunitatea Europeanã" se folosește tot mai frecvent termenul de "Uniune Europeanã" (UE), însã nu trebuie uitat cã, în mod concret, Comunitatea Europeanã continuã sã existe ca parte esențială a Uniunii Europene.

În același context, printr-o decizie a sa din 8 noiembrie 1993, "Consiliul CE" devine "Consiliul UE", iar Comisia CE a devenit "Comisia Europeanã la 1 ianuarie 1995 au devenit membre Austria, Finlanda si Suedia; Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul pregătește temeiul pentru a aduce  Uniunea Europeană mai aproape de cetățeni, de a o face mai puternică, mai eficientă si de a o pregăti pentru primirea unor noi membri.

-Tratatul de la Nisa (2001)
-1 mai 2004 – Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria au devenit membre cu drepturi depline.

-2007 – Bulgaria și România au devenit membre cu drepturi depline la 01 ianuarie 2007.

Secțiunea 1. Tratatul De La Paris

La 9 mai 1950 Robert Schuman, a prezentat presei internaționale o declarație a guvernului în care se arătau obiectivele construcției europene, și anume: reconcilierea francogermană,necesitatea unei politici de unificare europeană, crearea unei autorități supranaționale, independentă de guverne, cu o putere de decizie de asemenea supranațională. Era un plan revoluționar în domeniul relațiilor internaționale în care erau subliniate premisele concrete "ale unei federații europene indispensabile menținerii păcii", eliminării rivalității seculare dintre Franța și Germania, pregătirea unei "comunități economice" și a unei"comunități mai largi și mai adânci".

Metoda propusă era clar exprimată: "Europa nu se va face dintr-odată, nici într-o construcție de ansamblu, ea se va face prin realizări concrete,creând mai întâi o solidaritate de fapt". Pe plan economic, textul era construit într-o viziune liberală (fuziunea piețelor, nediscriminarea lor, dar și cu indicații dirijiste — rolul activ al Înaltei Autorități, plan de producție, plan de investiți ș.a. Fuseseră alese două materii strategice de bază: cărbunele și oțelul, amândouă absolut necesare atât unei economii de pace cât și a uneia de război. Se urmărea deci, ca întreaga producție franco-germană de cărbune și oțel să fie așezată sub o "Înaltă Autoritate" într-o organizație deschisă și altor țări europene.

Declarația la a cărei pregătire un rol decisiv l-a avut cunoscutul economist Jean Monnet (a reprezentat un plan concret de construire a Europei cu indicarea unor mijloace pragmatice de realizare. Ecoul acestei Declarații a fost deosebit de puternic și a suscitat discuții politice între guverne în scopul încheierii unui tratat. Konrad Adenauer (1876-1967), considerat ca unul din "părinții fondatori", alături de Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, dorea drepturi egale pentru țara lui precum și integrarea Germaniei în vestul european, favorizând reconcilierea franco-germană. Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au acceptat în mod oficial Declarația și, ca urmare, au semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, Tratatul de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) intrat în vigoare la 25 iulie 1952.

Opinia publică din țările interesate a fost favorabilă. Congresul Statelor Unite a publicat textul Declarației.

În afara Tratatului, actele constitutive ale CECO sunt formate și dintr-o convenție referitoare la dispozițiile tranzitorii precum și din mai multe protocoale și anexe. Europa "Celor 6" se născuse; era prima organizație europeană de tip federal, independentă de guvernele statelor membre, dotată cu atribuțiile necesare pentru realizarea prevederilor înscrise în Tratat. Reținerea Marii Britanii avea drept cauză caracterul supranațional al Comunității, pe care ea îl considera ca fiind o prea mare cedare a unei părți din suveranitatea națională, și, ca urmare, CECO s-a limitat numai la "Cei 6", în care primul rol i-a revenit Franței.

Caracteristica Comunității a apărut cu evidență în dispozițiile Tratatului : CECO avea o vocație federalistă universală cu caracter sectorial; obiectul era crearea unei piețe

comune,limitate la cărbune și oțel, cu suprimarea taxelor vamale, a contingentelor17 și acordurilor de cartel18, deschisă și altor state. Piața comună a cărbunelui și oțelului a fost deschisă la 10 februarie 1953 pentru minereul de fier, cărbune și fier vechi; la 10 mai 1953, pentru oțel; la 10 august 1954, pentru oțeluri speciale.

Creându-se o piață comună, chiar sectorială fiind, se provoca și apropierea pe plan

politic la care a contribuit asigurarea raționalizării producției, desființarea piedicilor din calea liberei circulații, fixarea prețurilor și în consecință și ridicarea nivelului de trai pentru lucrătorii din industriile carboniferă, a oțelăriilor precum și a celor legate de acestea.

CECO dispunea și de competențe privitoare la controlul concurenței și la intervenția asupra prețurilor. Potrivit prevederilor înscrise în Tratat, CECO dispunea de competențe prin care putea interzice înțelegerile, abuzurile în materie, precum și impune obligativitatea obținerii unei autorizații prealabile pentru concentrările de întreprinderi.

Intervențiile Comunității puteau avea loc fie prin sesizarea Curții de Justiție a CECO, fie pe calea avizelor, deciziilor sau recomandărilor. Comunitatea putea interveni și prin adoptarea de măsuri în favoarea salariaților din industria cărbunelui și oțelului, acordând ajutoare sau împrumuturi, prin finanțarea unor programe de dezvoltare de noi activități pentru reconversia lucrătorilor sau reintegrarea forței de muncă.

Îndeplinirea obiectivelor din Tratat se înfăptuia prin cele patru instituții create: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună, Curtea de Justiție.Aceste patru instituții au conferit organizației marea sa originalitate. Erau instituții înzestrate cu importante puteri de decizie cu efecte concrete și imediate, cu competențe bine structurate și precise.

În aceste patru instituții s-au concentrat două caracteristici fundamentale: legitimitatea democratică și eficacitatea decizională.

 Înalta Autoritate, organul înzestrat cu principalele puteri de gestiune și decizie, era formată din 9 membri numiți de comun acord de guvernele celor șase state membre.

Ea a fost dotată cu puteri substanțiale să gestioneze producția de cărbune și oțel, să o modernizeze și să-i ridice calitatea, să asigure raționalizarea producției cu funcționarea întregului regim. Era compusă din personalități independente, desemnate pe o bază paritară de către guvernele statelor membre, iar deciziile emise aveau forță executorie. Primul președinte al CECO a fost Jean Monnet. Înalta Autoritate era supusă controlului.

Secțiunea 2. Tratatul De La Roma

Acțiunile care au urmat întâlnirii de la Messina în care s-au examinat posibilitățile unei relansări comunitare au fost continuate prin munca unui comitet de experți conduși de P.H. Spaak.77. Acțiunea Comitetului s-a finalizat prin două proiecte (21 aprilie 1956), unul referitor la instituirea unei piețe comune generalizate și altul la crearea unei comunități a energiei atomice.

Negocierile desfășurate între 26 iunie 1956 și 25 martie 1957 s-au încheia prin semnarea la această ultimă dată, la Roma, a celor două Tratate pentru Comunitatea Economică Europeană și pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958 pe o durată nedeterminată. Tratatul CEE a depășit propunerile prevăzute în Proiectul Spaak, a instituit o nouă ordine juridică specifică prin care s-au impus obligații statelor membre, a consolidat întâietatea dreptului comunitar și, prin aceasta, a făcut din cetățeanul comunitar subiect de drept.

Tratatul enunța obiectivele economice ale Comunității și mijloacele sale de acțiune.

Articolul 2 înscrie "Comunitatea are ca misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților economice în ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații între statele membre." Este articolul care, enumerând obiectivele CEE, dă o viziune de ansamblu asupra Tratatului, obiectivele fiind detaliate în art. 3. Articolul 9 al tratatului precizează că Piața Comună se sprijină pe o uniune vamală, că se caracterizează prin libera circulație a mărfurilor, prin liberalizarea de ansamblu a tuturor formelor de producție și de schimb și că se sprijină pe mai multe politici comune: agricolă, a transporturilor, comercială.

O caracteristică a Tratatului este că, prin dispozițiile lui, Comunitatea se rupe de ordinea statală tradițională, în care suveranitatea este deplină, și de protecționismul economic de tip clasic. CEE se bazează pe aceleași idei neoliberale ale țărilor occidentale, corectate însă și prin reguli dirijiste.

Tratatul CEEA cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile, prin formarea și creșterea accelerată a "industriilor nucleare", urmărind în același timp ridicarea nivelului de viață în statele membre și dezvoltarea schimburilor cu alte țări (art. 1). Toate competențele privesc in mod exclusiv aplicarea "civilă a atomului" (art. 2). Tratatul se referă în cele zece capitole ale sale la cooperarea în materie de cercetare nucleară, la regimul de difuzare a cunoștințelor în materie (Capitolul II), la protecția sanitară (Capitolul III), la dezvoltarea coordonată a investițiilor (Capitolul IV).Capitolele VI-VIII înscriu obiectivele și mijloacele de atingere a acestora.

Aprovizionarea, care se face printr-o politică integrată (Capitolul VI), este încredințată unei agenții comerciale, autonome, dotată cu personalitate juridică și autonomie financiară. Agenția (art. 52 din Tratat) dispune "de un drept de opțiune asupra mineralelor, materiilor brute și materiilor fisionabile speciale produse pe teritoriul statelor membre, precum și de dreptul exclusiv de a încheia contracte privind furnizarea de minerale, materii brute și materii fisionabile speciale care provin din interiorul sau din exteriorul Comunității. Capitolul VII din Tratat cuprinde dispoziții privind controlul de securitate a aprovizionării cu astfel de materiale, control care urmărește în principal destinația finală a produselor din această categorie pentru a nu fi deturnate in scopuri militare (art. 77). Firmele care manipulează materii nucleare trebuie să informeze despre activitățile pe care le desfășoară (art. 78).

Secțiunea 3. Tratatul De La Bruxelles

Tratatele constitutive ale celor trei Comunități au fost modificate in mai multe rânduri.Astfel, în 1957, prin Convenția referitoare la unele instituții comune, s-au unificat cele trei Adunări și Curți de Justiție. S-a creat, de asemenea, un singur Comitet Economic și Social. S-au mai produs modificări în sensul adaptării unor texte din tratate cu prilejul adeziunilor noilor state.

Tratatul instituind un Consiliu Unic și o Comisie Unică pentru Comunități s-a înscris pe aceeași linie de raționalizare și reducere organică a funcționării instituțiilor comunitare.

După lungi și laborioase discuții, tratatul a fost semnat la Bruxelles la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1967.

În cele 39 de articole ale sale, grupate în cinci capitole, Tratatul înscrie competențele executivelor comunitare, în sensul că nu au suferit modificări, ci au rămas așa cum fuseseră determinate în fiecare tratat de bază. Articolul 4 a confirmat existența Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER), extinzându-i competențele și asupra CECO. De mare importanță s-a dovedit a fi instituirea Comisiei Unice, datorită specificității marcate atâta Înaltei Autorități cât și a Comisiilor CEE și CEEA.

Armonizarea a avut loc și prin unificarea serviciilor, a comisiilor de control al veniturilor și cheltuielilor (art. 22), unificarea bugetelor (art. 20) și a administrațiilor (art. 24), prin definirea uniformă a procedurilor de desemnare a membrilor Comisiei și a duratei mandatului lor (Articolele 10-18). S-a generalizat sistemul numirii de comun acord a membrilor (art. 10, par. 1, al. 4), cu precizarea că din Comisie trebuie să facă parte cel puțin un reprezentant al fiecărui stat membru.

Tratatul precizează că reuniunea de drept a Adunării Parlamentare trebuie să fie și aceea a prezentării raportului general de către Comisie.

În acest fel, Tratatul de Fuziune apare ca un factor de optimizare a funcționării organizației și de aceea trebuie considerat ca o etapă determinantă a construcției comunitare.

Secțiunea 4. Actul Unic

Necesitatea unei reforme instituționale care să corespundă evoluțiilor politice, economice și sociale înregistrate în Europa se făcuse puternic resimțită. În iulie 1984, la Consiliul European de la Fontainbleau, s-a constituit, sub președinția senatorului irlandez J. Dooge — fost ministru de externe al Irlandei — Comitetul pentru problemele instituționale,după modelul Comitetului Spaak, cel care a redactat Tratatele de la Roma. Raportul Comitetului, numit Raportul Dooge, afirma nevoia unui salt calitativ în sensul creării "între statele europene a unei entități politice adevărate, adică a unei Uniuni Europene". Sarcina Comitetului era de a prezenta sugestii în vederea îmbunătățirii funcționării cooperării europene în domeniul comunitar, ca și în cel al cooperării politice.

În vederea realizării acestui obiectiv, Comitetul preconiza convocarea unei conferințe a reprezentanților guvernelor statelor membre care să negocieze un proiect de tratat asupra Uniunii Europene.Proiectul unui tratat asupra acestei chestiuni prezentat Parlamentului European, așanumitul Proiect Spinelli, fusese elaborat în februarie 1984, moment care a determinat relansarea dezbaterilor asupra reformelor instituționale.

Raportul Dooge cuprindea patru părți:

Prima parte preciza spiritul reformelor propuse.

Cea de-a doua parte enunța obiectivele prioritare: un spațiu economic interior omogen, promovarea valorilor comune ale civilizației europene, găsirea unei identități externe.

Spațiul economic urma să fie obținut prin desăvârșirea Tratatului de la Roma, respectiv prin realizarea unei adevărate piețe interioare, libera circulație a cetățenilor, coordonarea politicilor economice, recunoașterea reciprocă a normelor, simplificarea procedurilor vamale etc. Acestora urma să li se adauge crearea unei comunități tehnologice, consolidarea Sistemului Monetar European. Promovarea valorilor comune implica dezvoltarea politicilor în domeniul mediului, în domeniul social, cultural, în crearea unui spațiu juridic european omogen.

Găsirea unei identități externe însemna, înainte de toate, dezvoltarea cooperării politice.Structurile trebuiau consolidate prin crearea unui secretariat permanent.

Cea de-a treia parte a Raportului se referea la mijloacele de realizare a acestora, mijloace ce trebuiau obținute prin instituțiile existente cărora trebuiau însă să li se dezvolte eficacitatea și legitimitatea democratică.

Cea de-a patra parte se referea la convocarea conferinței.

După multe luări de poziție pro și contra, Conferința s-a deschis la 9 septembrie 1985 la Luxemburg și s-a încheiat prin semnarea Actului Unic European, în două etape, de către miniștrii de externe ai țărilor membre — 17 februarie și 28 februarie 1986, (această ultimă dată după referendumurile naționale din Danemarca, Italia și Grecia. Actul Unic a intrat în vigoare la 1 iulie 1987).

Actul Unic European cuprinde două părți: o primă parte consacrată modificărilor

aduse tratatelor comunitare și lărgirii domeniilor de competențe, cealaltă consacrată cooperării europene în materie de politică externă.

Actul apare astfel ca un adevărat instrument de relansare instituțională și de perfecționare a pieței interne cu un impact psihologic important și, totodată, ca suport juridic al Europei ultimului deceniu. Este și motivul pentru care Actului i se spune "unic", deoarece reunește dispoziții referitoare la modificarea și completarea celor trei tratate constitutive într-un singur act juridic și, în același timp, reunește dispoziții privind unele reforme instituționale și competențe comunitare, creează noi politici și pune bazele unei cooperări europene în materie de politică externă.

Prima parte a Actului aduce modificări tratatelor, cele mai importante privind Tratatul CEE, urmărindu-se creșterea eficacității procesului decizional, a perfecționării Pieței Comune.

Actul Unic înseamnă efortul de a suprima ultimele obstacole din calea liberei circulații, lărgirea câmpului de intervenții comunitare, cu deosebire in domeniul social, în cel al mediului, al cercetării și dezvoltării tehnologice. În intenția de a ușura adoptarea propunerilor Comisiei, Actul Unic a extins votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului.

Actul Unic European, printre alte obiective pe care le înscrie în domeniul lărgirii

competențelor comunitare, a relansat și a ridicat la rangul de preocupări prioritare și pe cele de protecție a mediului. Preocupări în această privință datau de mai mult timp. Se adoptaseră mai multe "programe de acțiune în materie de mediu" — în fapt cinci astfel de programe: în 1973, 1977, 1983, 1987 și 1993 — care vizau îmbunătățirea calității și a modului de viață prin prevenirea degradării mediului.

Prin Titlul VII din Actul Unic European, intitulat "Mediul", politica de mediu a devenit o componentă a politicilor comunitare. În speță, această politică are în vedere coordonarea acțiunilor de conservare, protejare și ameliorare a calității mediului, de protecție a sănătății oamenilor, de utilizare rațională a resurselor naturale.2 Pe plan instituțional, Actul Unic a recunoscut oficial Consiliul European, a acordat puteri legislative Parlamentului European în cadrul procedurii de cooperare și a fixat principiul creării Tribunalului de Primă Instanță.

Cea de-a doua parte a Actului Unic se referă la cooperarea europeană în domeniul

politicii externe. Este continuarea procesului început prin Acordul Davignon din 1970.

Raportul a fost întocmit de directorii politici din ministerele afacerilor externe ale celor șase țări membre, însărcinați "să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificării politice în perspectivele lărgirii". El poartă numele președintelui Comisiei, Etienne Davignon (Belgia) și a fost supus Consiliului de Miniștri la 20 iulie 1970 și adoptat la 27 octombrie din același an. Se indică în acest document că trebuie depuse eforturi maxime pentru realizarea obiectivului dorit în domeniul organizării în comun a politicilor externe ale țărilor membre. În acest fel, cooperarea în domeniu apare ca fază preliminară a unificării politicii europene, la început prin organizarea informărilor reciproce în materie de politică externă.

Ca urmare a deciziilor adoptate, statele membre au dezvoltat în mod sensibil cooperarea lor în domeniul politicii externe. Încă nu se poate vorbi însă de o adevărată

politică extern a Comunităților, ci mai mult de o coordonare a politicilor externe naționale printr-un ansamblu de mecanisme care formează ceea ce se numește Cooperarea Politică Europeană (CPE). Această cooperare era limitată însă prin absența unui temei juridic,neexistând un cadru juridic și nici obligații în consecință; nimic din toate acestea nu făceau obiectul unui tratat.

Un al doilea Raport Davignon, adoptat la 23 iulie 1973, a depășit stadiul unei simple declarații de intenții a guvernelor; el a înscris că "asupra problemelor de politică externă,fiecare stat se angajează, ca regulă generală, să nu fixeze în mod definitiv propria sa poziție fără să-și fi consultat partenerii … ."

Mai târziu, la 29 decembrie 1975, în raportul său asupra Uniunii Europene prezentat Consiliului European, Leo Tindemans, fost prim-ministru al Belgiei și președinte al Partidului Popular European, preconiza transformarea angajamentului politic în obligația juridică a statelor membre de a se consulta în scopul luării unor decizii naționale și de a adopta principiul majorității pentru luarea deciziilor comune. Se cerea astfel elaborarea unei politici externe comune, ceea ce însemna un pas înainte în construcția unei Europe federale. În Raport se accentua necesitatea sporirii eficacității printr-o mai bună coordonare a organelor interguvernamentale și a celor specializate, prin întărirea instituțiilor comunitare, a organismelor independente, prin lărgirea puterilor de execuție ale Comisiei, prin întărirea autorității președintelui și învestirea acestuia de către Parlament, prin extinderea competențelor Curții de Justiție la noi domenii de activitate comunitară, prin participarea activă a Parlamentului ales prin vot universal la procesul legislativ.

Actul Unic European, prin Titlul III, reprezintă un acord de drept internațional, o codificare a cooperării în politica externă. El a permis integrarea în tratate a unor evoluții instituționale și politici în vederea consolidării procesului comunitar.

În concluzie, Actul Unic a marcat întoarcerea la votul cu majoritate calificată, a consolidat puterile Parlamentului, Comisiei și Consiliului, a extins competențele Curții de

ustiție, a oficializat Consiliul European, a deschis noi domenii de activitate în cercetare, economie, finanțe, politică socială, mediu.

Actul Unic conferă Comisiei dreptul exclusiv de inițiativă pentru toate problemele comune care necesită legiferare și îi atribuie competențe executive lărgite; Parlamentul trebuie să coopereze și nu numai să se consulte cu Consiliul; Piața Comună, unică, extinsă, trebuia să intre în funcțiune până la 31 decembrie 1992.

Secțiunea 5. Tratatul De La Maastricht

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut prin locul unde a fost semnat la 7 februarie 1992, în Olanda, sub numele de Tratatul de la Maastricht, a fost rezultatul reuniunii la vârf desfășurată în perioada 9-11 decembrie 1991. Tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. O situație deosebită a prezentat-o Danemarca, țară în care populația a respins prin referendumul din 1992 ratificarea Tratatului și l-a acceptat printr-un alt referendum în 1993 cu o mică majoritate (56,8%). Aceasta a determinat pe șefii de state și de guverne întruniți la Birmingham și Edinburgh să adopte unele decizii care vizau apropierea procesului de construire a Europei de cetățeni. Danemarca a fost autorizată să nu participe la unele părți din Tratat — cele referitoare la ultima fază a Uniunii Monetare și la politica comună de apărare.

În ceea ce privește modificările aduse în Tratat referitoare la apropierea Europei de cetățeni, ele se referă la existența cetățeniei europene, la respectarea principiului subsidiarității, la instituirea procedurii de codecizie.

Tratatul de la Maastricht reprezintă din punct de vedere istoric încheierea procesului de integrare economică început la Paris prin semnarea Tratatului CECO și totodată întoarcerea la încercarea de integrare politică eșuată prin respingerea de către Adunarea Națională a Franței a Comunității Europene a Apărării.

În același timp, Tratatul reprezintă și un punct de plecare și de dezbatere pentru revizuirea unor articole și dispoziții care au nevoie de a fi aduse la zi, abrogate sau îmbunătățite, ca urmare a schimbărilor geopolitice internaționale intervenite. Este situația creat în primul rând de răsturnarea echilibrului internațional prin prăbușirea sistemului totalitar comunist. Tratatul de la Maastricht pune astfel premisele ultimei etape a integrării europene și anume aceea a Uniunii Politice a Europei.

Noțiunea de "uniune" apare și în preambulul Tratatului de la Roma, în care este înscris că statele membre se declară "hotărâte să pună bazele unei Uniuni tot mai strânse între popoarele europene". Sintagma "uniune europeană" sau simplu "uniune" a apărut tot mai frecvent, deși înțelesul a rămas și rămâne încă ambiguu, neavând o delimitare juridică și politică strictă. Uniunea Europeană apare mai mult în sensul de proces de aprofundare și de consolidare a construcției europene, deci, ca o prelungire a Comunităților. Uniunea Europeană reprezintă în același timp o cale spre o nouă organizație, de tip federal, așa cum fusese concepută în Proiectul de Uniune Europeană adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de Proiectul Spinelli; din acest punct de vedere, Uniunea se substituie Comunităților.

Proiectul de Uniune Europeană prevedea regruparea celor trei tratate comunitare și activitățile din domeniul cooperării politice, sistemul monetar european și a altor politici noi într-o arhitectură constituțională unică cu caracter federal. Se viza consolidarea capacităților de acțiune a sistemului comunitar precum și a caracterului său democratic. Comisia urma să primească toate competențele executive și totodată să capete o mai mare independență față de state prin numirea președintelui de către Consiliul European și care la rândul lui își recruta comisarii. Pentru a primi învestitura, Comisia trebuia să-și supună mai întâi programul Parlamentului care își păstra dreptul de cenzură cu o majoritate de două treimi.

Puterea legislativă și bugetară nu mai era asumată doar de Consiliul de Miniștri, ci urma să fie împărțită între Parlament, Camera Popoarelor și Consiliul de Miniștri, camera Statelor. Era afirmat și principiul subsidiarității. Nu era un proiect abstract deoarece Uniunea se sprijinea pe comunități și pe cooperare politică, avea un caracter dinamic pentru că privea o trecere progresivă de la metoda interguvernamental la sistemul comunitar; era democratic pentru că asigura separarea puterilor și pentru că acorda un rol central Parlamentului; era de inspirație federală.

Avanproiectul de tratat asupra Uniunii Europene a fost adoptat la 14 februarie 1984 de către Parlamentul European.

Tratatul de la Maastricht prevede o Uniune Europeană care "marchează o nouă etapă în procesul constituirii unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei … ".

Tratatul este un text cu peste 300 de articole cărora li se mai adaugă 17 Protocoale și 33 de Declarații. El modifică sau completează numeroase dispoziții din tratatele comunitare anterioare și introduce în același timp și dispoziții noi.

Secțiunea 6. Tratatul De La Amsterdam

La 2 octombrie 1997 cei 15 miniștri ai afacerilor externe din țările membre ale Uniunii Europene au semnat la Amsterdam tratatul redactat în iunie 1997 cu prilejul încheierii Conferinței interguvernamentale care a avut loc la acea dată în capitala olandeză. Tratatul de la Amsterdam reprezintă o etapă de mare importanță în desfășurarea procesului de reformă a instituțiilor comunitare în sensul adâncirii integrării prin creșterea calității democratice a Uniunii, a identității ei în perspectiva lărgirii organizației, toate acestea trebuind să determine o Europă mai apropiată de cetățeni.

În acest fel, Tratatul de la Amsterdam nu constituie încheierea unei evoluții instituționale ci o fază a unui proces cu o dezvoltare constantă. Probleme deosebite sunt ridicate atât din punct de vedere al adâncirii integrării cât și din punct de vedere al lărgirii Uniunii. Aparent distincte, cele două aspecte ale construcției europene sunt legate strâns. Adâncirea integrării înseamnă consolidarea solidarității dintre statele membre.

Este vorba deci de a se atribui noi competențe Uniunii, de crearea monedei unice, consolidarea uniunii economice și monetare etc. Lărgirea organizației înseamnă procesul de extindere geografică prin adeziunea unor noi țări membre; cu alte cuvinte, lărgirea înseamnă aspectul spațial în construirea Europei și ca urmare și una și alta se succed: prima permite reușita celei de-a doua. O Europă care va avea într-un viitor nu prea îndepărtat circa 30 de state membre cere reforme structurale pe toate planurile, reforme de mare eficacitate și din punct de vedere democratic. Procesul de integrare cu o deschidere largă spre viitor, perfectibil fără încetare, se bazează pe câteva principii fundamentale: democrație, libertate, drepturile omului, statul de drept, justiție socială, solidaritate și coeziune pe o reală transparență.

Tratatul a lăsat intacte multe din prevederile Tratatului de la Maastricht cum sunt de pildă cele din capitolul referitor la Uniunea Economică și Monetară așa cum au fost completate prin noul Pact privitor la stabilitate și folosirea forței de muncă. În competențele Uniunii Europene vor intra sau se vor accentua noi domenii ca de pildă acelea privitoare la un nivel crescut de ocupare a forței de muncă, la o dezvoltare echilibrată și neinflaționistă, durabilă, la definirea progresivă a politicii de apărare comună ș.a. A devenit evident că o politică externă și de securitate comună (PESC) nu poate avea o temelie solidă și nici o capacitate operațională fără o politică comună de apărare. De asemenea, o temă majoră a noului tratat este și accentuarea dezvoltării unui spațiu de libertate, securitate și de justiție în cadrul căreia să fie asigurată libera circulație a persoanelor prin măsuri adecvate controlului la frontierele Uniunii Europene, controlului imigrărilor, azilului precum și prevenirii criminalității.

Tratatul de la Maastricht a fost completat cu texte mai ample și precise și în ceea ce privește politica de mediu. S-a înscris expres nevoia de promovare a unei dezvoltări durabile cu "un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului", formulă care a înlocuit-o pe cea din Tratatul de la Maastricht de "respectare a mediului". O altă schimbare constă și în înscrierea principiului "egalității dintre bărbați și femei" alături de "promovarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție socială".

Principiul egalității între bărbați și femei în procesul muncii constituie una din dispozițiile cele mai importante ale Tratatului. A fost lărgită considerabil și definirea noțiunii de egalitate în ceea ce privește remunerarea muncii. Din acest punct de vedere, Tratatul de la Amsterdam reprezintă și o codificare a principiului nediscriminării în funcție de sex, principiu fundamental și în dreptul comunitar.

Se știe că necesitatea creării unei cetățenii europene a fost recunoscută pentru prima dată în scris în proiectul de tratat asupra Uniunii Europene (Raportul Spinelli) și adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984. Tratatul de la Maastricht a dat expresie juridică acestui concept și a pus în evidență caracterul evolutiv legat de progresul construcției comunitare, de libertatea absolută de circulație și de alegere a domiciliului, de participare la viața politică a cetățenilor oricărui stat comunitar, de egalitatea de tratament între cetățenii tuturor statelor în materie de protecție diplomatică și consulară.

Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiție cetățeniei europene și a legat o mai strâns de respectarea drepturilor omului stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetățenia europeană într-un capitol unic. În acest fel s-a subliniat că definirea cetățeniei europene precum și o mai înaltă respectare a drepturilor omului constituie un obiectiv prioritar de realizat în cadrul reformei Uniunii.

Analiza făcută de Parlamentul European a învederat calitățile dar și lacunele pe care Tratatul de la Amsterdam nu a reușit încă să le elimine. Tratatul, deși cuprinde multe dispoziții care să avanseze reforma instituțiilor comunitare, lasă nerezolvate multe aspecte importante cum sunt cele care aparțin problemelor sociale, ocuparea forței de muncă, reducerea șomajului, armonizarea fiscală. Toate acestea se cer soluționate in cele mai mici detalii pentru a nu se întârzia noile adeziuni.

S-a apreciat că Tratatul de la Amsterdam privilegiază în principiu metoda comunitară și că a reușit să circumscrie în mod acceptabil riscurile unei integrări diferențiate. Progrese reale trebuie înregistrate în perfecționarea mecanismelor pieței unice, în suprimarea barierelor pentru investițiile garantate de guverne, reducerea practicilor birocratice și a șomajului, consolidarea politicilor de protecție socială, asigurarea unui sistem fiscal capabil să încurajeze crearea de locuri de muncă și deci a pieței muncii.

În acest sens, s-au pronunțat și unele grupuri politice în cadrul Parlamentului European. De pildă, Grupul socialiștilor europeni a publicat în zilele de 29 și 30 ianuarie 1999 un manifest în care se propune reorientarea construcției europene. S-a cerut elaborarea unui pact european pentru locuri de muncă, o mai bună coordonare a politicilor economice pentru aplicarea unei strategii europene de creștere care să se bazeze pe moneda unică, pe consum și pe investiții. S-a propus dezvoltarea unor ample lucrări de infrastructură, un dialog mai strâns între Banca Centrală Europeană (BCE) și instanțele de politică economică ale Uniunii. S-a mai propus elaborarea unei carte europene a drepturilor fundamentale civile, economice, sociale și culturale, care să accentueze subiectul egalității de șanse între femei și bărbați. De asemenea și o reformă a bugetului european este necesară pentru găsirea de noi surse de finanțare a investițiilor prin prisma constrângerilor bugetare impuse de Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam.

Lupta împotriva șomajului este considerată în toate statele membre ale Uniunii ca fiind o problemă economică și socială majoră. Încă din 1992, Consiliul European de la Edinburgh și cel întrunit la Copenhaga în 1993 a fost adoptată Inițiativa europeană pentru creștere care a dat un impuls luptei împotriva șomajului la nivel comunitar. Întrunirea la vârf de la Essen (1994) a enunțat o serie de principii in acest sens. Ca urmare a acestor dezbateri, în Tratat a fost introdus un capitol (Capitolul 3) consacrat problemelor de ocupare a forței de muncă. Dispozițiile cuprinse în acest capitol au obligat statele membre să se angajeze în elaborarea și în desfășurarea unei strategii coordonate pentru ocuparea forței de muncă.

Tratatul de la Amsterdam a încorporat (Capitolul 4) Acordul asupra politicii sociale clarificând astfel obiectivele acestei politici: îmbunătățirea mediului de muncă, a condițiilor de muncă, informarea și consultarea lucrătorilor, egalitatea de șanse pe piața muncii, de tratament între bărbați și femei, integrarea persoanelor din afara pieței de muncă, îmbunătățirea securității sociale, protecția lucrătorilor în situația pierderii locurilor de muncă, reprezentarea colectivă a lucrătorilor și patronatului ș.a.

Și-au făcut loc în dispozițiile Tratatului (Capitolul 5) și problemele de mediu și de protecție a acestuia, probleme care să fie integrate în politicile și obiectivele comunitare. Au mai fost înscrise dispoziții privitoare la asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății (Capitolul 6) care să fie încorporate în toate politicile și activitățile comunitare, de protecție a consumatorilor (Capitolul), de luptă împotriva utilizării frauduloase a fondurilor comunitare (Capitolul 8), de consolidare a dezvoltării regionale și cooperării transfrontaliere ș.a. A fost formulată cerința importantă a aplicării corecte și consecvente a principiului subsidiarității (Capitolul 9) atât de necesar în perspectiva noilor etape de integrare; în aceeași măsură, a fost formulat și principiul transparenței ca o regulă fundamentală a democrației (Capitolul 10).

Calitatea legislației comunitare a făcut obiectul unui mănunchi de prevederi înscrise în Tratat (Capitolul 10) în sensul că legislația trebuie să fie mai comprehensibilă, mai clară pentru cetățeni. Au fost reformulate dispoziții din Tratatul de la Maastricht în scopul de a se asigura eficacitatea și coerența ansamblului de acțiuni externe ale Uniunii Europene în cadrul politicilor de relații externe, de securitate, economice și de dezvoltare (Secțiunea C). Evident, o importanță deosebită a fost acordată și reformei instituțiilor comunitare (Secțiunea D). În acest fel, reformele aduse prin dispozițiile Tratatului de la Amsterdam vor produce efectele lor practice într-un viitor cât mai apropiat. Multiplele proceduri de decizii au fost reduse la trei: codecizia, avizul conform, consultarea, și astfel Consiliul și Parlamentul au fost puse pe picior de egalitate în procesul legislativ.

Prin extinderea procedurii de codecizie la 24 de noi domenii Parlamentul (Capitolul 14) a obținut o participare la responsabilitatea legislativă în aproape toate domeniile legislației comunitare.În ceea ce privește perfecționarea metodelor de lucru în cadrul Consiliului (Capitolul15) o reformă esențială a privit extinderea votului cu majoritate calificată. În perspectiva lărgirii Uniunii, Comisiei (Capitolul 16) îi revine un rol de mare importanță, Parlamentul rezervându-și însă dreptul de a numi președintele Comisiei la propunerea Consiliului European. A rămas însă nesoluționată fixarea numărului de comisari; la ora actuală, Comisia este formată din 20 de comisari, iar creșterea numărului de state membre ar duce la un număr excesiv de comisari. În ceea ce privește Curtea de Justiție (Capitolul 17), Tratatul nu aduce modificări notabile.

În dispozițiile Tratatului (Capitolul 18) Curții de Conturi i s-a conferit statutul de instituție a Uniunii Europene, întărindu-i-se astfel poziția instituțională. Cu noile dispoziții referitoare la cooperarea vamală și la lupta împotriva fraudei, Curtea de Conturi va fi în măsură să aducă îmbunătățiri însemnate finanțelor comunitare. Tratatul consolidează și rolul Comitetului Economic și Social și pe cel al Comitetului Regiunilor în procesul legislativ al UE.

Elaborarea Tratatului a pretins o activitate îndelungată și dificilă. A fost rezultatul unei serii întregi de analize desfășurate în cadrul instituțiilor comunitare, cu deosebire în Parlamentul European, analize care s-au încheiat cu rezoluții adoptate în perspectiva Conferinței interguvernamentale din 17 mai 1995, 13 martie și decembrie 1996 (Torino și Dublin), 16 ianuarie, 13 martie, 11 iunie și 26 iunie 1997, ultima fiind reuniunea de la Amsterdam a Consiliului European. Activitatea Conferinței interguvernamentale s-a desfășurat pe problematica revizuirii Tratatului de la Maastricht după intrarea în vigoare a acestuia. Este astfel evident că procesul de revizuire a Tratatului a început practic încă din momentul intrării lui în vigoare, pentru că, așa cum s-a cerut, Europa trebuie să avanseze "cu hotărâre dar și cu prudență".

Inițial Conferința interguvernamentală își propusese să aducă corecții referitoare la rolul Parlamentului, la ierarhia actelor comunitare, la dezvoltarea politicii externe și de securitate comună (PESC), la modul de funcționare a celor trei piloni ai Uniunii Europene, precum și extinderea competențelor comunitare în noi domenii precum energia, protecția civil și turismul.

Evenimentele interne și externe au lărgit în mod considerabil misiunile Conferinței interguvernamentale. În ceea ce privește evenimentele interne, o dată cu ratificarea Tratatului de la Maastricht popoarele statelor membre au denunțat tehnocrația europeană precum și îndepărtarea tot mai resimțită dintre instituțiile comunitare și cetățean.

În privința evenimentelor externe probleme deosebite au fost puse de perspectiva lărgirii Uniunii cu țări din Europa Centrală și de Est (PECO).

În aceste condiții, Conferința interguvernamentală a avut de rezolvat obiective foarte importante și în primul rând apropierea Europei de cetățenii săi, viitoarele lărgiri ale Uniunii Europene, acestea pretinzând reforme adânci în funcționarea instituțiilor comunitare, reforme care să le facă mai eficace și mai democratice. Au trebuit găsite modalități de aplanare a divergențelor dintre țările mari și cele mai mici în vederea angajării acestora în mod ireversibil pe calea uniunii politice. Trebuiau găsite soluții comune pentru a nu se asista la stagnarea dinamicii europene sau chiar la reculul acesteia.

Toate acestea au pretins consultări laborioase, s-au cerut avize diferitelor organe ale Uniunii Europene: Comisiei de afaceri externe, Comisiei de securitate și de apărare, Comisiei de agricultură și de dezvoltare rurală, Comisiei de buget, Comisiei economice, Comisiei monetare, Comisiei de politică industrială, Comisiei de cercetare și dezvoltare tehnologică, Comisiei juridice și de drepturi ale cetățenilor, Comisiei de relații economice externe, Comisiei de afaceri sociale, Comisiei forței de muncă și altele încă. S-au cerut avize și unor organizații neguvernamentale.

S-a apreciat de către Parlamentul European că multe din aspectele politice al Uniunii Europene sunt încă limitate și că din această cauză și procesul de construire a unei uniuni politice europene "este neterminat".

Secțiunea 7. Tratatul De La Nisa

Tratatul de la Amsterdam a adus modificări importante Tratatului asupra Uniunii Europene și Tratatului care a instituit Comunitatea Europeană. Prin acest tratat, s-au adus clarificări asupra garanțiilor în materie de protecție a drepturilor fundamentale, cu deosebire în ceea ce privește egalitatea dintre femei și bărbați, nediscriminarea și tratarea datelor cu caracter personal.

Tratatul a mai adus precizări în domeniul liberei circulații a persoanelor în spațiul comunitar; a fost consacrată cooperarea politică și judiciară în materie penală și au fost precizate condițiile de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul juridic al Uniunii Europene; a fost dezvoltat conceptul de cetățenie europeană, au fost definite strategiile comune în favoarea ocupării locurilor de muncă precum și coordonării politicilor naționale; a fost consolidată politica de protecție a mediului, de promovare a unui nivel ridicat de sănătate publică; au fost aduse clarificări în materie de protecție a consumatorilor.

În scopul unei mai bune valorificări a intereselor Uniunii Europene pe scena internațională, Tratatul de la Amsterdam a extins politica comercială comună și a consolidat reforma politicii externe și de securitate comună. În perspectiva lărgirii Uniunii Europene au fost explicitate câteva reforme instituționale, cum sunt consolidarea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificată, structura și funcționarea Comisiei Europene, consolidarea rolului Curții de Conturi, al Curții de Justiție, al Comitetului Economic și Social și al Comitetului Regiunilor, a fost consolidat principiul subsidiarității ș.a. Evoluția integrării europene va solicita alte reforme capabile să răspundă unor probleme de mare importanță, cum sunt adaptarea și perfecționarea instituțiilor europene la procesul de extindere a Uniunii Europene sau la unele aspecte referitoare la politica externă și de securitate comună.

Trebuie amintit că funcționarea și structura instituțiilor europene au fost concepute pentru anii '50, atunci când Uniunea nu număra decât 6 membri, respectiv Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda.

Anul 2004 a marcat aderarea a încă 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria. In 2007, Bulgaria și România au aderat si ele la Uniunea Europeana.

Consiliul European, reunit la Köln la 3-4 iunie 1999, a decis să se demareze lucrările pregătitoare ale unei noi conferințe interguvernamentale care să trateze reforma prevăzută în "Protocolul instituțional". În cadrul conferinței interguvernamentale, care s-a deschis la 14 februarie 2000 la Nisa, s-au dezbătut o serie de probleme cu privire la necesitatea confirmării într-un text "constituțional" a drepturilor și obligațiilor cetățenilor europeni, a angajamentului instituțiilor europene de a ține seama de preocupările lor în materie de utilizare a forței de muncă, de mediu. S-au pus în discuție probleme legate de identitatea proprie a Uniunii Europene, de creare a unei Europe a apărării, de politica comercială, de reformă în materie instituțională ș.a.

Între 7-11 decembrie 2000, întâlnirea la vârf a șefilor de state și guverne, care a avut loc la Nisa, a adoptat textul tratatului, care a fost semnat la 26 februarie 2001 de către Consiliul Uniunii Europene și, ca urmare, a fost deschis spre ratificare.

Semnarea Tratatului de la Nisa a încheiat conferința interguvernamentală mai sus amintită. Obiectul conferinței a fost adaptarea funcționarii instituțiilor europene în vederea primirii de noi membri. Astfel, Tratatul a deschis calea celei mai mari lărgiri preconizate de Uniune, cu perspectivele unei păci durabile, stabilității și prosperității pentru ansamblul țărilor europene democratice.

Tratatul de la Nisa nu este însă decât o etapă. El a marcat un nou pas în pregătirea lărgirii Uniunii cu țări din zonele centrale, estice, mediteraneene și baltice ale Europei. Deciziile finale privind modificările aduse tratatelor au fost adoptate de șefii de state și guverne ai statelor membre, reuniți în Consiliul European.

Tratatul aduce modificări următoarelor instituții europene: Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de Conturi, cărora li se adaugă și două organe comunitare consultative, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.

Aceste modificări sunt:

-Modificări legate de Parlamentul European. Prin Tratat s-a consolidat rolul colegislator al Parlamentului European. A fost creată o nouă bază juridică în scopul de a permite Consiliului să fixeze statutul partidelor politice la nivel european. În perspectiva lărgirii, Tratatul a limitat numărul maxim de deputați europeni la 732. De asemenea, a fost prevăzută repartizarea locurilor între statele membre și țările candidate. Acestea din urmă nu vor deține locuri în Parlament decât ulterior aderării.

-Modificări legate de Consiliu. Într-o Uniune care va număra într-o zi aproximativ 30 de state membre, un acord unanim va fi foarte greu de atins, existând riscul ca acțiunea Uniunii Europene să fie paralizată. Se impunea deci ca această reformă să reducă numărul situațiilor în care un stat membru poate ridica veto-ul său. În asemenea condiții, Tratatul permite o majoritate calificată asupra deciziilor ce vor fi adoptate pentru aproximativ 30 de dispoziții, care până acum erau guvernate de regula unanimității. În ceea ce privește politicile comunitare, aproximativ 12 dispoziții permit luarea deciziei cu majoritate calificată. Este vorba de decizii în domeniul cooperării judiciare civile, în domeniul acordurilor comerciale privind serviciile sau proprietatea intelectuală. Referitor la ponderarea voturilor, noul Tratat a prevăzut că ea va fi modificată începând cu 1 ianuarie 2005.

-Modificări legate de Comisia Europeană. Din momentul aderării la Uniune a celorlalte 12 state, prin menținerea actualului sistem Comisia ar număra 33 de membri. Tratatul limitează numărul comisarilor, astfel că începând cu 2005 fiecare stat membru va avea un singur comisar. Tratatul de la Nisa a decis consolidarea puterii președintelui Comisiei, ca o măsură indispensabilă pentru asigurarea coerenței unui colegiu lărgit la peste 20 de membri. Președintele Comisiei decide repartizarea portofoliilor și poate să remanieze responsabilitățile comisarilor, având totodată dreptul să ceară demisia unui comisar, care trebuie însă aprobată de plenul Comisiei.

-Modificări legate de Curtea de Justiție. Ținându-se seama de supraaglomerarea cazurilor de rezolvat, și de faptul că numărul este în crește și mai mult o dată cu aderarea noilor membri, situație care ar duce la mari întârzieri în soluționare, Tratatul de la Nisa a repartizat mai eficient competențele între Curte și Tribunalul de primă instanță. S-a prevăzut posibilitatea creării de camere jurisdicționale, specializate în anumite domenii. Conform Tratatului, în condițiile Uniunii lărgite, Curtea va număra atâția judecători câte state membre vor alcătui Uniunea. Pentru a se evita convocarea plenului, Tratatul prevede posibilitatea întrunirii Curții într-o Mare Cameră, alcătuită din 13 judecători.

-Modificări legate de Curtea de Conturi. Tratatul a stabilit că această instituție trebuie să fie alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat. Numirea membrilor este validată de Consiliu, cu majoritate calificată, pentru un mandat de șase ani. Curtea de Conturi poate să creeze Camere pentru adoptarea anumitor categorii de rapoarte sau avize. Curtea și instituțiile de control naționale sunt invitate să-și îmbunătățească cooperarea prin crearea unui comitet de contact cu președinții instituțiilor naționale.

-Modificări legate de Comitetul Economic și Social. Tratatul precizează că această instituție trebuie să fie compusă din reprezentanți ai diferitelor categorii ale societății civile organizate. Numărul membrilor a fost limitat la 350, ceea ce permite menținerea numărului actual de membri pentru fiecare stat.

-Modificări legate de Comitetul Regiunilor. Numărul membrilor săi a fost limitat la 350. Tratatul de la Nisa impune, de asemenea, membrilor Comitetului, să aibă mandat din partea colectivităților pe care le reprezintă sau să răspundă politic în fața acestora.

Modificări importante au fost aduse și în alte domenii. În mecanismul de cooperare consolidată, Tratatul de la Amsterdam a prevăzut condiții riguroase care limitau posibilitățile practice de a recurge la el. În scopul de a face mai operațional acest mecanism, Tratatul de la Nisa a suprimat posibilitatea ca fiecare stat membru să-și exprime veto-ul la declanșarea unei cooperări consolidate. A fost fixat la opt numărul minim de membri necesar pentru instaurarea unei asemenea cooperări și a fost prevăzută posibilitatea instaurării cooperărilor consolidate în domeniul politicii externe și de securitate comune (PESC), cu excepția însă a domeniului apărării.

În ceea ce privește problematica drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, Tratatul de la Nisa prevede că, prin majoritate de patru cincimi din membrii Consiliului, după avizul conform al Parlamentului European și după audierea statului membru în cauză, Consiliul poate să constate dacă există un risc clar de violare gravă de către un stat membru a drepturilor și libertăților fundamentale pe care este întemeiată Uniunea.

În asemenea situație, Consiliul poate să-i adreseze recomandări corespunzătoare. Dreptul de inițiativă pentru o astfel de decizie aparține unei treimi din state, Comisiei sau Parlamentului European.

La Nisa a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii. Carta fixează un ansamblu de drepturi civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, grupate în șase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Aceste drepturi sunt întemeiate pe drepturile și libertățile fundamentale recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și pe tradițiile constituționale ale țărilor din Uniunea Europeană.

Tratatul de la Nisa are anexată o "Declarație asupra viitorului Uniunii". De asemenea, cu acest prilej s-a hotărât convocarea unei Convenții privind viitorul Europei care să ofere variante de soluții la întrebările privind viitorul Europei. Sarcina principală a fost aceea de a elabora un text constituțional plecând de la următoarele premise:

-simplificarea tratatelor prin regruparea dispozițiilor fundamentale ale celor patru Tratate într-unul singur, ce va trebui să fie redactat mai clar și mai lizibil pentru cetățeni;

-delimitarea competențelor la nivelul Uniunii sau al statelor membre, asigurarea unei mai bune modalități prin care diferitele niveluri ale acțiunilor legislative și administrative să se completeze reciproc cu mai multă eficiență;

-statutul Cartei drepturilor fundamentale (încorporarea ei în viitoarea Constituție Europeană);

-rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană

-noile dimensiuni ale politicii externe și se securitate comună.

Reprezentanții României la Convenția privind viitorul Europei au propus o serie de drepturi colective, care să fie recunoscute alături de drepturile individuale clasice comunităților locale sau culturale. De asemenea, o propunerea foarte importantă a vizat necesitatea ca în viitor Uniunea Europeană să adere la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei și care instituie primul mecanism de protecție a drepturilor omului la nivel regional prin intermediul Curții Europene a Drepturilor Omului – de altfel, toate statele membre ale Uniunii sunt și membre ale Consiliului Europei, și implicit au ratificat Convenția Europeană.

Constituției europene și adoptarea ei de către Parlamentul European la începutul anului 2005 reprezintă un pas enorm în drumul spre realizarea unei reforme fără precedent în istoria Uniunii Europene.

Secțiunea 8. Tratatul De La Lisabona

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituțional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene.

Textul tratatului s-a finalizat în urma unui summit neoficial la Lisabona pe 19 octombrie 2007, iar tratatul a fost semnat pe 13 decembrie de către reprezentanții celor 27 de state membre ale UE. Intrarea în vigoare a Tratatului este programată pentru 1 ianuarie 2009, după ratificarea de către toate statele membre.Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

-O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.

-Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, va avea noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziție de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.

-O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale vor participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale va conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.

-O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

-Cine și ce face: relația dintre statele membre și Uniunea Europeană va deveni mai clară odată cu clasificarea competențelor.

-Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

-O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

-Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.

-Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.

-O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.

-O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

-Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

-Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.

Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.

-Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

-Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.

-Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care va fi și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE.

Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

-Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

-Progresele în domeniul politicii europene de securitate și apărare vor menține unele modalități decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

Capitolul IV. Concluzii

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, orânduirea feudală în țările române intră în faza ei de descompunere. Relațiile de producție capitaliste apărute în sânul vechiului mod de proclucție feudal provoacă transformări în baza economică a societății, fenomen care se accentuează în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Existența relațiilor de producție capitaliste, alături de cele feudale, duce la apariția pe plan suprastructural a unor elemente corespunzătoare. Pe tărâm juridic își fac apariția norme menite să reglementeze situații de fapt noi. Din această pricină, legiuirile epocii prezintă un caracter mixt, întâlnindu-se atât elemente de drept feudal (și acestea îatr-o mare măsură), cât și elemente juridice care vor forma conținutul dreptului burghez.

Prin diferite legiuiri introduse se încearcă, fie să se promoveze relațiile de producție capitaliste, în măsura în care clasa dominantă feudală era cointeresată de aceasta, fie să se frâneze noile relații de producție, atunci când clasa dominantă socotea că sunt mai avantajoase vechile relații. În timp ce primul caz constituie o excepție, cel de al doilea alcătuiește regula, caracterul reacționar al legilor feudale ieșind tot mai mult în evidență pe măsură ce orânduirea care le-a general se apropia de sfârșit.

Puternica dezvoltare a forțelor de producție și avântul general al vieții economice din prima jumătate a secolului al XlX-lea făceau necesară o reglementare mai stridentă a raporturilor juridice, mai simplă și totodată un sprijin mai eficient bazei economice. În felul acesta, domnitorul Țării Românești, Ion Gheorghe Caragea a luat măsurile necesare pentru alcătuirea unei condice de legi. Probabil că în hotărârea domnească a intervenit și ceea ce aflase că s-a legiferat și în alte țări pentru alcătuirea de legi și îndeosebi în Moldova (Codul Calimach).

Ceea ce trebuie să reținem este faptul că “Legiuirea Caragea” (cunoscută și sub denumirea de “Codul Caragea”) apare în anul 1818 și reprezintă rodul muncii vel clucerului St. Neștor Craiovescu și boierului Hristopol, care întocmiseră fiecare pate un proiect, care apoi au fuzionat. Această legiuire a fost revizuită de o comisie formată din patru mari boieri, a fost avizată de domnitor și de Sfatul de Obște, a fost promulgată la data de 9 august 1818 și apoi a fost pusă în aplicare începând de la data de 1 septembrie 1818.

Acest adevărat cod conține 630 paragrafe, care se împart în patru lucrări specializate: codul civil, partea 1-4 (obraze, lucruri, tocmeli, daruri), codul penal, partea a cincea (vini) și încă două lucrări și anume codurile de procedură civilă și penală, partea a șasea (ale judecăților). Codul a fost elaborat într-un limbaj clar, desigur cu terminologia perioadei respective, având reale calități și progrese de structurare. Codul Caragea a fost condamnat la abrogare de către Revoluția de la 1848, iar Regulamentul Organic a înlocuit partea comercială cu reglementări mai moderne. Partea de drept penal și procedură a fost înlocuită mai târziu, respectiv în anii 1841 și 1851 prin coduri speciale, iar celelalte reglementări au fost aplicate până la 1 decembrie 1865.

Prezentarea din lucrarea noastră a Codului Caragea face să reiasă câteva concluzii de ordin juridic:

a) O lege își îndeplinește real menirea ei într-o organizare socială, când îmbrățișează, sub același aspect și aceleași norme, totalitatea indivizilor din acea societate. Însă, nu acesta a fost cazul cu Legiuirea Caragea, care a sancționat deosebirile de clasă, păstrând inegalitatea dintre boieri și negustori (ca oameni liberi) și țăranii clăcași.

b) Economia lăuntrică a unei legiuiri constă în unitatea organică a părților din care se compune. Din acest punct de vedere, Codul Caragea lasă loc criticilor. Nu este cunoscut algoritmul sau principiul după care s-au condus alcătuitorii lui, din punct de vedere al aranjamentului juridic al materiei, rezultând o analogie superficială a diferitelor părți, iar nu legătura intimă a însăși înțelesului juridic al textului. De exemplu, amintim locul unde este reglementată adopția, după materia succesiunilor și legaturilor. Pentru simplul motiv că adoptatul vine la moștenirea adoptatorului, legiuitorul a considerat că este mai bine să trateze adopția după succesiuni etc.

c) O legiuire, ca să rămână într-adevăr vie în conștiința juridică a epocii pentru care este adoptată, trebuie să cuprindă ceea ce este născut în special din societatea respectivă: dreptul cutumiar. Privit sub acest aspect, Codul Caragea era mult mai actual în conștiința
oamenilor din epoca aceea, decât actualul Cod Civil în conștiința noastră. Deoarece schimbările sociale profunde au determinat și unele schimbări în gândirea instituțiilor și normelor juridice, considerăm că totuși o revenire la adoptarea unei legislații moderne de tipul Codului Caragea este inadmisibilă.

BIBLIOGRAFIE

Aurel Răduțiu,Viorica Pervain, Susana Andea,Lidia Gross, Documenta Romaniae Historica , Seria B, Țara Românească.Volumul V, nr 199 ( 1560-1567 aug 29).Editura Academiei Socialiste Republicii România ,București 1983

Alexandru Doboși, Datul oilor.Un capitol din istoria economică a românilor din Transilvania.București 1937

Alexandru I.Gonță. Satul în Moldova medievală.Instituțiile. Ed.Științifică și Enciclopedică.București 1986

Aurelian Sacerdoțeanu, Elemente de continuitate și unitate în istoria medievală a românilor, în Vol.:Unitate și continuitate în istoria poporului român, București, 1968;

Damaschin Mioc, Maria Bălan, Ruxandra Cămărășescu, Coralia Fotino,Documenta Romaniae Historica , Seria B, Țara Românească.Volumul XXV nr 294 ( 1635-1636 iunie 1). Editura Academiei Socialiste Republicii România,1985

Dimitrie Onciul, Scrieri istorice Vol.II. Ed. Științifică, 1968

Emil Cernea.Emil Molcuț.Istoria statului și dreptului românesc.Editura Universul Juridic București 2006

Emil Cernea,Emil Molcuț, Istoria statului șe dreptului românesc. Casa de Editură și Presă “ Șansa “ București 1996

George Giulea, Cuvinte românești și romanice .Ed.Științifică și Enciclopedică 1983

Gh Ghibănescu, Din Traista cu vorbe, Ediția a 2-a ,Editură: Tipografia "Lumina Moldovei", Iași 1924

Gh.Ghibănescu, Surete și izvoade, Vol.XIX, nr.18 (1575 iulie 11), Iași 1927

George Nedelcu Puterea părintească în vechiul drept românesc,Institutul graphic “Miricescu”,Ploiești 1993

H.H.Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, Vol.1.București, Ed.Academiei, Republica Populară Română, 1958

Ion Bogdan Originea voievodului la români, în Analele Academiei Române, Memorii, Secțiunile istorice sII,XXIV (1901-1902)

Ion Ionașcu, L.Lăzărescu Ionescu, Barbu Câmpina, Documentele privind Istoria României,C. Transilvania, veac XI, XII și XIII , vol I, nr. 116, ( 1220 dec 15).Editura Academiei 1953

Ioan Muraru, Drept constitutional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998

Ioana Marinache, Politica Uniunii Europene în domeniul mediului, în revista "Drepturile omului" (an VII,nr. 2/1997), IRDO, București,1997

Vasile Alexandrescu Urechea, Istoria Românilor, Tom.II, 1892; Tom,III, 1893

Vasile Arvinte, Român,românesc. România. Ed. Științifică și Enciclopedică 1983

Vasile Pârvan, Contribuții epigarfice la istoria creștinismului daco-roman, București Atelierele grafice Socec & Co , Societate Anonimă,1911

Vladimir Hanga,Istoria dreptului românesc ,Ed.Chemarca Iași 1993

Ștefan Meteș, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria. Editura: Librăria Arhidiecezană,Sibiu 1935

Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Vol.I. Ed.Dacia, Cluj 1971

Ștefan Pascu. Istoria medie a României, Ed.Didactică și Pedagogică, București 1969

Ștefan Olteanu, Societatea românească la cumpăna de milenii VIII-XI. Ed.Științifică și Enciclopedică.București 1983

http://www.ier.ro/Tratate/11965F.pdf Tratatul de la Bruxelles

http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11986U/word/11986U.doc Textul Actului Unic European

http://www.ier.ro/Tratate/11992M_Maastricht.pdf Tratatul de la Maastricht

http://www.ier.ro/Tratate/11997D_Amsterdam.pdf Tratatul de la Amsterdam

http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf Tratatul de la Nisa

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00014.ro07.pdf Tratatul de la Lisabona

http://www.ena.lu/ Tratatului de la Paris

http://www.ier.ro/Tratate/11957E_ROMA.pdf Tratatului de la Roma

http://www.ier.ro/Tratate/11965F.pdf Tratatului de la Bruxelles

BIBLIOGRAFIE

Aurel Răduțiu,Viorica Pervain, Susana Andea,Lidia Gross, Documenta Romaniae Historica , Seria B, Țara Românească.Volumul V, nr 199 ( 1560-1567 aug 29).Editura Academiei Socialiste Republicii România ,București 1983

Alexandru Doboși, Datul oilor.Un capitol din istoria economică a românilor din Transilvania.București 1937

Alexandru I.Gonță. Satul în Moldova medievală.Instituțiile. Ed.Științifică și Enciclopedică.București 1986

Aurelian Sacerdoțeanu, Elemente de continuitate și unitate în istoria medievală a românilor, în Vol.:Unitate și continuitate în istoria poporului român, București, 1968;

Damaschin Mioc, Maria Bălan, Ruxandra Cămărășescu, Coralia Fotino,Documenta Romaniae Historica , Seria B, Țara Românească.Volumul XXV nr 294 ( 1635-1636 iunie 1). Editura Academiei Socialiste Republicii România,1985

Dimitrie Onciul, Scrieri istorice Vol.II. Ed. Științifică, 1968

Emil Cernea.Emil Molcuț.Istoria statului și dreptului românesc.Editura Universul Juridic București 2006

Emil Cernea,Emil Molcuț, Istoria statului șe dreptului românesc. Casa de Editură și Presă “ Șansa “ București 1996

George Giulea, Cuvinte românești și romanice .Ed.Științifică și Enciclopedică 1983

Gh Ghibănescu, Din Traista cu vorbe, Ediția a 2-a ,Editură: Tipografia "Lumina Moldovei", Iași 1924

Gh.Ghibănescu, Surete și izvoade, Vol.XIX, nr.18 (1575 iulie 11), Iași 1927

George Nedelcu Puterea părintească în vechiul drept românesc,Institutul graphic “Miricescu”,Ploiești 1993

H.H.Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, Vol.1.București, Ed.Academiei, Republica Populară Română, 1958

Ion Bogdan Originea voievodului la români, în Analele Academiei Române, Memorii, Secțiunile istorice sII,XXIV (1901-1902)

Ion Ionașcu, L.Lăzărescu Ionescu, Barbu Câmpina, Documentele privind Istoria României,C. Transilvania, veac XI, XII și XIII , vol I, nr. 116, ( 1220 dec 15).Editura Academiei 1953

Ioan Muraru, Drept constitutional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998

Ioana Marinache, Politica Uniunii Europene în domeniul mediului, în revista "Drepturile omului" (an VII,nr. 2/1997), IRDO, București,1997

Vasile Alexandrescu Urechea, Istoria Românilor, Tom.II, 1892; Tom,III, 1893

Vasile Arvinte, Român,românesc. România. Ed. Științifică și Enciclopedică 1983

Vasile Pârvan, Contribuții epigarfice la istoria creștinismului daco-roman, București Atelierele grafice Socec & Co , Societate Anonimă,1911

Vladimir Hanga,Istoria dreptului românesc ,Ed.Chemarca Iași 1993

Ștefan Meteș, Istoria bisericii și a vieții religioase a românilor din Transilvania și Ungaria. Editura: Librăria Arhidiecezană,Sibiu 1935

Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Vol.I. Ed.Dacia, Cluj 1971

Ștefan Pascu. Istoria medie a României, Ed.Didactică și Pedagogică, București 1969

Ștefan Olteanu, Societatea românească la cumpăna de milenii VIII-XI. Ed.Științifică și Enciclopedică.București 1983

http://www.ier.ro/Tratate/11965F.pdf Tratatul de la Bruxelles

http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/dat/11986U/word/11986U.doc Textul Actului Unic European

http://www.ier.ro/Tratate/11992M_Maastricht.pdf Tratatul de la Maastricht

http://www.ier.ro/Tratate/11997D_Amsterdam.pdf Tratatul de la Amsterdam

http://www.ier.ro/Tratate/12001C_Nisa.pdf Tratatul de la Nisa

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00014.ro07.pdf Tratatul de la Lisabona

http://www.ena.lu/ Tratatului de la Paris

http://www.ier.ro/Tratate/11957E_ROMA.pdf Tratatului de la Roma

http://www.ier.ro/Tratate/11965F.pdf Tratatului de la Bruxelles