Tarile Romane Si Criza Maghiara
Capitolul I
Situația Țărilor Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea
(Lupta pentru supraviețuire)
Accentuarea presiunii otomane asupra Țării Românești
I. 2 Moldova în prima jumătate a secolului al XVI-lea
Capitolul II
Situația politică și socială din Transilvania în secolele XV-XVI
II. 1 Contextul politic din Transilvania
II. 2 Situația socială din Transilvania
Capitolul III
Situația regatului maghiar în secolele XIV- XVI
III. 1 Perioada dinastiilor mixte
III. 2 Bătălia de la Mohács (29 august 1526)
III. 3 Situația regatului ungar după bătălia de la Mohács
Capitolul IV
Situația politică a spațiului românesc după prăbușirea Regatului ungar
IV. 1 Moldova și Țara Românească după prăbușirea Regatului ungar
IV. 2 Transilvania după prăbușirea Regatului ungar
Bibliografie selectivă Concluzii
=== Bibliografie selectiva ===
8.Giurescu C., Dinu, Țara Românească în secolele XIV și XV, Editura Academiei Române, București,1973
7.Giurescu, C. Constantin , Giurescu, C. Dinu, Istoria românilor, vol. 2, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976
1.*** Istoria românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001
2.*** Istoria românilor, vol. V, coord: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003
5.Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, vol. 2, ed. II, București
13.Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. 2, Editura Dacia, Cluj, 1978
12.Pascu, Ștefan, Ce este Transilvania, Editura Dacia, Cluj, 1983
16.Zaharia, E., Populația română în Transilvania în sec. VII-VIII, Editura Științifică, București, 1977
15.Vâlsan, G., Transilvania în cadrul unitar al statului român, vol. 1, Editura Enciclopedică, București, 1977
6.Gergely, András, Istoria Ungariei, Asociația Culturală Háas Rezsö, Odorheiu Secuiesc, 1993
10.István, Barta, Istoria Ungariei, Istoria Ungariei de la origini până în zilele noastre, trad. Ioan Micle, Editura Horváth, Budapesta, 1974
11.Pál, Engel, Istoria Regatului Sfântul Ștefan, Editura RAO, București, 2001
14.Stavrianos, L.S.., Balcanii după 1453, Editura Bicc All, București, 1997
9.Kinross, Lord, Secolele Otomane: ridicarea și căderea Imperiului Turc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
18. Xenopol, A.D.,Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 1998
17.Ursu, Horia, Moldova în contextul politic european (1517-1527), Editura Albatros, București, 1972
4.Ciobanu, Ștefan, Domnitorul Petru Rareș, Editura Minerva, București, 1986
3.Andreescu, Ștefan, Relațiile politice ale Tansilvaniei, cu Moldova și Țara Românească în răstimpul 1526-1593, Editura Albatros, București, 1980
=== TARILE ROMANE SI CRIZA MAGHIARA ===
Capitolul I
Situația Țărilor Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea
(Lupta pentru supraviețuire)
În secolul al XVI-lea, evoluția spre centralizare a Țărilor Române extracarpatice a cedat pasul tendințelor antrenate tot mai vizibil în direcția instaurării unui regim politic nobiliar. Confruntarea dintre cele două tendințe s-a concretizat însă într-o luptă de idei, datorită supremației exercitate de tradiția politică bizantină, caracterizată prin monopolaritatea impusă de supremația factorului religios asupra celui laic, ca și ascensiunii fără precedent a puterii osmane, promotoare în egală măsură a unor valori impuse de fundamentalismul religios islamic.
Autocrația domnească și regimul politic autoritar pe care aceasta îl presupune s-a menținut ca o constantă a vieții politice a Țărilor Române, a succesiunii la tronul acestora, care a continuat să se bazeze pe ideea legitimității dinastice. Acestă idee a continuat să facă legea nu numai în Moldova urmașilor lui Ștefan cel Mare, ci și în Țara Românească a dinastiei Basarabilor. Vreme de aproape o jumătate de secol, ea a dat tronul Moldovei urmașilor direcți ai marelui voievod, iar după uciderea lui Ștefan Rareș (1 septembrie 1552) l-a îmboldit pe pretendentul Joldea să-și aranjeze căsătoria cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareș. Fiind apoi învins, călugărit și însemnat la nas, rivalul său Petru Stolnicul din Lăpușna, cunoscut sub numele de Alexandru Lăpușneanu, probabil fiul natural al lui Bogdan al III-lea, a luat-o de soție pe Ruxandra, gest prin care dorea să pună capăt conflictului pe care-l avusese cu partida Răreștilor și să întărească legitimismul dinastic.
„Departe de a mai servit consolidarea autorității centrale, ideea dinastică era subordonată din ce în ce mai mult scopului urmărit de numeroșii pretendenți ai domniei. Țaera Românească și Moldova au continuat a fi guvernate de principi autohtoni, dar Poarta își atribuia tot mai des dreptul de a-și numi, substituindu-se astfel vechiului drept de alegere al boierimii, adică principiului electiv, cel ereditar fiind mult mai ușor de încălcat: în condițiile atâtor pretendenți care invocau o ascendență domnească, puterea otomană a știut să se folosească de aceste rivalități pentru a scoate tronul la mezat.”1
Nefiind „vremile sub om, ci bietul om sub vremi”, cum avea să constate Miron Costin în ultima treime a veacului al XVII-lea, evoluția în direcția unui stat de centralizare domnească s-a izbit de puternicul impediment pus la cale de o situație internațională care a prelungit condiția de marginalitate a Țărilor Române, condiție impusă de situarea lor între Imperiul Otoman, Regatul polon și Imperiul Habsburgic de această dată.
Apogeul puterii osmane a fost marcat de cucerirea Belgradului (29 august 1521), de zdrobirea oștilor ungare la Mohács (29 august 1526), evenimente care au rupt echilibrul internațional instaurat în secolul anterior pe linia Dunării. Imperiul Otoman a devenit, astfel, stăpân asupra întregului curs al Dunării, de la Buda până la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Prin suzeranitatea exercitată asupra tătarilor din Crimeea, turcii influențau în continuare politica Regatului polon în favoarea lor, încheind cu acesta o pace veșnică în anul 1533. Înaintea campaniei pe care a întreprins-o timp de trei ani în Orient (1533-1536) și care s-a soldat prin cucerirea Iraqului, sultanul obținea astfel garanția unei situații stabile în această parte a Europei, mai ales că statutul teritoriului ungar cucerit după Mohács nu fusese încă definitivat, fapt care avea să se întâmple la începutul deceniului al cincilea.
„În împrejurările acestea, turcii și-au instaurat hegemonia asupra spațiului carpato-dunărean în ansamblul său, iar instalarea suzeranității lor și asupra principatului autonom al Transilvaniei a apropiat acest teritoriu de statutul Țărilor Române extracarpatice, pentru care suzeranitatea otomană cu accente protectoare de până atunci dobândea tot mai multe conotații restrictive.”2
Cucerirea Ungariei a adus Imperiul Otoman în vecinătate nemijlocită cu posesiunile habsburgice. Încercările Habsburgilor de a prelua în aceste împrejurări moștenirea coroanei ungare, de a-și impune în mod implicit dominația și asupra Transilvaniei, au avut numai succese parțiale și temporare, ducând mai degrabă la întărirea puterii otomane, prin reacțiile pe care le-au provocat din partea acesteia.
În acel moment, Habsburgii erau încă prea departe de spațiul românesc pentru a putea prelua aici rolul deținut odinoară de coroana Sfântului Ștefan. Turcii aveau să-și spună de acum înainte cuvânmtul hotârător în acest spațiu, iar expansiunea lor a îngrădit considerabil influența polonă, care s-a mai manifestat cu destule intermitențe și numai în Moldova, deși n-au lipsit nici situațiile de afișare teoretică a veleităților polone și asupra Țării Românești. Acest fapt s-a manifestat chiar în vremea domniei lui Mihai Viteazul, când pretențiile Poloniei au reprezentat o replică dată tendințelor expansioniste ale Habsburgilor în această regiune. Istoria politică a spațiului românesc în secolul al XVI-lea s-a desfășurat în acest cadru care se îngusta permanent și-i îngăduia din ce în ce mai puțină libertate de mișcare. Numai confruntarea dintre taberele boierești dobândea tot mai mult teren de manifestare, sub auspiciile puterii otomane, care știa s-o folosească în propriul său interes.
I. 1 Accentuarea presiunii otomane asupra Țării Românești
Ca o continuare a luptei pentru tron dintre Dănești și Drăculești, istoria Țării Românești s-a aflat mai departe sub semnul luptelor dintre partidele boierești, fapt care a permis intervenția tot mai insistentă a turcilor în treburile interne și a dus la slăbirea capacității de apărare a țării.
La baza acestei situații s-a aflat politica de înțelegere și chiar de alianță cu Poarta, atitudine pentru care exista deja o experiență acumulată în cursul secolului anterior, alături de legături economice tot mai trainice cu Imperiul Otoman.
„Un rol aparte în comerțul cu Imperiul Otoman l-au avut boierii Craiovești, numiți astfel după principala lor moșie, Craiova. Cel care a pus bazele puterii craiovești a fost Neagoe ban Străhăianul, care deținunse dregătoria de ban în vremea domniei lui Basarab Țepeluș. Sub Vlad Călugărul, Craioveștii au reușit să facă din bănie o dregătorie de familie, devenită mare bănie și transferată de la Strehaia la Craiova, transmisibilă ereditar, precum și să-și extindă legăturile din afara țării. Domnia le căuta alianța ca o condiție a stabilității politice.”3
În strădania de îmbunătățire a organizării țării, Radu cel Mare (1495-1508) a continuat inițativele de asociere a Craioveștilor, realizând un echilibru politic cu însemnate consecințe pentru progresul general al țării.
Politica promovată însă ulterior de Craiovești, vizând tutelarea domniei sau chiar înscăunarea lor pe tronul Basarabilor, slujindu-se în acest scop de sprijin turcesc, avea să-i aducă pe Craiovești în conflict cu unii dintre domnii care i-au urmat lui Radu cel Mare, precum și cu alte familii sau facțiuni boierești.
Craioveștii se înrudeau cu elemente creștine renegat din Imperiul Otoman, care dețineau importante dregătorii, având prin aceasta capacitatea de a influența deciziile Înaltei Porți. Craioveștii exercitau astfel o presiune neîntreruptă asupra domniei din Țara Românească, mai ales după 1508, când puterea lor a ajuns să fie periclitată.
Trebuie menționat că domniile lui Vlad Călugărul și Radu cel Mare marcaseră un reviriment și în privința relațiilor Țării Românești cu Muntele Athos, care obținea privilegii speciale din partea sultanului Baiazid al II-lea.
După o perioadă în care Craioveștii au continuat să ocupe puținele locuri în Sfatul Domnesc, voievodul emițând chiar două hrisoave în favoarea ctitoriei lor de la Bistrița, raporturile dintre el și Craiovești s-au înrăutățit. Motivul schimbării survenite a constat în tendința lui Mihnea de a o rupe cu turcii și de a se apropia de regele Ungariei, recunoscându-i suzeranitatea: în iulie 1509, soli voievodului depuneau omagiu de vasalitate față de coroana ungară. Atitudinea sa concesivă față de catolicism, consemnată și de Letopisețul Cantacuzinesc, care arată că Mihnea se făcuse papistaș, a înăsprit și mai mult raporturile sale cu Craioveștii.
„Domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521) a marcat pentru Țara Româneasă un oarecare echilibru social-politic, facilitat, în parte, și de frământările din statele vecine. În aceste împrejurări, domnul a fost în măsură să-și îndrepte atenția spre opera de organizare internă, continuând aici cele mai bune tradiții ale predecesorilor. Stabilitatea politică, relațiile externe largi cu regii Ungariei și Poloniei, cu Veneția sau cu papa s-au răsfrânt pozitiv și pe plan economic, țara cunoscând o creștere demografică și un spor de venituri.
Moartea lui Neagoe Barasab (septembrie 1521), survenită îndată după cucerirea Belgradului de către turci, a accentuat conflictele pentru obținerea scaunului domnesc, adugând la rivalitatea dintre Basarabi și Craiovești veleitățile altor grupări boierești constituite pe baza unor entități teritoriale, ca Mehedinții și Gorjul pentru Oltenia, ori Buzăul și Argeșul pentru Muntenia.”4
Primejdia iminentă de a-și vedea țara trasnformată în pașalâc a unit taberele boierești, care pentru înlăturarea ei l-au ales ca domn pe Radu de la Afumați, fiu al lui Radu de la Afumați au intervenit și transilvăneni, prin două expediții organizate de voievodul Ioan Zápolya.
Timp de patru ani (septembrie 1521- septembrie 1525), pentru tronul Țării Românești s-au dat lupte crâncene, cu caracter schimbător, între români și turci.
I. 2 Moldova în prima jumătate a secolului al XVI-lea
„Beneficiind de perioada îndelungată – aproape o jumătate de veac – de prosperitate economică relativă și de stabilitate politică a domniei lui Ștefan cel Mare, Moldova începea secolul al XVI-lea sub auspicii mult mai bune decât Țara Românească. Autoritatea sporită a voievodului a stăvilit afirmarea unor familii boierești cu posibilități de a concura puterea domniei, menținută pentru o jumătate de veac în mâna descendenților direcți ai lui Ștefan cel Mare.”5
Familia de boieri a cărei autoritate poate fi pusă alături de aceea a Craioveștilor din Țara Românească a fost aceea a Movileștilor, a cărei ascensiune până la scaunul domnesc s-a produs abia către sfârșitul secolului al XVI-lea. De asemenea, în vreme ce Craioveștii au mizat mult pe puterea osmană, Movileștii au reprezentat interesele polone pe tronul Moldovei, având în vedere poziția geopolitică mult mai favorabilă pe care principatul de la est de Carpați o avea față de turci decât Țara Românească. Așa stând lucrurile, în Moldova urmașilor lui Ștefan cel Mare se întâlnesc numai încercări de a tutela domnia, din partea marii boierimi. Chiar și apropierea morții marelui voievod fusese considerată de aceasta drept un prilej nimerit pentru recâștigarea influenței sale politice. Întrucât Ștefan și-l asociase la domnie pe fiul său Bogdan, o parte a boierimii îl susținea pe pretendentul Ștefan (viitorul domn Ștefan Lăcustă), care se afla de multă vreme la Poartă, ba chiar obținuse steag de domnie și sprijin din partea turcilor. Printr-un ultim act de autoritate, Ștefan cel Mare a izbutit chiar pe patul de moarte, să anihileze opoziția boierească și să-l impună domn pe fiul său Bogdan al III-lea (1504- 1517), căruia i s-a mai spus și cel Chior sau cel Orb.
Domnia lui Bogdan al III-lea a fost rezultatul unui compromis între el și marea boierime, din rândurile căreia o influență hotărâtoare a ajuns s-o dețină portarul de Suceava Luca Arbore. Puterea și influența marii boierimi a fost sprijinită și de greșelile săvârșite de Bogdan, care, pornind tocmai de la dorința de a îmbunătăți relațiile cu Polonia, destul de încordate începând cu ultimii ani de domnie ai tatălui său, a împins Moldova într-un îndelungat conflict cu această țară.
Trimițînd o solie lui Radu cel Mare în toamna anului 1504, regele polon îi comunica voievodului muntean regretul său că acesta nu ocupase Moldova imediat după moartea lui Ștefan, acțiune în care l-ar fi sprijinit și polonii, care nu-l recunoșteau pe Bogdan ca domn, adăpostind la ei și doi pretendenți la tronul Moldovei, ce-și aveau și susținători în țară.
„Dacă sultanul nu a intervenit direct în treburile Moldovei, în schim tătarii – supușii săi – au atacat în câteva rânduri țara, între 1510 și 1513. Incursiunile tătărești în Moldova s-au datorat și faptului că Bogdan nu putea stabili cu Regatul polon un plan comun de apărare.”6
Pentru a lupta cu mai mult succes împotriva tătarilor, Bogdan a căutat să-și asigure sprijinul marelui cneaz al Moscovei, la care a trimis soli, în încercarea de a organiza chiar o expediție comună cu ruși și cu polonii contra tătarilor. Această încercare nu a reușit, întrucât marele cneaz rus se afla în război cu regele Poloniei. Bogdan a căutat să-i împace pe cei doi conducători de stat, oferindu-se să medieze pacea (1514), mai ales că în Ungaria adia un vânt de cruciadă.
Sfatul Domnesc din vremea lui Bogdan l-a continuat pe cel lăsat de Ștefan cel Mare.
„Politica de alianțe cu puterile creștine s-a manifestat și prin acțiunea diplomatică realizată în comun cu Țara Românească în 1519, când a fost trimisă o solie la Roma, pentru o alianță antiotomană cu Sfântul Scaun.”7
Căderea Belgradului în mâinile turcilor (29 august 1521) a agravat situația lumii creștine, inclusiv pe aceea a Țării Românești, unde moartea lui Neagoe Basarab a fost urmată de o instabilitate care a permis afirmarea renegatului Mehmed beg, curmată însă de reacția promptă a boierimii adunate în jurul lui Radu de la Afumați. În preajma cuceririi de către turci a insulei Rhodos (25 decembrie 1522), Luca Arbore trimitea o importantă solie în Polonia, cu scopul de a-l îndemna pe regele Sigismund I la organizarea unei acțiuni comune împotriva expansiunii turcești.
Deși mesajul soliei dădea toate asigurările că Moldova era indisolubil legată de cauza creștină, relațiile molod-polone au fost afectate de poziția de neutralitate adoptată de Regatul polon în fața expansiunii otomane. Pe acest fundal s-a ajuns și pe plan intern la o încordare a raporturilor dintre domn și marea sa boierime.
Sfârșitul prematur al lui Ștefăniță (14 ianuarie 1527) s-a produs în împrejurările dramatice ale victoriilor otomane de la Belgrad (1521) și Mohács (1526) împotriva Ungariei, ca și după armistițiul încheiat de turci cu Polonia (1525), evenimente ce anunțau agravarea situației externe a Moldovei. Expresia cea ami evidentă a acestui deziderat a fost reprezentată de alegerea lui Petru Rareș, fiul neligitim al lui Ștefan cel Mare, ca succesor la tronul Moldovei. Această alegere, care a avut loc la Hârlău, la 20 ianuarie 1527, marca dorinței factorilor politici ai Moldovei de a evita orice amestec din afară.
Capitolul II
Situația politică și socială din Transilvania în secolele XV-XVI
Integrată în stăpânirea Coroanei Sfântului Ștefan, Transilvania a împărtășit în cursul secolului al XVI-lea atât soarta acesteia, trebuind să accepte dominația otomană, cât și pe aceea a celor două Țări Române extracarpatice, de al căror statut politic s-a apropiat considerabil prin recunoașterea supremației otomane, chiar dacă formele și obligațiile inerente acestei recunoașteri au fost în cazul ei mult mai mici decât în cel al Moldovei și mai ales al Țării Românești.
„Intrarea Transilvaniei sub suzeranitate otomană a schimbat, însă, decisiv raportul de forțe în favoarea puterii turcești nu numai în sudul-estul, ci chiar și în partea situată spre sud-est a Europei Centrale. Pentru prelatul umanist de origine croată care a fost Anton Verancsis, ocuparea Transilvaniei de către Poartă echivala cu o mare „nenorocire – de care să ne ferească Dumnezeu – căci atunci turcii, pătrunzând în ea, întocmai ca pana <spart lemne> în trunchiul de copac, vor avea putința să ajungă ușor la oricare din țările vecine ale creștinilor fără mare luptă și, suprimând chiar numele Dunării, vor împinge mai adânc în Germania Istrul <și> vor întinde mai departe stăpânirea lor, atât de prielnică ar fi Transilvania pentru succesele acestui tiran.”8
Chiar dacă a trebuit să accepte suzeranitatea otomană, teritoriul intracarpatic al Transilvaniei a continuat să joace un rol considerabil înm istoria românilor: dacă în veacul al XIV-lea de aici se propagase impulsul creator al celor două state românești în teritoriul extracarpatic, apropierea statutului ei politic de cel al Țării Românești și al Moldovei a favorizat acum tendințele de unitate românească medievală, ca și o primă, dar efemeră realizare a lor.
II. 1 Contextul politic din Transilvania
În noua perioadă istorică, cuprinsă între secolele XV-XVI, Transilvani se afirmă în toate domeniile. Mai întâi își sporește autonomia față de regatul ungar prin consolidarea instituțiilor politico-administrative proprii și prin rolul militar pe care-l joacă în oprirea expansiunii otomane. Pe de altă parte înregistrează o dezvoltare economică relativ însemnată în raport de condițiile istorice concrete, interne și externe. Dezvoltarea economică, mai ales activitatea meșteșugărească și comercială, este influențată, într-o măsură mai importantă, de relațiile de schimb cu celelalte două țări românești, de la sud și est de Carpați. În legătură cu dezvoltarea economică, se cristalizează structurile sociale și se statornicesc raporturile dintre clasele, păturile și categoriile sociale.
„Accentuarea tendințelor de autonomie ale Transilvaniei față de regatul ungar se manifestă mai întâi prin consolidarea instituției principale, voievodatul. Toma Széchény a reușit să imprime voiedodatului Transilvaniei o situație particulară, Voievodul supune jurisdicției sale, cu consimțământul smuls regelui, pe toți locuitorii țării transilvane, nobili, sași și secui; convoacă și prezidează adunările nobilimii și-și impune voința în dezbaterile acestora, acordând și revocând danii ca un suveran. Această situație deosebită a Transilvaniei explică posibilitatea manifestării unor fenomene semnificative: constituirea unor adevărate dinastii voievodale, cum a fost a Lackfieștilor, care au cârmuit Transilvania între 1344-1376, a Csákieștilor, care au condus-o între 1401-1437.”9
Tendințele centrifuge ale Transilvaniei și încecările de a se despărți cu totul de Ungaria constituie un alt fenomen prezent și în această perioadă. La moartea regelui Ludovic I de Anjou (1382, voievodatul Transilvaniei Ladislau de Losoncz, se alătură unei coaliții balcanice împotriv Ungariei. În timpul luptelor pentru tron dintre regii ungari Ladislau Postumul și Vladislav Jagello (1440), în Transilvania izbucnește o răzvrătire împotriva lui Vladislav (rebellio contra Vladislaum).
Când în fruntea Transilvaniei se ridică un descendent dintr-o familie de cnezi români hunedoreni, Iancu de Hunedoara, în calitate de voievod (1441), această țară ajunge la o situație excepțională. Ea constituie centrul spre care gravitează și celelalte două țări românești, Țara Românească și Moldova, în scopul creării unui bloc antiotoman puternic. Această unitate, sub conducerea directă a lui Iancu de Hunedoara, uneori sub influența puternică a acestuia, alteori, are o semnificație deosebită.
Armata turcească care năvălise în Transilvania în primăvara anului 1442 a fost înfrântă de Iancu de Hunedoara cu sprijinul maselor popuplare chemate la oaste. Cu ajutorul unei armate, formată din oamenii din clasele de jos și cu cea adusă de Vlad Dracul, domnul Țării Românești, turcii sunt învinși din nou, pe Ialomița. Aceste victorii constituie premisele acelei campanii lungi din Balcani, condusă de voievodul Transilvanie în toamna anului 1443, încununată de succes. Cu atât mai mare poate fi socotit acest succes, rezulalt al colaborării popoarelor din sud-estul Europei, cu cât o cruciadă, la care participă nobili și cavaleri din diferite țări suferă o înfrângere la Varna, în anul 1444. în anul următor acestui insucces, colaborarea realizată sub conducerea lui Iancu, schimbă înfrângerea într-o frumoasă victorie, având din nou sprijinul Țării Românești. Este, prin urmare, cât se poate de firesc ca acest mare comandant de oști să înfrângă opoziția marii nobilimi din Ungaria, impunându-se ca adevăratul conducăroe al regatului ungar, fiind ales guvernator al Ungariei.
„Sub conducerea sa se realizează o unitate și mai strânsă între cele trei țări românești, încât Moldova, Țara Românească și Transilvania erau în realitate conduse de Iancu de Hunedoara. Este semnificativ faptul că în anul 1447 Iancu de Hunedoara, pe lângă titlurile sale obișnuite, îl poartă și pe acela de voievod al Țării Românești, și căpitan al Valachiei, iar Bogdan al II-lea, domnul Moldovei, îl socotea părinte, stând sub ascultarea sa cu căpităniile și cu toate oștirile sale, cele două țări fiind una.Această importantă realizare era în fond o măsură necesară pentru consolidarea frontului antiotoman, într-un moment când primejdia turcească devine tot mai amenințătoare, după cucerirea Constantinopolului de sultanul Mahomed al II-lea (1453).”10
Transilvania va manifesta neîntrerupt, și după aceea, tendințe de autonomie și de orientare spre celelalte două țări românești. O răvrătire de propoeții și cu planuri mari izbucnește în anul 1467 împotriva regelui Matia Corvinul, fiul voievodului Iancu de Hunedoara, la care se alătură comiții sașilor și secuilor, cu scopul de a desface Transilvania de Ungaria, a o transforma într-un stat independent și suveran, în fruntea căruia urma să fie proclamat rege voievodul Ioan Szentgyörgyi.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Transilvania continuă să joace un rol important în lupta antiotomană, să manifeste tendințe de independență și să orienteze spre celelalte două țări românești. În 1497, la Câmpul Pâinii oștile transilvănene, conduse de voievodul Ștefan Báthory și de comitele Timișoarei Pavel Chinezul – alt descendent din cnezii români -, câștigă o frumoasă biruință. Spre sfârșitul secolului al XV-lea, tendințele de independență ajunseseră atât de departe, încât voievodul Ștefan Bathory obișnuia să afirme că el este rege și voievod al Transilvaniei și cel ce ar îndrăzni să se plângă regelui împotriva sa ar trebui să aibă două capete, pentru că dacă și-ar pierdfe unul să-i rămână celălalt.
II. 2 Situația socială din Transilvania
În răstimp de vreo două secole – mijlocul secolului al XIV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea – structurile sociale ale Transilvaniei suferă prefaceri importante. Cele două clase ale fundamenale ale societății feudale: țărănimea aservită și nobilimea se cristalizează tot mai clar. Marea majoritate a țărănimii ajunge în iobăgie. Doar în zonele mărginașe țărănimea mai reușește să-și păstrezez o oarecare libertate social-juridică. Sașii, datorită privilegiilor vechi, reînnoite în repetate rânduri, au putut scăpa, în cea mai mare parte, de iobăgire. Țărănimea săsească, așezată pe teritoriile comitatelor, a avut acceași situație ca și țărănimea română și maghiară, a fost aservită.
„Secuii, la rândul lor, și-au putut păstra libertatea un oarecare timp, trăind în obști sătești. Dar și obștile secuiești, ca urmare a unui îndoit proces – dinăuntru și din afară – se destramă încetul cu încetul. Unii membrii ai obștii, datorită slujbelor și prăzilor, se îmbogățesc, în timp ce membrii de rând, prin fărâmițarea sorților (a loturilor de pământ în folosință), sărăcesc. Se ajunge astfel, la o diferențiere cu caracter feudal și a societății secuiești. Diferențiere ce se va accentua și mai mult în veacul următor, între fruntașii (seniores, primores), călăreții (primipili) și populația de rând (pixidarii).”11
Procesul intern petrecut în sânul obștilor și cel extern, de uzurpare a lor din partea unor nobili, are ca rezultat slăbirea sau chiar aservirea obștilor. Acestea devind moșii feudale, iar țărănimea, până atunci liberă, este iobăgită. Unii voievozi, cnezi și juzi reușesc să se ridice și să se înstăpânească asupra obștilor, iar ca urmare a colaborării cu puterea politică, li se recunosc, prin diplome, părți din pământurile uzurpate obștilor, devenind și ei feudali. Cei mai mulți însă dintre cnezi și juzi și chiar dintre voievozi rămân în situația de cnezi de rând, sau decad, chiar, fiind asimilați, ca stare socială și juridică, cu primarii satelor, iar unii sfârșind, chiar pînâ la urmă să decadă în rândul iobăgimii.
„Țărănimea evului mediu, forța principală a societății vremii, a adunat în jurul său alte categorii sociale oprimate, lucrători de mine și ocne, meșteșugari săraci, plebe orășenească și, uneori, mică nobilime. Toate aceste categorii sociale s-au unit, organizând marea răscoală populară din 1437-1438.”12
Răscoala de la Bobâlna, a țăranilor români și maghiari, a avut o mare însemnătate atât pentru vremea desfășurării ei, cât și în perspectiva dezvoltării societății. Programul social și politic al răscoalei depășește revendicările mișcărilor țărănești de atunci. Aria cuprinsă de răscoală a fost foarte vastă, iar durata ei, aproape un an, a fost la fel de neobișnuit la fel de mare.
Programul formulat, scopurile urmărite, forțele antrenate, situează răscoala populară din Transilvania alături de marile răscoale populare medievale europene: jacqueria franceză (1358), răscoala din Anglia de sub conducerea lui Wat Tylor (1381), războiul husit (1434-1436).
Înăbușită în sânge, răscoala țăranilor din Transilvania de la 1437-1438 a constituit, totuși, un exemplu și o încurajare pentru masele populare de a încerca – atunci când asuprirea nu mai era de suportat -, alte temerare răscoale, cu același scop: modificarea raporturilor sociale în favoarea țărănimii prin ușurarea obligațiilor acesteia, sau în programul celor mai radicali conducători chiar desființarea șerbiei.13
Un asemenea program au formulat și un asemenea scop au urmărit răsculații din 1514- 1515. Chemarea la cruciada antiotomană de către episcopul de Esztergom, Toma Bakocz, a stârnit o mare frământare în rândurile țărănimii în acea primăvară din anul 1514. Țărănimea din Ungaria, Slovacia, Transilvania, Slovenia, în frunte cu juzii satelor, plebea orașelor împreună cu meșteșugarii săraci, unii nobili mici răspund chemării și se adună în tabăra din apropierea Budei.
„Gândul cruciadei este tot mai mult părăsit de țărănime și dorința de a-și măsura puterile cu nobilimea feudală pune în stăpânire pe mulțimi. Acestea refuză poruncile de a porni împotriva turcilor. Cruciada se transformă, la începutul lunii mai 1514, într-o mare răscoală populară. Programul radical, masele mari participante, întinderea pe un teritoriu atât de vast, începutul de organizare a unei oști țărănești, toate acestea ridică mișcarea deasupra unei răscoale obișnuite, o situație la înălțimea unui război țărănesc.”14
Dezvoltarea răscoalei de la 1514 impunea întărirea unității de acțiune pe măsura succeselor obținute. Această străduință a elementelor mai înaintate se lovea, însă, de incapacitatea masei țărănești de a înțelege necesitatea subodordonării acțiunilor locale unei lupte pe plan general. Urmarea a fost fărămițarea forțelor, a acțiunilor într-o vreme când era mai mare nevoie de concentrarea lor, a acțiunilor într-o vreme când era mai mare nevoie de concentrarea lor, căci armata nobiliară își unea forțele în Banat. Aici se va hotărî soarta războiului. Oștile nobilimii se concentrează în orașul Timișoara, bine întărit, asediat de răsculați. Asediatorii, însă, au fost înconjurați de nobilimea și orășenimea bogată din Buda, de oastea nobiliară condusă de voievodul Transilvaniei Ioan Zápolya. Lupta afost crâncenă; oastea țărănească a suferit o înfrângere grea, la 15 iulie.
Căpeteniile țărănimii cad în mâinile nobilimii, care le supune unor torturi îngrozitoare. În ziua de 20 iulie, Gheorghe Doja a fost ars pe rug, iar ceilalți căpitani dați morții în chip barbar.
Războiul țărănesc nu s-a sfârșit, însă cu totul la 15 iulie 1514. În Transilvania, cete de răsculați mai continuă lupta. Cele de sub conducerea lui Laurențiu Mészáros, scăpat din lupta de la Timișoara, desfășoară alte acțiuni de mare amploare la Cluj și în împrejurimi. Dar armatele nobiliare au reușit să-i înfrângă pe răsculați izolați în diferite părți ale Transilvaniei. Un măcel sângeros și o necruțătoare teroare au fost dezlănțuite în toată țara. Zeci de mii de țărani și orășeni săraci, lucrători de la ocne și mine, au căzut victime răzbunării nobilimii.
Urmarea războiului general al țărănimii a fost o îndoită asuprire a maselor populare. Nobilimea, întrunită în dietă la Buda, apoi legiuitorii ei, au codificat acele hotărâri într-o lege scrisă cu sânge de iobag, cunoscută sub numele de Tripartitul lui Werböczi. Au fost pedepsiți cu moartea căpitanii și alți conducători. Robota este statornicită la o zi pe săptămână; dijma se fixează la a noua parte din toate roadele pământului și din animale; nu erau scutite de dijmă nici păsările din bătătură; darea în bani este stabilită de la 100 de dinari în sus; dijma bisericească se lua din toate bunurile țăranului, iar birul față de vistieria regală se dublează, de la unu la doi florini de aur de gospidărie. Țărănimea a fost pedepsită la totală și veșnică șerbie, din tată-n fiu; țăranii sunt legați pe veci de glie (glabae adstricti); proprietatea întregului pământ rămâne nobilimii.
O altă urmare importantă a înăbușirii în sânge a marii răscoale țărănești din 1514 a fost dezastrul armatelor maghiare la Mohács, în august 1526. Lipsind sprijinul maselor populare, pe care de altfel nobilimea, de teamă, nici nu le-a mai chemat sub arme, regatul feudal maghiar s-a prăbușit sub loviturile ienicerilor și spahiilor turci. Acest eveniment a avut consecințe importante pentru istoria Europei sud-estice. A creat condițiile ocupării și al transformării unei pări a Ungariei în pașalâc turcesc. În al doilea rând, prăbușirea regatului maghiar a slăbit puterea de împotrivire în fața primejdiei turcești tot mai amenințătoare pentru popoarele Europei răsăritene și centrale. Imperiul Otoman a ajuns să-și statornicească, pentru mai bine de un veac, avanposturile pe cursul mijlociu al Dunării.
Capitolul III
Situația regatului maghiar în secolele XIV- XVI
III. 1 Perioada dinastiilor mixte
Dintre pretendenții din descendența pe linie feminină a ieșit victorios Carol Robert (1308- 1342), din ramura napolitană a familiei Anjou. Înainte de toate și-a gonit din țară rivalii, apoi – aliindu-se cu un magnat, căzând la învoială cu altul, războindu-se cu al treilea – a lichidat încetul cu încetul puterea regională. La început putea conta doar pe împrumuturi din Italia și pe sprijinul papalității, dar peste câțiva ani își avea deja propria tabără internă. Curtea și-a amenajat-o în cotul Dunării, la Visegrád. Venit dintr-un mediu mai evoluat, noul suveran și-a dat seama că înlesnirea treptată a circulației de mărfuri și a finanțelor i-a oferit posibilitatea de a nu-și baza domnia exclusiv pe domeniul regal. Ungaria a realizat cea însemnată producție de aur a Europei vremii, iar Carol Robert de Anjou și-a promovat în mod consecvent dreptul la o zecime a metalelor prețioase exploatate. În schimb, o treime i-a lăsat posesorului de zăcământ, pentru a-l cointeresa în sporirea producției. Metalul nobil trebuia în mod obligatoriu convertit în bani, ceea ce îi asigura fiscului iarăși venituri importante.
„Domnitorul a sprijinit dezvoltarea comerțului exterior, iar politica economică externă și-a pus-o de acord cu cea a regilor Cehiei și Poloniei. În vederea administrării finanțelor a creat sistemul pe țară al organelor erariale și totodată le-a impus marilor feudali sarcinilor organizării armatei, obligându-i pe înalții demnitari să asigure recrutarea și echiparea unui anumit efectiv de oșteni, sub propriile steaguri. Acest sistem al steagurilor echipate de seniorii banderiali a asigurat o formă de organizare militară modernă și relativ ieftină.”15
Folosindu-se de slăbirea papalității, a pus impozit pe veniturile papale și a numit în principalele funcții ecleziastice oameni devotați lui. În politica externă s-a sprijinit pe alianța ceho-polonă, pornind în același timp lupta pentru dobândirea tronului napolitan. Autoritatea centrală consolidată, considerabilele venituri erariale permanente au făcut din regatul ungar o importantă putere a Europei. Viabilitatea acestei puteri a fost pusă la încercare de fiul său, Ludovic I (cel Mare) (1342-1382). El a fost ultimul mare rege cavaler și singurul suveran ungur, care a binemeritat de la posteritate atributul de cel Mare. La curtea sa au lucrat pictori, sculptori, orfevrari; domnitorul a colecționat cărți (cea mai importantă piesă a acestei colecții fiind superba Cronică Pictată, comandată de el), iar la Pécs a fondat o universitate. La curtea sa se desfășurau turnire și serbări cavalarești.
Contemporanii i-au acordat atributul de cel Mare datorită războaielor sale de cucerire. De-a lungul domniei sale de patru decenii el a pornit 16 campanii, în alte 13 trimițându-și căpeteniile de oști. Sub pretextul că a răzbunat asasinarea fratelui său, soțul regineio napolitane Iohanna, a condus mai multe campanii în Italia, adevăratul său scop fiind însă dobândirea tronului de la Neapole. Aceste campanii, rămase fără rezultat în ciuda eforturilor susținute, au impus imense sacrificii materiale și umane, armata ungară petrecând ani întregi pe pământul Italiei. L-a obligat în schimb la prestarea jurământului de credință pe voievodul Țării Românești, a condus cu succes o campanie împotriva Veneției, în scopul orașelor dalmate, a purtat lupte victorioase în Balcani împotriva turcilor. În anul 1370 a ocupat tronul polonez moștenit din partea mamei. Cele două țări nu s-au unit, realizându-se doar o uniune personală, destrămată la moartea sa. Reședința regală a mutat-o la Buda, unde și-a construit un palat impunător. Pe baroni i-a ținut în frâu prin instituirea unui nou sistem al donațiilor: acestea nu se mai distribuiau pe viață, ci legate de anumite funcții; ca onoruri, ca un fel de retribuție, căreia însă i se asocia și obligația recrutării și echipării unui anumit efectiv de oșteni. Spre a satisface interesele nobilimii de rând tot mai unitară, o lege emisă în 1351 a enunțat că „toți locuitorii nobili din interiorul hotarelor țării să beneficieze de aceeași libertate”16 – ceea ce a instituit unificarea juridică a nobilimii și a marcat un pas hotărâtor în transformarea acesteia în stare privilegiată. S-a abolit cu această ocazie dreptul neîngrădit al nobililor de a-și transmite bunurile prin moștenire; în lipsă de urmași direcți averea o moșteneau rudele colaterale (aviticitate), iar dacă aceștia nu existau, ea trecea în proprietatea regelui (a fiscului). A devenit obligatorie și strângerea nonei, ca nu cumva prin scutire de ea marii feudali să ademenească pe domeniul lor iobagii nobililor de rând. Dreptul iobagilor la libera strămutare a rămas valabil, și s-a creat posibilitatea unei oarecare consolidări economice a țăranilor.
Deși organizarea micii nobilimi ca stare a dat rezultate, cea mai mare parte a pământului – și implicit a puterii – a rămas în mâna marilor seniori, ale căror rânduri se răreau treptat, majoritatea teritoriului țării ajungând astfel în posesia câtorva familii. Unele dintre acestea stăpâneau peste o mie de sate, în timp ce domeniul regal nu a atins nici 5% din suprafața totală a țării. După moartea lui Ludovic cel Mare – a stins fără urmași pe linie bărbătească – pretendenții și chiar contraregii rivali au devenit uneltele ligilor nobiliare. Ginerele lui Ludovic, Sigismund de Luxembug (1387-1437) a reușit ce-i drept să obțină tronul, însă nici domnia lui de o jumătate de veac n-a fost suficientă ca să poată înfrânge puterea ligilor. Sigismund a căutat să se sprijine pe orășenime, înlesnind organizarea ei ca stare. Evoluția urbană din Ungaria a luat avânt, fără însă ca orașele să devină factori importanți în lupta pentru putere. Regele ungar a dorit să obțină tronul ceh și cel german: pentru Sigismund tronul ungar era doar o treaptă în ascensiunea către o putere de dimensiuni europene. Până la urmă a reușit să obțină titlul de împărat, fără a putea să-și încropească o putere veritabilă: abilitatea sa politică incontestabilă a fost pusă la încercare în Cehia de războaiele husite, iar în Ungaria de împotrivirea oligarhiei. Spre sfârșitul domniei sale a izbucnit în Transilvania răscoala țărănească a lui Budai Nagy Antal, sfidare ce a îndemnat la alianță grupurile dominante din Ardeal: nobilimea maghiară, fruntașii secuilor și patriciatul săsesc (Unio Trium Nationum, 1437). Răscoala iobagilor unguri și români (influențați și de ideile husite) a năzuit spre libera dezvoltare a țărănimii dar a fost înfrântă.
„Preponderența puterii ligilor senioriale a zădărnicit autonomizarea politică a micii nobilimi. Din punct de vedere juridic toți nobilii erau egali, în realitate însă cei cu domenii mai modeste au căutat ocrotirea celor mari, însoțindu-i pe aceștia cu ocazia campaniilor militare, îndeplinind diferite însărcinări, aranjând treburile lor lor curente, iar în schimb latifundiarul i-a ocrotit împotriva samavolniciilor altor potențați. Nobilii fără posesiuni ori cu moșii ce nu le-au asigurat o existență independentă au căutat adăpost în cetățile magnaților activând ca ispravnici, sau ca pârcălabi ai acestora, și le-au acordat respectul cuvenit stăpânului care le asigura traiul.”17
Problemele marii politici s-au dezbătut în dietele ce au început să se regularizeze în această vreme. Aici putea participa orice nobil, uneori aceștia sosind în masă, dar numai atunci când oligarhii își aducea familiarii.
Dietele au elaborat legile statului; consfințite (aprobate) apoi de suverna, ele intrau în vigoare prin publicarea lor în comitate. Cea mai controversată problemă a secolului al XV-lea, a fost cea a succesiunii la tron. La început – în secolul al XIV-lea – s-a promovat succesiunea pe linia feminină a casei arpadiene; s-a acceptat apoi ca principiu moștenirea pe linie masculină prin urmași direcți ai regilor, însă nici un domnitor din întregul secol nu a lăsat moștenitor legal de vârstă majoră. Dieta a legiferat pentru aceste situații libera alegere a regilor, tronul fiind ocupat deci în ultimă analiză pe baza solicitării. Suveranii încheiau însă contracte de căsătorie, de alianță ori de succesiune, deci nu țineau seama de faptul că nu dispun de propriul lor tron.
Toate acestea au purtat în sine germenii unor conflicte. Țara mai era amenințată și de pericolul extern al invaziei turceștiv căreia – precum au intuit și contemporanii – nu i se puteau opune de una singură. Având în vedere situația țărilor vecine, periclitate la rândul lor, au avu loc mai multe încercări de a grupa sub conducerea unui singur suveran statele din zonă, într-o puternică alianță antiotomană. Dinastia polono-lituaniană a Jagellonilor au obținut tronul ceh, apoi și cel ungar. Înrădăcinată în provinciile austriece, dinastia Habsburgilor a devenit și ea temporar, tot în secolul al XV-lea, stăpână peste cele două regate.
În timpul luptelor antiotomane s-a ridicat din anonimat în rândul celor mari latifundiari, datorită victoriilor sale de larg răsunet, Hunyadai János (Iancu de Junedoara). Adept al strategiei ofensive, în urma primelor suucese el devine voievod al Transilvaniei, comite de Timiș, căpitan al cetății Belgradului, obținând deci toate funcțiile cheie pentru luptele cu turcii. Tot în susl țării se aflau și posesiunile sale. Averea sa colosală a pus-o în slujba apărării Ungariei, organizând o oaste modernă de mercenari, mobilizându-și familiarii, sau chiar populația satelor, dacă situația o cerea. În anul 1443 s-a angajat într-o acțiune unică în vremea sa: campania de iarnă. Armata – 35000 de unguri, sârbi, bosnieci, polonezi, – a înaintat până la Munții Balcani. După șirul de victorii, atât papa cât și Veneția au promis sprijin pentru continuarea luptelor. În campania din anul următor armata condusă de Vladislav I. (1440-1444), s-a ciocnit cu turcii pe litoralul bulgar, la Varna. Sprijinul promis nu a sosit, bătălia a fost pierdută, regele însuși pierind eroic pe câmpul de luptă. A urmat singura perioadă de interregn din istoria Ungariei, iar Hunyadi János a fost ales guvernator al țării (1446-1452). Peste câțiva ani Mohamed al II-lea cuceritorul și-a pornit 150 de mii de oșteni către nord, împotriva Ungariei. Papa a procamat o cruciadă, iar oamenii, îndemnați de călugărul franciscan Giovanni Capistrano au venit cu miile în tabără. Atacul decisiv turcesc s-a declanșat la 21 iulie 1456, apărătorii fiins stăpâni la un moment dat doar pe incinta interioară. După o luptă acerbă, inamicul a fost îndepărtat din cetate, iar în ziua următoare apărătorii au năvălit peste asediatori, le-au capturat tunurile. Turcii au renunțat la continuarea asediului: cheia de margine a regatului a fost salvată, iar Ungaria și implicit Europa Centrală au scăpat pentru mai multe decenii de presiunea otomană. În zilele următoare asediului Hunyadai a căzut victimă epidemiei de ciumă.
„După ce tronul a devenit vacant, renumele dobândit de Hunyadi János, posesiunile sale impunătoare, consensul grupărilor nobiliare, perseverența nobilimii de rând, Mátyás, rege al Ungariei. El a fost primul suveran al țării care nu a descins din familia regală. Matia (Corvinul) a zdrobit legile ridicate împotriva lui și a procedat foarte energic la consolidarea puterii sale. Luând în considerare progresele evoluției urbane și desfășurarea producției de mărfuri țărănești, el a perceput noi impozite considerabile, dar nu insuportabile. Politica sa fiscală a stârnit proteste mai ales în rândurile marii nobilimi, deoarece impunerea iobagilor grevă în ultima analiză asupra acesteia. Concomitent cu consolidarea puterii centrale, cu asigurarea dreptului de strămutare al iobagilor și cu înlesnirea dezvoltării orașelor-târguri. Matia a moderniat sistemul statal, a introdus în dregătorii adepți ai săi din mica nobilime, funcționarii pe care-i angaja fiind retribuiți în mod constant.”18
Au urmat la tronul Ungariei membrii ai dinastiei Jaggelonilor, Vladislav al II-lea (1490-1516), urmat de Ludovic al II-lea (1516-1526). Acești regi s-au lăsat, ținuți de plete de către magnați. Domeniile și veniturile coroanei au fost zălogite, resursele vistieriei complet secătuite, oștirea cetăților de margine nu și-a primit solda. În dietele tot mai regularizate și mai populate de pe câmpia Rákos, se adoptau multe hotărâri în sprijinul partidei nobilimii de rând, însă datorită rezistenței magnaților, ele rămâneau de regulă doar formale. Dietele procedau adesea la alegerea conducătorilor din guvernământ, iar mecanismul puterii de stat funcționa poticnit. Viața politică a țării a evoluat către modelul republicii nobiliare cunoscut din istoria Poloniei. În spatele acestei tendințe s-a aflat pătura numeroasă a nobilimii de rând, cu posibilități de amestec în politica țării. Luptele cu rezultate schimbătoare dintre partidele aflate sub influența oligarhiei au exclus posibilitatea unei guvernări constante.
„Interesul întregii nobilimii era să oprească pentru sine grosul beneficiului rezultat din producția de mărfuri furnizată de țărănime, respectiv să transforme însăși această producție într-un monopol al domeniului feudal, limitând posibilitățile țăranului la simpla autoaprovizionare. Rivalizarea acestor două tendințe opuse a început încă de la sfârșitul secolului al XV-lea, explodând prin războiul țărănesc din 1514.”19
În anul 1515 s-a proclamat o cruciadă antiotomană. Masele țărănești s-au adunat în tabără într-un număr surprinzător de mare, spre a arbora semnul crucii în speranță că, întorși într-o campanie glorioasă, se vor bucura de o situație umană și juridică mai asigurată; clasa stăpânitoare a refuzat să acorde orice fel de sprijin oștirii ce se pregătea să pornească împotriva turcilor, văzând în ea propriul ei dușman. Oastea țărănească și-a întors armele împotriva nobililor, conducătorul ei devenind un oștean de graniță. Scopul lor era acela de a impune relații arhaice asemănătoare libertăților secuiești; de a crea o republică țărănească fără nobilime. După câteva succese inițiale, oastea numeroasă dar neinstruită a țăranilor a suferit lângă Timișoara o înfrângere zdrobitoare; s-a decis deci definitiv că nobilimea nu va îngădui libera desfășurare a producției țărănești de mărfuri. Pe lângă represiuea cruntă dezlănțuită s-a legiferat, ca o pedeapsă veșnică, legarea de glie a iobagilor, adică anularea dreptului de strămutare; s-a fixat robota la o zi pe săptămână cu animalele și la două zile cu palmele, asigurându-se astfel forța de muncă gratuită pentru producția de mărfuri a feudalului. Aceste legi n-au putut fi promovate imediat în totalitatea lor, dar au existat, trasând totodată și direcția către care se îndrepta evoluția economico-socială a Ungariei: sistemul celei de a doua iobăgii.
Până la urmă destinul statului maghiar nu a fost decis de contradicțiile sale interne, ci de invazia turcească imposibil de stăvilit. Statul ungar aflat pe poziții defensive nu a putut rezista celei mai mari puteri armate a lumii de atunci. Cheltuielile ce le-a necesitat linia de apărare de la margini depășeau posibilitățile materiale ale statului, încercările de unificare dinastică nu au dart rezultate, lupta de apărare a rmăas fără sprijin consecvent. Ungaria medievală n-avea cum să-și păstreze independența față de Imperiul Otoman și integritatea teritorială. Prăbușirea statului a grăbit-o însă fără îndoială și lipsa de vlagă a puterii centrale de la începutul secolului al XVI-lea, luptele interne dintre partidele nobiliare și exproprierea veniturilor regalității.
Dezastrul a survenit în anl 1526. Sultanul Soliman al II-lea, ajuns pe tron în 1520, a trasat direcția principală a cuceririlor către Europa. În câțiva ani linia de apărare de la sud a fost nimicită, Belgradul a căzut. Drumul era deschis în fața otomanilor. Armata lor, pusă în mișcare în primăvara anului 1526 a înaintat încet și prudent. Sub imboldul pericolului final, regele Ludovic al II-lea, abia ieșit din vârsta copilăriei, a reușit să adune o oștire considerabilă, fără să poată concentra întreaga forță armată. Bătălia de la Mohács din 29 august a fost decisă în două ore prin superioritatea numerică și de artileria turcilor. Au căzut pe câmpul de luptă mii de personalități ale conducerii statului, înalți prelați ai bisericii, simpli nobili de rând, mercenari cehi și țărani croați veniți sub arme. Regele a pierit în timp ce a încercat să se salveze prin fugă. Bătălia s-ar fi putut spolda – eventual cu succes, dar campania i-ar fi rezervat țării, oricum, aceeași soartă ca și decisiva bătălie de la Mohács: statul feudal maghiar s-a prăbușit sub presiunea Imperiului Otoman.
III. 2 Bătălia de la Mohács (29 august 1526)
Bătălia de la Mohács a fost o bătălie desfășurată la 29 august 1526, lângă Mohács, în Ungaria. În această bătălie, forțele Regatului Ungariei, conduse de regele Ludovic al II-lea au fost învinse de forțele Imperiului Otoman, conduse de Sultanul Suleiman Magnificul.
Victoria otomanilor a avut ca rezultat împărțirea Ungariei timp de mai multe decenii, între Imperiul Otoman, Monarhia Habsburg din Austria și Principatul Transilvania.
„Ungaria s-a opus timp de mai mulți ani expansiunii Imperiului Otoman în sud-estul Europei, dar căderea cetății Belgrad în 1521 a însemnat că majoritatea teritoriului din sudul Ungariei a rămas fără apărare. Pentru a contracara puterea crescândă a otomanilor, Ludovic al II-lea (Lajos al II-lea), regele Ungariei și Boemiei, s-a căsătorit cu Maria de Austria în 1522, sperând să obțină ajutorul casei Habsburg a Austriei în războiul cu otomanii. Otomanii au văzut această alianță ca o amenințare la puterea lor din Balcani și au plănuit s-o distrugă.”20
Într-un efort de a amâna o ofensivă militară completă și o posibilă cucerire a Ungariei, guvernul Otoman, sau Înalta Poartă, a făcut ungurilor cel puțin una sau chiar două oferte de pace. Nu este clar motivul pentru care Ludovic a refuzat aceste oferte. Este posibil că, datorită presiunilor din partea nobililor din vestul Ungariei, influențați de proximitatea puterii crescânde a Habsburgilor, s-au temut de posibilele agresiuni a Habsburgilor, s-au temut de posibilele agresiuni din partea Austriei, în cazul semnării unui tratat de pace cu otomanii. Regatul Poloniei (1385-1569) a semnat un tratat similar de pace cu Poarta cu câțiva ani înainte. În cele din urmă, încercările pentru un acord de pace au eșuat și turcii au hotărât să atace. În iunie 1526, armata otomană a trecut pe Dunăre cu acest scop.
Armata ungară era împărțită în trei unități principale:
armata Transilvaniei, sub comanda lui János Zápolya, număra între 8000 și 13000 de oameni și avea ca misiune păzirea trecătorilor din munții Transilvaniei.
armata principală, condusă de regele Ludovic.
armata mai mică de circa 5000 de oameni, comandată de contele croat Cristofor Frankopan. Datorită situării geografice a regatului, țelul final al armatei turcești nu a putut fi determinat până la trecerea munților. Din nefericire, după ce turcii au traversat munții, armata Transilvaniei era mai departe de Buda decât otomanii. Documentele istorice ale vremii, deși rare, au consemnat faptul că Ludovic a preferat să se retragă, lăsând turcilor cale liberă.
„Forțele maghiare au ales câmpul de luptă, o cîmpie deschisă, dar nu netedă, cu câteva mlaștini, de lângă Mohács, în apropierea Dunării. Otomanii au putut avansa aproape fără opoziție. În timp ce Ludovic aștepta în capitală, turcii au asediat mai multe orașe și au traversat râurile Sava și Drava. Ludovic a adunat între 26000 și 40000 de soldați, în timp ce armata otomană număra circa 70000-100000 de oameni.”21
Începutul confruntării este în general plasat între orele 1:00 PM și 2:00 PM, dar durata exactă a bătăliei este greu de stabilit, ca dealtfel și numărul total de combatanți. Deși unii istorici au estimat durata bătăliei la circa două sau trei ore, aceasta pare puțin probabil datorită mai multor factori. Armata otomană nu s-a retras de pe câmp pentru a intra în tabără după bătălie, însă a rămas în câmp toată noaptea, fără alimente, apă sau adăpost. Dat fiind faptul că cronicarii otomani au notat că ploua, pare posibil că bătălia a fost de scurtă durată și s-a terminat după-amiaza devreme, cel târziu înainte de ora 5:00 PM, iar sultanul ar fi ordonat ca trupele să se întoarcă în tabără. Câteva surse credibile indică faptul că regele Ludovic a părăsit câmpul de luptă după apusul soarelui și a încercat să scape după lăsarea nopții; deoarece soarele nu avea cum apună înainte de aproximativ ora 6:30 PM la data de 29 august 1526, asta pare să însemne că bătălia a durat mai mult de două sau trei ore – poate patru sau chiar cinci.
După ce primele trupe ale lui Soliman, armata Rumeliană, au avansat pe câmpul de luptă, au fost atacați și împrăștiați de trupele maghiare conduse de Pál Tomori. Acest atac pe flancul drept a cauzat o panică considerabilă între rândurile otomanilor, dar pe când ungurii, au înaintat, otomanii s-au regrupat datorită sosirii întăririlor. În timp ce pe flancul drept ungurii au înaintat suficient de mult încât l-au pus pe sultan în pericol prin săgețile care i-au lovit cuirasa, superioritatea numerică a otomanilor și contraatacul la timp al ienicerilor, trupele de elită, probabil i-au copleșit pe atacanți, mai ales cei de pe flancul stâng. Unguri nu și-au putut menține pozițiile, iar pe cei care nu s-au retras au fost încercuiți și capturați sau uciși. Regele a încercat să scape sub acoperirea întunericului, dar a fost aruncat de pe cal într-un râu lângă Csele și s-a înecat, fiind îngreunat de armura sa. Circa 1000 de nobili și conducători unguri au fost de asemenea uciși. În general este acceptat că peste 10000 de unguri au căzut în timpul bătăliei, la fel ca și un număr similar de otomani.
După terminarea bătăliei, sultanul a dat ordin să fie executați toți prizonieri. Două zile mai târziu a notat: „Sultanul a primit omagiile vizirilor și beyilor, 2000 de prizonieri sunt masacrați, ploaia cade în torente.”22 Între cei 2000 de prizonieri executați s-au aflat mia multe nume maghiare de seamă.
Victoria nu le-a oferit otomanilor securitatea dorită. Deși au ocupat capitala Buda și au prădat cetatea și vecinătățile, s-au retras la scurt timp după aceea. Abia în anul 1541 au reușit să captureze și să ocupe capitala. Totuși, bătălia de la Mohács a însemnat sfîrșitul Regatului Independent al Ungariei ca teritoriu unificat. Ocupația otomană a fost contestată de Arhiducele de Habsburg al Austriei, Ferdinand I al Sfântului Imperiu Roman, cumnatul regelui Ludovic și succesorul acestuia, prin tratatul ce regele Ladislau II Yagello al Boemiei și Ungariei. Boemia a căzut sub stăpânirea Austriei, care a dominat treimea vestică a Ungariei și porțiuni din teritoriul Croației de astăzi (Regatul Ungariei), în timp ce otomanii au stăpânit centrul Ungariei și suveranitatea asupra Transilvaniei semi-independente, iar nordul Ungariei a rămas independent până la sfârșitul anilor 1500. Anii următori, de război aproape constant, au necesitat un angajament susținut al forțelor otomane, dovedindu-se a fi așa o povară asupra resurselor încât regatul relativ sărac al Ungariei nu i-a putut face față. Armatele creștine au asediat Buda de mai multe ori în timpul anilor 1500, iar Suleiman însuși a murit în timpul bătăliei de la Szigetvár din 1566; au mai avut loc loc și două asedii otomane eșuate la Eger, care nu a căzut decât în 1596, la finalul rezistenței independente maghiare.
Mohács este considerat de mulți unguri ca momentul decisiv nefavorabil din istoria țării, o traumă națională persistând și astăzi în memoria populară. În momentele de ghinion, ungurii au o expresie: „mai mult și-au pierdut la Mohács”23 Chiar și în prezent, ungurii percep bătălia de la Mohács ca însemnând sfârșitul unui regat european independent și odinioară puternic. Deși Mohács a fost o înfrângere decisivă, evenimentele ce i-au urmat au semnificat sfârșitul independeței Ungariei. Următoarele două secole de lupte aproape constante dintre cele două imperii, Habsburg și Otoman, au devastat economia zonei și au decimat populația.
III. 3 Situația regatului ungar după bătălia de la Mohács
După lupta de la Mohács armata victorioasă a înaintat mai departe, ocupând și prădând Buda, dar odată cu venirea toamnei campania s-a încheiat, otomanii retrăgându-și armata fără a lăsa trupe de ocupație.
Expansiunea turcească și-a atins limita maximă în Ungaria. Traversarea Balcanilor de către trupele recrutate în Asia Mică a necesitat aproape trei luni. Din cauza greutăților de aprovizionare turcii nu s-au angajat în campanii de iarnă, retrăgându-și grosul trupelor înainte de venirea anotimpului rece. Intensitatea ofensivei turcești era frântă: planul de a pătrunde în inima Europei pe valea Dunării, și de a ocupa Viena, nu s-a putut realiza.
În partea răsăriteană a țării s-a instalat regina Isabella de Yagello (1541-1551), văduva regelui János. Direcția principală a expansiunii otomane era cea de nord -vest, din punct de vedere otoman Transilvania ajunse zonă periferică, turcii înșiși împăcându-se cu faptul că acolo există un principat autonom, dar aliat și tributar Porții. Dirigentul politicii în partea estică a țării era însă George Martinuzzi, iar el a năzuit la unificarea tuturor teritoriilor neocupate de turci sub sceptrul Habsburgilor: în anul 1551, printr-o bruscă decizie, el a deschis porțile Transivaniei în fața oștilor lui Ferdinand. Armata de câteva mii care a sosit era neputincioasă în fața unei invazii turcești, nefiind bună decât de amenințare la adresa opoziției turcofile.
Principatul lui Ioan Sigismund (1559-1571) a devenit autonom sub protectorat turcesc, iar Habsburgii îl recunosc și ei ca atare prin tratatul de la Speyer (1570). Era clar, că aceste îndepărtate teritorii învecinate cu Ungaria regală doar pe o porțiune scurtă în nord, erau imposibil de menținut într-o stare de unitate politică. Politica Habsburgilor avea interesul să opteze pentru principatul Transilvaniei, și nu pentru suzeranitatea turcească.
Părțile centrale ale țării făceau parte din Imperiul Otoman. Centrul adminstrației turcești se afla în vilaietul de la Buda, alături de care, concomitent cu extinderea posesiunilor turcești, s-au organizat și altele. Dreptul otoman făceau distincție între musulmani și între raiale, adică creștinii din teritoriile cucerite. Aceștia din urmă aveau o condiție subordonată și plăteau impozit personal. Așa se explică faptul că turcii nu aplicau convertirea forțată. În teritoriul cucerit s-a menținut, în linii mari sistemul de impunere moștenit de la statul maghiar.
Cele cinci secole de existență statală suverană s-a înrădăcinat atât de adânc încât – în comparație cu țările balcanice total subjugate, lipsite de sprijinul moral al existenței statale multiseculare – Ungaria virtuală a existat ca și unitară: instituția comitatelor, refugiată în Ungaria regală, funcționa în continuare. Turcirea – conformarea cu administrația și jurisdicția turcă – se pedepsea cu moartea. În consecință, otomanii nu au reușit niciodată să transforme radical structura socială a teritoriilor cucerite.
Capitolul IV
Situația politică a spațiului românesc după prăbușirea Regatului ungar
IV. 1 Moldova și Țara Românească după prăbușirea Regatului ungar
Apogeul puterii osmane a fost marcat de cucerirea Belgradului (29 august 1521), de zdrobirea oștilor ungare la Mohács (29 august 1526), evenimente care au rupt echilibrul internațional instaurat în secolul anterior pe linia Dunării. Imperiul Otoman a devenit, astfel, stăpân asupra întregului curs al Dunării, de la Buda până la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Prin suzeranitatea exercitată asupra tătarilor din Crimeea, turcii influențau în continuare politica Regatului Polon în favoarea lor, încheind cu acesta o pace veșnică în anul 1533. Înaintea campaniei pe care a întreprins-o timp de trei ani în Orient (1533-1536) și care s-a soldat prin cucerirea Iraqului, sultanul obținea astfel garanția unei situații stabile în această parte a Europei, mai ales că statutul teritoriului ungar cucerit după Mohács nu fusese încă definitivat,fapt care avea să se întâmple la începutul deceniului al cincilea.
În împrejurările acestea, turcii și-au instaurat hegemonia asupra spațiului carpato-dunărean în ansamblul său, iar instalarea suzeranității lor și asupra principatului autonom al Transilvaniei a apropiat acest teritoriu de statutul Țărilor Române extracarpatice, pentru care suzeranitatea otomană cu accente protectoare de până atunci dobândea tot mai multe conotații restrictive.
Cucerirea Ungariei a adus Imperiul Otoman în vecinătatea nemijlocită cu posesiunile habsburgice. Încercările Habsburgilor de a prelua în aceste împrejurări moștenirea coroanei ungare, de a-și impune în mod implicit dominația și asupra Transilvaniei, au avut numai succese parțiale și temporare, ducând mai degrabă la întărirea puterii otomane, prin reacțiile pe care le-au provocat dinpartea acesteia.
În acel moment, Habsburgii erau încă prea departe de spațiul românesc pentru a putea prelua aici rolul deținut odinioară de coroana Sfântului Ștefan. Turcii aveau să-și spună de acum înainte cuvântul hotărâtor în acest spațiu, iar expansiunea lor a îngrădit considerabil influența polonă, care s-a mai manifestat cu destule intermitențe și numai în Moldova, deși n-au lipsit nici situațiile de afișare teoretică a veleităților polone și asupra Țării Românești. Acest fapt s-a manifestat chiar în vremea domniei lui Mihai Viteazul, când pretențiile Poloniei au reprezentat o replică dată tendințelor expansioniste ale Habsburgilor în această regiune. Istoria politică a spațiului românesc în secolul al XVI-lea s-a desfășurat în acest cadru care se îngusta permanent și-i îngăduia din ce în ce mai puțină libertate de mișcare. Numai confruntarea dintre taberele boierești dobândea tot mai mult teren de manifestare, sub auspiciile puterii otomane, care știa s-o folosească în propriul său interes.
În anul în care Soliman Magnificul a întreprins marea campanie soldată cu prăbușirea Regatului ungar l-a găsit pe Radu de la Afumați în conflict cu Ștefăniță, domnul Moldovei, conflict încheiat cu restituirea reciprocă a pribegilor.
„După moartea regelui Ludovic al II-lea al Ungariei, pe câmpul de luptă fatal de la Mohács (29 august 1526), împreună cu alți șapte episcopi, printre care și cei de Oradea și Cenad, cu reprezentanți de marcă ai nobilimii, printre care și nobili de origine română din Partium, ca maramureșeanul Ioan Dragffy, Radu de la Afumați s-a amestecat, aidoma lui Petru Rareș al Moldovei, în rivalitatea pentru stăpânirea Transilvaniei, iscată între Ferdinand de Habsburg, fratele împăratului Carol Quintul, și Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, care datorită ordinelor contradictorii primite, nu a izbutit să ajungă pe câmpul de luptă de la Mohács și a scăpat cu oștirea întreagă. De asemenea, sultanul a știut să înlăture planul unui atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre, luându-l ostatic pe fiul domnului muntean.” 24
În noua conjunctură politică, Radu l-a susținut la început pe Ioan Zápolya, favoritul Porții, dar a trecut apoi de partea lui Ferdinand. Faptul l-a adus în conflict cu boierii partizani ai politicii de înțelegere cu Poarta, ca și cu turcii, care au căutat înlăturarea sa. Informat de organizarea unui complot boieresc, în frunte cu Neagoe vornicul, domnul a căutat să se salveze, fugind spre Oltenia împreună cu fiul său. Au fost însă ajunși pe drum, la Râmnicu Vâlcea, unde li s-au tăiat capetele în biserica Cetățuia (2 ianuarie 1529).
„Sfârșitul prematur al lui Ștefăniță (14 ianuarie 1527) s-a produs în împrejurările dramatice ale victoriilor otomane de la Belgrad (1521) și Mohács (1526) împotriva Ungariei, ca și după armistițiul încheiat de tuci cu Polonia (1525), evenimente ce anunțau agravarea situației externe al Moldovei. Pentru salvarea ființei statale, menținerea statu-qou-ului politic în interior se dovedea, astfel imperios necesară. Expresia cea mai evidentă a acestui deziderat a fost reprezentată de alegerea lui Petru Rareș, fiul neligitim al lui Ștefan cel Mare, ca succesor la tronul Moldovei. Această alegere, care a avut loc la Hârlău, la 20 ianuarie 1527, marca dorința factorilor politici ale Moldovei de a evita orice amestec din afară.”25
Victoria oștirilor ferdinandiste la Buda (23 august 1527) și Tokaj (27 septembrie 1527) a produs în Țările Române iluzia unei ocazii neașteptate pentru evitarea dominației otomane. Radu de la Afumați s-a lăsat, astfel, ademenit de propunerile emisarilor habsburgici, arestându-l pe Ieronim Laski, care, pe drumul de întoarcere de la Istanbul în Ungaria. S-a oprit la Târgoviște (aprilie 1528), dar Petru Rareș a evitat să se angajeze într-un conflict cu deznodământul încă imprevizibil, observând azilul politic deosebit de binevoitor pe la Poartă, care obținea nu numai prelungirea armistițiului polono-otoman, ci și promisiunea sultanului de a-l repune în drepturi pe Zápolya, ca și succesul misiunii lui Ieronim Laski promisiunea sultanului de a-l repune în drepturi pe Zápolya. Această stare de expectativă a domnului moldovean s-a prelungit în tot cursul anului 1528, deși sultanul i-a cerut să impună cu armele autoritatea lui Zápolya în Transilvania, paralel cu sprijinul acordat vornicului Gonța în încercarea de a-l detrona pe Rareș.
„Sprijinul susținut pe care turcii l-au acordat lui Zápolya, ca și revenirea victorioasă a acestuia în Ungaria, l-au decis pe Rareș să-și precizeze poziția, pentru a evita periclitarea stăpânirii sale asupra cetăților și a domeniilor din Transilvania (Ciceul, Cetatea de Baltă și satele din jurul Ungurașului, etc).”26
La 20 august, Soliman Magnificul primea la Mohács omagiul de fidelitate al lui Ioan Zápolya, pe care îl încorona apoi rege al Ungariei la Buda. Sultanul se îndrepta ulterior spre Viena, după al cărei asediu nereușit (26 septembrie – 4 octombrie 1529) se întorcea în capitala sa, în noiembrie 1529. În acest interval de timp, Petru Rareș a intervenit în două rânduri în Transilvania.
Petru Rareș a intuit că în noul raport de forțe apărut după Mohács evoluția Transilvaniei avea să fie mai apropiată de aceea a Țărilor Române extracarpatice.
Planurile domnului moldovean nu s-au limitat însă la realizarea unei comuniuni politice moldo-transilvănene: el a înțeles în egală măsură necesitatea unei strânse conlucrări și cu Țara Românească, motiv pentru care și-a conjugat acțiunile din Transilvania cu acelea ale lui Moise vodă (1529-1530), reușind apoi să să-și căsătorească una dintre fiice cu Vlad Înecatul (1530-1532). Petru Rareș însuși justifică această formă de cooperare prin necesitatea luptei antiotomane, declarând emisarilor habsburgici în 1536 că dacă „vor veni Maiestățile Lor să întreprindă o expediție generală împotriva turcilor, să trimită 15000 de oameni, la care eu voi adăuga din țara mea vreo 45000 de oameni aleși, 20000 ai Transilvaniei și 25.000 ai Țării Românești.”27
IV. 2 Transilvania după prăbușirea Regatului ungar
„Abia urcat pe tron, în vara anului 1521, sultanul Soliman Magnificul sau Legiuitorul a organizat o nouă expediție contra Ungariei, în urma căreia cucerea poarta Regatului ungar , care era puternica fortăreață a Belgradului, apărată odinioară că atâta vitejie și succes de către Iancu de Hunedoara. Sistemul defensiv din sudul Regatului ungar era astfel străpuns, iar drumul spre Buda deschis pentru oastea sultanului. Dar Soliman nu a pornit acțiunea decisivă decât după lungi și temeinice pregătiri militare și diplomatice, în vara anului 1526.”28
După înăbușirea marelui război țărănesc din 1514, care-i slăbise mult forțele, regatul Ungariei mai era măcinat de frământări interne, de conflictele dintre diferitele facțiuni ale marii nobilimi. Măsurile de apărare inițiate la vestea pregătirilor lui Soliman s-au dovedit insuficiente, iar pe plan extern nici unul dintre statele de la care se aștepta un ajutor efectiv și la care se făcuse apel în acest sens nu a schițat vreun gest cu rezultate eficiente. Țările Române de la sud și de la est de Carpați treceau prin mari frământări. Strânsă între Polonia și Imperiul Otoman, care și semnaseră acordul de pace, Moldova lui Ștefăniță vodă se afla în conflict cu Radu de la Afumați, domnul Țării Românești. Deși supravegheat îndeaproape de Poartă, acesta a încercat să organizeze, împreună cu Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, o diversiune în spatele oștirii otomane ce avansa spre capitala Ungariei. Dar Soliman îi luase lui Radu de la Afumați fiul ca ostatic la Poartă, pentru a-l avea la mână pe voievodul muntean, motiv pentru care Zápolya a considerat planul lui Radu irealizabil.
S-au adăugat dispozițiile contradictorii primite de la rege, astfel că Zápolya nu a putut fi prezent la încleștarea decisivă de la Mohács, unde oastea lui Ludovic al II-lea (1516-1526), sprijinită doar de câteva detașamente mici sosite din statele vecine, a suferit o înfrângere decisivă, în care însuși regele și-a găsit măoartea (29 august 1526), iar turcii au reușit să intre în Buda (8 septembrie 1526).
Înfrângerea Ungariei a schimbat raportul de forțe din această parte a Europei în favoarea Imperiului Otoman, schimbare favorizată și de luptele interne declanșate în Regatul Ungariei pentru tronul rămas vacant, după retragerea lui Soliman de acolo.
„Cea mai mare parte a nobilimii, în special cea mică și mijlocie, a văzut în persoana lui Ioan Zápolya, voievod al Transilvaniei și comite de Zips, ridicat din rândurile sale și stăpân de imense domenii, pe singurul candidat la tronul Ungariei. Această partidă l-a și ales pe Ioan Zápolya rege al Ungariei la 14 octombrie 1526, încoronându-l apoi la Székesfehérvár, la 10-11 noiembrie 1526.”29
Înfrângerea Ungariei a schimbat raportul de forțe din această parte a Europei în favoarea Imperiului Otoman, schimbare favorizată și de luptele interne declanșate în Regatul Ungariei pentru tronul rămas vacant, după retragerea lui Soliman de acolo.
Cea mai mare parte a nobilimii, în special cea mică și mijlocie, a văzut în persoana lui Ioan Zápolya, voievod al Transilvaniei și comite de Zips, ridicat din rândurile sale și stăpân de imense domenii, pe singurul candidat la tronul Ungariei. Această partidă l-a și ales pe Ioan Zápolya rege al Ungariei la 14 octombrie 1526, încoronându-l apoi la Székesfehérvár, la 10-11 noiembrie 1526.
Coroana Regatului ungar era râvnită, însă, și de Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu sora regelui căzut în lupta de la Mohács. După ce a fost ales rege al Boemiei, Ferdinand și-a format o partidă favorabilă în rândul marii nobilimi maghiare, câștigându-i cu bani ori donații și pe influentul Ștefan Báthory. Dieta convocată de regina Maria, văduva regelui Ludovic al II-lea, ca și de Ștefan Bathory, la Bratislava (noiembrie-decembrie 1526), l-a ales rege pe Ferdinand de Habsburg, stăpânitor în provinciile austriece și fiind recunoscut ca suveran nu numai de cehi, ci și de croați. Ferdinand de Habsburg a încercat să-și consolideze poziția pe calea armelor, angajându-se în război împortriva lui Ioan Zápolya, care a stăpânit cea mai mare parte a regatului. Acesta s-a preocupat mai întâin să-și consolideze poziția pe cale diplomatică, solicitând sprijin la curțile regilor Angliei, Franței și Poloniei; solii săi au vizitat Roma, Veneția și curțile principilor germani, pentru obținerea recunoașterea titlului dobândit. El a pierdut, însă, în vedere că astfel a intrat în sfera aliaților Porții, bucuroși să vadă în el un adversar puternic al Habsburgilor în centrul Europei, dar care, la sprijinul solicitat împotriva Semilunii, au răspuns doar prin promisiuni niciodată respectate.
Un rol de seamă în balanța luptelor pentru tron l-a jucat răscoala antitotomană a țărănimii sârbe, române și maghiare, izbucnită în primăvara anului 1527 și condusă de Iovan Nenada, supranumit Țarul Negru, care a ridicat la luptă țărănimea din părțile Mureșului de Jos și ale Seghedinului, ajungând la o oaste bine organizată de 10.000 de oameni. Răscoala a pătruns și în părțile Aradului și Zarandului, atacând și devastând curțile nobililorcare, de teamă, s-au refugiat în cetățile Șoimoș și Șiria. Observând forța militară a răscoalei, propagate mai târziu și în Hațeg, cei doi competitori ai coroanei unagre au căutat să-l atragă fiecare de partea sa pe Iovan Nenada. În decizia acestuia din urmă de a se alătura lui Ferdinand a cântărit mult ostilitatea mariin nobilimi față de el, a însuși voievodului Petru Perényi, partizan al lui Ioan Zápolya, care l-au atacat de mai multe oriși au căutat să-l suprime, în vreme ce Ferdinand a preferat ca în spatele lui Ioan Zápolya să se ridice o forță ostilă, care-l putea stânjeni pe Zápolya în planurile sale militare și politice. Ferdinand a fost pe punctul de a-i promite și un ajutor lui Iovan Nenda.
„În aceste împrejurări, Ioan Zápolya a luat măsuri pentru a înfrânge răscoala, contând și pe sprijinul nobililor și al magnaților, ale căror domenii s-au aflat în zona de acțiune a răsculaților. O puternică oaste, condusă de comitele de Timiș și de episcopul Emeric Czibak de Oradea, l-a atacat și înfrânt pe Iovan Nenada în iulie 1527, risipindu-i pe răsculați.”30
Ioan Zápolya a avut, însă, de luptat și cu oștile de mercenari trimise împotriva sa de Ferdinand de Habsburg. După ce a ocupat o serie de cetăți din Ungaria, acestea l-au înfrânt la Tokaj pe Ioan Zápolya (27 septembrie 1527), care a fost silit să fugă în Polonia. Neprimind sprijin din partea regelui polon, Ioan Zápolya a revenit apoi în Transilvania, unde trecuseră de partea lui Ferdinand nu a numit orașele Sibiu și Brașov, ci și aproape întreaga nobilime.
Încoronat în mod solemn la Buda în ziua de 3 noiembrie 1527, Ferdinand a reușit să-l atragă de partea sa pe noul domn al Moldovei, Petru Rareș, care avea să joace un rol important în evenimentele următoare.
În aceste condiții, la sfârșitul aceluiași an, Zàpolya s-a decis să-și trimită solul, pe Ieronim Laski, la Istanbul pentru a cere ajutor lui Soliman. Nu era primul rege din Europa care a căutat alianța sultanului; dar în condițiile date, un asemenea pas a devenit fatal, Poarta fiind chemată chiar de forțele interne să intervină în lupta pentru putere, fiind evident că avea s-o facă în interesul planurilor sale expansioniste.
„La 29 februarie 1528, Laski a reușit să obțină alianța lui Soliman. Aparent, condițiile erau extrem de favorabile lui Ioan Zápolya, căruia i s-a făgăduit ajutor militar împotriva tuturor dușmanilor săi, el fiind recunoscut de Soliman rege al Ungariei, fără a i se fi cerut nimic în schimb pentru moment. Poarta a câștigat, însă, un aliat pe teritoriul căruia putea să înainteze nestingherit spre Viena.”31
Ioan Zápolya a încheiat apoi alianțe cu ducele Saxoniei și cu landgraful de Hessa, iar mai târziu cu Polonia și cu Franța.
În Transilvania s-a produs apoi o nouă răsturnare de forțe: nobilimea a trecut de partea lui Ioan Zápolya, mai ales când a aflat de porunca dată de sultan domnilor Țării Românești și Moldovei de a se alătura lui Zápolya împotriva lui Fedinand. Sosit cu ajutoare din Polonia, Zápolya s-a îndreptat spre Banat, unde, în decembrie 1527, s-a unit cu oștile turcești ale pașei de Semendria. Aflând, apoi, că sultanul însuși a pornit cu oștile împotriva lui Ferdinand, Petru Rareș a trecut, la rândul său, de partea lui Ioan Zápolya care, cu sprijinul domnului Moldovei, a reușit să cucerească toată Transilvania (iunie-iulie 1529), cu excepția Sibiului. În toamna anului 1529, el era înălțat din nou pe tronul Ungariei, de această dată chiar de către Soliman, care ocupase din nou Buda. Regatul Ungariei era împărțit în două: părțile din dreapta Dunării au revenit lui Ferdinand, iar Ungaria de est și Transilvania au intrat sub stăpânirea lui Ioan Zápolya, aflat în sfera de influență a Porții. Până la moartea (1540), el s-a putut menține pe tronul Ungariei numai cu ajutor turcesc.
Lupta dintre partizanii lui Ferdinand și ai lui Zápolya, în care Petru Rareș a jucat un rol decisiv, s-a desfășurat în Transilvania, râvnită de Habsburgi pentru bogățiile ei.
Oștile lui Petru Rareș au învins oastea partizanilor lui Ferdinand la Feldioara (22 iunie 1529); în perioada decembrie 1529-ianuarie 1531, domnul Moldovei a reușit să intre în stăpânirea Rodnei și a Bistriței, folosindu-se și de nemulțumirile țăranilor români din satele supuse orașului Bistrița.
În cursul anului 1532, situația a devenit din nou confuză, prin amestecul direct al Porții în treburile interne din Transilvania și din Ungaria. Încă din 1527, marele vizir Ibrahim pașa i-a impus lui Ioan Zápolya ca tezaurar pe aventurierul venețian Aloisio Gritti, pe care l-a urmărit chiar să-l încoroneze în Transilvania sau în Ungaria.
O dată cu expediția lui Soliman Magnificul din vara anului 1532 îndreptată împotriva lui Ferdinand, expediție încheiată fără a se fi ajuns la ciocnirea celor două armate, Aloisio Gritii a pornit spre Țara Românească și Moldova, cu intenția de a-l atrage pe Petru Rareș de partea sa. Acesta îl aștepta însă cu oaste, astfel încât Aloisio Gritti a trecut din Țara Românească în Transilvania și de acolo în Ungaria. Dacă în 1532 el nu e realizat nimic, s-a părut că în noile condiții ale unei înțelegeri între Ferdinand și Poartă, semnată în 1533, ale apropierii dintre Petru Rareș și Ferdinand, ca și ale rivalității dintre diferitele facțiuni ale nobilimii, avea să înregistreze mai mult succes.
La mijlocul lui iunie 1534, Aloisio Gritti a pornit cu oști turcești de la Istanbul, a trecut prin Țara Românească, unde Vlad Vintilă l-a tratat cu ostilitate, pentru a ajunge la Brașov, unde era așteptat de fiul său Antonio Gritti, venit dinspre Buda cu ajutor turcesc. Primit cu vădită dușmănie de populație, Gritti a fost în cele din urmă lichidat la Mediaș (28 septembrie 1534).
Ca urmare a acestui fapt, la începutul lui martie 1535 s-a încheiat alianța dintre Ștefan Mailath, voievod al Transilvaniei (1534-1538), Petru Rareș și Vlad Vintilă, după apropierea prealabilă dintre Ferdinand și Rareș, la care avea să adere ulterior și Ioan Zápolya. Această alianță nu a fost însă eficientă, iar Petru Rareș, ocupat și în conflictul din Polonia, s-a lăsat antrenat împotriva lui Ștefan Mailath și a pierdut Ungurașul.
La 24 februarie 1538, între cei doi regi s-a semnat pacea de la Oradea, prin care Ferdinand a renunțat la stăpânirea Transilvaniei și a Ungariei de est, Zápolya declarându-se, în schimb, de acord ca după moartea sa să cedeze toată stăpânirea, inclusiv Transilvania, lui Ferdinand și urmașilor acestuia. Înfrângerea lui Rareș în urma expediției conduse de sultan în Moldova (1538) a constituit un avertisment și pentru Zápolya, nevoit să se afunde tot mai mult sub tutela Porții.
Suvernită la Sebeș la foarte puțin timp după nașterea fiului său, moartea lui Ioan Zápolya (21-22 iulie 1540) a adus recunoașterea acestui fiu de către Soliman ca rege al Ungariei, în schimbul unui haraci anual. Ferdinand a trecut atunci din nou la atac, fapt care a provocat expediția lui Soliman în Ungaria; sub pretextul apărării lui Ioan Sigismund, sultanul a ocupat Buda (29 august 1541), asediată până atunci de oștile generalului imperial Roggendorf și a transformat Câmpia ungară în pașalâc, cu sediul la Buda.
Împins tot mai mult în tabăra Habsburgilor, al căror ajutor l-a solicitat acum direct, Ștefan Mailath a întreprins între timp în Transilvania o ultimă încercare de a transforma țara în principat autonom aflat sub stăpânirea sa. Confruntat însă cu forțele adversarilor lui Ferdinand și cu acelea ale lui Petru Rareș, reinstalat cu sprijin turcesc în Moldova, Mailath a fost înfrânt și dus la Istanbul, unde și-a sfârșit viața în 1550. Transilvania a rămas sub cărmuirea energicului om de stat și iscusit diplomat George Martinuzzi.
„Istoria politică a Transilvaniei în această perioadă, ca și după aceea, s-a caracterizat prin lupta pentru consolidarea autonomiei interne. Această luptă s-a desfășurat în condițiile confruntării dintre Imperiul Otoman și cel Habsburgic, ca și ale consolidării dominației Porții în zona sud-estului european și a expansiunii acesteia către centrul Europei. În cadrul factorilor externi de consolidare a autonomiei principatului, un loc aparte l-au ocupat legăturile sale cu Moldova și cu Țara Românească, state interesate în strângerea relațiilor dintre ele și Transilvania.”32
Statornicirea și definirea statutului internațional al principatului autonom al Transilvaniei, mai ales în relațiile sale cu cele două imperii rivale, s-a desfășurat în condițiile luptei dintre partida care vedea asigurată această autonomie în strânsă relație cu Imperiul Habsburgic și aceea care considera că o asemenea alianță nu putea garanta menținerea statutului respectiv în fața puternicei desfășurări a forțelor militare otomane. Promovând o politică de recunoaștere a suzeranității Porții, această ultimă partidă a căutat să limiteze dependența față de Poartă la plata tributului anual. Dacă Imperiul Otoman părea mulțumit cu stabilirea suzeranității sale asupra Transilvaniei fără a pretinde să o stăpânească în mod direct, Casa de Habsburg tindea să o înglobeze în imperiul ei, sub pretextul moștenirii Coroanei unagre, așa cum făcuse cu teritoriile apusene și nordice ale regatului Ungariei,care nu fusese cucerite de turci în momentul constituirii pașalâcului de la Buda.
În interior, consolidarea statutului de principat autonom s-a realizat prin constituirea organelor proprii de cârmuire, prin continuarea sistemului celor trei națiuni privilegiate, căruia i se adăuga acum și acela al celor patru religii recepte, sistem care se baza pe asuprirea țărănimii dependente și pe excluderea românilor de la viața politică.
„O altă trăsătură a istoriei transilvane a acestei perioade rezidă în lupta dintre forțele care doreau un regim nobiliar și acelea care tindeau spre instaurarea unei puteri centrale de caracter absolutist monarhic. Deși fiecare dintre cele două tendințe a avut momente de dominație față de cealaltă, nici una n-a reușit, însă, a se impune definitiv, cel puțin în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. S-a cristalizat în schimb organizarea pe stări a principatului.”33
Concluzii
Evoluția spre centralizare a Țărilor Române extracarpatice a cedat pasul tendințelor antrenate tot mai vizibil în direcția instaurării unui regim politic nobiliar. Confruntarea dintre cele două tendințe nu s-a concretizat însă într-o luptă de idei, datorită supremației exercitate de tradiția politică bizantină, caracterizată prin monopolaritatea impusă de supremația factorului religios asupra celui laic, ca și ascensiunii fără precedent a puterii osmane, promotoare în egală măsură a unor valori impuse de fundamentalismul religios islamic.
Departe de a mai fi servit consolidarea autorității centrale, ideea dinastică era subordonată din ce în ce mai mult scopului urmărit de numeroșii pretendenți ai domniei. Țara Românească și Moldova au continuat a fi guvernate de principi autohtoni, dar Poarta și-a atribuit tot mai des dreptul de a-i numi, substituindu-se astfel vechiului drept de alegere al boierimii, adică principiului electiv, cel ereditar fiind mult mai ușor de încălcat: în condițiile atâtor pretendenți care au invocat o ascendență domnească, puterea otomană a știut să se folosească de aceste rivalități pentru a scoate tronul la mezat.
Apogeul puterii otomane a fost marcat de cucerirea Belgradului (29 august 1521), de zdrobirea oștilor ungare la Mohács (29 august 1526), evenimente care au rupt echilibrul internațional instaurat în secolul anterior pe linia Dunării. Imperiul Otoman a devenit, astfel stăpân asupra întregului curs al Dunării, de la Buda până la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Prin suzeranitatea exercitată asupra tătarilor din Crimeea, turcii au influențat în continuare politica Regatului polon în favoarea lor, încheind cu acesta o pace veșnică în anul 1533. Înaintea campaniei pe care a întreprins-o timp de trei ani în Orient (1533-1536) și care s-a soldat prin cucerirea Iraqului, sultanul a obținut astfel garanția unei situații stabile în această parte a Europei, mai ales că statutul teritoriului ungar cucerit duopă Mohács nu a fost încă definitivat, fapt care s-a întâmplat la începutul deceniului al cincilea.
Turcii și-au instaurat hegemonia asupra spațiului carpato-dunărean în ansamblul său, iar instalarea suzeranității lor și asupra principatului autonom al Transilvaniei a apropiat acest teritoriu de statutul Țărilor Române, pentru care suzeranitatea otomană cu accente protectoare de până atunci dobândea tot mai multe conotații restrictive.
Cucerirea Ungariei a adus Imperiul Otoman în vecinătate nemijlocită cu posesiunile habsburgice. Încercările Habsburgilor de a prelua în aceste împrejurări moștenirea coroanei ungare, de a-și impune în mod implicit dominația și asupra Transilvaniei, au avut numai succese parțiale și temporare, ducând mai degrabă la întărirea puterii otomane, prin reacțiile pe care le-au provocat din partea acesteia.
În acel moment, Habsburgii au fost prea departe de spațiul românesc pentru a prelua aici rolul deținut odinioară de coroana Sfântului Ștefan. Turcii aveau să-și spună de acum înainte cuvântul hotărâtor în acest spațiu, iar expansiunea lor a îngrădit considerabil influența polonă, care s-a mai manifestat cu destule intermitențe și nu numai în Moldova, deși n-au lipsit nici situațiile de afișare teoretică a veleităților polone și asupra Țării Românești. Acest fapt s-a manifestat chiar în vremea domniei lui Mihai Viteazul, când pretențiile Poloniei au reprezentat o replică dată tendințelor expansioniste ale Habsburgilor în această regiune. Istoria politică a spațiului românesc în secolul al XVI-lea s-a desfășurat în acest cadru care se îngusta permanent și-i îngăduia din ce în ce mai puțină libertate de mișcare. Numai confruntarea dintre taberele boierești au dobândit tot mai mult teren de manifesatre, sub auspiciile puterii otomane, care știa s-o folosească îmn propriul său interes.
Bibliografie selectivă
*** Istoria românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001
*** Istoria românilor, vol. V, coord: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, 2003
Andreescu, Ștefan, Relațiile politice ale Transilvaniei, cu Moldova și Țara Românească în răstimpul 1526-1593, Editura Albatros, București, 1980
Ciobanu, Ștefan, Domnitorul Petru Rareș, Editura Minerva, București, 1986
Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, vol. 2, ed. II, București
Gergely, András, Istoria Ungariei, Asociația Culturală Háas Rezsö, Odorheiu Secuiesc, 1993
Giurescu, C. Constantin , Giurescu, C. Dinu, Istoria românilor, vol. 2, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976
Giurescu C., Dinu, Țara Românească în secolele XIV și XV, Editura Academiei Române, București,1973
Kinross, Lord, Secolele Otomane: ridicarea și căderea Imperiului Turc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977
István, Barta, Istoria Ungariei de la origini până în zilele noastre, trad. Ioan Micle, Editura Horváth, Budapesta, 1974
Pál, Engel, Istoria Regatului Sfântul Ștefan, Editura RAO, București, 2001
Pascu, Ștefan, Ce este Transilvania, Editura Dacia, Cluj, 1983
Pascu, Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. 2, Editura Dacia, Cluj, 1978
Stavrianos, L.S.., Balcanii după 1453, Editura Bicc All, București, 1997
Vâlsan, G., Transilvania în cadrul unitar al statului român, vol. 1, Editura Enciclopedică, București, 1977
Zaharia, E., Populația română în Transilvania în sec. VII-VIII, Editura Științifică, București, 1977
Ursu, Horia, Moldova în contextul politic european (1517-1527), Editura Albatros, București, 1972
Xenopol, A.D., Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tarile Romane Si Criza Maghiara (ID: 150890)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.