Tarile In Dezvoltare Si Problemele CU Care Se Confrunta

Introducere

Țările emergente au reprezentat motorul creșterii economice mondiale în ultimii ani, obținând rezultate mult mai bune decât țările industrializate. Acestea au datorii publice mai scăzute, politici fiscale bune, ratinguri în urcare și beneficiază de interesul piețelor financiare.
Totuși, la începutul lui 2012, investitorii încep să se întrebe dacă nu a venit timpul și piețelor emergente să sufere o corecție, după peste șapte ani de creșteri spectaculoase, pe fondul scăderii apetitului pentru risc.

Va suferi economia Chinei o oprire bruscă? Vor scădea prețurile mărfurilor în America Latină? Se va întinde criza datoriilor din Uniunea Europeană și la vecini precum Turcia? Din ce în ce mai mulți analiști nu cred că ritmul extraordinar de rapid al creșterii din Turcia, Brazilia sau Argentina poate fi susținut pe termen lung, mai ales dacă prețul mărfurilor va înregistra o scădere. China, în schimb, ar putea fi greu lovită de explodarea "bulei imobiliare", lăsând băncile să se descurce cu multe credite neperformante.

Perspectivele unei stopări a creșterii economice nu sunt văzute doar de analiști. Banca Mondială a scăzut estimarea pentru țările în curs de dezvoltare. Din punct de vedere istoric, crizele în piețele emergente apar la aproximativ 15 ani. Criza internaționala a datoriilor a început în Mexic, în 1982, și s-a întins atât în restul Americii Latine, cât și la state emergente de pe alte continente. Criza est-asiatică a început 15 ani mai târziu, lovind Tailanda și extinzându-se în toată regiunea. Acum, au trecut alți 15 ani. Prin urmare, este 2012 anul unei noi crize în țările în curs de dezvoltare?

De asemenea, teoria vorbește de cicluri de creștere spectaculoasă ce durează 7 ani, iar termenul a expirat. Între 2004 și 2011, fluxurile masive de capital în țările emergente, chiar și în timp ce țările dezvoltate se aflau în plină recesiune, le-au susținut creșterea. În prezent, însă, este mare nevoie de acești bani chiar pe piețele de origine, care au mari dificultăți financiare.

Monedele se apreciază, exporturile scad. Pe de altă parte, în urma anunțului făcut de Federal Reserve, că va menține rata dobânzii de politică monetară la 0,25 la suta până la sfârșitul anului 2014, a condus la o apreciere în masă a monedelor din piețele emergente față de dolar.

În orice caz, întărirea monedelor din țările emergente față de dolar le afectează exporturile acestora, unul din principalele motoare de creștere, lucru ce alimentează teoria că, în 2012, ne-am putea confrunta și cu prăbușirea lor.

Țările dezvoltate au injectat mai mult de 2.000 de miliarde de euro în ultimele câteva săptămâni pentru salvarea sistemului financiar internațional. A fost un lucru necesar. Dar, în același timp, aceste țări găsesc că este dificil să strângă 100 de miliarde de euro anual pentru a investi în ajutorul privind dezvoltarea, combaterea sărăciei extreme și pentru a salva vieți.

Această contradicție este moral inacceptabilă; este, de asemenea, periculoasă din punct de vedere politic. Măsurile fără precedent pentru însănătoșirea sistemului financiar internațional sunt cruciale. Dar, în același timp, se derulează și alte evenimente care sunt mai dramatice. Două treimi din populația lumii sunt afectate de sărăcie, iar schimbările climatice pun în pericol chiar viitorul umanității pe această planetă. Și asta mult mai curând decât se crede. Niciodată până acum inegalitatea dintre săraci și bogați nu a fost atât de mare. 10% din populația lumii deține mai mult de 80 de procente din bogăție, în timp ce acelora mai săraci – 50% dintre locuitorii planetei – le revin undeva între 1% și 2%. Inegalitățile sociale de o asemenea anvergură nu sunt sustenabile și amenință stabilitatea și securitatea globală.

Recesiunea economică cauzată de prăbușirea Burselor va afecta inevitabil țările în curs de dezvoltare. Acestea vor fi afectate de diminuarea subită a creditelor, de dispariția investițiilor străine și de scăderea prețurilor materiei prime. Deși economia Africii a crescut cu 4 – 5 procente în 2009, acest fapt reprezintă o diminuare a ratei de creștere cu 2% față de anul 2008. Fiecare punct procentual de creștere economică pierdut înseamnă o lovitură pentru lupta împotriva sărăciei și o catastrofă în termeni umanitari pentru țările din sud.

Cei care supraviețuiesc în condiții de sărăcie continuă să spere într-un viitor mai bun. Aceasta este o lecție extraordinară de curaj. Dar nu trebuie să ascundem că sărăcia este uneori invizibil legată de situații de criză și violență. Violențele din acest an din unele țări, cauzate de înfometare, sunt o atenționare importantă. Simplul fapt că imigranții ilegali sunt dispuși să își riște viața în încercarea de a ajunge pe țărmurile europene este dovada disperării extreme a unor oameni care nu mai au nimic de pierdut.

Mai mult ca niciodată, cele mai sărace țări depind de asistența oficială pentru dezvoltare. Dar nici în acest domeniu ultimele evoluții nu sunt încurajatoare. Într-un moment în care constrângerile fiscale sunt definitorii, bugetele destinate ajutorului privind dezvoltarea sunt vulnerabile la reducerile de finanțare. După zece ani de creștere, asistența oficială pentru dezvoltare stagnează sau scade începând din 2006. Chiar și Uniunea Europeană, care încă este cel mai mare donor internațional, acoperind jumătate din asistența oficială globală, are dificultăți în a-și respecta angajamentele. Statele membre sunt sceptice în ce privește adoptarea propunerii Comisiei Europene referitoare la crearea unei scheme de finanțare în valoare de un miliard de euro pentru a îmbunătăți siguranța alimentară în țările în curs de dezvoltare. Această atitudine este simptomatică în contextul actual, dar greu de înțeles într-un moment în care un miliard de oameni suferă de foame, numărul lor crescând cu 100 de milioane doar în anul 2008.

Țările în curs de dezvoltare trebuie să-și asume partea lor de responsabilitate privind dezvoltarea, începând cu buna guvernare și gestionarea transparentă a fondurilor publice.

I. Dezvoltarea economică în teorie și practică

1.1. Conceptul de dezvoltare economică: definire, caracteristici, evoluție

Dezvoltarea economică este un proces secvențial, care presupune însă ameliorări continue ale capacității de producție a bunurilor și serviciilor, însoțite de schimbări adecvate ale modului de organizare la nivel de firmă și al mediului de afaceri, precum și ale managementului macroeconomic și calității guvernării. Istoria omenirii relevă parcurgerea a diferite stadii de dezvoltare economică (țările fiind catalogate ca având economie dezvoltată, nivel mediu de dezvoltare sau în curs de dezvoltare, unele dintre acestea din urmă fiind denumite economii în tranziție sau economii emergente), vehiculându-se și concepte legate de tipologia evolutivă a societății (industrială, post-industrială sau terțiară, informațională și, mai recent, bazată pe cunoaștere) sau de calitatea mediului înconjurător (dezvoltare durabilă).

Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale și calitative, atât în economie, cât și în cercetarea științifică și tehnologiile de fabricație, în mecanismele și structurile organizatorice de funcționare a economiei, în modul de gândire și comportamentul oamenilor.

Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale și calitative, atât în economie, cât si în cercetarea științifică și tehnologiile de fabricație etc. Conceptul de dezvoltare durabilã presupune o asemenea dezvoltare a economiei care să fie compatibilă cu mediul natural și care să asigure satisfacerea trebuințelor de viață al oamenilor în condițiile în care să nu fie afectate posibilitățile de viață ale generațiilor viitoare. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacțiune a 4 sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic, într-un proces de funcționare dinamic.

În acest context, apare conceptul de dezvoltare economică durabilă, ce reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmărește ca satisfacerea cerințelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generațiilor viitoare.

Dezvoltarea durabilă se poate define și ca fiind procesul de îmbunătățire a standardului de viață și creșterea bunăstării populației țărilor în curs de dezvoltare care este măsurat, de regulă prin creșterea venitului pe locuitor. Adesea, dezvoltarea economică este asociată cu industrializarea țării și modernizarea sistemului agricol.

Cei mai potriviți indicatori pentru a reflecta fenomenul de dezvoltare economică, sunt următorii:

Productivitatea muncii;

Ponderea industriei de mașini-unelte în totalul industriei;

Ponderea exportului de mașini-unelte în totalul exportului;

Ponderea exportului de inteligență în totalul exportului;

Ponderea forței de muncă în sfera serviciilor;

Investițiile reprezintă și aici, ca și în cazul creșterii economice, factorul principal al dezvoltării economice. Alți factori ar putea fi: progresul tehnic, cercetarea proprie, învățământul etc.

Conceptul de dezvoltare economică este unul dintre cele mai des utilizate și cu cele mai largi conotații. Asimilată un timp îndelungat cu creșterea economică, dezvoltarea economică a căpătat în ultimele decenii un conținut mult mai larg.

În evoluția sa, dezvoltarea economică, din punct de vedere al conceptului, a parcurs mai multe etape: de la asimilarea conceptului de creștere economică, la definirea dezvoltării economice drept un concept complex, ce are în centru său omul, cu nevoile și aspirațiile sale.

Creșterea economică, reprezintă capacitatea unei economii de a genera și a menține o creștere a produsului său global (P.I.B. sau P.N.B.). Conceptul de creștere economică a dominat perioada de după al doilea război mondial, fiind susținută și de obiectivele pe care Națiunile Unite le-au stipulat în Primul Deceniu al Dezvoltării. Principalii indicatori economici prin care era evaluat nivelul de dezvoltare al unei țări erau P.N.B./loc. sau venitul/loc., meniți a evidenția capacitatea unei țări de a înregistra o creștere a produsului său global mai rapidă decât creșterea populației.

O altă etapă în evoluția conceptului de dezvoltare economică a reprezentat-o asimilarea acestuia cu procesul de reorientare a unei economii și a forței de muncă, astfel încât ponderea agriculturii în P.I.B. și în forța de muncă să scadă, în favoarea sectorului secundar și terțiar. Industrializarea a devenit aproape sinonimă cu dezvoltarea economică, pornindu-se de la ideea că o industrie performantă asigură mijloacele necesare modernizării unei economii și atingerii unui nivel cât mai înalt al venitului pe locuitor. Au apărut ca relevanți în aprecierea dezvoltării unei țări indicatori sociali de tipul rata alfabetizării, ani de școlarizare, acces la servicii sanitare etc.

Anii ’70 au adus o nouă viziune asupra dezvoltării. În ciuda creșterii P.I.B. și a P.I.B./loc., țările în dezvoltare nu numai că nu au înregistrat o îmbunătățire a standardului de viață a majorității populației, dar sărăcia a crescut, iar decalajul dintre bogați și săraci s-a accentuat, atât la nivelul fiecărei țări în dezvoltare, cât și la nivel mondial. Astfel, conceptul de dezvoltare economică a fost redefinit în termenii reducerii și eliminării sărăciei, a șomajului, a distribuției inechitabile a veniturilor, în contextul unei economii în creștere.

„Dezvoltarea economică este un proces multidimensional ce implică schimbări majore în structura socială, atitudini populare și instituții naționale, ca și accelerarea creșterii economice, reducerea inegalității și eradicarea sărăciei”

Dezvoltarea economică a fost întotdeauna o preocupare a omenirii, continuând să fie, și în prezent, o temă actuală. Cu toate acestea, delimitarea teoriei dezvoltării economice ca o ramură importantă a teoriei economice generale s-a făcut în anii 1950-1960. Geneza ei poate fi urmărită de-a lungul istoriei gândirii economice, având un rol însemnat în stabilirea și definirea conceptelor de bază ce însoțesc diferitele teze ale dezvoltării economice formulate în timp de numeroși economiști.

Astfel, teoria dezvoltării economice a cunoscut mai multe paradigme, curente și orientări, până la actuala concepție a dezvoltării durabile, care reprezintă principala componentă a strategiilor și politicilor promovate de organizațiile internaționale și naționale, ca și de autoritățile guvernamentale din aproape toate țările. În literatura occidentală, la un moment dat, procesul de dezvoltare economică și cel de creștere economică au fost identificate cu procesul de progres economic, deși între primele două procese distincția este făcută de latura calitativă a procesului dezvoltării economice ce apare în plus față de cel al creșterii economice.
Astfel, economistul englez A.W.Lewis, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1979, în capitolul introductiv al lucrării sale, „Teoria creșterii economice”, spune că „subiectul esențial al acestei cărți este creșterea producției pe locuitor. Identificarea progresului economic și social cu creșterea și dezvoltarea este foarte evidentă. Întreaga istorie socială parcurge întotdeauna și pretutindeni, în mod obligatoriu, cele cinci stadii ale creșterii economiei caracterizate după nivelul de dezvoltare a economiei. Se observă că teoria creșterii economice, concepută de el, devine sinonimă cu dezvoltarea și progresul economic. O altă tendință care apare în literatura economică este aceea conform căreia creșterea economică semnifică o sporire globală a produsului net al economiei, iar progresul economic reprezintă sporirea continuă a produsului net pe locuitor sau a consumului real pe locuitor, fiind definit ca o creștere a resurselor disponibile mai mult decât proporțional față de creșterea populației.

Economistul american S.Kuznets considera creșterea economică a unei națiuni ca „un proces de sporire în ritm susținut a populației și a producției pe cap locuitor.” Fr.Perroux definește crețterea economică „ca o mărime durabilă a dimensiunii unei unități economice simple sau complexe, realizată prin schimbări de structură și, eventual, de sisteme și însoțită de progrese economice. Nici un progres nu poate fi calificat drept economic dacă nu este însoțit și de progres social. La rândul său orice progres social ușurează și impulsionează creșterea economică.”

Creșterea economică surprinde, așadar, aspectele cantitative, dar nu numai la nivelul unui subansamblu, ci și la nivelul economiei naționale. Prin aceasta, Fr.Perroux asimilează creșterea economică cu sporirea venitului național. Dar, nu orice mărire a dimensiunii acestuia
este sinonimă cu creșterea economică, ci numai cea durabilă, susținută în timpul uneia sau mai multor perioade lungi. Prin aceasta el deosebește creșterea de expansiune, care desemnează un fenomen pe termen scurt. Spre deosebire de creșterea economică, dezvoltarea o definește ca „ansamblul schimbărilor în structurile sociale și mentale care generează o relație de antrenare reciprocă între aparatul de producție și populație”, punând astfel economia națională în stare să crească cumulativ și durabil produsul său real global. Procesul dezvoltării se bazează la el, și pe ideea de înflorire și împlinire a omului și a complexului social. O nouă dezvoltare este posibilă dacă se abandonează cultul bunului și se urmărește cu adevărat maximizarea potențialului uman.
Aceasta este, după Perroux, fundamentul țărilor în curs de dezvoltare, el fiind necesar și țărilor dezvoltate. Din cele prezentate, reiese faptul că Perroux definește creșterea și dezvoltarea astfel încât ele apar nu numai diferite, dar și interdependente. Pentru el, creșterea operează numai „în și prin schimbări structurale, acestea din urmă având în mod necesar o influență decisivă asupra dezvoltării. La rândul său, dezvoltarea ușurează și determină creșterea, o înglobează și o susține.” Se poate constata că procesul dezvoltării economice poate presupune modificări de structură ce pot avea loc în cadrul fluxurilor economice, a fluxurilor de organizare economică.

1.2. Aprecierea nivelului de dezvoltare al unei economii naționale

Aprecierea nivelului de dezvoltare al unei economii naționale se poate face examinând următorii indicatori economici:

Produsul Intern Brut pe locuitor, prin faptul că însumează rezultatul valorii adăugate din toate sectoarele de activitate – inclusiv soldul relațiilor cu străinătatea – raportat la numărul populației, reprezintă fără îndoială cel mai agregat indicator al nivelului de dezvoltare economică al unei țări, fiind adesea utilizat în comparațiile internaționale, uneori acestea mergând chiar până la suprapunere. Nepunându-se în discuție valențele sale pentru relevarea performanțelor economiei, trebuie precizat însă că acest indicator suferă de unele lacune, legate nu atât de cele proprii oricărei încercări de a evalua dintr-un singur punct de vedere un fenomen complex, cum este dezvoltarea economică, cât mai ales pe seama exprimării sale într-o monedă unică, în cazul utilizării cursurilor de schimb oficiale, care nu ia în considerare puterea de cumpărare a monedelor naționale din cadrul diferitelor state.

Exportul pe locuitor este un indicator esențial al nivelului de dezvoltare economică, mai ales în contextul procesului de globalizare ce marchează secolul XXI, reflectând capacitatea de impunere a unei țări pe piața mondială și reprezentând o măsură a gradului de competitivitate și performanță a economiei. Interpretarea datelor privind ierarhia țărilor în funcție de nivelul acestui indicator trebuie să aibă în vedere că exportul unui stat depinde de o serie de factori specifici interni (dotarea cu resurse, configurația structurilor economice, dimensiunea țării și respectiv a pieței interne, politicile comerciale și de promovare a exporturilor ș.a.), precum și externi (situațiile politice conflictuale din unele zone de pe mapamond, conjunctura pieței mondiale, în special fluctuațiile de preț, evoluția cursurilor valutare etc.). Tendința de creștere a ponderii exporturilor în PIB manifestată în ultimele decenii (pe plan mondial, de la 10% în 1950 la 20% în 1980 și respectiv la peste 40% după anul 2000), probează dependența dezvoltării economice de majorarea participării la schimburile internaționale de mărfuri.

Numărul de tractoare la 1000 ha. Este cunoscut că, pe măsura creșterii nivelului de dezvoltare economică, se manifestă o tendință de scădere a populației ocupate în agricultură, compensată însă de majorarea gradului de mecanizare a lucrărilor agricole, ceea ce contribuie la ameliorarea randamentelor vegetale și animale, respectiv a performanțelor acestui sector. În acest sens, numărul de tractoare la 1000 ha teren (arabil plus culturi permanente) reflectă nivelul de înzestrare tehnică a agriculturii, cu mențiunea că nivelul indicatorului depinde și de particularitățile naționale în privința localizării geografice, climei, dimensiunii teritoriului și respectiv configurația terenurilor, unele rezerve de interpretare a datelor fiind generate și de faptul că tractoarele sunt de puteri diferite.

Ponderea serviciilor în PIB. Experiența statelor dezvoltate a demonstrat că, odată cu ca creșterea PIB, pe lângă diminuarea contribuției agriculturii, se înregistrează o tendință de creștere a ponderii sectorului terțiar, rezultat al dezvoltării serviciilor: comerț, turism, transporturi, intermedieri financiare, servicii informatice, de consultanță etc. Ca atare, ponderea serviciilor în PIB reprezintă unul dintre cei mai importanți indicatori ai nivelului de dezvoltare economică, trebuind să se aibă în vedere însă că el este supus și incidenței unor particularități ale diferitelor state în privința structurilor economice (importanță inferioară a sectorului primar și secundar, sau supradimensionarea sectorului terțiar, de exemplu în țările turistice), a regimului fiscal (cel de tip „paradis”, întâlnit în multe țări mici, care poate atrage o majorare artificială a fluxurilor de capital și a serviciilor financiare), a specializării internaționale ș.a.

Contul curent în PIB este un indicator ce reflectă situația cadrului financiar extern al unui stat, fiind important și în evaluarea riscului de țară, care influențează costurile externe ale finanțării dezvoltării sale economice. În cazul realizării unui excedent de cont curent, se presupune că acesta reprezintă un câștig din relațiile financiare cu restul lumii, inclusiv ca rezultat al performanțelor superioare ale economiei, iar în caz contrar, înregistrarea unui deficit semnifică de cele mai multe ori dezechilibre economice, impunând utilizarea unor surse de finanțare a acestuia, care are loc pe două căi majore, respectiv fluxuri autonome de capital (investiții străine directe) și/sau fluxuri compensatorii (împrumuturi externe), cele din urmă repercutându-se însă asupra gradului de îndatorare a statului respectiv și putând afecta perspectivele dezvoltării economiei. Precizăm că, în conformitate cu standardele internaționale în general acceptate, se consideră că un deficit de cont curent sustenabil pe termen lung nu trebuie să depășească 5-6% din PIB.

Intensitatea energetică. Estimată în funcție de consumul total de energie (exprimat în tep – tone echivalent petrol) ce revine la 1 mil. $ Produs Intern Brut, intensitatea energetică reprezintă un indicator extrem de important al eficienței tehnologiilor utilizate, ce depinde în mod direct de nivelul de dezvoltare economică. Întrucât nu au putut fi găsite date comparabile pentru toate statele analizate care să releve calitatea mediului înconjurător, intensitatea energetică reflectă în mod indirect și gradul de poluare, pornind de la faptul că noile tehnologii sunt mai performante nu numai în privința randamentelor energetice, dar și în aceea a respectării parametrilor de mediu.

1.3. Clasificarea economiilor lumii în funcție de nivelul de dezvoltare

Economiile țărilor lumii constituie un mozaic de realității extrem de diferite. Ele au însă comun faptul că sunt organizate și funcționează în linii generale, ca economii de schimb, fiecare constituind un sistem propriu care s-a transformat treptat, în mod inerțial, întâmplător sau conștient. După evoluțiz complexă, îndelungată, s-a ajuns ca, în prezent, partea covârșitoare a acestor economii să se bazeze în special pe proprietatea privată, devenind astfel economii de piață, concurențiale sau capitaliste.

Țări cu economie dezvoltată

Țările dezvoltate cu economie de piață sunt grupate începând cu 1960 în cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.E.C.D). Această organizație are sediul la Paris și are 28 de membri, ultimii admiși fiind: Mexic, Cehia,Ungaria și Polonia. OECD de ține ponderi de 52% în PIB mondial, de 16% dinpopulația mondială și de 70% din comerțul mondial la nivelul anului 2000.

Ca o caracterizare generală, economiile dezvoltate prezintă următoarele:

1) Sunt țări cu economie de piață, chiar dacă unii susțin în continuare criza postcapitalismului de dupăa cel de-al doilea război mondial. Totuși, aceste economii și-au dovedit cel mai bine viabilitatea și eficiența, văzându-se pe proprietatea privată.

2) Ca forme de stat, cele mai multe dintre ele sunt republici, dar există și câteva monarhii (Marea Britanie, Belgia, Olanda,Spania, Norvegia, Suedia, Danemarca)

3) Sunt țări cu eficiență economică de ansamblu ridicată, eficiență care se regăsește în productivitatea ridicată a muncii, în PIB/locuitor ridicat, în consumul/locuitor crescut, etc. Eficiența ridicată poate fi explicată prin revoluția managerială pe care au aplicat-o aceste țări.

4) Avansul lor economic în comparație cu alte state poate fi pus în special pe o dezvoltare extensivă în factori de producție , economia lor bazându-se din ce în ce mai mult pe informație și tehnologie

5) Au o structura a economiei diversificată, cu o proportie specifică a sectoarelor în economie. Astfel, sectorul primar prezintă o pondere foarte redusă în comparație cu celelalte, cel mai bine reprezentate sectoare fiind cele ale industriei și serviciilor (spre exemplu, în 2000, economia SUA avea 3% din populație antrenată în agricultură, producând cu aceasta pentru toată țara). Mai mult decât atât, chiar și sectorul primar este puternic industrializat.

6) Au un grad de alfabetizare de 100% (acest fapt le influențează pozitiv și indicele dezvoltării umane) .

7) Populațiile lor au acces la asistența sanitara și servicii de asigurări.

8) Domină economia mondiala din punct de vedere al comerțului internațional, investițiilor străine, tehnologiei, etc. Spre exemplu, nu numai că din punct de vedere al volumului comerțului aceste țări domină comerțul mondial, dar și din punct de vedere al structurii comerțului aceste țări dovedesc eficiența. Astfel ele importă produse cu valoare adăugată mică și exportă produse cu valoare adăugată mare.

9) Reprezintă locul de proveniență al celor mai multe societăți transnaționale, fiind astfel cele mai reprezentative țări în procesul globalizării. Chiar se afirmă că aceste țări au contribuit la transnaționalizarea vieții economice.

10) Au monedele cele mai puternice, unele din ele fiind monede de rezervă pentru celelalte țări ale lumii.

11) Piețele financiare cele mai reprezentative se găsesc în țările dezvoltate.

12) Înregistrează cele mai mari realizări în domeniul cercetării-dezvoltării. Trebuie să facem observația că aceste caracteristici nu sunt general valabile pentru toate țările. Există țări nou intrate în grupul țărilor dezvoltate, care nu îndeplinesc chiar toate aceste trăsături, ceea ce îi face pe unii să le conteste calitatea de țări dezvoltate.

Alte caracteristici ale țărilor dezvoltate din punct de vedere economico-social sunt:

►Producția are la bază informația și înalta tehnologie;

►În structura economică o pondere superioară o dețin sectoarele secundar și mai ales terțiar în detrimentul celui primar. De și s-a industrializat, agricultura deține o pondere între 2-5% din PIB.

►nivelul de trai cel mai ridicat din lume:- în structura cererii predomină ponderea bunurilor de folosință îndelungată ;- speranța de viață a depășit 70 de ani;- aportul zilnic de calorii depășește nevoile reale;- rata de școlarizare primară și secundară este de peste 90%.

►În structura exporturilor predomină produsele cu înalt grad de prelucrare;

►Acest grup de țări a determinat transnaționalizarea vieții economice, fiind țări de origine, dar

Și țări gazdă ale celor mai multe STN (societăți transnaționale). Țările cu economie dezvoltată

Reprezintă un grup neomogen datorită deosebirilor de putere economică , mod de viață, deosebiri ce poartă amprenta particularităților naționale de dezvoltare. În lumea occidentală sunt acceptate unele teorii conform cărora țările cu economii de piață se împart în patru mari categorii

•Țări orientate către consum (SUA, Marea Britanie, Canada, Australia);

•Țări orientate către producție (Germania, Japonia, Mexic și Franța);

•Țări cu capitalism de familie (Taiwan, Malaiezia, Thailanda, Indonezia,Coreea de Sud, Singapore);

•Țări în tranziție (țările central și est europene, Comunitatea Statelor Independente, China);

Concluzionând, se poate afirma că țările dezvoltate au cunoscut în evoluția lor trei etape:

1950-1970 – caracterizată printr-o creștere economică continuă în ritmuri relativ înalte;

1970-1990 – economia acestor țări ca de altfel și economia mondială au fost afectate de cele două „șocuri” petroliere (1973 și 1979), ce au declanșat crizele din anii 1974, 1975, 1980, 1982.

1990-2000 – economiile acestor țări au fost afectate de crizele anilor 1991-1993 (când s-au înregistrat descreșteri economice) existând perspective de înviorare.

Locul țărilor în curs de dezvoltare în economia mundială

Raportul dezvoltare-subdezvoltare este unul antagonic. Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, iar dacă dezvoltarea am definit-o ca fiind un proces de transformare pe termen lung a structurii economice, sociale și politice, obiectivul fiind acela de a răspunde nevoilor fundamentale ale populației, subdezvoltarea reprezintă o situație economică În care persistă niveluri scăzute ale standardului de viata, sărăcia absolută, rate de creștere economică scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistenta sanitară precare, rate Înalte ale mortalitatii și natalitatii, dependența de exterior, posibilități reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor.
Subdezvoltarea nu reprezintă o stare necesară, o etapă pe care În mod inevitabil trebuie să o parcurgă toate statele. Ea reprezintă, "inainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre mtre diferitele sectoare economice, dependenta financiară, tehnologică și culturală fata de exterior, discrepanțe sociale datorate marilor inegalități de venituri, avere, putere, educație

Majoritatea țărilor lumii o formează cele cu economii în dezvoltare. În afara țărilor cu regim comunist (R.P. Chineză, R.D.P. Coreeană atmi, Vietnam, Cuba) atât fostele țări coloniale, cât și cele excomuniste sunt în plin proces de transformare sistemică, de tranziție către economia de piață. Un raport PNUD (2005) sublinia că „Țările în dezvoltare au realizat în 30 de ani același progres uman pentru care țărilor industriale le-au trebuit aproape 100 de ani”. Cu toate acestea, decalajele economice N – S se mențin iar subdezvoltarea nu a dispărut. Există diferite teorii referitoare la gama factorilor responsabili de aceste decalaje. Ele poartă amprenta poziției ideologice și a zonei de proveniență a autorilor acestor teorii. Factorii naturali și socioculturali, de și nu sunt decisivi, ei pot influența procesul dezvoltării economice. Țările în dezvoltare reprezintă cele mai numeroase economii din lume. Ele au atins grade diferite de dezvoltare, plecând de la potențiale economice diferite. Astfel, există țări bogate în petrol (Emiratele Arabe Unite, Quatar, Bahrein, Arabia Saudita), țări bogate în resursa forța de muncă (China, India), noile state industriale din America Latina (Argentina, Brazilia, Chile) sau țări cu o mare creștere economică, așa numiții tigri asiatici (Taiwan, Malaezia, Thailanda, Singapore, Coreea).

O sumară caracterizare a economiei acestor țări ne arată următoarele:

 Grade diferite de creștere economică, unele specifice țărilor dezvoltate (chiar și peste 8%);

 Creșterea VNB și a exporturilor realizată în principal prin sectorul industrial (chiar industrii de vârf)

 Sunt țări-gazdă pentru unele societăți transnaționale (Daewoo, Samsung)

 Se confruntă cu probleme specifice: corupția, ineficiența economică, infrastructura prea puțin dezvoltată, implicare destul de redusă în comerțul mondial, datorii externe, etc.

Aceste țări au ca scop propus creșterea nivelului de dezvoltare, multe din ele reușind rezultate remarcabile în ceea ce privește creșterea economică realizată în special prin dezvoltarea industriei.

Țările în dezvoltare sunt un mozaic uriaș. Alături de țări foarte sărace se întâlnesc țări mult mai bogate, care „râvnesc” la statutul de țară dezvoltată. Deși specialiștii nu sunt unanimi m a preciza care este, concret, componența acestui grup de țări, ele sunt cele mai numeroase din punct de vedere al populației (77% din populația globului), dar contribuie doar cu 15% din venitul mondial. Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor țări (nivelul foarte scăzut al venitului pe locuitor, procentul foarte scăzut de angajare a forței de muncă în industria prelucrătoare, productivitatea foarte scăzută în toate sectoarele, inclusiv în agricultură, exportul fiind orientat în cea mai mare măsură pe produse primare) există și o multitudine de diferențe: unele sunt tari foarte populate, altele nu; unele au o suprafata foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii, câteva nu; unele sunt democrații, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situează undeva Între aceste două limite; unele Înregistrează creșteri rapide, altele nu. Toate aceste tari se confruntă cu problema săraciei, a șomajului, a asistenței sanitare precare, dar pentru cele mai multe dintre ele aceste probleme, și altele, sunt, Însă, dramatice, iar acestea sunt considerate a fi cele mai sărace tari ale lumii.

Țări subdezvoltate.

Subdezvoltarea – este reversul dezvoltării. Ea reprezintă o situație economică în care persistă niveluri reduse ale standardului de viață, persistă sărăcia absolută, rate de creștere economică scăzute, nivel redus al consumului, rate ridicate ale mortalității și ale natalității.

Trăsături ale subdezvoltării: sărăcie absolută, dependență față de exterior, creștere economică slabă, rate ridicate ale mortalității și ale natalității.

Națiunile Unite au definti ca limită a sărăciei absolute ca fiind nivelul veniturilor de 1 dolar pe zi, ajustat cu paritatea puterii de cumpărare. Astăzi aproximativ 1,3 miliarde de oamenii trăiesc sub această limită a sărăciei.

PNUD identifică 9 probleme majore ale țărilor subdezvoltate:

Speranța de viață – a crescut mult în ultimii 30 de ani ajungând la o medie de 63 de ani, iar în unele țări chiar la 70.

Sănătatea – doar 2/3 din populația acestor țări are acces la serviciile de sănătate; 1,3 miliarede de oameni nu au acces la apă potabilă, iar în Africa Subsahariană un adult din 40 este seropozitiv.

Hrana – în ultimii 30 de ani numărul țărilor în care s-a asigurat necesarul de hrană s-a dublat de la 25 la 50. Totuși 15% din populația lumii nu are hrană suficientă, iar un copil din 3 suferă de malnutriție.

Educația – gradul de alfabetizare a crescut la 65%, restul d populației adulte fiind analfabetă.

Venituri și sărăcie – 1,3 miliarde trăiesc în sărăcie absolută, definită prin venituri prea mici pentru a asigura mijloacele de subzistență. În Africa aproape jumătate din populație se află sub pragul de sărăcie.

Copii – în ultimii 30 de ani, mortalitate infantilă a fost redusă cu mai mult de 50%, dar cu toate acestea malnutriția și bolile în general ucid mai mult de 34.000 de copii în fiecare zi.

Femeile – două treimi din totalul analfabeților din țările cele mai sărace ale lumii sunt femei. Femeile acced într-un număr de două ori mai mic decât bărbații în învățământul superior.

Securitate – aproximativ 35 de milioane de oameni sunt refugiați.

Mediul – în ultimii 20 de ani ponderea familiilor rurale cu acces la apă potabilă a crescut de la sub 10% la 60% – pădurile tropicale sunt distruse în fiecare secundă cu o suprafață egală cu mărimea unui teren de fotbal.

1.4. Diversitatea abordărilor în aprecierea nivelului de dezvoltare al țărilor lumii

Analiza dezvoltării este prezentă în orice teorie elaborată în științele sociale și economice. Dezvoltarea poate fi definită o stare inerentă ce caracterizează orice sistem social și economic, având ca trăsături specifice faptul că nici o stare a sistemului nu se repeta în nici un stagiu si că orice stare din prezent a unei proprietăți a sistemului înseamnă o ameliorare a acesteia față de trecut. Uneori, dezvoltarea este asimilată procesului care induce schimbări în evoluția naturală. Ca în teoria naturalistă, principiile direcționalității (finalitatea), continuității (procesul neîntrerupt), cumulării (efectul cumulativ) și ireversibilității (întoarcerea la stadiul anterior este imposibilă) sunt prezente. Dezvoltarea apare deci ca un proces de schimbare neîntreruptă, având efecte cumulative care sunt ireversibile și care sunt dirijate spre o finalitate precisă. În această perspectivă, dezvoltarea nu este doar ireversibilă, ci și inevitabilă, asemenea evoluției naturale.

Dezvoltarea economică poate fi privită ca un concept multidimensional complex ce presupune și ameliorarea bunăstarii umane. Astfel PIB-ul este o măsura proxy a bunăstării economice care nu ia în considerare aspecte importante non-economice precum timpul de loisir, accesul la educație și sănătate, mediul, justiția socială. Creșterea economică este o condiție necesară, dar insuficientă pentru dezvoltarea economică. Seers afirmă că dezvoltarea este legată de reducerea și eliminarea sărăciei, inegalității și a șomajului într-o economie în creștere.

Dezvoltarea economică locală se referă la colaborarea la nivelul comunităților locale pentru a obține creșterea economică durabilă care să genereze beneficii economice și ameliorarea calității vieții pentru toți membrii comunității.

Rolul administrației publice în dezvoltare este strâns legat de capacitatea sa de a influența implicarea altor organizații din sectorul public și privat, fiind responsabilă de calitatea transformărilor economice și sociale care induc dezvoltare. În România, autoritățile administrației publice locale de la nivelul comunelor și orașelor exercită în prezent competențe exclusive privind: administrarea domeniului public și privat al comunei sau orașului, administrarea infrastructurii de transport rutier de interes local, administrarea instituțiilor de cultură de interes local, administrarea unităților sanitare publice de interes local, amenajarea teritoriului și urbanism, alimentarea cu apa, canalizarea și epurarea apelor uzate și pluviale, iluminatul public, salubrizarea, serviciile de asistență socială cu caracter primar pentru protecția copilului și pentru persoane vârstnice, serviciile de asistență socială cu caracter primar și specializate pentru victímele violenței în familie, transportul public local de călători etc. Concomitent, autoritățile administrației publice locale de la nivelul comunelor și orașelor exercită competențe partajate cu autoritățile administrației publice centrale sau județene.

Din punct de vedere al dezvoltării, numărul de ONG-uri active reprezintă un indicator important, deoarece pot oferi alternative viabile la planurile și programele administrației publice centrale și locale, devenind parteneri de dialog și de cooperare cu acestea, au rol de conștientizare a publicului și de încurajare a participățrii populației la luarea deciziilor.

Comerțul exterior apare ca un instrument de specializare internatională. El permite alocarea factorilor de productie interni, activitătilor caracterizate prin înaltă productivitate si profitabilitate, furnizoare de mărfuri destinate satisfacerii cererii interne si exportului contribuind astfel la cresterea output-ului national. La rândul său, dezvoltarea economică se repercutează în mod direct asupra exporturilor.

În proportii diferite, cresterea output-ului national poate genera ofertă aditională de exporturi si cerere suplimentară de importuri. Prin urmare, relatia comert exterior – dezvoltare economică este biunivocă si teoria economică are sarcina de a studia ambele laturi ale corelatiei si anume, pe de o parte, impactul proceselor de crestere si dezvoltare economică asupra comertului exterior si, pe de altă parte, influenta comertului exterior asupra cresterii si dezvoltării economice.

Desi interconexiunile dintre comert si dezvoltare sunt evidente în macroeconomie, cei doi termeni ai binomului au fost studiati preponderent separat, astfel s-au conturat două secvente distincte ale macroeconomiei si anume: teoria comertului international si teoria dezvoltării economice. Prima si-a asumat ca obiect de studiu definirea criteriilor de specializare internatională, evaluarea avantajelor generate de comertul exterior, explicarea modului de repartitie a acestora între partenerii de schimb si fundamentarea politicilor comerciale care să asigure maximizarea lor. A doua studiază cu precădere determinantii cresterii si dezvoltării economice concretizati în principal în dotarea cu factori de productie, investitiile în capital fizic si infrastructură, progresul tehnologic, apoi educatia si pregătirea profesională introduse în analiza economică prin termenul generic de capital uman.

TMediul natural cerința intrínseca a unei dezvoltări economice moderne

Este un lucru elementar, dar fundamental, acela că omul nu se află în afara legilor care guvernează viața pe planeta noastră, ci, din contră, ca orice vietate pământeană s-a format, s-a dezvoltat și se va dezvolta în interacțiune cu mediul natural. Întreaga mișcare a fenomenelor și proceselor din sfera raportului om-natura este indisolubil legată de înaintarea și complexitatea istorică a producției (în sens larg), deci a muncii.

Resursele naturale și condițiile naturale reprezintă factorul natural, care, alături de factorul demografic și nivelul de dezvoltare al instrumentelor de lucru, influențează nivelul de dezvoltare economică al unei țări. Astfel, calitatea resurselor și gradul de accesibilitate a lor influențează direct productivitatea muncii în toate ramurile de activitate. În același timp, nivelul general de dezvoltare economică și, implicit, progresul tehnico-științific influențează accesibilitatea. Ținând seama de acestea, Minț menționează ca factori de influență ai gradului de valorificare a resurselor naturale, următoarele elemente:

􀀹 posibilitatea tehnică a societății;

􀀹 cererea economică pentru resurse;

􀀹 gradul de cunoaștere a lor.

Având în vedere evoluția și structura valorificării resurselor, putem considera orice elemente al mediului o resursă potențială, care poate deveni o resursă naturală în măsura în care considerentele economice și tehnice, care le restricționează utilizarea în prezent, vor fi înlăturate de presiunea în permanentă creștere a cererii. De asemenea, progresul tehnic poate contribui și la excluderea unor resurse din categoria celor exploatate. Deoarece dezvoltarea economică are loc în cadrul unor sisteme ecologice, pe parcursul anilor a început să se vorbească tot mai mult de ecodezvoltare ca fiind o relație complexă între dezvoltarea economică și mediul natural. Progresul tehnico-științific a înregistrat asemenea performanțe încât, pentru realizarea obiectivelor sale esențiale, omul poate transforma substanțial mediul său natural.

Pe parcursul dezvoltării societății omenești, influențată fiind de izbucnirea crizei energetice și de materii prime, societatea a început să se preocupe de faptul că exploatarea nerațională a naturii și utilizarea acesteia fără discernământ poate avea, pe lângă efecte benefice asupra bunăstării pe ansamblu, consecințe nefaste asupra echilibrului ecologic.

PROTEC

Țările în dezvoltare și principalele probleme cu care se confruntă

Categoria țărilor în dezvoltare: prezentare, decalaje, caracteristici generale

Țările slab dezvoltate se pot clasifica, în funcție de nivelul de dezvoltare, după mai multe criterii:

– demografic (natalitatea mare, mortalitate redusă);

– economic (venit mic pe locuitor, predominanța agriculturii traditionale, industrie insuficient dezvoltată);

– sociologic (analfabetism, neintegrare socială).

Trăsături ale țărilor slab dezvoltate:

– nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităților elementare ale populației;

– deformarea structurală – specializare pe ramura îngustă, dezechilibre între industrie, agricultură și alte ramuri ale producției materiale;

– coexistența mai multor tipuri de economie: de subzistență, economia de piață simplă, economia de piață intensivă în sectoarele economice moderne;

– existența unor sisteme economice și a unor structuri instituționale eterogene, aflate într-un proces permanent de consolidare.

Cauzele subdezvoltării:

– subdezvoltarea poate fi rezultatul dominației și exploatării coloniale;

– cauze interne – resurse naturale, umane, factori economici și politici;

– cauze externe – mecanisme care au obstrucționat dezvoltarea țărilor pe măsura posibilităților.

Caracteristici ale țărilor în dezvoltare

Cea mai importantă și mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare rămâne caracteristica de bază, care unește țările în dezvoltare și determină abordarea lor unitară: sărăcia. Cu toate eforturile făcute, aceste țări sunt în continuare deosebit de sărace. Trebuie doar să precizăm că dimensiunile sărăciei sunt extrem de mari și că progresele înregistrate până în prezent de aceste țări au avut un efect destul de redus asupra sărăciei. Dimensiunea sa complexă este dată de intercondiționările pe care sărăcia le are cu celelalte caracteristici ale țărilor în dezvoltare: educația, starea de sănătate, creșterea populației etc.

Subdezvoltare, Lumea a Treia, țări subdezvoltate sau în dezvoltare, "Sud", "periferie", reprezintă noțiuni ce încearcă să cuprindă în cât mai puține cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens atât între lumi diferite cât și în cadrul aceleiași lumi.

Raportul dezvoltare-subdezvoltare este unul antagonic. Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, reprezintă o situație economică în care persistă niveluri scăzute ale standardului de viață, sărăcia absolută, rate de creștere economică scăzute, un nivel redus al consumului, servicii de asistență sanitară precare, rate înalte ale mortalității și natalității, dependența de exterior, posibilități reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor. Subdezvoltarea nu reprezintă o stare necesară, o etapă pe care în mod inevitabil trebuie să o parcurgă toate statele. Ea reprezintă, înainte de toate, un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între diferitele sectoare economice, dependență financiară, tehnologică și culturală față de exterior, discrepanțe sociale datorate marilor inegalități de venituri, avere, putere, educație.

Unul din punctele centrale ale explicării dezvoltării economice îl constituie cauzele subdezvoltării. Din perspectivă teoretică, nu există o abordare unitară, care să ofere o explicație corespunzătoare în ceea ce privește procesul dezvoltării economice. Având drept criteriu de clasificare cauzele subdezvoltării și căile de lichidare a acesteia, abordările teoretice pot fi grupate astfel:

Teoriile liberale și cele neoclasice identifică drept principale cauze ale subdezvoltării absența unei economii de piață, informația imperfectă, ce împiedică alocarea optimă a resurselor, un ajutor extern ce favorizează consumul și descurajează economisirea, absența specializării în funcție de avantajele comparative. Drept căi de lichidare a subdezvoltării, sunt identificate: constituirea unui cadru instituțional favorabil unei economii de piață, favorizarea investițiilor străine directe, cu precădere în producție și nu în domeniul social, o politică liberală în domeniul comerțului exterior, care să favorizeze libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalurilor, încurajarea producției de bunuri pentru export și nu pe cea de substituire a importurilor, promovarea unor rate ale dobânzii ridicate, menite a favoriza economisirea, evitarea fugii capitalurilor străine și atragerea capitalurilor sub forma investițiilor directe sau de portofoliu, evitarea supraevaluării monedei naționale, care ar conduce la protejarea industriilor destinate pieței interne și ar defavoriza exporturile, dereglementarea economiei naționale.

Teoriile de inspirație keynesistă consideră că subdezvoltarea se datorează scăderii ratei de acumulare și a manierei în are întreprinzătorii acceptă riscul, creșterea demografică puternică, scăderea ajutorului extern menit a compensa insuficiența economiilor interne și lipsa de devize). Pentru lichidarea subdezvoltării, keynesiștii consideră că investițiile publice trebuie să aibă un rol de antrenare și să servească drept un instrument de reglare conjuncturală a bugetului, să se creeze o cerere internă prin intermediul investițiilor publice, să se protejeze industria internă prin măsuri tarifare și netarifare și să se încurajeze industria de bunuri ce pot substitui importurile. În viziune keynesistă, statului îi revine un rol major în promovarea acelor politici menite a întări puterea pieței interne.

În viziunea structuraliștilor, cauzele subdezvoltării derivă din ierarhizarea relațiilor economice internaționale, ca relații între centru (lumea dezvoltată) și periferie (lumea subdezvoltată), din structura socio-economică arhaică ce împiedică funcționarea pieței și efectele de antrenare interindustriale. Ca și keynesiștii, structuraliștii consideră că intervenția publică puternică în activitatea economică, reglementarea de către stat a inegalităților sociale și economice, substituirea importurilor și eliminarea dualismului economic prin puterea publică reprezintă căi de lichidare a subdezvoltării.

Teoreticienii de inspirație marxistă consideră că subdezvoltarea este determinată de difuziunea internațională a capitalismului, de sechelele colonialismului, de activitatea firmelor și băncilor multinaționale, de exploatarea economiilor subdezvoltate de către agenții economici dominanți ai metropolelor capitaliste, de surplusul acaparat de proprietarii funciari, firmele străine și țările capitaliste dezvoltate. Pentru a lichida subdezvoltarea, este necesar ca aparatul de producție să aparțină agenților economici naționali, prețurile să fie stabilite de autoritățile centrale, care să planifice și activitatea economică pe termen lung, să se promoveze o politică comercială protecționistă.

În cea ce privește noua teorie a creșterii teoria creșterii endogene), cauza principală a subdezvoltării constă în slaba specializare în cercetare, în investiții scăzute în perfecționarea capitalului uman și în progresul tehnologic. Pentru lichidarea subdezvoltării, susținătorii acestei teorii recomandă punerea unui accent mai mare de către țările în dezvoltare pe capitalul uman, susținerea de către stat a sectoarelor ce au la bază utilizarea intensivă a capitalului uman, a cercetării, cunoștințelor și tehnologiilor moderne. De asemenea, țările în dezvoltare trebuie să valorifice externalitățile oferite de transferul internațional de tehnologie și de o economie deschisă, integrată în economia globală. Indiferent de teoriile elaborate, starea de subdezvoltare din lumea contemporană este o realitate tristă. Așa cum aprecia un ziarist, subdezvoltarea este ca o girafă: greu de descris, dar ușor de recunoscut! Ea rămâne, dincolo de teorie, una dintre problemele cele mai grave, prin efectele sale, cu care se confruntă astăzi omenirea.

Țările în dezvoltare sunt un mozaic uriaș. Alături de țări foarte sărace se întâlnesc țări mult mai bogate, care „râvnesc” la statutul de țară dezvoltată. Deși specialiștii nu sunt unanimi în a preciza care este, concret, componența acestui grup de țări, ele sunt cele mai numeroase din punct de vedere al populației (77% din populația globului), dar contribuie doar cu 15% din venitul mondial.

Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor țări (nivelul scăzut al venitului pe locuitor, procentul scăzut de angajare a forței de muncă în industria prelucrătoare, productivitatea scăzută în toate sectoarele, inclusiv în agricultură, exportul orientat în cea mai mare măsură pe produse primare) există și o multitudine de diferențe: unele sunt țări foarte populate, altele nu; unele au o suprafață foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii, câteva nu; unele sunt democrații, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situează undeva între aceste două limite; unele înregistrează creșteri rapide, altele nu, unele dintre state au înregistrat în ultimele decenii realizări importante în domeniul modernizării și creșterii performanțelor economice, altele au regeresat economic.

Gruparea țărilor în dezvoltare în categorii omogene este destul de dificil de realizat, datorită diversității extrem de ridicată a grupului. Criteriile de clasificare utilizate de diferite organisme internaționale sunt și ele complexe, de la criterii de natura economică (ca PIB/ loc.), la criterii de natură geografică, politică (regimuri democratice sau regimuri totalitare), grad de corupție sau nivelul de respectare a libertăților fundamentale. Cele mai utilizate clasificări ale țărilor în dezvoltare sunt cele folosite de Banca Mondială și preluate de toate marile organizații internaționale. Banca Mondială operează cu criteriul geografic, cu cel de venit pe locuitor și cu cel de îndatorare.

Din punct de vedere geografic, țările în dezvoltare sunt grupate în 6 regiuni, și anume: Asia de Est și Pacific, în care sunt incluse 24 de țări, Europa și Asia Centrală, din care fac parte țările foste comuniste și cele CSI, cu 27 de țări, America Latină și Caraibe, cu 32 de țări, Orientul Mijlociu și Africa de Nord (14 țări), Asia de Sud (8 țări) și Africa sub-sahariană (48 de țări).

În funcție de venitul pe locuitor, sunt identificate trei categorii de țări, și anume: țările cu venituri reduse, considerate și cele mai sărace țări și care fac deseori subiectul unor analize separate (59 de țări), țările cu venituri medii (aici sunt folosite două subgrupe, și anume cele cu venituri sub medie – 54 de țări – și cele cu venituri peste medie – 40 de țări) și țările cu venituri ridicate – 55 de țări – (cu o subgrupă: țările membre OCDE cu venituri ridicate – 24 de țări, considerate a fi țările dezvoltate). Din aceasta clasificare, țările în dezvoltare sunt considerate cele cu venituri scăzute și medii, dar și unele cu venituri ridicate, care nu sunt membre OCDE (este vorba de țările arabe exportatoare de petrol). Împărțirea pe venit este realizată în conformitate cu datele privind venitul național pe locuitor din 2004 și este următoarea: țările cu venituri scăzute sunt cele care au un venit pe locuitor mai mic de 825 USD, cele cu venituri medii între 826 și 10 066 USD (cele două subgrupe sunt: prima între 826 și 3255 USD, iar a doua, între 3256 și 10 065 USD), iar țările cu venituri ridicate țările cu peste 10 066USD pe locuitor.

În fine, ultimul criteriu este cel al gradului de îndatorare. Gradul de îndatorare vizează povara datoriei externe pe care țările în dezvoltare o au față de creditorii internaționali (instituții internaționale, guverne sau bănci comerciale), dat fiind faptul că datoria externă este una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă aceste țări. Acest criteriu este privit prin prisma a doi indicatori, și anume: serviciul datoriei externe raportat la venitul național și serviciul datoriei externe raportat la valoarea exporturilor. Banca Mondială operează cu 4 categorii de țări, din care doar primele trei sunt specifice țărilor în dezvoltare: țări sever îndatorate (52 de țări), țări moderat îndatorate (39), țări puțin îndatorate (45) și țări neclasificate (acestea sunt țările dezvoltate).

Top 10 – țări în curs de dezvoltare

1 – Slovacia

2 – Israel

3 – Cehia

4 – Estonia

5 – Slovenia

6 – Chile

7 – Bulgaria

8 – Letonia

9 – Botswana

10 – Lituania

2.2 Sărăcia și subdezvoltarea economică, probleme de fond ale țărilor în dezvoltare

În condițiile în care trei sferturi dintre locuitorii planetei trăiesc în țări ce aparțin lumii în curs de dezvoltare, prin amploarea și consecințele sale, subdezvoltarea a devenit una dintre problemele globale ale omenirii. 

La începutul anilor ´60 țările lumii puteau fi încadrate cu ușurință într-o anumită categorie: țările dezvoltate includeau majoritatea țărilor din Europa, America de Nord, Japonia, Australia și Noua Zeelandă; țările în curs de dezvoltare cuprindeau restul lumii. Ultimele mai erau denumite și "Lumea a treia" deosebindu-se astfel de țările industrializate (Lumea întâi) cât și de fostele țări socialiste din Europa de Est (Lumea a doua).

Din anii 90 lumea nu se mai împarte în trei categorii clare cu aceeași ușurință ca înainte. Pe de o parte progresul economic rapid înregistrat de unele dintre țările în curs de dezvoltare le-a adus tot mai aproape de țările dezvoltate. Astfel țări ca Argentina și Coreea deși sunt considerate țări în curs de dezvoltare sunt de fapt țări cu venit mediu sau nou industrializate. Pe de altă parte, alte țări, cum ar fi cele din Africa Subsahariană sau din Asia de Sud au stagnat sau chiar au înregistrat căderi sub nivelul progresului înregistrat de restul lumii, așa încât a fost introdus un nou concept pentru a le desemna: "Lumea a patra". De asemenea nu este clar în ce categorie vor fi încadrate republicile din fosta Uniune Sovietică sau celelalte țări foste socialiste din Europa de Est în care după 1989 s-a înregistrat un puternic regres în dezvotarea economică. Multe dintre aceste țări au acum mai multe puncte în comun cu țările în curs de dezvoltare, decât cu țările dezvoltate.

Principalele strategii de dezvoltare

Dintre strategiile de dezvoltare aplicate în țările rămase în urmă economic, amintim:

1. Strategia "dezvoltare spre interior", care pune în centrul procesului dezvoltării accelerarea creșterii economice, sporirea veniturilor naționale, pe care le identifica cu progresul economic și social general.

2. Strategia "dezvoltare spre exterior", care urmărește accelerarea procesului dezvoltării prin participarea cât mai intensă și eficientă a economiilor naționale la relațiile economice internaționale, în vederea obținerii de cât mai multe lichidități.

3. Strategia "dezvoltarea endogenă" definește dezvoltarea drept un proces complex, care integrează toate sferele producției sociale, toate ramurile de bază ale economiei.

Principalele direcții de acțiune pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației din aceste țări, ar fi:

a) dezvoltarea agriculturii în corelație cu promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole;

b) promovarea în întreaga economie naționala a progresului tehnico-științific, a investițiilor și inovațiilor;

c) formarea cadrelor calificate și înalt specializate, naționale, în concordanță cu nevoile

stringente ale economiei și cu tendințele de perspectivă din știință și tehnică;

d) formarea capitalului și realizarea de investiții.

Înlăturarea subdezvoltării poate fi înfaptuită numai prin intensificarea eforturilor proprii ale țărilor în curs de dezvoltare, eforturi dublate de sprijinul extern efectiv și eficient al țărilor dezvoltate, al întregii comunității internaționale.

Africa Subsahariana este cea mai săracă regiune din lume, urmată de Asia de Sud, iar in aceste zone populația săracă depășește pragul de 90%, arată un studiu realizat de Oxford University, cu suportul Natiunilor Unite. În ultimii 13 ani, raportul anual al ONU a folosit indicele sărăciei umane, care are trei dimensiuni de bază – durata de viață, cunoștințele și standardul de viață – pentru a măsura sărăcia în țările în curs de dezvoltare. Indicele Oxford University ține cont inclusiv dacă o gospodărie are o toaletă, dacă oamenii au acces la apă potabilă la maxim 30 de minute pe jos, beneficiază de energie electrică, dacă copiii de vârsta școlară sunt înscriși la o instituție de învățământ și dacă membrii familiei sunt subnutriți.

O familie este considerată ca "multidimensional săracă", dacă îi lipsesc peste 30 la sută din indicatorii utilizați. Conform datelor, 24 din 25 cele mai sărace țări se află în Africa.

Topul celor mai sărace 10 țări din lume:

10. Pe locul 10 în topul celor mai sărace țări este ocupat de Sierra Leone, unde 81,5% din populație trăiește în sărăcie, 53,4% din populație trăiește sub 1,25 dolari pe zi și 52,3% dintre oamenii de aici nu au apă potabilă.

9. În Guinea, 82,4% din populație este săracă, 54,2% dintre locuitori sunt analfabeți, iar 70,1% din localnici trăiesc cu suma sub 1,25 dolari pe zi. În iunie, Guinea a organizat primele alegeri libere de la declararea independenței, cu mai mult de 50 de ani în urmă.

8. În Liberia 83,9% dintre locuitori sunt săraci și nu au surse de energie pentru gătit, iar 83,7% din populație traiește cu sume sub 1,25 dolari pe zi.

7. Republica Central Africană are 86,4% din populație care traiește în sărăcie, iar 82% trăiește fără electricitate.

6. O situație la fel de dramatică este în Somalia care se află pe locul al șaselea, unde 81,2% din populație trăiește în sărăcie, 70% nu are apa potabilă și 69% nu au acces la apă potabilă.

5. Burundi este țara în care rata celor care trăiesc cu maxim 2 dolari pe zi este de 93. De asemenea, 84,5% din populație trăiește în sărăcie.

4. În Burkina Faso 35,4% din populație este lipsită de hrană, 55,1% nu are acces la educație, iar procentul celor care trăiesc cu 1, 25 dolari pe zi este de 56,5%.

3. Mali este statul unde 87,1% din populație trăiește în sărăcie, 51,4% cu mai puțin de 1,25 dolari pe zi, iar 36,2% este privată de electricitate.

2. Un procent șocant al polației care trăiește în sărăcie (90%) este în Etiopia. Totodata, 39% din oameni trăiesc cu 1,25 dolari pe zi, iar 61,5% sunt analfabeți.

1. Cea mai săracă țară de pe glob este Niger, unde rata de sărăcie este de 92,7%, iar 89,5% din locuitori sunt total lipsiți de instalații sanitare. În același timp, 65,9% din oameni trăiesc cu 1,25 dolari pe zi.

Rata sărăciei în lumea Occidentală a ajuns la un nivel alarmant. Recesiunea, creșterea continuă a prețului petrolului, măsurile de austeritate fără precedent impuse de fiecare dintre țările lumii și tăierile din ajutoarelor sociale au lovit tragic populația vulnerabilă. Rețeaua Europeană Anti-Sărăcie ( The European Anti-Poverty Network – EAPN)  a avertizat că pachetele de austeritate introduse de zona euro pentru a reduce deficitele sunt responsabile pentru creșterea sărăciei în rândul populațiilor și a exclusiunii sociale – desprinderea a două pături sociale: cei foarte săraci și cei foarte bogați.

Tot EAPN arată printr-un raport Eurostat, că rata de creștere a sărăciei a atins în ultima perioadă cote dramatice.   Cele mai îngrijorătoare rapoarte au fost înregistrate în Spania, unde rata sărăciei a crescut cu 21,8% în acest an, de la 19,7% în 2007.  Există , de asemenea, o accentuare severă a lipsurilor în țări din Europa de Est, precum Letonia și Lituania,  și un risc mare de sărăcie infantilă  și excluziune socială în majoritatea statelor UE.  De asemenea, indicele sărăciei variază între 10% în Republica Cehă și Țările de Jos, și ajunge la peste 20% în România și Bulgaria.

Petrolul, luxul necesar săracilor și bogaților

Creșterea continuă a prețului petrolului, principala resursă a țărilor dezvoltate și în curs de dezvoltare adaugă presiuni situației nou create. Institutul Național de Statistică din UK a raportat că prețurile la carburant au crescut cu 52% începând cu 2001, făcând astfel din benzină și motorina o resursă mult prea scumpă pentru achiziție.   Același raport a prezentat faptul că  cele mai sărace gospodării cheltuie de trei ori mai mult din venitul lor pe benzină, față de gospodăriile dezvoltate și bogate, ceea ce înseamnă că cele din urma vor fi , proporțional, mai greu de "lovit" financiar.  Cea mai mare cauză a sărăciei, rămâne, în majoritatea țărilor, reducerea cheltuielilor sociale, implicit al ajutoarelor sociale, ca rezultat al instaurării măsurilor de austeritate, care au "mușcat" din fiecare dintre națiunile Uniunii Europene. Conform datelor OCDE, venitul mediu al celor mai bogați 10% din UE este de nouă ori mai mare ca venitul mediu al celor mai săraci 10% dintre cetățenii Europei. Acest raport are o valoare mai mică în țările nordice și în câteva țări dezvoltate, continentale. Tăierea beneficiilor este o abordare greșita la redresarea economică. Sistemele de asistență socială sunt stabilizatori economici puternici, aceștia menținând încrederea și cheltuielile de consum, precum și satisfacerea nevoilor de bază. În loc de a fi văzute ca o investiție care se amortizează pe termen lung, asistența socială, medicală sau educația sunt văzute ca o povară a costurilor. În ceea ce privește criza cu care se confruntă atât Grecia, cât și alte națiuni, "medicamentul" ce este administrat în acest moment este cel de austeritate și privatizare, ceea ce va lăsa țările implicate mult mai sărace și mai vulnerabile. Piețele financiare și economiștii consideră că aceste măsuri vor duce la o creștere a încrederii lichidării datoriilor externe, iar această încredere va duce la rândul său la o creștere a economiei. Însă, contrar, austeritatea subminează creșterea, înrăutățește poziția fiscală a guvernelor, și automat este subminată și încrederea, iar o spirală descrescătoare este declanșată. Partea cea mai rea ar fi ca, gravitatea situației acestui stadiu al sărăciei în care lumea Occidentală se află este subestimat deoarece există percepția că UE are o serie de "plase de sigurață" adecvate fiecărei tip de crize, însă, se pare că sistemul nu funcționează întotdeauna cum ar trebui. În conformitate cu definiția unanim acceptată în Europa, sărăcia este atunci când populația câștigă  mai puțin de 60% din venitul mediu acceptat de fiecare țară, astfel că, 82 milioane de săraci trăiesc în Europa.

Totodata, conform  Comitetului Parlamenului European responsabil cu probleme sociale, 20% din populația UE trăiește în sărăcie, inclusiv 20 de milioane de copii. În completare, trebuie menționat că 43 de milioane de oameni din UE sunt în pragul unui colaps al alimentelor și a hranei, adică, aceștia nu își permit să consume carne sau pește odată la două zile.

Țările în curs de dezvoltare suferă cel mai mult din cauza crizei financiare: 90 de milioane de oameni au căzut în sărăcie extremă numai în 2009, iar până în 2015 aproximativ 200.000-400.000 de copii vor muri în fiecare an; în plus, se estimează că șomajul va crește cu 23 de milioane. Deși țările în curs de dezvoltare nu s-au aflat la originea crizei financiare, acestea sunt cele mai afectate. Criza financiară, care a venit la scurt timp după criza alimentară și cea a prețului petrolului, subminează, iar în unele cazuri anulează, progresele realizate cu multe eforturi în materie de sărăcie, foamete și mortalitate maternă și infantilă, precum și în domeniile învățământului primar, egalității dintre genuri și accesului la apă curată și la condiții de igienă adecvate, periclitând astfel realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, în special a celor referitoare la sănătate.

Parlamentul European este extrem de preocupat de faptul că, potrivit situației din iulie 2009, 82% din împrumuturile acordate recent de FMI s-au îndreptat către țări europene și doar 1,6% au fost acordate țărilor din Africa. În același timp, ajutorul din Uniunea Europeană către țările sărace a scăzut în 2008. Deoarece fondurile promise de comunitatea internațională nu vor fi nici suficiente nici îndeajuns de rapide pentru a duce la schimbări majore în situația țărilor sărace, deputații europeni propun, printre altele, fonduri suplimentare, reformarea instituțiilor financiare internaționale, revizuirea în 2010 a politicilor pentru Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și coerență în domenii precum economia, comerțul, mediul înconjurător și agricultura, pentru prevenirea efectelor serioase ale crizei în țările în curs de dezvoltare.

2.3 Alte probleme ale țărilor în curs de dezvoltare

Aceste principale elemente ce caracterizează statele subdezvoltate se refera la:

sărăcia și foametea, malnutriția extinse la mai mult de 50% din populația unui stat;

bolile și starea precară de sănătate a populației, lipsa fondurilor de medicamente pentru tratament;

condiții climatice nefavorabile, secetă, care afecteaza activitatea agricolă, ca principala sursă de hrană și venituri;

desfășurarea de conflicte locale, etnice și religioase, ce împiedică dezvoltarea armonioasă și prosperă a comunităților;

comerțul cu arme, care produce o scurgere de avuție de la săraci către cei bogați;

producerea de droguri și stupefiante, ca activitatea de bază pentru numeroși fermieri și agricultori, nu permit creșterea indicatorilor macroeconomici și a nivelului de trai, în condițiile în care acestea sunt interzise și sunt comercializate pe piața neagră;

lipsa de strcturi industriale, tehnologice și științifice, precum și a capacităților manageriale, ceea ce nu a permis un trasfer eficient și cu rezultate de tehnologii și know-how;

fenomene ample de migrație a populației din zone rurale in zone urbane, ceea ce produce o altă probleme semnificativă, respectiv aglomerările urbane;

acumularea de datorii, care ajung de multe ori la niveluri sufocante pentru economiile țărilor, care afectează stabilitatea sistemelor financiare, inclusiv a sistemului financiar mondial

Probleme cheie ale țărilor subdezvoltate: realizări și limite

Tabel nr. 2.2.

Factori de bază care limitează creșterea economică în țările în curs de dezvoltare:

Formarea capitalului

Multe dintre țările în curs de dezvoltare nu dispun de resurse naturale care să le permită dezvoltarea, în ceea ce privește capitalul fizic (fabrici, mașini, echipamente agricole și alte tipuri de capital productiv). Stocurile mici de capital fizic limitează nivelul productivității muncii și al producțiilor naționale. Referitor la oferta scăzută de capital din țările în curs de dezvoltare au fost date mai multe explicații. Una dintre explicații, ipoteza cercului vicios al sărăciei presupune că o țară săracă este nevoită să consume cea mai mare parte din venitul său doar pentru a-și menține nivelul și așa redus al standardului de viață. Aceste țări realizează că, costul oportun de renunțare la consumul prezent este prea ridicat. Consumarea celei mai mari părți a venitului are drept efect economii limitate și deci un nivel scăzut al investițiilor și deci al stocului de capital și în final al venitului. Realitatea demonstrează că lipsa capitalului în aceste țări ține mai mult de lipsa stimulentelor pentru cetățeni de a economisi și investi productiv. Riscul inerent și incertitudinile care sunt prezente într-o economie în curs de dezvoltare, precum și sistemul său politic tind să reducă investițiile în orice activitate și, în special, în domeniile în care este necesar un timp îndelungat pentru obținerea de câștiguri. Mai mult, unii dintre cei bogați din țările în curs de dezvoltare mai degrabă investesc economiile lor în Europa sau în SUA decât să le păstreze într-un climat deseori instabil din punct de vedere politic. Termenul de fugă a capitalului, indiferent dacă este vorba de capital financiar sau capital uman este des întâlnit în țările în curs de dezvoltare. De asemenea o serie de politici guvernamentale adoptate în aceste țări: plafonarea prețurilor, controlul importurilor și chiar posibilitatea naționalizării tind să descurajeze investițiile.

Criza resurselor umane și a abilității antreprenoriale. Forța de muncă în țările în curs de dezvoltare rareori a constituit o piedică în dezvoltare. In majoritatea din aceste țări, creșterea accelerată a populației din ultimele decenii a avut ca efect extinderea rapidă a ofertei de muncă. Dacă aspectul cantitativ nu ridică probleme în schimb stocul de cunoștințe și aptitudinile pe care le prezintă forța de muncă pot acționa ca o barieră în calea creșterii economice. Capitalul uman poate fi dezvoltat pe mai multe căi. In primul rând, îmbunătățirea nutriției și sănătății reprezintă un tip de investiție în capitalul uman care poate conduce la creșterea productivității și, pe această cale, la sporirea veniturilor. In al doilea rând, o investiție importantă în om cu efecte benefice se realizează prin sistemul de învățământ ori prin ucenicia la locul de muncă. In multe din țările în curs de dezvoltare sistemului educațional i se alocă cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare. Din păcate pentru aceste țări, mulți dintre cei educați părăsesc țara de origine în ideea unor câștiguri mai mari în țările dezvoltate. Mulți dintre cei cărora guvernele respective le plătesc școlarizarea la universități de prestigiu din afară, după terminarea studiilor nu se mai întorc în țările de origine. Această fugă a inteligenței deposedează țările în curs de dezvoltare de cele mai inteligente și talentate minți.

O altă piedică frecventă în calea dezvoltării economice este aparenta criză a activității antreprenoriale. Intreprinzătorii care să dorească și să fie capabili să organizeze și să ducă la bun sfârșit o activitate economică sunt mai puțini în aceste țări. Familia și politica par a fi mai importante decât abilitatea atunci când este vorba de a-și asigura poziția și autoritatea.

Infrastructura. Țările în curs de dezvoltare se confruntă cu serioase probleme privind infrastructura de bază – drumuri, curent electric, sisteme de irigat. Întreprinzătorii privați nu pot realiza proiectele de infrastructură din cel puțin două motive: în primul rând astfel de proiecte operează cu economii de scară, ceea ce înseamnă că ele pot deveni eficiente doar dacă sunt de dimensiuni foarte mari. În aceste condiții realizarea lor poate depăși puterea oricărei companii private sau chiar a unui grup de astfel de companii. În al doilea rând, multe proiecte utile social nu pot fi întreprinse și dezvoltate de sectorul privat pentru că nu există posibilitatea ca agenții privați să reușească să-și recupereze destul din cheltuieli pentru a face ca astfel de proiecte să fie profitabile pentru ei. De aceea sarcina realizării proiectelor de infrastructură revine guvernelor din țările respective. În situația în care guvernele nu intervin lipsa de infrastructură poate deveni o frână serioasă pentru dezvoltarea economică.

Statele în curs de dezvoltare nu își permit acoperirea costurilor pentru a-i integra pe imigranți în societate

În prezent migrația către statele în curs de dezvoltare reprezintă aproximativ 40% din cifra totală a mișcărilor de populații. Altfel spus, 2 din 5 migranți au ales ca desținație o astfel de țară. Având în vedere că amploarea fenomenului este comparabilă cu cea din țările dezvoltate, este întemeiat a argumenta că prețul suportat de statul gazdă este unul mai ridicat decât cel iminent migrației către un stat dezvoltat. Spre exemplu, pentru a integra copii străinilor în sistemul educational, Marea Britanie va trebui să cheltuiască între anii 2008-2033, 33 miliarde de lire sterline, conform Oficiului Național de Statistică. Folosirea translatorilor pentru combaterea criminalității de care se fac responsabili anumiti imigranți dintr-un oras englez a costat autoritățile 500 000 lire sterline. Pe lângă problemele ridicate de migrația naturală, trebuie luat în vedere efortul economic pe care l-ar face statul gazda pentru a încuraja creșterea numărului de imigranți.

III.Cauze și soluții la problemele țărilor în dezvoltare

3.1.Principalele cauze ale problemelor ce afectează țărilor în dezvoltare

O primă cauză a problemelor țărilor în dezvoltare este desertificarea.

Terenurile uscate sunt caracterizate de un nivel foarte scăzut al precipitațiilor și o rata înaltă a evaporării apei. Ele ocupă cca. 41 % din suprafață, oferind adăpost și hrană pentru peste 2 miliarde de locuitori. Jumătate din aceștia trăiesc în sărăcie, fiind total dependenți de resursele mediului local. Locuitorii din zonele uscate, 90 % aparținând țărilor în curs de dezvoltare, sunt mult în urmă față de restul lumii, în ceea ce privește standardele de viață. În țările în curs de dezvoltare, mortalitatea infantilă din zonele uscate este de cca. 54 copii la 1000 de nașteri, de două ori mai ridicată decât cea din zonele neuscate și de 10 ori mai mare decât cea din țările dezvoltate.

Desertificarea este în primul rând o problemă de dezvoltare sustenabilă. Cauzele apariției ei sunt supra-recoltarea, practici nepotrivite de irigații și despăduririle. Managementul sărăcăcios al pământurilor sunt rezultatul problemelor socio-economice pe care fermierii le au și pot fi prevenite. Schimbările climatice pot precipita procesul de desertificare, însă activitățile umane sunt cauza principală cea mai frecventă. Supracultivarea epuizează solul. Despăduririle înlătură copacii care susțin solul fertil de pământ. Suprapășunarea pășunilor dezgolește
pământul de iarbă. Conform unui studiu ONU, aproximativ 30% din pământ – inclusiv 70% din uscat – e afectat de secetă. În fiecare zi, aproape 33 000 de oameni mor de foame.
Desertificarea este un fenomen complex fiind legat de îmbinarea unor cauze naturale și a unei presiuni antropice accentuate asupra unor ecosisteme vulnerabile din ținuturile aride, semiaride și subumed-uscate.

Dintre factorii naturali se detașează cauzele climatice , care cuprind reducerea cantităților de precipitații, modificarea regimului acestora, încălzirea climei și intensificarea vânturilor, acestea din urmă mărind evaporația și uscarea plantelor.

A doua cauză importantă a problemelor din țările în curs de dezvoltare este subnutriția.

Subnutriția, rezultatul lipsei de nutrienți esențiali, rezultate în materie de sănătate mai sărace, poate fi cauzată de o serie de condiții sau circumstanțe. În multe țări în curs de dezvoltare pe termen lung (cronice) malnutriția este larg răspândită – pur și simplu pentru că oamenii nu au suficientă hrană pentru a mânca.

În țările mai bogate industrializate malnutriția este cauzată de obicei de:

Dietă săracă– dacă o persoană nu mănâncă suficiente alimente, sau în cazul în care ceea ce mănâncă nu le furnizează cu nutrienți de care au nevoie pentru o bună sănătate, ei suferă de malnutriție. Slaba dietă poate fi cauzată de unul din mai mulți factori diferiți. În cazul în care pacientul dezvoltă disfagiei (dificultăți de înghițire) din cauza unei boli, sau se recuperează în urma unei boli, aceștia nu pot fi capabili de a consuma suficient de nutrienți.
Probleme de sănătate mintală – unii pacienți cu condițiile de sănătate mintală, cum ar fi depresia, se pot dezvolta obiceiurile alimentare care conduc la malnutriție. Pacienții cu anorexie sau bulimie pot dezvolta malnutriție. Persoanele cu probleme de mobilitate pot suferi de malnutriție, pur și simplu pentru că ei nici nu pot ieși suficient pentru a cumpăra alimente, sau chiar și pregătirea lor li se pare prea grea. În cele mai sărace, națiunile în curs de dezvoltare malnutriția este cauzată de obicei de:

Penurie alimentară – în țările mai sărace în curs de dezvoltare penuria de alimente este cauzată în principal de lipsa de tehnologia necesară pentru randamente mai mari în agricultură modernă, cum ar fi îngrășămintele de azot, pesticide și irigare. Penuria de alimente este o cauză semnificativă de malnutriție în multe părți ale lumii.

Prețurile la produsele alimentare și distribuție a produselor alimentare – Este ironic faptul că aproximativ 80% de copii subnutriți trăiesc în curs de dezvoltare, care produc de fapt surplusul de produse alimentare (Organizația pentru Alimentație și Agricultură). Unii economiști spun că foametea este strâns legată de prețurile ridicate la alimente și probleme cu distribuirea produselor alimentare.

Lipsa de alăptează – Experții spun că lipsa de alăptare, mai ales în lumea în curs de dezvoltare, duce la malnutriție la sugari și copii. În unele părți ale lumii mamele încă mai cred că biberonul este mai bine pentru copil. Un alt motiv pentru lipsa de alăptare, în principal în curs de dezvoltare, este că mamele-l abandoneze, deoarece ele nu știu cum să-și ajute copilul să treacă prin durere și disconfort.

A treia mare problemă ar fi depozitarea deșeurilor.

Potrivit unui raport al ONU, cantitățile de e-deșeuri cresc cu 40 de milioane de tone pe an în lumea întreagă. Deșeurile care provin de la aparatele electronice vor crește mult din punct de vedere cantitativ în deceniul următor, în țările în curs de dezvoltare, potrivit unui raport publicat în februarie, de Natiunile Unite. În India, se așteaptă o creștere de 500% a deșeurilor informatice până în 2020, față de 2007. Cantitatea de e-deșeuri, termen care cuprinde o gamă vastă de produse, de la telefoane la imprimante, televizoare, frigidere, până la alte aparate electrocasnice, crește pe plan mondial cu 40 de milioane de tone pe an, arată revista Le Nouvel Observateur, citând un raport ONU.

Raportul, prezentat de Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (UNEP – United Nations Environment Programme), prevede că, până în 2020, acest tip de deșeuri va crește până la 400% în China și Africa de Sud, față de nivelul din 2007.

Acest raport amintește cât este de urgentă stabilirea unor procedee ambițioase, reglementate de colectare și de administrare a e-deșeurilor, prin înființarea unor mari centre în China. Această țară nu este totuși singura care se confruntă cu această serioasă provocare. India, Brazilia, Mexicul și alte țări s-ar putea confrunta cu pagube de mediu și probleme sanitare, dacă reciclarea e-deșeurilor se face la întâmplare, în mod neoficial.

Raportul subliniază că Statele Unite sunt primul producător de e-deșeuri, cu 3 milioane de tone/an, urmate de China, cu 2,3 milioane de tone la nivel național, fără a mai lua în considerare faptul că țara primește deșeuri din numeroase țări dezvoltate. Studiul prevede că deșeurile provenite din telefoanele mobile din China vor fi de șapte ori mai mari în 2020, în timp ce în India vor crește de aproape 18 ori. Raportul mai prevede transferul unor deșeuri, cum ar fi circuitele imprimate sau bateriile, din țările cele mai sărace în țări care aplică norme comparabile cu cele ale OECD și care sunt mai bine dotate pentru reciclarea lor adecvată.

Mii de tone de deșeuri toxice produse în gospodăriile și companiile scoțienilor ajung în mod ilegal în Africa și Asia în fiecare an. Materialele toxice, printre care se regăsesc televizoare stricate, anvelope uzate și hârtie contaminată, ajung în țări precum Nigeria, Zanzibar, Ghana, Indonezia, Pakistan și China, poluând mediul înconjurător și amenințănd sănătatea publică. Agenția Scoțiana pentru Protecția Mediului (ASPM) a spus că infractorii “ambalează” deșeurile astfel încât exportul să pară că face parte dintr-o schemă legitimă de reciclare. ASPM spune că a confiscat opt astfel de transporturi numai în 2010, iar alte patru au fost descoperite de oficiali din Anglia, Olanda si Belgia, din 2008.

Patrick McKell, însărcinat cu controlul transportului international de deșeuri periculoase pentru ASPM, spune că noua inițiativă a agenției de a descoperi transporturile ilegale este menită să asigure că “deșeurile Scoției nu vor ajunge în țările în curs de dezvoltare, care nu au suficiente instalații pentru a le procesa.” McKell spune ca mare parte a deșeurilor, ce conțin chimicale periculoase și metale, sunt arse sau pur și simplu aruncate în aceste țări. El estimează că circa 20.000 de tone de deșeuri ce conțin produse electrice din vestul Scotiei sunt exportate ilegal, sub pretextul operațiunilor de reciclare. Pe lângă prejudicial creat de deșeurile noastre contaminate, se aduce și o insultă unor țări precum Nigeria, care sunt deja speriate de setea Scoției de petrol ieftin și resurse.

A patra mare problemă o constituie migrarea populației din țările în curs de dezvoltare.

Statele în curs de dezvoltare nu își permit acoperirea costurilor pentru a ii integra pe imigranți în societate.

În prezent migrația către statele în curs de dezvoltare reprezintă aproximativ 40% din cifra totală a mișcărilor de populații. Altfel spus, 2 din 5 migranți au ales ca destinație o astfel de țară. Având în vedere că amploarea fenomenului este comparabilă cu cea din țările dezvoltate, este întemeiat a argumenta că prețul suportat de statul gazdă este unul mai ridicat decât cel iminent migrației către un stat dezvoltat. Spre exemplu, pentru a integra copii străinilor în sistemul educațional, Marea Britanie va trebui să cheltuiască între anii 2008-2033, 33 miliarde de lire sterline, conform Oficiului National de Statistică. Folosirea translatorilor pentru combaterea criminalității de care se fac responsabili anumiți imigranți dintr-un oraș englez a costat autoritățile 500 000 lire sterline. Pe lângă problemele ridicate de migrația naturală, trebuie luat în vedere efortul economic pe care l-ar face statul gazdă pentru a încuraja creșterea numărului de imigranți.

Plecarea imigranților afectează țara de origine

Impactul negativ al fenomenului poate fi privit din două unghiuri. În primul rând banii investiți de stat pentru educația acestora nu se întorc în buget direct prin includerea lor în piața de muncă autohtonă, iar în al doilea rând progresul științific prin inovație va fi mai redus. Faptul că în Haiti 8 din 10 absolvenți de facultate trăiesc în străinătate contribuie la declinul economic înregistrat de aceste state. Ghana este un alt exemplu de stat afectat de emigrarea masivă a categoriei din populație cu studii superioare, un doctor având în grijă 11 000 de pacienți. Prin urmare serviciile de baza și dezvoltarea industriei sunt afectate, ele constituind baza economiei unui stat. Astfel faptul că încurajarea emigrării din statele în curs de dezvoltare este o strategie greșită.

A cincea problemă majoră se referă la rata natalității.

În cea mai mare parte a țărilor în curs de dezvoltare a crescut și speranța de viață. Rămânând însă mult mai redusă decât cea din cele dezvoltate. Speranța de viață la naștere se situează la 53 de ani în Africa, 61 în Asia și 67 în America Latină.

Ratele mai scăzute a mortalității din țările în curs de dezvoltare, a căror populație era la începutul anilor 1990 aprox 77% din populația mondială, sunt rezultatul îmbunătățirii condițiilor de îngrijire medicală decât a schimburilor sociale sau economice. Rata natalității a rămas mare, mai ales în comunitățile rurale. De exemplu în Kenia rata mortalității s-a înjumătățit între 1965-1989, în vreme ce rata de creștere demografică a crescut, la începutul anilor anilor 1980, în medie cu 3.8% pe an. Acestea au făcut ca timpul de dublare a numărului populației Keniei să scadă la mai puțin de 20 de ani.

Proporția persoanelor sub 15 ani în țările în curs de dezvoltare este de 37% și de doar 4% a persoanelor peste 65 de ani. În țările dezvolate , persoanele sub 15 ani reprezintă 22% iar persoanele cu vârsta de peste 65 ani reprezintă 11% din totalul populației.

Vârful recentei explozii demografice s-a înregistrat în țările cele mai sărace, cel mai puțin pregătite să susțină suprapopulația. Se estimează că în următorii 50 de ani 90% din creșterea demografică va apărea în țările în curs de dezvoltare. Aceasta va crea presiune asupra mediului, accelerând dezastre economice cum ar fi distrugerea pădurilor tropicale sau expansiunea deșerturilor.

Pentru multe din țările slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii veniturilor își are sursa în decalajul între mediul urban și rural. Zonele rurale sunt, pe lângă extrem de sărace, și puternic concentrate în mâna unor latifundiari (cum este cazul celor mai multe din țările latino-americane) ceea ce face ca venitul obținut în agricultură să fie, practic, însușit în cea mai mare parte de marii proprietari.

O altă cauză a acestei inegalități derivă și din accesul redus la educație pentru cea mai mare parte a populației acestor țări, ceea ce face ca majoritatea forței de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de reduse. Se apreciază că reducerea analfabetismului are efecte pozitive asupra veniturilor ce revin celor 40% din populație, cea mai săracă7.

Și politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la creșterea sau menținerea ridicată a inegalității veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb, politica de preț, care dezavantajează net produsele agricole, în condițiile în care agricultura este principala ocupație în multe din aceste țări, etc.

Așa cum arăta și Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma, națiunile în curs de dezvoltare sunt, în continuare, în stare de dependență față de țările dezvoltate8. Această dependență economică derivă din faptul că dispun de mai puține cunoștințe, de posibilități limitate de a utiliza ceea ce au.

Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecință fundamentală stagnarea și încetinirea considerabilă a ritmului creșterii economice pe termen lung. În cadrul acestor structuri, economia naturală, de subzistență, rămășițele unor relații de producție precapitaliste total inadecvate progresului tehnic dețineau o pondere ridicată. Chiar dacă, în paralel, s-a dezvoltat un sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a conturat astfel o “economie dualistă”, de tip colonial, dezarticulată, incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică, autoîntreținută.

O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependență a Sudului subdezvoltat față de Nordul dezvoltat. Această dependență se manifestă îndeosebi pe plan financiar, alimentar și tehnologic. Dar și Nordul este dependent de Sud. Sudul reprezintă o bogată și, mai ales, ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord, în special cu materii prime sau produse puțin prelucrate.

Lichidarea rămânerii în urmă, dezvoltarea economico-socială independentă vor fi, în primul rând, rezultatul efortului propriu, maximizării mijloacelor materiale, financiare și umane proprii.

În lipsa unui capital privat autohton important, tendința de a fonda strategia economică pe activitatea crescândă a statului este o caracteristică cvasi-generală a țărilor în dezvoltare. Caracterul sectorului de stat în aceste țări este determinat de natura forțelor sociale, care dețin puterea politică, de obiectivele urmărite de acestea, de căile adoptate pentru împlinirea lor.

3.2. Modalități concrete prin care se încearcă soluționarea acestor probleme

Soluții pentru evitarea depozitării deșeurilor în locuri necorespunzătoare:

Acordul vrea să se asigure că țările în curs de dezvoltare nu vor mai fi gropi de gunoi pentru deșeurile toxice, printre care se numără substanțe chimice industriale, computere și telefoane mobile defuncte sau vase bogate în azbest. Delegații reuniți la conferința de mediu a ONU din Cartagena, Columbia au stabilit că interdicția, tărăgănată în ultimii 15 ani, va fi aplicată numai după ce alte 17 țări se vor alătura așa-numitei Convenții Basel 1989. 51 de țări au ratificat deja amendamentul din 1995 care a impus Convenția Basel, o înțelegere care le cere statelor să-și gestioneze deșeurile acasă în loc să le trimită peste granițe.

SUA, cel mai mare exportator de deșeuri electronice, nu a ratificat nici măcar convenția originală. Statele Unite nu au nici un fel de regulă privind exportul acestor deșeuri, trimise în mare parte în China, dar și în Africa și America Latină. Interdicția globală a fost susținută puternic, pe de altă parte, de țările africane, China și Uniunea Europeană, care interzic deja exporturile toxice, la care s-a alăturat și Columbia, gazda conferinței. Pe lângă SUA, oponenții sunt Canada, Australia, Noua Zeelandă și Japonia, alăturându-se recent și India. Un semn îmbucurător este că poziția Japoniei s-a mai înmuiat din 2008 încoace, de la ultima întâlnire din Bali, Indonezia.

Necesitatea unei astfel de măsuri a intrat în centrul atenției în 2006, când sute de tone de deșeuri au fost deversate dintr-un petrolier închiriat de compania olandeză Trafigura Beheer BV în principalul oraș al Coastei de Fildeș, Abidjan, omorând cel puțin 10 oameni și îmbolnăvind alți zeci de mii. Companiile de transport s-au opus interdicției, dorind în continuare să trimită vase defuncte în India, Pakistan și Bangladesh. Săptămâna trecută, încă șase oameni au murit pe plajele din Bangladesh din această cauză. Convenția Basel le permite celor 178 de țări memre să interzică importurile și îi obligă pe exportatori să ceară consimțământul înainte de a expedia materiale toxice.

Mărirea fluxului de imigranți afectează populația statului gazdă

Scopul imigrației este cel mai adesea legat de piața muncii din statul spre care oamenii se îndreaptă, aceasta fiind mai dezvoltată și implicit având oferte salariale mai avantajoase decât țara de origine. Decalajul dintre nivelurile de dezvoltare se manifestă și pe planul standardelor imigranților referitoare la răsplata muncii pe care o depun. Din moment ce pretențiile acestora sunt mult mai scăzute decât ale populației gazdă, angajatorii vor prefera colaborarea cu străinii. Studiile demonstrează că urmările încurajării pătrunderii imigranților sunt contrare. Spre exemplu, în anii ’80-’90 în Statele Unite ale Americii s-a înregistrat o creștere cu aproximativ 4% a numărului străinilor pe piața muncii, stabilindu-se o legătură cauzală între acest fenomen și scăderea cu 10% a veniturilor celor care au absolvit liceul. Desigur, argumentul ar avea un impact scăzut dacă tema ar pune în discuție situația țărilor dezvoltate. Problemele statelor în curs de dezvoltare includ însă nivelul de trai precar al propriei populații, care pentru a fi îmbunătățit presupune facilitarea și creșterea atractivității accesului pe piața de muncă.

Încurajarea afluxului de imigranți va ajuta economia globală pe termen lung

Statul gazdă își va dezvolta economia mult mai rapid prin contribuția imigranților. Standardele mai scăzute în ce privesc recompensele financiare pentru munca depusă dinamizează piața construcțiilor, în contextul în care investițiile devin mai puțin costisitoare decât ar fi fost dacă angajații erau nativi. Beneficiile se înregistrează și pe plan internațional. Migrația este un instrument de echilibrare economică. Oamenii ar trebui să fie încurajați să lucreze acolo unde pot fi mai productivi iar munca lor mai profitabilă. Având în vedere numărul în creștere al migrațiilor către statele în curs de dezvoltare, sprijinul financiar acordat gazdelor va reprezenta de fapt o investiție în economia globală. Banca Mondială subliniază reducerea implicării minorilor ilegal pe piața muncii ca urmare directă a creșterii nivelului de trai în țările subdezvoltate cu ajutorul fondurilor emigranților.

Ajutorul financiar ar trebui acordat țărilor unde se înregistrează cele mai mari cifre de emigrări propusă de moțiunea în cauză își găsește mai mult sens orientată către țările de unde populația are tendința să plece, întrucât aici se înregistrează nevoia mai mare. Acest lucru este cu atât mai valabil în cazul de față care implică un raport între o țară în curs de dezvoltare, și un alt stat mai puțin dezvoltat. Fondurile pot fi investite pentru a diminua motivele care determină migranții să părăsească țările native, cele din urmă fiind cele mai afectate de exod pe două planuri. Unul este cel general, al resurselor umane pe piața muncii, reduse considerabil, iar altul este fenomenul denumit „brain drain”, anume migrația celor cu studii superioare, parte din categorie făcând și elitele societăților.

Imigranții ajută țara de origine

Nu se poate spune că fenomenul este unul discriminatoriu, atâta timp cât este vorba de muncă legală, imigranții câștigând mai mult decât ar fi făcut-o în țara nativă. Sumele de bani trimise de către imigranți către țările de proveniența însumând 2% din PIB, iar în cazul statelor slab dezvoltate chiar 5%. Conform unui studiu World Bank, în medie , procentul este de trei ori mai mare decât ajutorul financiar primit de statele de unde se emigrează de la organizațiile internaționale. Cazul statului Haiti este unul concludent, economiștii estimând că sumele de bani care se întorc la bugetul intern prin contribuția celor care au părăsit țara vor reprezenta un factor cheie în procesul de recuperare de pe urma catastrofei recent produse.

Problema creșterii demografice rapide a făcut ca peste 80 de țări, susținute de agenții private și internaționale, să ia măsuri stringente de control a natalității. Japonia, de exemplu a inițiat în 1948 un program de control al natalității prin legalizarea contracepției și avorturilor. În zece ani rata natalității aproape s-a înjumătățit. China, cu peste o cincime din populația totalaă a globului, însă doar 2% din suprafața arabilă a lumii, a inițiat politica de control demografic în 1950. Acum încurajează cuplurile să se căsătorescă mai târziu și să aibă un singur copil. Această politică a avut succes, mai ales în orașe, și rata de creștere demografică din China a scăzut de la 2,2% pa an în perioada 1965-80 la doar 1,4% în anii 1980-90. Această politică are mai puțin succes în zonele rurale, unde este dificil de aplicat și unde țăranii doresc să aibă urmași care să-i ajute la bătrânețe.

India, unde populația în 1991 era 844 milioane, a căutat și ea să controleze natalitatea deoarece rata anuală de creștere demografică a acestei țări era în anii 1980-90 2,1% mult mai mare decât a Chinei. În 1960 guvernul a încurajat sterilizarea voluntară a bărbaților cu peste 4 copii și din anii 1970 s-a introdus sterilizarea obligatorie. În prezent India are 846 milioane locuitori.

În unele țări în curs de dezvoltare mulți se opun programelor de control al natalității. Unii consideră ideile ocidentale o formă a neo-colonialismului. În America Latină romano-catolicii s-au opus metodelor artificiale de control al natalității sau avortului din motive religioase. Mulți musulmani preferă familiile mari, iar multe societăți africane văd în rata crescută a natalității perpetuarea spiritelor strămoșilor.

Familii mai mici

Planificarea voluntară nu presupune neapărat, în fiecare caz, familiile mai mici. Este însă clar, din experiența țărilor dezvoltate, că o dată ce părinții își dau seama că sunt șanse mai mari de supraviețuire a copilului decât a decesului infantil, ei se hotărăsc să aibă mai puțini copii. Aceasta permite părinților să asigure copiilor o îngrijire mai bună, standarde de viată mai ridicate și un nivel bun de educație. Din aceast cauză, controlul demografic nu este legat doar de controlul natalității, ci de un complex de factori diferiți printre care dezvoltarea economică, măsurile de protecție socială.

Conștientizarea creșterii demografice

În ciuda opoziției față de contolul natalității în țările în curs de dezvoltare, multe guverne recunosc urgența problemelor lor sociale ți caută programe de control a natalității eficiente. Ele susțin că altfel vor avea de înfruntat declinul economic, o sărăcie crescândă distrugerea mediului. Aceste guverne iau în serios spusele fostului președinte american Lyndon Johnson care a declarat o dată că o cheltuială de 5$ pentru palnificarea familială era la fel eficientă ca 100$ cheltuiți pentru a mări producția.

O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experiență, pe adaptarea experienței generale la condițiile concrete, particulare, ale fiecărei țări. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare, cum ar fi:

∗ formarea cadrelor naționale și folosirea judicioasă a forței de muncă;

∗ crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă nevoia crescândă de bunuri de echipament;

∗ promovarea exporturilor de produse prelucrate.

Printre căile posibile de sporire a producției alimentare în țările în dezvoltare, cele care rețin atenția experților sunt următoarele:

􀂾 extinderea suprafețelor cultivate,

􀂾 sporirea randamentului la hectar și pe animal productiv,

􀂾 exploatarea unor noi resurse naturale și producerea de alimente pe cale sintetică.

Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America Latină, Africa Tropicală și America de Nord (în Asia de Sud, ce se confruntă cu grave probleme, această soluție nu există). Dar, deși și-ar putea spori producția, problemele rămân pentru majoritatea țărilor, pentru că acestea ar trebui să aloce mai multe resurse financiare decât au pentru a putea spori randamentele agricole. De exemplu, o creștere de 4% a producției agricole necesită resurse financiare de 15 – 16 miliarde dolari anual, sumă greu de realizat în condițiile datoriei externe actuale. Pentru a avea o imagine comparativă a diferențelor uriașe care există între țările dezvoltate și cele slab dezvoltate în planul producțivității agricole, este suficient să precizăm faptul că Eriteea, una dintre cele mai sărace țări ale lumii, înregistrează o valoare adăugată în agricultură de aproape 1000 de ori mai mică decât a Belgiei.

În concepția unor specialiști, factorii critici ai dezvoltării sunt considerați a fi în număr de șase.

Primul factor considerat sunt economiile, investițiile și decalajul tehnologic. Capitalul este insuficient în țările în dezvoltare. El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv, o înzestrare slabă cu tehnologie și un scăzut grad de performanță. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investițiilor interne și de un aport extrem de limitat al investițiilor străine. Economiile sunt puține, când veniturile sunt scăzute, împrumuturile externe sunt scumpe, iar asistența străină este pe cât de greu de obținut, pe atât de insuficientă. În ceea ce privește inovarea și nivelul tehnologic, se știe că pe termen lung, acestea contribuie la eficientizarea investițiilor. Schimbările tehnologice au în vedere atât o tehnică mai performantă (mașini, calculatoare, etc.), cât și întărirea producției, eliminarea risipei, sporirea eficienței.

Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. Aceasta implică, deopotrivă, industrializarea, urbanizarea, schimbarea modului de producție, de la cel tradițional, la cel modern. În ceea ce privește țările în dezvoltare, în special cele mai sărace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P.N.B.-ului, între 40% și 60%. Al doilea sector ca importanță este cel terțiar, între 20 și 40%. Creșterea nivelului de dezvoltare implică și modificarea ponderii acestor sectoare, cu atât mai mult cu cât ele se caracterizează și printr-o mare ineficiență (agricultura, de exemplu, deși deține o pondere foarte mare în crearea P.N.B., nu poate asigura hrana populației țărilor respective).

Structura comerțului exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. Exporturile acestor țări, pe lângă faptul că trebuie să sporească, necesită o diversificare și o creștere a ponderii produselor manufacturate, singurele în măsură să contribuie la atenuarea înrăutățirii termenilor schimbului ai acestor țări. Importanța comerțului exterior este subliniată și de faptul că studiile econometrice au arătat că o creștere a exporturilor în produsul total cu 10% determină o creștere economică a țării cu 0,6%.

Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie ineficienta alocare a resurselor. Utilizarea de prețuri administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De cealaltă parte, un mecanism de formare al prețurilor bazat pe o piață liberă implică o mai mare inițiativă, o reducere a pierderilor, o limitare a corupției și, în final, o mai mare eficiență în alocarea resurselor. Alocarea eficientă a resurselor presupune atât politici la nivel microeconomic, cât și politici macroeconomice. Emisiunea de monedă fără acoperire în bunuri și servicii, pentru compensarea deficitelor bugetare, contribuie la creșterea inflației și la migrarea capitalurilor către țări cu o stabilitate a prețurilor mai mare.

Formarea capitalului uman și resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al dezvoltării. Creșterea economică depinde în mod esențial, în special pe termen lung, de capacitatea acestor țări de a forma capitalul uman. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung, la fel cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. Aspectele primare ale acestui domeniu critic al dezvoltării sunt educația, accesul la ea și calitatea acesteia. Se știe că aceste țări au cele mai ridicate rate ale analfabetismului, că accesul la educație este îngrădit, în special populației de sex feminin, iar studiile arată că o creștere cu doar 10% a celor înscriși la învațământul secundar contribuie cu 0,3% la creșterea economică. De asemenea, în strânsă legătură cu acest aspect, pentru țările în dezvoltare, mai ales pentru cele mai sărace, o problemă deosebit de importantă o constituie creșterea populației, organismele internaționale de profil recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială.

În sfârșit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialiști, este asigurarea unor politici durabile de dezvoltare. Aceasta înseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creșteri economice posibil de atins, luarea în considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de creștere a populației, păstrarea în limite normale și stimulative a diferențelor sociale și economice etc. Un alt element important îl reprezintă și pacea socială din aceste țări, stabilitatea politică și socială, determinante pentru stabilitatea economică. După instabilitate, este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investițiilor, pentru aplicarea și vegherea la respectarea legilor etc. și un și mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiții.

3.3.Impactul crizei financiare asupra țărilor în dezvoltare

Economiile în curs de dezvoltare au prosperat în perioada 2002-07, din mai multe motive. Unele din cauzele importante ale acestei creșteri au fost cele interne. În ansamblu, economiile în curs de dezvoltare aveau o situație mult mai bună, (din punct de vedere macroeconomic și nu numai), la intrarea în noul deceniu, decât avuseseră în cele două decenii anterioare, de exemplu, aveau o inflație mai scăzută și situații fiscale mai viabile. Este posibil ca aceste condiții să fi predispus țările în curs de dezvoltare la o creștere mai rapidă, acestea pregătind țările în curs de dezvoltare mai bine pentru confruntarea cu șocurile exogene din criza actuală.

Dar, din cauza dezvoltării explozive din țările dezvoltate, creșterea înregistrată de țările în curs de dezvoltare a fost impulsionată și mai mult de veniturile crescute din exporturi și de prețurile mai mari ale mărfurilor, un val de investiții străine directe, iar de remiteri mai mari din străinătate. În primul rând, creșterile înregistrate de economiile ajunse la maturitate și de celelalte economii au sporit acut cererile la export în 2002-07, astfel că exporturile țărilor în curs de dezvoltare au avut o creștere chiar mai accelerată decât ritmul rapid de creștere al acestora din anii 1990.În același timp, prețurile mărfurilor au înregistrat o creștere accentuată, constituind, în același timp, și un rezultat, dar și o contribuție la creșterea multor țări în curs de dezvoltare. Ponderea exporturilor din cadrul PIB-ului țărilor în curs de dezvoltare a crescut de la 29 la sută, în 2000, la 39 la sută în 2007.

În al doilea rând, afluxul de investiții străine directe în țările în curs de dezvoltare a crescut spectaculos, deoarece investitorii încercau să obțină profituri mai mari decât cele pe care le puteau obține pe plan intern într-o perioadă cu randamente scăzute ale profiturilor din economiile ajunse la maturitate, Numai în 2007, fluxurile de capital net către țările în curs de dezvoltare au crescut de la 269 miliarde de $, la cifra record de 1 trilion de $. Mai devreme, în decursul acestui an, Global Development Finance (Finanțe de dezvoltare globală 2008) 2008 remarca faptul că “împrumuturile nete la bănci și fluxurile obligațiunilor au crescut teoretic de la zero, în 2002, la 3 la sută din PIB-ul țărilor dezvoltate în 2007, în timp ce fluxurile nete de capital direct și cele ale titlurilor portofoliilor au crescut de la 2,7 la sută din PIB la 4,5 la sută” (Banca Mondială 2008). Remiterile de la lucrătorii plecați peste hotare au avut și ele o creștere accentuată, însumând aproximativ 240 miliarde de $ în 2007. Aceste transferuri au constituit o sursă deosebit de importantă de finanțe pentru anumite țări abundente în forță de muncă și cu resurse limitate.

Odată cu creșterea rapidă din țările în curs de dezvoltare au apărut și vulnerabilitățile, la fel ca și cele apărute în țările dezvoltate. Combinația dintre capitalul de investiții abundent și creșterea rapidă a dus la creșterea prețurilor bunurilor imobiliare la nivele nerealiste în anumite piețe emergente. Multe piețe de acțiuni au înregistrat și ele oscilații, unele la nivele care dovedeau o exuberanță irațională.

Creșterile prețurilor mărfurilor înregistrate în prima etapă a acestei perioade de creștere globală rapidă, care a durat cam din 2002 până în 2006, au fost compensate de costurile de producție mici din țări precum China, India, iar Vietnam. Exporturile ieftine din țările respective au permis economiei mondiale să continue să obțină atât o creștere ridicată, cât și o inflație moderată (deși aflată în creștere). Dar, din cauza anilor de creștere rapidă până în 2007, multe economii începuseră să se confrunte cu constrângeri legate de capacitate. Costurile resurselor au înregistrat creșteri spectaculoase, iar deficitele gemene ale SUA– cel fiscal și cel de cont curent – au dus la o depreciere a dolarului și la o volatilitate mai mare a prețului produselor de larg consum.

Unul din efecte este o reducere substanțială a exporturilor acestora, pe măsură ce ritmul rapid al expansiunii comerciale înregistrat în acest deceniu se reduce drastic. FMI a a arătat o creștere de doar 4,1 la sută în 2009 a volumelor tranzacțiilor comerciale la nivel mondial, în scădere de la 9,3 la sută înregistrate în 2006; încetinirea este mult mai rapidă și ar putea, duce la scăderea reală a volumelor tranzacțiilor comerciale în 2009. Cu toate că este previzionată o încetinire a creșterii volumelor la export mai mare în cazul economiilor avansate decât pentru economiile în curs de dezvoltare, acestea din urmă ar putea avea mai mult de suferit de pe urma declinului în ceea ce privește comerțul– în special în cazul exportatoarelor de bunuri de larg consum, având în vedere că are loc scădere cu o cincime a prețurilor bunurilor de larg consum altele decât cele petroliere în 2009.

În plus, criza are un efect negativ major asupra investițiilor în piețele emergente. Ne așteptăm ca toate sursele externe principale de fonduri de investiții să scadă drastic în cursul primului val de efecte. Investițiile de portofoliu vor scădea, deoarece teama mai mare de riscuri determină menținea capitalului pe piețele interne. Deși, în mod istoric, investițiile directe străine au dovedit o elasticitate mai la șocuri, ne așteptăm să scadă și ele. În plus, țările în curs de dezvoltare care vor putea avea acces la capital vor plăti dobânzi mai mari, din cauza exodului spre piețe mai sigure și a aversiunii mai mari pentru riscuri. Așa cum am evidențiat mai sus, încetinirea globală reduce cererea de bunuri de larg consum și de produse industriale, reducând câștigurile din exporturi, iar, pe măsură ce piețele de forță de muncă vor scădea, lucrătorii de peste hotare vor avea, probabil, de suferit de pe urma impacturilor disproporționate asupra veniturilor lor, ceea ce va reduce remiterile.

Cam jumătate dintre țările în curs de dezvoltare au început să înregistreze deficite de cont curent de peste 5 la sută din PIB, iar în anumite cazuri, deficitele se situează în jurul valorii de 10 la sută. Aceste economii vor fi foarte vulnerabile la oscilațiile acestor surse diverse de finanțare externă. Per ansamblu, preconizăm, pentru 2009, o creștere a ratei investițiilor de mai puțin de jumătate din cea de 13 la sută înregistrată în 2007, în țările cu venituri medii. Datorită afluxului mare de investiții din ultimii cinci ani, un număr extrem de mare de proiecte de investiții sunt deja în curs de realizare. Pe măsură ce finanțările investițiilor vor descrește, vor apărea două consecințe, ambele nefaste. În anumite cazuri, proiectele nu sunt terminate și, prin urmare, devin neproductive și împovărează bilanțurile contabile ale băncilor cu împrumuturi neperformante/riscante. În alte cazuri, dacă proiectele sunt încheiate, ele creează o capacitate de producție excedentară rezultată din încetinirea globală, sporind astfel riscul de deflație.

Acești factori au drept consecință declinul creșterii PIB-ului colectiv al țărilor în curs de dezvoltare la mai puțin de 5 la sută, spre deosebire de media de peste 7 la sută din 2004-07. Mai mult chiar, efectele resimțite de țările în curs de dezvoltare s-ar putea să nu se limiteze la o scădere a veniturilor rezultate din investiții și exporturi și o încetinire a creșterii PIB-ului. Există, de asemenea, pericolul ca fiecare dintre piețele emergente să intre într-o criză individuală, de exemplu dacă propria lor piață internă de active intră în colaps (sau chiar și în cazul în care valorile de piață reale vor suferi o cădere) și să slăbească propriile lor sectoare bancare. Căderile drastice ale burselor de valori din țările în curs de dezvoltare au indicat deja îngrijorările investitorilor privind viitorul pe termen mediu, iar declinul valorilor portofoliilor poate avea, de asemenea, efecte semnificative ale avuției asupra consumului, accentuând efectele încetinirii. Țările cu deficite ale balanțelor de plăți și fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile. Factorul care va accentua problemele economiilor în curs de dezvoltare este faptul că aceste șocuri vor fi simultane. În trecut, crizele majore din țările în curs de dezvoltare s-au concentrat la nivel regional– ca în cazul crizei financiare din Asia de Est dintre 1997-98 sau a crizei „tequilla” din America Latină, care a avut loc în 1995. Dar epicentrul crizei actuale este situat în economiile dezvoltate, din acest motiv ne așteptăm ca toate regiunile în curs de dezvoltare să fie afectate de șocuri. Această simultaneitate sporește riscurile unui declin global grav.

Multe țări în curs de dezvoltare intră în această criză cu avantajul că nu au fost afectate de șocurile din anii 1980 sau 1990. Întărirea politicilor lor macroeconomice – inclusiv a pozițiilor lor fiscale și externe, în multe cazuri – le-a făcut mai puțin vulnerabile. Debitul suveran este gestionat actualmente mai eficient în majoritatea țărilor decât pe timpul crizei asiatice, iar trecerea (în majoritatea cazurilor) la măsuri pentru rate de schimb flexibile contribuie la o absorbire parțială a șocului de către acestea prin reglarea ratelor de schimb. Pe de altă parte, numărul persoanelor din întreaga lume care trăiesc la marginea sărăciei a scăzut cu peste 300 milioane de la criza din Asia de Est (Chen și Ravallion 2008), crescând foarte puțin marja redusă de supraviețuire de la baza scalei veniturilor. În sfârșit, declanșarea propriu-zisă a crizei a diminuat presiunile inflaționiste, a dus la schimbarea dramatică a previziunilor, iar (pentru importatoarele nete) a redus prețurile bunurilor de larg consum, ceea ce ar trebui să reducă tensiunile din unele economii în curs de dezvoltare.

Țările în curs de dezvoltare vor avea nevoie de toate aceste avantaje pe măsură ce vor reacționa pentru a putea limita pagubele produse de această criză. Prima prioritate a acestora este să împiedice propagarea crizei financiare din sectorul bancar și sectoarele financiare nebancare afectate în alte sectoare. Din cauza legăturilor puternice dintre companiile financiare și sectoarele din întreaga lume, aceste efecte au început să-și facă simțită prezența înaintea efectelor economiei reale din unele țări. Bursele de valori au scăzut dramatic, unele monede s-au depreciat substanțial, iar spredurile ratelor dobânzilor suverane au crescut din cauza „exodului spre investiții sigure” din piețele mondiale. La un nivel mai redus, exportatorii unora dintre țările în curs de dezvoltare se confruntă deja cu dificultăți în obținerea creditelor comerciale care sunt esențiale pentru ei, ceea ce ar putea afecta sectoarele exportului, care vor primi, în curând, lovitura dată de scăderea cererii peste hotare.

Așadar, exact ca și în cazul țărilor dezvoltate, este important ca țările în curs de dezvoltare să ia măsuri rapide, hotărâte și sistematice pentru a asigura evitarea consumului rapid al creditelor și colapsurile bancare la nivel local. Și în ceea ce privește extinderea garantării depozitelor, guvernele trebuie să stabilească praguri adecvate și să-și coordoneze politicile pentru a evita politicile de „pauperizare a competitorilor” prin devalorizări competitiv, luând, totodată, măsuri de precauție împotriva efectelor pe termen lung ale pericolelor asupra moralului care ar vor îngreuna sarcinile viitoare ale autorităților de reglementare.

Țările în curs de dezvoltare care intră în această criză cu deficite ale balanțelor de plăți și fiscale mari vor fi cele mai vulnerabile la aceste efecte. Aceste țări vor fi nevoite să ia măsuri financiare și să facă ajustări mai ample, dacă conturile lor curente vor înregistra oscilații ample de la deficit la balanță pe măsură ce capitalul este consumat, așa cum s-a întâmplat în criza financiară din Asia. Acest lucru va tensiona puternic situațiile financiare ale companiilor și băncilor naționale, putând duce la o cascadă de falimente în rândul acestora. Dacă resursele lor fiscale au ajuns deja la limită, s-ar putea să fie imposibil pentru ele să suporte măsurile de salvare a sectoarelor lor financiare finanțate pe plan intern. Aceste țări vor fi, probabil, nevoite să încerce să obțină finanțare pentru instituțiile financiare internaționale (discutate mai sus), în special în momentele în care donatorii bilaterali se vor strădui să îndeplinesc cerințele generate de criza de la nivelul intern.

În general, administrațiile țărilor în curs de dezvoltare dispun de două instrumente macroeconomice principale de reacție la șocurile negative cu care sunt gata să se confrunte: politica monetară și politica fiscală. Un mare risc este acela că, în cazul în care criza creditelor nu este rezolvată în mod eficient, economia globală ar putea intra într-o perioadă de deflație cum a fost cea din Japonia din timpul anilor 1990. În asemenea împrejurări, politica monetară standard nu va fi, probabil, eficientă în economiile dezvoltate. Companiile din aceste țări se află deja aproape de, sau la limita graniței tehnologice globale posibilitățile de retehnologizare industrială sunt limitate, cu alte cuvinte, orice expansiune finanțată prin credite ar viza în primul rând capacitatea de producție. Dar dacă se vor confrunta cu o cerere scăzută și cu o capacitate excedentară, este puțin probabil pentru companiile din țările dezvoltate să dorească sau să poată contracta împrumuturi pentru o extindere financiară.

Spre deosebire de acestea, în țările în curs de dezvoltare, există posibilități mai mari de retehnologizare industrială finanțată cu credite, care poate spori șansele ca politica monetară să fie mai eficientă în țările care își pot permite să se folosească de ea. Nu toate țările vor putea face acest lucru; unele s-ar putea vedea nevoite să înăsprească politica monetară și să mărească ratele dobânzilor pentru a împiedica deprecierea accentuată a monedei sau ieșirile de capital. S-ar putea, însă, ca unele administrații să fie în măsură să ofere unele stimulente monetare reducând ratele dobânzilor și încurajând investițiile în sectoarele în care este cel mai probabil ca retehnologizarea industrială să aducă profit. Mai precis, așa cum am argumentat în Lecturile Marshall din 2007, aceste sectoare sunt cele ale căror produse exploatează zonele cu avantaje comparative ale țării, dar care întâmpină și unele obstacole în a se extinde, ca urmare a căderilor piețelor (Lin 2007). În ceea ce privește politica fiscală, administrațiile țărilor în curs de dezvoltare dispun de o multitudine de instrumente pe care le-ar putea folosi pentru a atenua lovitura șocului.

Guvernele care dispun de o oarecare libertate fiscală pot reacționa folosind anumite stimulente fiscale bine proiectate în economiile lor, pentru a genera o cerere la nivel intern care să poată compensa declinul preconizat al cererii de pe piețele externe. Țările în curs de dezvoltare au necesități stringente care pot fi satisfăcute prin investiții publice. O asemenea necesitate este cea de construire a infrastructurii, în special după o perioadă în care creșterea sectorului privat a depășit, uneori, capacitatea sectorului public de a asigura infrastructura necesară susținerii acestei creșteri și infrastructura rurală, acolo unde există decalaje între infrastructura urbană și cea din zonele rurale.

Un al doilea sector de investiții este protecția socială și dezvoltarea umană, în vederea prevenirii transformării unui șoc temporar într-un declin permanent grav al avuției gospodăriilor mai sărace. Există multe programe care au fost evaluate pentru a se stabili dacă merită, sau nu, să primească investiții; guvernele trebuie să acorde prioritate protecției și extinderii celor care pot atenua în modul cel mai eficient impactul crizelor asupra celor mai sărace gospodării. Exemplele de astfel de programe care ar putea fi luate în calcul includ programele de transfer condiționat de lichidități pentru a sprijiniri copiii dezavantajați să își continue școala, cum este programul indonezian derulat pe durata crizei din 1997-98, programele de oferire de locuri de muncă în domeniul lucrărilor publice (sau de bunăstare bazată pe muncă) cum ar fi. Sistemul de Garanție a Angajărilor din India (Gaiha 2004), și subvențiile pentru consumul produselor de calitate inferioară (cele care nu sunt consumate decât de populația săracă).

Asemenea programe vor fi reacțiile adecvate în cazul țărilor cu rezerve robuste, excedente de cont curent sau deficite mici, precum și politici fiscale solide. Un exemplu evident în acest sens este China, în care cererea mai mare de la nivel intern ar putea contribui și ea la atenuarea efectelor crizei asupra partenerilor comerciali. În alte țări cu mai puține posibilități fiscale, programele cum sunt cele amintite ar trebui să fie o prioritate pentru sprijinirea donatorilor.

În concluzie, este probabil ca factorii de decizie din țările în curs de dezvoltare să se confrunte cu dileme a căror soluționare va depinde în mare măsură de modul în care s-au comportat în perioada de dezvoltare (de exemplu, să permită politici macroeconomice mai lejere sau mai aspre, sau să creeze mijloace de atenuare a șocurilor sau nu), precum și de modul în care șocurile globale afectează propriile lor economii. Capacitatea acestora de a reacționa la criză este determinată de posibilitățile mai mici sau mai mari ale piețelor emergente de a lua măsuri prudente anticiclice de creștere a cereri interne fără a sacrifica prea mult propriile principiile de bază. Aceste principii de bază includ pozițiile fiscale ale țărilor, nivelele datoriilor, ratele inflațiilor interne, și robustețea financiară a sectoarelor lor bancare. Unele țări în curs de dezvoltare au posibilitatea de a face acest lucru, pe când altele au posibilități mai reduse, iar altele înregistrează deja șocuri ale credibilității și exoduri de capital în căutarea unor investiții de calitate mai bună.

Concluzii

În condițiile în care trei sferturi dintre locuitorii planetei trăiesc în țări ce aparțin lumii în curs de dezvoltare, prin amploarea și consecințele sale, subdezvoltarea a devenit una dintre problemele globale ale omenirii. 

Principalele direcții de acțiune pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației din aceste țări, ar fi:

a) dezvoltarea agriculturii în corelație cu promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole;

b) promovarea în întreaga economie naționala a progresului tehnico-științific, a investițiilor și inovațiilor;

c) formarea cadrelor calificate și înalt specializate, naționale, în concordanță cu nevoile

stringente ale economiei și cu tendințele de perspectivă din știință și tehnică;

d) formarea capitalului și realizarea de investiții.

Țările în curs de dezvoltare suferă cel mai mult din cauza crizei financiare: 90 de milioane de oameni au căzut în sărăcie extremă numai în 2009, iar până în 2015 aproximativ 200.000-400.000 de copii vor muri în fiecare an; în plus, se estimează că șomajul va crește cu 23 de milioane. Deși țările în curs de dezvoltare nu s-au aflat la originea crizei financiare, acestea sunt cele mai afectate. Criza financiară, care a venit la scurt timp după criza alimentară și cea a prețului petrolului, subminează, iar în unele cazuri anulează, progresele realizate cu multe eforturi în materie de sărăcie, foamete și mortalitate maternă și infantilă, precum și în domeniile învățământului primar, egalității dintre genuri și accesului la apă curată și la condiții de igienă adecvate, periclitând astfel realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, în special a celor referitoare la sănătate.

Cauzele apariției problemelor țărilor în curs de dezvoltare se pot sintetiza astfel:

-deșertificarea;

-subnutriția;

-deșeurile;

-migrația;

-rata natalității;

-distribuția inegală a veniturilor;

În concluzie, este probabil ca factorii de decizie din țările în curs de dezvoltare să se confrunte cu dileme a căror soluționare va depinde în mare măsură de modul în care s-au comportat în perioada de dezvoltare.

Bibliografie

A. Zantman , “Le Tiers-Monde”, Hartier, Paris, 2004

Alexander King și Bertrand Schneider, “Prima revoluție globală”, Editura Tehnică București, 1999

Barbu Gh. Petrescu, “Eficiența în strategia dezvoltării”, Editura Politică, București, 2001

Bari, Ioan, “Probleme globale contemporane”. Editura Economică, București, 2003

Burnell, Peter, “Politics in the developing world”, Oxford: Oxford University Press, 2005

E. Wayne Nafziger, „The Economics of Developing Countries”, third edition, Prentice Hall, 1997

Florin Bonciu, “Economie mondială” , Editura Lumina Lex, București, 2003

Francois Perroux, “A new concept of Development”, Editura Taylor&Francis

Ghiotan C., Dodu M, s.a, “Administrația publică locală”, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2000

Grădinaru, I. “Protecția Mediului”, București, Editura Economică, 2000

Manolescu, Gheorghe, coord. “Politici economice: concepte, instrumente, experiențe”. București, Editura Economică, 2001

Michael P. Todaro – „Economic Development”, Fifth Edition, Longman, New York, London, 2002

Postelnicu, Gheorghe; Postelnicu, Cătălin. “Obsesia decalajelor economice”. București, Editura Economică, 2002

Viorica Răducanu, “Macroeconomie. Mondoeconomie”, Editura Bibliotheca, București, 2000

Virgil Dincă, “Echilibru dezvoltare – bunăstare – revizuită”, Editura Scrisul românesc, București, 2004

www.revistacalitateavietii.ro

http://www.agenda.ro

www.capital.ro

www.wall-street.ro

http://data.worldbank.org

http://www.reuters.com

http://www.beta.undp.org

www.iccv.ro

http://www.europarl.europa.eu

http://www.stopco2.ro

http://www.adevarul.ro

www.europa.eu

http://unfpa.ro

www.biblioteca.ase.ro

http://www.cse.uaic.ro

http://debatepedia.idebate.org

www.unicef.org

http://ebooks.unibuc.ro

www.cdep.ro

http://siteresources.worldbank.org

www.bnr.ro

www.cnp.ro

http://www.undp.md