Târgul DE Provincie ÎN Romanele Lui Mihail Sadoveanulocul Unde Nu S A Întâmplat Nimic ȘI Însemnările Lui Neculai Manea

Litere

Târgul DE Provincie ÎN Romanele Lui Mihail Sadoveanulocul Unde Nu S A Întâmplat Nimic ȘI Însemnările Lui Neculai Manea

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

CUVÂNT INTRODUCTIV

Creatorul celui mai vast și structurat epos autohton este Sadoveanu, reprezentant subtil și covârșitor liric. Acuitatea senzorială este excepțională la acest scriitor, iar bogăția paletei sale l-a făcut pe Lovinescu să-l considere un pictor venețian.

"Deopotrivă cu toți marii artiști, Sadoveanu sparge însă liniile de structură ale formulei generale, încât, dincolo de afinitățile amintite, arta lui își croiește drumuri cu totul proprii."

Tinerețea operelor lui Sadoveanu este cea a unei opere fundamentale. Ea înseamnă și tinerețea literaturii noastre actuale: ne întoarcem spre origini, ne redescoperim în mitologia românească; refacem, într-un spirit modern, toate legăturile cu originile noastre daco-romane, apelând la lecția magistrală a lui Sadoveanu.

Acesta stare a operelor este tinerețea ideilor despre mit, despre o lume arhaică pe care Mihail Sadoveanu o reînvie dintr-o memorie a colectivității. Tinerețea operei este o competiție cu timpul: redescoperindu-ne o lume a începutului românesc, Mihail Sadoveanu actualizează etern spiritualitatea românească, îi pune în circulație valorile cele mai durabile: poezia și mitul, memoria și filosofia. Este o operă de pură imaginație și rememorare a existenței românești în evoluția ei socială și psihologică, istorică și geologică.

Această tinerețe a operei fundamentale a lui Mihail Sadoveanu este o sinteză lirică de arhaic trăind într-un prezent deschis noutății, modernității.

În "Prefața la nouă tipăritură", autorul afirmă că: " Locul unde nu s-a întâmplat nimic e un loc scump amintirii autorului, căci acolo a văzut lumina zilei și acolo îi sânt mormintele părinților. Acolo nu înseamnă preciziune geografică, ci atmosfera. Acolo înseamnă alte aglomerații la fel din nordul țării. Acolo înseamnă și trecutul, căci locul unde nu s-a întâmplat nimic aparține istoriei; mai bine zis aparține istoriei dacă s-ar fi găsit un cronicar să-i consacre un rând; dar lucrurile mici și ticăloase pier fără urmă."

Alegerea temei referitoare la "Târgul moldovenesc" nu este întâmplătoare. Acest spațiu funcționează după niște reguli nescrise ale boierimii, al modului în care în aparență viața târgului moldovenesc pare anostă, un univers al distrugerii lente a elementului uman, ce involuează în acest univers închis, conducându-se cu propria voință către iminenta dezumanizare. Ceea ce moderniștii încearcă să combată, respectiv viața micii boierimi, criza burgheziei, este dezbătut în operă lui Mihail Sadoveanu, accentul căzând de fiecare dată pe tipologiile de personaje ale căror drame dictează importanța acestui tip de scrieri. Alegerea acestui loc "unde nu s-a întâmplat nimic" creează o punte spre omul Sadoveanu și autorul Sadoveanu, fapt ce lasă cititorul să coreleze ficțiunea cu firul biografic. Tratarea acestui subiect poate fi văzut și ca un studiu al unei perioade istorice cât și a umanului acelor timpuri.

Clasicul Mihail Sadoveanu este contemporanul nostru; capodoperele scriitorului sunt de o mare modernitate evidentă, tinerețea capodoperelor fiind o tinerețe a ideilor, a vastelor compoziții imaginare, a experienței magice, o tinerețe care păstrează conștiința epocii și a unei opere fundamentale fără vârstă.

Actualitatea operei lui Mihail Sadoveanu o vedem atât în tinerețea capodoperelor, cât și în construcția imaginară a epopeii națiunii. Toată istoria rememorată de Mihail Sadoveanu trăiește dintr-o viață a reprezentărilor concrete.

Este incontestabil faptul că Sadoveanu este unul dintre autorii de referință a literaturii românești, ce abundă în realism construind o întreagă tehnică a povestirii fapt ce oferă o accesibilitate unică a operei sale, astfel emițând lectorului sentimentul unei rememorări în jurul unui foc, unde povestitorul empatizează în aceeași măsură cu publicul cât și cu personajele sale.

ASPECTE ALE OPEREI LUI MIHAIL SADOVEANU ȘI PLASAREA SCRIITORULUI ÎN CONTEXTUL LITERAR AL EPOCII

I.1 Aspecte ale bibliografiei lui Mihail Sadoveanu

„Când a început a suna austrul de primăvară în 1903 și s-a simțit în toată biruința soarelui, am devenit dintrodată neliniștit. Iarna mă ținuse într-un întuneric de lene și gânduri. Fără să-mi dau sama cum, aceste gânduri, s… t se întrupau și cereau lumină odată cu toate din juru-mi. După puține ezitări m-am hotărât. M-am sculat într-o dimineață când se crăpa de ziuă și m-am așezat la măsuța mea, nu departe de soba. Întâia propoziție pe care am așternut-o pe hârtie a fost: «Mă chiama Radu Sulița…»

Mă chema Radu Sulița și umblam la apa Moldovei cu frații lui Ion-vodă cel Cumplit; eram martor vitejiilor și suferințelor lui Nicoară și lui Alexandru Potcoavă. I-am întovărășit în Iași și pe dealurile stepei, până în amurgul carierei lor, și jeleam cu lacrimi pe moș Petrea Gânj. Douăsprezece zile n-am mai fost în timpul meu. Absorbit într-o schivnicie subită îmi povesteam mie însumi aventuri romantice. Văzusem și cunoscusem toate, fără îndoiala. Ghiță Botgros îmi fusese prietin și-l întâlnisem în huceagurile din Opriseni; iar popa Ciotica a fost și el aevea în această viață, deoarece m-a cufundat cu ale sale mâni în cristelniță de la mănăstirea din Mițești, în apa luminatului botez. Eram bucuros dimineața, întristat la amiază, sumbru că un inorog la ceasul culcării “.

Mărturisirea scriitorului despre începuturile literaturii sale istorice unde tânărul ce abia împlinise douăzeci și unu de ani era cuprins de o emoție și o neliniște ciudată. În douăsprezece zile, Frații Potcoavă, o povestire istorică, era scrisă. Tânărul Sadoveanu nu era un necunoscut chiar total; colaborase pe la Revista literară și la Revista modernă publicând versuri, traduceri, proză, nuvela Ion Ursu, semnând sub pseudonimul M. Sadoveanu-Cobuz. Va face armata și va prelucra romanul Frații Potcoava până la noua varianta din 1903: Șoimii. Tonul sec al acestor scurte propoziții este special folosit, pentru a încerca, într-un fel, să analizăm cum anume s-a putut întâmpla ca, un an mai târziu, acest tânăr moldovean din Pașcani să irupă strălucitor în literatura româna, publicând la scurte intervale de timp patru volume: Povestiri, Șoimii, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Precu și, nu în ultimul rând, să păstrăm detașarea unei analize obiective.

Academia Româna va premia trei din aceste scrieri, doi ani mai târziu, și Sadoveanu își începea drumul său spre locurile de frunte ale literaturii române.

Epoca în care scrie Sadoveanu este a marelui roman realist și a romanului modern. Trăiau în conștiința vremii Zola, Maupassant, Flaubert, Turgheniev, Gogol. Apăruseră și Kafka, Proust, Joyce, Musil, Thomas Mann. Maiorescu îl remarcase imediat având cuvinte de laudă despre el, cum făcuse înainte despre Eminescu. Însa, în anul 1904, nimeni nu putea bănui (cu toate că fusese numit „anul Sadoveanu “), ca acest tânăr scriitor va aduce literaturii române o zestre excepțională, timp de mai bine de jumătate de secol. Care ar putea fi explicația apariției acestui scriitor și cum a îmbogățit el limba și literatura româna?

Istoria l-a fascinat mereu. Umbrele marilor domnitori ai Moldovei l-au chemat și el i-a readus la viața. S-a regăsit în fiecare părticică din zbuciumatul pământ al Moldovei, în fiecare locuitor, dându-și seama că puține s-au schimbat. Moldova l-a iubit, primindu-l la sânul ei, crescându-l în luncile, apele, câmpiile și munții săi, dându-i tot ce avea mai frumos, știind că atunci când va veni vremea, cântărețul ei cel mai de seamă îi va reda gloria de odinioară.

I.2 Aspecte ale operei lui Mihail Sadoveanu

Proza artistică a lui Mihail Sadoveanu reprezintă prin neobișnuita ei bogăție și varietate, un capitol fundamental al istoriei literare românești din acest secol și un moment glorios al evoluției limbii noastre artistice. Aproape șase decenii la rând, scriitorul a desfășurat inepuizabile resurse poetice pentru a zugrăvi tablouri neuitate ale istoriei vechi și contemporane, pentru a ceea eroi pătrunși de adânci aspirații către libertate și prosperitate. Evocările se însoțesc cu mesajul umanist al artistului și cu atașamentul lui constant față de istoria, cultura și limba poporului. Din această legătură statornică au izvorât puterea regeneratoare a stilului său artistic și varietatea temelor; pe ea se sprijină însuși conținutul realist al operei.

Arta lui Sadoveanu prezintă numeroase afinități cu aceea a principalilor reprezentanți ai realismului, cât privește tematica ei, în cuprinsul căreia pictura omului elementar pare a o uni cu grupul sămănătoriștilor, apoi preocuparea descriptivă și lirismul povestirii. Insă, Sadoveanu nu împărtășește întru totul punctul de vedere al realismului, el spărgând liniile de structură ale formulei generale. Estetica să nu se orientează după principiul “adevărului” așa cum a fost el proclamat de Duiliu Zamfirescu sau Alexandru Vlahuță. Adevărul nu este pentru Sadoveanu produsul unei discriminări în lucrarea de percepere a lumii, a unei “depoetizări”; adevărul nu este pentru Sadoveanu nici produsul acelei reducțiuni moniste care făcea să intuiască în condițiile generale ale vieții, în biologicul redus la expresiile lui cele mai umile, soarta însăși a omului.

Adevărul este pentru Sadoveanu viziune:, Arta lui este vizionară. Percepția lumii este pătrunsă la el de atâtea valori ale fanteziei, încât lumea care ni se lămurește prin ea nu poate fi aceea a ochiului comun sau a unor priviri călăuzite de obiectivitatea științei”. Lumea lui Sadoveanu este văzută și dintr-un unghi cu totul subiectiv, scriitorul se regăsește printre oameni și lucruri. Prin caracterul vizionar al operei sale, Sadoveanu se înrudește cu Eminescu, la care se întâlnesc note peisagiste întâlnite și în creația sadoveniană. Chiar în pictura omului elementar intuiția scriitorului nu este călăuzită de normă penetrației naturaliste, coborând către instincte, către formele simple și generale ale vieții. Omul comun este în același timp pentru Sadoveanu omul cu statut de erou. El nu încarnează, ca la alți scriitori ai realismului naturalistic, substructura umanității, ci apoteoza ei. Frații Potcoavă, Cozma Răcoare, Moș Petcu, Nită Lepădatu din, Bodeienii, ciobanul din Baltagul și femeia lui, oamenii din Hanu Ancuței sunt naturi elementare, figurile create de toți aceștia sunt ca ilustrația resorturilor simple care pun în mișcare mecanismul vieții și al societății; în timp ce chipurile lui Sadoveanu exprimă forma supremă a expansiunii vieții și reprezintă, în cadrul de legendă cu care îl înconjoară scriitorul, tipuri de creatori care își croiesc soarta lor. Pentru această parte a operei lui Sadoveanu s-a întrebuințat epitetul eroico-romantic.

Masivitatea operei lui Sadoveanu prezintă greutăți în încercarea de a extrage caracteristicele de căpetenie ale artei sale. Deși unele retușări au avut loc în creația de debut a operei lui Sadoveanu, cum ar fi: perfectarea eufoniilor textului, eliminarea neologismelor, temperarea notei sociale mai viforoasă în acel timp din jurul anului 1907, marile linii ale esteticii sale au rămas aceleași.În zeci de variante și de la începutul carierei sale până la sfârșitul ei, obiectul constant al artei lui Sadoveanu este evocarea omului în mijlocul naturii, reflectarea tuturor legăturilor care – unesc, astfel încât nu există vreo notare e vreunui sentiment, care să nu însoțească cu arpegiile răsunând din orga colosală a naturii.” Structura lui morală și nervoasă este una dintre cele mai sensibile și mai adânci.

În ceea ce privește originalitatea stilistică a lui Sadoveanu, ea poare fi urmărită pe trei direcții, care conferă operei sale un loc distinct în dezvoltarea limbii noastre artistice:

a) valorificarea tezaurului popular, a graiului obștesc;

b) integrarea în contextul modern a arhaismelor (cuvinte, construcții, forme gramaticale), cerute de nevoile localizării și datării conținutului de idei;

c) folosirea neologismelor și a termenilor tehnici pentru a numi exact noțiunile de circulație curentă azi, impuse de progresul modern

Ceea ce nu mai este viu astăzi în sensibile și mai adânci.

În ceea ce privește originalitatea stilistică a lui Sadoveanu, ea poare fi urmărită pe trei direcții, care conferă operei sale un loc distinct în dezvoltarea limbii noastre artistice:

a) valorificarea tezaurului popular, a graiului obștesc;

b) integrarea în contextul modern a arhaismelor (cuvinte, construcții, forme gramaticale), cerute de nevoile localizării și datării conținutului de idei;

c) folosirea neologismelor și a termenilor tehnici pentru a numi exact noțiunile de circulație curentă azi, impuse de progresul modern

Ceea ce nu mai este viu astăzi în limba literară apare la Sadoveanu distribuit cu mare economie în desfășurarea narațiunii, ici-colo cuvinte și expresii rare evocă realități istorice pentru care nu există numiri moderne: comis, pârcălab, seimeni, podgheaz, eunuc, sotnie, meterhanea, etc.

Călăuzindu-se după principiul unității limbii în timp și spațiu, Sadoveanu a evitat acumularea excesivă a arhaismelor cu scopul de a reda, culoarea locală” în narațiunea istorică, folosind un stil modern, nuanțat prin valori expresive vechi, capabile să sugereze atmosfera din trecut.În romanele istorice:, Șoimii”, Neamul Soimăreștilor”, Zodia Cancerului”, Frații Jderi”, Nicoară Potcoavă”, trecutul îndepărtat trăiește sub ochii noștri, evocat prin mijloace stilistice absolut moderne; doar numirile de instituții, de obiceiuri vechi, unele expresii colorează cu arhaisme desfășurarea narațiunii.

Termenii rari, chiar necunoscuți, se lămuresc în context sau prin sinonime literare. Nu avem nevoie de un dicționar pentru a citi opera cu conținut istoric a lui Mihail Sadoveanu. Un loc aparte în vastă experiență stilistică a scriitorului îl ocupă “Zodia Cancerului”. Aici întâlnim asociindu-se surprinzător aspecte lingvistice din ariile istorice extreme ale evoluției limbii române. Graiul eroilor moldoveni evocă un substrat vechi de cuvinte în limbă (de pe la 1679), pe când vorbirea abatelui de Marenne și comentariul scriitorului sunt pline de neologisme ale vremurilor noastre.Pe de o parte deci: jalobă, cobur, pojar, topuz, tui, mazuri, iar în context:, Se va încredința și vizirul că trebuie să-și tragă brațul de deasupra rănilor…” Acest procedeu stilistic nu are nimic arbitrar în el. Temeinica documentare istorică a scriitorului venea în sprijinul concepției sale despre unitatea în timp și în spațiu a limbii române.

Realitățile materiale, viața societății în continuă și profundă transformare pot fi perfect descrise prin mijloacele limbii atât de statornice de-a lungul epocilor istorice. Descrierea vastei panorame a schimbărilor istorice, așa cum ne-o înfățișează în bogata sa operă Mihail Sadoveanu, demonstrează perfect unitatea mijloacelor lingvistice, la baza cărora se află graiul popular străvechi.

*

Fondul popular este predominant în creația lui Sadoveanu., Umiliții și obijduiții soartei care vin din adâncul istoriei”, cu frământările și aspirațiile lor, cu pitorescul graiului lor, i-au oferit scriitorului un material inepuizabil de inspirație și de creație stilistică. Manifestările complexe ale acestui fond psihologic sunt extrem de diverse; Sadoveanu le-a ilustrat prin trăsături autentice de caracter și de grai, așa cum există ele în toate regiunile țării. Viața oamenilor simpli din Moldova, Dobrogea, Ardeal, Muntenia, se oglindește cu timbrul ei specific regional în numeroase opere ale măiestrului.

Din punct de vedere lingvistic, graiul eroilor săi demonstrează aceeași unitate geografică a limbii, ca și izvoarele istorice. Diferențele dialectale apar de asemenea distribuite cu economie în ansamblul operei. Prin intermediul acestei opere, particularitățile de grai au intrat în circuitul general al vocabularului, îmbogățindu-l și nuanțându-l prin sinonime și construcții plastice. Azi cuvinte care circulă în aria nordică a țării: curechi, cocostârc, cofă, dărab, galiță, mâță, moare de curechi, sunt dubluri sinonimice care au îmbogățit lexicul limbii literare. Pentru ca termenii rari să nu stânjenească înțelegerea contextului, scriitorul recurge uneori la glosări sau la sinonime literare în corpul narațiunii:” Numai borșul nu-mi prea place, pentru că-i zice chisăliță (în Ardeal)”

Cititorul operelor lui Sadoveanu are adesea surpriza de a întâlni în aceeași carte particularități de grai din două-trei regiuni ale țării. Nici un scriitor român nu oferă un material lingvistic mai interesant dialectologului ca Sadoveanu, scriitor care a urmărit cu mult interes lucrările Atlasului lingvistic român, din dorința de a verifica toate datele investigației sale pe teren cu rezultatele anchetelor întreprinse pentru întocmirea atlaselor noastre lingvistice. Sensul valorificării stilistice a vorbirii populare în operă lui Sadoveanu constau în:

A) bogăția sinonimică a cuvintelor;

B) oralitatea stilului cu toate inflexiunile dialogului și ale stilului indirect liber;

C) comentariul aforistic și reflexia ironică; ele ocupă un loc tot mai întins în operele scriitorului:, pui tu două, pune el nouă; cu prostia băiatule nu te poți înveli, nici îmbrăca, nici sătura; nu te răzima de umbră, nu crede în necredință; apă și boierii curg la vale”.

*

Potrivit principiului corespondenței dintre idee și expresie, neologismul nu putea fi evitat, de vreme ce el circulă în mediile descrise de autor.În operele lui Sadoveanu contradicțiile și frământările societății burgheze au fost privite cu un ochi critic pătrunzător, opera scriitorului fiind, o manifestare de critică socială”.

Scriitorul care ne-a dat cea mai vastă frescă socială a realităților istorice din trecutul îndepărtat este totuși un om al vremurilor noi. El a pășit de la critica socială la viziunea progresistă a transformărilor sociale, când poporul a scăpat de vechile îndatoriri feudale și capitaliste. Vocabularul și stilul lui Mihail Sadoveanu oglindesc progresul material și moral al societății. Opera lui difuzată de aproape șase decenii a fost un sprijin esențial al pătrunderii literaturii în mijlocul poporului.

Despre neologisme s-a spus că sunt inapte pentru a forma imagini poetice și metafore. Stilul lui Sadoveanu a doborât însă această prejudecată. Operele care oglindesc viața societății moderne (Floare ofilită, Strada Lăpușneanu, Duduia Margareta, Paștele blajinilor, Mitrea Cocor) cuprind nenumărate construcții poetice în care neologismul abstract sau termenul tehnic capătă valori figurate noi.

O dată cu întrebuințarea nouă, poetică, a resurselor comune ale limbii, în operă lui Mihail Sadoveanu se poate urmări și evoluția specifică a mijloacelor expresive, de la bogăția și amploarea ornamentelor stilistice din epoca tinereții, la concentrarea stilului, la simplitatea construcțiilor, prin potențarea conținutului lor metaforic, corespunzător cu evoluția substanței scrierilor sale. Astfel în opere precum “Creanga de aur”, “Hanu Ancuței”, “Nicoară Potcoavă”, fraza este scurtă, densă, epitetul mai rar, construcțiile metaforice vin pe primul plan, expresia aforistică este preferată descripțiilor largi.

Între textul primelor opere și stilul reeditării târzii, între construcția frazei din perioada romantică și cea a operelor mai noi există diferențe uneori destul de mari. “Șoimii” din 1904 nu seamănă deloc ca stil cu “Nicoară Potcoavă” din 1952, deși conținutul lor pornește din același izvor, ambele cărți având același subiect. Procedeele lui stilistice au o tendință constantă către concentrare și simplitate, pivotul creației stilistice fiind metafora, prin care cuvintele vechi se încarcă cu noi sensuri poetice, prin plasarea lor în vecinătăți sugestive, Când am purces, soarele lucea în iazul cel întins, scurmând cuibare de foc. Când ceața călăreților umbla în buestru, pătrunsă de duhul de voie bună a unui meșter leneș la treabă și harnic de vorbă. Clipele acelui popas se risipeau ca fulgii de păpădie în adierea vântului.”

Mihail Sadoveanu a atras atenția, într-un interviu, asupra izvorului autentic al creației sale literare:, Dacă am izbutit să dau ceva valabil neamului meu, apoi toate laudele pe care le primesc cu recunoștință, vreau să le întorc umiliților și ofensaților vieții, acelora care s-au petrecut ca frunzele și florile anotimpurilor și care totuși mi-au transmis depozitul sufletului lor, ca să-l pun în fața lumii nouă, mărturie pentru nedreptatea imensă pe care au suferit-o și pentru crima săvârșită asupra lor de către asupritori. Din umilință, durere, foame, boli sociale și mizerie fiziologică, acest popor abia acum s-a eliberat. Încredințarea mea că acestui popor i se cuvin toate laudele, este desăvârșită și absolută Eu nu sunt decât instrumentul durerii lui. Am bucuria că exprimând sufletul acestui popor, am putut ajunge la ceasul dezrobirii lui.”

Creația artistică a marelui scriitor va însoți ca model stilistic munca generațiilor de scriitori care vor urma, întocmai ca marea epocă poetică a lui Eminescu. Prin mesajul umanist al prozei sale și prin originalitatea artei poetice, creația lui Mihail Sadoveanu a consolidat temeiurile înfloririi viitoare a limbii poetice romanești.

Evocările se însoțesc cu mesajul umanist al artistului și cu atașamentul lui constant față de istoria, cultura și limba poporului. Din această legătură statornică au izvorât puterea regeneratoare a stilului său artistic precum și varietatea temelor; pe ea se sprijină însuși conținutul realist al întregii sale opere.

Astfel, Mihail Sadoveanu apare ca un depozitar al experienței lingvistice a tuturor celor care au vorbit românește în granițele patriei, iar ca artist el este făuritorul unui instrument reprezentând o sinteză a trecutului și prezentului.

I.3 PLASAREA SCRIITORULUI ÎN CONTEXTUL LITERAR AL EPOCII

Începuturile realismului în proza românească la sfârșitul secolului al XIX-lea

Mihail Sadoveanu – realismul poporan

Realismul reprezintă unul din curentele cele mai viguroase și mai durabile din literatura română. Ca orientare constituită în cadrul și odată cu apariția curentului realist, acesta începe să fie ilustrat în literatura română, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin operele unor scriitori precum Ion Creangă, I. L.Caragiale, I. Slavici, apoi B. Șt. Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuță, care își continuă activitatea creatoare și în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Opera lui Mihail Sadoveanu nu poate fi interpretată printr-o perspectivă tradiționalistă rigidă, deși acesta este revendicat de Nicolae Iorga și gruparea de la revista ‘Sămănătorul’. Într-o exegeză critică, Sadoveanu și utopia cărții, Nicolae Manolescu susține că Sadoveanu propune prin proza sa identificarea unor soluții de tip mitic, arhaic sau arhetipal, într-o lume modernă în care valorile sunt degradate, locuită de un individ uman dilematic, inadaptat și inadaptabil. Utopia istorică, naturistă sau livrescă la Sadoveanu este o tentativă de salvare a esenței umanului.

Scriitor cu o operă impresionantă prin vastitate, varietate și adâncime, Mihail Sadoveanu se impune prin originalitatea creației sale, în care epicul se împletește cu liricul și trecutul fuzionează cu prezentul. Înscris în tradiția romanescă a celei de-a două jumătăți a secolului al XIX-lea, el dezvoltă, în prima jumătate a secolului al XX-lea, proza de tip monumental și etnografic. Întreaga sa creație este un adevărat, epos al mișcării poporului român prin timp, cu obiceiurile, cu instituțiile și credințele sale fundamentale”

Constantin Ciopraga afirma în „Natură: prezență multiplă în: Mihail Sadoveanu” faptul că „E greu de precizat la Sadoveanu unde sfârșește narațiunea și de unde începe descripția, între o modalitate de comunicare și cealaltă fiind un echilibru desăvârșit. Pe cât de mare povestitor, pe atât de vibrant poet al naturii, incomparabilul artist privește lumea magistrală a clasicilor, când cu prospețimea de senzații a romanticilor, ridicându-se de la emoția clipei la percepția infinitului…”

Mihail Sadoveanu cu cele peste 100 de volume ale sale, este considerat cel mai mare romancier al literaturii noastre, unii dintre istoricii și criticii noștri literari așezându-l în descendența lui Neculce și Creangă pentru darul său de povestitor. A avut o evoluție sinuoasă și dramatică în același timp, în sensul că în perioada fascizării țării opera sa a fost arsă în piețele publice, iar după preluarea puterii de către comuniști, autorul aderă la ideologia proletară și adoptă metoda realist socialistă de creație, metoda artificială, impusă, care a dăunat mult literaturii române.

George Călinescu în “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, analizându-i opera, observa că Sadoveanu este un scriitor primitiv care evocă o colectivitate umană aflată la un stadiu primitiv de dezvoltare materială și spirituală. Sadoveanu, remarca Călinescu, repetă la nesfârșit același element de natură în operă descriptivistă și e lipsit de pricepere în construirea de portrete și în zugrăvirea de aspecte sociale, fie ele rurale sau citadine”. Cu toate acestea, Sadoveanu a reușit să construiască o lume extraordinară, ancorată în istorie și în mitologie, o lume populată de exponenți ai tuturor claselor și categoriilor socio-profesionale, de la iobagi, răzeși, pescari, haiduci, până la negustori, mici funcționari, preoți și călugări, slujbași și domnitori. De asemenea, criticul remarca în acesta direcție și faptul că „Opera lui M. Sadoveanu e o țiteră uriașă cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o viață de om. Toate gândurile, priveliștile, figurile sunt puse pe portativ, virgulele cântă și ele, punctele așteaptă risipirea ecourilor. Eroii se mânie și se suduie fără erori de gramatică, se jelesc ca alții pe glasurile canonice.”

Scriitorul s-a născut la 5 noiembrie 1880 la Pașcani, ca fiu al avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursachi. Învață în școala primară cu celebrul, Domnu Trandafir”, gimnaziul îl urmează la Fălticeni, iar liceul la Iași, după care se înscrie la Universitatea din București, dar renunță repede la studii.În anul 1897 debutează la revista, Dracu” cu schița, Domnișoara M.” din Fălticeni. În anul 1904 se mută la București unde desfășoară o prodigioasă activitate literară.

Moare în anul 1961 la 19 octombrie, regretat de George Călinescu, care scrie în memorabilia “Cronică a optimistului”: “Omul de toate zilele s-a mistuit lăsând în locu-i simulacrele sale de piatră și de bronz. Ce-a fost al fiecăruia din noi a devenit al tuturor, el e acum numai al poporului dintru care a ieșit”.

Opera sadoveniană a imaginat un univers propriu de o perfectă și monumentală coerență, a cărui particularitate s-a impus și s-a îmbogățit treptat de la primele povestiri ale debutului editorial-1904 până la ultimele pagini scrise. Universul sadovenian atât de cuprinzător, de o vastitate fascinantă și copleșitoare, realizează o viziune a existenței naturale și sociale. Opera scriitorului e o arhivă a unui popor ireal: dragoste, moarte, viața agrară, viață pastorală, război și asceză, totul e reprezentat.Cu o inteligență de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la o idee generală.

Sadoveanu are realismul lui Balzac și melancolia unui romantic, voluptatea senzorială a unui Rabelais. Creația lui Sadoveanu este o adevărată epopee a poporului român în ipostazele sale fundamentale. Din punct de vedere critic, locul în universalitate revine următoarelor opere:

“Crâșma lui Moș Precu” 1904;” Hanul boului” 1904;” Șoimii” 1904;” Moartă” 1904,” Cântecul de dragoste” 1904;” Lună” 1904;” Zâna lacului” 1904;” Cozma Răcoare” 1904;, Amintirile căprarului Gheorghiță” -1905” Păcat boieresc” 1906, Floare ofilită” -1906;, Mormântul unui copil” -1906” În pădurea Petrișorului” 1907;, La noi în Viișoara” -1907” Codrul” 1908;” Haia Sanis” 1908;” Povestea cu Petrișor” 1909;, Apa morților” -1911” Privighetoarea” 1912;, Bordeenii” -1912, Ciocârlia” 1912;, Neamul Șoimăreștilor” -1915, Umbre” -1920,” Strada Lăpușneanu” -1921,” Dumbrava minunată” 1922,” Venea o moară pe Siret” -1925”, Țara de dincolo de negură” 1926;” Hanu Ancuței” 1928;” Demonul tinereții” 1928;” Împărăția apelor” 1928;” Olanda” -1928” Zodia Cancerului” 1929;” Baltagul” 1930;” Locul unde nu s-a întâmplat nimic” 1930;” Nunta domniței Ruxandra” -1932” Creanga de aur” 1933;” Nopțile de Sânziene” 1934;” Frații Jderi (Ucenicia lui Ionuț)1935;” Izvorul Alb” 1936;” Cazul Eugeniței Costea” -1936 „Ochi de urs” -1936,” Valea frumoasei” -1940,” Divanul persian” -1940”,” Ostrovul lupilor” -1941,” Oamenii Măriei-Sale” 1942;” Poveștile de la Bradul Strâmb” 1943;” Anii de ucenicie” -1944,” Mitrea Cocor” -1949, „Nada florilor” Nicoară Potcoavă” 1952.

Temele fundamentale ale operei lui Mihail Sadoveanu sunt anunțate în “Povestiri”, în “Șoimii”, în “Dureri înăbușite”, în “Crâșma lui Moș Petcu” cu o atât de mare disponibilitate pentru narațiunea lirică și cu atâta maturitate stilistică, încât tot ceea ce capodoperele de mai târziu vor purta, ca extraordinară tinerețe, inepuizabilă realitate estetică se întâlnește în operă lui, într-o temeinică și fecundă experiență de povestitor. Întâlnim o tematică variată, care poate fi clasificată într-o problematică restrânsă dacă ținem seama de faptul că Sadoveanu s-a inspirat din istorie, din viața cetățenilor săi și a cântat natura patriei. Astfel avem o proză de inspirație istorică:” Creanga de aur”, “ Frații Jderi”, Șoimii”, “ Nicoară Potcoavă,” Neamul Șoimăreștilor”, “Zodia cancerului”. Viața poporului se subsumează celor două teme majore: viața țăranilor și viața târgurilor provinciale.

Concluzia acestui capitol, al plasării scriitorului Mihail Sadoveanu în contextul în care acesta a apărut și activat se poate oferi prin afirmația lui Eugen Lovinescu din Istoria literaturii române contemporane: „Nu putem să nu amintim și de rolul covârșitor pe care-l are natură în operă povestitorului moldovean… ca să-și cioplească grinda, lemnarul n-o așează deasupra capului, ci o fixează sub picioare, pe pământ, așa că cioplirea nu e numai rezultatul muncii lui musculare, ci al gravitației universale și al pământului întreg. La fel, rezonanța operei povestitorului este crescută prin convergența întregii naturi. La niciunul dintre povestitorii noștri legătura dintre natură și om și condiționarea lor reciprocă nu ajunge la o fuziune atât de intimă… Mihail Sadoveanu e poate cel mai mare poet al naturii românești…”

I.4 Viața târgurilor de provincie

Sadoveanu este un observator atent al vieții vechiului târg moldovenesc. Paginile scriitorului din acest obiect au o structură oarecum diferită de restul operei sale.Se remarcă o schimbare orbitoare de colorit, imaginea devine sumbră, apăsătoare. Satul se desfășoară sub un cer cenușiu și rece. Spațiul închis al orașului de provincie al târgului inert, distruge puritatea sufletului omenesc. Orașul este privit ca un spațiu mohorât, lipsit de vitalitate, în care se petrec drame cauzate de monotonia vieții de provincie. Personajele sunt slujbași mărunți, meșteșugari sau boieri fără vitalitate, care se mișca într-o lume cenușie strivitoare de viață, se sugerează platitudinea spirituală; oamenii orașelor sunt victime ale tristeții, însingurării și suferinței provocate de eșecul spiritual. Moldova cunoaște fenomenul diferențierii târzii a vieții orășenești de viața satelor dimprejur. Până în secolul XVIII, obștile agricole își mai păstrau drepturi asupra unor întinderi ale târgurilor și mulți târgoveți nu renunțaseră însă la îndeletnicirile lor câmpenești. Situația aceasta de oameni aflați într-o regiune limitrofă, unde diferențierea puternică dintre sat și oraș, deși a avut loc târziu; este tocmai caracteristica lumii în care și-a trăit viața și prozatorul. Așa cum istorisește în, “Amintiri”, anii tinereții Sadoveanu și i-a petrecut în două zone: vatră și târgul Pâscan. Între ele nu există propriu-zis un hotar. Vatra era gospodăria țărănească unde mama autorului urzea, nevedea și țesea, ajutată de sotia lui Ion Gheorghe. Aceeași timp include și ducerea cailor la adăpat, basmele ursăriței țigance sau ale babei Stefănoaia, amintirile despre școala rurală a domnului Busuioc și prieteniile Vasile Pânzaru, Toader Grecu, Ion Ciopraga.

Scriitorul a cunoscut îndeaproape și viața satului și a orășelului de provincie. Lui Sadoveanu, ca și altor scriitori ai vremii, târgurile de provincie i se pare un adevărat cimitir moral. Evocând lumea târgului moldovenesc de altă dată el o prezintă ca un univers închis, încleiat de rutină, obișnuit să-și desfășoare existența după orarul riguros al ceasornicelor bătrânești cu cuc: plimbare, vizită la cofetărie, bal la Palatul Administrativ, căsătorie, copii, boală, moarte.

Romanele, Floare ofilită”, Apa morților” și, Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, nuvelele, Baltă liniștii”, Haia Sanis”, O zi ca altele”, reiau în fond același motiv al aspirațiilor omenești înăbușite de un mediu social larvar, ostil dragostei, frumuseții și sensibilității.De fapt chiar titlurile introduc cu constanță ideea înnămolirii, a degradării lente. Familii burgheze îmbâcsite de prejudecăți, existențe de slujbași strâmtorați sau de boieri scăpătați sau abulici, se topesc într-o magmă informă pe care o modelează doar rutina. Ea a devenit o forță redutabilă și târgoveții s-au obișnuit să o confunde cu însăși fatalitatea. Dramele aparțin sensibilității umane, rănite de meschinăria lumii burgheze.În încercarea de a trăi firesc să se dăruiască cu sinceritate dragostei, prieteniei sau oricărui alt sentiment mai înalt, oamenii se izbesc de îngustimea orizontului social ca de zidurile unei închisori.

” Locul unde nu s-a întâmplat nimic” este o operă matură cu un cadru social mai larg”. Este vorba aici despre o fată modestă, Daria Mazu: în familia ei, tatăl ajutor de primar, este un fel de gânganie care se ferește de lumină. Avariția sa bolnăvicioasă l-a făcut asasinul moral al primei sale soții, mama Dariei. Căsătorit a doua oară, Vasilică Mazu dă de o femeie voluntară, care-l ține de scurt și-l domină complet, Daria și fratele ei trebuind să înfrunte neomenia unui astfel de tată și dușmănia mamei vitrege.În târg trăiește și prințul Lai Cantacuzino care duce o viață retrasă servindu-și cu distincție aristocratică un fel de comentariu obosit și ironic al lucrurilor și ființelor înconjurătoare. Între conul Lai și domnul Argintar, soția generalului din garnizoană, există o veche legătura amoroasă, cei doi amanți reprezentând aproape singurele ființe din târg care au mai trăit și în altă lume. Din plictiseală, el se apucă să o educe pe Daria Mazu, care în fața lui se trezește ca o ființă umană dornică să evadeze din mediul meschin care o înconjoară. Daria îl iubește pe ascuns pe prințul Lai, acesta întruchipând pentru ea idealul nobleții masculine. Catastrofa izbucnește sub regimul faptului banal. Un maior în rezervă, holtei bătrân, om de treabă dar cam vulgar, companion de vânătoare al prințului, o cere în căsătorie pe Daria. Tatăl Dariei, fiind purtat prin interminabile procese de bunicul acesteia, găsește în căsătorie o combinație salvatoare și o făgăduiește pe Daria. Într-o pornire disperată, ea fuge la protectorii săi dar, deși încă o mai iubește, prințul devine laș: târgul cu prejudecățile lui tiranice, l-a obișnuit să se ferească de orice nebunie. Căsătoria cu maiorul are loc, dar existența Dariei se macină ca cea a Tincuței sau a Mariei Stahu, în aceeași monotonie exasperantă. Soarta îi mai dă eroinei ca o bătaie de joc, o ultimă, iluzorie clipă de bucurie.La un bar, prințul Lai îi mărturisește Dariei dragostea. Acum Dariei i se învălmășesc toate în minte: bucuria și regretul, teama și nădejdea. Acesta opera, alături de “Însemnările lui Neculai Manea”, vor fi dezbătute amplu în capitolele ce urmează.

Viața târgurilor provinciale este așadar că și la Dostoievski, neînchipuit de mică, lipsită de identitate, de acel val de certitudini și de lumină, de libertate. Toate personajele sunt prizonierii unui spațiu social și moral torturat, irespirabil și de care nu reușesc să se debaraseze. Banalitatea și mai ales stereotipia, monotonia vieții de care se lasă invadați, copleșiți, le nimicesc orice aspirație. Peisajul exterior, de o impresionantă dezolare, veștejește numaidecât și mediocritatea personajelor, nimicnicia lor.

Universul târgului de provincie este circumscris așadar în datele lui sociale și morale, având câteva dominante reluate ca lait-motive ale condiției ființei, ale impactului cu o realitate treptat dezumanizată, alienarea fiind un proces lent, generat de factori sociali și spirituali, de imposibilitatea asumării actelor vieții și de dificultăți insurmontabile în ordinea asumării unui destin superior acestui mediu degradat.

Banalul și cenușiul existențelor, absența unui orizont deschis unor acte generoase, copleșitoarea invazie a urâtului, vidul exterior, prăbușirile, sordidul, constituie datele acestui teritoriu al, urâtului” dupa cum afirma Ion Vlad, având variante în tragic și în grotesc, în caricatural. Semnele care figurează spectacolul acestei lumi, sunt numeroase și geniul sadovenian se vădește în includerea lor în cadrul acestei geografii. Siluete de disperați și alcoolici, de ratați, ființe maniacale, destine desfigurate, alcătuiesc infernul târgului de provincie.

O umanitate redusă la contururile cele mai simple obține o dimensiune umană mai vastă și mai amplă decât ar dezvălui aparențele. Chiar și peisajul de dincolo de zonele acestui teritoriu închis este amenințat, ultragiat și redus la sugestia unei nostalgice chemări spre zări unde toamna sau primăverile măresc tristețile și agonia târgurilor.

Într-o lume de mici slujbași și de politicieni generoși, spectacolului vieții i se imprimă o mișcare mecanică, dând în vileag automatismele, reacțiile maniacale și o înspăimântătoare mediocritate morală și spirituală.

Iremediabil singure, personajele târgurilor provinciale sunt destinate și condamnate parcă unui cerc al urâtului, al înfrângerii inevitabile. Singurătatea este cea care le reunește ca într-o familie, pentru care evadarea, sentimentul înfrângerii, al rătăcirii schițează o lume care se strecoară în viețile lor.

Lentă și ireversibila destrămare sufletească, pierderea oricăror iluzii, vulnerabilitatea unora țin și de o altă dominantă, care este tristețea.

II.LUMEA PERSONAJELOR ÎN TÂRGUL DE PROVINCIE

George Călinescu avea, spre deosebire de E.Lovinescu, intiuiția geniului sadovenian. Numai un critic dotat cu intuiția și inteligența lui Călinescu putea descoperi că meritul esențial al lui Sadoveanu nu constă atât în îmbogățirea muzeului nostru imaginar cu o nouă galerie de portrete, nu ține atât de plăsmuirea unor personaje memorabile, cât de capacitatea sa de a fi putut făuri un întreg popor. Călinescu dezvăluia o componentă fundamentală a geniului sadovenian:, Dacă Sadoveanu n-a creat oameni, afirma exegetul, a creat însă un întreg popor”.

Sadoveanu a creat un popor, fiindcă a dat viață Vitoriei Lipan și lui Ionuț Jder, lui Tudor Șoimaru și prințului Lai Cantacuzin, lui Ștefan Vodă și lui Alecu Ruset, fiindcă în opera lui circulă fiecare cu identitate precisă, atâția români mișei și atâția răzeși, atâția boieri de viță veche și alții mai noi, ciocoi de tot felul, păstori și pescari, haiduci și pădurari, popi iubitori de vin, călugări lacomi dar și alții cu multă învățătură, ostași și comandanți, diplomați și curteni, bătrâni înțelepți și tineri focoși, primari și arendași, vătafi și notari, avocați, profesori și mici funcționari, negustori și samsari și meșteșugari de tot felul, fetișcane sfioase și altele de o aprigă, provocatoare senzualitate. Prințul Lai Cantacuzin este fără îndoială un astfel de personaj, încă din fascinația pe care ne-o arată naratorul că o provoacă apropiaților săi: “Încerca să le explice cu vorbe și exclamații ceea ce nu se poate explica. Simțea născând în el rezerve și posibilități. Agapie Catarama și Ortac îl ascultau cu atenție prea încordată și din când în când își aruncau priviri de înțelegere, constând ambii, fără cuvinte, ca prințului îi lipsește un șurub. Îi lipsește un șurub la partea cea mai frumoasă a fiintii lui. E inteligent, e cult, e fin, dar îi lipsește șurubul. Nu face nimic. În schimb are tutun bun.”

Prin acești oameni aparținând tuturor straturilor sociale și tuturor mentalitaților, dar legați între ei prin fire invizibile chiar când se înfruntă și legați de pământul care-l locuiesc, modelați într-un fel de acest peisaj, Sadoveanu a realizat imaginea reală, vie a unui popor cu un profil spiritual distinct și cu un destin propriu.

A vorbi despre Sadoveanu ca despre creatorul unui popor și a-i nega, totodată, capacitatea de a crea personaje e un nonsens.În considerațiile lui Călinescu privind personajele sadoveniene, întâlnim și alte contradicții flagrante, criticul negându-i facultatea de a crea individualități, pe baza unor argumente de ordin diferit, care însă se exclud reciproc. Dacă s-ar accepta teza că, în întreaga sa literatură, Sadoveanu nu face decât să reia la nesfârșit unul și același personaj, „un singur personaj în sute de ipostaze”, nu s-ar putea subscrie și ideea că autorul ar propune exponenți, fără individualitate, e adevărat, a unor categorii foarte largi. Nu rezistă teza lui Călinescu, aceea a unui erou unic în diverse ipostaze, căci personajele sunt atât de deosebite: prințul Lai Cantacuzin din romanul „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, feciorii starostelui Căliman din „Frații Jderi”, Mehmet Caraiman sau Alecu Ruset sau chiar profesorul de latină Neculai Manea și colegul său, profesorul de latină, alcoolicul și ratatul din punct de vedere social Radianu. Cu atât mai neîndreptățită este ideea conform căreia Sadoveanu ar fi creatorul unui singur specimen uman în sute de ipostaze, căci scriitorul nu se rezumă doar la delimitarea în linii mari, a câtorva categorii, ci operează, în cadrul fiecărei categorii psihologice diferențieri adesea esențiale, alteori ținând de nuanță numai. Nu aceeași este înțelepciunea eroilor săi cu o complexă viață sufletească, după cum prostia personajelor sale reduse, e de fiecare dată, de altă natură, manifestându-se în alt chip. Nu toți eroii săi activi înțeleg să-și consume în același mod energia, iar abulia altor personaje ia, altă formă.

Înțelepții sunt Decheneu din „Creangă de aur” și Amfilohie din „Frații Jderi”, Nicoară Potcoavă și Mehmet Caraiman, precum și abatele de Marenne din „Zodia Cancerului”. Amfilohie, ancorat cu toată ființa să în prezent, în posesia unui simț pragmatic infailibil, și de aceea, e preocupat îndeaproape de afacerile politice ale țării, ins de o energie inepuizabilă, acționând pe multiple planuri și întotdeauna eficient fiindcă atenția acordată problemelor generale nu-l determină să omită detaliile. Atât acesta cât și Decheneu sunt, însă stăpâni pe ei înșiși, echilibrați, capabili să se domine și mai ales să domine împrejurările și oamenii.

Dacă bogata, complexa viață sufletească poate explica deosebirile caracterologice, radicale uneori, dintre înțelepții lui Sadoveanu, s-ar părea că ideea conform căreia există un singur personaj în ipostaze diferite se poate verifica măcar în cazul personajelor instinctuale sau cu o inteligență redusă având o viață sufletească liniară și reacționând asemeni unor automate la impulsurile mediului exterior. Insă nici în acest caz nu se poate vorbi despre personaj unic, întrucât, oricât ar părea de ciudat, nici prostia nu este uniformă, prostia însăși are sute de fețe, care se cred centrul universului, simt nevoia să-i dăscălească pe toți, suferă cumplit când le sunt refuzate onorurile, acordă o importanță exagerată deșertăciunilor. Trăiesc în universul lui Sadoveanu și astfel de personaje, care știu că nu se pot înălța la o înțelegere a lucrurilor și de aceea simt nevoia să se lase călăuziți de alții.

Interesul aparte al scriitorului pentru maxima individualizare este demonstrat și de împrejurarea că o singură categorie morală sau socială e întruchipată în mai multe personaje de neconfundat, totuși. Unul e Alecu Ruset, altul Bogdănuț Soroceanu sau Ionuț Jder, deși fiecare dintre ei poate fi propus ca simbol al Tinereții iraționale. Propunând pentru una și aceeași categorie mai mulți eroi, autorul poate încredința fiecăruia dintre ei și o nouă funcție: Tudor Șoimaru este până la un moment dat. Junele înamorat, nesocotit, însă e și întruchiparea Oșteanului Răzeș: Nicoară Potcoavă e Înțeleptul, dar și Răzvrătitul, el caută și Adevărul și Dreptatea.

Personajele lui Sadoveanu au în sânge patima istorisirii, a spovedaniei. Condiția lor este mărturisirea într-un limbaj magic și de o melancolie intraductibilă. Un personaj autentic sadovenian este, înainte de toate, un povestitor. Pentru existența sa, voluptatea rostirii este una din voluptățile rare ale vieții. Memoria realității este memoria cânte-cului. Istoria nu se mai scrie în hrisoave, ci de-a dreptul în inimi, în vuietul revoltei, în bocetul credinței milenare. Eroii lui Mihail Sadoveanu se vindecă, se salvează de toate cele lumești și nelumești prin eres. Poveștile, istorisirile care se spun la popasuri, la han, la mori, la clăci, la fântâni, la diferite întâlniri, nu sunt făcute întotdeauna dintr-un sentiment al plăcerii de a spune, de a vorbi, ci dintr-un sentiment foarte viu al condiției sociale amenințate. Trăind aproape tot timpul într-o, zodie a cancerului”, personajele sadoveniene găsesc în povești un refugiu; ele devin o formă nouă de existență prin cuvânt, prin imaginar.

Multe din personajele sadoveniene sunt prizonieii unui spațiu social și moral torturant, irespirabil și de care nu reușesc să se scape. Este o lume, că și la Dostoievski, neînchipuit de mică, lipsită de identitate, de acel val de certitudini și de lumină, de libertatea care să-i poarte spre un nou continent. Banalitatea și mai ales stereotipia, monotonia de care se lasă copleșiți, le nimicesc orice aspirație.În această lume de disperați care veșnic se lovesc de voința unui destin implacabil, trăiește, venită parcă de pe altă lume.

Eroii lui Sadoveanu nu sunt naturi instinctuale, ei acționează mereu în lumina conștiinței; există astfel pentru eroii lui Sadoveanu o adevărată sfințenie a dragostei. Sentimentul erotic se naște brusc, și, ca o vâlvătaie, cuprinde ființa individului.

Vitalitatea se aliază la eroii țărani ai lui Sadoceanu cu o desăvârșită rectitudine morală. Scriitorul se simte apropiat de firile drepte, fără ascunzișuri, în conștiința cărora categoriile etice nu se clatină oricât de mari ar fi vicisitudinile vieții lor. Aceasta este iarăși o parte a fondului sufletesc patriarhal, pe care țăranul lui Sadoveanu se luptă să-l apere.

Oameniilui Sadoveanu nu cunosc aproape deloc legile statului burghezo-moșieresc, trăiesc în afara lor, dar au un simț justițiar ascuțit, capabil să distingă net omenia de neomenie. Acesta este și motivul pentru care își urmăresc cu atâta perseverență dreptatea ca Vitoria Lipan, sau ca și Constantin Moțoc. Țăranii lui Sadoveanu nu concep perfidia, duplicitatea, de aici venind si antiteza între oamenii spațiului rural si cel al târgului.

Sentimentele eroilor sadovenieni sunt foarte trainice, oamenii nu iubesc decât o dată în viață. Trăinicia sentimentelor apare și în amicițiile foarte solide. Relațiile dintre oameni rămân în general aspre, dar sentimentul de solidaritate umană se păstrează neclintit în adânc. Firea eroilor sadovenieni, “dintr-o bucată”, se potrivește foarte bine cu ceea ce poporul român înțelege prin bărbăție.

Oamenii lui Mihail Sadoveanu sunt părți constitutive ale naturii în mijlocul căreia trăiesc, îi poartă tiparele în întreaga lor fizionomie. Însăși substanța umană este aglutinată de peisaj în viziunea poetică a lui Sadoveanu. Identitatea om-natură stăpânește nu numai planul fizic, ci și pe cel psihic al eroilor lui Sadoveanu. Pasiuni, bucurii, tristeți, se proiectează pe ecranul gigantic al peisajului înconjurător.

Mulți eroi sadovenieni au, o taină pe care o poartă cu ei, o greșeală ispășită sau o deziluzie încă nevindecată, o pedeapsă suferită sau o răzbunare eșuată.” O dominantă a personalității lor este dreptatea. Omul sadovenian refuză cu o intransigență dusă până la fanatism tot ceea ce contravine legilor firii și rânduielilor consacrate printr-o practică milenară. Tinerii își apără dragostea cu îndârjire, neezitând să facă moarte ori să se omoare când nu pot împiedica astfel macularea iubirii. Sărmanii și oropsiții, când nu mai pot îndura silniciile vrășmașilor, pornesc în pribegie, se pustiesc. Acolo întemeiază așezări solitare, trăind-de cele mai multe ori sărac-întru dreptate și cuviință. Nelegiuirile sunt pedepsite neîndurător. Pentru ucidere, pentru trădare, pentru înjosirea omului se plătește cu viața.

A suprima răii este, în concepția omului sadovenian, un imperativ moral categoric. Intransigența oamenilor lui Sadoveanu este tot atât de inflexibilă ca aceea a eroilor greci și a protagoniștilor shakespearieni. Vitoria Lipan este o Medeea sau mai degrabă un Hamlet. Răspunzând chemării mute a lui Nechifor, ea pornește la drum și, refăcând itinerarul soțului, reconstituie până la ultimele detalii, dovedind o diplomație și un simț detectiv extraordinare, împrejurările uciderii acestuia. Când totul este clar descoperit, aplică lovitura distrugătoare.

Totul în spațiul lumii sadoveniene este fixat în tipare precise, viața decurge ritualic, Vorbirea, gesticulația, au ceva ceremonios, sacerdotal. Rostirile lor mențin, în orice împrejurări, anumite formule odinioară canonice, devenite pitorești prin ieșirea din uz și cu atât mai savuroase cu cât inadecvarea lor din punctul de vedere al cititorului de azi la indicii referențiali și la intenția locutorului e mai stridentă.

Unul dintre faptele individualizante la nivel categorial este acela că trăsături fizice ale unor personaje reproduc sesizant ceva din înfățișarea peisajelor pe care acestea le desenează. În general, oamenii sadovenieni din universul rural, par născuți din malul bălților, desfăcuți din trunchiurile copacilor, crescuți din rocile negre” Ei se confundă-scrie Sadoveanu însuși, în, Anii de ucenicie” – cu, gârlele, dihaniile pământului și vântul care susură în întinsuri”. Așezările lor, ca și graiul, ca și portul și firea lor, concordă întru totul cu expresia geologică și cu mișcările stihiilor specifice ale mediului ambiant.

Sensul etalării particularităților ,inclusiv de fizionomie,ce integrează umanitatea în natură,se relevă cititorului în măsura capacității de a intui viziunea totală a scriitorului.Vasta creație a lui Sadoveanu este un adevărat poem al naturii.Pentru Sadoveanu,natura nu este doar un decor,un spațiu exterior al istorisirilor;ea umple și interioritatea.Un același suflet, universal,,străbate ca în gândirea mitică indiană ,tot ce există,de la om la copac și la cea mai umilă vietate”.

Personajele târgului constituie categorii speciale de personaje, mergându-se în continuare pe antiteza dintre spațiul extraordinar al naturii, cel rural și cel al târgului, al orașului, unde deși pare a nu se întâmplă nimic, se ascund tipologii speciale ce vor fi analizate în romanul “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” și “Însemnările lui Neculai Manea”.

“Locul unde nu s-a întâmplat nimic” este remarcabilă din punctul de vedere al construcției mediului cât și al personajelor. Personajul marcant al scrierii este prințul Lai Cantacuzin, și mai exact conform descrierii naratorului “Domnul Neculai Cantacuzin, doctor în drept de la Paris, urmaș al împăraților de la Bizanț […]”. Protagonistul experimentează plictisul cotidian, în acest “campament barbar”, respectiv târgul moldovenesc. Lai Cantacuzin considera că “trăiește într-o lume fericită, pentru că n-are nicio preocupare” și nici “probleme de rezolvat”. Acesta este cel care dorește să mențină în picioare blazonul boieresc al familiei din care face parte, însă acesta este o boierime muribundă, supusa dispariției cu el însuși mărturisește: “Suntem niște anacronisme. Funcția noastră e să dispărem. Ceea ce nu vom face însă, până nu vom împlini o datorie a răzbunării divulgând, lumii și istoriei, adevărul.”

Observăm că ne aflam în fața unui intelectual încă din începutul narațiunii, prințul fiindu-ne prezentat ca având o singură preocupare, aceea de a scrie, mai exact al conceperii unui caiet-jurnal referitor la cele pe care le trăiește el în acest târg unde nu se întâmpla nimic niciodată: “Mai deseori trăgea pe masa de scris înaintea sa un caiet căruia domnia sa îi spunea jurnal intim. În el nota fraze pe care avea slăbiciunea să le recitească și să le scotea poetice. Le cugeta și le scria în franțuzește. Multe dintre aceste notații erau ecouri ale tristeții lui, adică ale vârstei. Încercând să biruiască marasmul anilor, acest bărbat distins prefera de multe ori, mijloacele triviale, vorba. <<Cu vorbe și imaginative, notase el cândva, poți muri mai ușor>>.”

Prezența unui personaj excepțional ca acesta, acesta prezența insolită, miră desigur auditoriul, neputându-se evita întrebarea, de ce în acest orășel de provincie, “capital de județ din nordul Moldovei” exista un asemenea om cu trăsături că acceptarea “ca o diversiune, situația de prefect, când se întorcea la putere, totdeauna pentru scurtã vreme, partidul conservator”, ajungea să îmbătrânească „fãrã a se hotãrî sã rãspundã marilor speranțe pe care și le pusese în el generația lui, cu care studiase la Paris”. „Calitățile lui cu totul excepționale le rezerva pentru o muncã obscurã de observație minuțioasă a unui exemplar de aglomerație urbanã”, acea „monografie sociologicã”, adresata „istoricului de mâine”, dar care, fără îndoială nu va fi dusă la bun sfârșit: “Ce fel de târg e acesta? Își continuă el solilocviul, urmând a desfășura geografia propriei lui mizerii și încercând să înlăture neliniști care-i pipăiau fundul ființei. Se face noapte, suntem într-un oraș, și omul e nevoit să se lese condus de instinctual animalului ori să-și dibuiască drumul cu bățul, ca orbii.”

Lai Cantacuzin, în plictisul său cotidian, își încearcă o atribuire a funcției de profesor pentru o tânără ce pare a promite, Daria Mazu. Sub același aspect se observă o reiterare a mitului lui Pygmalion și a creației sale, la un moment dat, cititorul asistând la o declarație de dragoste a profesorului față de creația sa, însă acesta declarație poate fi interpretabilă în condițiile în care aceasta poate fi doar o încercare de a fugi din această stare.

Narațiunea ne prezintă faptul că activitatea sa “didactică” se împarte intre el și Aglae Argintar, amanta sa și cea care îi împărtășește aceeași stare de plictis, astfel inducându-se ideea ca modelarea Dariei nu este făcută dintr-un imens altruism și poate doar pentru a evada din monotonia târgului: “Ce anume experiență încerca doamna Argintar? << E o milostenie a plictisului tău… >> își formulase diagnoză față de prietina să domnul Lai, și-i dăduse tot concursul sau de aparenta foarte dezinteresat.”

Aglae Argintar reprezintă modelul regăsit frecvent în literatură al infidelei, al soției unui om cu influență din ținut, dar care se aruncă în brațele prințului cu origini bizantine, Lai Cantacuzin, naratorul oferindu-ne informații despre legătura lor extraconjugală: “Legătura lor dura de mulți ani. Prima întâlnire avusese loc subt un cer fericit, la insula Capri. Trecuseră împreună la ruinile de la Pompei și ascultaseră vocea aceluiași cicerone. În altă primavară se revăzuseră la Veneția.” Din dialogurile celor doi se pot afla diferite caracteristici ale prințului, o caracterizare făcută în cadrul unei discuții filozofice pe tema iubirii, în care descoperim firea nestatornica, copilărească dar și egocentristă a protagonistului:

“Doamna Argintar râdea.

Știu; în definitive o iubire nici nu trebuie să facă altceva. Pe dumneata te jignește atmosfera aceasta de provincie plată. Toți ochii te pândesc, și te împung. Toată lumea crede a ști că la cutare ceas doamnă în chestie și-a desfăcut corsetul în odaia domnului Cantacuzin. În loc să se bucure de asta, gospodinele se privesc cu spaimă, bărbații rămân triști și lumea întreagă s-a mai scufundat de un metru în ticăloșie.” […]

Ba să știi că-i din pricina ta. E nevoia de a te păstra. E viclenia femeii. Poate de la tine la mine nu este de fapt altă legătură; însă mie mi-i drag tot ce este naiv și copilăros în tine. Ești neprevăzut și bun ca un copil, dar în același timp de un egoism nemaipomenit.

Eu egoist? Asta n-am știut-o.”

“Creația” lui Lai și a doamnei Aglae Argintar constituie din punctul de vedere a existenței acesteia ceea ce însemna de fapt adevărata dramă a operei. Daria Mazu, fiica lui Vasilică Mazu, descris de narator, prin descrierile specifice sadoveniene, ca fiind – “un om dibăci, cu ochii foarte vii, pe care însă nu-i ridică asupra omului decât rar. Nalt, deșirat, cu capul mic, pleșuv, și c-un gât necontenit răsucindu-se într-un guler prea larg. În acest gât firav, mărul lui Adam făcea mișcări convulsive, ca o ființă cu viața proprie. Cercetându-și calea pe dedesubt și prin lături, Mazu părea că urmărește un cotlon pe unde să se încovoaie și să se înșurubeze. Intr-acelasi chip furișat dădea drumul și glasului, voind parcă să-l prindă și să-l economisească. Era un om remarcabil prin spiritu-i de rânduiala măruntă și economie sub cheie. Moștenirea părintelui său intendentul știuse s-o valorifice destoinic.” – și a soției sale, mama vitregă a feței și a fratelui său epileptic, Emil. Din punctul de vedere al cuplului abuziv, ținta era zestrea fetei din partea mamei.

O vedem pe Daria a fi în ochii lui Lai în felul următor: “Cantacuzin râse de propria lui vanitate. Era un naiv dacă-și închipuia că elevă lui avea alte preocupări decât cele pe care i le dictau sexul și vârsta. Era o ființă totuși nostimă. Cuconu Lai era dispus să-i acorde un epitet și mai avantajos. Într-adevăr, copilă aceea cu numele Daria Mazu se diferențiase cu desăvârșire de <<geografie>>. Avea dispoziții fine pentru muzică și literatură, știa ce-i un teatru fără să-l fi văzut vreodată. Știa că este o lume civilizată fără să o fi cercetat și fără să aibă speranța de a o cerceta cândva. O descendentă de mahalagii mediocri, cu zestre puțină și orizont hermetic închis, nu avea altă soartă decât aceea care-i era de mai înainte dictate. O situație fără îndoială tragică. Poate mai bine ar fi rămas în lumea ei.” Într-adevăr, Daria era de o bunătate extraordinară, ea constituind singura sursă de ajutor a lui Emil, după ce aceștia doi au rămas în grija bunicii nevăzătoare în urma morții mamei, ținând piept avariției, violenței și titanizării unui tată abuziv. Din păcate, după cum anticipează și naratorul viața Dariei prezintă un evident crescendo, fiind îndrăgostită de profesorul său, dar fiind nevoită să se căsătorească cu alt bărbat pentru a scăpa de abuzurile de acasă, pentru că finalul romanului să ne arate sfârșitul sinucigaș al celor doi frați, uniți prin sânge și prin nedreptățile cauzate de către tatăl lor, după cum ea însăși îi povestește prințului un episod ce se repetă în viața ei, acasă la Vasile Mazu:

“Acea frânghie udă și plină de sânge a servit deseori pentru asemenea pedepse. Am furat-o într-o zi ș-am aruncat-o într-un anumit loc. Am fost chemată și eu în pivniță, ca să răspund cu viața, pentru asemenea faptă. În locul frânghiei am cunoscut un băț de corn. Acum înțeleg că era necesar să murim; însă eu m-am îndărătnicit a trăi, și pentru asta nu pot fi niciodată iertată. Iar Emil e iertat și mai puțin pentru că a fugit în lume, acoperind de rușine un consiliu comunal. Acesta este răcnetul tatălui meu.”

“Locul unde nu s-a intâmplat nimic” a devenit expresia emblematică, memorabilă, care a făcut carieră în literatura română.

Daria Mazu e o fată simplă, a ajutorului de primar Vasilică Mazu, recăsătorit. Prințul lui Cantacuzin, prefect al urbei, și d-na Argintar o determină (prin educație) pe Daria Mazu să dorească evadarea din lumea în care trăia. Daria iubește în taină pe prințul Lai. Daria e cerută în căsătorie de un maior în rezervă, aleargă și cere ajutor protectorilor, dar prințul nu are curajul să calce prejudecățile. Căsătoria cu maiorul se face, Daria intră în magma sufocantă a târgului, târziu prințul îi mărturisește dragoste, dar o altă nenorocire (fatalitate): fratele ei, după ce-și ucide tatăl, se va îndrepta împreună cu ea spre porțile Împărăției apelor unde vor muri.

Emil, alienatul operei, cel care a suferit opresiunile tatălui și a bolii ce îl măcina, epilepsia, care constituie omul în mizerie a operei, care comparativ cu starea indusă de tristețe a prințului, își trăiește drama până în momentul sinuciderii sale și a surorii prin înecare, apa fiind ceea ce îi crea tânărului o stare de liniște. Daria povestește drama lui Emil: “[..] însă doresc să cunoști și regimul la care a fost supus fratele meu Emil, pentru că vorba dumnitale să-și aibă într-adevăr toată justificarea. Fratele mea a fost un biet bolnav. Asupra atacurilor lui de epilepsie mă aplecam numai eu cu groază și cu dezgust. Cu timpul, m-am resemnat, și, nopți întregi, suferința lui a circulat de la dânsul la mine. Știam că nu e voie să-l vadă vreun doctor. Totuși l-au cercetat și doctori, după ce a început a umbla la școală. Pentru asemenea indiscreție tata a găsit de cuviință să-l închidă în pivniță și să-i aplice un număr de lovituri cu frânghia udă. […] leșinase de mult, pe când omul pe care îl urăsc îl ținea încă între genunchi, îl încălica și-l bătea cu învierșunare.”

Înafară de personajele marcante ale “Locului unde nu s-a întâmplat nimic”, se mai observă faptul că societatea târgului din nordul Moldovei este divizat în funcție de categoriile sociale, intelectuali retrași, nobili, funcționari, negustori, medici, profesori, cum de altfel, fiecare personaj își are rolul său în operele lui Mihail Sadoveanu, din punctul de vedere al divizării sociale. Un exemplu ar fi opinia lui Lai referitoare la funcționari: “Cantacuzin nu acorda acestei categorii nici un fel de considerație. Slujbașii tuturor oficiilor statului ocupau, în teoria lui despre lumea locală, o zonă impure. El acceptă ca asta poate fi o prejudecată și poate greșește, dar se simte mult mai bine cu rudele Evei […]”

Evreii, negustorii, sunt personajele care par a avea în târgul moldovenesc sarcina de a îndeplini doar nevoile societății, niciunul dintre ei nu acaparând atenția autorului pentru a fi descrise. Într-adevăr, în cazul în care prăvăliile erau închise, lumea târgului intră într-o dezordine absolută. “Ei bine, așezarea socială a acestui târg este așa de factice, încât, dacă statul n-ar plăti lefurile, se produce catastrofă. Asemeni dacă neguțătorii ar închide prăvăliile trei zile, târgul ar cădea în sincopa. Încă ceva. Acesta capitalie, ca și alte târguri din Moldova, poate consuma carne numai grație comunității ovreiești.”

În Prefața la “Însemnările lui Neculai Manea”, criticul Constantin Ciopraga afirmă că nu se poate face o distinctie între acesta scriere și “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” din punctul de vedere al eroilor și a atmosferei, în sensul că ambele prezintă tipologii de personaje erudite ce însă aparțin aceluiași sfârșit de veac. Ceea ce observă același critic este faptul că într-una dintre ele se savurează cu nesaț “Dramele Parisului” în timp ce cealaltă “Misterele Parisului”.

Personajele emblematice ale acestei opera le reprezintă Neculai Manea și Radianu, alcoolicul ce atrage atenția lui Manea. Clasa socială a personajele în discuție este aceea a profesorilor, prezentați nu în reprezentarea lor ca fiind reprezentanți a unei clase respectate, ci ca niște inadaptați, ce își duc cu greu traiul în societatea târgului, aflați într-o continuă melancolie a spațiului rural, a traiului în natură, singurul spațiu ce ar putea să ofere alinare, un spațiu compensatoriu.

Nostalgia întoarcerii la originile simple o observăm încă de la început, în cazul lui Neculai Manea care afirmă că tot ceea ce visa era “o căsuță albă și liniștită, lucruri puține și dragi, la o viață de sihastru, mică și senină, cum se cuvine unui om care a îndurate atâtea nenorociri.” Dacă ne-am întoarce la origine naratorului-personaj, îl vedem pe acesta ca aparținând unei familii sărace ce nu își permitea educația dar, cu puținele cărți asigurate de părinte, cu încrederea oferită de către profesorul Neculau tânărului în talentul său, Neculai Manea a ajuns a fi profesor de istorie în marea capitală, plimbându-se pe malurile Cișmegiului, în mizerie, fiind nevoit să stea în chirie într-un loc execrabil, la o bătrână ce îi provocă dizgrație de fiecare dată și că orice tânăr profesor susținând ședințe de meditații cu odraslele diferitor persoane aflate într-o poziție superioară lui, unul fiind fiu de negustor și celălalt copil fiind fiica unei persoane importante în Minister, fiica ce îi atrage atenția personajului.

Spațiul târgului ne oferă modele de intelectuali inadaptați lumii acesteia crude, lipsite de esență, ce în ciuda cunoștințelor sunt nevoiți să se adapteze unei vieți în mizerie și să caute încontinuu fericirea în origini, în natură și mai ales în singurătatea pe care o oferă acestea. Modalitatea acestui tânăr intelectul de a-și ține drama în control nu se aseamănă cu cea a colegului său de breaslă, Radianu, profesor de latină, ce care în patima alcoolului, cum și alte personaje ale literaturii fug de drama burgheză prin înecarea într-un halucinogen. Viciul îl distruge pe acest personaj treptat, fiindu-ne prezentat în episoade incoerente, pe patul de spital și fugind de toți cunoscuții săi. Drama lui poate fi asociată cu cea a lui Emil din “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”: “Lumea acesta m-a zdrobit și m-a ucis. […] Ce mai caut eu aici? Ce caut în lumea asta? Un om ca mine degeaba mai trăiește.”

Personajele ce scapă de inadaptarea în mediul orașului sunt Maria Cumpătă, adultera operei, soțul acesteia Grigore Cumpătă dar și cucoana Smaranda Pacu, ce prin prostia și incultură lor scapă de acesta greutate, nesimțindu-și situația mizeră în care coabitează social și existențial.

Viețile personajelor din aceste târguri se încheie într-o dureroasă renunțare.

III. SPAȚIUL ȘI TIMPUL ÎN TÂRGUL DE PROVINCIE

Studiul de față se bazează pe două lucrări emblematice ale lui Mihail Sadoveanu, referitoare la lumea târgului de provincie. După cum s-a discutat în capitolul anterior, tipologiile de personaje sunt baza acestui gen de scriere, ele avându-și rolul precis în activitatea cotidiană și pe plan social. Fie că oscilam între membrii ai nobilimii, intelectuali retrași, negustori sau simpli funcționar, toți aceștia își au bine regizat rolul în narațiune pentru a înțelege târgul de provincie ca pe un întreg, un univers în miniatură, izolat de celelalte teritorii în care se trăiește o dramă a dezrădăcinării, din cauza nevoii impetuoase de întoarcere la origini, la mama natură, la ceea ce e simplu, dar esențial.

Dată fiind că în cadrul acestor scrieri accentul cade pe tipologiile de personaj și la descrierea târgului de provincie ca un tot, timpul și locul ocupă părți secundare ale acestui univers miniatural.

Timpul este suspendat și se supune unor detalii ca anotimpuri folosite cu predilecție de către autorul “Locului unde nu s-a întâmplat nimic” și a “Însemnărilor lui Neculai Manea”, cum ar fi toamna cu luna definitorie noiembrie, alegerea nefiind una aleatorie, acesta intrând în conexiune cu starea generală de apatie a acestor locuri, de alienare, de mâhnire, de negăsire a unui spațiu compensatoriu. Cu toate că se specifică timpul acestor narațiuni, și anume anii premergători lui 1890, detaliile temporale nu reușesc a câștiga decât o parte nesemnificativă a operei. Acestea sunt relative puține ca și densitate și sunt de genul: “La 27 septemvrie 1890”, “la timpul hotărât”, “sâmbăta”, “la ora șase seara”, într-o zi de toamnă”, “noapte de toamnă târzie”. Absența indiciile temporale situează acțiunea într-un timp nedeterminat, acest fapt fiind unui vădit intenționat, pentru ca lectorul să fie ajutat să intre în această atmosferă, dar să nu se depărteze de ceea ce este cu adevărat important.

Analiza componentei temporale poate fi concluzionata cu vorbele protagonistului “Locului unde nu s-a întâmplat nimic”, rutina cotidiană reușind să restrângă activitatea temporală cât și spațială a personajelor:

“Pentru un asemenea târg, timpul este indiferent, își zicea domnul Lai.”

Componenta spațială se bucură în schimb de a atenție sporită în comparație cu cea temporală, însă acesta este în continuare restrânsă de către autor.

Avem informații despre persoane care consimt “să se înmormânteze în această capital de județ din nordul Moldovei […] “Acest exemplar de aglomerație urbană era însuși târgul în care locuia, capital de județ, centru negustoresc al vieții rurale a ținutului. Ce este un asemenea târg moldovenesc e necesar neapărat să se știe, căci mâni nu va mai fi; în orice caz nu va mai fi ce este astăzi. […] Autohtonii și-au spus odinioară traci, își spun astăzi moldoveni; ei constituie o lume aparte, și la marginea acestei lumi stau târgurile heteroclite.”

Teritoriile sunt delimitate la spațialitatea spațiului cunoscut, de pătruns cu vederea, de parcă acesta este singurul teritoriu existent, fie ca acesta se referă la malurile Cișmegiului pe care se plimba Neculai Manea în “Însemnările lui Neculai Manea” sau la geografia precisă a târgului în care conviețuia prințul Lai Cantacuzin:

“În loc să se detașeze de ea și să n-o mai vadă niciodată, niciodată, până la ceasul morții, o împarte, o subîmparte, o privește în față și din profil, îi ia pulsul, îi pune diagnoză; când cel mai simplu lucru era să nu fie aici. Să fi fost târgul copilăriei lui o amintire – o vagă amintire pe care o explozie imaginară o întoarce în pacea eternă. […] E o realitate mai ales mirositoare. Din Broscărie și din mlaștinile iazului Costilei, așezările săreau unele peste altele spre culmea dealului, ferindu-se din ce în ce mai mult de elementul umed; așa încât, de deasupra, cursurile de apă se zăreau sticlind departe. Probabil că dup ace au observat din deal aceste oglinzi miraculoase, târgoveții au socotit că n-ar fi rău să sape câteva fântâni. […] În mijloc, pe drumurile principale care se încrucișau spre alte ținuturi, se înșirau prăvăliile în cea mai mare parte ale celor cu baia, cuprinzând mărfurile trebuitoare țăranilor. […] În altă regiune, dominată de câteva biserici, de clădirea Prefecturii, a Primăriei și a Gimnaziului, se întretăiau câteva străzi mai curate cu locuințele mai-marilor așezării, a urmașilor unei boierimi în declin și a câtorva bogătași suspecți, care-și aveau obârșia dincolo.”

Rutina cotidiană duce la o cunoaștere și descriere exactă a teritoriilor acestui ținut provincial, până și elementele trecerii timpului din punctul de vedere al naturii sunt observate în tranziția lor: “Apa Costilei își schimba aspectele și culorile în fiecare anotimp; târgul însă oglindește în ea, de pe culme, aceleași unghiuri.”

Spațiul pare fi ales în mod expres fiecărui episod sau acțiuni la care participă personajele noastre, el rezonând în crearea atmosferei: “Noaptea de toamnă târzie era neobișnuit de blândă. Arborii goi ai grădinii stăteau neclintiți sub lumina lunii. Nu era nimeni în preajmă. Totul era pustiu.” În ceea ce numea Cantacuzin “<<geografia>> lui, există și o fundație spitalicească, națională și creștină, însă în afară de stat și municipalitate.”

Importanța indicilor spațiali și temporali și a dozării lor în mod constant au o intenționalitate vădită în crearea atmosferei, Mihail Sadoveanu, marele povestitor al literaturii române, reușind să își conducă lectorii spre ceea ce e important în aceste scrieri și nu istoria acestor târguri de provincie și a personajelor care, în ciuda plasării lor în acesta rutina spațială și temporală, reușesc să spargă barierele operelor și să fie regăsite fie în alte opere și în cotidianul propriu. Scrierile lui Sadoveanu se pare că rezistă testului timpului și pot fi supuse citirii și recitirii de către lectorii oricărui secol, aceștia putând vedea echivalențe legate de ficțiunea altor scrieri literare și chiar în realitatea palpabilă, rezultat au autenticității și veridicității de construcție evidențiate de acest autor.

IV. TEHNICI ȘI METODE NARATIVE

Când a început să se afirme Mihail Sadoveanu ca scriitor, adică la începutul secolului douăzeci, se produseseră marile evenimente ale evoluției noastre literare mai noi: Creangă dăduse un loc aparte în opera sa oralității populare, a țăranilor săi moldoveni, după cum Caragiale le dăduse vorbirii păturilor orășenești mic – burgheze și burgheze. Delavrancea, Vlahuță, Duliu Zamfirescu, Coșbuc folosiseră învățămintele mariilor înaintași și îmbogățiseră procedeele exprimării literare în domeniul narațiunii, al peisajului, al fuziunii lirice, al portretului, al reflecției filozofice și morale.

Mihail Sadoveanu a ținut să definească el însuși momentul apariției sale în literatură în, Anii de ucenicie: Meșterii cei mari de vorbe și visuri trecuseră: Alecsandri, Eminescu, Creangă. Cei de la care lumea mai aștepta ceva, tăceau. Delavrancea era în pauza de dinainte de Apus de soare; Vlahuță ostenise și, odată cu încetarea Vieții, părea că renunțase la toate, Caragiale și Coșbuc numai, când și când, dădeau semn că se află cu noi. Duliu Zamfirescu și Ioan Slavici publicau, rar, la revistele inaccesibile învățăceilor săraci.”

Citind primele sale narațiuni, întâmpinăm unele ecouri ale creației literare anterioare, pentru că mai peste tot în operă sa a reușit să evoce trecutul său să consemneze fapte pentru o cronică a veacului, se poate spune că Sadoveanu excelează ca povestitor, așa cum mulți au observat, pentru că pentru el a scrie înseamnă a povesti.

Limbajul artistului concurează în varietate și prospețime cu elementele naturii. Totul pare de o mare simplitate, fiind în același timp de o rară bogăție. Scoțând în relief o semnificație puternică, acest limbaj evită abstractul. Suplețea acestuia nu ține de miracol, ci de contactul permanent cu sursele populare, dovedind o cunoaștere excepțională a întregii geografii lingvistice românești.

Pentru Sadoveanu prezența lirismului înseamnă o afirmare directă a omenescului, dreptul de a vorbi fără ocolișuri. Interesul arătat celor sărmani, dragostea de popor se manifestă și stilistic în participarea afectivă la cele povestite., Atât de puternică e consonanța scriitorului cu eroii săi, în marea majoritate oameni simpli, oameni din popor, subliniază Iorgu Iordan, încât trecerea de la stilul direct al autorului la stilul personajelor se face pe nesimțite, de unde impresia că subiectul (povestitorul) și obiectul (eroii săi) participă deopotrivă la acțiunea povestirii, că între dânșii există o perfectă solidaritate și o unitate de interese indestructibilă.”

Constantin Ciopraga a constatat că ceea ce încântă în opera lui Mihail Sadoveanu nu este bogăția lexicală, nici particularitățile dialectele, de care Sadoveanu se folosește cu moderație, ci farmecul unic al frazei, adică vraja stilistică. Ciopraga îl apropie de Tolstoi, fiind solicitat de mișcarea neostenită din natură, ca și de patimile oamenilor. Lărgimea registrului său este dată de: narațiunea unduitoare din Zodia Cancerului, de muzicalitatea din Țara de dincolo de negură, ritmul dramatic din Baltagul, umorul senin din Hanu-Ancuței.

Masivitatea operei lui dovedește cunoașterea limbii trecutului și prezentului, Sadoveanu fiind un extraordinar evocator, un observator desăvârșit al vorbirii țăranilor și târgoveților, sensibil la specificul exprimării copiilor, femeilor, călugărilor, ostașilor, recurgând, după caz, la termenul particular, la arhaismul colorat sau la neologismul tipic. Termenii străini și expresii de jargon caracterizează “hibridul orășenesc”. Din vocabularul referitor la agricultură și păstorit, la plante și animale, la pescuit și vânat, la comerț și meșteșuguri, la religie și legende, la război și tradiții, scriitorului nu-i scapă nici un termen sugestiv, încât puține fapte de limbă nu ar putea fi ilustrate cu exemple din scrisul lui Mihail Sadoveanu. El are întotdeauna la dispoziție cuvântul care să exprime culoarea, forma, relieful, exuberanța, melancolia sau stări sufletești difuze. Dictoane, comparații, personificări, dialogul simplu și dialogul dublu dobândesc în scrisul său o strălucire specială. Iorgu Iordan observă, că la baza limbii acestuia stă vorbirea moldovenească vie (…), graiul moldovenesc propriu-zis din jumătatea de nord a Moldovei, sub ambele lui aspecte, cel actual și cel arhaic (…), iar pe de altă parte limba veche a cronicarilor și, mai puțin, a textelor religioase.”

Tot el distinge trei perioade lingvistice în evoluția scriitorului: prima durează de la debut până la unirea Transilvaniei cu țara veche și se caracterizează prin predominarea mai mult sau mai puțin exclusivă a temelor moldovenești, într-un stil care merge pe urmele lui Neculce și Creangă; urmează perioada care se desfășoară între cele două războaie mondiale, când în operele sadoveniene pătrund oamenii, locurile și vorbirea, limbajul din Transilvania; în perioada următoare pătrund realități și fenomene lingvistice muntenești și dobrogene.

Stilul sadovenian se caracterizează prin câteva particularități din care iese farmecul și vraja pe care o degajă întreaga sa proză: solemnitatea, arhaitatea și muzicalitatea limbajului. Solemnitatea este dată de epitete, comparații, metafore elogiative, de preamărire a spiritului țărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice, arhaitatea este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice și lexicale. Despre stilul său, Alexandru Paleologu spune că:, este în realitate mult mai sobru…, e obținut fără prea multă căutare… Stilul e sobru în fond, dar limba sa e departe de a fi simplă și firească, ci e deopotrivă o limbă specială, elaborată, savantă.”

`Nicolae Manolescu a constatat, că sensibil din primele opere, stilul lui Mihail Sadoveanu își atinge capacitatea maximă abia în ultimele. Faptul trebuie legat de modificarea conținutului și a tonului: stilul devine el însuși mijlocul de a învălui și de a înălța o materie prețioasă din care se fabrică imaginile realului și care trece asupra acestor imagini […]. Limbă e în parte aici chiar conținutul operei.. Natura l-a făcut anume în proporții excepționale, scria G. Ibrăileanu, ca să aibă în el un puternic și fin instrument de receptare, care să prindă cu delicatele lui antene sufletești tot ce cântă în natură, frumusețile creației.”

Mihail Sadoveanu „scrie cu încredințarea că, după Mihai Eminescu, George Coșbuc și Octavian Goga, el este ales să desăvârșească epopeea poporului român”. În volumul „Fascinația tiparelor originare”, criticul Constantin Ciopraga deslușește glasul istoricilor (literari), care până la apariția lui Sadoveanu erau convinși că Ștefan cel Mare nu-și găsise încă imnografi pe potrivă, după modelul lui Mircea cel Bătrân care „se refugiase” de la Cozia în „Scrisoarea III” a lui Eminescu. Contiguități și predilecții, apropieri structurale și tematice, dar mai ales viziunea românească asupra lumii îi identifică totalizatori, prin comuniune, pe Eminescu și Sadoveanu. Motivul hanului, de exemplu, ca element constitutiv al povestirii sadovene de cadru își are, se pare, rădăcinile în evocările lui Neculce și Eminescu despre ritualul lui Dabija Vodă. Cronica celor petrecute în aceste rateșe ajunge să fie respectată cu obligativitate și are puterea unui ceremonial aulic. „Cu Sadoveanu, încă o dată cultura română – moștenitoare și a senzualității mediteraneene – depășește pielița lucrurilor, convertind, așa cum făcuse și Eminescu și Blaga, privirea în gândire…”. În „Arta prozatorilor români”, Tudor Vianu identifică similitudini de ordin literar între Eminescu și Sadoveanu, în opțiunea criticului, pe cei doi coloși apropiindu-i acele „note piesagiste”, aflate în descripția amândurora. Viziunea sadoveniană asupra meleagurilor românești se asociază cu Dacia eminesciană din „Memento mori”, țara de basm, adâncită în „mite”

Proza lui Sadoveanu este populată de personaje cu aură legendară, mitică. Ele reprezintă o lume demult apusă, plină de virtuți, ale cărei umbre doar mai înfioară timpul și aspecte ale naturii, prezentate în manifestările anotimpurilor cele mai enigmatice, apariția toamnei fiind una cu un caracter repetitiv. Autorul le oferă pesonajelor sale posibilitatea și libertatea să dialogheze despre multiplele și iminentele contraste ce determină trecerea fulgerătoare a muritorilor pe pământ. Există un credo al țăranilor moldoveni că a nu te miră de nimic și a admite orice înseamnă a fi înțelept. Datoria de a crede totul este, pentru eroii sadovenieni, indestructibilă. Vorbirea lor este pilduitoare și metaforică, garanții fiindu-le timpul și spațiul.

Mihail Sadoveanu a fost catalogat de majoritatea criticilor drept un bun povestitor indiferent de dimensiunile formulei practicate. El consacră definitoriu povestirea asigurându-i o poziție importantă. George Călinescu afirma:, Impresia cui citește superficial este că Sadoveanu e un descriptiv. În realitate, el este un mare povestitor cu capacitate limitată de zugrăvire, un autor de descripții narative. Luat în totalitate, Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enormă, asemănător lui Creangă și lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de-al doilea, deși fără echilibrul artistic al lui Caragiale.”

S-a afirmat de atâtea ori că Sadoveanu e înainte de orice povestitor. N. Manolescu consideră că opera lui M. Sadoveanu aparține, în întregul ei, vârstei unitare și organice a epopeii, în sensul în care, Lukacs considera că epopeea se opune romanului ca o vârstă tânără uneia mature și reflexive. Pornind de la faptul că povestirea provine din balada populară, N. Manolescu afirma că:, Sadoveanu scrie un soi de românce lirică și sentimentală, corespunzând povestirii europene.”

Povestitorul premerge romancierului întrucât exprimă spiritualitatea unei lumi stabile și ritualizate. Romanul fiind la origine o specie recentă, burgheză, el corespunde unei univers specific caracteristicilor prozei, Lumea povestirii este esențial poetică.” după cum afirma Nicolae Manolescu. E interesant de constatat că, ținând spre edificarea unei lumi omogene, Sadoveanu trebuia să se slujească în chip necesar de povestire și de epopee.

Autorul, Povestirilor” din 1904 adopta, împreună cu majoritatea prozatorilor vremii, o formulă literară nouă: renunță deliberat la o literatură ce i se părea expresia snobismului și a înstrăinării, pentru una în care realitățile țărănești de la noi își găseau un mare loc. Este vorba de o literatură care regăsește procedeele epicii populare: oralitatea, simplitatea, naivitatea, redescoperă farmecul legendelor, baladelor., descântecelor și ale limbii țărănești, nefiind vorba de realismul țărănesc al lui Slavici sau al, Năpastei” nici de arta lui Creangă.

N. Manolescu ne propune o configurare a povestirii sadoveniene din perspectivă naratologică. Analizând arta lui M. Sadoveanu, el stabilește patru tipuri de narațiune: narațiunea răspândită în volumele de început, înrudită cu narațiunea tradițională, reprezentată de: Creangă, Slavici, Caragiale. Aici naratorul e mut, vede, dar nu vorbește, vocea lui este incoloră, prezența lui este strict convențională, rolul său se limitează la a pune în relație tablourile, episoadele acțiunii. De exemplu, în “Însemnările lui Neculai Manea”, povestirea se face la persoana întâi, fiind o narațiune homodiegetică, în care povestitorul este și eroul întâmplării însă deosebit de autor. Dacă am compara cu romanul “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” se face o diferența notabilă care constă într-un transfer: ochiul neutru de dincolo devine o voce implicată; este vorba de un eveniment văzut, trăit de o logică a faptelor, de o logică afectivă. Aici sporul de afectivitate este mai pronunțat; narațiunea în care povestitorul e mereu deosebit de autor, e nu numai martor dar și erou al întâmplării, este tot un personaj, și narațiunea în care martorul nu este doar un simplu personaj secundar, ci însuși autorul, este vorba de narațiunile maturității sadoveniene. Se accentuează ceea ce înainte se evita: convenția istorisirii, interesului pentru reprezentare: scenă, eroi, conflict, i se preferă interesul pentru limbaj, discurs. Personajele nu mai au o limbă proprie, locul fiind luat de un suprapersonaj care este autorul. Narațiunile tânărului M. Sadoveanu au suferit și influența naturalismului ale cărui elemente sunt: psihologia morbidă, instinctivitatea tulbure, compasiunea, studiul de moravuri și teză, lipsește doar măreția tragică. Lui G. Călinescu i se pare că naturalismul e pe cale să fie abandonat încă din Crâșma lui moș Precu, roman considerat de N. Manolescu ca fiind, întâiul roman țărănesc al lui M. Sadoveanu, naiv-etnografic și convențional, însă instructiv pentru viziunea socială a scriitorului.”

G. Călinescu afirma:, Însă numaidecât autorul renunță la orice naturalism și începe să înfățișeze viața elementară ca un scop în sine și din ce în ce mai idilic.” Naturalismul din primele nuvele sadoveniene încetează în clipa în care studiul social, moral, psihologic este înlocuit cu studiul unei lumi eterne și al îndeletnicirilor ei esențiale. Lumea a văzut în M. Sadoveanu mai mult un povestitor decât un romancier. Al. Paleologu nu contestă faptul că M. Sadoveanu este un bun povestitor, dar datorită faptului că a scris și multe romane, Al. Paleologul se întreabă de ce Sadoveanu nu poate fi numit și romancier.

N. Manolescu constată că romanele lui M. Sadoveanu, de până la război sunt neglijabile dar, după 1920, interesul stârnit de noul gen îl cucerește și pe el. Influențat și de Ibrăileanu, vrea să scrie romane superficial “balzaciene”, dar nu reușește fiindcă corespundea prea puțin aptitudinilor lui. Critica îi reproșează abuzul de descripție și de lirism în mai toate romanele. Defectul stă, din contră, considera N. Manolescu în insuficiența romanescului. Tot el numește romanele propriu-zise ale lui Sadoveanu, “romane ale sfârșitului de veac”. Sentimentul dominant e că o lume se sfârșește și alta îi ia locul. N. Manolescu a constatat că romanele lui Sadoveanu zugrăvesc mai ales două epoci: în Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea, Duduia Margareta, Apa morților, Venea o moară pe Șiret, Locul unde nu s-a întâmplat nimic este surprinsă perioada de la 1890 la 1900; în Strada Lăpușneanu, Oamenii din lună, Baltagul, Paștele Blajinilor, Cazul Eugeniței Costea, Morminte este surprinsă perioada de imediat după război. Între aceste epoci sunt deosebiri, dar și similitudini izbitoare: ambele sunt epoci “critice”, de tranziție, ale istoriei noastre sociale. Tema esențială a romanelor lui Sadoveanu poate fi considerată, schimbarea lumii.

N. Manolescu distinge în romanul sadovenian trei momente care, sunt până la un punct, similare cu vârstele romanului național din prima jumătate a secolului douăzeci: înainte de primul război mondial, romanele tânărului Sadoveanu sunt romantice, sentimentale și ideologice, ca cele ale lui Al. Vlahuță, Traian Demetrescu și ale sămănătoriștilor: Floare ofilită, Însemnările lui Neculai Manea, Apa morților, îndată după aceea se lasă atras de realismul căruia Ibrăileanu și ulterior G. Călinescu îi vor spune “balzacianism”, și scrie câteva romane de acest tip. Toată proza noastră din deceniul al treilea și o bună parte din aceea a deceniului următor va merge pe linia realismului. Dacă până acum M. Sadoveanu a scris romane dorice, după clasificarea romanelor făcută de N. Manolescu în: dorice, ionice și corintice, e vorba de romane ce aparțin unei epoci primare și energice a doricului românesc: roman creator de mituri, ca și clasa burgheză în ascensiune, caracterizându-se printr-o construcție trială: introducere, cuprins, încheiere, ordine cronologică verificabilă, text supus evident autorului și dirijat de el, finalitate practică declarată, odată cu Creanga de aur, Ostrovul lupilor, Divanul Persian, cărți scrise după 1934, M. Sadoveanu devine unul din primii autori români de romane corintice, în care realismul este înlocuit de parabola morală sau de alegoria filozofică., Dragoste de trecut și de imobilitate, dragoste de pământ, de boier și de țăran, contemplativitate, viu sentiment al naturii, dușmănie instinctivă față de evoluția firească a societății – iată elementele esențiale ale acestui suflet liric”.

Pentru fixarea metodei literare a lui Sadoveanu, alăturarea lui de unii scriitori străini poate aduce multe indicii. O comparație poate fi făcută cu Maurice Barres, comparație făcută de către Tudor Vianu, scriitor francez la care sentimentul naturii vibrează cu mai multă putere și căruia, prin tehnica corespondențelor, inspirată din simbolism, i-a deschis perspective mai adânci în viața misterioasă a firii. Peisajele nocturne prezente în operele lui Maurice Barres, abundă și în operă lui Sadoveanu, ca în corpusul povestirii “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”: “ “Noaptea de toamnă târzie era neobișnuit de blândă. Arborii goi ai grădinii stăteau neclintiți sub lumina lunii. Nu era nimeni în preajmă. Totul era pustiu.” Se observă că peisajul este redat mai cu seamă prin echivalențele lui muzicale, de asemenea natură este resimțită deopotrivă în viața ei morală, în intimitatea ei analoagă, care-i trăiește farmecul și neliniștile.

După cum afirmă Tudor Vianu în “Arta prozatorilor români”, în capitolul destinat lui Mihail Sadoveanu, cea dintâi este caracteristică scriitorilor însuflețiți de o rece intenție decorativă. Cea de-a doua, procedând prin raportarea omului la peisaj este cea a lui Sadoveanu. Tristețea domină descripția lui Sadoveanu; este acea melancolie care dovedește efectele sadoveniste cele mai tipice: “Afară vremea devenea tot mai închisă și lumină părea că merge în scădere. Ploaia se subțiase iar, despletindu-se pe vârtejuri de vânt. […] Nourii care s-au adunat astăzi deasupra asfințitului s-au risipit împrăștiați de curentele înălțimilor.”

Oriunde s-ar deschide opera lui Sadoveanu, expresia mâhnirii este prezentă, ca unul din sentimentele care l-au urmărit mai statornic pe scriitor. Tristețea, mâhnirea, melancolia fac parte din limbajul preferat al lui Sadoveanu. "Știa că este o lume civilizată fără să o fi cercetat și fără să aibă speranța de a o cerceta cândva. O descendentă de mahalagii mediocri, cu zestre puțină și orizont hermetic închis, nu avea altă soarta decât aceea care-i era de mai înainte dictate. O situație fără îndoială tragică."

O surdină nevăzută atenuează vibrațiile sentimentului și-l reduce la o măsură umană. Sadoveanu, nu recurge la simboluri neobișnuite. Toate sunetele firii îi sunt familiare aceluia care stând într-o mare apropiere de natură, știe să recunoască țipetul prepeliței, cârâitul cristelului, târâitul greierilor. “Flăcăuașul care dormita pe capră la o umbră de sălcie, lângă un izvor, auzea din când în când focuri pe după colnice ori pe văi, dar nu înălță capul decât când se apropia țăhnitul unui prepelicar corcit. […] Calul pufnea;”

Depărtarea în timp și spațiu, alte două categorii statornice ale viziunii lui Sadoveanu, îngânarea greierilor venind parcă, din negura veacurilor și șoaptele care vin, de departe deschid perspectivele infinite ale descrierii. Întreaga bucată este acordată muzical, nu numai prin cadențele frazării, dar și prin modalitatea compoziției ei. Pătrunzătorul sentiment al acestei descrieri este arătat însă, trecând prin inima omului pentru a fi apoi atribuit naturii. Șoaptele pline de mâhnire pot fi într-adevăr ale codrului, ale naturii.

Ceea ce au izbutit foarte rar scriitorii apuseni, evocarea naturii solitare, îi reușește pe deplin lui Sadoveanu. El nu are nevoie să opună omul peisajului, înviind pe cel din urmă, prin sensibilitatea celui dintâi, pentru că de fapt, în arta lui Sadoveanu omul și peisajul se întrepătrund: “La 27 septemvrie 1890, fiind o vreme prietinoasă, cuconu Lai Cantacuzin a ieșit cu docărașul sau pe câmp, la vânat.”

Structura nervoasă și morală a lui Sadoveanu este una din cele mai sensibile și mai adânci. Ochiul său vede, urechea sa aude, toate simțurile lui vibrează. Simte umiditatea locurilor, înregistrează toate mișcările, timbrele deosebite ale glasurilor naturii, intensitatea și depărtările dintre ele. Sadoveanu este pe drept cuvânt cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii române.

Ceea ce se observa în urmă analizei oferite de “Arta prozatorilor români”, Sadoveanu este “Un mare descriptiv pare a fi, pentru sentimentul comun, un mare vizual. Insă este de-a dreptul uimitor faptul că opera sadoveniană are elemente vizuale reduse și cum puterea lui evocatoare se sprijină într-o proporție copleșitoare pe factorii audiției”. Imaginile prezentate de Sadoveanu sunt rarisime, și “mijloacele lor, mai cu seamă în povestirile începutului, nu depășesc cu mult pe cele întâlnite în arta poetică a lui Eminescu”.

Rareori sunt evocate forme, de cele mai multe ori efecte de lumină. Vrăjirea aspectelor diafane și fantomatice, cu aceeași întrebuințare a vânătului și argintiului întâlnite și în icoanele povestirilor lui Eminescu, se întâlnesc din nou. Dacă natura văzută i se prezintă lui Sadoveanu aproape numai în aspecte de lumină difuză, în culori fantomatice, în arătări de pâcla și neguri, cuvinte foarte des întrebuințate și acestea, în schimb universul lui sonor prezintă o mare diferențiere a senzațiilor. Murmurul, freamătul, susurarea, gâlgâitul apei, ciuruirile îndepărtate de unde, foșnetul zăvoiului, ecourile prelungite, vuietul slab al unei vijelii îndepărtate, apoi fierberea ei, sunt tot atâtea notații pentru care exemplele se pot aduna cu sutele. Glasurile vântului sunt notate cu o extraordinară putere de a discrimina nuanțele lor cele mai delicate și senzațiile care li se asociază în sinestezii pătrunzătoare. Uneori vântul este” ușor și umed”, alteori este “arzător amar, scurt, cald”. Uneori vorbește despre “vântul răsunător de toamnă”, alteori despre “jalea sfâșietoare a vântului”. Vântul este așadar, un personaj viu al povestirilor lui Sadoveanu, din care nu lipsește niciodată, el fiind “geniul care intervine la un moment dat pentru a precipita catastrofa”. Pretutindeni, vântul apare când oamenii încetează să mai vorbească, interpretând neliniștile și dorurile lor, aducând zvonuri și măsurând depărtările, ca un element provocat de o instanță superioară, naratorul. El este agentul vieții și al mișcării în toate descrierile povestitorului.

Caracterul difluent al imaginației sale se explică frecvență întrebuințare pe care o dă Sadoveanu epitetului și substantivului: “toamnă târzie neobișnuit de blândă”, “la timpul hotărât”, “imagini nedeslușite”, “râsete subțirele”.

Sadoveanu suferă în decursul anilor o transformare nu doar in ceea ce privește vocabularul, ci și atitudinea. Arta sa intră acum într-o etapă de intelectualizare și povestitorul se întregește cu gânditorul și cu criticul. Acestei schimbări de atitudine i se datorește și locul mai întins pe care Sadoveanu i-l rezervă acum comentariului ușor ironic, întovărășind povestirea într-un fel care îl apropie de unii scriitori apuseni, ca Anatole France sau Thomas Mann. Cel care surprinde aceste asocieri este Tudor Vianu în "Arta prozatorilor români".

Sadoveanu a surprins cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a zonei Moldovei, și în această privință putând fi asemănat stilului lui Ion Creangă. “Totuși, spre deosebire de Creangă, și mai cu seamă, în epoca lui cea mai nouă, ceea ce îl preocupă din punct de vedere lingvistic nu este redarea realistică a vorbirii curente, ci stilizarea ei, înălțarea ei artistică la un nivel care îi dă un timbru grav și sărbătoresc.” Din seria povestirilor pe care le debitează diversele personaje din “Însemnările lui Neculai Manea” se observă că vorbirea nu este împrumutată mijloacelor limbajului curent, ci unui mod al expresiei elaborat într-o veche cultură, în care formele curteniei și simțul nuanțelor este atât de dezvoltat, încât, împrumutându-le oamenilor săi, scriitorul îl înalță într-un plan cu mult deasupra realității: “Baietu are talent, zicea a zecea oară domnu Neculau, scărpinându-se cu obidă în cap; lasă-l, moș Irimie, să meargă mai departe. […] Da ce folos am cu talaniu lui.”, “corecțiunile directorului”.

Ca o concluzie a acestui capitol legat de tehnicile narative folosite de către Mihail Sadoveanu se poate spune că ceea ce predomină în operă acestui autor este descrierea, fie ca ea constituie baza descrierii locului unde acțiunea narativă ia naștere, astfel constituindu-se în față cititorului o imagine cât mai autentică a celor povestite, fie că ni se descriu tipologii de personaje, majoritatea ajungând a deveni memorabile pentru literatură romană, toate acestea combinate cu tablouri de natură autentice, în care toate elementele prezentate se combină într-o sinestezie extraordinară, nu pot face din întreaga activitate a autorului analizat decât una de un realism original ce se apropie de veridic.

ADAPTAREA CINEMATOGRAFICĂ A ROMANULUI "LOCUL UNDE NU S-A ÎNTÂMPLAT NIMIC "NOIEMBRIE, ULTIMUL BAL

Ecranizarea “Noiembrie, ultimul bal” apare ca o reacție favorabilă a receptării romanului lui Mihail Sadoveanu “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”. Adaptarea cinematografică apare în anul 1989, un an crucial al istoriei României, la fix 56 de ani de la scrierea romanului, faptul ca acesta a fost pus în scenă confirmă autenticitatea, realismul dar și valoarea unei asemenea opere care a trecut cu brie testul timpului, abundând în universalitate, întâmplările prin care trece prințul Lai Cantacuzin în acest târg de provincie “târgul în care locuia, capital de județ, centru negustoresc al vieții rurale a ținutului”, putând fi întâmplările oricărui alt personaj din acest mediu, de atunci și chiar de acum.

Adaptarea cinematografică a acestui roman este regizată de Dan Pița, care este și unul dintre scenografi alături de Șerban Velescu. În distribuția acestui film intră figuri marcabile ale industriei cinematografice românești cum ar fi Ștefan Iordache, sub al cărui talent s-a conturat scindatul personaj al prințului Lai Cantacuzin, actrița Soimita Lupu interpretând-o pe Daria Mazu, alături de alți reprezentanți ai breslei cum ar fi Cătălina Murgea, Cornel Scripcaru, Toni Cristin, Gabriela Baciu și alții.

Dan Pița își motivează alegerea în felul următor: "Filmul propune o meditație asupra mizeriei umane, a plafonării vieții de provincie pe care o suportă un om educat, plin de idealuri, de fapt e vorba despre un proces interior cauzat de sinuciderea fetei, pe care eroul și-l face ca pe o autoanaliză. De la proza lui Sadoveanu până la film, multe lucruri erau de pus la punct. În primul rând, autorul romanului face o analiză fină a unui personaj misogin, egoist și incapabil să intervină în propria-i viață. El privește întreaga dramă prin care trece orășelul și tânăra femeie ca și cum ar fi un martor, și nicidecum un personaj implicat. Pentru el, totul este permis. Poziția aceasta comodă, dar și lipsită de implicare îi creează pentru început o oarecare detașare, dar este o neutralitate falsă, pentru că toți ochii sunt ațintiți asupra lui. El e singurul care poate mișca obștea, orașul, e singurul care poate îndrepta lucrurile, e singurul care o poate salva pe tânăra femeie, față de care are, fără să-și manifeste intențiile, obligații morale și o gingașă afecțiune. Pe scurt, filmul nu avea nimic comun cu realitățile românești ale anilor '80". Aceasta este afirmația lui Dan Pița în legătură cu punerea pe scenă cinematografică a subintitulatului “Târg Moldovenesc la 1890” sau a “Locului unde nu s-a întâmplat nimic”.

“Titlul cu virtuți premonitorii extrase din însăși substanța romanului Noiembrie, ultimul bal acoperă o realitate artistică ce-și află în pagina literară doar punctul de referință. Cineast autentic, Dan Pița efectuează asupra romanului o operație de destructurare și deconstruire ― pentru ca, într-un efort de depășire creatoare a argumentului literar, să-l restructureze și să-l reconstruiască în funcție de cerințele limbajului filmic;”

Filmul urmează aceeași traiectorie a dramei unui suflet măcinat de incapabilitatea de a se deschide în fața vieții și chiar a iubirii, el continuându-și starea perpetuă de alienare față de realitate pusă pe baza plictisului târgului unde nu se întâmpla niciodată nimic. Această stare de inactivitate este de fapt detașarea prințului Lai Cantacuzin de sine și de partea sa umană, evadând într-un spațiu de nepătruns pentru cei ce-l înconjoară în acest timp al sfârșitului tinereții.

Neliniștea și incapacitatea de a iubi reiese și din prezentarea pe care o face naratorul “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” personajului său: “Cantacuzin bănui că se afla într-un ceas unic al vieții lui, clipa întru totul delicate, trecătoare ca toate bucuriile. Fără să înțeleagă de ce, dorii pe cineva lângă el. Era fără îndoială o femeie. Dar nu era nici una din cele pe care le iubise, fără pasiune, într-o tinerețe destul de lâncedă.” Ceea ce este perfect transpus de către actorul Ștefan Iordache, acesta fiind un ventriloc al naratorului care aici lipsește, fapt ce face o distincție vădită între adaptarea cinematografică și varianta literară originală. Acest fapt este subliniat de regizorul Dan Pița, expunându-și intenția de a contura într-un mod evident tipul de personaj în care constă prințul Lai Cantacuzin: "În acest film, Ștefan Iordache a făcut dovada marelui său talent, creionând cu măiestrie greu de egalat portretul unui suflet chinuit, incapabil de a se deschide în fața vieții, a iubirii, a unei existențe pline de decepții".

Filmul urmărește evolutiv viețile dar și psihologia personajelor ce intră în contact unele cu altele și locul unde nu s-a întâmplat nimic este de fapt un loc unde se întâmplă lucruri marcante pentru viețile personajelor, însă lipsesc cele ce ar putea face că prințul să dobândească calități umane. Dramă prin care trece Daria Mazu, sub îndrumarea atentă a profesorului său Lai, cât și a amantei sale Aglae Argintar, urmează etapele sfârșitului, însă acestea nu sunt prezentate de un narator omniscient, cum se întâmpla în cazul sursei literare.

Adaptarea cinematografică pare a se detașa de descrierile minuțioase ale târgului moldovenesc și merg spre surprinderea psihologiei pe care o nutresc personajele: prințul Lai, martorul propriei sale drame, incapabil să intervină în propria viață pentru a schimba ceva și un fel de Pygmalion autohton ce acționează asupra creației sale Daria Mazu. Daria Mazu e o fată simplă, a ajutorului de primar Vasilică Mazu, recăsătorit. Prințul lui Cantacuzin, prefect al urbei, și doamna Argintar o determină (prin educație) pe Daria Mazu să dorească evadarea din lumea în care trăia. Daria îl iubește în taină pe prințul Lai. Daria e cerută în căsătorie de un maior în rezervă, aleargă și cere ajutor protectorilor, dar prințul nu are curajul să încalce prejudecățile. Căsătoria cu maiorul se face, Daria intră în magma sufocantă a târgului, târziu prințul îi mărturisește dragostea, dar o altă nenorocire (fatalitate): fratele ei, după ce-și ucide tatăl, se va îndrepta împreună cu ea spre porțile Împărăției apelor unde vor muri. Daria, atât în adaptarea cinematografică cât și în roman este prezentată în maniera balzaciană, fiind vădite asemănările între aceasta și Madame Bovary. Emil, fratele epileptic al protagonistei, apare în film ca un martor din umbră al tuturor evenimentelor, ce deși este atât de căutat de tatăl avar la morgă la apariția unui nou decedat, ce dorește a-i lua partea de avere, nu este găsit de nimeni ci el o găsește pe Daria, urmând ca cei doi să își găsească sfârșitul dramatic împreună, asemenea dramei pe care o împărtășesc.

Alegerea titlului “Noiembrie, ultimul bal”, nu este una aleatorie. Se cunoste predilecția autorului “Locului unde nu s-a întâmplat nimic” pentru anotimpul de toamnă, din a cărui anotimp face parte și lună noiembrie, apogeul acesteia. Ultimul bal al lunii noiembrie se leagă destul de eficient de ultimul bal al Dariei, de mărturisirea de iubire făcută de prințul Lai, dar și de drama sinuciderii fraților Mazu, după omuciderea lui Vasilică Mazu de către fiul său Emil. Noiembrie apare în film că lună în care familia Mazu își găsește sfârșitul.

Unul dintre aspectele care diferențiază adaptarea cinematografică de roman este perspectiva narativă, în prima dintre ele, cel care povestește întâmplările este prințul Lai, în comparație cu cel de-al doilea unde avem de-a face cu un narator destoinic. Un alt aspect este cel care îl privește pe Lăi Cantacuzin ca ventriloc al acestui spațiu. In film, personajul Lai este urmărit de către conștiința sa care este încontinuu răstălmăcită de către moartea Dariei, firul dintre realitatea ficțională a prezentului se întrepătrunde cu firul trecutului dau și spațiul halucinației, al oniricului.

Descrierile extraordinare din roman se regăsesc în imaginile vizuale surprinse de către producătorii acestei ecranizări prin surprinderea unor aspecte definitorii plasării spațiale în acest târg, cum ar fi câmpiile pe care vâna protagonistul, apă în care își găsesc sfârșitul cei doi frați, casele celor favorizați de către soartă cu avere și mediul în care trăiau ceilalți, prezentate în opoziție, dar accentul cade de fiecare dată pe evoluția său mai degrabă involuția personajelor.

Costumele folosite în text transpun acele timpuri ale anilor 1980, prin acestea putem vedea și diferențierea de care se discută în paragraful anterior legate de clasele sociale. Atmosferă filmului este una închisă, fie că ea este văzută în interiorul caselor boierești sau in natura, ceață apărând a fi perpetuă, soarele lipsind cu desăvârșire și mizeria în care trăiau mai puțin favorizații, chinuiți nu doar de foame ci și de cămătari preexistă cu cea a celor ce citesc “Dramele Parisului” în spațiul domiciliului lor somptuos.

Filmul nu prezintă atmosferă anilor 1980, ci se bazează pe descrierea caracterelor personajelor principale, urmărite din punctul de vedere al activității psihologicului asupra umanului, de modul în care remușcarea acționează asupra conștiinței. Dan Pița a surprins în mod remarcabil ceea ce “Târgul moldovenesc din 1890” era în mod real și anume o urbe burgheză, stăpânită de pasiuni dar și de drame marcante, incapabile de sesizat de către personajul emblematic Lai Cantacuzin.

CONCLUZII

Lucrarea de față, cu titlul “Târgul de provincie în romanele lui Mihail Sadoveanu”, cu aplicare pe lucrările “Locul unde nu s-a întâmplat nimic” și “Însemnările lui Neculai Manea” ale marelui povestitor al literaturii române.

Acest studiu conține patru capitole referitoare la tema enunțată și un subcapitol ce privește adaptarea cinematografică a uneia dintre cele două lucrări vizate. Primul capitol poartă numele “ASPECTE ALE OPEREI LUI MIHAIL SADOVEANU ȘI PLASAREA SCRIITORULUI ÎN CONTEXTUL LITERAR AL EPOCII” fiind divizat în două subcapitole. Primul subcapitol a vizat aspecte ale operei lui Mihail Sadoveanu din punctul de vedere al biografiei acestuia, a predilecțiilor pentru istorie și pentru natură, dar și a opiniilor critice referitoare la apariția sa pe plan literar. Cel de-al doilea subcapitol s-a bazat pe proza artistică a autorului, arta lui Sadoveanu prezentând numeroase afinități cu aceea a principalilor reprezentanți ai realismului, cât privește tematica ei, în cuprinsul căreia pictura omului elementar pare a o uni cu grupul sămănătoriștilor, apoi preocuparea descriptivă și lirismul povestirii. Insă, s-a dovedit că Sadoveanu nu împărtășește întru totul punctul de vedere al realismului, el spărgând liniile de structură ale formulei generale.

Capitolul al II-lea a arătat “LUMEA PERSONAJELOR ÎN TÂRGUL DE PROVINCIE” punându-se în valoare personaje marcante pentru literatura romanescă, cum ar fi nobilul și scindatul print Lai Cantacuzin, un Pygmalion românesc ce acționează asupra Dariei Mazu, tipologia ființei ce îi este destinată o soartă de un adevărat tragism, o Madame Bovary, o adulteră, în persoana lui Aglae Argintar, ce devine o victimă a propriei ficțiuni, a plictisului citadin, cotidian, a tatălui avar, a mamei vitrege până la personajele ce împărtășesc acestea drama orășenească, profesorii Neculai Manea și Radianu, care își caută fiecare fericirea prin dorința imposibilă de a se întoarce la originile vieții simple și naturale. S-a mers în analiza până la demonstrarea faptului că lumea târgului de provincie își avea o ordine intențional construită, în care se întâlnește o colecție bogată de personaje specifice mediului: intelectuali, profesori, tinere și naive fete, doamne adulterine, negustori, medici, funcționari și alții.

În capitolul al III-lea, “SPAȚIUL ȘI TIMPUL ÎN TÂRGUL DE PROVINCIE”, analiză a constituit o investigare în ceea ce a privit timpul și spațiul prezente în aceste scrieri, ajungându-se la concluzia că timpul este suspendat și că absența indiciile temporale situează acțiunea într-un timp nedeterminat, acest fapt fiind unui vădit intenționat, pentru ca lectorul să fie ajutat să intre în această atmosferă, dar să nu se depărteze de ceea ce este cu adevărat important și rutina cotidiană reușește să restrângă activitatea temporală cât și cea spațială a personajelor.

Capitolul al IV-lea, TEHNICI ȘI METODE NARATIVE, a demonstrat că narațiunea în aceste scrieri este profund descriptivă și ca Mihail Sadoveanu și-a dovedit măiestria în acest sens. Subcapitolul anexat acestui capitol, a prezentat aspecte aflate în conexiune între adaptarea cinematografică a romanului “Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, numită “Noiembrie, ultimul bal”. În mod evident au fost găsite diferențe între cele două, cum ar fi perspectiva narativă și lipsa accentuării descrierilor, însă personajele au fost surprinse în mod excepțional de către regizorul Dan Pița.

BIBLIOGRAFIE

OPERA LUI MIHAIL SADOVEANU

Sadoveanu, Mihail, Anii de ucenicie, Editura Minerva, Bucuresti, 1970

Sadoveanu, Mihail, Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Editura pentru Literatură, București, 1969.

Sadoveanu, Mihail, Zodia Cancerului, Editura Herra, Bucuresti.

Sadoveanu, Mihai, “Însemnările lui Neculai Manea”.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Băileșteanu, Fănuș, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, București, Editura Minerva, 1972.

Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura română, vol.II, București, 1974.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația pentru literatură și artă, București, 1941

*** Atitudini și polemici în presă literară interbelică, Institutul de istorie și critică literară ,,George Călinescu’’, București, 1984

Cioculescu, Șerban, Aspecte literare contemporane, Editura Minerva, București,1972

Cioculescu, Șerban, Itinerar critic, Editura Eminescu, București, 1973

Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu. Fascinația tiparelor originare, București, Editura Eminescu, 1981.

Georgescu, Paul, Destinul interior, în vol. Mihail Sadoveanu. Antologie… de Fănuș Băileșteanu, București, Editura Eminescu, 1973.

Constantinescu, Pompiliu, Mișcarea literară, Editura Minerva, București, 1976

Constantinescu, Pompiliu, Romanul nostru interbelic, Editura Minerva, București, 1977

Crohmălniceanu, Ovid.S, Literatura română între cele două razboaie mondiale, Editura Minerva, București, 1972

Dragomirescu, Mihail, Critică, Editura Institutul de literatură, București, 1928

Georgescu, Paul, Încercări critice, vol.III, E.S.P.L.A, București, 1958

Iorga, Nicolae, Schițe din literatura română, vol.2 Editura Librăriei Frații Șaraga, 1893

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești contemporane, II, Editura Minerva, București, 1985

Ionescu Ruxăndoiu, Liliana, Mihail Sadoveanu. Hanul – Ancuței, în volumul Narațiune și dialog în proza românească,București, Editura Academiei Române, 1991, pp. 40 – 62.

Luca, Eugen, Mihail Sadoveanu sau elogiul rațiunii, București, Editura Minerva, 1972

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva, București, 1937

Lovinescu, Eugen, Pași în nisip, Editura Eminescu, Fălticeni, 1906

Maiorescu, Titu, Literatura română și străinătatea, Editura pentru literatură, București, 1882

Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Editura pentru literatură, București, 1966

Munteanu, Nicolae, Aspecte și direcții în romanul românesc de la începuturi până azi, Editura Minerva, București, 1937

Manolescu, Nicolae, Sadoveanu sau utopia cărții, București, Editura Eminescu, 1976.

Marcea, Pompiliu, Umanitatea sadoveniană de la A la Z, București, Editura Eminescu, 1977.

Mitrache, Gheorghe, Mihail Sadoveanu, București, Editura Recif, 1994.

Muthu, Mircea, De la Sindipa la Divanul persian, în volumul Permanențe literare românești din perspectivă comparată, București, Editura Minerva, 1986, pp. 122 – 132.

Negoițescu, Ioan, Scriitori moderni, Editura pentru literatură, București, 1941

Papadima, Liviu, Istoria literaturii române, III, Editura Academiei, București, 1973

Papadima, Liviu, Studii și eseuri de istorie și critică literară, Editura Cartea Veche, București, 2007

Paleologu, Alexandru, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, București, Editura Cartea Românească, 1978.

Parfene, C., Hanul – Ancuței. Povestirea ca spectacolal comunicării, în volumul Analize și interpretări literare, Iași, Editura Junimea, 1994, pp. 126 – 138.

Sângeorzan, Zaharia, Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale, București, Editura Minerva, 1976.

Spiridon, Monica, Sadoveanu. Divanul înțeleptului cu lumea, București, Editura Albatros, 1982.

Perpessicius, P, Mențiuni critice, I, Editura Minerva, București, 1928

Simion, Eugen, Scrieri, vol.I Editura pentru literatură, București, 1966

Ursache, Petru, Sadovenizând, sadovenizând…Studiu stilistic și estetic, Iași, Editura Junimea, 1994.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura contemporană, București, 1941

Vianu, Tudor, Opere, vol.V, Editura Minerva, București, 1975

Vlad, Ion, „Cărțile” lui Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.