Taralunga V. Institutia Extradarii [623470]

294 EVOLUȚIA ISTORICĂ, ESENȚA ȘI IMPORTANȚA INSTITUȚIEI EXTRĂDĂRII
Țarălungă Victoria, dr. în drept , conf. univ., Facultatea de Drept și Științe Sociale , USARB
Extradition as a form of international mutual assistance in criminal matters is an important
international legal instrument which value exceeds the bilateral relations between states and must be
viewed in the context of strengthening and improving the international legal order. The creation of the
legal basis for extradition, on the one hand, contributed substantially to enhancing cooperation of the
states to suppress crime that violates international legal order, as well as national law, to ensure the
inevitability of responsibility and punishment of the criminals, but on the other hand – ensured the
development of rules and principles governing extradition and guarantee the rights of the individual in
relation to extradition. In this article the author highlights the historical evolution, the essence and the
importance of the institution of extradition through the doctrinal views and international regulations.
Keywords: extradition, legal assistance in criminal matters, international treaty .
Astăzi comunitatea internațională are o experiență bogată de cooperare în domeniul luptei contra
criminalității organizate, cooperare ce cuprinde diverse domenii, în special, schimbul de informații,
formarea bazei juridice corespunzătoare, acordarea asistenței tehnice la nivel bi/multilateral, utilizarea în
comun a noilor realizări ale progresului tehnologic etc. Totuși , eficacitatea luptei cu fenomenele
infracționale poate fi realizată numai prin utilizarea eficientă a diferitelor instituții juridice, un rol special
printre acestea revenindu- i extrădării. Apărută ca instrument al politicii externe a statelor și doar ulterior
transformată într -una dintre formele cooperării internaționale în sfera luptei cu criminalitatea, extrădarea
reprezintă un instrument indispensabil pentru asigurarea urmăririi penale a învinuiților sau pentru
ispășirea pedepsei de către condamnații care se ascund pe teritoriile statelor străine [13, p.9].
De aprobarea rolului extrădării este legată dezvoltarea intensă a acesteia, caracterizată prin creșterea
numărului tratatelor de extrădare, perfecționarea coordonării juridice a luptei de combatere a
infracțiunilor care aduc atingere intereselor mai multor state, excluderea infracțiunilor politice din sfera
extrădării, definirea infracțiunilor pasibile de extrădare, afirmarea principiului neextrădării propriilor
cetățeni etc . [17, p.19- 20]. Crearea bazei juridice a extrădării, pe de o parte, a contribuit substanțial la
amplificarea cooperării statelor în vederea suprimării infracțiunilor care încalcă atât ordinea juridică
internațională, cât și cea națională, în vederea asigurării caracterului inevitabil al responsabilității și
pedepsirii criminalilor, dar, pe de altă parte – a asigurat elaborarea normelor și a principiilor care
reglementează extrădarea (principiul specialității, principiul ne bis in idem etc.) și garantează drepturile
individului în legătură cu extrădarea.
Extrădarea, ca formă a asistenței juridico -penale internaționale reprezintă un important instrument
juridic internațional valoarea căruia depășește relațiile bilaterale dintre state și care trebuie examinată în
contextul consolidării și îmbunătățirii ordinii juridice internaționale [18, p.15]. Pentru persoanele care
comit infracțiuni și se ascund pe teritoriul unui stat străin, în conformitate cu dreptul internațional ar
trebui să fie imediat puse în aplicare mecanisme de natură să asigure reținerea și extrădarea lor statului
național sau statului pe teritoriul căruia a fost comisă infracțiunea, fie unui alt stat interesat în scopul
urmăririi penale, condamnării sau executării pedepsei.
În conformitate cu principiile general recunoscute și cu normele dreptului internațional, extrădarea ar
trebui privită ca o manifestare de bună vecinătate și cooperare între state, ca o acțiune, care se
conformează pe deplin cerințelor fundamentale fixate în instrumentele juridice internaționale, în special
celor din Carta ONU și din convențiile internaționale privind combaterea celor m a i periculoase
infracțiuni [1, p.10]. Nu putem trece cu vederea și rolul preventiv al extrădării. Punerea în aplicare a
instituției extrădării poate acționa în calitate de un mijloc eficient de stăvilire a persoanelor cu atitudini și
comportamente antisociale, ilegale, demonstrând clar că, în cazul comiterii unei infracțiuni, aflarea în
afara limitelor j urisdicției teritoriale nu le va permite evitarea răspunderii și pedepsei penale [21, p.72].
Trebuie de luat în considerație și faptul că extrădării îi este acordat un loc deosebit în cadrul dreptului
internațional penal. Mai mult ca atât, în opinia cercetătorului V.P. Panov, anume din extrădarea
infractorilor își are originea dreptul internațional penal [24, p.8]. F. Martens încă în anul 1905 în vestita sa
lucrare Dreptul internațional contemporan al națiunilor civilizate scria că „în cunoștințele cu privi re la
extrădarea infractorilor este concentrat tot interesul dreptului internațional penal” [23, p.231] . CZU: 343.26

295
Antecedentele istorice ale extrădării sunt vechi și numeroase. În literatura juridică de specialitate pot fi
întâlnite diferite tipuri de periodi zare ale extrădării, care prezintă interes pentru cercetătorii acestei forme
de asistență juridico -penală internațională. Spre exemplu, F. Martens diviza practica extrădării în trei
perioade: prima – lumea antică, evul mediu și epoca modernă; a doua – de la începutul secolului al XVII –
lea până la finele anilor 40 ai sec. al XIX -lea; a treia – perioada recentă [23, p.231] .
În același context, M. Bassiouni evidențiază patru perioade care caracterizează evoluția extrădării [1,
p.4]:
1. Prima – include perioada dintre cele mai vechi timpuri și până la sfârșitul sec. al XVII -lea, c ând
extrădarea nu era frecventă și se practica doar în cazul comiterii crimelor politice, precum și față de
eretici și renegați .
2. A doua perioadă începe cu sec . al XVIII -lea și durează până în prima jumătate a secolului al XIX -lea,
fiind caracterizată de creșterea numărului tratatelor de extrădare încheiate între state, nu doar împotriva
rebelilor și a dezertorilor dar și a autorilor crimelor ordinare. După cum afirmă M. Bassio uni „suntem în
prezența unei perfectări juridico -convenționale a instituției extrădării ” [1, p.4] .
3. A treia perioadă este cuprinsă între anii 1833 -1948 c ând statele au pornit o întovărășire coordonată
contra infractorilor fugari.
4. A patra perioadă este cea de după anul 1948, când în perioada postbelică încep să se dezvolte intens
relațiile internaționale, perioadă care continuă până în zilele noastre și este determinată de sporirea
protecției drepturilor omului în procesul extrădării. De asemenea, o prioritate a acestei perioade a devenit
necesitatea constituirii sistemului de securitate internațională și a prevenirii comiterii în viitor a crimelor
contra păcii și securității omenirii.
Desigur, astfel de periodizări au un caracter condițional ș i pot fi completate sau modificate. Oricum ,
este clar că dezvoltarea istorică a extrădării a avut de parcurs un drum lung, pornind de la cele mai simple
forme de predare a fugarilor statului solicitant până de crearea unui cadru juridic dezvoltat și a unei
diverse practici de cooperare internațională.
Instituția extrădării are o istorie lungă și originea sa poate fi urmărită din cele mai vechi timpuri, când
nu existau raporturi juridice în relațiile de combatere a criminalității în sensul său modern, î nsă exista
practica extrădării care inițial avea un caracter local. Istoria extrădării este foarte veche și datează de la
apariția primelor semne ale diplomației formale [13, p.12]. Justificând existența extrădării încă în epoca
sclavagistă, cercetătorii [ 19, p.16 -17; 13, p.14; 22, p.11 -12], de multe ori , fac trimitere la tratatul încheiat
regele hittiților Hattusil al III -lea și faraonul egiptean Ramses al II -lea, în anul 1296 î. Hr. Acest tratat
prevedea că „Dacă cineva va fugi din Egipt și se va duce în țara hittiților, atunci regele hittiților nu -l va
reține, ci -l va întoarce țării lui Ramses” [19, p.16 -17]. O particularitate a acestui tratat constă în faptul că
acesta se referă nu doar la criminali, de multe ori extrădarea fiind aplicată față de sclavii fugari.
În plus, au existat tratate de extrădare între diferite polisuri grecești. Extrădarea era utilizată pe scară
largă în Grecia Antică și în Imperiul Roman în privința sclavilor fugari. Spre exemplu, în Grecia,
extrădarea este adeseori aplicată pentru sclavii fugari care nu beneficiau de dreptul de azil, astfel, încât
proprietarul de sclavi putea să urmărească sclavul oriunde, iar conduce rea trebuia să -i acorde toată
asistența [13, p.14]. Cu toate acestea, aici dreptul de azil își exercita încă influența. Astfel, în Atena, deși
Templul lui Teseu nu garanta sclavului fugar impunitate, nici libertate, însă, cel puțin , îi acorda dreptul de
a solicita un proces judiciar. În cazul în care instanța demonstra că proprietarul de sclavi își trata prea crud
sclavul, atunci extrădarea nu avea loc , iar sclavul era vândut unui nou proprietar [13, p.14].
De asemenea, sunt cun oscute fapte interesante, precum că atenienii s -au obligat să extrădeze criminalii
macedoneni fugari regelui macedonean Filip, iar aheii au amenințat Sparta cu încălcarea uniunii, în cazul
în care nu vor fi extrădați unii cetățeni ai acesteia care au ataca t un sat Acheian; Caton a cerut ca Caezar
să fie extrădat germanilor pentru că a început cu aceștia un război nedrept [19, p.19] . De menționat că în
aceste cazuri predomina caracterul politic al extrădării.
Modificările instituției extrădării din Evul Mediu au fost , în principal , dictate de schimbările în cadrul
instituției azilului, astfel încât anumite locuri sacre – temple și mănăstiri – au devenit locuri din care era
interzisă extrădarea. Un alt obstacol în calea extrădării persoanelor care au comi s infracțiuni, a servit
obiceiul de aservire a tuturor străinilor care au intrat în țară fără permisiune, obicei care a existat în statele
feudale din Europa de Vest. În legătură cu aceasta, extrădarea a continuat să reprezinte o formă de
represalii împotriva oponenților politici, și nicidecum a infractorilor [18, p. 17]. Cercetătorul rus A.S.
Koblikov , menționează că, p ână la sfârșitul primei jumătăți a sec . al XVII -lea, istoria diplomatică nu
semnalează nici un tratat relativ la predarea infractorilor de drept comun, dar tratatele de alianță

296
stipulează frecvent extrădarea rebelilor și criminalilor politici, ceea ce dovedește că monarhii se îngrijorau
mai mult de securit atea lor personală și de apărarea puterii lor, decât de pericolul social pe care -l atrăgea
impunitatea infractorilor de drept comun [20, p.147].
Totuși, într -un tratat dintre marele principe Igor al Rusiei (913 -945) și Imperiul din Orient se prevedea,
în art. II: „În cazul în care un grec se află în Rusia și comite o infracțiune, principele nu -l poate pedepsi
potrivit legii ruse, ci va trebui să -l extrădeze Greciei” [22, p.14] . De asemenea, unul dintre cele mai vechi
instrumente medievale, în baza căruia părțile contractante s -au angajat să extrădeze pe bază de
reciprocitate infractori politici, a fost tratatul încheiat în 1174 dintre regele englez Henry II și regele
scoțian William [3, p. 25]. Acordurile de aceeași natură care au urmat în Euro pa de vest erau, de
asemenea, axate în principal pe rebeli și dușmanii reciproci ai părților, la care se atribuiau așa -numiții
disidenți.
Anumite informații cu privire la extrădare datează și din sec . al XVII -lea. Atâta timp, c ât a subzistat
dreptul l a azil, care a cunoscut cea mai mare dezvoltare în Evul Mediu fiind favorizat de creștinism
(persecuțiile religioase) și de însăși structura orânduirii feudale (fiecare senior acorda pe feuda sa drept de
azil, acesta fiind o sursă de venituri), extrădarea era aproape imposibilă. Formarea statelor absolutiste
feudale și dezvoltarea relațiilor diplomatice, precum și dezvoltarea dreptului natural care cerea în numele
umanității și al moralei îngăduirea dreptului de azil considerat ca dăunător pentru menținerea relațiilor
între popoare, au favorizat instituția extrădării. Numai că tratatele încheiate admiteau extrădarea
infractorilor politici și o refuzau celor de drept comun. Cu acest caracter extrădarea s -a păstrat până în
sec. al XIX -lea, când nu s-a mai admi s pentru infractorii politici [13, p.20].
În sec . al XVIII -lea, când începe a doua perioadă în dezvoltarea extrădării, tratatele de extrădare își
extind efectele nu doar asupra dezertorilor, dar și a infractorilor – asasinilor, falsificatorilor, hoțil or, iar
cooperarea statelor în materia urmăririi penale a acestor persoane devine de ce în ce mai intensă. Aceasta
se explică prin faptul că în acele timpuri exista o migrație intensă a oamenilor dintr -un stat în altul în
legătură cu procesele de industria lizare ale Europei și cu apariția unor noi mijloace de transport, fapt ce a
cauzat probleme în combaterea jefuitorilor de pe căile ferate [3, p.25].
În a treia perioadă , cuprinsă între anii 1833 -1948, statele au conștientizat necesitatea combaterii
infractorilor care au comis acte criminale, altele decât cele de natură politică. Astfel, tratatele încheiate în
acest scop contribuie la transformarea extrădării într -un act veridic de asistență juridică internațională
acordată de către un stat altuia în ca drul relațiilor internaționale [1, p.16]. Până la sfârșitul sec. al XIX -lea
cele mai multe țări din Europa și multe state din America au semnat tratate de extrădare atât între ele, cât
și cu state îndepărtate din punct de vedere geografic.
În a patra perioadă, care a început la mijlocul sec . al XX-lea. Al Doilea Război Mondial a avut un rol
decisiv în dezvoltarea instituției extrădării. Pedeapsa pentru atrocitățile comise de către naziști pe
parcursul acestuia a devenit unul dintre principalele obiective ale perioadei respective. A urmat o serie de
declarații și discursuri, în care aliații și -au exprimat hotărârea de a supune urmăririi penale pe cei
responsabili de atrocități, crime și execuții, precum și pe cei care au participat direct și volun tar la
comiterea acestora. Acest angajament comun nu doar a condus la înființarea Tribunalelor Militare
Internaționale de la Nürnberg și Tokyo [22, p.14 -15] în vederea pedepsirii criminalilor de război ale căror
crime nu sunt asociate cu un anumit spațiu g eografic, dar, de asemenea, și la existența a numeroase
procese pentru crime de război, organizate în acele state în care acestea au fost comise. Astfel, după cum
putem observa, odată cu dezvoltarea relațiilor interstatale se perfecționează și instituția e xtrădării: crește
numărul de tratate în care se specifică cercul persoanelor care fac obiectul extrădării, se elucidează
criteriile și motivele extrădării.
Relatări cu privire la instituția extrădării în țara noastră apar în documentele datând încă cu sec. al XV –
lea. Între anii 1498 -1499 reprezentantul lui Ștefan cel Mare formulează, între altele, și următoarea cerere
către principele Lituaniei: „La voi se oploșesc mai mulți români fugiți din Țara Moldovei, pe care grația
voastră să -i trimiteți înapoi în Moldova, în puterea tratatului” [6].
La 4 aprilie 1646, Vasile Lupu Vodă încheie un tratat de extrădare cu S. Racoți, principele
Transilvaniei. În legislația română anterioară codurilor de la 1939 n -au existat decât două texte în materia
extrădării : art. 30 din Constituția de la 1866 privitor la extrădare a refugiaților politici (dispoziție
menținută în Constituția din 1923, art. 23) și art. 6 al Legii din 9 iulie 1866 referitor la desființarea
Consiliului de Stat care dădea extrădarea în competența Consiliului de Miniștri [9, p .167].
Astfel, în urma celor expuse putem conchide că istoria evoluției instituției extrădării înglobează toate
tipurile istorice ale societății. Cu toate acestea, numai în perioada modernă, extrădarea a dobândit valoare

297
universală. Este important a menționa în mod special două aspecte ale procesului de formare a instituției
extrădării în sensul modern al acesteia.
Primul – reprezintă tendința de creare a unei baze legale a extrădării care cuprinde tratate bi și
multilaterale. Extrădarea în calitate de procedură juridică necesită o reglementare c ertă a condițiilor,
ordinii, particularităților procesului de cooperare a stat elor în vederea transferării învinuiților sau
condamnaților. Având în vedere că subiecți ai acestei cooperări sunt statele suverane, care dețin
competența de a lua decizia privind extrădarea, procesul de extrădare trebuie să se afle într -un cadru strict
juridic, cu luarea în considerație, pe de o parte, a intereselor statelor, iar, pe de altă parte – de a nu permite
încălcarea drepturilor fundamentale ale ființei umane. De remarcat că, spre regret, evoluția pozitivă a
relațiilor internaționale și a dreptulu i internațional nu a dus la formarea unei norme de drept internațional
general, care ar obliga statele să extrădeze infractorii fugari [18, p.610].
În plus, deși există multe tratate regionale în materia extrădării ( Convenția europeană din 1957 privin d
extrădarea ; Convenția interamericană din 1981 privind extrădarea etc.), nu există nici un tratat
internațional universal, care ar prevedea necesitatea de extrădare a persoanelor care au comis infracțiuni.
Eforturile organizațiilor internaționale universa le și, în special ale ONU , au dus doar la adoptarea
Tratatului -tip privind extrădarea [15], care ar putea fi utilizat la elaborarea convențiilor internaționale și
regionale, precum și ca punct de reper al politicilor legislative naționale [13, p. 25] .
Cu toate acestea, în opinia cercetătorului rus N.A. Safarov, lipsa unui tratat universal, nu ar trebui să
fie privită ca o „lipsa de atenție” față de extrădare din partea dreptul internațional penal. Se susține că
trebuie să se țină cont de faptul că extr ădarea, reprezentând o procedură legală, afectează în mod direct
diferite interese ale statelor, se conformează obligațiilor acestora în temeiul dreptului internațional, ia în
considerație principiile și abordările sistemului juridic național în domeniul c ooperării internaționale în
lupta contra criminalității. În legătură cu aceasta, extrădarea este una dintre procedurile obligațiile de
punere în aplicare ale căreia sunt bazate doar pe tratate, spre deosebire de obligațiile ce decurg în dreptul
internațion al contemporan din interzicerea unor astfel de acte, cum ar fi genocidul, care nu depind
vreunele obligații contractuale [25, p.7].
Literatura juridică de specialitate dedicată problemelor de drept internațional penal în general și
problemei extrădări i, în special, legislația internațională și națională care reglementează extrădarea,
precum și jurisprudența consacră diverse definiții ale extrădării.
În ce ea ce privește termenul de „extrădare” (în franceză „ extradition” – din latină: ex – din, în afara +
traditio – transmitere, transferare, remitere ), acesta a fost utilizat pentru prima dată în tratatul din 1781
dintre Regele Franței Louis al XVI -lea și Prințul Bishop de Bazel [5, p.35; 2, p.43], și apoi folosit pe
scară largă în practica tratatelo r bilaterale și multilaterale și în legislația națională, iar limba franceză la
sfârșitul sec. al XVIII -lea a fost recunoscută ca fiind limba de lucru cât privește corespondența
diplomatică în cazurile de extrădare.
De menționat că astăzi problema definirii extrădării nu generează vreo discuție serioasă, iar definițiile
existente ale extrădării diferă în special prin criteriile la care se recurge în fiecare caz concret. Astfel,
Hans Schulz, într -o definiție pe care a formulat -o într -un Raport general provizoriu elaborat pentru cel de –
al X-lea Congres internațional de drept penal din 29 septembrie – 5 octombrie 1969 la Roma, a calificat
extrădarea ca fiind „un act de asistență judiciară interstatală în materie penală în vederea transferării unui
individ pus sub acuzare sau condamnat din sfera suveranității judiciare a unui stat în cea a altuia ” [7, p.3] .
Profesorul Rodica Stănoiu consideră extrădarea „un act bilateral ce intervine între două state: unul pe
teritoriu l căruia se află infractorul refugiat și căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) și
altul care este interesat în pedepsirea infractorului și care adresează în acest scop cererea de extrădare
(statul solicitant). „Prin finalitatea sa, susține același autor, extrădarea este un act de asistență judiciară
internațională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr -un stat în altul pentru a fi tras
la răspundere pentru infracțiunea săvârșită [11, p.99].
În același co ntext, Satyadeva Bedi definește extrădarea ca fiind „restituirea de către un stat altui stat a
unei persoane care se găsește pe teritoriul său și este acuzată de comiterea unei infracțiuni pe teritoriul
celui din urmă sau care a comis o infracțiune în afar a teritoriului acestuia din urmă însă este unul dintre
subiecții săi și, prin urmare, ai legilor și jurisdicției sale [3, p. 238]” , iar Jan Hendrick și Willem Verzijl în
lucrarea International Law in Historical Perspective califică extrădarea ca fiind „un act de ajutor juridic
internațional și de cooperare pentru represiunea activităților infracționale constând în predarea unei
persoane acuzate sau condamnate pentru o infracțiune de către un stat altuia, pentru ca să poată fi judecată
de către instanțele ju decătorești ale celui din urmă sau pentru a ispăși în acesta din urmă o pedeapsă deja
stabilită ” [16, p.269] .

298
Savantul N.A. Safarov generalizând diferite definiții din sursele doctrinare, consideră că extrădarea
poate fi examinată ca fiind „o instituție juridică internațională al cărei conținut constă în transmiterea sub
incidența jurisdicției penale competente, în conformitate cu tratatele intern aționale sau cu legislația
națională, a unei persoane care a comis o infracțiune și care, de regulă, nu este cetățean al statului pe
teritoriul căruia se află, în vederea urmăririi penale sau executării pedepsei ” [25, p.9] .
Unii autori includ în defin iția extrădării un asemenea element ca lipsa consimțământului persoanei cu
privire la extrădarea sa statului solicitant. În special, David Berry susține că extrădarea reprezintă
„transmiterea oficială a infractorului fugar – cu sau fără consimțământul acestuia – statului solicitant” [25,
p.9].
Cadrul juridic internațional a instituției extrădării include două mari categorii de norme – una poate fi
atribuită sistemului de drept romano -germanic și cealaltă – sistemului anglo -saxon, ambele categorii
preze ntând atât avantaje, cât și lacune. Sistemul de drept romano -germanic favorizează garantarea
legalității și a drepturilor persoanei extrădate, însă concomitent acesta permite infractorului să evite
pedeapsa binemeritată [5, p.57]. Sistemul de drept anglo -saxon contribuie la reducerea rolului principiilor
generale și acordă instanței de judecată dreptul de a emite hotărârea în fiecare caz special cu luarea în
considerație a circumstanțelor concrete, având drept scop de a asigura pedepsirea infractorilor [13, p.49].
Diferențele dintre sistemele juridice sunt reflectate în cadrul juridic internațional în materia extrădării .
Sistemul anglo -saxon neagă obligativitatea generală a principiilor extrădării adoptate de către state,
punându -se accent pe tratatele bilaterale care reglementează cooperarea dintre statele din același sistem de
drept [13, p.49]. Elaborarea normelor internaționale în materia extrădării poate fi considerată ca fiind un
element distinct al garantării legalității în domeniul protecției drep turilor omului în cazul acordării
asistenței juridice, un punct mai important fiind aplicarea acestor norme.
Acordurile bilaterale care instituie obligații reciproce de extrădare au fost în mod tradițional
instrumentul juridic preferat folosit de către state în relațiile lor de extrădare. Și astăzi, în multe cazuri,
tratatele bilaterale continuă să ofere temeiul juridic pentru extrădare. În unele state, legislația națională
impune existența unui tratat de extrădare ca o precondiție pentru extrădarea unui fugar unui alt stat. Acest
lucru a fost mult timp practicat, în special, în statele din sistemul common law , și se aplică în continuare
în SUA, dar și în unele state de drept civil, cum ar fi Brazilia, Olanda sau Slovenia [10, p.5].
Concomitent, trebuie să mențion ăm că nu există o normă internațională care să împiedice statele de la
extrădare în absența unui t ratat. În multe state, legislația națională prevede posibilitatea de a extrăda, fără
existența unui tratat de extrădare semnat anterior. Uneori, extrădarea este condiționată de condiția
reciprocității (de ex.: în Austria, Belgia, Germania, Rusia, Elveția, Republica Moldova etc.). O serie de
state din sistemul de drept comun și -au modificat legislația internă pentru a permite extrădarea fără vreo
relație preexistentă în materie de extrădare cu statul solicitant (de ex.: Marea Britanie – Actul de Extrădare
din 1989; Canada – Actul de Extrădare din 1999 etc.).
Pe lângă tratatele bilaterale, un număr tot mai mare de convenții multilaterale consacră obligația
reciprocă a statelor -părți de a extrăda în condițiile stabilite în actul respectiv. În 1990, Adunare a Generală
a ONU a adoptat un Tratatul -tip cu privire la extrădare [15], care, împreună cu un Tratatul -tip privind
asistența juridică reciprocă în materie penală, este destinat să fie „folosit ca bază pentru cooperarea
internațională și națională de acțiun e împotriva criminalității organizate ” [12]. Totuși, acesta nu este
obligatoriu și încă nu există nici o convenție universală în materia extrădării. În ciuda interesului comun
în existența unor relații de extrădare eficiente, abordările statelor în materia extrădării diferă foarte mult
într-o serie de domenii. Acest fapt se datorează, în parte, diferitelor tradiții în virtutea sistemelor de
common law și de civil law , existând deosebiri în fiecare dintre aceste sisteme juridice.
În acest sens, statele au optat pentru reconcilierea diferențelor lor la nivel regional sau sub -regional,
deși în unele cazuri, inclusiv în regiunile strâns integrate, cum ar fi Europa, consensul a fost realizat prin
intermediul posibilității de a face rez erve la anumite dispoziții ale instrumentelor regionale de extrădare
[8, p.5].
Din punct de vedere istoric, relațiile de extrădare au fost deosebit de strânse între statele europene și un
număr relativ mare de instrumente de extrădare au fost adoptate în această regiune. Acestea includ
următoarele:
– Convenția europeană din 1957 privind extrădarea și Protocoalele sale adiționale din 1975 și 1978,
adoptate sub auspiciile Consiliului Europei [26];
– Tratatul Organizației Benelux privind extrădarea și asi stența reciprocă în materie penală din 1962;
– Schema Statelor Nordice din 1962 privind extrădarea , încheiată între Danemarca, Finlanda, Islanda,
Norvegia și Suedia

299
– Acordul din 1989 dintre cele 12 state membre ale Comunităților Europene privind simplif icarea și
modernizarea metodelor de transmitere a cererii de extrădare;
– Titlul III, capitolul 4 din Convenția din 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 1985;
– Convenția din 1995 privind procedurile simplificate de extrădare între statele -membre ale Uniunii
Europene ;
– Convenția din 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene .
Aceste instrumente au creat o rețea complexă de reguli care reglementează extrădarea în cadrul
Uniunii Europene, precum și între statele -mem bre ale acesteia și statele terțe. Din 1 ianuarie 2004,
regimul extrădării creat în baza instrumentelor enumerate mai sus a fost înlocuit în cadrul Uniunii
Europene cu un nou sistem al recunoașterii reciproce și aplicării mandatelor de arestare în modul în care
este prevăzut în Decizia -cadru din 13 iunie 2002 privind Mandatul European de Arestare și procedurile de
transfer între statele -membre [4].
În plus față de instrumentele europene, instrumentele regionale în materia extrădării includ
următoarele:
– Convenția Interamericană din 1933 de la Montevideo privind extrădarea ;
– Convenția din 1952 privind extrădarea în cadrul Ligii Statelor Arabe ;
– Convenția Interamericană din 1981 privind extrădarea ;
– Convenția CSI de la Minsk din 1993 privind asisten ța juridică și raporturile juridice în materie civilă,
familială și penală din cadrul Comunității Statelor Independente ;
– Convenția din 1994 a Comunității Economice a Statelor Vest -Africane (ECOWAS);
– Protocolul Comunității de Dezvoltare Sud-africană privind extrădarea din 2002 .
În plus, statele -membre ale Commonwealth -ului sunt legate prin Schema de la Londra pentru
extrădare în cadrul Commonwealth -ului, cunoscută anterior ca Schema Commonwealth -ului de extrădare
a delicvenților fugari . Deși în mod formal acesta nu este un tratat, acest instrument, care a fost adoptat în
1966 și modificat ultima dată în noiembrie 2002, este obligatoriu pentru statele Commonwealth -ului și
conține liniile directoare care urmează să fie puse în aplicare în acordurile și legislația lor în materia
extrădării [8, p.5].
În prezent , instituția extrădării, care devine din ce în ce mai actuală, are un rol important în
consolidarea și dezvoltarea cooperării internaționale dintre state. În condițiile moderne extrădarea începe
să se contureze ca o instituție juridică distinctă și importantă. Principiile, normele, procedurile și
conceptele acesteia exercită o influență importantă asupra dezvoltării asistenței juridice internaționale și
asupra cooperării dintre state, asup ra protecției intereselor legitime ale societății și ale statului, drepturilor
și libertăților individului, asupra consolidării ordinii juridice internaționale și a luptei contra criminalității.
Cu toate acestea, reglementarea extrădării atât la nivel internațional, cât și național nu s-a desăvârșit :
aceasta, la fel ca și practica de extrădare, parcurge o etapă de dezvoltare intensă determinată de
provocările existente în cadrul comunității internaționale din partea criminalității și a terorismului. Da t
fiind faptul că criminalitatea transnațională nu poate fi stopată prin intermediul măsurilor naționale,
cooperarea internațională în materie penală dobândește o importanță deosebită.
Bibliografie:
1. Bassiouni , M.C. International Extradition: United States Law and Practice . New York, 2007.
2. Bassiouni , M.C. International Extradition and World Public Order . Leiden, 1974.
3. Bedi , S.D. Extradition: a treatise on the laws relevant to the fugitive offenders within and with the Commonwealth Countries. USA : William S.
Hein & Co., 2002.
4. Council Framework Decision 584/13.06.2002 for the creation of the European Arrest Warrant and the Surrender Procedures between Member
States . OJL 190, 18.7.2002 . [on-line] www.eurowarrant.net [accesat pe 11.05.16 ].)
5. Gilbert , G. Aspects of Extradition Law . Dodrecht, 1991.
6. Grama , M. Extrădarea: definiție și trăsături esențiale. Surse de reglementare . În: Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova.
Seria „Științe socioumaniste”. vol.I. Chișinău, 2002.
7. Henzelin , M. L'Etat requerant en matiere de cooperation judiciaire: extensions et limites de l'approche pragmatique . Geneve: Faculte de droit
de l'Universite de Neuchatel, 2006.
8. Kapferer , S. The Interface between Extradition and Asylum . United Nations High Commissioner for Refugees (UNHCR) , 2003.
9. Moldovan , A.T. Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional . București: Ed . All Beck, 2004.
10. Stanbrook , I.; Stanbrook , C. Extradition: Law and Practice . 2-nd edn. Oxford: Oxford University Press, 2000.
11. Stănoiu , R.M. Asistența juridică internațională în materie penală . București: Ed . Academiei R.S.R., 1977.
12. Raportul Celui de -al optulea Congres al Organizației Națiunilor Unite pentru pr evenirea crimei și tratamentul delicvenților . Havana 27
August -7 September 1990, par. 245 In: United Nations International Review of Criminal Policy Nr. 45 and 46, 1995.
13. Shearer , I.A. Extradition in international law . London: Butler & Tanner Ltd, 1971 .
14. Shaw , M.N. International Law . 5-th ed. Cambridge, 2003.
15. Tratatul -tip al Națiunilor Unite privind extrădarea, Rezoluția Adunării Generale a ONU 45/116 din 14.12.1990 . [on-line]
www.unodc.org/…/ model _treaty _extradition .pdf (accesat pe 07.05.16)
16. Verzijl , J.; Hendrick , W. International Law in Historical Perspective , vol.5. Leiden, 1972.
17. Von Moock , M. Auslieferungsrechtliche Probleme an der Wende Jahrhundert. Baden -Baden, 2001.
18. Zimmerman , R. La cooperation judiciaire internationale en matiere penale . Berne, 2004.

300 19. Фельдман , Д.И. История международного права . Москва, 1990.
20. Кобликов , А . С . Учебник уголовного процесса . Москва: Спарк, 1995.
21. Колосов , Ю.М. ; Кривчикова , Э . С . Действующее международное право . Том 1. Москва, 1996.
22. Лукашук , И.И. ; Наумов , А.В. Международное уголовное право . Москва: Спарк, 1999.
23. Мартенc , Ф.Ф. Современное международное право цивилизованных народов . Москва, 1996.
24. Панов , В.П. Международное уголовное право . Москва, 1997.
25. Сафаров , Н.А. Экстрадиция в международном уголовном праве . Москва, 2005.
26. [on-line] http://conventions.coe.int/Treaty/EN/ [accesat pe 11.05.16 .].