Talk Show Ul In Televiziunea Locala

Capitolul I

IMPACTUL TELEVIZIUNII ÎN SOCIETATEA DE ASTĂZI

Televiziunea

neoteleviziunea

Comunitățile locale și televiziunea

Capitolul II

TALK-SHOW-UL CA PRODUS MEDIA

De la dezbaterea televizată la talk-show

Cele două concepte, dezbatere televizată și talk-show înseamnă interacțiunea, într-un platou de televiziune, ori alt amplasament, dintre un moderator și mai mulți invitați, în care sunt tratate teme care se referă la problemele raportului dintre invidiv și societate. Astăzi, însă, dezbaterea a fost înlocuită aproape complet de talk-show.

Trecerea de la conceptul de dezbaterea televizată la cel de talk-show surprinde evoluția televiziunii și tendința lumii în care trăim spre un ritm mai alert de desfășurare a lucrurilor.

Această trecere, evoluție, poate fi înțelească și din punctul de vedere al decrispării mass-media, a ieșirii din acea riguoare impusă dezbaterii televizate în anii `50, `60, când televiziunea impunea tuturor produse cu pretenții culturale. Sfârșitul secolului XX surprinde în schimb, apetitul din ce în ce mai crescut pentru exploatarea emoției. Goana după audiență, determină televiziunile să ofere telespectatorilor dezvăluiri, fără perdea, a unor experiențe de multe ori extreme, a căror paradigmă o constituie talk-show-ul.

Întrebarea care se pune este dacă talk-show-ul a înlocuit complet dezbaterea televizată sau dacă cele două concepte merg paralel. Teoreticienii mass-media sunt de acord, însă, asupra existenței ambelor structuri.

Cele două tipuri de emisiuni au trei dimensiuni unitare:

Finalitatea – în cazul ambelor, se creează relații între actorii mediatici participanți, care sunt învestiți cu roluri pe parcursul interacțiunii filmate;

Perspective de evaluare – dezbaterea televizată și talk-show-ul dau, fiecare în parte, o perspectivă diferită asupra contextului social, politic sau cultural în care se desfășoară și un mod specific de raportare la actualiatea imediată;

Un cadru de interacțiune – fiecare tip de emisiune profilează diferit modul de interacțiune dintre actorii mediatici, moderator și public.

Dezbaterea

Dezbatererea televizată, apărută în anii `50, `60, pune un mare accent pe credibilitatea pe care o transmit discuțiile din platou. Acest gen de emisiune are ca finalitate problematizarea și înțelegerea subiectelor, aspecte care o diferențiază semnificativ de talk-show. Problematizarea presupune expunerea a cât mai multor puncte de vedere care să fie justificate, apărate și dezbătute. Înțelegerea, de cealaltă parte, se realizează prin explicarea clară, pe înțelesul tuturor, a tezelor susținute.

Dezbaterea televizată pune în scenă cuvântul, care expune puncte de vedere diferite, confruntarea dintre ele fiind cea care scoate la lumină adevărul.

În schimb, Pierre Bourdieu, teoretician francez, identifică două tipuri de dezbatere, în care adevărul și falsul se întrepătrund:

dezbateri cu adevărat false – sunt acele dezbateri în care invitații se cunosc între ei, opunându-se unii altora, dar într-un mod previzibil. Pierre Bourdieu subliniază aici ușurința cu care, de pildă, doi invitați reprezentând stânga și dreapta în politică, schimbă taberele cu foarte mare ușurință;

dezbateri adevărate, fals adevărate – în aceste dezbateri, chiar dacă toate elementele formale sunt respectate, moderatorul are un rol important pentru că poate să impună, subtil, cenzura, prin dictarea subiectelor, prin controlul direcției în care o ia emisiunea și cel mai important prin împărțirea timpului de discurs, care afectează direct echilibrul emisiunii, echidistanța moderatorului.

Participanții la o dezbatere televizată

În cadrul unei dezbateri televizate, numărul participanților este limitat: minimum trei (doi interlocutori și un moderator), maximum 6. Această limitare este dată de rigoarea acestui tip de emisiune de a fi echilibrat și a nu cădea într-un efect de tip forum.

În ceea ce privește statutul invitaților, aceștia sunt:

Om politic – persoană care poate să ofere detalii despre guvernarea țării;

Expert – persoană care are un discurs științific și care beneficiază de un mai mare grad de credibilitate;

Cetățean – persoană care aduce un discurs de mărturie, în legătură cu problemele cetățenești;

Domnul/doamna – aduce tot un discurs de mărturie, dar de această dată din postura de victimă, beneficiar, acuzator, etc.

În plus, în cadrul unei dezbateri, publicul este fizic în platoul de filmare, public, însă, care are un rol mai mult controlat, cel mult aplaudă.

Rolul moderatorului

O distincție între dezbaterea televizată și talk-show exită și în ceea ce privește rolul moderatorului.

Din punctul de vedere a lui Noël Nel, acesta poate să dețină:

un simplu rol constitutiv și reglator – acest tip de moderator își păstrează statutul unui arbitru echidistant, care se rezumă la a deschide și închide emisiunea prin formule stereotipe, la a prezenta invitații și la distribuirea luărilor de cuvânt;

un rol evaluator – aici moderatorul depășește limita unui monolog minimal pentru a se implica în dezvoltarea ierarhiei conversaționale prin intervenții reactive;

un rol de (auto)reprezentare – în această situație avem de-a face cu o figură consacrată a canalului de televiziune sau cu un modetor din presa scrisă, invitat să devină animator. În acest caz, moderatorul se remarcă prin competența profesională și capacitatea de persuasiune a publicului.

Într-o altă accepțiune, moderatorul unei dezbateri televizate poate să joace rolul de:

Clepsidră – în acest caz, moderatorul se rezumă la a prezenta temele, invitații și la a pune întrebări de declanșare, nu și de relansare;

Coordonatorul – animatorul conduce dezbaterea, care decurge după un plan stabilit în prealabil, fără a lansa opinii sau reflecții personale. Prin acest rol de coordonator se creează un efect de discuție-colocviu;

Interogatorul – aici regăsim moderatorul bine documentat, care pune întrebări directe. Este vizată atât opinia invitatului, cât și modul în care răspunde. Uneori se produce un efect de tribunal;

Provocatorul – în acest caz, reprezentantul instanței mediatice își joacă rolul cu adevărat, prezentând invitații, gestionând timpul de vorbire al acestora după bunul-plac, provocându-i, controlând temele de discuție. În unele cazuri, animatorul își permite chiar să acuze unii invitați;

Profesorul – rolul moderatorului este de a crea o relație didactică, diferită de cea dintr-o sală de curs, pentru a produce un discurs explicativ. În această situație, se creează o dorință de cunoaștere;

Moașa – animatorul are un rol de sprijin pentru invitați, pe care îi va ajuta să obțină un discurs pe care în mod spontan nu l-ar putea produce. Prin aceasta se creează un efect de conivență;

Amuzatorul public – în acest caz, pe lângă rolurile precedente, moderatorul joacă el însuși rolul unui actor care, folosindu-se de umor trece de la un invitat la altul, de la o temă la alta într-un mod grăbit.

Locul de desfășurare al dezbaterii

În primul rând, alegerea spațiului de desfășurare a unei dezbateri conferă legitimitatea pe care mass-media doresc să le atingă. Totodată, alegerea spațiului transmite mesajul că emisiunea e una ordinară sau extraordinară, un eveniment. Astfel, se poate alege între studio sau exterior, iar din punct de vedere al decorului, natural sau artificial.

Studioul – desfășurarea aici a unei dezbateri transmite, în primul rând, că instanța mediatică are inițiativa întâlnirii. În al doilea rând, instanța deține controlul deplin al discuției;

Exteriorul – corespunde unui spațiu natural, dar întotdeauna delimitat. În acest caz, instanța mediatică s-a dus acolo unde se petrece ceva autentic. Acest lucru urmărește crearea unui dublu efect de legitimitate: instanța mediatică nu așteaptă evenimentul, ci merge în întimpinarea lui, iar de cealaltă parte instanța arată evenimentul de la locul producerii, conferind astfel o doză mai mare de realism.

Decor natural – presupune că decorul este în concordanță semantică cu tema dezbaterii. Acest tip de decor indică tema emisiunii, arată o masă, scaune, care sugerează dezbaterea, întâlnirea. În acest caz se creează un efect de naturalizare.

Decor artificial – prin acest decor se prezintă și chiar problematizează tema dezbaterii, declanșând un imaginar ficționar, care îndeamnă telespectatorul la visare sau îl distrează.

Dispunerea participanților la o dezbatere

După cum am văzut, numărul participanților joacă un rol important în echilibrul dezbateri, dar în aceeași măsură, aranjarea lor, poate crea o relație de intimitate sau de opoziție între moderator și invitați sau între invitați.

Astfel, poziționarea poate corespunde unor modele diferite:

Dispunere diametrală – acest tip de așezare împarte locul în două zone identice, creând o relație de frontalitate. Acest mod de dispunere sugerează că va urma o confruntare de opinii în platou, dispunerea fiind folosită, în special, în dezbaterile politice;

Dispunere concentrică – în acest caz este amplificată seriozitatea instanței mediatice, prin producerea unui efect de parteneriat, unde actorii mediatici sunt în căutarea comună a unui adevăr;

Dispunere policentrată – această dispunere împarte locul în mai multe zone, facilitând fie diferențierea participanților după statutul lor, fie punctarea etapelor emisiunii prin schimbarea pozițiilor în momentul în care moderatorul schimbă tema.

Figura 1. Modele de dispunere a participanților în studioul de televiziune, la dezbaterea televizată și în talk-show

Talk-show-ul

Apariția talk-show-ului a marcat trecerea de la paleo-televiziune, anii 1950 – 1980, la neo-televiziune, anii 90. Cu o istorie, așadar, de 30 de ani, acest format de televiziune reușește să doboare recorduri de audiență și să aibă o influență din ce în ce mai mare în rândul telespectatorilor, implicați acum direct în mecanismul televiziunii.

Încă din nume putem observa că talk-show-ul este în contradicție directă cu dezbaterea televizată, care are ca finalitate problematizarea și înțelegerea temelor propuse. În talk-show, în schimb, finalitatea constă în crearea unui conflict și spectacol al conflictului.

În plus, în comparație cu dezbaterea televizată, talk-show-ul nu tratează o temă politică, culturală sau științifică, ci tratează un fapt social, de la delincvență, la epidemii și până la calamități naturale.

Fiind îndreptat spre abordarea sensibilă și emoționantă a celor două forme de dezordine umană, respectiv conflictele între indivizi și dramele intime ale persoanei, talk-show-ul corespunde unei puneri în spectacol a cuvântului, a dezvăluirii ființelor.

Participanții la un talk-show

Interlocutorul, invitatul unui talk-show, imediat după ce a acceptat invitația, conștient sau nu, devine un candidat la celebritate, care își arogă inclusiv dreptul la o anumită complicitate cu telespectatorii.

Statutul de actor autorizat să fie prezent în cadrul unui talk-show, include, în primul rând, ancorarea socioprofesională și ierarhică a invitatului, și abia pe locul doi o identitate de altă natură.

De fapt, o cercetare a profesorului universitar francez Sébastien Rouquette asupra frecvenței convocării invitaților în funcție de profesie, la emisiunile televizate din Franța, între 1985 – 2000, arată că foarte multe categorii socioprofesionale se situează constant în afara interesului micului ecran. Acesta vorbește despre muncitori, agricultori și alți agenți sociali, care nu se regăsesc în talk-show-uri.

În cazul în care pe invitații convocați într-o emisiune nu-i recomandă competențele profesionale, atunci aceștia sunt invitați în funcție de apartenența lor la grupuri și colectivități referente.

Într-o analiză comparativă a două talk-show-uri franceze, Patrick Charaudeau și Rodolphe Ghiglione identifică două tipuri de invitați:

Pe de-o parte, arhetipuri de actori sociali aflați în raporturi antagoniste, care se acuză și se apără. Este vorba aici de un „eu-care-acționează”, care gândește și vorbește;

De cealaltă parte, arhetipuri anonime de victime al căror discurs este constant modalizat („cred”, „poate”, „mi se pare”), care este orientat către sine și nu către celălalt. Avem în acest caz un „eu-care-este”, care simte și se exprimă.

Moderatorul

Succesul unui talk-show (prin succes înțelegând atingerea obietivelor stabilite și crearea „spectacolului de a vorbi”) este dat, în special, de abilitățile moderatorului de a îi face pe invitați să vorbească, să dezvăluie.

Moderatorul și invitații săi, își creează o lume comună, în care se inițiază un contract de comunicare, care devine, odată apăruți în fața camerelor de filmare, un proiect de comunicare, ale cărui intenții se dezvăluie pe parcurs, punând la un loc mesajul verbal și mesajele paralingvistice (mimică, gesturi, priviri, etc.).

Dacă în cazul unui jurnalist, care realizează un interviu, acesta își asumă un comportament de enunțare, moderatorul unui talk-show își asumă integral un rol, devenind personaj într-o iluzie scenică.

Moderatorul, departe de a face ca dezbaterea să avanseze după reguli, dacă e să ținem cont de contractul de comunicare, se comportă ca un stăpân al jocului, ca un judecător, regizor al unei drame pe care o face să fie jucată și în care joacă la rândul său.

Se impune să facem o distincție între un prezentator, animator și moderator. Atât prezentatorul, cât și animatorul sunt identități enunțiative prin transfer, adică se află în strânsă legătură cu dinamica și prestigiul mediatic, în numele căruia se exprimă. Un moderator, în schimb, rămâne o instanță de vorbire recunoscută ca atare, indiferent de canalul de televiziune la care este.

În audiovizualul contemporan, din ultimul sfert de veac, se desprind trei modele de moderatori:

Justițiarul – în acest caz, moderatorul are un rol combativ și dinamic fiind complet dedicat în apărarea adevărului și restabilirea ordinii într-o situație socială perturbată. Totodată, justițiarul poate fi un evaluator drastic, care generează un efect de tribunal ( cazul lui Robert Turcescu).

În plus, acest tip de moderator se poate situa fie de partea polemicii susținute (ca în situația talk-show-ului „Marius Tucă Show”), fie de partea polemicii ironice și mai temperate (în cazul talk-show-ului „Nașul” a lui Radu Moraru). În alte cazuri, justițiarul este într-o ipostază critică și alertată (cazul Danei Grecu, în talk-show-ul „La ordinea zilei”);

Terapeutul – acest model de moderator mizează pe obținerea unui efect de conivență. Printr-un comportament deliberativ bazat pe reluări, relansări și întrebări de declanșare, terapeutul deține controlul talk-show-ului (un exemplu, în acest sens este Oprah Winfrey);

Duhovnicul – are ca marcă de recunoaștere un înalt grad de intruziune prin intermediul căruia detine controlul în talk-show și abordează subiecte din zona privatului și până la intim.

Există și moderatori aflați în roluri mixte, care combină abrupt modelul justițiarului cu clemența și postura de confident spiritual (un exemplu elocvent fiind Mihai Gâdea, moderatorul talk-show-ului „Sinteza Zilei”).

Talk-show-ul în grila de programe

Prin „spectacolul” pe care îl creează, talk-show-ul reușește să aibă printre cele mai mari audiențe. În cadrul grilei de programe, fie că vorbim de televiziuni comerciale sau publice, generaliste sau tematice, talk-show-ul este localizat în intervalul orar 19:00 – 22:00, cu alte cuvinte în prime-time – intervalul de maximă audiență.

Dacă profilul principalului jurnal de știri are rolul să dea identitate unei televiziuni, talk-show-ul schițează „temperamentul” său mediatic.

Fiind o emisiune cu caracter serial, recomandat de strategiile clasice de programare, talk-show-ul se derulează în timpul zilelor săptămânii, de obicei de luni până joi.

Talk-show-ul în România

Televiziunea, și în general mass-media, au reprezentat în România, până în 1989, manipulare, și nicidecum mijloace de obținere de informații relevante. Astfel că, nici dezbaterea televizată, și mai apoi talk-show-ul, nu aveau cum să facă parte din mentalul colectiv românesc.

În Europa Occidentală, televiziunea transmitea evenimentele majore, proteste, practic reflecta actualitatea, iar talk-show-ul devenea o structură în exercițiu, un spațiu în care se puteau pune sub semnul întrebării, aspecte din societate.

În decembrie 1989 și în lunile care au urmat, românii descopereau accesul la microfon și la exprimarea mediată la televizor, regăsind astfel elanul confiscat al unui homo democratius, care avea să se transforme în curând într-un homo videns.

Astfel, în audiovizualul românesc, după căderea comunismului, dezbaterea televizată, al cărui avatar este talk-show-ul, se dezvoltă într-un ritm alert, prin arderea etapelor. Efectele le vedem și auzim astăzi, când televiziunea promovează false valori, iar responsabilitatea jurnaliștilor este estompată de goana după senzațional.

Talk-show-ul cel mai cunoscut și longeviv din România este „Serata muzicală tv”, al cărui moderator a fost Iosif Sava. Apărut în 1980, pe TVR 2, întrerupt în 1985 și relansată în 1990, emisiunea e departe de canoanele talk-show-ului de astăzi.

Fiind o emisiune care trata subiecte culturale,

Mass-media despre talk-show

Capitolul III Studiul de caz: Vocile Bihorului & Analiza din redacție

Criterii din punct de vedere calitativ:

Actualitatea temelor

Focusarea pe eveniment

Calitatea invitaților

Formatul emisiunii: structura emisiunii, desfășurător, atinse sau nu , cate camera filmează

Interactivitatea emisiunii

Audienta (disponabilitate la nivel national)

Prestatia moderatorului: impartialitate, prezenta de spirit, adaptarea la context, la emisiune, spontaneitate, vestimentatie;

Concluzii

Bibliografie

Giovanni Sartori, Homo videns, Humanitas, 2005

Pierre Bourdieu, despre televiziune, Editura Art, 2007

P. Charaudeau, R. Ghiglione, Talk show-ul, Polirom, București, 2005

Roger Silverstone, Televiziunea în viața cotidiană, Polirom, 1999

Daniela Zeca-Buzura, La taclale cu idolii, Polirom, Iași, 2015

Daniela Zeca-Buzura, Jurnalismul de televiziune, Polirom, 2005

Mihai Coman, Manual de Jurnalism, Editura Polirom, Iași, 2009

John Hartley, Discursul știrilor, Polirom, 1999

Mădălina Bălășescu, Manual de producție de televiziune, Polirom, 2003

J. Bignell, J. Orlebar, Manual practic de televiziune, Polirom, 2009

J. Fiske, J. Hartley, Semnele televiziunii, Institutul European, Iași, 2002

A. Goodwin, G. Whannel, Televiziunea pe înțelesul tuturor, Institutul European, 2004

ANEXE

Bibliografie:

Media despre media