Talcuirea Sfintei Evanghelii Dupa Matei LA Sfintii Ioan Gura DE Aur Si Teofilact AL Bulgariei

TÂLCUIREA SFINTEI EVANGHELII

DUPĂ MATEI LA SFINȚII

IOAN GURĂ DE AUR ȘI

TEOFILACT AL BULGARIEI.

SCURT STUDIU COMPARATIV

I. Sfântul Ioan Gură de Aur – exponent al Școlii exegetice antiohiene și metodele de interpretare a Sfintei Scripturi întrebuințate de el

Sfântul Ioan Hrisostom este originar din Antiohia Siriei. Anul nașterii sale este plasat pe la 354. Tatăl său, un roman, Secundus, era dregător militar și a murit la scurt timp după nașterea lui. Venise în acest oraș ca ofițer distins în corpul de comandă al Siriei. De aici era însă mama Sfântului Părinte, o grecoaică pe nume Antuza. Despre familia ei nu se știu prea multe. Totuși, atitudinea sa de mai târziu ne face să credem că provenea dintr-o familie cu vechi tradiții creștine. S-a născut pe la 334. A rămas văduvă de tânără și a trebuit să-și crească singură cei doi copii: Ioan și o fetiță mai mare.

Toată viața s-a preocupat de formarea morală și intelectuală a fiului ei. Voia ca acesta să ajungă un bun cunoscător al artei oratorice, foarte apreciată în acea perioadă. Totodată, își dorea să fie un bun creștin. Cu atât mai mult cu cât creștinismul încă nu luase peste tot locul păgânismului și orice greșeală a creștinilor era speculată. O purtare demnă, în spiritul învățăturii evanghelice, aducea cinste, pe când o greșeală putea compromite numele de creștin.

Pe când Ioan avea în jur de nouă ani, împăratul Iulian a publicat legea din 17 ianuarie 362, potrivit căreia numirea profesorilor necesita aprobarea imperială. Se urmărea prin aceasta ca posturile didactice să fie rezervate păgânilor. Ulterior, s-a emis un edict prin care se interzicea copiilor proveniți din familiile creștine participarea la cursurile școlilor de grămătici și la cele de retorică. Totuși, Antuza dispunea de mijloace materiale. Astfel, tânărul Ioan a învățat cu profesori particulari. Situația aceasta nu a durat însă mult, deoarece legea s-a abrogat pe 11 ianuarie 364. Astfel că tânărul Ioan a studiat la Antiohia cu același dascăl de retorică pe care-l avusese la Constantinopol și Sfântul Vasile, renumitul Libanius. Acesta își mutase sediul școlii la Antiohia.

Sfântul Ioan Gură de Aur a primit târziu botezul, în anul 372. Dorea să-și schimbe radical viața și să ajungă pe cele mai înalte culmi ale virtuții, ale dragostei de Dumnezeu, la desăvârșire. Voința sa era de a-și petrece întreaga viață în meditație și în rugăciune. Știa că nici o cale spre desăvârșire nu e mai potrivită decât viața de monah, deși era conștient de greutățile pe care le impune o astfel de viață. Avea însă ca exemplu viu și imbold pe mama sa, care trăit exemplar, ca un adevărat ascet. Antuza nu s-a împotrivit dorinței fiului ei de a îmbrățișa monahismul. Dar cunoștea și ea asprimea vieții și nevoințele călugărilor și, datorită dragostei pentru fiul său, îl voia scutit de acestea. Era și înaintată în vârstă, iar singura mângâiere o simțea lângă Ioan. Este plină de emoție descrierea de către Sfântul Părinte a scenei în care Antuza, fără a desconsidera idealul său, îi cere să n-o părăsească înainte de moarte.

Sub influența bătrânului Diodor, conducătorul Asketerionului din Antiohia, și mai ales a episcopilor Meletie și Flavian, a îmbrățișat viața ascetică. În 374, socotit anul morții Antuzei, Sfântul Părinte își împlinea visul, mergând în liniștea singurătății. Din cauza unei boli a fost nevoit să se întoarcă la Antiohia, fiind hirotonit diacon de episcopul Meletie în 381, iar la începutul anului 386, preot, de către Flavian.

A devenit vicar și predicator al acestuia. Pentru el amvonul a devenit un loc sfânt, un izvor de apă duhovnicească ce se revărsa în sufletelor ascultătorilor. Întreaga personalitate și-a pus-o în slujirea dragostei față de Dumnezeu și de aproapele. La fel, „toată știința și cultura, experiența sa bogată, imaginația sa avântată și forța neasemuită a cuvântului său, în care s-au conjugat organic adevărul creștin cu strălucirea formelor eline“.

În Biserica din Antiohia, Sfântul Părinte a desfășurat o amplă activitate pastorală. Ca simbol al stăruinței neostenite, i-a îndrumat pe credincioși spre o viață mai curată atât prin puterea cuvântului, cât și prin exemplul faptei. Din activitatea sa răzbătea precum o rază de lumină iubirea față de păstoriții săi.

Sub îndrumarea lui, se ofereau adăpost, mâncare și îmbrăcăminte la peste trei mii de văduve și fecioare. Se purta de grijă și unui număr impresionant de bolnavi și străini. Chiar și cei din închisori primeau hrană, îmbrăcăminte, tratament medical și mai ales duhovnicesc. A iubit pe toți păstoriții săi, pe toți semenii și mai ales pe cei aflați în lipsuri, necazuri, dureri și suferințe.

Activismul său în rezolvarea problemelor politice ale timpului este, de asemenea, impresionant. Taxele fiscale au dus la răzvrătirea populației împotriva reprezentanților împăratului Teodosie. Astfel, în anul 387, au dărâmat toate statuile acestuia și ale membrilor familiei sale. Ca răspuns, Teodosie a amenințat oamenii cu exterminarea. Cei mai înstăriți dintre ei au părăsit orașul, iar cei săraci și lipsiți au rămas să trăiască acest calvar. Dar apărătorul lor, Sfântul Ioan Gură de Aur, a rămas în mijlocul credincioșilor, înfruntând alături de ei moartea. A urcat în amvonul bisericii și a rostit cele 21 de predici numite Omiliile despre statui, care au rămas vestite și i-au adus faima. A reușit să-i întărească moral, i-a ajutat să-și vadă greșelile, iar pe unii chiar i-a mustrat părintește. Pentru rezolvarea conflictului, a plecat din Antiohia la Teodosie însuși episcopul locului, Flavian, pentru a obține iertarea locuitorilor. Memoriul prin care se cerea clemență împăratului a fost conceput de însuși Sfântul Părinte. Prin frumusețea stilului folosit, a reușit să îmblânzească mânia împăratului.

Că Sfântul Ioan Gură de Aur era foarte respectat și apreciat reiese și din decizia împăratului Arcadie, influențat de primul său ministru, Eutropiu, de a-l numi patriarh de Constantinopol. A fost sfințit și instalat în această demnitate, pe 26 februarie 398, după ce a fost răpit și dus sub escortă în oraș. Gestul împăratului dovedește încă o dată importanța și cinstea de care se bucura marele păstor și, totodată, dragostea nemărginită a credincioșilor săi față de el. În noua slujire, s-a impus printr-o serie de măsuri ce aveau ca scop îndreptarea vieții clerului și a credincioșilor din capitala imperiului și din întreaga patriarhie. S-a preocupat de toate problemele și necazurile lor. Datorită caracterului său de neclintit și spiritului intransigent, a avut de îndurat și nenumărate atacuri.

Pentru acestea, Sfântul Părinte a fost exilat. Comunitatea creștină a reacționat imediat. De teama poporului, împăratul a îndeplinit cererea. Dar, reîntors, Sfântul Ioan Gură de Aur a continuat predica vizând abuzurile și viața plină de păcate a celor de la curtea imperială. Drept urmare, a fost exilat din nou în anul 404. Credincioșii au fost și de această dată alături de el, susținându-l și urmându-l în locurile cele mai primejdioase ale surghiunului său în Asia Mică. Alții au păstrat legătura cu păstorul lor prin scrisori până în anul 407, când Sfântul Părinte și-a dat obștescul sfârșit. Spre a îndrepta nedreptatea făcută, împăratul Teodosie al II-lea a așezat, în anul 438, moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol.

Opera hrisostomică are o valoare extraordinară. Aproape toate problemele teologice se regăsesc tratate în lucrările marelui ierarh. Dar propovăduirea cuvântului devenise pentru el ca o obsesie. Școala vestiților oratori ai vremii și ai antichității grecești a format și modelat talentul oratoric cu care a fost înzestrat, făcând din el un maestru al cuvântului. De altfel, elocința lui se află pe cea mai înaltă treaptă a oratoriei creștine. Veacul al patrulea i-a conferit supranumele de Hrisostom pentru frumusețea și puterea de convingere a predicilor.

A interpretat în mod extraordinar Sfânta Scriptură, lăsând cea mai bogată comoară exegetică. Sfântul Părinte a comentat aproape toate cărțile biblice. Opera sa este una dintre cele mai întinse și mai bogate din câte ne-a lăsat antichitatea în general și epoca patristică în special, cuprinzând: tratate, omilii, predici și scrisori. Însă, toate sunt, în esență, scrieri exegetice, omilii și comentarii la Sfânta Scriptură. S-au păstrat majoritatea operelor.

Amintim aici doar omiliile exegetice la Sfânta Scriptură. Potrivit Sfântului Părinte, întreaga Sfântă Scriptură este inspirată de Duhul Sfânt, ea fiind, de fapt, cuvântul lui Dumnezeu. În ceea ce privește exegeza Vechiului Testament, s-au păstrat 67 de Omilii la Facere, 8 la cartea Regilor, 58 la Psalmi, alte câteva Omilii la cărțile profeților mari (Isaia, Ieremia, Daniil). De la Noul Testament, ne-au rămas 90 de Omilii la Evanghelia după Matei, 16 la Luca, 88 la Ioan, 63 la Faptele Apostolilor și 251 la Epistolele Sfântului Apostol Pavel.

Încă din creștinismul primar s-a ivit necesitatea interpretării scripturistice. Aceasta, deoarece învățătura evanghelică era nouă. Ca revelație desăvârșită, continua și completa Vechiul Testament. Iar primul tâlcuitor a fost Însuși Mântuitorul Hristos, Care a explicat texte vechitestamentare, precum și unele parabole și învățături cu un sens mai profund. Tot de la El ne-au rămas metode educative din punct de vedere moral-religios, pe care le-au pus în practică, în primul rând, Sfinții Apostoli. Le-au urmat slujitorii Bisericii, care au avut conștiința înălțimii și profunzimii adevărurilor biblice, ce nu pot fi înțelese fără ajutorul certificat al Bisericii.

În interpretarea Sfintei Scripturi s-au impus încă din Biserica primară două metode, promovate de Școlile catehetice de la Alexandria și Antiohia. Printre reprezentații de seamă ai celei dintâi s-au numărat Panten, Clement Alexandrinul și Origen. În cea de a doua s-au remarcat preotul Lucian, Diodor din Tars și Teodor de Mopsuestia. Sub influența diverselor curente culturale, au luat naștere metode deosebite de tâlcuire a Sfintei Scripturi. Alexandria era dominată de gândirea platonică și de viața contemplativă. Aici s-a impus metoda alegorică, motivul fiind necesitatea combaterii interpretării antropomorfice făcute de iudei și gnostici. A dus însă la subiectivism și greșeli. Logica aristotelică și realismul din Școala antiohiană au dat naștere interpretării istorico-gramaticale a textului biblic.

Școala din Antiohia nu era o școală catehetică în adevăratul sens al cuvântului. Dar, prin gruparea de teologi reuniți în jurul ei, a dat creștinismului opere deosebite, axate în special pe exegeză biblică. Adept al acestei instituții, format aici ca teolog și gânditor creștin, Sfântul Ioan Gură de Aur a adoptat un echilibru între cele două curente. A evitat atât interpretarea alegorică pură, cât și exagerările metodei istorico-gramaticale. În exegeză descoperă mai întâi sensul istorico-gramatical, urmat, unde se impune, de cel tipic, spiritual sau simbolic. În unele texte vechitestamentare, ce prefigurează fapte din Noul Testament, utilizează în tâlcuire alegoria. Simplitatea și integritatea caracterizează opera sa, făcând-o accesibilă tuturor.

În omiliile sale nu vom găsi expuneri teoretice sau demonstrații speculative, ci afirmații clare, bine formulate, pe înțelesul ascultătorilor. Esența întregii sale activități predicatoriale o constituie trecerea de la teorie la practică, de la explicații teologice la aplicarea concretă în viața creștină. Nu lăsa niciodată texte neclarificate înainte de a pleca ascultătorii din Biserică, pentru a nu fi înțelese greșit învățăturile date, căzând astfel în erezii. O notă aparte a exegezei sale este citarea în predici a aproximativ 18.000 de citate biblice. Acest lucru vădește un interes deosebit al Sfântului Ioan Gură de Aur pentru Sfânta Scriptură, ca izvor al descoperirii divine.

De la marele ierarh s-au păstrat cu sfințenie normele și principiile după care trebuie să se ghideze preotul creștin în interpretarea Sfintei Scripturi. Este necilizează în tâlcuire alegoria. Simplitatea și integritatea caracterizează opera sa, făcând-o accesibilă tuturor.

În omiliile sale nu vom găsi expuneri teoretice sau demonstrații speculative, ci afirmații clare, bine formulate, pe înțelesul ascultătorilor. Esența întregii sale activități predicatoriale o constituie trecerea de la teorie la practică, de la explicații teologice la aplicarea concretă în viața creștină. Nu lăsa niciodată texte neclarificate înainte de a pleca ascultătorii din Biserică, pentru a nu fi înțelese greșit învățăturile date, căzând astfel în erezii. O notă aparte a exegezei sale este citarea în predici a aproximativ 18.000 de citate biblice. Acest lucru vădește un interes deosebit al Sfântului Ioan Gură de Aur pentru Sfânta Scriptură, ca izvor al descoperirii divine.

De la marele ierarh s-au păstrat cu sfințenie normele și principiile după care trebuie să se ghideze preotul creștin în interpretarea Sfintei Scripturi. Este necesară o vastă cultură teologică și laică. Aceasta presupune studierea istoriei biblice și profane, a arheologiei și lingvisticii, a limbilor în care au fost scrise cărțile scripturistice, ebraica și greaca. Nu trebuie neglijate datele istorice, noțiunile geografice, motivele scrierii cărților sfinte. Înțelegerea conținutului ei presupune din partea predicatorului cunoașterea noțiunilor introductive la cărțile sfinte: autor, destinatari, timpul și locul scrierii, limba, motivele, scopul și caracterul fiecăreia. Folosind apoi metoda istorico-gramaticală, literală, va putea descoperi în scrierile sfinte ideile pe care Dumnezeu le transmite. În ultimul rând, sensul tipic al cărților cu caracter profetic poate fi pătruns cu ajutorul celui literal prin înțelegerea spiritului limbilor ebraică și greacă, prin analiza gramaticală și istorică a textului, dar și prin respectarea contextului și studiul comparat al textelor paralele și asemănătoare.

Pentru a putea interpreta Sfânta Scriptură, preotul predicator trebuie să o cunoască în întregime, întrucât, deși este alcătuită din mai multe cărți, ele formează o unitate. Și acest lucru duce la lămurirea părților ce prezintă dificultate. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Precum atunci când, examinând o celulă dintr-un organism, vom găsi în ea toate elementele din care este compus organismul…, tot așa, fiind vorba despre Sfintele Scripturi, vom găsi în fiecare parte a ei spiritul care o străbate“.

Tâlcuirea cere un fond sufletesc aparte. Inima trebuie să fie curată. Mintea să fie eliberată de idei preconcepute și patimi. Interpretul scripturistic să aibă o credință nezdruncinată în divinitatea textului biblic. Rațiunea însă nu poate nimic fără ajutorul harului divin. Orice efort în afara sferei de influență a harului dumnezeiesc și a Bisericii e în zadar. La reușita tâlcuirii participă eficient rugăciunea, care are rol de a modela sufletul pentru pătrunderea corectă a textului inspirat. De rațiune depinde, potrivit Sfântului Ioan Hrisostom, numai sensul istorico-gramatical al textului scripturistic. Preotul este îndemnat să țină cont întotdeauna și de tradiția bisericească, și de opera exegetică a înaintașilor.

Marele ierarh adapta de fiecare dată predica la nevoile ascultătorilor săi, scopul lui fiind îmbunătățirea vieții morale spre desăvârșire. Cucerea inimile și voința lor prin ritmica și diversitatea predicilor, prin stilul impresionant și expunerea plastică a imaginilor, ca și prin comparațiile intuitive. Credincioșii nu numai că înțelegeau adevărurile divine, dar erau determinați la săvârșirea faptelor creștine. Teoria își găsea finalitatea în faptele lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur punea accent pe anunțarea din timp a temei viitoare. Oferea astfel credincioșilor posibilitatea de a lectura în prealabil pericopa biblică, formându-și un plan aperceptiv de urmărit în predică. Așa proceda cu cei mai râvnitori dintre ei. Celorlalți le rămânea la dispoziție întotdeauna după Sfânta Liturghie.

În raportul dintre citirea și interpretarea Sfintei Scripturi, Sfântul Ioan Gură de Aur, ca exponent al Ortodoxiei, a promovat principiul fundamental că orice credincios trebuie să o citească, dar, în același timp, are datoria de a păstra legătura cu ierarhia bisericească, singura învestită pentru a o tâlcui. Pentru el, Sfânta Scriptură este opera superioară tuturor creațiilor literaturii universale, o operă divino-umană, cu un conținut dumnezeiesc îmbrăcat în cuvinte omenești. De aceea, citirea și studierea ei în vederea cunoașterii învățăturilor divine reprezintă o datorie fundamentală a creștinului.

Necunoașterea Sfintei Scripturi este, după Sfântul Ioan Hrisostom, cauza tuturor relelor. De aceea, un îndemn stăruitor pentru ei era acela de a avea fiecare un exemplar al Bibliei. Citirea și meditarea ei ferește pe creștin de ispite. Mai mult, îi îndemna să reflecteze îndelung asupra textului scripturistic și să revină uneori asupra lui. Deci, pe lângă citirea Bibliei cerea și studiu aprofundat.

II. Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei, capodoperă a geniului exegetic hrisostomic

a. Locul Omiliilor la Matei în ansamblul operei hrisostomice

Omiliile la Matei ocupă un loc special în opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur. Ele formează cel mai vechi comentariu complet la această Evanghelie, datând din perioada patristică. Se constituie, de asemenea, ca un capitol de referință al întregii literaturi creștine, dar și una dintre acele cărți „ce pot să redeștepte interesul față de niște texte care aparțin unui Părinte al Bisericii, recunoscut dintru început ca inegalabil în arta călăuzirii prin cuvânt a sufletelor omenești către Hristos“.

Ele sunt, de fapt, „o inițiere în practica virtuții creștine a virtuților, prin pătrunderea, sub călăuzirea Sfântului Părinte, a tainelor credinței celei dreptmăritoare“. Propovăduirea Adevărului nu poate nesocoti exigențele logice ale rațiunii umane. Se observă acest lucru în tratarea raportului dintre Vechiul și Noul Testament, în comentarea propriu-zisă a Evangheliei după Matei, precum și în dovedirea veridicității și armoniei celor patru redactări ale Sfintei Evanghelii, cu toată insistența marelui exeget de a explica mult discutatele deosebiri dintre ele.

Din cele 90 de Omilii la Sfânta Evanghelie după Matei, primele două ar putea constitui o „edificatoare, dar și inedită introducere ortodoxă în studiul Sfintelor Scripturi“. Ele reflectă calitățile dobândite de Sfântul Părinte în perioada uceniciei, purificate în anii de asceză. Cu atât mai mult, se disting cele referitoare la Predica de pe munte (Omiliile XV-XXV), cu neasemuite învățături creștine, propovăduite de divinul Învățător.

Locul în care au fost rostite se poate afla cu ușurință din însuși textul lor. Este vorba de Antiohia, pe când Sfântul Părinte era preot. Chiar el mărturisește acest lucru, vorbind în multe locuri despre orașul în care s-a născut și în care și-a pus în slujba credincioșilor strălucitul talent oratoric. În ele însă nu găsim și detalii cu privire la timpul rostirii lor. Biografii Sfântului Ioan Gură de Aur se mărginesc la conexiuni, plasându-le în 388 sau 389, alții în 390 și 398.

Originea Evangheliei după Matei este subliniată de Sfântul Ioan Gură de Aur dintru început: „Iudeii care au crezut în Hristos au venit la el și l-au rugat să aștearnă în scris ce le-a spus cu cuvântul și să compună Evanghelia în limba ebraică“.

b. Cuprinsul Omiliilor

Evanghelia este vestea cea bună. Acest lucru îl evidențiază Sfântul Părinte în Omilia I. Prin ea se dovedește iubirea lui Dumnezeu. Cele patru Evanghelii au în centru persoana Mântuitorului, opera răscumpărătoare, Legea nouă, raportul ei cu cea veche. Sfinții Evangheliști nu au scris împreună, dar deosebirile dintre cele patru Evanghelii dovedesc adevărul. Autorii au ținut cont de locuri, împrejurări, destinatari. Sfântul Matei a compus Evanghelia la solicitarea iudeilor, în aramaică.

Hristos Se face Fiu al lui David și al lui Avraam (Matei I, 1), ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu, notează autorul în Omilia II. S-a născut după trup, ca noi să ne naștem după Duh. Numele Iisus, în limba ebraică, înseamnă Mântuitor. Din neamul lui David făceau parte Iosif și Fecioara Maria, întrucât legea prevedea căsătoria numai între persoane din același neam. Evanghelistul Matei face genealogia lui Iosif, deoarece așa era obiceiul iudeilor.

Evanghelistul, afirmă Sfântul Părinte, face genealogia lui Iosif, ca Fecioara Maria să nu fie acuzată de adulter. Sunt amintiți și cei păcătoși. Această enumerare, cuprinsă în Omilia III are un sens moral: omul virtuos nu poate fi rănit cu nimic din faptele rele ale strămoșilor. Fares și Zara, născuți din Tamar (Matei I, 3) prefigurează două popoare: al evreilor și cel al Bisericii lui Hristos. În Rut și Rahab (Matei I, 5), una de alt neam și săracă, iar cealaltă desfrânată, Sfântul Ioan Hrisostom vede opera răscumpărătoare. Dumnezeu „S-a unit cu firea omenească cea desfrânată“ pentru a dezlega păcatele noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică în Omilia IV omiterea de către Sfântul Matei a două generații în a treia parte a enumerării (Matei I, 17), prin luarea în considerare și a exilului babilonic, și a venirii lui Hristos. Arată motivul trecerii lui Iosif în genealogie. El era „bărbatul Mariei“ (Matei I, 18). Ca logodnică a lui Iosif, Maria se afla, după cum era obiceiul vremii, în casa lui (Matei I, 18). Cuvintele exprimă nașterea supranaturală. În expresia „Cel zămislit în ea“ Sfântul Părinte întrevede întruparea Domnului. Evidențiază realitatea trupului omenesc al Mântuitorului.

Este evidențiată viața virtuoasă a lui Iosif (Matei I, 20). Nu se întrevede nici o urmă de gelozie la el. Providența divină a intervenit. Îngerul i-a descoperit toate în vis (Matei I, 20-21), aducându-i liniște. Sfântul Ioan Hrisostom explică starea sufletească a lui Iosif prin temerea de a nu supăra pe Dumnezeu. Termenul „femeie“ se referă strict la faptul că Maria era logodnica lui. Iar îndemnului „să iei“ îi dă o conotație aparte: „Să o țină în casă, pentru că Iosif cu sufletul o lăsase“. Dar nu să se căsătorească cu ea, ci să o ia în grija sa. Sfântul Ioan Gură de Aur explică gramatical verbul „va naște“: Iisus va veni pentru întreaga omenire.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază, în Omilia V, obiceiul evreilor de a numi pe cineva după faptele sale bune (Matei I, 22-23). Așa că în Hristos toți vor vedea că Dumnezeu este cu oamenii. De aceea se utilizează verbul la plural: „vor chema“. Încredințat cu totul, Iosif a împlinit voia Domnului (Matei I, 24-25). Termenul „până“ are sensul de continuitate. Acțiunea nu se oprește în acel moment.

Steaua ce s-a arătat magilor (Matei II, 1-2) nu era obișnuită. Ea mergea de la miazănoapte la miazăzi, diferit de celelalte stele, al căror mers este de la răsărit la apus. Nu se arăta numai noaptea, ci și ziua, spune Sfântul Părinte în Omilia VI. Dar nu se vedea tot timpul. Era „o putere nevăzută, care a luat chip de stea“. Ea reprezintă ușa deschisă către neamuri de a veni la mântuire. Niște păgâni din ținuturi îndepărtate au venit să se închine Împăratului născut în mijlocul iudeilor.

În Betleem, familia sfântă a mai rămas 40 de zile, ca toți cei ce voiau să afle să cerceteze cu de-amănuntul. Se arată în Omilia VII că Hristos, prin nașterea Sa, avea să dea strălucire Betleemului (Matei II, 4-6). Împăratul Irod este stăpânit de nebunie și răutate. Cuvintele sale adresate magilor sunt pline de șiretlicuri. Nu întreabă de timpul nașterii, ci de cel în care s-a arătat steaua (Matei II, 7-8). Astfel că porunca lui de mai târziu, de a ucide toți pruncii de doi ani și mai mici, este logică. Magilor le trebuia mult timp să ajungă la nașterea Pruncului.

Steaua reapare (Matei II, 9). Motivul dispariției ei când magii au ajuns la Ierusalim trebuie căutat în rânduiala divină. Ei au fost nevoiți astfel să întrebe în stânga și în dreapta pe iudei, făcând în mod indirect cunoscută nașterea lui Hristos. Au devenit „strămoșii Bisericii“, pentru că ei L-au vestit mai înainte.

În Omilia VIII, Sfântul Ioan Gură de Aur vede în darurile magilor (Matei II, 11) jertfe sufletești, aparținătoare Bisericii: credință, ascultare și dragoste. „Luând înștiințare în vis“ (Matei II, 12), ei s-au întors în Persia, devenind „dascăli“ ai neamului lor. Iar familia sfântă va pleca în Egipt (Matei II, 13), împlinindu-se profeția (Matei II, 15). Egiptul și Babilonul erau stăpânite de necredință. Prin ducerea Pruncului în prima țară și prin magi în Babilon se arată că aceste două spații vor deveni mai bune și că de aceleași bunătăți vor beneficia toate neamurile. Pe de altă parte, Hristos a fost „întâmpinat de vrăjmășie și de ispite“ încă de când era mic. Este exemplu pentru viața duhovnicească, în care bărbăția este o virtute prin care trecem peste orice. Palestina, care prigonește Pruncul, și Egiptul, care Îl primește, sunt tipuri ale fiilor patriarhului Iacov. Întoarcerea din Egipt devine o prerogativă a Maicii Domnului. Acest drum dus-întors a fost prefigurat în vechime de ducerea și întoarcerea poporului iudeu din Egipt.

Irod provoacă o mare tragedie în Palestina (Matei II, 16). Dar, atrage atenția Sfântul Părinte în Omilia IX, nu trebuie învinuit Pruncul pentru uciderea tuturor acelor copii, ci însuși împăratul cu toată nebunia lui. Cuvintele profetului răsună în descrierea evanghelistului (Matei II, 17-18). Rahila a fost mama lui Veniamin și a fost înmormântată în hipodromul de lângă localitate. Din această seminție făcea parte și Rama. După moartea lui Irod, îngerul îi spune lui Iosif în vis să se întoarcă împreună cu Pruncul și Mama Lui (Matei II, 19-20). În Iudeea domnea acum Arhelau, fiul lui Irod. Acesta considera că Pruncul fusese ucis. Iosif împreună cu Maria și cu Iisus s-au întors în Nazaret, un oraș necunoscut, împlinindu-se cele proorocite (Matei II, 23).

Botezul lui Ioan este dezbătut în Omilia X. El nu aducea iertarea păcatelor (Matei III, 1-2). Ci avea rol pregătitor, de a-i chema pe iudei la pocăință. La botezul său avea să vină și Domnul, ca să Se descopere oamenilor. Sfântul Ioan Botezătorul nu le mai vorbea despre profeți, despre părinții poporului evreu, ci despre cele de sus, de împărăția cerurilor. Evanghelistul nu consideră de prisos descrierea lui (Matei III, 4). Îmbrăcămintea sa era simbol al pocăinței și împărăției, întrucât asprimea ei te făcea să te îndepărtezi de cele pământești. Avea o masă improvizată, îmbrăcămintea mai prejos de aceasta, nu avea pat, nici acoperiș deasupra capului. Ducea o viață îngerească în trup.

Saducheii și fariseii se botezau, însă nu rămâneau în „credința predicii“ sale (Matei III, 7). Sunt numiți „pui de viperă“, întrucât ei sunt cei ce au ucis pe strămoșii lor, așa cum puiul de viperă mănâncă pântecele mamei când se naște. Numai virtutea este cea care îi poate întoarce pe calea cea bună. Să nu se mai bazeze pe părinții poporului (Matei III, 8-9). Sfântul Ioan Hrisostom, în Omilia XI, acceptă și interpretarea metaforică a acestor cuvinte, prin care se înțeleg celelalte neamuri. Dar face o paralelă cu nașterea fiului lui Avraam din pântecele sterp al Sarrei, arătând atotputernicia divină care se poate manifesta oricând.

Acei oameni erau ca un pământ înțelenit. Trebuia zguduiți într-un fel, pentru a se schimba. Pedeapsa nu consta numai în pierderea moștenirii de fii ai lui Avraam, ci în nenorociri care nu vor mai avea cale de întoarcere. Cel ce vine este Judecătorul tuturor, Care așteaptă. Nădejde de schimbare mai este, căci încă nu taie pomul (Matei III, 10). Sfântul Ioan arată darul ce avea să-L aducă Hristos, față de Care nu se poate compara (Matei III, 11). Este atât de puternic, încât nici în rândul robilor nu se poate considera, îndeplinind slujba cea mai de jos. Prin El se vor revărsa puterea și belșugul harului, așa cum vede Sfântul Părinte în această metaforă. Dar Hristos este Judecătorul și va curăța pământul de oamenii răi, căci, deși ogorul se vede plin de grâu, este amestecat cu pleava (Matei III, 12). Deci, pe lângă har și credință venite prin botez, sunt necesare virtuțile.

În Omilia XII, este prezentată semnificația botezului Domnului. Stăpânul și Judecătorul vine să Se boteze (Matei III, 13). Smerenia dă strălucire slavei. Sfântul Ioan Botezătorul știa că El este Hristos, Cel ce ridică păcatele lumii. Și socotise un lucru nevrednic ca Stăpânul să fie botezat de rob (Matei III, 14). Dar Domnul a făcut cu el ceea ce a făcut și cu Petru mai târziu la spălarea picioarelor. Duhul Sfânt și glasul Tatălui arată clar Cine este Hristos (Matei III, 15-17). Deschiderea cerurilor la botezul Mântuitorului este o dovadă a deschiderii lor și la botezul fiecărui om, spune Sfântul Părinte. Aparținem patriei cerești și suntem chemați spre ea. Așa cum Duhul Sfânt S-a pogorât atunci, la fel Se pogoară la botezul fiecăruia. Botezul Domnului este o preînchipuire a botezului creștin. Pe de altă parte, porumbelul sub chipul căruia S-a pogorât, este simbolul blândeții, al păcii și liniștii.

Drumul Mântuitorului în pustie (Matei IV, 1), arată Sfântul Părinte în Omilia XIII, este drumul fiecărui om renăscut prin botez. Ispitirea Sa de către diavol reprezintă toate încercările vieții, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Acestea au mai multe roluri. Unul, de a ne întări credința, al doilea, de a păstra smerenia, nemândrindu-ne cu darurile primite la botez. Apoi, să se încredințeze cel rău că te-ai lepădat de el și te-ai unit cu Hristos și să dobândești conștiința bunătăților viitoare. Sfântul Părinte vede în pustietate locul perfect în care omul poate fi ispitit de diavol. Cel rău nu îndrăznește să ispitească acolo unde sunt mai mulți adunați la un loc. Se arată valoarea postului ca armă împotriva diavolului. Cele trei ispitiri se referă la lăcomia pântecelui, slava deșartă și patima după avere.

Plecarea în Galileea (Matei IV, 12) este văzută de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia XIV ca o evitare a primejdiilor. Nu e un gest de lașitate, ci este o crimă numai atunci când nu te împotrivești primejdiei dacă ai căzut în ea. Mântuitorul Își începe activitatea de propovăduire. Sunt chemați la apostolat primii oameni, Simon-Petru și Andrei, fratele lui (Matei IV, 17-18). Urmarea lui Hristos trebuie pusă înaintea tuturor lucrurilor. La fel L-au urmat Iacov și Ioan, a căror sărăcie pe care o îndurau cu ușurință o evidențiază evanghelistul prin repararea mrejelor (Matei IV, 21).

Suirea în munte (Matei V, 1-3) ne învață că faptele nu trebuie făcute „de ochii lumii“. Mântuitorul învăța și prin faptă, și prin cuvânt, notează autorul în Omilia XV. Adresanții Predicii de pe munte sunt în primul rând ucenicii, dar învățăturile Sale se îndreaptă către toți oamenii. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, expresia „săraci cu duhul“ (Matei V, 3) se referă la virtutea smereniei. Domnul îi desemnează prin termenul „sărac“ pe cei care „se tem și tremură de poruncile lui Dumnezeu“. Iar substantivul „duh“ se referă la suflet și voința liberă. Este oprit plânsul pentru cele lumești (Matei V, 4). Plânsul pentru păcatele noastre, dar și ale aproapelui are drept răsplată mângâierea divină. În răsplata blândeții (Matei V, 5) nu este vorba despre „un pământ spiritual“, dar o răsplată cerească nu exclude pe cea pământească. Sfântul Ioan Hrisostom spune că dreptatea trebuie s-o împlinim așa cum ne astâmpărăm foamea și setea, două necesități firești ale omului (Matei V, 6). Milostenia (Matei V, 7) nu se rezumă la bani, ci la faptele noastre. Iar răsplata este mai mare decât fapta. Curat cu inima (Matei V, 8) înseamnă, în opinia Sfântului ierarh, curat sufletește și trupește. Domnul nu numai că interzice ura și dezbinarea, dar ne îndeamnă să facem tot posibilul de a-i împăca pe cei ce se dușmănesc (Matei V, 9). Prin termenul „dreptate“ Sfântul Părinte înțelege „întreaga filosofie a sufletului“. Hristos se referă la cei prigoniți din cauza credinței și a virtuților lor (Matei V, 10). Ultima fericire (Matei V, 11-12) se adresează în mod special Sfinților Apostoli. Răsplata pentru ea presupune două condiții: ocara pentru Hristos și ocara pe nedrept. Statornicia în credință îi va deosebi de ceilalți învățători.

Marele ierarh îi numește pe Apostoli dascălii întregului pământ. Ei sunt trimișii Mântuitorului într-o lume „stricată și putredă de păcate“, dar care avea să fie încredințată lor reînnoită și fără „mirosul greu al putreziciunii“. Misiunea lor este de a o păstra curată. Precum sunt „sarea duhovnicească“ (Matei V, 13) a întregii lumi, la fel sunt și „lumina ei spirituală“. Prin învățătura sfântă, ne călăuzesc pașii spre virtute. Domnul îi învață pe ucenici să lupte din toate puterile, întrucât toți ochii vor fi ațintiți asupra lor. Propovăduirea Evangheliei nu poate fi „ascunsă și trecută cu vederea“.

Sfântul Părinte consideră în Omilia XVI că noile legi sunt poarta spre viețuirea dumnezeiască și cerească (Matei V, 17). Iudeii țineau la litera legii, dar nu o împlineau. Nu voiau nici o schimbare a ei, dar o încălcau permanent. Hristos arată că legea va fi împlinită până la cea mai mică poruncă a ei (Matei V, 18-19). Legile Sale le numește „mai mici“, adresându-ne indirect îndemnul de a ne smeri tot timpul. Potrivit marelui ierarh, expresia „cel mai mic în împărăția cerurilor“ se referă la iad și osândă. Mântuitorul cere străduințe mai mari în împlinirea acestor noi legi (Matei V, 20). Toată dreptatea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă împlinirea întregii virtuți.

Noile porunci sunt în deplin acord cu Vechiul Testament. De aceea, sunt prezentate în paralel, folosindu-se modul impersonal. Porunca de a nu ucide (Matei V, 21-22) nu este modificată prin aceea de a nu te mânia, subliniază de la început Sfântul Părinte. Este de la sine înțeles că omul nestăpânit de mânie în nici un caz nu va ucide. Potrivit marelui ierarh, cuvintele dau naștere la păcate. Mai întâi este supus judecății cel care se mânie. Apoi, sinedriului cel care insultă. Pedeapsa trece din sfera celor pământești în a celor veșnice, gheena focului fiind hărăzită celui care îl numește pe aproapele său nebun. Domnul vrea să ne purtăm și să vorbim cu cinstea cuvenită, înlăturând cuvintele de ocară (Matei V, 23-25). Binecunoscutul predicator întrevede dragostea nemărginită a lui Dumnezeu. El renunță la cinstea ce trebuie să-I aducem pentru ca noi să împlinim legea iubirii de aproapele.

În ceea ce privește desfrâul (Matei V, 27-28), acum nu este pedepsită numai fapta, ci și „privirea pofticioasă“. Hristos, arată Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia XVII, S-a întrupat pentru a mântui și sufletul, și trupul. Dacă dăm frâu liber poftei, lupta cu păcatul va fi mult mai mare. Strălucitul ierarh afirmă că nu trupul este cauza păcatului, ci mintea, cugetul. Și trebuie să ne îndepărtăm chiar și de prietenii care ne îndeamnă la păcat. Ei sunt „ochiul“ care smintește (Matei V, 29). Adulterul este singurul caz în care Domnul permite despărțirea (Matei V, 31-32).

Domnul cere să spunem întotdeauna adevărul și să nu ne jurăm nu numai pe numele Său, ci nici pe creația Lui. Suntem zidirea lui Dumnezeu și viața ne-o datorăm Lui. Este bunul Său și de aceea Mântuitorul oprește chiar și jurământul pe propriul cap (Matei V, 33-36). El socotește jurământul ca venind de la cel rău (Matei V, 37).

Legea talionului (Matei V, 38-40), dezbătută în Omilia XVIII, promova teama de pedeapsă pentru a-i determina pe oameni să nu facă rău. Domnul împletește dreptatea cu dragostea creștină. Îi învață pe oameni blândețea, ca răspuns la orice formă a răului. Nu aproapele ne face rău, ci diavolul. Ne cere răbdare și când e vorba de bunuri. Să dăm celui lacom chiar mai mult decât vrea el să ia de la noi. Asemenea trebuie să ne comportăm și față de cel care ne silește la un lucru, adică târârea pe nedrept și fără motiv (Matei V, 41). Trebuie să ne ajutăm semenul aflat în nevoie. Să dăm celor de la care nu mai așteptăm să primim înapoi. Îl facem astfel datornic pe Dumnezeu (Matei V, 42). Hristos ne ridică la „culmea virtuții“ (Matei V, 43-45). Nu-i de ajuns să iubești pe dușmani, ci trebuie să te și rogi pentru ei. Iar răsplata este „strălucită“: asemănarea cu Dumnezeu, pe cât îi este omului cu putință.

Milostenia este subiectul Omiliei XIX. Domnul ne arată că cel mai mult contează motivele și scopul acesteia (Matei VI, 1-4). Fățarnicii căutau întotdeauna slava. Pentru ei milostenia nu era decât o mască, sub care ascundeau o inimă plină de cruzime și neomenie. Sfântul Ioan Hrisostom afirmă că nu fapta e pedepsită sau răsplătită, ci gândul. La modul figurat, Mântuitorul ne-a poruncit să ascundem faptele de milostenie de toți oamenii. La fel, în momentul rugăciunii, trebuie să lăsăm totul deoparte și să ne îndreptăm mintea și cugetul către Cel de la Care avem adevărată răsplată. Atunci când ne rugăm, să închidem ușile inimii noastre, pentru a nu pătrunde nici un gând ce ar putea să ne vătăma (Matei VI, 5-6). De asemenea, Hristos ne îndeamnă la evitarea multei vorbiri în rugăciune (Matei VI, 7-8). Trebuie însă să fim stăruitori. Când ne adresăm lui Dumnezeu cu apelativul „Tată“, mărturisim filiația noastră, făcând rugăciuni pentru toți semenii noștri. Cerem slăvirea lui Dumnezeu. Cei din jurul nostru, care văd viața noastră curată, vor aduce laudă lui Dumnezeu. Cel ce caută cele cerești părăsește cele pământești și se îndreaptă cu toată ființa către Dumnezeu. Domnul ne îndeamnă ca, atâta timp cât trăim pe pământ, să viețuim precum îngerii în cer. Hristos ne îndreaptă privirea și către cele necesare traiului. Suntem alcătuiți și din trup și suntem supuși nevoilor firii omenești. Pâinea pe care o cerem este hrana cea din fiecare zi. Să luăm aminte însă să nu ne îngrijim de ziua de mâine. Noi facem începutul iertării noastre. Domnul ne face „stăpânii judecării noastre“, răspunzători ai propriei sentințe. Condiționează iertarea noastră de cea pe care noi o acordăm semenilor noștri. Sfântul Părinte arată că Hristos ne învață și să fugim de lupte, pe de o parte, dar și să le înfruntăm cu curaj, când suntem nevoiți. Un „război neîmpăcat“ cu noi duce diavolul. Rugăciunea Domnească reflectă dragostea noastră față de aproapele. Trebuie să fim fiii lui Dumnezeu nu numai prin har, ci și prin fapte, iertând greșiților noștri. Numai în acest fel ne asemănăm Tatălui nostru, Care face să răsară soarele și peste cei buni, și peste cei răi (Matei VI, 14-15).

Postul bineplăcut lui Dumnezeu este cel făcut în ascuns, nu pentru a fi văzuți de oameni (Matei VI, 16), reiese din Omilia XX. Omul să-și ungă capul. Ungerea capului o cere Hristos într-o formă figurativă, înțelegând îngrijirea fiecăruia de a ține ascuns postul pe cât posibil. Dragostea de slava deșartă e cea care ne duce cel mai repede spre iubirea de arginți. Suntem îndemnați să disprețuim averile, oferindu-le celor nevoiași (Matei VI, 19-21). Cele adunate aici, pe pământ, sunt supuse stricăciunii sau devin ținta hoților. Starea în care ajunge cel ce-și strânge comoară pe pământ este una de robie. Cel ce caută să-și adune comori în cer se gândește la cele de sus și se îngrijește de ele. Domnul utilizează exemple mai apropiate de puterea de înțelegere a ascultătorilor (Matei VI, 22-23). Ceea ce este mintea pentru suflet este ochiul pentru trup. Așa cum orbirea duce la lipsa de lumină și îndeplinirea cu greutate a activităților trupului, la fel și sufletul se umple de patimi când mintea se strică.

Sfântul Părinte afirmă în Omilia XXI că nu poți sluji la doi domni (Matei VI, 24), deoarece dau porunci potrivnice. Nu poate exista echilibru între două robii. Slujirea lui mamona aduce despărțirea de Dumnezeu, pierderea mântuirii. Domnul ne cere nu numai să ne despărțim de tot ce avem, ci să nu ne îngrijim nici de hrana necesară trupului (Matei VI, 25). Deși n-are nevoie de hrană, sufletul nu poate rămâne în trup dacă acesta este lipsit de mâncare. Avem ca pildă păsările (Matei VI, 25). Dacă Dumnezeu are atât de mare grijă de ele, cu atât mai mult de îngrijește de om. Mântuitorul arată în același timp că nu trebuie să evităm munca pentru a ne asigura traiul zilnic și, mai mult, să nu fim chinuiți de griji (Matei VI, 27). Trupul crește prin grija lui Dumnezeu.

Marele ierarh notează în Omilia XXII că mai puțin necesară decât hrana este îmbrăcămintea (Matei VI, 28-30). Să nu ne îngrijim nici de ea. Deși florile sunt foarte frumoase, sunt numite „iarba câmpului“. Mai mult, sunt trecătoare. Dacă de ele se îngrijește Dumnezeu, cu atât mai mult de oameni. Nici să nu căutăm frumusețea. Avem pildă pe împăratul Solomon, a cărui strălucire pălea în fața crinilor. Iar când spune despre ei că nu se ostenesc, nici nu torc, nu interzice munca, ci tot grija. Noi trebuie să fim conștienți că avem un Tată ceresc. Să avem credința că El nu-i uită pe fiii Săi (Matei VI, 32). Despărțindu-ne de cele de prisos și de dragostea de cele pământești, vom reuși să dobândim bunătățile cerești (Matei VI, 33). Să nu cerem mâncare, băutură, îmbrăcăminte, tocmai pentru a le primi într-un mod cuvenit. Prin „răutatea zilei“ (Matei VI, 34) marele ierarh înțelege chinurile, oboseala, necazurile, zbuciumul din fiecare zi.

Porunca de a nu judeca (Matei VII, 1) oprește pe cei care, plini de nenumărate păcate, acuză pe alții pentru greșeli mici. Această lege, spune Sfântul Părinte în Omilia XXIII, nu interzice sfatul bun, povățuirea duhovnicească, ci ocara, vorbirea de rău. Domnul dojenește critica aproapelui din răutate (Matei VII, 3, 5). Sunt oameni care văd paiul din ochiul aproapelui și-l osândesc, dar nu din purtarea de grijă, ci din ură.

Sfântul Ioan Gură de Aur identifică în cuvântul „câini“ (Matei VII, 6) pe cei care nu mai au nici o nădejde de îndreptare. Iar în „porci“ vede pe desfrânați. Ei nu pot înțelege învățăturile sfinte. Le vor batjocori, neștiind ce sunt, așa cum nici porcii nu știu ce-i mărgăritarul și-l calcă în picioare.

Poruncile Mântuitorului nu sunt grele, nici aspre (Matei VII, 7-8). Marele predicator ne întărește nădejdea în ajutorul divin, dacă ne rugăm stăruitor și cu tărie și ne apropiem de Dumnezeu cu râvnă și cu suflet aprins. Sfântul Părinte arată că, pe lângă stăruință, în rugăciune trebuie să știm și ce să cerem. Dacă noi căutăm cele duhovnicești, adică „pâinea“, categoric vom primi. De vrem „piatra“, adică cele nefolositoare, nu primim răspuns. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu se poate compara dragostea lui Dumnezeu față de fiii Săi cu dragostea părintească. Pe aceasta din urmă Domnul o numește figurativ „răutate“ (Matei VII, 11). Toate câte vrem să ne facă nouă oamenii să facem și noi lor (Matei VII, 12). Ce poate fi mai ușor și mai drept? În viață avem de ales între două căi (Matei VII, 13-14). Cu toate că ușa este strâmtă și calea îngustă, ele duc la viață. Pe lângă acestea, mai întâmpinăm în viață și multe piedici. Prima vine de la proorocii mincinoși (Matei VII, 15). Sfântul Ioan Hrisostom ne spune că sunt oameni „cu viața stricată“, ce-și acoperă faptele rele cu masca virtuții. Dar se cunosc după roade. După cum pomii nu-și pot modifica natura, nici acești fățarnici nu se pot schimba cât timp duc o viață de păcat. Pot deveni mai buni mai ales dacă vor conștientiza pedeapsa (Matei VII, 16-19).

În Omilia XXIV, Mântuitorul Se descoperă ca Judecător. Nici facerea de minuni nu aduce vreun folos celui lipsit de virtuți (Matei VII, 21). În ziua înfricoșătoarei judecăți, acei oameni vor avea altă soartă. Deși pe pământ erau admirați pentru minunile săvârșite, atunci ei vor fi osândiți. Darul facerii de minuni îl aveau de la Hristos. Dar au fost nesocotiți și nerecunoscători față de Dumnezeu. Puterea virtuții este impresionantă (Matei VII, 24). Omul virtuos nu poate fi clintit nicidecum. Nu poate fi vătămat de nimeni și de nimic (Matei VII, 25). Prin „ploaie“, „vânturi“, „apă“ sunt exprimate necazurile, nenorocirile, clevetirile, dușmăniile, moartea celor dragi, prigonirile. Viața lui are temelie de nezdruncinat: învățătura lui Hristos. Dimpotrivă, omul care trăiește o viață de păcat este considerat fără minte (Matei VII, 26-27). El pune la temelia vieții desfrâul, mânia, adulterul și toate păcatele. Viața lui e plină de neliniște, de tristeți, de temeri, de griji.

Sfântul Ioan Gură de Aur notează în Omilia XXV că atât de mare era puterea învățăturilor Sale, încât i-a atras pe mulți dintre ascultători (Matei VII, 28-29). Urmează vindecarea unui lepros (Matei VIII, 1-2). Este o mărturie a dumnezeirii Lui Hristos. Dar nu numai prin cuvânt, ci mai ales prin faptă. Leprosul s-a vindecat după ce Domnul a întins mâna și S-a atins de el. Este și un semn al faptului că El este deasupra legii, odată ce S-a atins de acest bolnav, considerat necurat.

În sutașul roman vedem credință și smerenie (Matei VIII, 5-7). Știa că era de ajuns numai porunca lui Hristos pentru vindecarea slugii sale, care era pe moarte. Dă mărturie și recunoaște că el se află sub stăpânire, dar Hristos nu (Matei VIII, 8-9). Lui i se supun oștile cerești, bolile, moartea și toate celelalte. Sutașul devine exemplu de credință adevărată (Matei VIII, 10). Sfântul Părinte notează în Omilia XXVI că Hristos nu numai că a vindecat sluga sa, dar arată și darurile ce vor fi primite de cei ce vor dovedi o asemenea credință (Matei VIII, 11-12). Toți sunt chemați la mântuire, iar evreii nu sunt privilegiați.

Intrarea lui Hristos în casa sărăcăcioasă a lui Petru este un îndemn de a călca în picioare mândria. Minunea vindecării soacrei sale (Matei VIII, 14), evocată în Omilia XXVII evidențiază puterea lui Hristos, dragostea față de El a femeii și ajutorul dăruit unei persoane pentru credința alteia. Minunile și învățăturile duc la creșterea credinței multora (Matei VIII, 16-17). Vindecările minunate arată dumnezeirea Mântuitorului. Cuvintele profetului au un sens mai înalt, pe care îl întrevede Sfântul Ioan Gură de Aur. Verbele „a luat“ și „a purtat“ se referă mai degrabă la păcatele oamenilor, arătându-se că ele sunt cauzele bolilor și patimilor. Trecerea Domnului de cealaltă parte (Matei VIII, 18) dovedește smerenie. Faptele noastre nu trebuie făcute de ochii lumii.

Urmarea lui Hristos trebuie să fie liberă de orice gând. Nu aduce folos material (Matei VIII, 19-20). În viața noastră trebuie să primeze cele cerești. În cuvântul „mort“ (Matei VIII, 21-22), Sfântul Ioan Gură de Aur vede pe cel necredincios.

Furtuna dezlănțuită pe mare (Matei VIII, 23-24) este văzută, în Omilia XXVIII, ca o școală a încercărilor, un simbol al prigonirilor viitoare. Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază în mustrarea apostolilor slăbiciunea sufletului lor (Matei VIII, 26). Demonii din ținutul gadarenilor proclamă dumnezeirea Mântuitorului (Matei VIII, 29). Dar își mărturisesc și propria suferință. Sunt chinuiți de simpla Sa prezență. Cer să intre în turma de porci, apoi se aruncă în mare. Sfântul Părinte interpretează și spiritual această întâmplare. Oamenii care trăiesc precum porcii ajung în ghearele diavolului. Dacă se poartă totuși ca niște oameni, se pot însănătoși. Dacă se poartă ca porcii, cad în prăpastie.

De credință au dat dovadă nu numai cei ce l-au adus pe bolnavul țintuit în pat, ci chiar și el (Matei IX, 1-2). Sfântul Ioan Hrisostom zice în Omilia XXIX că, de n-ar fi avut credință, nu i-ar fi lăsat pe cei patru să-l aducă în fața Domnului. Dovada iertării păcatelor bolnavului este însănătoșirea sa. Slăbănogul primește și tămăduire sufletească, și trupească.

Domnul, cunoscătorul inimilor, îl ia pe Matei de la vamă (Matei IX, 9), adică din mijlocul păcatelor. Acest lucru evanghelistul nu-l ascunde, ca de altfel nici numele, se precizează în Omilia XXX. Stând cu el la masă, dar și cu vameșii și păcătoșii, Mântuitorul arată că orice timp și orice faptă sunt potrivite pentru îndreptarea păcătoșilor. Este o datorie de căpetenie să îndrepți astfel de oameni. Îi mustră, de aceea, pe farisei pentru necunoașterea Scripturilor. Ei puneau accent pe jertfe, neglijând virtutea (Matei IX, 12-13). Răspunzând ucenicilor lui Ioan, Domnul ne învață că postul nu este un lucru trist. Poate numai pentru cei slabi duhovnicește. Acum este vremea bucuriei și a veseliei. Vor veni și zile triste (Matei IX, 14-15). Le arată ucenicilor lui Ioan că Îl învinuiesc fără temei (Matei IX, 16-17). Prin pilde luate din viața de zi cu zi, se vădește că apostolii nu ajunseseră încă destul de puternici ca atunci când au primit Duhul Sfânt și nu trebuia încărcați cu porunci.

Persoana ce a cerut vindecarea fiicei sale (Matei IX, 18) era mai-marele sinagogii. Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază în Omilia XXXI lipsa de bun-simț a acestuia, întrucât cere Domnului să meargă la el, dar și să pună mâna pe fata lui, pe care o lăsase în viață. Voia și prin alt simț al omului să se convingă de minune. În acea mulțime se petrece altă minune, și anume a vindecării femeii cu scurgere de sânge, prin atingerea de hainele Domnului (Matei IX, 20-21). O vădește tuturor, pentru a nu mai duce o viață de neliniști. Pe de altă parte, voia să-i schimbe gândurile că s-ar putea tăinui de Domnul (Matei IX, 22). Întârzierea era voită de Hristos, pentru că în acest timp fata murise. Toți trebuia să afle de moartea ei și să se convingă de minunea învierii (Matei IX, 23-24). Cuvintele Sale, spune Sfântul Părinte, aveau menirea să întărească pe oameni în fața morții, căci nu este moarte, ci somn. Le-a poruncit părinților să-i dea să mănânce, pentru a arăta realitatea trupului înviat.

Doi orbi cer ajutorul (Matei IX, 27-30). Faptul că Domnul îi trage practic după El este văzut de Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia XXXII, ca o fugă de slava lumii. Cei doi orbi Îi mărturisesc stăpânirea și puterea (Matei IX, 30-31). Evanghelistul descrie apoi vindecarea unui demonizat mut, pe care l-au adus alții înaintea Domnului (Matei IX, 32). Diavolul, în răutatea lui, spune Sfântul Părinte, îi legase limba, dar și sufletul. Pentru aceasta, îl tămăduiește îndată (Matei IX, 33). Acuzația că scote demoni cu domnul demonilor (Matei IX, 34) este un nonsens, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. O împărăție nu se poate dezbina în sine.

Urmează pregătirea ucenicilor, făcându-i doctori ai trupurilor (Matei IX, 36-38). Trimiterea lor este ușoară și necesară. Sunt trimiși la secerat, nu la semănat, misiune pe măsura puterii lor. Nu i-a înmulțit, ci le-a dat putere. Deși încă nu li se dăduse Duhul Sfânt, scoteau demonii cu puterea lui Hristos și după porunca Sa (Matei X, 1). Evanghelistul face o trecere în revistă a celor 12 apostoli, punându-se în listă în urma lui Toma și arătându-și și profesia (Matei X, 2-4). Domnul nu-i trimite pe apostoli la alte neamuri, ca nu cumva evreii să aibă vreo scuză că au predicat celor netăiați împrejur (Matei X, 5-6). Că-i numește „oi pierdute“ arată deosebita grijă față de ei. Trebuie să predice cele cerești, nu cele pământești. Pentru a nu se mândri, le smerește gândurile. Darul facerii de minuni este de la Dumnezeu. Le curăță gândurile de iubirea de argint. Îi îndreaptă către viața desăvârșită. Vor primi hrană de la cei ce-i primi și să nu ceară mai mult. Nu orice ușă însă li se va deschide. Dar unde vor fi primiți, să rămână un timp. Ușa deschisă să primească salutarea lor, o binecuvântare. Unde nu vor fi primiți, să scuture praful de pe picioare. Sfântul Părinte vede în aceasta două lucruri: ori că apostolii nu au luat nimic de la aceia, ori că au făcut un drum lung pentru ei (Matei X, 7-15).

Sfântul Ioan Gură de Aur explică în Omilia XXXIII înțelepciunea șarpelui (Matei X, 16): el caută să-și ferească în orice împrejurare capul, chiar de ar fi să-și piardă trupul. Credința este cap și rădăcină. Chiar de ai pierde totul, dacă-ți păstrezi credința, vei dobândi totul cu mai multă strălucire. Trebuie împletită cu blândețea porumbiței, evitând răzbunarea. Suferința aduce cele mai strălucite trofee și în îndurarea răului stă biruința (Matei X, 17-18). Domnul le dă curaj ucenicilor cu privire la apărarea lor și îi ridică la vrednicia de profeți. Dar le spune și relele ce vor urma (Matei X, 20-22). Puterea propovăduirii avea să înflăcăreze oamenii, încât să nesocotească „glasul sângelui“, să nu țină cont de înrudire, punând mai presus de toate învățătura divină.

Mântuitorul îi învață pe ucenici să fugă din fața prigonitorilor (Matei X, 23), fiind la începutul predicării, nu să-i înfrunte. Ei sunt apropiații Săi, identificați în cuvântul „casnici“. Dacă Domnul a fost ocărât, și ei vor primi cuvinte de ocară. Dar vor scăpa de această defăimare când oamenii vor vedea într-adevăr cine sunt (Matei X, 24-26). După ce a alungat din sufletele lor toată teama, îi îndeamnă la propovăduire (Matei X, 27). Utilizează vorbirea figurată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia XXXIV. „La întuneric“ și „la ureche“ înseamnă un mic colț al Palestinei. De aici aveau să propovăduiască în lumea întreagă. Și nu oricum, ci „de pe case“ și „la lumină“, adică fără teamă și cu toată libertatea. Este întărită învățătura despre nemurirea sufletului (Matei X, 28). Prigonitorii, oricât s-ar strădui și ar voi, nu pot ucide sufletele. Dumnezeu poartă de grijă tuturor (Matei X, 29-31). Nimic nu se întâmplă în lume fără știrea Lui. De aceea, și chinurile la care vor fi supuși sunt cunoscute de Dumnezeu. Dar ei va trebui să le disprețuiască, pentru că trupul îl vor pierde, nu și sufletul. Mărturisirea lui Hristos se face cu ajutorul harului divin. Dar lepădarea de El se face de către cel lipsit de har, lucru cauzat de propria libertate (Matei X, 32-33).

Războiul este urmarea voinței oamenilor, reiese din Omilia XXXV. Cu alte cuvinte, ucenicii nu vor fi pricina dezbinării dintre ei (Matei X, 34). Pomenirea termenului „sabie“ are un ecou mai puternic, având rolul de a-i întări pe apostoli în fața greutăților. Nu numai oamenii simpli se vor ridica unii împotriva altora, ci chiar rudele între ele (Matei X, 33). Nu Dumnezeu va face acest lucru, ci răutatea oamenilor (Matei X, 36-38). Apostolatul lor, zice Sfântul Părinte, va fi extraordinar de mare atunci când vor face pe unii să-i asculte și să disprețuiască pe dușmanii credinței chiar de ar fi rude. Hristos oferă bunătăți neprețuite, dar cere dragoste și ascultare. Sufletul să se afle într-o luptă continuă, pentru a primi cununa biruinței (Matei X, 39). Sunt precizate și bunătățile celor ce îi vor primi pe ucenici în casele lor: cinstea deosebită, răsplata dreptului sau a proorocului, dacă-i vor primi nu pentru vreun ajutor lumesc, ci în nume de proroc sau drept. Plată vor avea și dacă vor da chiar și un pahar cu apă rece, pentru care nu se face nici o cheltuială (Matei X, 40-42).

În Omilia XXXVI, Sfântul Părinte arată că trimiterea ucenicilor Sfântului Ioan la Hristos avea scopul ca aceștia să se încredințeze că El este Mântuitorul (Matei XI, 2-3). Iar aceasta se face prin faptele Sale, nu printr-un răspuns direct (Matei XI, 4-6). Domnul cunoștea taina inimii lor, mustrându-i în același timp. Astfel i-a atras.

Ioan nu era un om oarecare (Matei XI, 7-9), explică exegetul în Omilia XXXVII, întrucât trestia în vânt semnifică pe oamenii ușuratici. Nici un om al desfătării, lucru arătat prin hainele moi. Ci un prooroc, ba chiar mai mare. Este Înaintemergătorul Domnului. Dar nu este mai mare decât Hristos (Matei XI, 11). Împărăția cerurilor se referă la cele duhovnicești și cele legate de cer. Dacă toate s-au împlinit până la Ioan, înseamnă că Hristos este Cel ce avea să vină. Profeții n-ar fi încetat dacă El n-ar fi venit (Matei XI, 12-13). Ca și Ioan a fost și Ilie. Amândoi Înaintemergători (Matei XI, 14-15). Faptele și predica lui Ioan sunt în acord cu învățătura Mântuitorului, deși aparențele arată potrivnicie (Matei XI, 16-19). Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că scopul amândurora era același, dar fiecare a realizat pe altă cale. Iudeii le-au respins pe amândouă. Hristos a dus o viață voioasă, dar n-au crezut în El. Ioan, în schimb, deși a dus o viață aspră, nici el nu a fost crezut. Sunt mustrate toate cetățile care nu au crezut în Mântuitorul, în ciuda tuturor minunilor făcute în ele. Soarta lor va fi mult mai rea decât cea a Sodomei, Tirului și Sidonului (Matei XI, 20-24).

Toți sunt chemați la mântuire, dar nu toți primesc cuvintele lui Hristos (Matei XI, 25-26), se arată în Omilia XXXVIII. Prin înțelepți sunt înțeleși cărturarii și fariseii, care doar păreau că aveau înțelepciune datorită vicleniei și dibăciei lor. Erau plini de mândrie. Pruncii sunt cei cu inima curată, lipsită de viclenie. Hristos este deoființă cu Tatăl (Matei XI, 27). Numai Fiul cunoaște desăvârșit pe Tatăl. Dar, prin El, este cunoscut Tatăl pe măsura descoperirii Sale, și prin El, și Fiul. Arătând puterea Sa, îi cheamă pe toți la El (Matei XI, 28-30). Ne iartă păcatele și ne oferă liniște sufletească. Munca la care ne cere să ne înjugăm este ușoară dacă suntem smeriți, blânzi, îngăduitori.

Sfântul Ioan Gură de Aur întrevede, în Omilia XXXIX, voința Domnului de a desființa sâmbăta (Matei XII, 1), dar nu la întâmplare. De altfel, Hristos nu a încălcat sâmbăta decât pentru pricini binecuvântate. Ia apărarea ucenicilor, aducând ca motiv foamea. Deși nu trebuie găsite pretexte pentru păcat (Matei XII, 2). Aduce mărturii vechi-testamentare, și anume pe David, care a mâncat pâinile punerii înainte din templu, lucru îngăduit numai preoților (Matei XII, 3-4). Era o încălcare mai mare, căci s-a atins de masa de care nu trebuia să se atingă. Dar mai grav este că există preoți care încalcă sâmbăta chiar în templu fără să fie constrânși (Matei XII, 5). Dacă preoții ce încălcau sâmbăta în templu erau absolviți de vină potrivit legii, cu cât mai mult ucenicii? Mai ales că au lângă ei pe Stăpânul templului (Matei XII, 6-8). Iar ziua săptămânală de sărbătoare trebuie prăznuită cum se cuvine, prin cele duhovnicești. Astfel, Domnul desființează sâmbăta.

Minunea vindecării celui cu mâna uscată, explicată în Omilia XL, se petrece tot sâmbăta (Matei XII, 9-10). Hristos îl pune pe bolnav în mijlocul iudeilor prezenți. Caută să-i înduplece pe farisei, să aibă milă (Matei XII, 11-12). Pilda oii căzute în groapă este exemplificatoare. Hristos căuta să-i vindece și pe ei, dar nimic din ce a făcut și spus nu a avut efect din cauza învârtoșării inimii lor. Ei s-au sfătuit să-L omoare, dar Iisus, cunoscând gândurile lor, a plecat de acolo (Matei XII, 13-14). Mulțimile L-au urmat și pe mulți îi vindeca, cerându-le să nu spună nimic (Matei XII, 15-16). În acestea se împlinesc cele spuse de profetul Isaia (Matei XII, 17-21). Sunt lăudate puterea și bunătatea nespusă a lui Hristos. El nu va dezlega legea veche ca potrivnic al ei, ci fiind în deplină unire cu Tatăl. A vrut să-i vindece pe iudei, dar ei L-au respins. Îi era ușor să-i zdrobească precum pe o trestie, dar nu a făcut-o. Dar nu va fi așa tot timpul, ci până când opera Sa de mântuire va fi împlinită. Atunci se va face dreptate. Răutatea lor reiese și din minunea vindecării îndrăcitului orb și mut (Matei XII, 22-24). Hristos îi deschide cele două căi prin care acela avea să creadă și pe care diavolul i le astupase.

Dezbinarea aduce pieirea (Matei XII, 25-26). Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă în Omilia XLI că Mântuitorul îi întreabă pe farisei despre propriii apostoli (Matei XII, 26). Pentru că ei primiseră această putere de la Învățătorul lor. Dar pe ei nu-i învinovățiseră pentru scoaterea demonilor. De aceea, apostolii vor fi judecătorii lor (Matei XII, 27), pentru că ei au ascultat pe Domnul. Scoaterea demonilor este lucrarea unei puteri foarte mari, nu a unui har oarecare. Astfel că bunătățile pe care Dumnezeu le oferă celor ce cred în El sunt deosebite (Matei XII, 28). Contrariul celor spuse de farisei reiese din alt exemplu (Matei XII, 29). Hristos arată că luptă direct împotriva diavolului. Nu-l face aliatul Său. Pe stăpânul casei, Beelzebul, l-a legat și l-a jefuit de lucrurile lui, adică a scos diavolii. Există două direcții. Una, cea arătată de Hristos prin care ne cheamă la împărăția cerurilor. Cealaltă, a diavolului care caută să ne piardă. Nu poate diavolul să fie cu Hristos atâta timp cât risipește cele ale Sale (Matei XII, 30). Consecințele sunt expuse (Matei XII, 31-32). Cel ce va păcătui împotriva Fiului va primi iertare în urma pocăinței. Nu și cel ce va păcătui împotriva Duhului Sfânt. Cuvintele se adresează în mod special iudeilor, care respingeau pe Hristos. Dar nu puteau zice nimic în privința Duhului, Care le grăise prin prooroci și Îl cunoșteau.

În Omilia XLII, Sfântul Părinte afirmă că fariseii nu criticau faptele făcute de Mântuitorul, ci Îl huleau pe El (Matei XII, 33). Pomul se cunoaște după rod, nu rodul după pom. I-a numit „pui de viperă“ (Matei XII, 34-35) întrucât se lăudau cu strămoșii lor. Și le arată că nu pot aduce roade bune, odată ce sunt răi. Trebuie să existe concordanță între cele ce rostim și cele ce facem (Matei XII, 36-37). Cuvântul deșert înseamnă cuvântul care nu corespunde cu fapta, vorbele de rușine, nepotrivite.

Domnul aseamănă neamul iudeilor cu desfrânații și viclenii (Matei XII, 38-39), întrucât și pe Dumnezeu Tatăl Îl părăsiseră și se închinaseră la idoli și demoni, deși Dumnezeu li Se descoperise. Singurul semn pe care-l vor primi a fost deja dat. Este cel al învierii Sale, prefigurată de înghițirea lui Iona de către chit (Matei XII, 40). „Inima pământului“ reprezintă, în Omilia XLIII a Sfântului Ioan Hrisostom, mormântul și realitatea morții Domnului. Ninivitenii s-au pocăit și au crezut în urma predicii lui Iona (Matei XII, 41). Evreii însă vor fi osândiți, pentru că, deși s-au făcut fapte infinit mai mari în mijlocul lor, tot nu au crezut. Alt exemplu este cel al împărătesei de la miazăzi, care nu a așteptat pe Solomon regele, ci a venit de la marginile pământului pentru a asculta înțelepciunea lui (Matei XII, 42). Prin pilda cu demonul ieșit din om (Matei XII, 43-45), Hristos arată că iudeii nu vor avea nici un folos spre propriul bine din patimile și moartea Mântuitorului, ci vor suferi chinuri deosebit de mari atât pe pământ, cât și în viața veșnică.

Toate sunt de prisos dacă lipsește virtutea, spune Sfântul Părinte în Omilia XLIV. Nici Maica Domnului n-ar fi avut folos de pe urma nașterii Mântuitorului dacă n-ar fi făcut ceea ce trebuia (Matei XII, 46-48). Există o singură înrudire cu Hristos, și anume împlinirea voii Sale (Matei XII, 50). Învățături depline pot lua din pilde. Prima dintre ele este cea a semănătorului (Matei XIII, 3-9; 20-22). Sfântul Ioan Gură de Aur vede în semănător pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a venit să semene învățăturile divine. Diferitele tipuri de sol reprezintă sufletele oamenilor. Deși toți au auzit cuvintele Lui, numai o parte din patru s-a mântuit. Domnul a aruncat sămânța și în loc bun, și pietros, și pe cale, și între spini, pentru că toți trebuie să audă cuvintele Sale. Sfântul Părinte subliniază posibilitatea ca oamenii să se schimbe, indiferent de fondul lor sufletesc. Semințele căzute pe cale simbolizează pe oamenii leneși, neglijenți, nepăsători. Cele căzute în loc pietros semnifică pe cei slabi, care lasă să se veștejească învățătura fără să fie siliți de cineva. În sămânța căzută între spini se regăsesc cei care capitulează în fața încercărilor și ispitelor. Pământul bun sunt oamenii care aduc roade, adică fapte bune. Dar nu toți la fel, ci unul o sută, altul șaizeci, altul treizeci. Totul depinde de voința fiecăruia, dar pe toți îi primește Domnul.

Ucenicilor le este dat să cunoască tainele împărăției cerurilor (Matei XIII, 10-11). Acesta este un dar, însă nu suprimă liberul arbitru, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia XLV. Când omul dă dovadă de râvnă, Dumnezeu îi dăruiește totul. Când este lipsit de tragere de inimă, de osteneală, Dumnezeu nu-l învrednicește de darurile Sale (Matei XIII, 12). Orbirea iudeilor, notează marele ierarh, nu era din fire, ci o orbire a voinței, a răutății, proorocită de Isaia (Matei XIII, 13-14). Altfel sunt apostolii. Ei văd și aud cu mintea (Matei XIII, 16). Și ei erau iudei, dar voința și gândurile lor erau altele. Fericirea lor trebuie să fie mare, căci văd și aud ceea ce profeții și drepții Vechiului Testament doar și-au dorit să vadă (Matei XIII, 17).

În Omilia XLVI, Sfântul Părinte interpretează pilda neghinei, prima din șirul celor despre împărăția cerurilor (Matei XIII, 24-30). Ea se referă la eretici. Erezia se poate instala cu vicleșug, atunci când conducătorii Bisericii mai ales, dar și simplii credincioși nu sunt cu luare-aminte și dormitează. Diavolul seamănă sămânța sa rea după ce pământul a fost muncit. El urăște pe Lucrător, adică pe Dumnezeu. Iar erezia, ascunsă la început, răsare odată cu învățătura bună. Faptul că Stăpânul nu lasă slugile să fie smulsă neghina de la început este explicat prin aceea că ereticul nu trebuie omorât. Odată cu el, ar putea cădea și mulți sfinți. De aceea, trebuie așteptat timpul potrivit pentru pedeapsă, focul veșnic. Se mai poate întâmpla ca ereticul să revină la dreapta învățătură.

Grăuntele de muștar este cel mai mic dintre toate semințele (Matei XIII, 31-32). Reprezintă predicarea Evangheliei, care se va întinde până la marginile pământului. Aluatul din altă pildă (Matei XIII, 33), care a transformat toată făina în aluat, îi simbolizează pe apostoli, care aveau să transforme prin predică întreaga lume.

Profetul David, zice Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia XLVII, este citat pentru a se arăta că vorbitul în pilde nu este o noutate (Matei XIII, 34-35). Rolul lor era de a-i face curioși pe ascultători, de a-i determina să pună întrebări. Așa fac și ucenicii, cărora le explică pilda neghinelor (Matei XIII, 36). Voiau să afle tâlcul acestei pilde, întrucât celelalte erau mai clare. Cel ce a semănat sămânța bună este Fiul Omului. Sămânța bună sunt fiii împărăției. Neghinele, fiii celui rău. Vrăjmașul este diavolul, iar slugile sunt îngerii. Prin această pildă, Mântuitorul arată cele petrecute la sfârșitul veacurilor. Cei răi vor ajunge în iad, unde este plângerea și scrâșnirea dinților. Cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția cerurilor (Matei XIII, 37-43). Pildele, pe lângă celelalte învățături date apostolilor, îi făceau mai ascuțiți la minte pe aceștia (Matei XIII, 51).

Mântuitorul continuă șirul pildelor despre împărăția cerurilor (Matei XIII, 44-46). Sfântul Părinte învață că trebuie lăsat totul la o parte pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Acesta este de mare preț precum mărgăritarul și oferă nenumărate bogății, ca o comoară. Prin peștii răi din pilda năvodului (Matei XIII, 47-48) Sfântul Ioan Gură de Aur înțelege oamenii cu o viață stricată, ticăloși, care, deși au fost pescuiți, tot nu s-au mântuit. Faptul că apostolii au înțeles atrage lauda Domnului (Matei XIII, 52). Vechiul Testament, alături ce cel nou, este numit vistierie. Iar stăpâni de casă sunt toți cei care cunosc Scripturile.

Locul în care Domnul vine să învețe este Nazaretul (Matei XIII, 54). Aici nu face minuni ca în alte părți, notează marele ierarh în Omilia XLVIII. Dar nazarinenii, în loc să fie uimiți de puterea cuvântului Său, Îl batjocoresc, din pricina originii de jos a lui Iosif, pe care-l considerau tatăl Său, dar și a invidiei (Matei XIII, 54-55). Vestea despre Iisus este auzită de Irod Tetrarhul, fiul lui Irod, cel care omorâse pruncii (Matei XIV, 1). Cuprins de teamă, pentru că ucisese pe Ioan Botezătorul, vorbește despre înviere (Matei XIV, 2). Dă dovadă prin acestea de frică și lăudăroșenie, lipsă de judecată. Evanghelistul Matei descrie sfârșitul Sfântului Ioan (Matei XIV, 3-9). Sfântul Părinte subliniază că plata jocului este crima!.

Minunea înmulțirii peștilor și pâinilor este explicată în Omilia XLIX. Dialogul dintre Domnul și ucenicii Săi arată cât de nedesăvârșiți erau (Matei XIV, 15-17). Uitaseră că de față era Cel ce hrănește lumea. Evanghelistul Matei descrie scena minunii (Matei XIV, 19-21). Faptul că S-a uitat la cer, notează Sfântul Părinte, explică egalitatea Fiului cu Tatăl. Face totul cu putere, dar în raport cu Tatăl, pentru a arăta existența Sa din Tatăl. Hrana puțină pe care o aveau ucenicii la ei denotă și dragostea lor față de cele duhovnicești.

Suirea în munte (Matei XIV, 23-24) este văzută de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia L ca o condiție a rugăciunii: singurătatea și liniștea în dialogul cu Dumnezeu. În acest timp, ucenicii se aflau singuri în corabia cuprinsă de valuri. Hristos nu mai era acum cu ei. Noaptea și furtuna le măreau frica. S-a aprins dorința după El. S-au înspăimântat și mai mult de vederea Lui, venind pe mare, notează Sfântul Părinte (Matei XIV, 25-26). Totul se face pentru a învăța răbdarea și a prinde mai mult curaj. Hristos li se face cunoscut cu glasul (Matei XIV, 27). Credința lui Petru l-a împins spre Iisus. A biruit marea, ce simbolizează săvârșirea faptelor mari (Matei XIV, 29-31). Dar a fost învins de un lucru mai mic: vântul. Scufundarea lui a dovedit diferența dintre Dascăl și ucenic. Dacă faci ce trebuie, Dumnezeu îți este alături.

Cărturarii și fariseii din Ierusalim, despre care se vorbește în Omilia LI, erau cei mai răi și cei mai îngâmfați. Ei adăugaseră legii mozaice o mulțime de inovații, printre care și cea a spălării mâinilor înainte de a mânca (Matei XV, 1-2). Problema era că ei căutau să păzească aceste obiceiuri, încălcând pe de altă parte poruncile divine. Atunci când părintele cerea de la ei ceva, spuneau că este juruit lui Dumnezeu (Matei XV, 3-6). Dar săvârșeau un îndoit rău, pentru că nu dădeau nici părinților, nici lui Dumnezeu. Pentru întărirea cuvintelor Sale, Domnul, aducând mărturia proorocului, dovedește că nespălarea mâinilor nu duce la spurcarea omului (Matei XV, 8-11). Cele ce intră în pântece urmează calea naturală, fiind vorba de mâncare. Dar ceea ce iese din gură provine din inimă și acestea sunt gândurile de desfrâu, adulter, ucidere, furt și multe altele. Răsadul lui Dumnezeu, zice Sfântul Părinte, reprezintă poruncile Sale, încălcate de farisei. Ei sunt călăuze oarbe. Nu pot conduce pe oameni la Dumnezeu (Matei XV, 13-14).

Mântuitorul deschide calea neamurilor. Se apropie de El o femeie cananeancă (Matei XV, 21-22), moment descris de Sfântul Părinte în Omilia LII. Cere milă pentru vindecarea fiicei sale demonizate. Stăruie și mai mult și cere îndelung ajutorul (Matei XV, 25). Dialogul următor are o conotație deosebită (Matei XV, 27). Pe iudei îi numește Domnul „copii“, iar pe celelalte neamuri „cățeluși“. Dar femeia își formulează apărarea tocmai din cuvintele Mântuitorului. Nu contrazice spusele Sale, dar subliniază necesitatea hrănirii și pentru cățeluși, nu numai pentru copii (Matei XV, 27). Și, dacă nu i-ar fi îngăduit să mănânce firimiturile, nu i-ar fi permis nici să mănânce. A arătat că mare putere are credința și rugăciunea pentru altul (Matei XV, 28).

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu și nemăsurata Sa iubire determină săvârșirea unei noi minuni a înmulțirii pâinilor (Matei XV, 32), explicată în Omilia LIII. Din cele șapte pâini și cei câțiva pești sunt săturați patru mii de bărbați, fără femei și copii. Au rămas și acum șapte coșuri pline cu firimituri (Matei XV, 35-38). Diferența de cifre dintre cele două minuni avea scopul de a-i face pe apostoli să și le amintească pe ambele. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază existența continuă a bolii acestor farisei, care caută să-L ispitească pe Domnul, deși le dăduse atâtea dovezi despre dumnezeirea Sa (Matei XV, 39 – XVI, 4). Cele două semne naturale semnifică cele două veniri ale Mântuitorului. În prima vine ca Doctor, în a doua ca Judecător.

Hristos i-a dus pe ucenici în părțile Cezareii lui Filip, departe de iudei, pentru a spune cu îndrăznire ceea ce gândesc (Matei XVI, 13). Mărturisirea lui Petru (Matei XVI, 16) este opera descoperirii, notează autorul în Omilia LIV. Ea vine de la Tatăl și este „dogmă dumnezeiască“. Prin mărturisirea lui Petru, pe care Domnul îl face păstor, mulți vor crede. Și nimic nu va putea birui Biserica Sa (Matei XVI, 17-19). I Se descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu și îi dă o putere deosebită, și anume aceea de a dezlega păcatele, lucru propriu numai lui Dumnezeu. Hristos dă apoi ucenicilor porunca de a nu spune nimănui că El este Hristos (Matei XVI, 20). Așa trebuie să facă și ei în viitor. Să mărturisească abia atunci când oamenii se vor fi încredințat de adevărul clar al lucrurilor și de puterea faptelor.

Urmarea lui Hristos nu este obligatorie. Însă dacă alegi această viață, spune ierarhul în Omilia LV, trebuie să te ostenești, să înfrunți primejdiile, să suferi ocările pentru Hristos, să fii smerit (Matei XVI, 24). Luarea crucii înseamnă să înduri toate acestea până la moarte. Fuga de luptă este pierderea mântuirii și nu se poate răscumpăra cu nimic (Matei XVI, 25-26).

Hristos pune înaintea ochilor ucenicilor slava din împărăția cerurilor (Matei XVI, 28), îndemnându-i cu bunătățile cele cerești. Apoi, luând pe corifeii apostolilor, Petru, Iacov și Ioan, i-a făcut părtași schimbării la față (Matei XVII, 1-3). În Omilia LVI, Sfântul Părinte arată semnificația evenimentului. Prezența lui Moise și Ilie avea drept scop accentuarea diferenței între robi și Stăpân, pe de o parte. Hristos era socotit unul dintre profeți, sau Moise, sau Ioan Botezătorul. Pe de altă parte, pentru a se arăta că Hristos nu este călcător al Legii vechi și hulitor al lui Dumnezeu, făcându-Se pe Sine Fiul Său. Hristos Se arată ca Stăpân al morții și vieții, reprezentate de Moise, care a murit, și Ilie, care nu murise. Iar în ultimul rând, cei doi reprezintă virtutea, lucru cerut mai înainte de Mântuitorul celui care vrea să-L urmeze. Cuvintele lui Petru: „Bine este nouă să fim aici!“ (Matei XVII, 4) evocă iarăși teama sa cu privire la patimi și răstignire. Locul pustiu și înalt considera că le conferă adăpost de orice primejdie. Norul luminos (Matei XVII, 5), mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur, îi învăța acum. Cele rostite sunt o încredințare a dumnezeirii Mântuitorului, iar dacă Tatăl Îl iubește, apostolii nu trebuie să se teamă de cele ce aveau să se întâmple.

Cărturarii, subliniază Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia LVII, tălmăceau greșit Scripturile (Matei XVII, 10) și vorbeau numai de a doua venire a Domnului. Răspunsul lui Iisus este că Ilie a și venit, numindu-l așa pe Ioan Botezătorul din pricina identității de slujire. Cu toate acestea, și pe Ioan l-au aruncat în temniță, l-au ocărât, l-au omorât (Matei XVII, 11-13). Minunea vindecării unui demonizat se săvârșește la cererea tatălui său, după ce ucenicii nu au putut să-l tămăduiască (Matei XVII, 14-16). Slaba lui credință dovedește faptul că vindecarea poate avea loc și fără credința celui ce se apropie de apostoli. Însă, acești demoni nu ies decât cu rugăciune și cu post. Acestea două întăresc credința (Matei XVII, 20-21).

În localitatea Capernaum este purtat dialogul privind plata dajdiei (Matei XVII, 24-27). Concluzia, întrevăzută în Omilia LVIII, este că, dacă împărații pământului nu iau bir de la fiii lor, ci de la străini, cu atât mai mult Domnul trebuie să fie scutit de plata dajdiei. Este Împăratul împăraților. Dar Mântuitorul nu vrea să plătească dajdia pentru că era obligat, ci pentru a îndrepta slăbiciunea acelora. Îi învață pe ucenici apoi smerenia (Matei XVIII, 1-6). Nu trebuie să se certe pentru întâietate. Ci să fie precum un copil: lipsit de slava deșartă, de invidie, de dragostea de întâietate, curat sufletește, smerit, nevinovat. Acestea sunt calitățile care te fac vrednic de împărăția cerurilor. Sfântul Părinte zice că acela care nu numai că este curat sufletește ca un copil, ci și cinstește pe alții asemenea are mare răsplată. Și invers.

Văitatul (Matei VIII, 7) are rolul de a trezi omul pentru a se ridica la luptă, de a fi veghetor. Cuvintele Domnului trezesc conștiința, simțurile, pentru că sminteli există, dar trebuie să treci peste ele. Ele te îndeamnă să păcătuiești, dar nu este anulată libertatea voinței. Smintelile, explică Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia LIX, vin și de la prieteni, cunoscuți. Ei sunt „mâna, piciorul sau ochiul“ de care vorbește Domnul (Matei XVIII, 8-9). Ceea ce te poate vătăma este prietenia rea. Nu trebuie disprețuiți „cei mici“ (Matei XVIII, 10), adică oamenii simpli, săraci, cei năpăstuiți. Chiar pe unul singur dacă-l disprețuiești, îngerul său are mare îndrăznire la Dumnezeu și multă cinste. Respectă-l, așa cum respecți pe îngerul ce i-a fost încredințat. Dacă Dumnezeu se bucură de mântuirea unuia dintre acești prea mici oameni (Matei XVIII, 12-14), cu atât mai mult noi trebuie să ne dăm viața pentru ei. Aceasta reiese din pilda oii pierdute.

În Omilia LX, suntem învațați să nu fim nepăsători, considerând că toată vina o poartă cel ce ne-a smintit (Matei XVIII, 15). Ca vina să nu fie apăsătoare, să-l mustrăm între patru ochi. Recunoașterea vinovăției înseamnă un câștig pentru amândoi. Dacă este încăpățânat, trebuie aduși martori (Matei XVIII, 16). Dacă stăruie în greșeală, trebuie spus Bisericii (Matei XVIII, 17). Adică trebuie vindecat cu ajutorul întâistătătorilor Bisericii. De nu va asculta, să fie socotit ca un păgân și vameș. Nu va fi vina celui nedreptățit, ci a celui care nu vrea să se îndrepte. Sunt răsplătiți cei ce trăiesc în pace (Matei XVIII, 19-20).

Expresia „de șaptezeci de ori câte șapte“ (Matei XVIII, 21-22) nu se referă la un anumit număr, ci la iertarea necontenită. Acest lucru îl arată Domnul prin pilda datornicului nemilostiv (Matei XVIII, 23-34), interpretată în Omilia LXI. Prin ea, spune Sfântul Părinte, ne învață trei lucruri: iertarea continuă, smerirea celui ce se mândrește că iartă și ușurința iertării. Datoriile de zece mii de talanți, respectiv o sută de dinari semnifică deosebirea dintre păcatele săvârșite față de oameni și față de Dumnezeu. Faptul că stăpânul amenință datornicul cu vinderea lui și a familiei sale nu arată răutatea sa, ci purtarea de grijă, ca datornicul să-și dea seama cât de mult i se iartă și astfel să-l facă și pe el milostiv. Din păcate, din pricina lăcomiei, a cruzimii, a urii a devenit mai sălbatic. De aceea, l-a dat chinuitorilor până ce va plăti datoria. Dar niciodată nu va fi putut s-o plătească (Matei XVIII, 35).

În Omilia LXII, Sfântul Ioan Gură de Aur notează că Domnul vine în Iudeea, deoarece patimile erau aproape (Matei XIX, 1). Făcea minuni (Matei XIX, 2), dar și învăța, prin primele arătând vrednice de credință învățăturile Sale. Fariseii însă, învârtoșați la inimă, Îi puneau întrebări. Legat de familie, Domnul arată unitatea și indisolubilitatea ei. Divorțul este împotriva firii (Matei XIX, 4-6). Cartea de despărțire (Matei XIX, 7) a fost instituită pentru învârtoșarea inimii iudeilor. Singurul motiv de despărțire este numai adulterul (Matei XIX, 8-9). Mântuitorul laudă virtutea fecioriei (Matei XIX, 11-12). A te face eunuc pentru împărăția cerurilor înseamnă să-ți tai gândurile rele.

Sfântul Părinte notează în Omilia LXIII că tânărul ce vine la Mântuitorul era iubitor de argint (Matei XIX, 16). Dragostea de bani strică toate virtuțile. El nu venise cu gând rău, ci slab. Credea că sunt și alte legi mai mari decât cele pe care le păzea, care l-ar fi ajutat să intre în împărăția cerurilor. Hristos îi arată că în locul averilor pământești pe care le avea va primi comori cerești, ce nu pot fi furate. Cuvintele îl întristează însă și pleacă (Matei XIX, 20-22). Hristos nu defaimă bogățiile, ci pe cel stăpânit de ele. Din iubirea de argint se naște lăcomia. Dar este cu putință să te mântuiești dacă renunți la averi și la pofta rea (Matei XIX, 23-26).

Sărăcia nu te împiedică să fii desăvârșit. Apostolilor le arată Mântuitorul demnitatea la care îi ridică pentru că au urmat pe Hristos (Matei XIX, 27-28). Tronurile reprezintă slava și cinstea nespusă de care se vor bucura. În pilda lucrătorilor tocmiți la vie (Matei XX, 1-16), Sfântul Ioan Hrisostom afirmă în Omilia LXIV că toți se bucură de aceeași plată. Cei din urmă vor fi egali în vrednicie cu cei dintâi. Via înseamnă poruncile și legile lui Dumnezeu, iar timpul de muncă, viața pământească. Lucrătorii sunt oamenii, iar orele diferite arată vârstele la care fiecare a început să împlinească poruncile divine. Această pildă mai evidențiază faptul că în împărăția cerurilor nimeni nu-și apără drepturile și nimeni nu învinuiește. Pe de altă parte, Mântuitorul întărește pe cei ce-și schimbă viața la adânci bătrâneți, arătându-le că și ei se vor bucura de plata cerească. Iar pe cei ce au săvârșit virtutea de la început îi învață să nu se mândrească și să nu pizmuiască pe ceilalți.

Iarăși, Mântuitorul anunță patimile și învierea Sa (Matei XX, 17-19). Și face acest lucru numai în fața ucenicilor, ca ei să le înțeleagă și să pună capăt tristeții lor. Nu înțelegeau taina mântuirii, nici învierea, nici ce avea să săvârșească Hristos. A sta de-a dreapta Tatălui este al Unuia-Născut. Dar în împărăția lui Dumnezeu totul depinde de faptele bune săvârșite în viața pământească (Matei XX, 23). Ucenicii erau încă nedesăvârșiți, căci nu primiseră harul Duhului Sfânt. Domnul numește botez patimile și moartea Sa (Matei XX, 20), pentru a arăta că ele vor aduce mântuirea lumii. Și apostolii vor gusta din acest pahar, se spune în Omilia LXV, dar acum trebuie să devină mai râvnitori. Vor fi învredniciți de mucenicie.

Cei doi orbi (Matei XX, 29-30), mărturisește Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia LXVI, vedeau mai bine decât ceilalți oameni. Și, cu cât li se spunea să tacă, cu atât strigau mai tare. Strigătul lor arăta că merită mila și harul lui Dumnezeu, ceea ce au și primit. Intrarea în Ierusalim călare pe mânzul asinei este o dovadă a smereniei Sale (Matei XXI, 1-5). Sfântul Părinte vede în mânz Biserica și poporul creștin, poporul cel nou ce era altădată necurat, dar s-a curățit prin șederea Mântuitorului pe el. Prin apostoli sunt chemați la mântuire și iudeii, și ceilalți oameni.

Iudeii transformaseră templul într-un loc de practicare a comerțului (Matei XXI, 12-13). Erau stăpâniți de mânie și nu luau seama nici la faptele Sale, nici la cuvintele Lui, nici chiar la osanalele venite din partea copiilor. De aceea, îi mustră, amintindu-le Scripturile (Matei XXI, 16). Copiii, spune Sfântul Părinte în Omilia LXVII, reprezintă neamurile, care gângureau la început, asemenea pruncilor, dar care dintr-odată au adus laudă Domnului. Apoi, flămânzirea Domnului oferă prilejul blestemării smochinului ce nu avea roade (Matei XXI, 18-19). Întâmplarea arată în primul rând firea umană a Mântuitorului. Blestemul dovedește puterea Sa de a pedepsi. Mustrarea lor vine printr-o pildă, aceea cu cei doi feciori, cărora tatăl le-a spus să meargă să lucreze via. Primul a refuzat, dar până la urmă s-a dus, celălalt a făcut invers (Matei XXI, 28-31). Pilda evidențiază în chip ascuns nerecunoștința iudeilor și ascultarea neamurilor.

Iudeii sunt asemănați, zice Sfântul Părinte în Omilia LXVIII, cu lucrătorii răi trimiși să lucreze în vie (Matei XXI, 33-42). Pilda evocă grija lui Dumnezeu față de poporul iudeu. A împrejmuit via cu gard, iar ceea ce trebuia să facă era doar să aibă grijă de ea. I-a scos din Egipt, le-a dat legea, le-a dat Ierusalimul și templul. Apoi a plecat departe, arătând îndelunga Sa răbdare. A venit apoi să ia rodul, adică ascultarea dovedită prin fapte. Dar acesta, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost dintru început ucigaș. Evreii i-au omorât pe profeți, iar mai pe urmă pe Însuși Fiul lui Dumnezeu L-au răstignit. Aceștia sunt slujitorii și fiul stăpânului. Vor primi pedeapsă foarte mare pentru faptele lor. Crima lor este atât de mare încât vor fi întrecuți de vameși și desfrânate. Acuzele la adresa iudeilor vin și prin profetul David (Matei XXI, 42). Hristos este piatra, iar învățătorii iudeilor sunt ziditorii. N-au luat în seamă pe Mântuitorul. De aceea, pieirea lor va fi dublă (Matei XXI, 44). Prima pieire constă în sminteala lor, alta, în căderea în robie, în nenorocirile ce se vor abate asupra lor.

Pilda anterioară se află în strânsă legătură cu cea a nunții fiului de împărat (Matei XXII, 1-14), explicată în Omilia LXIX. Și aceasta arată îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, purtarea Sa de grijă și necredința iudeilor. Au fost chemați la nuntă chiar după ce L-au ucis pe Fiul. Și au fost chemați cu mult înainte, prin profeți. Dar au găsit diferite motive pentru a nu fi prezenți. Oricât ar fi de întemeiate, lucrurile pământești nu trebuie puse mai presus de cele duhovnicești. Ele însă arată lenevia lor. În pedeapsa lor, Sfântul Părinte vede distrugerea Ierusalimului. Pentru că iudeii n-au fost vrednici, locul lor la nuntă a fost luat de celelalte neamuri. Chemarea este harul lui Dumnezeu. Haina de nuntă reprezintă viața și faptele curate. A veni la nuntă cu haine murdare înseamnă să pleci din viața aceasta pământească plin de păcate.

Faptele vorbeau despre Hristos. Vameșii și desfrânatele au crezut. Cu atât mai mult trebuia să creadă mai-marii iudeilor. Dar nu au făcut aceasta. Din contră, L-au ispitit prin irodiani (Matei XXII, 16-17). Sfântul Ioan Hrisostom subliniază în Omilia LXX perfidia acelora, care voiau să-L acuze de crimă împotriva statului. Iudeii plăteau tribut, fiind sub stăpânirea romanilor. Dar nu știau că Hristos plătise dajdie. Însă Domnul cere un ban și deschide un dialog, în urma căruia conchide că trebuie date oamenilor cele ale oamenilor și lui Dumnezeu cele ale Sale (Matei XXII, 21). Dar oamenilor să dai cele ce nu vatămă credința. Altfel, dai diavolului. Au urmat saducheii, care susțineau că nu există înviere, nici suflet (Matei XXII, 23-28). Mântuitorul arată în primul rând că există înviere. Apoi că Dumnezeu este un Dumnezeu al viilor, nu al morților (Matei XXII, 31-32).

În Omilia LXXI, Sfântul Părinte subliniază învârtoșarea fariseilor, care trimit un legiuitor să-L ispitească (Matei XXII, 34-36). Domnul postulează ca primă poruncă iubirea față de Dumnezeu, dar și iubirea față de aproapele, care deschide calea celei dintâi și este întărită de aceasta. Și arată că El ascultă și de lege, și de profeți. Îi îndrumă pe nesimțite să dea ei mărturie că El este Dumnezeu (Matei XXII, 42). Aveau părerea că Hristos este numai om. Aduce în discuție chiar cele profețite de David (Matei XXII, 43-45). Cu alte cuvinte, Hristos este și om, și Domn. Și Tatăl Îl va răzbuna, arătând egalitatea de cinstire și acordul dintre El și Tatăl.

Domnul, zice ierarhul în Omilia LXXII, învață oamenii să nu se ridice împotriva învățătorilor și preoților și să nu-i disprețuiască (Matei XXIII, 1-3). Pentru că El nu este împotriva legii vechi. Dar vorbește de respectarea acelor porunci ale Vechiului Testament care conferă reguli de bună purtare, te fac mai bun și sunt în acord cu noile legi date de El. Cere mulțimilor și ucenicilor să nu cadă în păcatele săvârșite de farisei și cărturari. Arată în continuare adevărata față a lor (Matei XXIII 3-7). Ei zic, dar nu fac. Este un păcat mult mai mare pentru cel pus să învețe pe alții, iar pedeapsa este pe măsură. Sunt neiertători cu cei de sub conducerea lor, solicitându-le o viață aspră, iar lor își îngăduie toate libertățile. Sunt iubitori de slava deșartă, iar faptele le săvârșesc pentru a fi văzuți de oameni. Hristos singur este Învățătorul desăvârșit (Matei XXIII, 8-9). Învață și smerenia (Matei XXIII, 11-12).

Lăcomia fariseilor este fără margini, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia LXXIII (Matei XXIII, 14). Căci storceau și cel din urmă ban al văduvelor. Încărcați de păcate, ascunse sub masca evlaviei, ei îi împiedică pe cei din jur să intre în împărăția cerurilor (Matei XXIII, 13). Nu au grijă de un prozelit după ce l-au dobândit cu mare efort. Ci îl strică prin păcatele lor (Matei XXIII, 15). Curățirile trupești au fost legiuite pentru dobândirea curăției sufletești. Nu au nici un folos dacă sunt îndeplinite formal (Matei XXIII, 24-26). Slava deșartă pe care o iubeau este exprimată prin termenii „morminte văruite“ și „fățarnici“ (Matei XXIII, 27).

Sunt mustrați, spune Sfântul Părinte în Omilia LXXIV, pentru că doar se prefac că își osândesc părinții (Matei XXIII, 29-30). Pe de altă parte, ei înșiși mărturisesc că sunt fiii celor ce i-au omorât pe profeți. Văruiau mormintele doar pentru a se lăuda cu aceste ucideri. Se făleau practic cu fărădelegile părinților lor. Hristos nu arată decât înrudirea lor după răutate. Îi numește „pui de vipere“ (Matei XXIII, 33). Au aceleași gânduri ucigașe.

Mântuitorul vorbește despre completa dărâmare a templului (Matei XXIV, 1-2). Timpul acestor fapte este cerut apoi de ucenicii Săi, pe Muntele Măslinilor, alături de semnul venirii Sale și al sfârșitului veacului (Matei XXIV, 3). Răspunsul vine sub forma unei avertizări (Matei XXIV, 4-6). Hristos prezice necazuri și greutăți, în locul bunătăților pe care le așteptau ucenicii. Sfântul Părinte amintește în Omilia LXXV de stăpânirea romană și de războaiele din Ierusalim. Sfârșitul nu va fi însă atunci. Pe de altă parte, ei trebuie să fie cu luare-aminte pentru a nu fi striviți de aceste greutăți. Războiul cu înșelătorii va fi mult mai amplu. Domnul le mai spune ucenicilor că vor fi chinuiți și uciși pentru numele Său. Că se vor ivi prooroci mincinoși cărora le vor cădea în plasă mulți. Că se va răci dragostea multora. Dar cine va răbda până la sfârșit se va mântui (Matei XXIV, 8-13). Evanghelia se va propovădui în toată lumea și abia apoi va fi sfârșitul (Matei XXIV, 14). Adică sfârșitul Ierusalimului. Aduce mărturie și proorociile (Matei XXIV, 15). „Urâciune“, spune Sfântul Ioan Hrisostom, este statuia celui care a cucerit cetatea Ierusalimului. Este a „pustiirii“, pentru că a fost pusă în templu.

În Omilia LXXVI, Sfântul Părinte arată nenorocirile ce se vor abate asupra iudeilor, atunci când apostolii vor fi străluciți (Matei XXIV, 16-18). Când oștirile romane vor năvăli, să fugă în munți pentru că nu mai este nici o nădejde de scăpare. O situație mai grea vor avea femeile însărcinate, căci fuga lor va fi îngreunată. Dacă nenorocirile vor veni sâmbăta sau iarna, iarăși va fi o situație grea: o dată din pricina puterii legii, apoi a timpului (Matei XXIV, 19-21). Pedeapsa, explică Sfântul Ioan Gură de Aur, trebuia să fie mult mai mare (Matei XXIV, 22). Prin „zile“ înțelege zilele războiului și ale asediului Ierusalimului. Dacă acel război ar fi ținut mai mult, toți iudeii ar fi pierit. Aleșii însă sunt creștinii ce trăiau printre iudei în Ierusalim. Ei vor avea parte de mângâiere. Domnul vorbește apoi de semnele premergătoare venirii Sale celei de a doua (Matei XXIV, 23-31), venire care va fi plină de strălucire și de slavă. Ea se va petrece ca un fulger, adică pe neașteptate și dintr-odată. „Vulturii“ semnifică mulțimea îngerilor, a sfinților, a mucenicilor. Mai întâi se vor ivi profeți mincinoși, care vor înșela pe mulți. Lumina soarelui va fi biruită de strălucirea venirii Domnului. Soarele se va întuneca. Stelele vor cădea, adică nu va mai fi noapte. Puterile cerurilor se vor cutremura. Se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, Sfânta Cruce. Semințiile iudaice vor plânge la vederea acestui semn. Sunetul trâmbiței va aduna pe cei aleși, iar cei răi vor suferi chinuri groaznice.

Cunoașterea vremii după mlădița smochinului (Matei XXIV, 32-33) prilejuiește o profeție, descrisă în Omilia LXXVII. Venirea este aproape, iar ea va aduce vara duhovnicească și liniștită pentru cei drepți după iarna veacului acestuia. Venirea Sa este reală și se va împlini, după cum și vara va veni negreșit odată ce mlădițele smochinului au dat. Toate cele profețite se vor petrece negreșit înainte de a doua Sa venire (Matei XXIV, 34). „Neamul“ îi reprezintă pe toți credincioșii. Ei nu vor fi biruiți nici de ciumă, nici de războaie, nici de profeții mincinoși, nici de nimic altceva, datorită puterii evangheliei (Matei XXIV, 35). Însă, mărturisește Domnul, numai lui Dumnezeu e dat a ști acel moment (Matei XXIV, 36). Venirea Fiului Omului este asemănată cu venirea potopului din timpul lui Noe (Matei XXIV, 37-38). Datoria fiecăruia este de a priveghea și a fi pregătit pentru ceasul acela (Matei XXIV, 40-42). Mântuitorul dă un exemplu prin pilda stăpânului casei, care, dacă ar ști la ce oră din noapte vine hoțul, ar priveghea și n-ar lăsa să-i spargă casa (Matei XXIV, 43-44). Sfântul Părinte vede aici necesitatea ca fiecare să se străduiască să ducă o viață ca și cum ar fi ziua celei de a doua veniri. Altă pildă este cea a slugilor (Matei XXIV, 45-51). Sfântul Părinte spune că ea se referă la apostoli, dar și la conducătorii lumești. Fiecare trebuie să aibă grijă de iconomia încredințată lui de Dumnezeu și să o utilizeze cu înțelepciune.

Tot legat de pregătirea pentru viața veșnică, Mântuitorul rostește două pilde: cea a celor zece fecioare și cea a talanților (Matei XXV, 1-10), explicate în Omilia LXXVIII. În prima dintre ele Sfântul Părinte vede datoria fiecăruia de a face milostenie. Domnul pedepsește pe cel ce nu-și folosește averea pentru ajutorarea nevoiașilor. Fecioarele nebune sunt pedepsite pentru că nu aveau untdelemn din belșug. Pilda, spune marele ierarh, atrage atenția celor ce au ales o viață de feciorie că nu este de ajuns numai acest lucru pentru mântuire. Fecioarele nebune au biruit oboseli mai mari, dar au fost biruite de oboseli mai mici. Întârzierea mirelui arată că va trece destul timp până la a doua venire a Domnului. Nebunia celor cinci fecioare neînțelepte rezidă în faptul că au căutat scăpare acolo unde nu-i scăpare. Trebuia să se împodobească cu faptele bune cât au avut timp. Vânzătorii de untdelemn îi reprezintă pe săraci. Pilda a doua se referă la toți oamenii, de la care Dumnezeu cere să lucreze. Plecarea stăpânului reprezintă tot îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu. Slugile bune, zice Sfântul Părinte, au lucrat pentru nevoile aproapelui. În schimb, a treia slugă nu a făcut nimic. Stăpânul îi zice că putea să dea banii cu dobândă, adică să facă ceea ce era mai ușor, lăsând în seama lui Dumnezeu ceea ce era mai greu, adică să ia dobânda. Cel ce nu-și folosește darul îl pierde și mai și primește pedeapsă pentru lenevia sa.

Criteriul desfășurării judecății oamenilor este săvârșirea faptelor de milostenie (Matei XXV, 31-46). Judecata, zice Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia LXXIX, o va face Fiul Omului, Care va ședea pe tronul slavei. Atunci vor fi despărțiți oamenii precum desparte păstorul oile de capre. Cele două feluri de animale semnifică cele două feluri de viețuiri pe care le poate alege omul în viață. Faptele de milostenie trebuie făcute față de „frații prea mici“ ai lui Hristos, cei smeriți, neluați în seamă.

Minunea vindecării lui Simon leprosul, cuprinsă în Omilia LXXX, a dat curaj femeii păcătoase de a se apropia de Iisus, încredințată că și ea va fi vindecată de necurăția ei sufletească (Matei XXVI, 6-7). A pus ce avea mai de preț, capul, la picioarele Domnului. Mântuitorul dă semnificație acestei ungeri, și anume că va fi făcută spre îngroparea Sa (Matei XXVI, 8-13).

Ziua „cea dintâi a azimelor“ (Matei XXVI, 17-18), lămurește Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia LXXXI, este ziua dinaintea sărbătorii azimelor. Era o obișnuință a iudeilor de a numi ziua praznicului începând cu ajunul sărbătorii. Și ziua începea de seara. Deci, este vorba de a cincea zi a săptămânii, joia. La Cina cea de taină, mai întâi Hristos îl tăinuiește, apoi îl rușinează pe Iuda, cu scopul de a-i îndrepta gândurile (Matei XXVI, 20-24). Arată în același timp că patimile nu se datorează slăbiciunii. Atunci Iuda se descoperă ca vânzător, dând dovadă prin întrebarea lui și de obrăznicie (Matei XXVI, 25). Sfântul Ioan Hrisostom subliniază că Iuda L-a trădat pe Domnul din pricina răutății lui.

Instituirea Sfintei Euharistii (Matei XXVI, 26-28) Îl arată pe Mântuitorul, în Omilia LXXXII hrisostomică, drept Legiuitor al celor două testamente. Seara este dovada că opera de mântuire a ajuns aproape de împlinire. Mulțumirea arată că merge de bunăvoie la patimi și că în acest fel trebuie să săvârșim noi această taină. Sângele Său este temelia noii legi. Se varsă pentru iertarea tuturor oamenilor. Sfântul Părinte spune că învierea este „împărăția“ (Matei XXVI, 29). Iar faptul că a băut după înviere dovedește realitatea trupului Său înviat. Cuvântul „nou“ arată că după înviere Hristos va avea un trup nou, nemuritor, nestricăcios. A băut vin, pentru că aceasta este materia Sfintei Împărtășanii. Cântarea de laude ne învață că de la masă trebuie să te ridici mulțumind lui Dumnezeu. Lui Petru i se dă o lecție de smerenie (Matei XXVI, 33-34). Faptul că până la urmă s-a lepădat de Hristos ne învață că oricâtă strădanie am avea, nu putem face nimic fără ajutorul de la Dumnezeu.

Domnul ne învață să ne rugăm în liniște. Rugăciunea Mântuitorului (Matei XXVI, 38-41), descrisă în Omilia LXXXIII, arată firea Sa omenească, ce trebuie să se supună celei dumnezeiești. Îi mustră apoi pe cei trei, dar mai cu seamă pe Petru. Nu fuseseră în stare nici să vegheze un ceas. Iarăși se roagă ca prima dată și a treia oară la fel (Matei XXVI, 42-43). Și, găsindu-i dormind, nu-i mai mustră (Matei XXVI, 45). Uciderea Lui este opera răutății oamenilor. Știa că se apropie vânzătorul și a mers în întâmpinarea lui. Semnul vânzării este sărutarea pe obraz.

Cel ce a tăiat urechea slugii a fost Petru (Matei XXVI, 51-54). Înflăcărat, el voia să-și apere Învățătorul, subliniază Sfântul Părinte în Omilia LXXXIV. Hristos însă îl mustră și-i poruncește să întoarcă sabia, vindecând în același timp pe cel vătămat. Domnul Se dă prins de bunăvoie, pentru a se împlini cele profețite. Momentul îi face pe ucenici să fugă (Matei XXVI, 55-56). Domnul este dus la Caiafa, urmat fiind îndeaproape de Petru (Matei XXVI, 57-58). Sfântul Părinte subliniază că iudeii nici nu au mâncat Paștele, încălcând legea iudaică numai pentru a-L ucide. Judecata Domnului a fost o ticăloșie, notează Sfântul Ierarh.

În batjocorirea Mântuitorului (Matei XXVI, 67-68) Sfântul Părinte vede două lucruri, precizate în Omilia LXXXV: grija nespusă a lui Hristos față de oameni și răutatea de neiertat a iudeilor. Iudeii voiau să-L omoare pe Domnul, dar le trebuia acceptul stăpânirii romane. De aceea L-au dus la reprezentantul acesteia, guvernatorul Pilat (Matei XXVII, 1-2). Iuda și-a dat seama că a vândut sânge nevinovat și, întorcându-se la arhierei, a aruncat cei treizeci de arginți în templu (Matei XXVII, 3-5). S-a căit prea târziu, s-a osândit singur, notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Însă a deznădăjduit, încât s-a spânzurat. N-a mai suportat chinurile conștiinței. Arhiereii fac acum ceea ce fusese profețit cu mult timp înainte. Fiindcă arginții erau preț de sânge, au hotărât să cumpere țarina olarului pentru îngroparea străinilor (Matei XXVII, 5-10). Înseși faptele lor îi osândeau.

Sfântul Ioan Hrisostom descrie evenimentele ce au însoțit judecarea Mântuitorului în Omilia LXXXVI. Iudeii au adus acuzația de crimă împotriva statului. Scorneau orice pentru a-L ucide. Hristos este Împărat ceresc (Matei XXVII, 11-12). Că nu căuta cele pământești a dovedit prin plata dajdiei și îndemnul ca și ceilalți să o plătească. La fel când au vrut să-L facă împărat și a fugit. Pilat a văzut nevinovăția Sa și a căutat să-L scape apelând la obiceiul de a le elibera un întemnițat cu ocazia praznicului (Matei XXVII, 13-17). Momentul este plin de semnificații. Soția lui Pilat pătimește în vis pentru Dreptul Hristos și trimite vorbă soțului ei să nu-I facă vreun rău. Totul se face prin rânduiala lui Dumnezeu, ca faptele să fie cunoscute. Cu toate acestea, el este un laș și se lasă dus de arhierei și cărturarii iudei, fapt ce nu-l absolvă de vină. Dar vina iudeilor este cu atât mai mare cu cât cer eliberarea unui ucigaș, Varava (Matei XXVII, 19-20). Și-au atras și sentința de a fi răspunzători de sângele Celui răstignit (Matei XXVII, 25).

Diavolul i-a „înnebunit“ pe toți, afirmă Sfântul Părinte în Omilia LXXXVII. Chiar și pe soldații romani (Matei XXVII, 27-29). I-a făcut și acuzatori, și judecători, și călăi. Apoi L-au dus să-L răstignească. Au împărțit hainele cu care a făcut atâtea minuni. I-au dat să bea oțet, dar El nu a vrut să bea (Matei XXVII, 34-35). Atât de mare a devenit îndrăznirea lor, încât tâlharilor nu le-au făcut ce I-au făcut Lui. Atârnat pe cruce, continuau să-L ocărască atât ostașii, cât și iudeii în frunte cu mai-marii lor (Matei XXVII, 40-42).

În Omilia LXXXVIII, Sfântul Ioan Gură de Aur notează că acesta este semnul pe care iudeii îl ceruseră mai înainte de la Domnul: crucea, răstignirea, moartea, învierea (Matei XXVII, 45-48). S-a făcut întuneric în amiaza zilei, semn venit din cer, așa cum ceruseră ei. Întunericul a ținut trei ceasuri, deci, nu a fost o eclipsă de soare. Strigătul Mântuitorului a arătat cinstirea adusă Tatălui până în ultimul moment. Minunile au urmat: catapeteasma templului s-a rupt în două ca să arate iudeilor că nu sunt vrednici de templu, mormintele s-au deschis și morții au înviat, pietrele s-au despicat (Matei XXVII, 50-52). Mulți alți oameni își băteau pieptul pentru cele întâmplate (Matei XXVII, 55-56). Mare îndrăzneală are acum și Iosif, un ucenic ascuns al Domnului, care cere trupul Învățătorului spre îngropare. L-a pus în mormânt nou, înlăturându-se și eventuala acuză că altul a înviat și nu Iisus.

„Înșelăciunea se prinde în propriile lanțuri“, spune Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia LXXXIX. Ceea ce fac iudeii va deveni dovadă a realității morții și învierii Mântuitorului. Pecetluiesc mormântul și primesc pază din partea romanilor (Matei XXVII, 62-66). Evanghelistul istorisește că în ziua întâi a săptămânii, când se lumina de ziuă, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit la mormânt ca să ungă trupul Domnului. Atunci s-a făcut cutremur și un înger a prăvălit piatra de la gura mormântului (Matei XXVIII, 1-7). Ele devin martore ale învierii și binevestesc nu numai cele spuse de înger, ci și cele văzute (Matei XXVIII, 9-10).

Ostașii sunt primii martori ai învierii. Adevărul strălucește și ei vin și vestesc (Matei XXVIII, 11-14). Dar mai-marii iudeilor încearcă să înăbușe adevărul oferindu-le mulți bani în schimbul minciunii. Dar toate aveau să fie propovăduite de apostoli, al căror curaj a trecut peste orice piedică. Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur se încheie, în Omilia XC, cu vederea Mântuitorului de către ucenici în Galileea, unde le dă și ultimele îndemnuri și porunca de a învăța neamurile (Matei XXVIII, 19-20).

III. Teofilact al Ohridei (Bulgariei) – unul dintre cei mai importanți scriitori din perioada postpatristică a literaturii creștine

a. Personalitatea sa și rolul jucat în viața bisericească a epocii

Sfântul Teofilact este de origine greacă, familia sa, de altfel înstărită, purtând numele Hefaistos. S-a născut pe la mijlocul secolului al XI-lea, la Euripos, orașul Calcis de astăzi, aflat în Insula Eubeea din Marea Egee. A studiat la Universitatea din Bizanț, reorganizată de împăratul Constantin Monomahul în 1054, cu renumitul filosof neoplatonic Mihail Psellos. Student strălucit, dar și înzestrat de Dumnezeu cu darul oratoriei, tânărul Teofilact a ajuns profesor de retorică la Școala patriarhală. La puțin timp a intrat în monahism. A fost hirotonit în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, devenind arhidiacon al acesteia.

S-a distins prin activitatea de dascăl. Numeroși elevi au ieșit din mâinile sale clerici, demnitari ai curții împărătești, judecători, ofițeri, medici etc. Dar, un rol important l-a avut în viața tânărului Constantin Porfirogenetul, fiul împăratului Mihail VII Ducas și al soției georgiene a acestuia, Maria de Alania. Cunoașterea deosebită a Sfintei Scripturi, ca și a literaturii și filosofiei grecești și latine a constituit premisa alegerii sale de către împărat pentru a fi dascălul prințului Constantin, care pe atunci avea doar zece ani. Pentru el a alcătuit un scurt manual de educație moral-politică și pedagogică, intitulat Învățătura împărătească. Este și un elogiu adus părinților și înaintașilor tânărului prinț, dar adevăratul scop era să-l îndrume pe acesta la o viață virtuoasă și să-l pregătească pentru domnie. Pentru cel dintâi obiectiv, îi oferă ca exemplu pe însăși mama sa, împărăteasa Maria, o femeie caracterizată printr-o viață virtuoasă și plină de milostivire încă dinainte de a intra în monahism. Pentru adevărata împlinire a celui de-al doilea obiectiv, utilizând pilde biblice, istorice și literare, îl îndeamnă să întipărească în firea sa: credința în Dumnezeu, ferirea de păcat, iubirea semenilor, demnitatea și tăria, prietenia neprefăcută, judecata nepărtinitoare și milostivă, dar și dragostea pentru studiu. Din păcate, Constantin moare la vârsta de numai 20 de ani.

A fost desemnat arhiepiscop de Ohrida (orașul Ohrid din Macedonia de astăzi) pe la 1088-1090, primind sub oblăduirea sa duhovnicească pe slavii și vlahii din această eparhie. Nu mică a socotit această îndatorire, din două considerente: responsabilitatea episcopală și depărtarea de „efervescența vieții duhovnicești și culturale“ din capitala bizantină. Numirea sa a născut resentimente din partea creștinilor de aici, întrucât a fost văzută ca una de ordin politic, având ca „strateg“ pe împăratul Alexios I Comnenul. Ohrida era capitala unei provincii de la marginea Bizanțului, cucerită prin lupte sângeroase la începutul secolului al XI-lea. Iar ceea ce nu știa Sfântul Teofilact era faptul că de aici se percepeau taxe inumane, mergându-se până la luarea copiilor ca sclavi.

În ciuda tuturor acestor prejudecăți, noul arhipăstor s-a impus printr-o bogată activitate duhovnicească și administrativă. A apărat interesele Arhiepiscopiei Ohridei și Bulgariei, chiar dacă educația și mentalitatea lui erau bizantine. A luat atitudine împotriva ereticilor pavlicieni și bogomili, hirotonind preoți ortodocși educați și păzitori ai credinței creștine. A făcut față tuturor atacurilor și acuzelor nedrepte și defăimătoare, venite atât de la Constantinopol, cât și din dioceza sa. Și, astfel, „prin ostenelile sale duhovnicești, Sfântul Teofilact a câștigat dragostea și respectul credincioșilor, pentru că aceștia au văzut munca sa neobosită în slujba și în numele lor“.

A dovedit atenție sporită în alegerea episcopilor sufragani, pe care-i numea în special din rândul grecilor. Căuta la aceștia o viață duhovnicească adevărată, dar și pricepere în cele lumești. Cerceta fiecare eparhie aflată sub oblăduirea sa și, pentru rezolvarea tuturor problemelor și îmbunătățirea vieții spirituale, organiza adunări ale ierarhilor. Nici averea Bisericii nu a trecut-o cu vederea. S-a ridicat împotriva conducătorilor laici și a agenților fiscali, care o „prădau“. S-a îngrijit ca enoriașii săi să nu fie batjocoriți de cei ce colectau taxele. În timpul invaziei cumanilor, când Biserica nu mai făcea față cu reconstruirea cetăților și bisericilor distruse, solicita ajutorul aristocrației bizantine.

Corespondența sa, purtată cu înalți demnitari, fețe bisericești, prieteni, împărăteasa Maria de Alania, devenită între timp călugăriță, este foarte importantă. Cele 130 de scrisori ale sale oferă informații cu privire la situația societății și a Bisericii din vremea sa. Descrie evenimente istorice petrecute până la 1108, precum invazia apusenilor în Iliria și Bulgaria în timpul primelor expediții cruciate, la începutul secolului al XII-lea.

Activitatea Sfântului Teofilact s-a desfășurat la câteva zeci de ani de la Marea Schismă din 1054. Este lesne de înțeles tonul moderat și conciliant la adresa Bisericii Apusene pe care-l afișează în Tratatul asupra plângerilor împotriva latinilor. Îndeamnă la împăcare și înțelegere. Cu toate acestea, nu face concesii de la învățătura de credință și, ca un adevărat apărător al ortodoxiei, respinge primatul papal și adaosul Filioque.

Alte două lucrări hagiografice, alcătuite la Ohrida, ne oferă date despre răspândirea creștinismului pe „pământurile slave“. Prima se intitulează Pătimirea celor cincisprezece mucenici din Tiberiopole-Strumița. Este vorba despre un martiriu petrecut în vremea lui Iulian Apostatul, în acest oraș situat lângă Ohrida. A doua se numește Viața Sfântului Clement, Arhiepiscopul Bulgariei, considerat Apostolul bulgarilor. Lucrările dovedesc atașamentul Sfântului Teofilact față de slavi și deschiderea față de limba și cultura neamurilor convertite la creștinism de Sfinții Chiril și Metodiu și cei cinci ucenici ai lor: Arhiepiscopul Clement și Cuvioșii Gorazid, Naum, Anghelar și Sava.

O legătură strânsă avea și cu fratele său, Dimitrie, cleric, un om cu o aleasă viață trăită în virtute. Pe acesta îl pomenește în lucrările sale și chiar i-a dedicat două dintre ele. Prima se referea la eunuci, categorie din care făcea parte și fratele său, iar cealaltă cuprindea învățături despre post și ajunare. A compus cu diferite prilejuri poezii iambice și anacreontice, dedicate apropiaților sau corespondenților săi. Două poeme au fost închinate și imnurilor Sfântului Simeon Noul Teolog, căruia îi acorda o prețuire deosebită.

Cu trupul ostenit de boli, spre sfârșitul vieții, a plecat din Ohrida la Tesalonic, unde și-a încredințat sufletul în mâinile Celui pe Care L-a iubit cel mai mult în timpul petrecerii sale pământești. Nu se cunoaște exact anul morții lui, însă acesta poate fi plasat pe la 1125-1126 sau mai târziu. Prin ostenelile sale trupești, dar mai ales duhovnicești, Sfântul Teofilact și-a ocupat locul de cinste în ceata sfinților ierarhi ai Bisericii lui Hristos. A rămas însă și în conștiința creștinătății și a teologiei postpatristice ca unul dintre marii scriitori bizantini. Se datorează acest fapt erudiției sale, preocupărilor literare, „perfecțiunii și purității“ stilului, cunoașterii autorilor profani, dar în special ai celor bisericești.

În cadrul Bisericii Ortodoxe, ierarhul bulgar a fost trecut în rândul sfinților, primind adesea și numele de „Fericit“, deși a avut mulți contestatari pentru această calitate. Mărturie stau în acest sens lucrarea Prologue from Ochrida a Fericitului Nicolae Velimirovici, episcop de Ohrida în veacul al XX-lea, și Sinaxarul editat de Mănăstirea Simonos Petra de la Muntele Athos, Potrivit acestora, Sfântul Teofilact este pomenit pe 31 decembrie. Îl întâlnim, de asemenea, în sinaxarele de astăzi. O reproducere a canonului, acatistului și sinaxarului în cinstea Arhiepiscopului Ohridei și Bulgariei o întâlnim în volumul II al Tâlcuirii celor patru Evanghelii.

Dar, mărturii adevărate ale sfințeniei sale le avem și din unele ediții din secolele XVI-XVII ale operelor sale, unde poartă numele „Preaînțeleptul Teofilact“ sau „Cel între sfinți, Părintele nostru Teofilact“. Sfântul Dimitrie al Rostovului, în Hronograful său, și Sfântul Antim Ivireanul, în Didahii, îl numesc „sfânt“. Tot Mitropolitul Țării Românești îi acordă atributul „dumnezeiescul“ Teofilact în alte patru cuvântări ale sale.

Titulatura de „Sfânt“ o primește și în Viețile Sfinților, în ziua de 21 noiembrie, când este prăznuită Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și când este folosită și cuvântarea Sfântului Teofilact la acest praznic. La fel îl întâlnim în Istoria bisericească a Arhiepiscopului Meletie al Atenei, tradusă de Mitropolitul Veniamin Costachi și tipărită în cinci volume la Iași, și în predoslovia Sfântului stareț Vasile de la Poiana Mărului la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul. În ediția din 1805 a Tâlcuirii celor patru Evanghelii, Cuvioșii Gherontie și Grigorie îl numesc „dumnezeiescul acesta Părinte Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei“. Iar în prefața aceleiași cărți, Mitropolitul Veniamin Costachi îi acordă titlul de „Sfânt“. Cu același apelativ este numit și în Sbornicul de la Valaam, o culegere despre rugăciunea lui Iisus.

Opera exegetică a Sfântului Teofilact a fost întrebuințată și de Sfântul Ignatie Briancianinov, care îl numește „Sfânt“ ori „Fericit“. Ne îndeamnă, de asemenea, la studierea cărților sale și la împlinirea poruncilor explicate de el. Aceeași imagine ne-o oferă și Sfântul Nicodim Aghioritul.

b. Preocupările sale exegetice și reflectarea lor în literatura veche bisericească română

Uriașa operă exegetică a Sfântului Teofilact i-a atras renumele de „cel mai mare exeget al veacului al XI-lea“. A alcătuit, în primul rând, Tâlcuirea celor patru Evanghelii, după anul 1085, la solicitarea împărătesei Maria de Alania. A continuat cu Faptele Sfinților Apostoli, Epistolele Sfântului Apostol Pavel și Epistolele sobornicești. Are lucrări exegetice și la Vechiul Testament, la Cărțile Sfinților Prooroci Osea, Avacum, Iona, Naum și Miheia. I se atribuie și o Tâlcuire a Psalmilor. Tot el este autorul unei Omilii asupra celei de a unsprezecea Evanghelii a Învierii ce se citește în cadrul Utreniei, al unei Omilii la sărbătoarea împărătească a Intrării Maicii Domnului în Biserică și al altei Omilii întru Cinstirea Sfintei Cruci.

Personalitatea Sfântului Teofilact a avut influențe și asupra vieții bisericești a românilor. De la anul 982, Bulgaria și-a stabilit capitala și arhiepiscopia la Ohrida. În acea perioadă, de acest scaun vlădicesc aparțineau și vlahii din sudul Dunării. Chiar și după destrămarea regatului bulgar în 1019-1020, Arhiepiscopia Ohridei și-a păstrat autocefalia, având 31 de episcopii sufragane. Este însă momentul din care acest scaun a fost ocupat în special de ierarhi greci, între care se numără și Teofilact.

Tâlcuirea celor patru Evanghelii realizată de Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Ohridei și Bulgariei, și-a găsit ecoul la noi în munca Sfântului Grigorie Dascălul, cel care împreună cu Cuviosul Gherontie au tradus din limba greacă valoroasa operă a ierarhului sud-dunărean. Pentru aceasta, ei se numără printre „cei care au păzit curată și au sfințit limba românească“.

Sfântul Calinic de la Cernica (1787-1866) așază tâlcuirile ierarhului bulgar între cărțile ziditoare de suflet. Iată ce spune el: „Ajută-te cu citirea cărților folositoare de suflet și, fără să iei seama, vei vedea o schimbare în sufletul tău. Agonisește-ți astfel de cărți folositoare, mai ales cele scrise de oamenii virtuoși, cum sunt: Mărturisirea ortodoxă, Tâlcuirile celor patru Evanghelii, a Epistolelor lui Pavel și a Epistolelor sobornicești de Teofilact al Bulgariei și altele, din care poți înțelege tainele credinței noastre, cele de care are nevoie fiecare creștin, virtuțile care-l apropie pe om de Dumnezeu, relele care-l învrăjbesc cu El și multe altele în legătură cu mântuirea ta“.

În ceea ce privește limba alcătuirii Tâlcuirilor la cele patru Evanghelii, aceasta este elina, cu toate că păstoriții Sfântului Teofilact din Ohrida și Bulgaria nu cunoșteau greaca. Trebuie avut în vedere că multe dintre operele exegetice la cărțile Noului Testament au fost alcătuite la cererea împărătesei Maria. Însă, uzul acestor lucrări de către clerici și laici deopotrivă a făcut ca ele să fie traduse în greaca de rând, apoi în slavonă și română pentru a fi răspândite mai ușor.

În țara noastră întâlnim nenumărate manuscrise slavone ce cuprind tâlcuirile la Evanghelii. Pe la sfârșitul secolului al XIV-lea, preoți și cărturari veniți dinspre Ohrida s-au așezat în mănăstiri românești. Au continuat munca de copiere și traducere a cărților bisericești, împlinind un rol important alături de copiștii autohtoni, și anume acela de a fixa prin scriere limba vorbită atunci de popor. Iar alături de lucrările Sfinților Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Isaac și Efrem Sirul, foarte răspândite erau și cele ale Sfântului Teofilact.

Secolul al XV-lea a înregistrat o amplă activitate cultural-bisericească slavo-română în centrele de la Mănăstirile Moldovița și Putna. Aici activau 44, respectiv 40 de copiști, care au scos la iveală nenumărate manuscrise cu texte la diferite opere teologice și cărți de cult. Prin eforturile lor, au apărut Palia de la Neamț (1475), Apostolul (1500), Lămuriri la Cartea lui Iov (1503), Psaltirea de la Putna și Psaltirea de la Muncaciu. Pentru toate acestea din urmă au fost utilizate tâlcuirile Sfântului Teofilact.

Pe 6 aprilie 1435, s-a încheiat munca lui Gavriil Uric la un al doilea Tetraevangheliar slavon, ce conținea și o predoslovie a Sfântului Teofilact. Alt Tetraevangheliar, primul pentru ortodocșii ce foloseau slavona în cult, tipărit de Macarie în 1512, cuprinde predosloviile ierarhului din Ohrida la Evanghelii.

Activitatea călugărilor autohtoni, dar și a celor veniți în țările românești a fost amplificată de clerici din Transilvania, dat fiind pericolul protestant. Au fost tipărite nenumărate cărți în limba română, un merit deosebit avându-l diaconul Coresi. Astfel, au fost răspândite și Tâlcuirile Sfântului Teofilact, din care au fost preluate idei și chiar paragrafe întregi.

În Moldova, lucrarea exegetică a Sfântului Teofilact se afla în centrul preocupărilor copiștilor încă din secolul al XV-lea. În următoarele două veacuri, devenise o tradiție în a prefața Evangheliarele cu predoslovia marelui ierarh din Ohrida, atât în slavonă, cât și în limba română.

După secolul al XVII-lea, cărturarii Bisericii și-au îndreptat preocupările lor spre traducerea și tipărirea în limba română a Tâlcuirii celor patru Evanghelii ale Sfântului Teofilact. Însă, înainte de a le trece în revistă, trebuie făcute câteva precizări privind contextul cultural în care au apărut.

Vorbim de o perioadă în care toată atenția s-a îndreptat spre înlocuirea limbii slavone cu cea română. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, slavona era limba utilizată în cancelariile domnești și în slujbele bisericești. Cunoașterea ei era destul de grea, încât nici clericii nu o mai înțelegeau, dar trebuia să slujească în această limbă. Procesul de introducere a limbii române în cult avea însă să fie de durată. Deschizător de drumuri a fost Mitropolitul Ștefan al Țării Românești (1648-1653; 1655-1668). Așa se face că, din cauza luptei dintre slavonism și limba română, în timpul lui Matei Basarab (1632-1654), unele cărți erau tipărite în română, altele în slavonă, altele erau bilingve. Eforturile au fost continuate de Mitropoliții Varlaam al Moldovei (1632-1653) și Simion Ștefan al Transilvaniei (1653-1656). A urmat învățatul ierarh al Moldovei, Dosoftei (1671-1693), care, în 1679, a tipărit în românește Dumnezeiasca Liturghie, a doua traducere de acest fel, după cea a lui Coresi. Exemplul i-a fost urmat de Mitropolitul Teodosie din Țara Românească (1668-1672; 1679-1708).

În același timp, orientarea oamenilor Bisericii de a înlocui limba slavonă cu cea română în cult a fost împletită cu fenomenul cultural românesc de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui următor. Cărturarii au considerat că sursa principală a cărților bisericești și a canoanelor este literatura greacă, mai ales că umaniștii români cunoșteau această limbă. Trebuie menționați cei care au pus umărul la realizarea acestui proces: domnitorii Mihnea al III-lea (1658-1659), Șerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Dimitrie Cantemir (1710-1711), Nicolae Mavrocordat (domn al Moldovei în 1709 și 1711-1715; domn al Țării Românești în 1716 și 1719-1730), postelnicul Constantin Cantacuzino, Nicolae Milescu Spătarul, frații Radu și Șerban Greceanu, Alexandru Mavrocordat Exaporitul, stolnicul Constantin Cantacuzino.

Un rol deosebit de important l-a avut domnitorul Constantin Brâncoveanu. El socotea necesară tipărirea „pentru folosul grecilor“ a Tâlcuirii la cele patru Evanghelii a Sfântului Teofilact, dorință deopotrivă legată de traducerea din elină în greaca vulgară a acestei opere. A trimis o scrisoare în acest sens Patriarhului ecumenic Calinic al II-lea, care, împreună cu cinci episcopi, i-a răspuns că împlinirea poruncilor evanghelice poate fi împiedicată de desăvârșirea limbii eline. Cu toate acestea, la îndemnul marelui domnitor, doctorul Ioan Comnen, profesor de fizică și matematică la Academia domnească și medicul personal al lui Constantin Brâncoveanu, a realizat traducerea în neogreacă a Tâlcuirii Sfântului Teofilact. Într-o lungă dedicație închinată domnitorului, acesta chiar îi subliniază importanța pe care o acorda lucrării ierarhului din Ohrida.

Aceeași importanță o dădeau acestei opere și alți cărturari și clerici din acea vreme. Sfântul Antim Ivireanul este unul dintre ei. Tâlcuirea Evangheliilor Sfântului Teofilact ocupă un loc de seamă în alcătuirea predicilor sale. În Didahii, învățăturile arhiepiscopului din Ohrida sunt menționate explicit sau sunt preluate învățături ce reies din conținutul de idei. Dar cel dintâi care a tradus în românește opera exegetică la Evanghelii a Sfântului Teofilact a fost Episcopul Damaschin al Râmnicului. Însă, între 1724-1830, tipografia Râmnicului nu a tipărit și răspândit decât copii după manuscrisele rămase de la acesta, copii care se găsesc și în zilele noastre. Ele vădesc interesul deosebit pentru scrierile Sfântului Teofilact manifestat pe tot parcursul secolului al XVIII-lea.

Mărturii ale uzului din opera exegetică a ierarhului din Ohrida avem și din Transilvania secolului al XVIII-lea. Un manuscris al lui Toader Noian din Noul Săsesc, scris pe la 1782-1784, cuprindea fragmente din Tâlcuirile Sfântului Teofilact. Cu un caracter apologetic, acesta a fost folosit „ca un instrument de polemică“ împotriva catolicilor și luteranilor. Aceleași scrieri au fost utilizate și în disputa cu greco-catolicii. Cartea lor tipărită pe la 1750, Floarea Adevărului, este combătută într-un alt manuscris găsit de preotul Emilian Cioran în biblioteca-muzeu a familiei Popovici-Barcianu din Rășinari.

Este logic că Tâlcuirea la Evanghelii a Sfântului Teofilact al Ohridei era cunoscută și circula în nenumărate manuscrise românești. Dar, cu siguranță, existau în bibliotecile mănăstirilor traduceri și în greacă, și în slavonă. La Mănăstirea Văcărești, de exemplu, se afla în bibliotecă și traducerea în limba greacă a epistolelor pauline. Iar călugării din țara noastră s-au ostenit și cu traducerea în română a exegezei Sfântului Teofilact la epistolele Sfântului Apostol Pavel. Reiese acest lucru dintr-un manuscris din secolul al XVIII-lea, asupra căruia ne atrage atenția Mitropolitul Athanasie Mironescu.

Toată munca de traducere a tâlcuirilor Sfântului Teofilact a fost desăvârșită de Cuvioșii Gherontie și Grigorie de la Mănăstirea Neamț, ucenici ai Sfântului Paisie. Mitropolit al Ungrovlahiei a devenit în octombrie 1793 Dositei Filitti. Acesta l-a rugat printr-o scrisoare pe Sfântul Paisie să-i trimită doi cunoscători ai limbii grecești, care să se îngrijească și de tipografie. Cei aleși au fost cuvioșii Gherontie și Grigorie, care în 1796 se aflau deja la București. Aici au tipărit mai multe cărți, însă solicitarea de a se tipări la Sibiu 1000 de exemplare ale Tâlcuirii celor patru Evanghelii a Sfântului Teofilact nu a putut fi împlinită. În 1803, Episcopul Romanului, Veniamin Costachi, a devenit Mitropolit al Moldovei. La cererea sa, cei doi monahi au tipărit la Iași, din elină, printre mai multe cărți ce aveau să folosească drept manuale pentru seminariștii de la Socola, Tâlcuirea la cele patru Evanghelii a Sfântului Teofilact. Era anul 1805. Traducerea este cu atât mai valoroasă cu cât ea cuprinde, alături de însemnările lui Eutimie Zigaben, și foarte multe scolii și note explicative.

În veacurile XIX-XX, activitatea de tipărire a traducerilor după Sfântul Teofilact a fost continuată de Cuviosul Grigorie, devenit în 1823 Mitropolit al Ungrovlahiei. Între timp, prietenul său, Gherontie, murise după ce ambii au fost jefuiți și tâlhăriți când se întorceau dintr-o călătorie la Muntele Athos, tot în scopuri literare. Pe el îl preocupa acum tipărirea Tâlcuirilor la Epistolele Sfinților Apostoli, pe care le traduseseră amândoi mai înainte. Dorința sa reiese dintr-o scrisoare din 30 iulie 1829, trimisă din Chișinău de către el ocârmuitorului Neofit. Acest fapt nu s-a realizat însă. Se cunoaște doar că manuscrisele au fost introduse în fondul BAR abia la începutul veacului al XX-lea.

Nu se știe nici dacă Grigorie și Gherontie au tradus și Tâlcuirea la Faptele Apostolilor a Sfântului Teofilact. Cert este că au existat preocupări în acest sens în rândul ucenicilor Sfântului Paisie la Mănăstirea Neamț, întrucât aici se afla un izvor grecesc pentru această operă. Alături de tipăritura de la 1805, mai este cunoscută una în limba română, în veacul al XIX-lea, ce cuprinde o parte din exegeza Sfântului Teofilact la cărțile Noului Testament. Ar fi vorba numai de Tâlcuirea la Faptele Apostolilor, dar se consideră că ar fi doar prima parte dintr-un volum mai mare, întrucât singurul exemplar păstrat este fragmentat și îi lipsește coperta.

Printre cei care s-au ocupat cu traducerea operei exegetice a Sfântului Teofilact se numără și Mitropolitul Veniamin Costachi. Dintre manuscrisele sale rămase nepublicate face parte și traducerea la Tâlcuirea epistolelor pauline a Sfântului Teofilact, traducere realizată după ediția din 1819 a Sfântului Nicodim Aghioritul, viețuitor de la Muntele Athos.

Se subînțelege că, pe lângă cărțile și manuscrisele amintite, existau multe altele ce cuprindeau lucrări exegetice ale Sfântului Teofilact. Și aceasta, deoarece „studiul și îndeletnicirile duhovnicești ale credincioșilor, călugărilor și ierarhilor sunt mult mai numeroase decât mărturiile istorice concrete care ni s-au mai păstrat“.

Ar mai fi de amintit clerici români din secolul al XIX-lea care păstrau în bibliotecile personale scrieri ale Arhiepiscopului din Ohrida: Mitropolitul Iosif Naniescu, Episcopul Melchisedec Ștefănescu, Nifon Bălășescu, Mitropolitul Atanasie Mironescu, Episcopul Gherasim Safirin.

În veacul al XX-lea, între anii 1904-1906 a văzut lumina tiparului, la București, în trei volume, traducerea Mitropolitului Veniamin Costachi la Tâlcuirea celor 14 trimiteri ale Sfântului Apostol Pavel a Sfântului Teofilact. Traducerea fusese făcută după varianta în greaca nouă a Sfântului Nicodim Aghioritul publicată în 1819. Această tipăritură a fost și un omagiu adus marelui mitropolit, cu prilejul trecerii a 100 de ani de la înființarea Seminarului de la Socola.

c. Cuprinsul tâlcuirii Sfintei Evanghelii după Matei

Sfântul Teofilact al Bulgariei subliniază că Sfântul Matei a scris Evanghelia sa ca martor al Domnului. Explică semnificațiile numelor Iisus și Hristos. Primul, de origine evreiască, înseamnă „Mântuitor“. Celălalt se traduce prin „Uns“. Ele arată prerogativele de Împărat și Preot ale Domnului. David este amintit înaintea lui Avraam pentru că el a bineplăcut lui Dumnezeu și a primit făgăduința că din seminția lui Se va naște Hristos. Dar primul care a primit promisiunile divine a fost Avraam, părintele evreilor. Este amintit fiul său, Isaac, pentru că din acesta se trăgea neamul evreilor. Se accentuează seminția lui Iuda dintre cele douăsprezece. Sfântul Teofilact istorisește nașterea lui Fares și Zara. Cele petrecute la nașterea lor sunt simboluri ale viețuirii în Hristos, arătată în sfinții Vechiului Testament. Iar ața roșie cu care a fost legată mâna lui Zara semnifică sângele lui Hristos. Pomenirea Tamarei și a păcatului ei arată că Hristos a primit toate pentru noi. Semnificații aparte găsește Sfântul Teofilact și în Rahav, cea care a primit iscoadele lui Isus Navi. Păcatul ei de desfrânare înseamnă rătăcirea neamurilor, care au primit „iscoadele“ lui Hristos, Sfinții Apostoli. Căsătoria lui Rut cu Booz reprezintă unirea păgânilor cu Domnul, formând Biserica creștină. Prin amintirea genealogiei lui Iosif, neamul Fecioarei este subînțeles, întrucât nu se permitea la evrei să se ia soție din altă seminție. Iar logodnicul este considerat bărbatul femeii, chiar dacă nunta nu s-a săvârșit.

Logodirea Mariei cu Iosif nu a avut scop împreunarea trupească. El a devenit protectorul Maicii Domnului. Ierarhul bulgar evidențiază însă și taina întrupării, aceea de a fi amăgit diavolul, care știa că din fecioară Se va naște Mântuitorul. Verbul „s-a aflat“, la modul impersonal, exprimă minunea întrupării. Prin viețuirea sa, spune Sfântul Teofilact, Iosif s-a ridicat deasupra legii. Cunoscând că zămislirea s-a petrecut prin puterea Duhului Sfânt, a voit s-o lase pe ascuns, deoarece nu se simțea vrednic de atâta dar. De aceea, îngerul i s-a arătat în vis. L-a încredințat că întruparea este lucrare divină și să nu se teamă să ia în casă pe Maria. Verbul „va naște“ exprimă universalitatea mântuirii. Cuvintele profetului Isaia sunt reamintite pentru a trezi conștiința lui Iosif. Nestricăciunea Mariei este exprimată prin termenul „fecioară“, care are, potrivit Sfântului Teofilact, același sens cu cel de „tânără“. Verbul „vor numi“ arată că faptele Sale vor dovedi că Dumnezeu este cu noi. Iosif a luat-o în casa sa pe Maria, sub aripa lui protectoare și nu s-a împreunat cu ea, lucru vădit prin cuvintele „până ce“.

Potrivit Sfântului Teofilact, „Betleem“ înseamnă „casa pâinii“, iar „Iudeea“, „mărturisire“ (Matei II, 1-2). Prin mărturisire, și noi putem deveni casă a pâinii celei duhovnicești. Steaua arătată pe cer este dumnezeiască și îngerească, nu ca și celelalte. Strălucea și ziua, dar mai ales nu era statică, ci mergea dinspre miazănoapte spre miazăzi, lucru fizic imposibil. Prin ea, Dumnezeu i-a condus pe magi la adevăr.

Tulburarea regelui Irod (Matei II, 3-6) este văzută de Sfântul Teofilact în temerea de a nu-și pierde împărăția. Profeția lui Miheia s-a împlinit, iar micul Betleem, până atunci defăimat, a devenit strălucitor prin nașterea Mântuitorului. Cuvântul „Israil“ înseamnă „văzând pe Dumnezeu“. Prin acest termen se înțeleg toți creștinii care aleg să trăiască în comuniune cu Dumnezeu.

Ca Pruncul să nu fie ascuns de iudei, Irod i-a chemat în taină pe magi. S-a înștiințat de la ei în amănunțime despre arătarea stelei (Matei II, 7-12), fapt petrecut cu mult timp înainte. Faptul că nu-L numește Împărat, ci Prunc denotă vrăjmășia din sufletul său. Reapariția stelei a avut rolul ca magii să întrebe pe iudei și mai vădit să se arate adevărul. Bucuria că au găsit ce căutau este foarte mare. I s-au închinat ca unui Dumnezeu, deși era sărac. Și I-au adus daruri. Aurul este simbolul împăratului. Tămâia simbolizează dumnezeirea, iar smirna amintește de moartea Domnului, spune Sfântul Teofilact.

Tâlcuind textele de la Matei II, 13-23, Sfântul Teofilact notează că logodirea Mariei cu Iosif s-a petrecut pentru ca el s-o ia în grijă. Fuga în Egipt dovedește firea omenească a lui Hristos. Alături de Babilon, Egiptul era un centru al răutății. Dar avea să fie sfințit prin venirea Domnului, ca și Babilonul prin venirea magilor. Ca și Faraon, prin Moise, și Irod a fost amăgit prin magi. Ambii erau ucigași de copii. A dat poruncă să fie omorâți pruncii de până la doi ani, lucru profețit de Ieremia. Plângerea Betleemului în care era îngropată Rahela s-a auzit până în locul cel mai „înalt“, Rama. Toate fuseseră date seminției lui Veniamin, fiul Rahelei. Moartea lui Irod a fost cumplită, plină de suferințe trupești. Întrucât în Iudeea domnea Arhelau, unul dintre cei trei fii ai lui Irod, Iosif a fost nevoit să se întoarcă cu Pruncul și Maria în părțile Galileii. Au venit în Nazaret, ce înseamnă „sfințit“. Sfânt este Hristos și a fost numit nazarinean, împlinindu-se profeția.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost trimis de Dumnezeu ca pregătitor al iudeilor pentru primirea lui Hristos. Rolul său a fost de a insufla pocăință acestora (Matei III, 1-6). Împărăția cerurilor, ca și câștig al pocăinței, nu se referă numai la cele două veniri ale Mântuitorului, ci și la viețuirea în fapte bune. „Calea“ spre care îndemna este Evanghelia, iar „cărările“ reprezintă poruncile noi, duhovnicești. Mâncarea sa consta în miere sălbatică și lăcuste. Termenul „acrides“ tradus prin „lăcuste“, poate însemna și buruieni sau poame sălbatice. Cingătoarea semnifică omorârea patimilor. Iar cămila, din al cărei păr avea haina, arată că el este mijlocitor al celor două legi. Cămila, curată în sine, era socotită necurată din cauza copitelor despicate.

Sfântul Teofilact explică în continuare versetele de la Matei III, 7-12. Cuvântul „fariseu“ înseamnă „despărțit“. El desemna firea acestor oameni, ce se considerau mai presus de ceilalți. Iar saducheii, nume ce vine de la Sadoc, întemeietorul lor, nu credeau în înviere, îngeri, duhuri. Ei au fost mustrați de Sfântul Ioan pentru că nu veneau cu „dreaptă socoteală“. I-a numit „pui de vipere“, întrucât aceștia se nasc mâncând pântecele din care ies. Sfântul Ioan era și mirat de faptul că „neamul lor cel viclean“ voia să se pocăiască. Sunt necesare însă faptele bune. Au fost mustrați pentru că își puneau nădejdea în neamul lor ales. Însă neamuri alese poate să facă Dumnezeu și din pietre, precum a ridicat fii lui Avraam din pântecele sterp al Sarrei. Se face referire și la pietrele despicate la jertfa Domnului, când mulți care au văzut aceasta au crezut. Cei necredincioși sunt ca pomii, pe care, dacă nu aduc roade, securea judecății lui Hristos îi va tăia. Roadele vor veni numai dacă vor crede în Hristos, al Cărui înaintemergător este. Încălțămintea reprezintă cele două pogorâri ale Mântuitorului; prima din cer pe pământ, a doua, de pe pământ în iad. Taina lor el nu o poate ține. Sfântul Teofilact mai înțelege prin încălțăminte trupul și moartea. Botezul cu Duh Sfânt și cu foc aduce iertarea, alături de toate darurile Duhului Sfânt. Nu este însă de ajuns numai botezul, ci și stăruința în noua viață duhovnicească.

Sfântul ierarh explică botezul Domnului (Matei III, 13-17) prin aceea că noi, înainte de a ne boteza, trebuie să ne curățim. Prin aceasta s-a împlinit toată legea. Evenimentul a deschis cerurile, iar Duhul Sfânt S-a pogorât pentru a mărturisi că Cel ce se botează este mai mare decât cel ce botează. Chipul de porumbel este semnul bunătății și blândeții.

Sfântul Teofilact mărturisește că Iisus nimic nu făcea fără Duhul Sfânt. Ne-a arătat prin ducerea în pustie (Matei IV, 1-11) că după Botez urmează multe ispite. Pustia reprezintă singurătatea, iar diavolul atunci ne ispitește, când suntem singuri și neajutorați. Postul este armă împotriva ispitelor și a lăcomiei. Cele trei ispitiri aveau ca obiect lăcomia pântecelui, slava deșartă și iubirea de bogăție.

În interpretarea textelor de la Matei IV, 12-25, prin plecarea lui Hristos în Galileea suntem învățați să nu ne aruncăm singuri în primejdii. Numele „Galileea“ înseamnă „prăvălită jos“ din pricina păcatelor. Capernaum era „casa mângâierii“, iar neamurile aveau să devină casă a Mângâietorului. Zabulon este „vânarea de noapte“, iar Neftali, „lărgime“. În întuneric și lărgime viețuiau neamurile. „Lumina mare“ pe care aveau s-o vadă este Evanghelia. „Umbra morții“ este păcatul. Propovăduirea Mântuitorului a început din momentul întemnițării Sfântului Ioan. Împărăția cerurilor pe care o propovăduia semnifică atât viețuirea în fapte bune, ce devine viețuire îngerească, dar și pe Sine Însuși. Domnul i-a chemat la apostolat pe Petru și fratele său, Andrei. Au fost chemați apoi alți doi frați, Ioan și Iacov. Erau atât de săraci, încât își reparau mrejele. Iisus nu era potrivnic legii, de aceea învăța în adunările și sinagogile iudeilor. Boala și neputința vindecate reprezintă reaua pătimire și împotrivirea trupului.

Sunt tâlcuite pe scurt cele nouă Fericiri (Matei V, 1-12). Urcarea pe munte înseamnă depărtarea de tulburări pentru învățarea celorlalți. „Săraci cu duhul“ sunt cei zdrobiți cu sufletul, smeriți; „plânsul“ se referă la păcate atât ale noastre, cât și ale aproapelui; „pământul“ promis celor blânzi este și ceresc, și pământesc, iar blândețea presupune și mânie când se cuvine; „flămânzirea“ și „însetarea“ reprezintă pofta împlinirii dreptății; milostenia se poate face și prin cuvânt și lacrimi, nu numai prin bani; „curăția inimii“ reprezintă sfințenia, înfrânarea de la patimi și aduce vederea lui Dumnezeu, înțelegerea Scripturilor; „făcători de pace“ sunt cei pașnici, cei ce împacă pe cei certați, dar și cei care-i întorc pe alții la învățătură, devenind adevărați fii ai lui Dumnezeu; „prigoniți“ pentru dreptate nu sunt numai mucenicii, ci toți cei care împlinesc adevărata dreptate; dascălii vor fi ocărâți îndeosebi, dar fericit este numai acela care primește ocară pentru numele lui Hristos și în chip mincinos.

Sarea are proprietatea de a face alimentele să nu se strice. La fel, apostolii aveau să îndrepte oamenii prin învățătură și mustrări și să nu lase să se strice prin păcate. Ei au fost lumină pentru neamuri. Hristos a aprins lumina, ei aveau rolul de a o păstra așa, prin fapte (Matei V, 13-16).

Hristos aduce noua legiuire (Matei V, 17-48). Pentru împlinirea legii, utilizează cuvântul „amin“, cuvânt de adeverire, după cum explică Sfântul Teofilact. Lumea este schimbătoare, dar nici cea mai mică slovă din Lege nu va trece. Alții, notează ierarhul, înțeleg prin iotă și cirtă cele două brațe ale crucii. Poruncile pe care avea să le dea le numește „mici“ datorită smereniei Sale. Adverbul „demult“ arată că legea era învechită. Domnul a interzis, pe lângă ucidere, și mânierea împotriva aproapelui, dar nu cea pentru îndreptare. Va da seamă înaintea divanului de judecată la sfârșitul veacurilor cel ce numește pe semenul său „prost“ ori „de scuipat“, după cum înseamnă termenul „raca“. Sortit gheenei va fi cel care numește pe aproapele său „nebun“, lipsit de judecată și înțelegere, coborându-l în rândul animalelor. Pentru a se păstra dragostea între oameni, Dumnezeu renunță la cinstirea ce I se cuvine, îndemnându-ne la împăcare. Numai cu un astfel de gând va primi darul nostru. Sfântul Teofilact înțelege prin „pârâș“ pe diavol, iar „calea“ este viața aceasta. În privința desfrâului, Domnul a interzis și pofta interioară. Pentru a nu cădea în ispită, să îndepărtăm pe orice prieten al nostru, văzut în termenii „mână“ și „ochi“, dacă ne smintește. Numai Dumnezeu Se poate jura asupra Sa, întrucât nu este supus nimănui, notează Sfântul ierarh. De aceea, nu avem voie să ne jurăm nici pe propriul cap, pentru că nu este al nostru. Relațiile dintre oameni să se întemeieze pe adevăr. Legea talionului avea rolul de a-i opri pe evrei de la păcate, prin frica de pedeapsă. Hristos ne-a îndemnat la răbdare în fața celui rău, adică a diavolului, ce lucrează prin om. Prin obraz, spune Sfântul Teofilact, trebuie înțeleasă toată pătimirea, nu numai o simplă lovire. Să-i lăsăm și cămașa celui ce se judecă cu noi. Să facem mai mult decât ne cere. De are nevoie, să-i dăm și bani, dar nu cu dobândă. Culmea faptelor bune este iubirea. Chiar și față de vrăjmași. Prin „ploaie“ și „soare“ ierarhul din Ohrida înțelege cunoștința și învățătura, pentru că Dumnezeu pe toți îi luminează.

Sfântul Teofilact explică învățăturile despre milostenie, rugăciune și post (Matei VI, 1-18). Cel ce a ajuns să săvârșească faptele bune trebuie să fugă de slava deșartă. Milostenia chiar și de tine însuți să o ascunzi. Sfântul ierarh vede slava deșartă în „mâna stângă“, iar milostenia în cea „dreaptă“. Fățarnici sunt și cei care nu se roagă cum trebuie, luând aminte la oameni, nu la Dumnezeu. În rugăciune contează „ținta și chipul lucrului“. „Grăirea de multe“ în rugăciune înseamnă să ceri lui Dumnezeu cele pământești. Rugăciunea cea mai potrivită către Dumnezeu este „Tatăl nostru“. Cuvântul „Tată“ arată filiația noastră, iar „cerurile“ sunt casa părintească. Pluralul folosit în rugăciune denotă frățietatea între oameni. Cerem mai întâi să devenim și noi sfinți prin Dumnezeu, ca să fie slăvit. Prin „împărăția“ lui Dumnezeu Sfântul Teofilact înțelege a doua venire a Domnului, cu învierea și judecata pe care le cer cei ce au conștiința împăcată. Ne rugăm să împlinim voia divină așa cum fac îngerii. Cerem apoi hrana spre ființă neîngrijindu-ne de a doua zi. Prin „pâine“ se mai înțelege Trupul lui Hristos. Iertarea păcatelor noastre depinde de iertarea pe care noi o acordăm semenilor. Ne rugăm să nu ne aruncăm în ispite, iar dacă suntem ispitiți să primim ajutorul pentru a nu cădea și a le birui. În sfârșit cerem să fim apărați de cel viclean. Suntem îndemnați să ne apropiem de Dumnezeu în rugăciune cu gânduri bune, de împăcare. Postul trebuie să îndeplinească aceleași condiții. „Smolirea“ feței înseamnă fățărnicie. Ungerea cu untdelemn reprezintă bucurie, milostenie aduse „capului“ nostru, Hristos. Iar „fața“ trebuie spălată cu lacrimi.

Comoara de pe pământ este nefolositoare, spune Sfântul Teofilact, interpretând textele de la Matei VI, 19-35, pentru că cele lumești sunt trecătoare, stricăcioase și supuse riscului de a fi furate. Cine se gândește la avuții stinge „lumina“, întunecând sufletul. Iar trupul cu atât mai mult se întunecă. Mintea se orbește de grijă, după cum ochiul rău, bolnăvicios întunecă trupul. Sfântul ierarh afirmă că „doi domni“ sunt cei ce poruncesc lucruri contrare. Domn adevărat este Dumnezeu, dar noi facem de obicei domn pe diavolul și dumnezeu, pântecele. Grijile ne îndepărtează de Dumnezeu. Nu suntem opriți de la muncă pentru obținerea hranei, ci de la lenevirea în cele dumnezeiești. Sufletul este mai important în viață. Grijile după cele trupești ne fac mai prejos decât necuvântătoarele, de care tot Dumnezeu are grijă. În privința îmbrăcămintei ni se dau exemplu crinii, de care tot Dumnezeu are grijă. Celui ce caută cele duhovnicești i se adaugă și cele trupești, din iubirea lui Dumnezeu. „Răutatea zilei“ înseamnă chinurile zilei curente, cărora nu trebuie să le adaugi și pe cele viitoare.

Porunca de a nu judeca (Matei VII, 1-6) nu interzice mustrarea, ci osândirea. Prima are rolul de îndreptare, a doua de defăimare. Cel ce vrea să mustre pe semeni trebuie să fie el mai întâi curat sufletește. „Bârna“ și „paiul“ reprezintă diferitele păcate: primele mai grave, celelalte mai ușoare. Tainele credinței nu trebuie spuse necredincioșilor, căci le vor sfâșia cu silogisme, iar dogmele înalte ale credinței nu trebuie rostite celorlalți, căci le vor defăima, cum calcă porcii în picioare mărgăritarele, neștiind ce sunt. „Câinii“ sunt necredincioșii, iar „porcii“ sunt credincioșii cu viața plină ce păcate.

Poruncile de mai sus sunt ușoare, întrucât avem ajutor de la Dumnezeu (Matei VII, 7-29). Trebuie să-l cerem stăruitori în rugăciune. „Pâinea“ și „peștele“ reprezintă cele duhovnicești. „Ușa strâmtă“ este semnul nevoințelor, prin care cel ce viețuiește așa va primi mari răsplătiri. Omul gras, ce trăiește în desfătări și bogății, nu va putea intra pe o astfel de ușă, ci va alege calea largă ce duce la pieire. Ereticii și amăgitorii se folosesc de viclenie. „Haina de oaie“ este, potrivit arhiepiscopului bulgar, și semnul blândeții, prin care pot fi atrași mulți. Dar după roade se cunosc, adică după fapte și viața lor. „Spinii“ și „ciulinii“ sunt oamenii prefăcuți, vicleni, care înțeapă pe ascuns. Iar „pomul rău“ este omul cu viața stricată și desfrânată. El nu poate să se schimbe, așa cum nici pomul putred nu mai poate face roade. Credința fără fapte nu aduce nici un folos. Deși Dumnezeu lucrează și prin persoane nevrednice, ele totuși nu vor avea răsplată la judecată. Sfântul Teofilact spune că cel ce face voia lui Dumnezeu își întemeiază viața pe Hristos, simbolizat de „piatră“. „Casa“ este sufletul omului, „ploaia“ este diavolul, „râurile“ reprezintă oamenii care provoacă supărări, iar „vânturile“, duhurile răutății. În schimb, cel ce nu are credință lucrătoare prin fapte își clădește sufletul pe „nisip“, adică pe putreziciunea lucrurilor. El cade din pricina ispitelor.

Versetele Matei VIII, 1-17 cuprind descrierea mai multor minuni. Leprosul dă dovadă de credință și mărturisește dumnezeirea lui Hristos. El Se atinge de bolnav, arătând că nu este supus Legii, care îl considera pe acela necurat. Sutașul, notează Sfântul Teofilact, nu a adus sluga, ci a crezut că va fi vindecată de la depărtare. Credea că Hristos poate porunci morții și bolilor, așa cum el însuși poruncea subordonaților și totul se împlinea. „Ostașii“ reprezintă bolile trupești. Profeția făcută de Hristos cu acest prilej arată că se vor bucura de bunătățile lui Dumnezeu multe alte neamuri. De ele ar fi trebuit cu atât mai mult să se bucure iudeii, „fiii împărăției“. Puterea lui Hristos se arată din nou în casa lui Petru, unde vindecă de friguri pe soacra lui. Se vede acest lucru din aceea că femeia s-a ridicat imediat și slujea Lui, pe când se știe că omul aflat în convalescență are nevoie de timp să-și revină. Iubirea de oameni a Mântuitorului se revarsă asupra tuturor și primesc vindecare mulți demonizați și bolnavi. Se împlinesc cuvintele profetului Isaia, potrivit căruia Hristos este purtătorul bolilor noastre. Și multe dintre ele sunt urmarea păcatelor.

Hristos Se arată și de această dată neiubitor de slavă, trecând de cealaltă parte a mării. El evidențiază cum trebuie urmat (Matei VIII, 18 – IX, 8). Cărturarul, cunoscător al Legii, considera că Iisus adună bani prin cele ce făcea și învăța și de aceea voia să-L urmeze. Domnul, cunoscător al gândurilor și inimii, îi spune că nu are nici casă. Într-o altă interpretare, „vulpile“ și „păsările“ ar fi demonii, sălășluiți în sufletul cărturarului. Hristos nu avea sălaș în inima lui. Altul voia să-și îngroape părintele, dar Domnul arată că mai întâi trebuie cinstit Dumnezeu și îl cheamă să-L urmeze. Cuvântul „mort“ se referă și la necredința tatălui. Ucenicii sunt martorii potolirii furtunii pe mare. Aveau credință, fapt arătat în cererea ajutorului. Dar era „puțină“, căci considerau că vor pieri. Domnul potolește mai întâi „furtuna“ sufletului lor, apoi vânturile și marea. În ținutul gadarenilor este întâmpinat de doi demonizați. Acei diavoli dau mărturie despre dumnezeirea lui Iisus. Știau că vor suferi la sfârșitul veacurilor, dar considerau că e prea devreme pentru muncile veșnice. Prin faptul că le îngăduie să intre în porci vrea să arate oamenilor câtă vrăjmășie are diavolul împotriva oamenilor. Părăsirea locului de către Domnul la cererea locuitorilor ne încredințează că El nu Se sălășluiește acolo unde există o viață porcească. În Capernaum vindecă pe slăbănogul adus de prietenii săi. Numirea de „fiu“ arată că este zidire a lui Dumnezeu. Dar îl dezleagă mai întâi de păcate și apoi trupește.

Evanghelistul își prezintă chemarea la apostolat (Matei IX, 9-17) fără să-și ascundă meseria. A dat o masă, la care a chemat mai mulți vameși. Mântuitorul arată că această primă venire este ca Doctor pentru cei ce au nevoie de vindecare. Numirea de „drepți“ adresată fariseilor evocă ironia. Sfântul Teofilact evidențiază pizma ucenicilor lui Ioan la adresa Mântuitorului. Cer socoteală pentru faptul că apostolii nu postesc. „Mire“ Se numește pe Sine, iar logodnica Lui este Biserica. Apostolii sunt „fiii nunții“ și pot să se bucure câtă vreme Mirele este cu ei. Dar fiindcă erau nedesăvârșiți, Hristos nu le impune împlinirea tuturor poruncilor. „Peticul de postav nou“ și „vinul nou“ reprezintă postul. „Haina“ și „burduful“ vechi sunt semnul neputinței lor.

Altă serie de vindecări este descrisă în versetele Matei IX, 18 – X, 4. Moartea unei copile determină pe tatăl său, un dregător, să ceară Domnului să vină în casa lui pentru ca, luând-o de mână, să o învie. Și el avea credință, dar mai mică decât a sutașului. Drumul prilejuiește vindecarea unei femei cu scurgere de sânge de doisprezece ani, care s-a atins de hainele Mântuitorului. Pentru credința ei, pe care Domnul o vădește tuturor, este numită „fiică“. Pentru Hristos moartea este somn. Învierea copilei are loc prin puterea Sa, transmisă prin prinderea de mână. După plecare, doi orbi s-au ținut după El. I-a atras în casă, pentru a arăta credința lor statornică. I-a vindecat după ce aceștia și-au exprimat dorința, apoi, din smerenie, le-a poruncit să nu spună nimănui. Mutul pe care l-au adus Mântuitorului avea demon. Aceasta era de fapt și pricina situației lui. Vindecarea sa a atras cugetele rele ale fariseilor, potrivit cărora scote demoni cu domnul demonilor. Iubirea de oameni Îl făcea pe Mântuitorul să meargă în diferite cetăți pentru a vindeca toată boala și neputința. Poporul era fără „păstor“, spune El, căci căpeteniile nu numai că nu îl mai îndreptau, ci chiar vătămau oamenii. Mulțimea, numită „seceriș“, avea nevoie de vindecare. „Lucrătorii“, cei datori să învețe, erau puțini. Era nevoie astfel ca Hristos, Domnul secerișului, să scoată lucrători. Numărul celor doisprezece apostoli, spune Sfântul Teofilact, corespunde celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Trebuie subliniat că Matei se socotește în Evanghelia sa după Toma.

Ierarhul bulgar explică pregătirea pentru misiunea de probă (Matei X, 5-41). Hristos le dă ucenicilor nenumărate învățături. Pescari, vameși, oameni simpli, îi trimite deocamdată la iudei. Le este înlăturată mândria prin cuvintele „în dar ați luat“ și îi învață smerenia prin dăruirea din ceea ce au primit. Să nu aibă nimic de prisos, nici toiag chiar, pentru a fi lipsiți cu totul de griji. Vor fi hrăniți de cei pe care-i vor învăța. Mergând în cetăți, să intre numai la cei vrednici. Altfel ar putea fi clevetiți. Să binecuvânteze casa în care sunt primiți, prin urarea de pace. Iar de la cei ce nu-i primesc să lase și praful de pe picioare. Vor fi ca niște oi între lupi, dar El le va fi alături. Comportamentul lor să fie ca al șarpelui, care-și ferește capul pentru a nu fi vătămat, și ca al porumbelului, semn al blândeții. Capul este Hristos, la fel credința în El. Vor fi urâți de către mulți, dar răbdarea va avea răsplată veșnică. Fuga în fața prigonirilor de acum reprezintă de fapt evitarea primejdiilor. Dacă Învățătorul lor este prigonit, și ei vor fi prigoniți. Dacă pe El L-au numit Beelzebul, și ei vor fi considerați casnicii lui și vor fi clevetiți. Să nu deznădăjduiască, pentru că vor fi cunoscuți. Cele spuse numai lor și în locuri retrase să vestească tuturor. Să nu se teamă de chinurile trupești, întrucât caznele mari vor fi în gheena. Să se ferească de cei ca vatămă și trupul, și sufletul. Nimic nu se petrece fătă știrea Tatălui. „Perii capului numărați“ simbolizează deplina cunoștință și pronie a lui Dumnezeu. Hristos îndeamnă la mucenicie. Va mărturisi pentru acela înaintea Tatălui. Sfântul Teofilact spune în continuare că nu numai unirea e bună, ci și despărțirea. „Sabia“ taie de la noi pe prietenii și cunoscuții care ne vatămă sufletește. Cel ce cinstește pe trimișii Domnului pe El Îl primește, dar și pe Tatăl. Trebuie primiți pentru că sunt drepți și prooroci, nu pentru vreun folos pământesc.

Domnul merge la propovăduire, încetând a mai face minuni. Sfântul Teofilact redă dialogul Domnului cu ucenicii lui Ioan (Matei XI, 1-15), care veniseră la El pentru a se încredința de dumnezeirea Sa prin faptele și învățăturile Lui. Fuseseră trimiși de Ioan, deoarece ei pizmuiau slava lui Iisus. Domnul face o descriere a lui Ioan. El nu este „trestie“, adică schimbător. Îmbrăcămintea lui dovedește că nu duce o viață de desfătări. El este un prooroc adevărat, ba chiar mai mare, pentru că s-a bucurat de vederea Domnului chiar din pântecele mamei. A devenit un înger în trup. Ca să nu li se pară oamenilor că este mai mare și decât Hristos, accentuează că Ioan este mai mic în împărăția cerurilor. Îl numește Ilie, din pricina aceleiași slujiri a amândurora.

În textul de la Matei XI, 16-30 Sfântul Teofilact evidențiază nestatornicia iudeilor. Nu erau de acord nici cu viețuirea anevoioasă a lui Ioan, numită „cântare de jale“, nici cu cea mai liberă a Mântuitorului, asemănată cu „cântarea din fluier“. Domnul nefericește pe cei care nu au crezut în El. Sunt amintite cetățile Betsaida, Horazin, Capernaum, în care s-au făcut nenumărate minuni. Sfântul Teofilact subliniază că iudeii nu erau răi din fire, dovadă fiind o parte dintre apostoli, originari din Betsaida. Dacă acele minuni ar fi fost făcute în Tir și Sidon, acele cetăți s-ar fi pocăit. Aceasta o spune Mântuitorului prin „sac“ și „cenușă“. Iudeii se considerau „înțelepți și pricepuți“. Dar nu au ajuns la cunoștința de Dumnezeu din pricina răutății lor. Neamurile sunt „pruncii“, care au crezut. Lor le-a descoperit Tatăl, prin Fiul, în virtutea egalității. Cunoașterea Tatălui se face prin Fiul. La aceasta îi cheamă pe „osteniți“, adică iudeii ce se străduiau să împlinească legea veche, pe „împovărați“, adică pe păgâni. „Odihna“ în Hristos presupune credință, mărturisire, Botez, iar „jugul“ constă în smerenie și blândețe.

Domnul dezleagă legea sâmbetei, când ucenicii rup spice de grâu și mănâncă (Matei XII, 1-21). Învinuind foamea, notează ierarhul bulgar, fariseii săvârșesc un mai mare păcat. Li se dă exemplu David, care a mâncat pâinile punerii înainte, lucru neîngăduit. Mai mult, preoții evrei încălcau sâmbăta, căci nu se cuvenea să facă nici o lucrare, și erau absolviți de vină. Sfântul Teofilact dă și altă interpretare acestei întâmplări. Apostolii sunt lucrătorii, iar „secerișul“ și „spicele“, cei ce cred. Deci, apostolii smulg și mănâncă spicele, hrănindu-se din mântuirea lor. Aceasta o fac sâmbăta, adică întru „nelucrarea răutăților“. Tot în zi de sâmbătă are loc vindecarea unui om cu mâna uscată. Întâmplarea se petrece în sinagogă. Domnul le vădește cugetele deșarte, căci ei dezlegau sâmbăta pentru iubirea de avere și pentru a nu pierde o oaie, dar nu făceau acest lucru pentru vindecarea unui bolnav. „Ieșirea“ fariseilor din sinagogă reprezintă îndepărtarea de Dumnezeu. Tămăduirea acelui om are o interpretare aparte. „Mâinile uscate“ sunt semnul lipsei de milostenie și dărnicie. Vor fi „întinse“ la auzul cuvintelor Evangheliei, dar „fariseii“, adică demonii, vor încerca să ne oprească. Hristos nu este iubitor de slavă, căci nu învață în mijlocul cetății, ci în templu, în sinagogi, în munte, pe malul apelor. Datorită puterii Sale putea sfărâma pe iudei precum o „trestie frântă în vânt“ și putea stinge „feștila fumegândă“. Nu se împlinise încă iconomia divină.

Vindecarea unui demonizat, orb și mut, atrage uimirea mulțimilor (Matei XII, 22-50). Fariseii cugetă că lucrează cu Beelzebul, pentru a scoate pe diavoli. Demonii între ei se ajută, nu se dezbină. Iar dacă ucenicii Săi, care sunt fii ai poporului lor, scot demoni în numele lui Hristos și nu îi acuză, e lesne de înțeles că a ajuns la ei împărăția lui Dumnezeu. Le dă și o pildă. „Casa“ este lumea aceasta, în care Hristos, intrând, a jefuit „vasele“ diavolilor, adică pe oameni. Cum poate atunci să lucreze cu domnul demonilor, când Îi este împotrivă? Hula împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată. Dacă minunile Domnului, „roadele“, sunt bune, atunci și Cel ce le săvârșește, „pomul“, este bun. Îi numește pe evrei „pui de viperă“, arătându-le că provin din strămoși vrednici de răutatea lor, nicidecum din Avraam, așa cum se mândreau. Omul care vorbește cele rele cu mult mai multe are în suflet. Ceea ce exteriorizează este „prisos“. Și orice cuvânt deșert, mincinos, clevetitor va fi supus judecății. Semnul din cer cerut de farisei și cărturari nu-l primesc, dar li se amintește de Iona proorocul, care a stat în pântecele chitului trei zile și trei nopți, socotite „în parte“. Este semnul pogorârii la iad și al învierii. Necredința lor însă va fi pedepsită. Demonizații vindecați vor ajunge în aceeași situație dacă se vor lenevi. Pilda are și alt înțeles: Botezul gonește duhul rău, care se duce în sufletele „fără de apă“, nebotezate. Aici nu găsesc „odihnă“ și încearcă să se întoarcă la cei botezați, venind cu alte șapte duhuri rele, după numărul darurilor Sfântului Duh. Dacă vor reintra în acel suflet, mai rău îl vor chinui. Nădejde nu mai rămâne decât în pocăință. Nici Maica Domnului, de nu va face voia lui Dumnezeu, nu va avea nici un folos de pe urma faptului că L-a născut pe Hristos. Rudenia de faptă bună primează.

Interpretarea pildei semănătorului (Matei XIII, 1-23) la Sfântul Teofilact este cea dată de Mântuitorul. „Semănătorul“ este Însuși Hristos. „Sămânța“ este cuvântul Său. „Ieșirea“ reprezintă întruparea. Cele patru locuri simbolizează patru feluri de oameni: „lângă cale“, pe cei leneși și trândavi, care nu primesc cuvântul, mintea lor fiind precum o cale bătătorită, și de la care iau cuvântul demonii, adică „păsările cerului“; „pietrișul“ reprezintă pe cei ce primesc cuvântul, dar, din pricina „soarelui arzător, adică a ispitelor și încercărilor, îl pierd; „spinii“ sunt grijile care înăbușe cuvântul; locul bun îi reprezintă pe oamenii care primesc cuvânt și-l transpun în fapte – unul o sută, altul – șaizeci, altul – treizeci. Celor trei feluri de oameni roditori marele ierarh le găsește un corespondent: cel desăvârșit, călugărul, respectiv cel care a ales viața de familie. Pildele nu pot fi înțelese decât duhovnicește, cu sufletul. Această semnificație o dă Sfântul Teofilact „auzirii cu urechile“. Cei ce au osârdie și sârguință vor înțelege tainele, mai ales dacă cer în rugăciune, căci vor afla. Iar de la cel ce nu depune eforturi și ce i se pare că are se va lua. Totul depinde de voința noastră.

În pilda neghinei (Matei XIII, 24-30), deși sămânța a fost semănată numai în pământ bun, și aici „vrăjmașul“, adică diavolul, lucrează, dacă dormim sau lenevim. „Țarina“ este lumea aceasta. Hristos a semănat cuvântul. „Sămânța bună“ sunt oamenii buni sau gândurile. „Zâzaniile (neghina)“ reprezintă ereziile sau cugetele rele. „Slugile“ sunt îngerii. Dar Dumnezeu nu lasă să piară ereticii prin războaie, ca să nu piară în același timp și drepții. Abia la sfârșit aceștia vor fi legați de mâini și de picioare, adică „în snopi“. Atunci nu vor mai putea lucra. „Grâul“ este simbolul drepților, care vor fi adunați în „jitnițele“ cerești. „Neghina“ va fi arsă în focul veșnic.

„Grăuntele de muștar“ din următoarea pildă (Matei XIII, 31-32) reprezintă pentru Sfântul Teofilact propovăduirea și apostolii. Ei au fost puțini, dar au cuprins toată lumea. „Păsările cerului“ sunt cei cu mintea curată, despovărați de patimi. Cu grăuntele de muștar trebuie să ne asemănăm fiecare, adică să nu ne arătăm fapta bună, dar să fim râvnitori, iuți, mustrători. La vârsta desăvârșirii, „păsările cerului“, adică îngerii, se vor sălășlui întru noi.

Pilda aluatului (Matei XIII, 33) este exemplul lucrării apostolilor. Ei sunt „aluatul“. Și, mic fiind, preface toată făina asemenea lui. „Cele trei măsuri“ sunt cele trei puteri ale sufletului: cugetarea, mânia, pofta. Iar „femeia“ este sufletul.

Mântuitorul aduce ca mărturie pentru vorbirea în pilde pe proorocul David (Matei XIII, 34-43). Nu este un nou tip de vorbire. Este explicată, la cererea apostolilor, pilda neghinei. Concluzia este că Hristos este Soarele dreptății, iar drepții vor străluci precum soarele în împărăția cerurilor.

Propovăduirea și cunoașterea lui Hristos sunt o „comoară“ ascunsă (Matei XIII, 44-52) în lumea aceasta, adică în „țarină“. Cel ce caută pe Dumnezeu și vrea comoara se va lepăda de toate cele lumești și rele și va cumpăra țarina, adică va dobândi lumea. Viața este ca o mare, străbătută de negustori în căutarea cunoașterii. Adevărul este Hristos, „mărgăritarul cel de mult preț“. Sfântul Teofilact explică și ultima pildă despre împărăția cerurilor. „Năvodul“ este învățătura apostolilor, care au fost pescari. La sfârșitul veacurilor se vor alege toți cei prinși în năvod: cei buni vor fi păstrați, cei răi vor fi dați plângerii și scrâșnirii dinților. Pildele i-au făcut pe ucenici să fie cu luare-aminte. Mântuitorul îi numește „cărturari“ care le cuprind și pe cele vechi, și pe cele noi. Iar cel ce scoate și pe unele, și pe altele este Stăpânul casei, Hristos.

Hristos Se întoarce în Nazaret, patria Sa, unde învață în sinagogă (Matei XIII, 53 – XVI, 12). Mulțimile considerau că starea socială joasă și simplitatea sunt un impediment în a plăcea lui Dumnezeu. „Frații și surorile“ Domnului erau copiii lui Iosif, născuți din femeia fratelui său, Cleopa, decedat fără a avea urmași. Este istorisită moartea Sfântului Ioan Botezătorul. Prin faptul că Irod știa viața virtuoasă a lui Ioan Sfântul Teofilact arată că și vrăjmașul ajunge să laude fapta bună.

Sfântul Teofilact tălmăcește minunea înmulțirii pâinilor și peștilor (Matei XIV, 13-21). Erau puține alimente. Sfântul ierarh ne îndeamnă să ne mulțumim cu puțin și chiar să dăm și semenilor noștri. Așezarea pe iarbă semnifică smerenia. Iar din faptul că a mulțumit privind la cer învățăm că întotdeauna trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru cele puse pe masă. Înmulțind peștii și pâinile, Hristos le dă ucenicilor pentru a împărți oamenilor. Aceasta, pentru ca ei să-și amintească minunea. Chiar și Iuda. Aceasta este semnificația celor douăsprezece coșuri cu firimituri. Totodată, arată că este Făcătorul pământului și al mării. Ierarhul bulgar interpretează și în alt mod această minune. Iudeii aveau o minte trupească, de la cuvântul „Irod“, de aceea Iisus a plecat la neamuri, „locul pustiu“. Tămăduiește pe bolnavi, dar îi și hrănește. Vindecarea bolilor reprezintă Botezul, hrana trupească, Euharistia. Numărul de „cinci mii de bărbați“ se referă la cele cinci simțuri prin care boleau. Au fost vindecați prin cinci pâini, care mai semnifică cele cinci cărți ale lui Moise. Cei doi pești reprezintă Evanghelia și Apostolul. „Douăsprezece coșuri“ arată că tot ce noi nu putem mânca le-au purtat și înțeles apostolii. În sfârșit, excluderea femeilor și copiilor la numărătoare este o cerință pentru adevăratul creștin de a nu avea nimic copilăresc sau femeiesc în el.

Este interpretată potolirea furtunii pe mare (Matei XIV, 23-33), precedată de urcarea în munte pentru rugăciune. Hristos ne arată că în acest moment mintea noastră să fie la Dumnezeu. Iar faptul că S-a rugat până seara ne învață că mai cu seamă trebuie să ne rugăm atunci, dar și noaptea. În timpul rugăciunii Sale, corabia în care erau ucenicii a fost cuprinsă de valuri. Iar pe la al nouălea ceas în noapte, Iisus a venit la ei umblând pe apă. Dragostea lui Petru față de Domnul îl face să considere că puterea aceasta o poate da și altora, fapt pentru care Îi cere să vină la El. Înfricoșându-se însă, a început să se scufunde. Sfântul Teofilact spune că nu valurile l-au făcut să se afunde, ci puțina sa credință. Strigătul de ajutor ne dovedește că Dumnezeu nu ne lasă. În altă interpretare proprie, „corabia“ este pământul, iar „valurile“, viața tulburată de duhurile rele. Prin „noapte“ să înțelegem necunoașterea. „A patra strajă“ reprezintă sfârșitul veacurilor, cu venirea lui Hristos. Ierarhul bulgar vede în ceea ce i s-a întâmplat lui Petru o preînchipuire a ceea ce avea să se întâmple cu lepădarea.

În pământul Ghenizaretului, luând exemplul femeii cu scurgere de sânge, oamenii au adus la El bolnavii, rugându-L să se atingă de poala Lui (Matei XIV, 34-36). „Haina“ este trupul Său, iar „poala“, sfârșitul vieții de pe pământ. Sfântul Teofilact ne îndeamnă să ne atingem de marginea hainei lui Hristos, adică sfârșitul venirii Sale în trup, și, cu credința că S-a înălțat, te vei mântui.

Fariseii și cărturarii din Ierusalim erau cei mai vestiți. Ei aduc acuze Mântuitorului indirect, spunând că ucenicii încalcă datina bătrânilor, nespălându-se pe mâini când mănâncă pâine (Matei XV, 1-20). Domnul îi vădește că ei înșiși încalcă Legea lui Dumnezeu pentru datini omenești. Îi îndemnau pe oameni la necinstirea părinților, punând darul pentru ei în vistieria templului. Nici un fel de mâncăruri nu spurcă pe om. Nici mâinile nespălate. Ci, zavistiile, cuvintele rele, care izvorăsc din sufletul omului. Așezămintele și poruncile iudeilor vor fi dezrădăcinate. Va rămâne numai Legea, fiindcă e dată de Dumnezeu.

În părțile Tirului și Sidonului, o cananeancă cere milă pentru fiica ei îndrăcită (Matei XV, 21-28). Lipsa răspunsului din partea Mântuitorului determină stăruința femeii, dar și a ucenicilor. Deși este numită „câine“, apelativ pentru păgâni, iar iudeii „fii“, răspunde cu înțelepciune. Firimiturile sunt lucru mic pentru cei ce mănâncă, dar au importanță pentru câini, din ele hrănindu-se. Într-o interpretare alegorică a Sfântului Teofilact, femeia cananeancă este chipul Bisericii formate din vechii păgânii. Ei au devenit fii și s-au învrednicit de „pâine“, adică de Trupul Domnului. Iar iudeii „câini“ s-au făcut, considerând că din firimituri se hrănesc. Tir înseamnă „ținere“, iar Sidon „vânător“. „Cananeanca“ semnifică „gătită spre smerenie“. Păgânii, ținuți în răutate de demoni, spre smerenie sunt gătiți.

Urcarea în munte și aducerea bolnavilor la picioarele lui Iisus (Matei XV, 29-39) sunt un îndemn al Sfântului ierarh de a veni și noi la Domnul. Are loc a doua înmulțire a pâinilor și peștilor. Cele șapte coșuri cu firimituri arată că două au fost minunile. Cele patru mii de suflete semnifică cele patru fapte bune: bărbăția, dreptatea, înțelegerea și dreapta înțelepciune. „Șederea pe pământ“ arată că toate cele pământești trebuie puse dedesubt și călcate în picioare. Cele șapte coșuri sunt prisosințele, cele pe care numai Duhul Sfânt le știe.

Fariseilor și saducheilor li se amintește că știu să citească semnele vremii (Matei XVI, 1-12). Dar semne din cer vor fi date la a doua venire a Mântuitorului. Acum nu au decât semnul lui Iona. Sunt numiți neam „viclean“, pentru că ispitesc, și „adulter“, pentru că s-au depărtat de Dumnezeu și s-au lipit de diavol. Învățătura fariseilor și saducheilor era precum aluatul acru și vechi. Avea predanii vechi și strica sufletele. Și, după cum aluatul e făcut din făină și apă, la fel învățătura lor era amestecătură de cuvânt și viață stricată.

Matei XVI, 13-28. Petru însă, ca reprezentant al apostolilor, mărturisește dumnezeirea Domnului, nașterea Sa din Tatăl și faptul că El este Unsul. Dar din descoperirea divină. Pe mărturisirea lui și credință se va zidi Biserica lui Hristos. „Porțile iadului“, adică prigonitorii și ereticii, nu o vor birui. Biserică însă se face și fiecare dintre noi. Întăriți pe mărturisirea lui Hristos, nu vom fi biruiți de păcate, „porțile iadului“. Primește și, prin el, primesc toți slujitorii Bisericii „cheile“ care leagă și dezleagă păcatele. Neînțelegând taina învierii, Petru nu vrea ca Hristos să pătimească. Este numit „satană“, adică potrivnic, căci nici diavolul nu voia ca El să pătimească. După cum Domnul nu aduce mântuirea fără patimi, tot așa nici un om nu câștigă mântuirea fără patimi. Dar fapta bună trebuie făcută de bunăvoie, nu din silă. Se cer lepădarea de cugetele pământești, urmarea lui Hristos prin împlinirea poruncilor și luarea crucii. Mucenicia aduce mântuirea.

Schimbarea la față este plină de semnificații (Matei XVII, 1-13). Muntele înalt pe care are loc arată că nimeni nu se face vrednic de asemenea vederi dacă nu se va înălța pe sine. Prin Moise și Ilie, Hristos este simbolizat ca Domn al Legii și Proorocilor, al viilor și al morților. De asemenea, este o dovadă a faptului că Iisus n-a fost împotriva Legii. De la Moise, apostolii aveau să învețe blândețea și să fie povățuitori, iar de la Ilie, să aibă râvnă și să fie neînduplecați. „Norul luminos“ este semnul învățăturii, nu al temerii ca în Vechiul Testament. Iată cum interpretează Sfântul Teofilact minunea. După cele șase zile (Matei XVII, 1), corespunzătoare zilelor creației, va avea loc vederea lui Dumnezeu. Ca să vezi „fața lui Iisus“, dumnezeirea, și „hainele Lui“, adică trupul, trebuie să te înalți „în munte“. Acolo se unesc Legea și Proorocii. Iar cel care luminos vede „fața“ Domnului, descoperindu-i-se luminate cuvintele Sale, va vedea albe „hainele“ lui Iisus. Cuvintele lui Petru: „Bine este să fim noi aici“ sunt un îndemn la progres în virtute. Venirea a doua a Domnului va avea va Înaintemergător pe Ilie. El îi va întoarce la credință pe iudei.

Vindecarea lunaticului (Matei XVII, 14-23) este și ea plină de semnificații în gândirea Sfântului Teofilact. Lunatic poate fi orice om care cade în focul mâniei și al poftei și în „apă“, adică grijile acestei vieți. Prin el, Domnul mustră tot poporul numindu-l „neam necredincios“. Pentru aceasta Își dorește cu atât mai mult patimile, pe care le anunță din nou alături de înviere. Iar acel neam de diavoli iese numai cu post și rugăciune.

În dialogul despre plata dajdiei, Hristos Se arată ca Stăpân al mării (Matei XVII, 24-27). „Peștele“ este firea noastră, spune Sfântul Teofilact, afundată în adâncul necredinței. Propovăduirea apostolilor ne-a scos din acesta, iar „satirul“ reprezintă mărturisirea lui Hristos. Valoarea lui era de două didrahme, simboluri ale celor două firi ale Mântuitorului. Acest „satir“ – Hristos S-a dat pentru iudei și păgâni, drepți și păcătoși. Pe de altă parte, iubitorul de argint are în gura sa numai aur și argint, fiind un pește ce înoată în marea vieții. Pe acesta îl vânează Petru, scoțând din gura lui aurul și argintul.

O lecție de smerenie vine prin pruncul adus în mijlocul ucenicilor (Matei XVIII, 1-10). Răsplată mare va avea cel ce se smerește pe sine, dar și cinstește pe cei smeriți. Și invers, va fi pedepsit aspru cel ce va sminti chiar și pe cel „mic“ întru adevăr. Smintelile vin de la „lume“, adică oamenii care te îndeamnă la păcat. Chiar și de la prieteni, simbolizați de „mână“, „picior“ și „ochi“. Îngerii celor smeriți au îndrăznire înaintea lui Dumnezeu. Să nu defăimăm pe cei săraci cu duhul.

Pilda oii pierdute (Matei XVIII, 11-14) evocă grija lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Cele o sută de oi reprezintă îngerii și oamenii. Păstorul este Hristos. Lăsând cele nouăzeci și nouă de oi în cer, S-a întrupat pentru a căuta și salva singura oaie pierdută, firea omenească.

Cel ce smintește își agonisește osândă. Se cuvine dar să-l îndreptăm (Matei XVIII, 15-35), explică Sfântul Teofilact. Mai întâi trebuie utilizată mustrarea între patru ochi. Neîndreptarea însă cere martori. Dacă nici de aceștia nu va asculta, trebuie supus soborului Bisericii. Stăruința în neascultare îl va face un păcătos și necredincios. Această stare de pe pământ va fi și în ceruri, pentru că și noi avem această putere de legare și dezlegare. Expresia „de șaptezeci de ori câte șapte“ arată că iertarea trebuie să fie fără margini. Aceasta o arată Domnul prin pilda datornicului. El este „omul împărat“. „Cu zece mii de talanți“ suntem datori noi, oamenii, care nu răsplătim cu nimic binefacerile divine, dar și stăpânii popoarelor. „Vinderea cu femeia și copiii“ a datornicului reprezintă înstrăinarea de Dumnezeu. „Femeia“ mai înseamnă trupul, iar „copiii“, faptele lucrate în trup și suflet. Datornicul arată pocăință și primește iertare din iubirea Stăpânului. „Ieșirea“ înseamnă iarăși înstrăinarea de Dumnezeu. Datornicul iertat supără „slugile“, adică îngerii, care spun Domnului că el nu a iertat. Va fi muncit veșnic. Iertarea din inimă ne face vrednici să-L avem pe Dumnezeu ca Tată.

Domnul subliniază unitatea familiei (Matei XIX, 1-15). Dacă cei doi soți s-au făcut un trup, omul să nu despartă. Pentru răutatea iudeilor Moise a instituit cartea de despărțire. Domnul subliniază virtutea fecioriei, făcând însă câteva diferențe. Unii sunt fameni din naștere. Alții s-au făcut fameni în timpul vieții. Fecioria adevărată o dobândesc cei care se înfrânează pentru împărăția cerurilor. Copiii, lipsiți de răutate, de mândrie și trufie, caracterizați de simplitate, sunt luați ca exemplu de viață creștină.

Bogăția poate fi un impediment în dobândirea desăvârșirii. Aceasta o vedem în exemplul tânărului bogat care vine la Mântuitorul (Matei XIX, 16-30). Păzea poruncile Legii. Dar pleacă întristat când Domnul îi cere împărțirea averii săracilor și urmarea Lui. Concluzia celor de mai înainte ne-o arată Mântuitorul: este mai ușor pentru cămilă să intre prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăția cerurilor. Sfântul Teofilact amintește și celălalt sens al cuvântului „camila“, acela de funie groasă. La Dumnezeu toate sunt cu putință. Ucenicii au lăsat totul și au urmat lui Hristos. Pentru aceasta, vor primi o cinste înaltă când va avea loc judecata. Vor sta pe cele douăsprezece tronuri, corespunzătoare celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Făgăduința însă se referă la toți cei ce urmează lui Hristos, lăsând părinți și rude.

Sfântul ierarh explică pilda lucrătorilor tocmiți la vie (Matei XX, 1-12). „Împărăția cerurilor“ este Hristos, Care se asemănă cu „un om“. El a luat chipul nostru. Dar este și „Stăpânul casei“, adică al Bisericii. El a „ieșit“ din sânurile Tatălui pentru a tocmi lucrători. „Via“ este sau sufletul fiecăruia, sau Scripturile, sau poruncile. Diferitele timpuri ale zilei corespund unei vârste: „dis-de-dimineață“ – copilăria; „al treilea ceas“ – pragul tinereții; „al șaselea ceas“ și „al nouălea“ – vârsta de 25-30 de ani; „al unsprezecelea ceas“ – bătrânețea. În altă interpretare, „ziua“ este veacul prezent, când putem să lucrăm. În „ceasul întâi“ a chemat Dumnezeu pe Enoh și Noe; în „al treilea“, pe Avraam; în „al șaselea“, pe Moise; în „al nouălea“, pe prooroci; în „al unsprezecelea“, adică la sfârșitul veacurilor, neamurile. Sfârșitul este și „seara“, când toți primesc un „dinar“, darul Duhului Sfânt, ce-l face pe om părtaș firii dumnezeiești. Într-adevăr, cei de dinainte de venirea lui Hristos au depus mai multe eforturi pentru a trăi drept, dat fiind faptul că nu fuseseră răscumpărați. Și cei tineri, datorită puterii lor, muncesc mai mult. Spre deosebire, bătrânii trăiesc mai liniștiți. Dar toți primesc același dar. Pilda ne mai învață că și în al unsprezecelea ceas ne putem pocăi și mântui.

Nimeni nu se face părtaș împărăției Domnului dacă nu se face părtaș și patimilor Lui (Matei XX, 17-28). „Paharul“ este mucenicia și moartea Sa. Și „botezul“ este moartea Lui, dar curățirea noastră. Și ei, ucenicii, vor bea paharul muceniciei, dar ceea ce au cerut fiii lui Zevedeu este rânduit pentru cei cărora se ostenesc și luptă să dobândească acele cununi. Însuși este un model de smerenie. Iubirea de întâietate este patimă păgânească. Cel ce vrea să fie mai mare să slujească celor mai de jos.

Vindecarea celor doi orbi (Matei XX, 29-34) este explicată astfel de Sfântul Teofilact: „orbi“ sunt păgânii vindecați trecând Dumnezeu pe „cale“. Ei din „auzire“ s-au înștiințat despre Domnul. Cei care îi împiedicau să strige sunt prigonitorii. Vindecându-se, au văzut lumina adevărului și au urmat cu viața Mântuitorului.

Sfântul Teofilact interpretează alegoric intrarea în Ierusalim (Matei XXI, 1-11). „Mânzul“ reprezintă neamul „cel nou și neîmblânzit“, nesupus. Și „asina“, și „mânzul“ ei erau legați cu lanțurile păcatelor. La ei au fost trimiși „doi“: Petru la iudei, Pavel la neamuri. Și tot „două“ ne dezleagă de păcate: Apostolul și Evanghelia. Iar Hristos este „Împăratul blând“, spre deosebire de ceilalți împărați, răpitori și nedrepți. „Veșmintele“ puse de apostoli deasupra reprezintă faptele cele bune. Numai pe ele se așază Domnul. Cei ce „mergeau înaintea Lui“ sunt proorocii, iar ce „veneau după El“, mucenicii și învățătorii. Veșmintele sunt așternute pe „cale“, adică în Hristos, Care este Calea. „Osana“, potrivit ierarhului bulgar, înseamnă „mântuiește-ne pe noi“.

Templul este casa lui Dumnezeu, dar și a lui Hristos. El este Stăpân al casei. Și o vrea ca loc de rugăciune, nu de jertfe de animale, pe de o parte, sau ca loc de negustorie, pe de alta (Matei XXI, 12-17). Iudeii transformaseră templul în „peșteră de tâlhari“, întrucât în aceste locuri se făceau vărsări de sânge. Iar iubirea de câștig este „patimă tâlhărească“. „Porumbeii“, ca și chip al Duhului Sfânt, reprezintă, în gândirea ierarhului bulgar, pe cei ce vând treptele preoției în Biserică. De aceea, sunt scoși din Biserica cerească și cea pământească, din cauza nevredniciei lor. În altă interpretare, „Biserica lui Dumnezeu“ este mintea noastră. Să nu o facem „peșteră“ sau locaș al „tâlharilor“ demoni, prin cugete iubitoare de cele pământești și averi sau prin „vinderea“ ori „cumpărarea“ dogmelor duhovnicești. Au fost scoși din casa lui Dumnezeu iudeii cei nevrednici și aduși și vindecați cei dintre păgâni, numiți „orbi“ și „șchiopi“. Fariseii nu luau aminte la cele spuse de prooroci, potrivit cărora gurile pruncilor mișcate de Duhul aduceau laudă lui Dumnezeu. „Pruncii“ mai semnifică neamurile păgâne, fără de înțelegere. Ierarhul din Ohrida mai spune că acela care este „prunc“ cu răutatea și „suge“ laptele duhovnicesc devine vrednic de Dumnezeu. Domnul pleacă apoi în Betania, ce înseamnă „casa ascultării“. Deci, de la cei neascultători, la cei supuși.

Smochinul uscat de Domnul (Matei XXI, 18-22) semnifică pe iudei, care n-au adus roada Duhului, ci au avut numai frunze, adică „slova scrisă“. „Smochin fără roade“ este și cel ce iubește dulceața acestei vieți, căci nu aduce roade duhovnicești, ca să ofere lui Hristos Ce flămânzește. Dă numai „frunze“, adică nălucire trecătoare. Se va usca în focul veșnic.

Fariseii pizmuitori sunt mustrați sub forma pildei celor doi fii trimiși să lucreze via tatălui (Matei XXI, 23-46). Primul, care a spus că va merge, dar nu s-a dus, îi reprezintă pe iudei. Celălalt este simbolul neamurilor, care mai pe urmă s-au pocăit și au ascultat. Cei doi fii mai reprezintă, conform Sfântului Teofilact, pe cei ce făgăduiesc sau nu că vor trăi precum preoții și călugării, dar fiecare face invers. Altă pildă este cea a lucrătorilor ce li s-a încredințat via, dar au omorât și slugile, și fiul stăpânului. Dumnezeu este „omul stăpân al casei“. „Via“ îi reprezintă pe iudei, sădiți în pământul făgăduinței. „Gardul“ este Legea, „teascul“ – jertfelnicul, „turnul“ – templul, „lucrătorii“ – învățătorii poporului. Depărtarea stăpânului înseamnă îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu. „Apropiindu-se vremea roadelor“, Dumnezeu i-a trimis pe prooroci, pe care i-au bătut și ucis. A trimis apoi pe Fiul Său. L-au scos însă din vie, adică din Ierusalim, și L-au omorât. Pierderea iudeilor este văzută și prin nimicirea lor de către romani. Poporul va fi dat apoi altor „lucrători“, apostoli și dascăli ai Bisericii. „Via“ este acum Sfânta Scriptură, „gardul“ – slova, „teascul“ – adâncul Duhului, „turnul“ – teologia. Scripturile le aveau fariseii, dar, fiindcă au fost lucrători răi, le-au fost date celor ce vor să lucreze cu adevărat. „Ziditorii“, dascălii iudeilor, n-au luat în seamă „piatra“ Hristos. După înviere, Domnul Se pune în „capul unghiului“, adică devine Cap al Bisericii, unind pe iudei și păgâni într-o credință. Este minunată, pentru că este făcută de El. Cei ce se împiedică de această Piatră și se smintesc în Hristos „vor fi sfărâmați“ la a doua venire.

Nesupunerea iudeilor este evidențiată și prin parabola nunții fiului de împărat (Matei XXII, 1-14). Un moment de veselie, evocând învierea Domnului. Vina lor este cu atât mai mare cu cât vărsarea de sânge a fost făcută de cei „chemați la nuntă“. „Omul împărat“, spune Sfântul Teofilact, este Dumnezeu. Face nuntă „Fiului Său“, Mirele, împreunând cu El tot sufletul frumos, Biserica. „Slugile“ cele dintâi sunt cei dimpreună cu Moise trimiși și de care iudeii n-au ascultat. Alte „slugi“ au fost proorocii. Unul dintre „cei chemați“ s-a dus la „țarina sa“, simbol al vieții iubitoare de trup și desfătate. Altul, „la neguțătoria“ lui, adică la viața iubitoare de câștig. Aceștia s-au lepădat de „nunta duhovnicească“. „Prânzul“ arată că și în vremurile dintâi a fost descoperită taina. „Seara“ simbolizează sfârșitul veacurilor. „Junci“ și „cele hrănite“ sunt Legea Veche și cea Nouă. Prima semnifica jertfele, a doua era hrănită cu „grâu“. Întrucât „cei chemați“ nu au venit la nuntă, Împăratul a trimis „oștile Sale“ ca să „ardă cetatea lor“. Sfântul Teofilact vede în aceste cuvinte distrugerea Ierusalimului de către oștile romane. Cele din urmă „slugi“ trimise sunt apostolii, care cheamă pe cei ce nu se aflau pe „calea“ adevărată, viața, ci la „răspântii“, în rătăcire și abateri. Aceștia sunt păgânii. Și intră toți la nuntă, și buni, și răi. Dar Împăratul face cercetare, iar cel neîmbrăcat în milostivire, bunătate și iubire poruncește să i se lege „mâinile și picioarele“, adică puterile sufletului, și să fie aruncat în locul unde sunt „plângerea și scrâșnirea dinților“. Concluzia este că mulți sunt chemați, dar puțini se mântuiesc.

Luând drept exemplu banul dajdiei, Mântuitorul arată că se cuvine să se supună întru cele trupești celui care împărățește și lui Dumnezeu întru cele duhovnicești (Matei XXII, 15-46). Altfel tălmăcind, „cele ale cezarului“ sunt ale diavolului, ce stăpânește cele de jos. Răspunsul la întrebarea saducheilor vădește necunoașterea Scripturilor de către ei. Învierea, spune Sfântul Teofilact, nu este numai trupească, ci dumnezeiască și duhovnicească. Oamenii vor fi la înviere asemenea îngerilor. Iar Dumnezeu este un Dumnezeu al viilor, nu al morților, deci, sufletul este nemuritor. Răspunzând unui învățător de lege, Mântuitorul arată explicit că cea mai mare poruncă este iubirea față de Dumnezeu printr-o dăruire totală, urmată de porunca iubirii aproapelui. Hristos Își dovedește dumnezeirea prin proorocia lui David.

Domnul îndeamnă la ascultarea celor ce învață Legea, chiar dacă n-o împlinesc (Matei XXIII, 1-12). Ei stau „în scaunul lui Moise“. Este evidențiat faptul că fariseii puneau „sarcini grele“ poporului, îndemnând oamenii să țină porunci mici ale Legii, anevoie de împlinit. Mai mult, puneau mai presus de Lege datini omenești, în timp ce ei nici măcar nu le împlineau. Se prefăceau că le țin, afișând o înfățișare exterioară fățarnică. Dumnezeu, spune Sfântul Teofilact, voia lucrarea faptelor legii prin acele filacterii legate de mâna dreaptă și însemnarea cu sângele lui Hristos prin ciucurii legați de poale. Fariseii iubeau locurile de frunte la ospețe și în sinagogi și aveau pretenții să li se adreseze lumea cu apelativul „Rabi“. Acest lucru reprezintă iubire de slavă deșartă. De toate acestea cere Mântuitorul ucenicilor să se ferească. Să nu aibă pretenții la acel nume de dascăli. „Tată“ să aibă decât pe Dumnezeu, neoprind cinstirea părinților.

Fariseii și cărturarii sunt mustrați aspru (Matei XXIII, 13 – XXIV, 2). Prin viața lor stricată, împiedică și pe alții să se mântuiască. Sunt numiți „fățarnici“ pentru rugăciunile îndelungi, prin care voiau să-și arate evlavia ce nu o aveau. Își agonisesc osândă întrucât iau de la văduve, când ar trebui să ajute categoriile sociale neajutorate. Depun mari eforturi pentru a atrage pe cineva la viețuirea iudaică și, când fac un ucenic, îl strică prin exemplul vieții lor, făcându-l „fiu al gheenei“. „Orbirea“ lor constă în aceea că ei cinstesc pe cele mai mici, socotindu-le la urmă pe cele mai mari. Nu foloseau nimănui, ca niște „povățuitori orbi“. Se fereau de greșelile mici, ca „strecurători de țânțari“ și omiteau pe cele mari, „înghițind cămila“. Țineau predaniile strămoșești, spălând vesela, dar mâncau prin „jefuire“ și „nedreptate“. Prin „pahar“ și „blid“, ierarhul bulgar mai înțelege cele din exterior și cele din interior, sufletești, care se cuvine mai întâi spălate. Același lucru este subliniat prin vopsirea mormintelor, frumoase pe dinafară, dar pline de necurăție pe dinăuntru. Îngrijesc mormintele proorocilor, neprihănind pe părinții lor, ce i-au ucis. Sunt însă mai răi decât părinții lor. Vor ucide pe „proorocii“ și „dascălii“ pe care îi va trimite la ei, adică pe apostoli. Asupra lor se va veni tot sângele vărsat cu nedreptate. Este deplâns Ierusalimul pentru aceste ucideri, căci va rămâne pustiu. Nu a „adunat“ pentru Dumnezeu. Sfântul Teofilact afirmă că Dumnezeu pentru noi Se sălășluiește în biserici. De vom fi deznădăjduiți, ele vor rămâne pustii. „Ieșirea din templu“ a Domnului semnifică plecarea de la iudei și lăsarea pustie a „casei“. Este profețită și dărâmarea templului.

Mântuitorul arată semnele celei de a doua veniri ale Sale (Matei XXIV, 3-41). Vor avea loc războaie, Sfântul Teofilact identificând aici războaiele iudeilor cu romanii. Vor fi foamete și ciumă. Vor veni răutăți asupra iudeilor. Ucenicii vor fi omorâți pentru numele Domnului. Amăgitorii vor atrage de partea lor pe mulți. Dar cel ce va răbda până la sfârșit fără a se sminti va câștiga mântuirea. Propovăduirea nu va putea fi împiedicată, iar de Evanghelie vor lua cunoștință toți oamenii. Cetatea va fi distrusă și în ea va fi așezată „urâciunea pustiirii“, adică statuia celui ce o va cuceri. Această expresie este văzută de Sfântul Teofilact și ca un apelativ pentru antihrist, care lucrează spre pustiirea lumii și a bisericilor. „Cel ce va fi pe casă“, adică întru înălțimea faptelor bune, să nu se coboare. Fiecare să se depărteze de „țarină“, de cele pământești, și să nu-și ia „haina“ veche a răutății în care ne-am aflat. Fuga din fața urgiei va fi îngreunată pentru femeile însărcinate și cele care alăptează și cu atât mai mult dacă va veni iarna ori sâmbăta, întru nelucrarea faptelor bune. Ivirea lui antihrist va aduce hristoși mincinoși ce vor amăgi pe mulți. Venirea Domnului va fi precum fulgerul, dintr-odată, și va fi văzută de toți. După cum la stârv se adună vulturii, unde va veni Hristos, vor veni toți sfinții. Soarele se va întuneca. Stelele și luna nu vor mai fi. Puterile cerești se vor cutremura. Se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, Crucea, spre mustrarea iudeilor. Îngerii vor aduna pe sfinți la glasul trâmbiței și vor fi „răpiți în nori“. Aceste semne toți să le cunoască, după cum cunosc venirea verii după frăgezimea mlădiței smochinului și odrăslirea frunzelor. „Vara“ este, potrivit arhiepiscopului din Ohrida, veacul ce va să vie. Nu va trece „neamul credincioșilor“ până ce nu se vor împlini toate. Nu va fi biruit de nimic. Și mai degrabă vor pieri aștrii cerești decât să nu se împlinească cele spuse de Domnul. Dar nimeni nu cunoaște când se va petrece a doua venire decât numai Dumnezeu. Ea va fi precum venirea potopului pe timpul lui Noe.

Datoria fiecăruia este să privegheze. Ni se dau și două pilde în acest sens (Matei XXIV, 42-51). În prima, „furul“ este sfârșitul lumii și moartea fiecăruia dintre noi. Nu știm când vin ele, de aceea să viețuim în așa fel încât să bineplăcem lui Dumnezeu. A doua pildă este a slugii puse să dea hrană celorlalți slujitori. Acea „slugă credincioasă și înțeleaptă“ este orice dascăl ce dă „hrană duhovnicească“. Sfântul Teofilact afirmă că oricine trebuie să-și binechivernisească darurile primite de la Dumnezeu, pentru că vom da socoteală pentru ele. Iar sluga ce va considera că Stăpânul zăbovește și „bate“ pe ceilalți, adică îi smintește, va fi golită de tot darul.

Și ierarhul bulgar consideră că pilda celor zece fecioare (Matei XXV, 1-13). este un îndemn la milostenie. Cel ce a ales calea fecioriei să nu se lenevească de la fapte bune, altfel ar fi un „nebun“. În interpretarea sa, „dormitarea“ este moartea, iar „zăbava“ Mirelui, întârzierea celei de a doua veniri. „Strigătul de la miezul nopții“ este trâmbița ce vestește venirea neașteptată a Mântuitorului. „Candelele“ sunt sufletele noastre, împodobite cu „untdelemnul“ faptelor bune și al milosteniei. „Nebunia“ celor cinci fecioare constă în aceea că vor să cumpere când nu mai sunt negustori. Celelalte cinci refuză să dea din untdelemnul lor, căci, spune Sfântul Teofilact, fapta bună abia ajunge omului pentru a da răspuns bun la judecată. „Cei ce vând“ sunt săracii, dar când ei nu mai sunt, nu mai putem cumpăra untdelemn. „Ușa“ se închide, întrucât nu mai este vreme de pocăință după ce ne ducem din viața aceasta. Iar oamenii nemilostivi nu vor fi cunoscuți de Milostivul Dumnezeu. Altă interpretare este aceasta: „candela“ este sufletul cu luminare de la Dumnezeu. El tinde să se unească cu Creatorul său. Sufletele „înțelepte“ pun untdelemn pentru aceasta, adică fapte bune, cele „nebune“, nu. Acestea din urmă sunt încuiate afară.

Altă pildă este a talanților (Matei XXV, 14-30). Dumnezeu este „omul care pleacă departe“, iar „slugile“ sunt preoții ce au luat daruri duhovnicești, încredințându-li-se slujirea Cuvântului. Adverbul „îndată“ indică lipsa de lenevie a celui ce lucrează. Imediat pune în valoare darul, îndoindu-l. Cel ce a îngropat talantul se îngrijește numai de folosul său, notează ierarhul. El „îngroapă“ talantul în lucrurile pământești. Cei care au lucrat sunt numiți de Stăpân slugi „bune și credincioase“. Sunt buni și iubitori de oameni. „Bucuria Domnului“ în care sunt chemați este veselia neîncetată întru Dumnezeu. „Sluga vicleană și leneșă“ răspunde potrivit leneviei sale, numind pe Stăpân „aspru“, Care „seceră unde n-a semănat“. Acuză că este lucru greu să ceri ascultare de la oameni în care Dumnezeu nu a pus ascultare. Dar mai mare osândă își atrage, căci dacă știa asprimea lui Dumnezeu mai stăruitor trebuia să lucreze. Putea să facă ucenici, văzuți în „schimbătorii de bani“, de la care ar fi cerut „dobânda“ faptelor bune. De aceea, slugii leneșe i se ia darul și se dă celui ce prisosește.

Venirea a doua a Domnului va fi întru slavă, înconjurat de îngeri. Va despărți pe cei drepți, puși de-a dreapta Sa, de cei păcătoși, puși de-a stânga (Matei XXV, 31-46). Primii sunt simbolizați de „oi“, caracterizați prin blândețe, roadă. Ceilalți de „capre“ sau „iezi“, care umblă fără rost și nu aduc roadă. Cei buni vor deveni moștenitori ai împărăției cerurilor, binecuvântați, pentru că au împlinit faptele de milostenie față de „cei prea mici“, adică săracii, frați ai lui Hristos. „Stânga“ reprezintă focul veșnic pregătit diavolilor. „Întunericul cel mai dinafară“ arată lipsa luminii dumnezeiești. Sfântul Teofilact dă semnificații duhovnicești faptelor de milostenie enumerate de Hristos: să hrănești cu învățătura creștină pe cel flămând de mântuire; să primești pe cel străin de patria cerească, pentru ca împreună cu tine să intre în ceruri; să îmbraci prin Botez pe cel gol de credință; să luminezi pe cel întemnițat în trupul întunecat.

Mântuitorul face ultima vestire a patimilor (Matei XXVI, 1-16). Arhiereii și bătrânii țin sfat la curtea arhiereului Caiafa să-L prindă și să-L omoare. În casa lui Simon leprosul din Betania are loc ungerea cu mir a Mântuitorului. În interpretarea arhiepiscopului din Ohrida, dacă și noi avem „lepră sufletească și fariseică“, adică mândrie și despărțire de Dumnezeu, să-L primim pe Domnul în casa noastră și să-I ungem capul cu mirul faptelor noastre bune. Capul Său este dumnezeirea către care se ridică buna mireasmă a faptelor noastre. Ungerea s-a făcut spre îngroparea Domnului. După Sfântul Teofilact, „lepros“ era neamul cel dintre păgâni, iar „femeia păcătoasă“, Biserica dintre neamuri, care a „turnat mirul“ credinței peste dumnezeirea lui Hristos. Iuda, cel ce a certat femeia, potrivit Sfântului Ioan Evanghelistul, este simbolul iudeilor. El este cel ce s-a decis să vândă pe Domnul.

„Cea dintâi zi a Azimelor“ este joia, specifică Sfântul Teofilact. Atunci s-a desfășurat Cina cea de taină (Matei XXVI, 17-36.) Domnul cu ucenicii au mâncat Paștile stând în picioare, apoi „a șezut“ pentru a institui Taina Sa, Euharistia. Despre Iuda zice că mai bine nu se năștea, cuvinte tălmăcite în sensul că mai bine este să nu trăiești defel în păcate. Ne învață că înainte de a mânca trebuie să mulțumim lui Dumnezeu, dar și că va primi cu mulțumire „frângerea“ trupului Său, pe care ni-l lasă sub forma pâinii. La fel sângele Său avea să-l verse pentru iertarea păcatelor tuturor. Se leapădă apoi de băutura trupească, notează Sfântul ierarh, făgăduind băutura nouă „întru împărăția Tatălui“, adică întru înviere. „Băutura nouă“ mai este înțeleasă ca descoperirea tainelor dumnezeiești. La a doua venire, se vor descoperi cu totul noi. După cină, au adus laudă, lucru ce se cuvine să-l facem și noi. Hristos amintește profeția păstorului bătut, ale cărui oi se vor împrăștia, spunând că ucenicii se vor sminti întru El. Îi înveselește, făgăduindu-le că a treia zi va învia, mergând înaintea lor în Galileea. Îndrăzneala lui Petru îi determină entuziasmul, mărturisind că nu se va lepăda. Domnul îi spune că se va lepăda de trei ori înainte de a cânta cocoșul.

Faptul să Mântuitorul se retrage pentru rugăciune ne arată că în acest moment trebuie să ne refugiem de toată neliniștea (Matei XXVI, 37-46). Întristarea și mâhnirea dovedesc că este și om adevărat. Rugăciunea aceasta, afirmă Sfântul Teofilact, avea scopul ca diavolul să nu-L cunoască și astfel să-l zdrobească. „Paharul“ este patima Sa. Se roagă „să treacă“, arătând că nu se ferește ca om de moarte, dar se supune voii Tatălui. Domnul îi mustră pe cei trei ucenici pentru neputința lor. Duhul este osârduitor, dar trupul lucrează împotrivă. Pe de altă parte, rugăciunea este armă împotriva ispitei.

Tâlcuind textul de la Matei XXVI, 47-75, Sfântul Teofilact afirmă că semnul vânzării este sărutul pe obraz. O sărutare ca de prieten, notează ierarhul, dar ironizată de Domnul. Se face aceasta întrucât era noapte și nu se putea deosebi un chip. Râvna lui Petru îl face să scoată sabia și să taie urechea slugii arhiereului. Întâmplarea semnifică surzenia poporului evreu. Cuvintele „cine scoate sabia de sabie va muri“ se referă la iudei, care au scos sabia asupra Sa, iar pentru aceasta vor fi tăiați de sabia romanilor. Prinderea Lui s-a săvârșit fără socoteală și nu din puterea lor L-au prins. Este urmat mai de departe de Petru în timp ce este dus la Caiafa. Ceilalți ucenici fug, în afara lui Ioa. Mărturiile iudeilor erau mincinoase, dar iudeii căutau orice ca să-L ucidă. Mărturisirea dumnezeirii Sale a fost considerată ca o hulă la adresa lui Dumnezeu. Sfâșierea hainelor de către arhiereu semnifică sfârșitul preoției Legii vechi. Lepădarea lui Petru are și ea o anumită semnificație. Petru a fost vădit de „slujnică“ – neputința omenească, iar cocoșul a fost cel care l-a adus în simțire, pentru că el trezește pe cei ce dorm. „Ieșirea din curtea arhiereului“ înseamnă ieșirea din închisoarea minții întunecate, trimițându-l spre „plângerea cu amar“, venindu-și în simțire.

Sunt evocate și judecata și patimile Mântuitorului (Matei XXVII, 1-30). Iisus este dat lui Pilat, ca un răzvrătitor împotriva cezarului. Abia acum Iuda își dă seama ce făcuse și, în loc să-și plângă păcatul, se spânzură. Împlinindu-se proorocia, cei treizeci de arginți înapoiați nu au fost puși în vistieria templului, fiind preț de sânge. Cu ei iudeii au cumpărat Țarina olarului pentru îngroparea celor străini. „Prețul celui prețuit“ este al lui Hristos, Căruia iudeii I-au pus preț treizeci de arginți, tocmindu-se cu Iuda. La întrebarea dregătorului Pilat, Domnul răspunde preaînțelept, notează Sfântul Teofilact, adică este precum zice el. Pilat nu-I găsește nici o vină și caută să-L elibereze. Apelează la obiceiul Paștilor, de a le elibera un întemnițat. „Varava“, un tâlhar și ucigaș recunoscut, înseamnă „fiul tatălui“. Deci, iudeii au cerut să le elibereze pe fiul tatălui lor, adică diavolul, iar pe Hristos L-au răstignit. Sfântul ierarh subliniază însă și moliciunea lui Pilat, care ar fi trebuit să stea cu toată voința împotriva iudeilor pentru adevăr. Dar nu a făcut așa, deși a fost înfricoșat și de soția sa, care pătimise pentru Hristos în vis. Pilat „se spală pe mâini“, voind să se arate curat de această nedreptate, dar Îl dă spre bătăi. „Hlamida roșie“ reprezintă firea noastră, care deși era sângeroasă și ucigașă, a fost luată de Domnul și sfințită. „Cununa de spini“ este semnul păcatelor noastre provenite din grijile vieții. Pe acestea Hristos le-a pierdut cu dumnezeirea Sa. „Trestia“ este simbolul trupului putred și neputincios.

Semnificații aparte au și drumul crucii, și răstignirea (Matei XXVII, 31-44). „Simon“, cel ce a purtat crucea Domnului, înseamnă „ascultare“. Ascultător este astfel cel ce-și ia crucea și urmează lui Hristos. Răstignirea se săvârșește pe Golgota, numit Locul Căpățânii, pentru că, potrivit unei tradiții, acolo ar fi fost îngropat Adam. Răstignirea pe cruce aduce și sfințirea lemnului prin care am păcătuit și binecuvântarea celor cerești – partea de sus, a celor pământești – partea de jos, a marginilor pământului, răsărit și apus – brațele crucii. Spre defăimarea Lui s-a scris deasupra vina: „Împărat al iudeilor“. Fiindcă iudeii s-au lepădat de El, S-a făcut Împărat al iudeilor duhovnicești, al celor ce-L mărturisesc. Cei doi tâlhari răstigniți sunt, potrivit Sfântului Teofilact, simbolul a două popoare: cel evreu și cel păgân. Amândouă batjocoreau pe Hristos și erau călcătoare de Lege. Mai pe urmă, cel păgân L-a mărturisit ca Împărat, iar cel iudeu Îl hulea în continuare.

Semnele încep să se arate (Matei XXVII, 45-56). „Întunericul“ nu era eclipsă și nu era după rânduiala firii. Întreaga zidire plânge „patima Ziditorului“, afirmă Sfântul Teofilact. Acesta este semnul din cer pe care-l cereau iudeii. Pironirea pe lemnul crucii are loc la ceasul al șaselea, pentru că Adam la acest ceas a mâncat din măr, și vinerea, pentru că în această zi a fost creat omul. Acum are loc o nouă zidire a lui. Cuvintele „Eli, Eli, lama sabahtani“ dovedesc umanitatea Mântuitorului. Altă interpretare vede în aceste cuvinte părăsirea poporului iudeu de către Tatăl. Iar iudeii de față, crezând că strigă pe Ilie, i-au dat oțet, ca să moară mai înainte de a veni Ilie să-L ajute. „Cu glas mare“ cheamă moartea, căci nu îndrăznea să se aproprie de El, spune ierarhul bulgar. Catapeteasma templului se sfâșie, arătând că partea nevăzută va fi călcată în picioare. Altă semnificație este aceea a descoperirii celor ce mai înainte erau ascunse de slova Legii. Pe de altă parte, templul își sfâșie catapeteasma, părându-i rău de moartea lui Hristos, după cum iudeii își sfâșiau hainele pentru hula lui Dumnezeu. Pământul s-a cutremurat, arătând schimbarea, pietrele s-au despicat, adică inimile împietrite ale păgânilor. Mulți drepți au înviat și au venit în Ierusalimul de sus. S-au arătat multora ca să se încredințeze că învierea nu este nălucire. Toate aceste semne au adus credința sutașului care stătea la picioarele crucii. Tradiția spune că a devenit mucenic al lui Hristos.

Sfântul Teofilact explică în încheiere ultimele evenimente și învățături cuprinse în Sfânta Evanghelie după Matei (Matei XXVII, 57 – XXVIII, 20). Trupul Domnului este încredințat lui Iosif din Arimateea și pus în mormânt nou, ca nu cumva să zică cineva că alt mort a înviat. Ziua următoare, sâmbăta, mai-marii iudeilor capătă în urma solicitărilor soldați romani pentru păzirea mormântului și îl pecetluiesc. Aceasta este iconomia dumnezeiască, pentru ca învierea să fie mărturisită chiar de vrăjmași. Domnul învie cu piatra pusă la mormânt. Abia apoi vine îngerul și o prăvălește, ca să facă intrare femeilor mironosițe. Neamul femeiesc osândit la întristare din pricina păcatului este întâmpinat cu bucurie de înger. Prin înviere, Domnul le binecuvântează. Iar cele două Marii Îi cuprind picioarele, din evlavie neîndrăznind să-I cuprindă altă parte a corpului. Străjerii vestesc în cetate minunea, dar sunt corupți de mai-marii iudeilor de a tăcea. Apoi, ucenicii merg în Galileea și I se închină. Lui Hristos I se supun toate și are toată puterea, căci a biruit prin Cruce pe cel ce avea stăpânirea asupra morții. Având stăpânire asupra tuturor, îi trimite pe ucenici nu numai către iudei, ci la toate neamurile, poruncindu-le să boteze în numele Sfintei Treimi. Dar nu este de ajuns numai botezul, ci și lucrarea faptelor bune, făgăduindu-le ajutorul Său.

IV. Scurt studiu comparativ

a. Principalele caracteristici ale celor două tâlcuiri. Exemple

Omilia, ca formă a predicii, este un gen de cuvântare propriu Bisericii creștine. Prin ea, predicatorul menține trează atenția credincioșilor prin întrebări retorice. De multe ori, ei chiar dau răspunsuri la aceste întrebări, iar în funcție de ele preotul va canaliza predica. Practic, omilia este un discurs explicativ sau o tâlcuire a unui text biblic, așa cum se explicau textele legii în sinagogi. În acest gen se înscriu cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur. Spre deosebire, Sfântul Teofilact al Bulgariei prezintă o lucrare unitară, ce se axează strict pe interpretarea scripturistică.

Forma literară a comentariului la Matei al Sfântului Ioan Hrisostom ar putea trimite la genul aporetic, familiar tradiției de gândire grecești. El nu evită pasajele problematice, ci identifică dificultățile, aparentele contradicții ale textului evanghelic și le explică printr-o exegeză uimitoare. Iată cum explică sensul greoi al textului de la Matei XII, 31-32: cel ce va păcătui împotriva Fiului va primi iertare în urma pocăinței. Nu și cel ce va păcătui împotriva Duhului Sfânt. Cuvintele îi vizau în mod direct pe iudei, care au respins pe Hristos. Dar nu aveau nici un cuvânt de apărare în privința Duhului Sfânt, Care le grăise prin prooroci și Îl cunoșteau. În comunicarea învățăturilor, marele exeget constantinopolitan alternează problematizarea cu oferirea de răspunsuri convingătoare. Se vede grija sa permanentă ca mesajul să-i fie recepționat cum trebuie și asimilat. Predica lui vizează și păstoriții săi, și „dușmanii Adevărului“. Are conștiința că „mărgăritarele“ evanghelice trebuie, deopotrivă, și împărtășite unora, dar și apărate împotriva altora. Pe unii îi zidește duhovnicește, iar pe ceilalți îi combate printr-o argumentare exemplară.

În Omiliile la Evanghelia după Matei se poate observa ușor că Sfântul Ioan Gură de Aur avea o admirație deosebită față de natură. Frumusețile ei îi aprindeau capacitatea sensibilității. Îi ofereau în același timp mijloace numeroase de a sensibiliza adevărurile de credință. Prin ele a pătruns în viața sufletească a credincioșilor săi. Dar, prin darurile sale naturale, pe care le-a cultivat cu eforturi și ajutorul harului divin, a pătruns în tainele adânci ale dumnezeieștilor precepte evanghelice. Pe acestea voia să le transpună în viața credincioșilor în faptă bună. Utilizând principiul naturaleței, a cucerit inimile ascultătorilor prin stilul și plasticitatea imaginilor, prin comparații intuitive. S-a folosit și de principiul intuiției, abordând aspecte ale vieții contemporane, cu diversele probleme ale vieții religioase: josnicia viețuirii păcătoase, judecata de apoi, frumusețea virtuții, demnitatea umană, pacea între oameni, pedeapsa și răsplata.

Stilul cuvântărilor hrisostomice este caracterizat printr-un dinamism pe care numai o credință adevărată îl putea naște. A știut să utilizeze eficient bogăția de asemănări, metafore și imagini a spiritului creat de geniul poporului grec. Nu pune accent pe formă, ci pe fond. Nu arta compoziției contează, ci sufletul pus în ea. Limba poate fi săracă, dar expunerea învățăturilor și tâlcuirea să fie corecte din punct de vedere doctrinar. El este „dușmanul formei goale, nu al formei menite să dea expresie pregnantă și strălucire învățăturilor sfinte, ideilor, sentimentelor, izvorând din studierea și meditarea dumnezeieștilor scripturi“.

În privința formei omiliilor, aceasta era caracterizată de modul natural și luminos al interpretării scripturistice. Nu utiliza din abundență alegoria, așa cum proceda Școala alexandrină, ci punea accentul pe tâlcuirea istorico-gramaticală cu un scop practic: transpunerea învățăturilor în faptă de către credincioși, ținând cont de situațiile vieții. Așa se face că a renunțat la cuvântările frumos alcătuite ca stil, dar fără un fond solid, ce caracterizau oratoria păgână. A conferit predicilor sale formă și claritate, stil și documentare, în scopul edificării religios-morale a credincioșilor săi.

Omiliile hrisostomice atrag prin arta compoziției, a frazelor, prin simplitate, eleganța și frumusețea stilului. Imaginile, figurile de stil, comparațiile se înscriu între cele mai frumoase „podoabe“ ale limbii eline. Sfântul Ioan Gură de Aur știe să aleagă cuvintele, iar morfologia și sintaxa sunt marcate de o desăvârșită corectitudine și claritate. La aceasta a contribuit conștiința importanței misiunii de păstor sufletesc. O îndeplinea cu curaj, sinceritate, însuflețire. Cunoscând într-un mod deosebit Sfânta Scriptură, dar și prin cunoștințele strălucitoare ale oratoriei, reușea cu măiestrie să aplice învățăturile evanghelice la viața credincioșilor. Și, deși era convins de puterea cuvântului său, considera că mai mult decât aceasta face exemplul personal.

Predicile sale sunt pline de comparații, a căror cursivitate dau farmecul unui oratorii alese. Stăpânind de o manieră categorică Sfânta Scriptură, utilizează cu succes exemple și comparații vechi și noutestamentare, legând în cuvântări Vechiul Testament de cel Nou. Pentru a convinge pe ascultători folosește figura oratorică a gradației. Deseori aplică antiteza pentru a ridica privirile de la pământ la ceruri. Figura oratorică numită epimoni aduce o îngrămădire de întrebări ce determină ascultătorul să-și concentreze atenția și să-și miște inima pentru a primi învățăturile. Corecțiunea este și ea prezentă pentru a nu da prilej ascultătorilor de a gândi altceva. Alături de ele, sunt prezente în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur metonimia și sinecdoca. Epifora aduce o repetiție a cuvintelor la sfârșitul propozițiilor, dând un accent convingător și argumentație sigură.

Sfântul Ioan Gură de Aur a știut ca puțini alții să utilizeze limba greacă. Pentru a-și împlini obiectivul de propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, a întrebuințat o serie de asemănări, metafore, imagini ale acesteia. Această unealtă a geniului grecesc a folosit-o pentru edificarea credincioșilor. „Textul Septuagintei este mai vrednic de credință decât toate celelalte traduceri ale Vechiului Testament. Cei care au tradus Vechiul Testament după venirea lui Hristos, rămânând iudei, pot fi pe bună dreptate bănuiți că intenționat au tradus greșit profețiile, din ură față de Hristos. Cei șaptezeci însă au tradus Vechiul Testament cu mai bine de o sută de ani înaintea venirii lui Hristos și au fost mulți la număr, așa că nu li se poate aduce o astfel de bănuială“, spune Sfântul Părinte.

Smerenia marelui predicator este punctul de referință și ceea ce impresionează în Omilii. Atât de mare este această virtute în viața lui, încât atribuie strălucitul său talent oratoric harului lui Dumnezeu. Importanța și rolul Sfântului Duh în inspirația și interpretarea textului biblic sunt subliniate în Omilia I. Numai o colaborare strânsă a celui ce tâlcuiește Sfânta Scriptură cu harul divin poate aduce foloase duhovnicești credincioșilor. El nu este decât „o unealtă în mâna Lui“, aflată în slujirea păstoriților, având ca țintă îmbunătățirea vieții și călăuzirea lor spre împărăția cerurilor. Chiar se numără printre păcătoși, printre cei ce trebuie să se teamă de judecata divină.

Omiliile Sfântului Ioan Hrisostom au ca izvor inima sa mare, aprinsă de flacăra evlaviei liturgice. Puterea tainică a predicilor rezidă și în adâncile sale experiențe duhovnicești din timpul Sfintei Liturghii: „Spiritul și experiența lui liturgică și conștiința lui preoțească dădeau cuvântului său o forță de neînvins, o lumină și o căldură duhovnicească ce cucereau sufletele“.

În ele, ca de altfel în toate scrierile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur nu ocolește problemele timpului său. Leagă interpretarea strictă a textului biblic de situațiile contemporanilor, analizându-le, propunând soluții, mustrând, îndemnând spre folosul sufletului creștin. Ca un profund psiholog, cunoscător al sufletului omenesc, căuta să zidească adevăratul creștin în fiecare om. Accentuează tema sărăcie-bogăție. Bogații, crescuți în atmosfera păgânismului, considerau sclavii niște obiecte. Nu aveau nici un drept și erau exploatați după bunul plac al stăpânilor. El trece întotdeauna de la teorie la practică, de la explicații teoretice la cum pot fi aplicate în viață, pentru atingerea idealului creștin. Predica hrisostomică ridica sufletele credincioșilor la mari înălțimi duhovnicești. Iată ce spune: „Vino la mine și-ți voi arăta eu locuințele sfinților acestora! Vino și învață ceva folositor de la ei! Sunt făclii ce luminează fața întregului pământ; sunt ziduri de apărare pentru orașe“.

Cuvântările sale au o notă aparte. Introducerea era cât mai simplă sau chiar lipsea întrucât, fiind într-o continuă activitate predicatorială, ascultătorii săi cunoșteau temele tratate. De aceea, repeta sumar cuvântarea anterioară, luând ca punct de trecere la tema curentă o frază. Se prevala și de repetiție pentru a atrage atenția ascultătorilor asupra temei ce urma să fie prezentată. Iar simplitatea omiliei era de o măreție impunătoare. „Pentru că nu-i cu putință să fac tâlcuirea Evangheliei după Matei într-o singură zi, trebuie ca voi, ajutați de memorie, să faceți din șirul de predici rostite timp de mai multe zile o salbă pe care s-o puneți în jurul sufletului vostru, în așa fel încât toată Evanghelia să se înfățișeze ca un întreg“, îndeamnă marele ierarh.

În Omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur caută dovezi pentru tema tratată nu atât în intelectul ascultătorilor, cât mai ales în sentimentele lor. El nu țintește o învățare teoretică a învățăturilor, ci punerea lor în practică. De altfel, marile calități oratorice ale neîntrecutului exeget sunt claritatea formei în expunerea învățăturilor, însoțite de argumentări sigure, stilul sublim și înalt. Claritatea nu se rezumă la structurarea frazelor în cuprinsul omiliilor, la topica și sintaxa simplă a ideilor, ci în expunerea elegantă a ideilor.

Cuvântările hrisostomice sunt caracterizate printr-un echilibru al dispozițiilor sufletești și vorbire simplă. Pentru că-și dorea însuflețirea ascultătorilor, folosea prelungiri repetate de cuvinte, digresiuni, treceri rapide de la mustrări la îndemnuri prin analogii, comparații multiple, aluzii. Toate creează un stil unic, stilul hrisostomic.

Sfântul Teofilact al Bulgariei face o interpretare mai scurtă a Sfintei Evanghelii după Matei. El concentrează explicațiile pe cuvinte, propoziții sau fraze mai scurte, dar și pe versete ca atare. Se rezumă în cea mai mare parte la tâlcuirea propriu-zisă. Urmărește înțelegerea de către toți creștinii a cuvintelor scripturistice. Pentru aceasta el expune sensul istoric și moral, dar și pe cel alegoric și anagogic al Sfintei Scripturi. Îmbină astfel toate metodele exegetice.

Întrucât Sfântul Ioan Gură de Aur a întrebuințat foarte puțin alegoria, ierarhul din Ohrida a împrumutat alte interpretări patristice, tâlcuirile sale devenind o sinteză a învățăturii Sfinților Părinți. Nu trebuie înțeleasă lucrarea sa ca o înșiruire de texte patristice, deoarece și-a pus amprenta pe operele sale.

Metoda istorică urmărește litera, istoria. Lucrurile nu trebuie înțelese decât în acest sens. Cea anagogică presupune înalta înțelegere, ducând cu gândul numai la cele înalte, până la Preasfânta Treime, mai presus de Care nu este nimic; de la cele pământești la cele cerești; de la oameni la îngeri; de la creație la Creator. Alegoria presupune descoperirea altor sensuri aflate sub haina unor cuvinte. Iar metoda tropologică are un scop moral, și anume îndreptarea năravurilor.

Sfântul Teofilact este concis și exact în exprimare. La învățătura patristică aduce propria experiență duhovnicească în apărarea credinței ortodoxe împotriva ereziilor și controverselor timpului său.

Punând în paralel cele două tâlcuiri, descoperim în ele, pe tot parcursul lor, un sens literal propriu. Ambii autori fac precizări istorice, plasează faptele în timp, dau semnificații numelor proprii etc. Așa se întâmplă cu genealogia Mântuitorului, patimile, răstignirea, învierea și alte evenimente. Sensul literal profetic propriu este dat chiar de Mântuitorul în cele trei anunțări ale patimilor și învierii, în dărâmarea Ierusalimului, lepădarea lui Petru. Așa le explică și cei doi autori. Numele de Fiul Omului (Matei VIII, 20) și Fiul lui Dumnezeu (Matei XVI, 17-19) au un sens dogmatic propriu. Sfântul Ioan Gură de Aur chiar spune că mărturisirea lui Petru, ce vine din descoperirea divină, este „dogmă dumnezeiască“.

Sensul literal moral sau tropologic propriu îl evidențiază în convorbirea Mântuitorului cu tânărul bogat (Matei XIX, 17). Ei concluzionează că dragostea de bani strică toate virtuțile, fiind un impediment în dobândirea desăvârșirii. Vinderea averii și urmarea lui Hristos aduc moștenirea veșnică . „Ochiul“ despre care vorbește Domnul este văzut de cei doi scriitori cu același sens. Ei înțeleg prin acest termen prietenul care ne smintește și de care trebuie să ne îndepărtăm numaidecât.

Sensul literal anagogic sau ceresc propriu îl întâlnim în cuvântarea Mântuitorului privind faptele de milostenie drept criteriu de săvârșire a judecății. Suntem ridicați cu mintea la viața cerească, dar și atenționați cu pedeapsa veșnică (Matei 25, 46).

Sfântul Teofilact evidențiază pizma fariseilor la adresa Mântuitorului (Matei IX, 9-17). Această primă venire a Domnului este ca Doctor pentru cei ce au nevoie de vindecare. De aceea, apelativul „drepți“ adresat fariseilor evocă ironia. Hiperbolei de la Matei XIX, 24 îi redă ambele sensuri: este mai ușor pentru cămilă sau pentru funia groasă să intre prin urechile acului, decât bogatului să intre în împărăția cerurilor. Exagerarea însă nu se utilizează numai pentru mărire, ci și pentru micșorare. Avem exemplul grăuntelui de muștar (Matei XVII, 20; XXI, 21). Oximoronul „Lasă morții să-și îngroape morții lor“ (Matei VIII, 22) este tâlcuit în mod extraordinar și de Sfântul Părinte, și de ierarhul bulgar. Este un sens în aparență absurd, dar ingenios. Cuvântul „mort“ simbolizează necredința.

Sensul logic subiectiv poate fi descoperit la ambii scriitori în tâlcuirea primei Fericiri (Matei V, 3). În expresia „săraci cu duhul“ ei văd pe cei smeriți. Ca oameni năpăstuiți, termenul este tâlcuit în sensul obiectiv dat de Mântuitorul (Matei XIX, 20; IV, 18-22).

În dialogul lui Hristos cu tânărul bogat ce vine la El cu gând slab, este evidențiat sensul absolut, subliniindu-se atributul bunătății desăvârșite a lui Dumnezeu (Matei XIX, 17). Relativitatea este văzută în vorbirea în pilde (Matei XIII, 34). De altfel, interpretările pe care cei doi exegeți le dau pildelor sunt presărate de alegorii și de sensuri duhovnicești.

Între simbolurile rituale putem aminti porumbelul. El este Duhul Sfânt pogorât la botezul Domnului. Dar la fel Se pogoară la botezul fiecăruia, întrucât botezul lui Hristos este o preînchipuire a celui creștin. Pe de altă parte, porumbelul este simbolul blândeții, al păcii și liniștii. Aceleași virtuți ca simboluri le acordă și Sfântul Teofilact. Porumbeii, ca și chip al Duhului Sfânt, mai reprezintă, în gândirea ierarhului bulgar, pe cei ce vând treptele preoției în Biserică. Dă acest sens tâlcuind alungarea vânzătorilor din templu (Matei XXI, 12). Vor fi dați afară din Biserica cerească și cea pământească, din cauza nevredniciei lor.

În blestemarea smochinului neroditor (Matei XXI, 19) Sfântul Ioan Gură de Aur vede firea omenească a Mântuitorului, dar și puterea Sa pedepsitoare. În schimb, ierarhul bulgar dă o semnificație mai profundă acestui episod, subliniind sensul simbolic profetic, și anume lepădarea iudeilor de Hristos. „Smochin fără roade“ este și cel ce nu-I oferă Domnului roade duhovnicești. Un astfel de sens simbolic profetic îl întrevede și exegetul răsăritean în furtuna dezlănțuită ce a cuprins corabia în care se aflau Domnul cu ucenicii. Ea este văzută ca o școală a încercărilor, un simbol al prigonirilor viitoare (Matei VIII, 23).

Ordinea mai înaltă este adusă înaintea ochilor noștri în interpretarea hrisostomică. Sfântul Părinte evidențiază în mod extraordinar vizibilul și invizibilul în Sfânta Euharistie: „Câți oameni nu spun azi: «Aș fi voit să-I văd chipul Lui, statura Lui, încălțămintea Lui!». Iată, Îl vezi, te atingi de El, Îl mănânci!“. Pentru că suntem alcătuiți din trup și suflet, ni se oferă în Sfânta Împărtășanie lucruri duhovnicești în lucruri sensibile, cele spirituale în cele materiale.

În sfârșit, ca reprezentanți de seamă ai Bisericii, ambii interpreți biblici dau un sens bisericesc aparte multor pasaje din Sfânta Evanghelie după Matei. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Fares și Zara, născuți din Tamar (Matei I, 3) prefigurează două popoare: primul pe cel al evreilor, iar al doilea pe cel al Bisericii lui Hristos. Sfântul Părinte vede în mânzul asinei pe care Mântuitorul a intrat în Ierusalim (Matei XXI, 1-5) Biserica și poporul creștin. Poporul cel nou ce era altădată necurat s-a curățit prin șederea Mântuitorului pe el. După Sfântul Teofilact, „femeia păcătoasă“ este Biserica dintre neamuri, care a „turnat mirul“ credinței peste dumnezeirea lui Hristos. Căsătoria lui Rut cu Booz din genealogia lui Hristos reprezintă unirea păgânilor cu Domnul, formând Biserica creștină. Hristos Se numește pe Sine „Mire“, iar logodnica Lui este Biserica (Matei IX, 9-17).

b. Influența hrisostomică asupra comentariului Sfântului Teofilact

Sfânta Scriptură este cartea de căpătâi a Bisericii. Citirea și studierea ei aduc foloase sufletești neprețuite, lucru de care și-au dat seama, prin proprie experiență, toți Sfinții Părinți. De aceea, ei au evidențiat „paguba duhovnicească“ a celor care nu depun eforturi în acest sens.

Acești mari teologi ai Bisericii lui Hristos au lăsat posterității un tezaur spiritual fără seamăn prin interpretările lor scripturistice. Dar nu numai prin valoarea lor, ci și prin munca a numeroși scriitori bisericești ele au ajuns până la noi. Nu sunt cu adevărat interpreți biblici, așa cum au fost Sfinții Părinți, ci mai mult „adunători și culegători“ ai acestora. Ei înșiși mărturisesc acest lucru. Iar obiectul lor l-au constituit Vechiul Testament, dar mai ales Noul Testament. Sunt de amintit Sfântul Ecumeniu din Trica Tesaliei (secolul al X-lea), Cuviosul Eutimie Zigaben (secolele XI-XII) și Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei și Ohridei (secolele XI-XII). Comentariile lor la scrierile Noului Testament poartă amprentele literare ale Părinților bisericești, în special operele Sfântului Ioan Gură de Aur. Nu poate fi tăgăduită însă contribuția acestor scriitori postpatristici, care și-au exprimat întru totul original părerile, a căror sursă o reprezintă înțelepciunea rezultată din împlinirea poruncilor evanghelice. Și, la fel, nu poate fi trecută cu vederea lucrarea lor, întrucât au oferit creștinilor contemporani, dar și celor de după ei „în loc de opere în volume întregi…, o prescurtare a lor, conținând în adevăr tot ceea ce contribuie la o cât mai exactă înțelegere a Noului Testament“.

Motivul și scopul alcătuirii acestor tâlcuiri au fost „râvna profundă și ortodoxă“ în a păstra și a transmite posterității tradiția apostolică din Biserica primară. De aceea, exegeza Sfântului Teofilact la cărțile Noului Testament are ca fundament învățătura patristică. Sfântul Ioan Gură de Aur este punctul de referință al tâlcuirilor sale. Dar, întrucât marele ierarh constantinopolitan, ca reprezentant al Școlii catehetice antiohiene, nu a utilizat decât foarte puțin în exegeza sa alegoria, Sfântul Teofilact a recurs și la învățăturile altor Sfinți Părinți, precum: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Clement Alexandrinul, Chiril al Alexandriei, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul. Alegoriile luate de la aceștia „le-a așezat cu multă înțelepciune la locul cuvenit lor. Roada acestei strădanii nu e o simplă interpretare a unei persoane singure, ci este o expresie a consensului învățăturii Bisericii, a ceea ce Biserica crede și învață «în orice timp și în orice loc»“.

Cu toate acestea, opera exegetică a Sfântului Teofilact poartă nota sa de originalitate. Este exact și concis în exprimarea ideilor sale. Aduce lămuriri din experiența sa duhovnicească, lucruri ce-i sunt foarte bine cunoscute. Mai mult decât atât, tâlcuirile sale la cărțile Noului Testament au fost alcătuite la solicitarea împărătesei Maria, devenită între timp monahie. Astfel, este lesne de înțeles că ele urmăreau folosul sufletesc al acesteia, dar și al fiului ei, tânărul Constantin Porfirogenetul. Însă, obiectul lor îl reprezintă toți creștinii. Ei nu aud în ele „vorbind decât un singur și limpede glas, care grăiește asemenea unui învățător către ucenicul său“.

V. Concluzii. Actualitatea celor două comentarii pentru teologii zilelor noastre

Cel mai de seamă interpret biblic al perioadei patristice, Sfântul Ioan Gură de Aur, a avut o contribuție importantă la înțelegerea textelor scripturistice după metoda istorico-gramaticală.

El a alcătuit o operă de proporții uriașe, ce îl plasează în locurile de frunte ale exegezei biblice din toate timpurile. Dar a rămas în conștiința creștinătății nu numai prin numărul mare și frumusețea operelor sale, cât și prin principiile ce fundamentează metoda de interpretare. În omiliile sale întâlnim toate elementele necesare pentru compunerea unui tratat despre Sfânta Scriptură și interpretarea ei.

Activitatea exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur este caracterizată de un echilibru rațional. A evitat exagerările și ereziile vremii sale. A rămas pe o linie ortodoxă și autoritară, ce reprezintă pentru posteritate o călăuză în refacerea unității creștine. Pentru el, Sfânta Scriptură este o operă de origine divino-umană. Ea se adresează tuturor oamenilor și este fundamentul credinței creștine, alături de Sfânta Tradiție. Împreună sunt mijloace de desăvârșire morală și mântuire.

A fost un cunoscător profund al Sfintei Scripturi. Și-a format o concepție deosebită despre ea prin studiu aprofundat, citire plină de pasiune, tâlcuire extraordinară, cunoașterea pe de rost a unor părți din cuprinsul ei. Biblia i-a fost dascăl. A pătruns adâncurile tainelor ei în mod sistematic, iar ea i-a descoperit frumuseți inegalabile.

Sfântul Ioan Gură de Aur, precum și mulți alți conducători bisericești ai timpului său, au preluat din retorica păgână decât elementele formale, de expresie, de înfrumusețare a simțămintelor și gândurilor religioase. Toate acestea îmbrăcau fondul eminamente ortodox al învățăturilor de credință.

Operele hrisostomice au o formă literară ce atrage și pe cei învățați, și pe cei neînvățați prin claritatea și arta compoziției, stilul elegant, simplu, strălucitor. Sfântul Ioan Gură de Aur nu căuta decât să pătrundă în sufletul credinciosului. S-a folosit de toate mijloacele oratorice, dar nu a considerat mai prejos să se inspire și din mari predicatori ai vremii, în special Sfântul Grigorie de Nazianz. Omiliile sale se impun prin naturalețe și originalitate, ton cald, căldura inimii, claritate și precizie a faptelor, situațiilor, finețea exemplelor.

Scrisul hrisostomic nu poate decât să atragă creștinul. A fost unul dintre cei mai mari pedagogi ai creștinătății, un extraordinar cunoscător și conducător al sufletelor. A reușit să îndemne și să învețe plecând de la toate situațiile și aspectele vieții. Le-a raportat în mod sublim la nevoile sufletești ale ascultătorilor. A și scris tot pentru aceasta. „Din omiliile, tratatele, scrisorile și liturghia sa, Biserica soarbe puteri binefăcătoare, reînnoindu-se și întărindu-se. El a trăit curat și din plin adevărurile evanghelice. Sufletul lui de slujitor zelos proiectează în exterior profilul strălucitor al adevărurilor evanghelice, pe care le dorea înfăptuite în fiecare credincios“.

În explicarea pericopelor întâlnim profunde analize doctrinare, aprecieri teologice, ce poartă amprenta personalității sale formate ca teolog și predicator sub înrâurirea Sfintei Scripturi și mai ales a epistolelor pauline. În gândirea lui „se simte, ca un ecou, continuitatea, mișcarea și profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu“. Pentru aceasta, omiliile hrisostomice au puterea de a răspunde nevoilor creștinilor de azi. În ele se regăsesc frumusețea și curăția vieții creștine din vremea apostolică.

Omiliile, tratatele, scrisorile, liturghia ce-i poată numele, toate revarsă în Biserică puteri binefăcătoare. În personalitatea sa este „atâta viață, atitudine și puritate duhovnicească, e atâta apel la inima omenească pentru a și le însuși, e atâta mângâiere pentru toate sufletele și în toate situațiile, încât nu se poate concepe viața bisericească și creștină fără Sfântul Ioan Gură de Aur“.

Omiliile exegetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur atrag și astăzi pe cel ce le citește prin frumusețea lor. De altfel, în această notă se înscriu și celelalte lucrări panegirice, ascetice, praznicale, ocazionale, catehetice. Din ele răzbate peste veacuri credința sa puternică în idealurile omului în general și ale creștinului în special: dreptate, bunătatea, dragostea, desăvârșirea.

Sfântul Teofilact al Bulgariei este o personalitate marcantă a gândirii postpatristice din secolele XI-XII. A rămas în conștiința creștinătății ca unul dintre cei mai importanți scriitori bizantini, dar și cel mai mare exeget din secolul al XI-lea. Ca și Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul oratoriei, pe care l-a valorificat prin studiu îndelung, având drept carte de căpătâi Sfânta Scriptură.

Tâlcuirile la Sfintele Evanghelii și-au pus amprenta și pe viața bisericească română. Au fost traduse, alături de alte opere, prin osteneala unor oameni care au înțeles importanța și folosul lucrărilor ierarhului din Ohrida pentru credincioși și Biserică în general. Dar nu numai. Au contribuit masiv la fixarea prin scris a limbii române, ce a înlocuit limba slavonă. Între ei, trebuie amintiți Cuvioșii Gherontie și Grigorie de la Mănăstirea Neamț.

Scriitorii postpatristici nu sunt considerați exegeți în adevăratul sens al cuvântului. Ci, operele lor ar fi culegeri de interpretări ale Sfinților Părinți. Totuși, fiecare dintre ei și-a adus contribuția. Cu atât mai mult ierarhul bulgar. Experiența duhovnicească și dragostea pentru Hristos și Biserica Sa fac simțită în opera sa originalitatea scriitorului bizantin. A contribuit, de asemenea, alături de alți autori, la o înțelegere mai bună a explicațiilor scripturistice prin această muncă de rezumare a comorii exegetice patristice.

Tâlcuirile noutestamentare ale Sfântului Teofilact au reprezentat și constituie încă un neprețuit tezaur exegetic pentru spațiul ortodox: Bizanț, Serbia, Bulgaria, Rusia, Grecia și, bineînțeles, România. Dar nu numai. Oferă, prin claritatea stilului, prin autoritatea patristică pe care se întemeiază și prin simplitate, o ușoară înțelegere a cărților Noului Testament de către orice creștin.

Pentru cei doi exegeți, Hristos este centrul mesajului biblic. El este tema centrală a mesianismului, a propovăduirii apostolice. El este Capul și Întemeietorul Bisericii creștine, dar și „sensul adânc și ultim al Bisericii“, viețuirea în Hristos.

VI. Bibliografie

Izvoare

a. Scripturistice:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

b. Patristice:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, de în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

2. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, ediție îngrijită de R. P. Sineanu și L. S. Desartovici, în colecția Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, vol. II, Editura Sophia, București, 2008

3. Idem, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, ediție îngrijită de R. P. Sineanu și L. S. Desartovici, în colecția Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, vol. I, Editura Sophia, București, 2007

Cărți și studii:

1. Baba, Pr. Teodor, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur, în revista Mitropolia Banatului, anul XXXVIII, nr. 4, 1988, iulie-august

2. Balca, Diac. Prof. Nicolae, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, în Studii Teologice, seria a II-a, an XX, nr. 7-8, 1968, septembrie-octombrie

3. Băjău, Pr. Dr. Constantin I., Curs de Patrologie, Craiova, 1999

4. Belu, Prof. D. I., Cu privire la predica în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în Mitropolia Ardealului, an III, nr. 3-4, 1958, martie-aprilie

5. Bîzgan, Pr. Drd. Gh., Principii omiletice în predica Sfinților Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, an LV, nr. 3-6/1979, martie-iunie

6. Bulacu, Pr. Dr. Mihail, Școala exegetică biblică din Antiohia, București, 1931

7. Caplat, Magistrand Simion S., Problema formei în predica Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXXIII, nr. 7-8/1965, iulie-august

8. Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXV, nr. 10/1957, octombrie

9. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Hirotonirea în preot a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Glasul Bisericii, an XVI, nr. 12/1957, decembrie

10. Idem, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, an IX, nr. 9-10/1957

11. Idem, Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, an XVII, nr. 4/1965

12. Cornițescu, Pr. Prof. Constantin, Chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, an XXIX, seria a II-a, noimbrie-decembrie, nr. 9-10/1977

13. Ivireanul, Sfântul Antim, Didahii, Editura Minerva, București, 1997

14. Micle, Arhim. Veniamin, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, an XXXII, nr. 2, 1980

15. Milan Șesan, Teologia ortodoxă în secolul al XV-lea, în Mitropolia Ardealului, nr. 11-12/1966

16. Moldovan, Doctorand Pr. Ilie, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie

17. Nișcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în comentariul său la Predica de pe munte (Matei V-VII), în Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 9-10/1965

18. Popescu, Dr. M., Hrisostom ca orator, în Biserica Ortodoxă Română, an XXXII, nr. 8/1900

19. Provian, Pr. C., Actualitatea pastorală și omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom, Buzău, 1949

20. Sfântul Calinic de la Cernica, Despre piedicile mântuirii omului: slăbirea și împuținarea credinței, în vol. Un sfânt printre oameni, Editura Episcopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1996

21. Suciu, Arhim. Dr. Iustin I., Ermineutica biblică sau știința interpretării Sfintei Scripturi, Editura Autorului, Arad, 1933

22. Zamfir, Drd. Ierom. Modest, Eclesiologia paulină reflectată în comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către Efeseni, în Ortodoxia, an XXXIV, nr. 4, 1982, octombrie-decembrie

23. Zăgrean, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan, Sfinții Trei Ierarhi, strălucite și neîntrecute modele de virtute creștină, în Mitropolia Banatului, an XVII, nr. 1-3, 1972

Cuprins

I. Sfântul Ioan Gură de Aur – exponent al Școlii exegetice antiohiene și metodele de interpretare a Sfintei Scripturi întrebuințate de el

II. Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei, capodoperă a geniului exegetic hrisostomic

a. Locul Omiliilor la Matei în ansamblul operei hrisostomice

b. Cuprinsul Omiliilor

III. Teofilact al Ohridei (Bulgariei) – unul dintre cei mai importanți scriitori din perioada postpatristică a literaturii creștine

a. Personalitatea sa și rolul jucat în viața bisericească a epocii

b. Preocupările sale exegetice și reflectarea lor în literatura veche bisericească română

c. Cuprinsul tâlcuirii Sfintei Evanghelii după Matei

IV. Scurt studiu comparativ

a. Principalele caracteristici ale celor două tâlcuiri. Exemple

b. Influența hrisostomică asupra comentariului Sfântului Teofilact

V. Concluzii. Actualitatea celor două comentarii pentru teologii zilelor noastre

VI. Bibliografie

Cuprins

Bibliografie

Izvoare

a. Scripturistice:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982

b. Patristice:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici și note de Pr. D. Fecioru, de în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994

2. Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu, ediție îngrijită de R. P. Sineanu și L. S. Desartovici, în colecția Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, vol. II, Editura Sophia, București, 2008

3. Idem, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, ediție îngrijită de R. P. Sineanu și L. S. Desartovici, în colecția Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, vol. I, Editura Sophia, București, 2007

Cărți și studii:

1. Baba, Pr. Teodor, Opera exegetică a Sfântului Ioan Gură de Aur, în revista Mitropolia Banatului, anul XXXVIII, nr. 4, 1988, iulie-august

2. Balca, Diac. Prof. Nicolae, Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, în Studii Teologice, seria a II-a, an XX, nr. 7-8, 1968, septembrie-octombrie

3. Băjău, Pr. Dr. Constantin I., Curs de Patrologie, Craiova, 1999

4. Belu, Prof. D. I., Cu privire la predica în concepția Sfântului Ioan Gură de Aur, în Mitropolia Ardealului, an III, nr. 3-4, 1958, martie-aprilie

5. Bîzgan, Pr. Drd. Gh., Principii omiletice în predica Sfinților Trei Ierarhi, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, an LV, nr. 3-6/1979, martie-iunie

6. Bulacu, Pr. Dr. Mihail, Școala exegetică biblică din Antiohia, București, 1931

7. Caplat, Magistrand Simion S., Problema formei în predica Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXXIII, nr. 7-8/1965, iulie-august

8. Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în Biserica Ortodoxă Română, an LXXV, nr. 10/1957, octombrie

9. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Hirotonirea în preot a Sfântului Ioan Gură de Aur, în Glasul Bisericii, an XVI, nr. 12/1957, decembrie

10. Idem, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, an IX, nr. 9-10/1957

11. Idem, Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, an XVII, nr. 4/1965

12. Cornițescu, Pr. Prof. Constantin, Chipul mamei Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, an XXIX, seria a II-a, noimbrie-decembrie, nr. 9-10/1977

13. Ivireanul, Sfântul Antim, Didahii, Editura Minerva, București, 1997

14. Micle, Arhim. Veniamin, Citirea și interpretarea Sfintei Scripturi după Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, an XXXII, nr. 2, 1980

15. Milan Șesan, Teologia ortodoxă în secolul al XV-lea, în Mitropolia Ardealului, nr. 11-12/1966

16. Moldovan, Doctorand Pr. Ilie, Aspectul hristologic și pnevmatologic al Bisericii după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, seria a II-a, an XX, nr. 9-10/1968, noiembrie-decembrie

17. Nișcoveanu, Pr. Magistrand Mircea, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în comentariul său la Predica de pe munte (Matei V-VII), în Studii Teologice, seria a II-a, an XVII, nr. 9-10/1965

18. Popescu, Dr. M., Hrisostom ca orator, în Biserica Ortodoxă Română, an XXXII, nr. 8/1900

19. Provian, Pr. C., Actualitatea pastorală și omiletică a Sfântului Ioan Hrisostom, Buzău, 1949

20. Sfântul Calinic de la Cernica, Despre piedicile mântuirii omului: slăbirea și împuținarea credinței, în vol. Un sfânt printre oameni, Editura Episcopiei Râmnicului, Râmnicu Vâlcea, 1996

21. Suciu, Arhim. Dr. Iustin I., Ermineutica biblică sau știința interpretării Sfintei Scripturi, Editura Autorului, Arad, 1933

22. Zamfir, Drd. Ierom. Modest, Eclesiologia paulină reflectată în comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către Efeseni, în Ortodoxia, an XXXIV, nr. 4, 1982, octombrie-decembrie

23. Zăgrean, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan, Sfinții Trei Ierarhi, strălucite și neîntrecute modele de virtute creștină, în Mitropolia Banatului, an XVII, nr. 1-3, 1972