Take Ionescu Si Politica Externa a Romaniei

Cap.1. Copilăria și primul impact cu viața……………………………….pag. 2

Cap.2. Prima guvernare…………………………………………………..pag. 6

Cap.3. Take Ionescu și politica externă a României……………………..pag. 10

Cap.4. Take Ionescu și românii de peste hotare……………………….…pag. 15

Cap.5. Take Ionescu – În fața primului război mondial………………….pag. 17

Cap.6. Take Ionescu – În timpul conflagrației mondiale…………………pag. 24

Cap.7. Demersuri politice și diplomatice pentru recunoașterea statului

național român unitar……………………………………………………..pag. 37

Cap.8. Take Ionescu – protagonist al politicii de securiatate regională….pag. 54

Cap.9. Sfârșitul……………………………………………………………pag. 78

Bibliografie……………………………..………………………………..pag. 84

Capitolul I .

Copilăria și primul impact cu viața

Avocat, orator, diplomat, jurist, și publicist, Take Ionescu a fost personalitate care a exprimat energic și vehement lupta poporului român pentru realizarea unității sale național-politice.

La 13 octombrie 1858, la Ploiești, se naște Dumitru Ion primul fiu din cei patru ai familiei sale, acela care ulterior va fi celebru ca și ,,Tăkiță gură de aur” sub presiunea modei și-a adăugat sufixul ,,escu” pentru a crea o rezonantă specială numelui său.

Tatăl său, Gheorghe Ion, cunoscut sub numele de Ghiță Ioan, a fost la început un modest negustor de cereale, pentru ca apoi, părăsind Ploieștiul, să se stabilească la București și să ia în arendă vama de la Giurgiu, care avea să-i sporeasca situația financiară.

Mama sa, Eufrosina (Frosa), femeia de o rară frumusețe și a cărei familie era înrudită cu Ion Heliade Rădulescu ,,părintele literaturii române”,motiv de mandrie pentru viitorul om politic, unul dintre promotorii Revoluției de la 1848, al cărei tată era de origine macedoniană. Pe lângă Take (Dimitrie), Ghiță și Frosa Ioan au avut alți trei copii: Constantin (născut în 1854), mort prematur, după ce își luase doctoratul în drept la Paris și fusese deputat, Toma (născut la 1/13 septembrie 1860), care va deveni un mare chirurg, profesor la Facultatea de medicină din București, și Victor (viitor ministru al României la Lisabona).

La vârsta de 5 ani Dimitrie Ionescu a început clasele primare la Ploiești în 1863. Se înscrie apoi la concursul de bursier la Liceul Sf. Sava din București și reușește primul. Premiat ca elev de liceu, la bacalaureat în mai 1875, îi uimește pe membrii comisiei, V.A. Ureche și Gr. Cobalcescu. Doi dintre examinatori sunt de acord să recunoască faptul că n-au mai întâlnit un element așa de dotat că tânărul Dimitrie Ionescu.

În adolescență Take Ionescu s-a simți atras îndeosebi spre literatură, înființând, ca elev, ,,Revista Tinerimii” (1875) în care a publicat diferite nuvele, versuri romantice, peste care pluteau imaginele lui Victor Hugo și Lamartine, precum și articole critice. Alte atribuții similare aveau să vadă lumina tiparului în ,, Revista Junimii” , una din nuvelele sale, intitulată Spiritele, în care anticipa realitățile din anul 3000, producând o adevărată surpriză prin subiectul ei îndrăzneț și prin darul de povestitor al autorului.

Din aceeași perioadă datează și pasiunea sa pentru politică, tânărul elev participând adeseori la marile întruniri de la ,,Mazar Pașa”, sau din sala ,,Slătineanu”, unde au cuvântul oratori încercați ca M. Kogălniceanu, I.C. Brătianu, C.A.Rosetti, Ion Ghica, E. Stănescu, care aveau să-i dezvolte gustul pentru oratorie și să-l familarizeze cu problemele politice ale timpului. Inteligența sa vie și pătrunzătoare, profund analitică, sesiza rapid punctele de vedere debile sau demagogice ale oamenilor politici consacrați, și în cercul colegilor săi își expunea părerile personale și dorința de a lua contact cu tribuna.

Arta cuvântului, care avea să devină una din principalele sale forme de manifestare, începuse să-l pasioneze.

În anul 1875 ia drumul Parisului pentru a se înscrie la Facultatea de drept. Timp de șase ani va rămâne în capitala Franței, frecventând cursurile unor maeștrii ca: Valette, autor al unui vast tratat despre Codul civil, Em. Alglave, Beudant, Louis Renalt, Colmet de Santerre, specializându-se în dreptul civil și comercial.

În mai 1881, după ce în prealabil publicase broșura De la condition de l’enfant naturel dans la legislation roumaine, își ia doctoratul cu teza De la recherche de la filiation naturelle – teză reținută de facultate – , care a adus autorului său menținerea ,,magna cum laude”. Vreme îndelungată teza lui Take Ionescu a fost considerată de către specialiști ca o lucrare ,,clasică”, ce reprezenta ultimul cuvânt al științei juridice asupre acestei spinoase chestiuni.

Teza lui Take Ionescu a reținut nu numai atenția juriștilor, ci și al unor scriitori ca Al. Dumas – fiul – autorul ,, Damei cu camelii” – preocupat și el de problema copiilor naturali. Într-o scrisoare adresată tânărului jurist român, marele scriitor își exprima satisfacția pentru lucrarea citită și îl informa că și el pregătește un memoriu destinat Parlamentului pentru rezolvarea acestei probleme în spiritul ,,vederilor noastre”.

Parisul n-a dat însă studentului român numai o excelentă formație juridică, ci a contribuit totodată și la pregătirea sa politică, la inițierea în arta oratorică profesională și parlamentară.

Și într-adevăr, pe lângă cursurile de la facultate, Take Ionescu asistă adeseori la ședințele Camerei, unde strălucea atunci geniul oratoric al lui Leon Gambetta și începea să se afirme elocința agresivă, sarcastică, a lui Clemenceanu , urmărește duelurile pasionante dintre republicanii conservatori și radicali, e atent la discursurile provocate de noile legi menite a da Franței adevărata sa fizionomie republicană. Cu aceeași pasiune urmărește și procesele și pledoriile de la Palatul Justiției și marile discursuri de la Academie.

Nimic din viața intelectuală a Parisului nu-I rămâne străin: muzeele, bibliotecile, cenaclurile literare, cercurile științifice, teatrele, expozițiile, congresele, conferințele. Participă la dezbaterile săptămânale ale grupului ,,La cercle des hydropathes” ai cărei membri se luau la întrecere în improvizionarea de versuri, epigrame și discursuri cu subiecte din toate domeniile, cultivând cu asiduitate întreruperile și replicele subtile și ironice. La ședințele acestui cerc a cunoscut Take Ionescu pe viitori corifei politici ai Franței – Aristide Briand, Viviani, Stephen Pichon – atrași ca și el de magia cuvîntului, pe marii scriitori Octav Mirbeau, Paul Verlaine, Jean Moreas, M. Rollinat, precum și pe numeroși pictori și actori. Un cenaclu asemănător organizaseră și studenții români ce se aflau la Paris în acest timp- C.C. Arion, C. Dissescu, Alexandru Djuvara, toți trei viitori miniștri, Grigore Andronescu – în sânul căruia, în urma dizertațiilor și a intervnețiilor făcute, Take Ionescu își dobândi porecla care nu-l va părăsi toată viața: ,,Tăkiță gură de aur”.

Una din cele mai interesante și mai semnificative dizertații, susținute de Take Ionescu în fața colegilor săi, a fost cea consacrată Naționalităților din Austro-Ungaria, care avea să constituie mai târziu una din principalele sale preocupări politice și naționale, și îi va permite în timpul primului război mondial să afirme scriitorului francez Robert de Flers că încă de la 20 de ani avea ,,ochii ațintiți spre vest, spre Transilvania”.

În toamna anului 1881, după ce în prealabil, la 13 noiembrie, se căsătorise la Brighton-fără consimțămîntul părinților, care ar fi voit o noră din aristocrația romănească – cu o tînără englezoaică, fără avere, dar foarte instruită-Elisabeta (Bessie) Richards – Take Ionescu se reîntoarse la București pentru a intra ca avocat în vâltoarea vieții juridice și politice.

La reîntoarcerea lui Take Ionescu la București România se găsea sub dominația Partidului Național Liberal, care, datorită abilității șefului său, Ion C. Brătianu, guverna din vara anului 1876. În acest timp avuseră loc o serie de evenimente: se declarase și se obținuse, prin participarea la războiul ruso-turc din 1877, independența de stat a României – recunoscută și de Congresul de la Berlin din 1878; se produsese alipirea Dobrogei – despre a cărei semnificație Take Ionescu vorbise la Congresul Internațional de Geografie de la Paris, la 14 martie 1881 se proclamase regatul.

La ordinea zilei se găseau acum marile probleme ale reorganizării statului pe baza noilor imperative economice, politice și diplomatice, revizuirea Constituției, necesitatea adoptării unor largi reforme sociale progresiste, crearea unor instituții care să dea expresie noilor aspirații. În acest climat avea să se producă debutul politic al lui Take Ionescu, care, datorită talentului său de orator, pregătirii strălucite și energiei sale robuste, a fost considerat, îndată după reîntoarcerea în țară, drept una din marile promisiuni ale generației sale.

Calea spre activitatea politică a lui Take Ionescu va trece însă prin barou, în care s-a înscris îndată după sosirea la București, prin redacția ziarului ,,Românul ” de sub direcția lui C.A. Rosetti și prin sala de conferințe a Ateneului Român, tânărul doctor al Universității din Paris înțelegând să se impună mai întâi în domeniul profesional și publicistic. La aceasta îl îndemna nu numai vocația și pasiunea sa pentru avocatură și publicistică, ci totodată trebuințele sale de ordin material, fiindcă Take Ionescu nu avea nici un alt mijloc de existență în afara veniturilor sale profesionale. „Am intrat în viață” – avea să afirme el mai târziu – ,,obscur și fără avere”, mărturisindu-și astfel cu sinceritate originea modestă și starea de paupertate a începuturilor.

Concomitent cu intrarea în barou, Take Ionescu își începe și activitatea publicistică. Ziarul la care a făcut apel pentru difuzarea ideilor sale a fost cel a lui C.A. Rosseti, ,,Românul”, în ale cărui coloane va publica timp de mai mulți ani, chiar și după ce se va impune ca om politic, numeroase articole și note politice, cele mai multe sub pseudonimul Joanera și Tyo. O buna parte din articolele sale din anii 1890-1891 au fost destinate politicii externe a României: Împotriva diplomației secrete, Despre unitatea națională a românilor, Neutralitatea, Misiunea noastră, în care se întrezăreau jaloanele viitoare sale activității diplomatice. În primul din aceste articole el protesta împotriva diplomației secrete practicate de guvernele timpului în 1883 guvernul Brătianu semnase, fără a informa Parlamentul, tratatul de alianță cu Germania și Austro- Ungaria –arătând că ,,o națiune vie și sănătoasă trebuie să aibă perpetuu conștiința cu desăvârșire limpede asupra pozițiunii ei în concertul națiunilor, căci numai astfel va putea să iasă teafără din marea ciocnire a neamurilor pe care ne-o ursește sfârșitul acestui veac. ,,Pentru o țară ca a noastră” , sublina Take Ionescu în continuare – a cărei existență națională a fost și este în pericol, politica din afară trebuie să fie preocupațiunea de căpetenie a oamenilor politici.

Capitolul.II. Prima guvernare

Domeniul în care Take Ionescu avea să aducă însă o contribuție masivă și, în care , prin inteligența sa exceptională și prin marea artă a cuvântului, se va impune ca un adevărat bărbat de stat și ca un neîntrecut orator, a fost însă domeniul politic-diplomatic.

Pentru Take Ionescu politica n-a reprezentat numai o puternică pasiune, ci totodată și o înaltă vocație, forma superioară de manifestare a personalității sale- însăși tațiunea sa de a exista. Evident, ținând seama de limitele gandirii sale, de ideologia partidelor din care a făcut parte, de componența și de moravurile societății în care s-a desfășurat activitatea sa, ca și de împrejurările pe care a vrut să le înfrunte , linia sa politică n-a fost lipsită de sinuozități, de contradicții, de greșeli chiar, fără ca acestea să-l abată de pe calea unui sincer patriotism, a aspirațiilor progresiste ale timpului său, și mai ales de la lupta permanentă pentru realizarea unității politice a poporului român.

El reprezintă, totodată, prin calitățile și du politica n-a reprezentat numai o puternică pasiune, ci totodată și o înaltă vocație, forma superioară de manifestare a personalității sale- însăși tațiunea sa de a exista. Evident, ținând seama de limitele gandirii sale, de ideologia partidelor din care a făcut parte, de componența și de moravurile societății în care s-a desfășurat activitatea sa, ca și de împrejurările pe care a vrut să le înfrunte , linia sa politică n-a fost lipsită de sinuozități, de contradicții, de greșeli chiar, fără ca acestea să-l abată de pe calea unui sincer patriotism, a aspirațiilor progresiste ale timpului său, și mai ales de la lupta permanentă pentru realizarea unității politice a poporului român.

El reprezintă, totodată, prin calitățile și dinamismul personalității sale, o biruință a exponenților micii burghezii împotriva aristocrației și a marii burghezii, care dominaseră cu exclusivitate viața politică romanească până la mijlocul celei de a doua jumătății a secolului al XIX-lea. ,,Când am intrat în viața politică- avea să marturiseacă Take Ionescu mai târziu – aveam totul în contra mea”. Totul, sub regimul electoral censitar, când dreptul de candidare și de vot era condiționat de starea materială a alegătorilor și a candidaților, înseamnă lipsa de avere, lipsa de relații în casa superioară, lipsa unui nume impus de antecesori, lipsa tuturor acelor mijloace care contribuiseră la ridicarea viitorilor săi adversari-P.P. Carp, Alexandru Marghiloman, Ion I.C. Brătianu- puternici chiar de la începutul carierei lor politice prin naștere, avere, nume, relații. Față de toți acestia tânărul avocat nu era decât un ,,Take”, fiul unui oarecare Ghiță și a unei Frose de la Ploiești, ignorând faptul , sau necrezând în eficacitatea lui, că acest ,,Take” avea o inteligență, un talent oratoric și o energie capabile să se transforme într-un răsunător capital politic.

La alegerile din toamna anului 1884, voind a da un nou impuls cadrelor liberale, Brătianu a făcut apel la câțiva din tinerii care se remarcaseră în ultimii ani de viață baroului și în discuțiile provocate de revizuirea Constituției, invitându-i să candideze pe listele partidului său. Printre aceștia, alături de Take Ionescu, se aflau și foștii săi colegi de la Paris C.C.Arion, C. Dissescu, Al. Marghiloman.

Take Ionescu a candidat și a fost ales la colegiul al III-lea – colegiul țăranilor – din județul Ilfov, intrând astfel în Cameră la vîrsta de 26 ani. Primul său discurs parlamentar a fost rostit la 4 decembrie cu prilejul discuției la mesajul tronului. Așteptat cu nerăbdare de către protagoniștii lumii politice, în frunte cu Ion Brătianu și M. Kogalniceanu, discursul de debut a lui Take Ionescu a constituit pentru mulți dintre ascultători o adevărată decepție fiindcă în loc de tiradele obținute în astfel de ocazii, tânărul orator s-a prezentat în fața Camerei cu o expunere sobră, rece abordând cu insistență chestiunile născute din revizuirea Constituției: reforma electorală, organizarea justiției și administrației, dezvoltarea învățământului, necesitatea unor investiții noi în economia națională bazată pe colaborarea cu capitalurile străine, arătându-se astfel preocupat de problemele fundamentale ale statului .

Deși lipsit de fluiditatea și efervescența oratorică la care se așteptau unii din admiratorii săi, și îndeosebi ascultătorii din tribune, discursul lui Take Ionescu, mai ales că el insista în mod stăruitor asupra problemelor economice, a făcut dovada unei gândirii politice adînci și a unei sincere dorințe de înnoire a vieții de stat. În discurs el s-a situat pe o poziție de centru, căreia avea să-i rămână fidel în întreaga sa activitate.

Nici ideile lui Take Ionescu, ca și ale lui C.A.Rosetti și ca și ale celorlalți tineri intrați odată cu el în Cameră, nu erau însă menite să entuziasmeze prea mult majoritatea liberală parlamentară, mai ales că aceștia preconizau și o schimbare a metodelor de guvernământ, așa încât numai după două luni, întregul grup, după cum vrea să precizeze mai târziu într-un discurs Take Ionescu, se simțea ,,retras cu sufletul” din partidul în care abia intrase. Timp de câțiva ani el se va manifesta astfel ca liberal independent , susținând cu energie și cu un talent din ce în ce mai apreciat, ideile pe baza cărora intrase în viața politică, și îndeosebi libertățile cetățenești.

Aprecierile de care se bucura tânărul deputat determină pe Ion C.Brătianu, a cărui guvernare devenea din zi în zi tot mai impopulară, să caute o reconciliere cu dânsul, dar Take Ionescu preferă colaborarea cu opoziția dizidentă și a conservatorilor , care deschiseseră o furtunoasă campanie pentru răsturnarea guvernului.În curând el devine unul din principalii exponenți ai opoziției unite.

Cu toate că schimbările de guvern se vor ține lanț timp de câțiva ani , el va rămâne totuși pe vechea sa linie, preocupându-se neâncetat de problemele fundamentale ale țării.

La 30 martie 1889, a doua zi după formarea cabinetului Lascăr Cartagiu, aflând de existența tratatului de alianță cu Germania și Austro-Ungaria încheiat de guvernul Brătianu în 1883, Take Ionescu interpelează pe primul ministru asupra politicii externe a României sperând că declarațiile acestuia îi vor da prilejul să abordeze în mod amplu chestiune tratatului. Ținând seama că tratatul avea un caracter secret, primul ministru a evitat însă discuția, mărginindu-se să declare, spre surprinderea tuturor celor inițiați , că România practică o politică de ,, neutralitate” față de toate marile puteri, deoarece ,,tot ceea ce a căpătat o țată mică ca a noastră” s-ar fi datorat bunăvoinței acestora. Discuția proiectată de Take Ionescu neputând avea loc, interpelatorul avea să-și expună punctul de vedere prin ziarul ,,Românul”, luând atitudine împotriva diplomației secrete.

Cu toate că acționa în afara partidelor guvernamentale, Take Ionescu, prin atitudinea și intervențiile sale, a izbutit să se impună în numai câțiva ani ca o reală forță politică și parlamentară. Făcând în 1880 o prezentare a principalelor figuri din parlamentul românesc, cunoscutul pamfletar și memorialist Gheorghe Panu, el însuși unul din fruntașii Camerei, scria despre Take Ionescu: ,,Este un tânăr plin de viitor; ambițios, foarte ambițios, ca toți oamenii care simt ceva în inimă și în cap, el caută să ajungă acolo unde cultura lui intelectuală și talentele lui îl împing. Situația lui politică – preciza Panu- nu e încă definită pentru moment. Nu se știe ce va ajunge Take Ionescu. Oricum ar fi – releva Panu în încheiere – acest deputat al Craiovei este pentru Parlamentul român o adevărată podoabă”.

Panu nu era un izolat în opiniile și admirația sa pentru Take Ionescu. ,,Faptul că în cel mai scurt timp- avea să afirme și Titu Maiorescu- a știut să ocupe un loc de frunte printre oamenii politici ai generației sale, nu se poate tăgădui”. Aceleași păreri, fără a fi exprimate cu atâta dezinvoltură, le aveau și alți fruntași politici, atât liberali cât și conservatori, și unii și alții voindul în mijlocul lor.

Nevoind să se întoarcă la liberali și cum situația de dezident avea perspective incerte în aprilie 1891 sub guvernul Florescu, căzuse în alegeri în toamna anului 1891 Take Ionescu, convins ,, că sigur nimeni nu poate face nimic” și că ,, disidentul nu reușește niciodată” , se apropie de conservatori. Calea spre o înțelegere cu Lascăr Cartagiu, care urmarea o restructurare a partidului conservator , i se pregătește de către Nicolae Filipescu și Alexandru Lahovari, deși cu acesta din urmă avusese o violentă ciocnire în Cameră. Perspectivele unei înnoiri a programului conservator și a unei noi configurații de cadre politice, bazată pe un aflux de tineret cu idei progresiste, îl tratează. Asigurările ce i se dau în această privință de către fruntașii conservatori sunt puternice. Teama unei reveniri la putere a partidului liberal, care în urma morții lui Ion C. Brătianu (4 mai 1891) izbutise, prin revenirea în partid a lui D.Brătianu, M.Kogălniceanu și a altor foști disidenți, să-și refacă unitatea, convinge conducerea conservatoare de necesitatea unui strâns contact cu masele de alegători și a unui program de guvernare mai avansat. În fața acestei situații după o opoziție de șapte ani, Take Ionescu se decide. La 27 noembrie 1891 el acceptă propunerea lui Lascăr Cartagiu și intră în noul guvern al acestuia ca ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Conservatorii, evident, l-au primit cu o vădită satisfacție, adeziunea lui Take Ionescu la politica lor fiind consideratăca o achiziție din cele mai stralucite.

Peste trei săptămâni, la 18 decembrie, guvernul se remaniază intrând în componența sa și reprezentanții grupării junimiste, în frunte cu P.P. Carp, dând naștere unei formațiuni puternice care avea să dureze până la 3 octombrie 1895.

Și în noua formație Take Ionescu și-a păstrat ministerul oferit la 27 noiembrie, el fiind

unul din elementele de bază ale noii guvernări.

Avea 33 de ani.

Până la moarte își va păstra necontenit un loc proeminent în politica țării, fiind rând pe rând ministru al Finanțelor (1900, 1904-1907), al Internelor (1912-1914), ministru de stat (1916-1917), vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii (1917-1918), ministru al externelor (1920-1921) și în cele din urmă președinte al Consiliului de Miniștri (1921-1922).

Capitolul III. Take Ionescu și politica externă a României

Și întradevăr, dintre toții oamenii politici ai generației sale, Take Ionescu a fost cel care, indiferent dacă se afla la guvern sau în opoziție, a întreținut cele mai stăruitoare legăturii cu miniștrii și corespondenții de presă acreditați la București, și care a întreprins cele mai numeroase călătorii ăn străinătate. Calitatea de eo politic a unui stat legat printr-un tratat de alianță cu Puterile centrale, nu-l împiedică de a căuta contacte și amiciții și în tabăra Antantei, preocuparea sa permanentă fiind de a deschide României, printr-o atentă politică externă, calea spre realizarea unității sale politice. Prin saloanele și birourile sale de la București și Sinaia au trecut rând pe rând reprezentanții diplomatici ai Germaniei, Austriei, Franței, Angliei, Rusiei și Italiei dintre care unora le va consacra mai târziu substanțiale portrete , impunându-se tuturor prin distincția și luciditatea aprecierilor sale politice. În 1896 an în care a cunoscut la București pe contele Tisza, viitor prim-ministru al Ungariei și 1906 Take Ionescu vizita Viena, unde revedea pe Goluchwski și Aehrenthal, ca și Budapesta, intrând în relații cu contele Bnffy, premierul maghiar. În 1901, 1908 și 1912 el și-a petrecut vacanțele în Italia. În 1907 a făcut o lungă vizită la Berlin unde va reveni și în 1911 pentru a avea convorbiri cu Kiderlen Wachter, devenit între timp ministru de externe. Anii 1908, 1909 sunt consacrați unor călătorii în Franța și Anglia unde are întâlniri cu Aristide Briand și, pe lângă lordul Balfour, cu Eduard Grey, ministrul de externe al Mării Britanii care avea să devină unul dintre cei mai mari binevoitori amici ai săi. Vizita la Londra a fost folosită și pentru intrevedere cu diplomatul rus Tatichef, împreună cu care sunt examinate perspectivele unei colaborări româno-ruse. Doi dintre cei mai apreciați ziariști englezi – Donald Mackenzie King, directorul politic al marelui ziar ,,Times” și Gwinne, directorul lui ,,Morning Post” sunt de asemenea prietenii și invitații săi la Sinaia. În primavara anului 1912 oferă la București o strălucită recepție lui Paul Deschanel, fost președinte al Camerei franceze și viitor președinte al Franței, sosit în capitala României înt-o vizită de sondare a cercurilor politice românești cu privire la îmbunătățirea relațiilor cu țara sa. În același an, cu puțin înainte de a intra în guvern, el vizitează din nou Viena pentru a intra în contact cu contele Berchtold, succesorul lui Aehrenthal, decedat în anul precedent, și cu diferiți diplomați acreditați în capitala Austro-Ungariei. În anii următori, relațiile sale cu bărbații de stat străini vor lua o și mai mare amploare.

Cu toată pasiunea sa pentru viața diplomatică și cu toate interesele sale relații în acest domeniu, deși fusese până atunci de patru ori ministru, totuși, din considerații de partid, sarcina de ministru al afacerilor străine încă nu o deținuse. Abia prin intrarea în cabinetul Maiorescu, pe baza acordului menționat, Take Ionescu va avea un cuvânt influient în politica externă, care avea să devină de acum înainte, datorită războaielor balcanice din 1912-1913 și primului război mondial, principala sa preocupare. Intrarea sa în noul guvern coincidea de altfel cu o importantă conjunctură diplomatică, fiindcă numai cu câteva zile înainte de constituirea cabinetului Titu Maiorescu – Take Ionescu se declanșase primul război balcanic (26 septembrie- 9 octombrie), muntenegrenii, bulgarii, grecii și sârbii luând armele pentru a-și elibera conaționalii de sub robia otomană și pentru a înlătura sistemul feudal turc. Informat în prealabil de intențiile celor patru guverne, la 22 septembrie – 5 octombrie 1912, în urma unui Consiliu de coroană prezidat de regele Carol, guvernul român se declarase neutru. Devenind membru al cabinetului , Take Ionescu și-a însușit această politică stăruind pentru menținerea ei. Perspectiva răsturnării echilibrului din sudul Dunării, care conform opticii oamenilor politici românii ar fi pus în pericol integritatea teritorială a României, a determinat guvernul de la București să-și reexzamineze pozițiaîn vederea altor soluții.

Dorința guvernului român a fost comunicată și Germaniei și Austro-Ungariei, aliatele sale precum și Rusiei și Franței, care la rândul lor, au transmis-o Bulgariei. Atât Austro-Ungaria cât și Rusia, fiecare pentru alte motive, au sfătuit totodată guvernul bulgar să caute o înțelegere cu România. Tensiunea a început mai ales să crească mai ales după ce Turcia la 3 noiembrie, recunoscându-se înfrântă, a intervenit pe lângă marile puteri pentru a convoca o conferință care să pună capăt conflagrației. Conferința a fost convocată la Londra pe data de 16 decembrie, la ea fiind invitate și statele beligerante. În drum spre Londra, delegatul bulgar, Stoian Daneff, președintele Camerei, s-a oprit intr-o zi în capitala României unde, pentru a cunoaște punctul de vedere al guvernului român, a avut întrevederi atât cu primul ministru cât și cu Tke Ionescu. Neputându-se ajunge la un acord, s-a hotărât ca discuțiile să se continuie la Londra cu N. Mișu, ministrul României în capitala Angliei. Constatându-se însă că discuțiile între Daneff și Mișu se prelungesc în mod steril, spre sfârșitul lui decembrie guvernul român a decis trimiterea la Londra a lui Take Ionescu pentru ca astfel revendicările României care oferea în același timp Bulgariei concursul său militar pentru ocuparea Adrianopolului să fie susținute cu mai multă autoritate.

La 29 decembrie Take Ionescu va pleca spre Londra, oprindu-se în drum la Paris pentru a solicita concursul guvernului francez, lucru pe care în trecerea sa spre Londra îl făcuse și Daneff. Primul ministru al Franței , Raymond Poincare, l-a primit cu amabilitate, l-a ascultat cu interes, dar, în același timp cunoscând tratatul de alianță al României cu Germania și Austro-Ungaria și cu oarecare mirare, la întrebat, mai înainte de ai promite ajutorul cerut, care va fi atitudinea țării sale în eventualitatea unui război între puterile Antantei și ,, aliatele” României. Nevoind din motive de oportunitate diplomatică, să recunoască tratatul secret invocat de Poincare, Take Ionescu a negat existența acestuia, dar a adăugat că dacă Franța ar susține revendicările României îngrijorarea sa ar fi cu totul nejustificată. Poincare a înțeles situația delicată în care se afla interlocutorul său, iar la despărțire, cucerit de argumentele sale și de perspectivele unei schimbării a atitudinii României, i-a promis concursul solicitat.

Convorbirea Take Ionescu-Poincare prefața o nouă fază a relațiilor franco-române.

La Londra, spre a obține și concursul celorlalte puteri, Take Ionescu a avut întrevederi cu sir Edward Grey, ministrul de externe al Angliei, cu ambasadorii Germaniei, Franței, Austro-Ungariei și Rusiei, precum și cu delegații Serbiei și Greciei,- Nicola Pasici și E. Venizelos- iar în zilele de 3-14 ianuarie a dus tratative cu Daneff, fără rezultat, însă. În fața acestei situații la 16 ianuarie, Take Ionescu a fost rechemat la București, conflictul româno-bulgar, a cărui tensiune creștea din zi în zi , urmând să fie soluționat de conferința ambasadorilor marilor puteri, care avea să se întrunească la 31 martie la Petersburg. La 9 mai după îndelungate dezbateri, conferința, datorită stăruințelor ambasadorilor Franței, Rusiei și Germaniei își încheia lucrările atribuind României orașul Silistra cu împrejurimile sale pe o rază de 3 km., asigurând totodată autonomia culturală și religioasă a romanilor de pe teritoriul bulgar. La 17 mai corpurile legiuitoare au ratificat protocolul de la Petersburg- Camera cu 127 voturi pentru și 17 contra, iar Senatul cu 77 pentru și 9 contra – și au autorizat puterea lui în lucrare. Atât pentru Maiorescu cât și pentru Take Ionescu , contrar opiniilor lui P.P. Carp, N.Filipescu și Ion I.C.Brătianu conflictul româno-bulgar era socotit încheiat și unul și altul fiind satisfăcuții de evitarea războiului.

Brusc însă, în noaptea de 29-30 iunie 1913, prin atacul ordonat de regele Bulgariei împotriva Greciei și Serbiei, problema balcanică intră într-o fază nouă, războiul purtându-se acum între foștii aliați, România luând atitudine, la solicitarea acestora, alături de greci și sârbi.

La 20 iulie armata bulgară capitula, iar la 30 iulie se deschideau la București lucrările congresului pentru încheierea tratatului de pace. Congresul, ale cărui ședințe aveau să dureze până la 10 august, a fost prezidat de Titu Miorescu, al doilea delegat al României, dintre cei 6, fiind Take Ionescu. Prin acest tratat s-a atribuit României partea de sud-vest a Dobrogei (Cadrilaterul), care avea să învenineze pentru multă vreme raporturile dintre români și bulgari. La congres ca șef al delegaților Serbiei și Greciei, au participat și premierii acestora, Nicola Pasici și Eleuterie Venizelos, care apreciind calitățile și farmecul personalității lui Take Ionescu, aveau să devină unii din cei mai apropiații amici externi ai săi.

După semnarea tratatului, în tovărășia noilor săi amici, Take Ionescu a făcut o excursie la predeal ajungând până în apropiere de Brașov, atingerea frontierei Transilvaniei fiind pentru toți un prilej de noi reflecții politice consacrate viitorului.

Opinia pe care Venizelos și-o făcuse despre bărbatul de stat român l-a determinat ca în toamna aceluiași an să-l roage să accepte sarcina de mediator în conflictul greco-turc. Primind invitația lui Venizelos, la 23 octombrie Take Ionescu s-a deplasat la Constantinopol unde a avut lungi convorbirii cu Talaat bei, principala personalitate din cabinetul turc, care a primit cu entuziasm propunerile lui Venizelos și astfel diplomatul român s-a putut prezenta la Atena în calitate de arbitru al conflictului dintre cele două state. La 31 octombrie pacea dintre Turcia și Grecia era semnată , restabilindu-se astfel liniștea și în acest colț al Peninsulei Balcanice. Răsplata lui Take Ionescu fost, printre, alte onoruri, proclamarea sa ca cetățean de onoare al Atenei, decernarea titlului de doctor honoris causa al Universității din acest oraș pe care, până atunci, nu îl primise decât Gladstone și Clemenceanu, și mulțumirile personale aduse de sultanul Mehmed V care i-a oferit o fastuoasa recepție.

Trecerea lui Take Ionescu prin Constantinopol a reținut și atenția ambasadorului Rusiei, care, dornic de al câștiga pentru o politică de colaborare cu țara sa, a oferit și el o recepție în onoarea ministrului României.

În toamna anului 1913, la scurtă vreme după semnarea tratatului de la București tratat ce contrariase puternic diplomația austro-ungară- Take Ionescu a făcut o nouă vizită la Paris, solicitând din nou o audiență lui Poincare, care între timp fusese ales președinte al Republicii Franceze. Cu această ocazie, ținând seama de starea de spirit a populației, în favoarea desăvârșirii unității național-statale – în timpul războiului din Balcani ostașii români strigau fără șovăire ,, vrem Transilvania”- și luând în considerație opoziția făcută de Austro-Ungaria aspirațiilor României, el a ținut să-l asigure pe noul președinte al Franței că ,,niciodată aceasta (Franța- V.N) nu va întâlni armata română în tabăra vrăjmașă”. Poincare, voind să știe dacă nu cumva acesta e numai punctul de vedere a lui Take Ionescu, l-a întrebat dacă socotește că va mai sta mult la guvern.

,,Nu, i-a răspuns acesta, eu voi pleca în curând, dar orice guvern va avea România el va putea face altfel”.

Lucida preveziune a lui Take Ionescu avea să fie confirmată numai peste un an , când, odată izbucnirea primului război mondial, s-a pus capăt tratatului de alianță al României cu Germania și Austro-Ungaria, inamicele Franței, România îndreptându-se, în vederea realizării idealului său național, înspre Franța și aliații ei: Rusia și Anglia.

La 31 decembrie 1914, deși nu își încheiase legislatura, Titu Maiorescu înaintă regelui demisia cabinetului său. Puterea reveni din nou , urmând mecanica regală, Partidului națiomal liberal.

La 28 iulie, prin atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria, avea să izbucnească primul război mondial.

Odată cu declanșarea războiului va începe însă și cea mai fecundă perioadă din activitatea politică a lui Take Ionescu, cea care prin contribuția sa la înfăptuirea unității politice a poporului român, avea să-i fixeze numele în galeria marilor patrioții români și totodată printre cei mai reprezentativi bărbați de stat europeni.

Capitolul IV. Take Ionescu și românii de peste hotare

Nu vom urmări din punct de vedere intern trecerea sa prin fruntea acestor ministere, cele mai importante din administrația statului, dând însă o largă atenție activității sale în legătură cu apărarea românilor aflați sub stăpânire străină, și îndeosebi a celor din Transilvania, precum și vastei sale activității diplomatice din anii premergători primului război mondial (1914-1918) și a celor din anii următori (1920-1922).

Ca membru al cabinetului Cartagiu din anii 1891-1895, Take Ionescu a desfășurat și o activitate care avea să-l situieze în categoria celor mai înflăcărați patrioți. E vorba de ajutorul pe care ministrul Cultelor și instrucțiunii Publice al României l-a acordat în anii 1892-1895 românilor din Transilvania, care tocmai în această perioadă se aflau angajați într-o înverșunată luptă politică pentru apărarea existenței și a drepturilor lor naționale. Prin conferința de la Sibiu din 20-21 ianuarie 1892, convocată de Partidul Național Român, aceștia, după ce timp de 25 de ani se abținuseră de la lucrările Parlamentului din Budapesta, hotărâse să prezinte împăratului Francisc Iosif I, printr-o numeroasă delegație, un Memorand prin care protestau împotriva politicii de deznaționalizare practicată de guvernele magheare, și denunțau totodată consecințele nefaste ale dualismului austro-ungar instaurat în 1867.

Împăratul a refuzat să primească însă atât delegația cât și ,,Memorandul”, iar guvernul din Budapesta a trimis în judecată, sub învinuirea de trădare de patrie, pe toți membrii comitetului național. Procesul s-a judecat la Cluj în luna mai 1894, inculpații, în frunte cu dr. Ioan Rațiu, președintele partidului, fiind condamnați cu toții la închisoare. Refuzul împăratului de a primi delegația precum și procesul de la Cluj au indignat puternic pe românii de pe ambele versante ale Carpaților, care și-au exprimat revolta prin numeroase manifestații și publicații de protest.

Atitudinea sa ca ministru în cabinetul Catargiu s-a concretizat și prin legăturile sale personale cu fruntașii politici transilvăneni, Ioan Rțiu, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Eugen Brote prin acordarea de subvenții, în mod sistematic, instituțiilor culturale și ziarelor românești din Transilvania. În anul 1894 aceste subvenții se ridicaseră la suma de peste 300 000 lei aur. Subvențiile menționate se distribuiau atât prin secretarii și agenții săi personali, cât și prin eforia bisericii Sf. Nicolae din Brașov și prin unii ziariștii ca Aurel Mureșanu, directorul ,,Gazetei Transilvaniei” din același oraș, și Corneliu Diaconovici, directorul ziarului ,,Dreptatea” din Timișoara. ,,Take Ionescu avea să precizeze unul din cercetătorii acestei epoci a fost singurul dintre miniștrii cabinetului condus de Lascăr Cartagiu care, împotriva poziției oficiale au luat apărarea românilor transilvăneni.

În anii de opoziție ce au urmat Take Ionescu a desfășurat o intensă activitate parlamentară, devenind prima prima vioară a partidului său. La 22 decembrie 1904, conservatorii au fost chemați din nou la guvern sub președinția lui Gh. Gr. Cantacuzino. Ei vor guverna până la 11 martie 1907, lui Take Ionescu revenindu-i Ministerul de Finanțe.

Și în această guvernare el a urmărit cu o neântreruptă atenție viața românilor aflați sub stăpâniri străine, și îndeosebi a celor dim Imperiul otoman, pentru care la 5 mai 1905 a obținut din partea sultanului Abdul Hamid printr-o intervenție personală o ,,iradea”, prin care li se permitea să-și organizeze bisericile și școlile în limba lor națională.

Răscoala din 1907 și atitudinea partidului conservator față de problema țărănească, partidul preferând atitudinea reacționară a lui P.P. Carp, care a fost ales șef al vechii formațiunii conservatoare, au constrâns pe Take Ionescu să părăsească partidul și să înființeze, la dorința numeroșilor săi aderenți, un nou partid intitulat conservator democrat. Constituirea partidului s-a făcut la 24 ianuarie 1908, Take Ionescu fiind proclamat șef. Caracterul și doctrina noului partid erau cuprinse în însăși numele său, Take Ionescu păstrând tradițiile vechiului partid conservator, dar înnoindu-i structura și programul.

Cu toate că noul partid a înregistrat grabnic surprinzătoare succese electorale, câștigând, datorită sprijinului micii burghezii, toate alegerile parțiale dintre anii 1908-1910, la sfârșitul anului 1910, partidul liberal împlinindu-și legislatura, regele Carol I, pentru a păstra sistemul rotativei ,,guvernamentale”, n-a chemat la guvern partidul lui Take Ionescu, preferând pe bătrânul P.P.Carp, al cărui partid fusese învins pretutindeni.

Guvernul lui P.P.Carp, combătut aprig de Take Ionescu, n-a avut însă o viață prea lungă fiindcă în urma unor conflicte neașteptate cu partidul liberal și cu noul șef al acestuia, Ion I.C.Brătianu, la 28 martie 1912 a fost sili să demisioneze. Odată cu șefia guvernului , Carp avea să piardă și șefia partidului , în locul său fiind ales Titu Maiorescu. La îndemnul regelui acesta a căutat o înțelegere cu Take Ionescu și Titu Maiorescu în virtutea căreia șeful guvernului se angaja să nu ia nici o inițiativă și nici o dispoziție în politica externă fără consultarea prealabilă a ministrului de interne. Încheierea acestei înțelegeri, cerută și confirmată de regele Carol I, însemna o recunoaștere a amplei informații a lui Take Ionescu în problemele diplomației, a iscusinței și abilității sale, și totodată a strânselor sale relații personale cu numeroși diplomați și bărbați de stat europeni.

Capitolul V. În fața primului război mondial

Dezlănțuirea conflagrației avea să-l găsească în Anglia, unde plecase la începutul lunii iulie, după ce la 14 iunie întâmpnase la Constanța, ca invitat al regelui, pe țarul Nicolae II cu prilejul cunoscutei vizite pe care acesta o făcuse curții regale române. La sosirea sa în capitala Angliei cercurile politice și diplomatice se aflau sub puternica impresie a asasinatului de la Sarajevo săvârșit la 28 iunie, fără a se bănui însă că el va fi luat de Austro-Ungaria drept pretext pentru invadarea Serbiei. Lucrurile aveau să se lămurească abia la 24 iulie, când cabinetul de la Viena a trimis guvernului de la Belgrad fulminantul și strivitorul său ultimatum. Norii războiului apăruseră brusc la orizont. Diplomații purtau în buzunarele lor barometrele atmosferei politice din țările pe care le reprezentau. Pentru Take Ionescu momentul oferea un prilej unic de a se informa asupra opiniilor și intențiilor tuturor. Ca într-o rapidă succesiune de secvențe el vede astfel rând pe rând pe ambasadorii Germaniei (prințul Lichnowski), Austro-Ungariei (contele Mensdorf), Franței (Paul Cambon), al Rusiei , Italiei , pe Eduard Grey, ministrul de externe al Angliei, ca și pe ziariștii Steed și Gwinne, izbutind să-și facă o imagine clară asupra furtunii ce se apropia cu pași gigantici. La 28 iulie, când armatele austro- ungare se năpustiseră asupra Serbiei, el știa astfel contrar speranțelor ambasadorului Austro-Ungariei, că războiul nu va putea fi localizat, și că marile puteri, împărțite în cele două tabere antagoniste, erau hotărâte să se înfrunte cu armele în mană. Știind că și România, datorită tratatului ce o lege de Puterile centrale, va fi solicitată sa se alăture acestora și cunoscând totodată prietenia regelui Carol I pentru împărații Germaniei ai Austro-Ungariei, el se grăbi să plece spre București pentru a putea contribui, prin activitatea și informațiile sale, la luarea unei atitudini conforme cu interesele poporului român.

Părăsind Londra la 29 iulie el ajunsese la București, după o scurtă oprire la Viena, în decursul căreia aflase de declarația de război a Germaniei, în noaptea de 2 august. În gară fu întâmpinat de prefectul poliției capitalei care-i transmise-se din partea lui Ion I.C.Brătianu invitația de a pleca în dimineața următoare în calitate de șef al partidului conservator democrat – la Sinaia unde, evenimentele precipitându-se, urma să se țină în cursul după amiezii de 3 august Consiliul de coroană convocat de regele Carol. În aceeiași noapte el comunică primului prieten întâlnit, C.Xeni, care avea să devină ,mai târziu principalul său biograf, opiniile sale asupra conflagrației începute. ,,Va fi un război de cinci ani – îi spuse Take Ionescu amicului său – va intra Anglia, va intra Italia, vom intra noi și nu se poate să nu intre și America. Până și Japonia va intra”. La mirarea prietenului , el răspunse cu vioiciune :,, Da, da! Nu te uita așa. Ține minte. Război de 5 ani. Va fi vai de omenire. Dar de un lucru sunt sigur, adaugă el cu gravitate: că Aliații vor fi victorioși și că vom vedea cu ochii România Mare”. Cu aceiași siguranță el a afirmat apoi aceluiași prieten că la sfârșitul războiului ,, vom vedea multe tronuri prăbușindu-se, vom vedea atotputernicia Americii și vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluționar.

La Sinaia, dpă o scurtă întrevedere cu primul ministru, care ăl așteptase în gară, în decursul căreia, cunoscându-și anticipat opiniile, se hotărâră să acționeze în comun, el fu primit imediat de rege ,care intenționa să-i ceară concursul pentru politica sa. Reținut apoi la dejun, la care au asistat toți membrii familiei regale, el își mărturisi din nou convingerile exprimate în fața prietenului de la București, afirmând fără ezitare că războiul va determina o ,,cascadă a tronurilor” și că o victorie germană, care ar însemna în realitate o victorie austro-ungară, ar constitui o adevărată primejdie pentru independența României.

Declarațiile ,,celui mai inteligent român din timpul domniei sale”, după cum îl considera Carol I pe Take Ionescu, îl convinseseră pe rege de inutilitatea oricărei insistențe, așa încât Take Ionescu s-a putut prezenta la Consiliu fără a-și fi luat nici un angajament prealabil.

Dezbaterile Consiliului – la care, pe lângă rege și moștenitorul său, au participat foștii prim-miniștri Theodor Rosetti, P.P.Carp, toți membrii guvernului în frunte cu Ion I.C.Brătianu, președinții corpurilor legiuitoare, precum și șefii partidelor de opoziție, Take Ionescu și Al. Marghiloman, însoțiți de câte doi delegați- s-au deschis la orele 5. Ele s-au desfășurat chiar de la început într-o atmosferă de mare încordare , fiindcă deschizând ședința, regele a cerut sfetnicilor săi, invocând tratatul de alianță cu puterile centrale să decidă imediata intrare a României în război împotriva Rusiei. În sprijinul tezei sale, pe lângă textul tratatului , regele a dat citire și telegramelor primite în ajun de la împărații Austro-Ungariei și Germaniei care îi ceruseră îndeplinirea obligațiilor de ,,aliat” și prieten ,, Eu am încredere îi telegrafiase Wilhelm II- că vei fi credincios prietenilor tăi și că vei îndeplini necondiționat datoriile tale de aliat”. Și mai categortică fusese telegrama primului-ministru al Germaniei, Bethmann-Hollweg. ,,Cerem – soma acesta- mobilizarea imediată a armatei române și îndreptarea ei împotriva Rusiei”. Discursul regelui și textele telegramelor citite arătară tuturora fără putință de echivoc ce se dorea și ce se pretindea de la dânșii. În loc de adeziunile așteptate, suveranul întâlni în fața sa o adâncă tăcere pe care nu o lumina decât zâmbetul de aprobare al lui P.P.Carp. Solicitat de rege să ia cuvântul Brătianu, primul-ministru, își ezprimă dorința de a vorbi ultimul. Regele se adresă atunci foștilor prim-miniștri, Theodor Rosetti și P.P.Carp. Primul ceru însă ca țara ,,să se ție liniștită”, și numai al doilea vechi și înverșunat germanofil, ceru pe un ton tăios, imediata aplicare a tratatului. Nimeni nu-l urmă însă pe această cale, nici măcar vechii săi colaboratori, care se pronunțară pentru neutralitate. Dându-se cuvântul lui Take Ionescu, șeful conservatorilor democrați, acesta arată, făcând o patrunzătoare analiză juridicăși politică a tratatului, că el având un caracter defensiv, nu ne obligă la intrarea în război, Austro-Ungaria și Germania fiind cele care provocaseră conflagrația. ,,Nici onoarea, nici interesele națiunii- a afirmat el în încheiere nu ne obligă să aplicăm tratatul fiind liberi să ne pronunțăm așa cum poruncesc interesele țării”. În legătură cu aceste interese, el releva imposibilitatea morală a României de a lua armele alături de Austro-Ungaria și sublinia, totodată neputința de a se face un război fără asentimentul opiniei publice. În concluzie pentru a câștiga timp, el presupune neutralitatea armată.

Întrerupt de rege cu observația că ,,neutralitatea e cea mai rea politică” el răspunse suveranului cu fermitate: E singura posibilă.

Urmând la cuvânt Ion I.C.Brătianu, a cărui declarație avea să angajeze guvernul, acesta s-a raliat politici de neutralitate preconizată de antevorbitori, arătând că elementul determinant al chestiunii îl constituia ,, problema românilor din Transilvania” care trebuie să fie ,, permanenta noastră preocupare”. Ca și Take Ionescu , el a subliniat faptul că ,,războiul nu se poate face fără aprobarea conștiinței naționale”. El a adăugat totodată că, după informațiile sale, aceeiași atitudine avea să fie adoptată și de Italia, aceasta ca și România, având de rezolvat legitimile sale aspirații naționale. Exact în momentul în care P.P.Carp, cerând din nou cuvântul, se ridicase pentru a combate afirmațiile lui Ion I.C.Brătianu ușa salonului s-a deschis și un curier a prezentat primului ministru textul unei telegrame. Era confirmarea neutralității Italiene anticipata de Brătianu cu câteva minute mai înainte.

La orele 8, după ce regele a cerut opinia personala tuturor celor prezenți, discuțiile au luat sfârșit, constatându-se că toții participanții, în afară de P.P.Carp, se declaraseră pentru neutralitate. Regele, neputând declara războiul singur, s-a văzut silit a accepta hotărârea consilierilor săi, nu fără a le spune că prin decizia adusă ,,sfărmaseră ăntreaga operă a vieții sale” și că săvârșiseră o adevărată ,,crimă”. ,,Crima ”înseamnă însă deschiderea drumului spre făurirea statului național unitar român.

Declarația făcută de Take Ionescu lui Poincare în septembrie 1913 se realizase cu promptitudine; armata română nu vrea să lupte alături de Puterile centrale.

Pentru Take Ionescu neutralitatea nu reprezenta însă – așa cum arătase într-un interviu acordat ziarului ,,Le Temps”- decât prima etapă a unei acțiuni menite ăn cele din urmă să ducă România în tabăra Franței, Rusiei și Angliei, aceasta fiind, pe plan extern, cea mai sigură cale pentru realizarea idealului național al românilor. Îndată după consiliul de coroană el își îndreptă deci eforturile în această direcție, căutând pe de o parte, să țină piept asalturilor furioase ale miniștrilor Germaniei și Austro-Ungariei la București – von dem Busche și contele Czermin – care, alarmați de hotărârile de la Sinaia, începuse o stăruitoare acțiune de persuasiune pe lângă barbații politici români, încercând să-i determine la o revizuire a atitudinii de la 3 august, iar pe de alta să provoace mobilizarea conștiinței naționale a țării, singura pe care se putea baza o asemenea acțiune.

Stăruințele lui Take Ionescu se întâlniră din primul moment cu ale reprezentanților Antantei- Blondel (Franța), G.Barklay (Anglia), Poklevski-Koziel (Rusia)- care doreau ca România după ce refuzase să aplice tratatul ce o legase până atunci de Puterile centrale, să îmbrățișeze cauza Aliaților și să intre în război alături de aceștia.

În urma morții la 27 septembrie – 10 octombrie 1914 a regelui Carol și a urcării pe tron a nepotului său, Ferdinand I, stăruințele ambelor grupări beligerante deveniră din ce în ce mai insistente, urmărindu-se cu o neobosită tenacitate atât captarea noului suveran cât și a oamenilor politici. În cele din urmă, diplomații recurseră la amenințări și promisiuni, fiecare, cunoscând dorința de unire a românilor , deschizând perspective teritoriale în dauna grupării rivale. Criteriul de apreciere asupra posibilităților de realizare a acestora ca și anvizajarea viitoarelor raporturi de forțe în Europa, determinară lumea politică burgheză lăsând la o parte guvernul care timp de doi ani avea să se mențină pe linia neutralității să se împartă în doua tabere. Vechea adversitate dintre Take Ionescu și conducerea partidului conservator izbucnește din nou, de astă dată pe cea mai importantă dintre problemele naționale, fiindcă Alexandru Marghiloman, spre deosebire de acesta și combătându-l cu înverșunare, s-a orientat în direcția Puterilor centrale. Orientarea sa a provocat o adâncă indignare chiar și în rândurile partidului conservator, o importantă ramură a acestuia, în frunte cu Nicolae Filipescu, Barbu Delavrancea și Ioan Lahovari, vechii sprijinitori ai luptei românilor din Transilvania, luând atitudinr impotriva politicii preconizată de președintele partudului. Majoritatea partidului , influențată și de atitudinea lui P.P.Carp și Titu Maiorescu , pronunțându-se însă pentru orientarea lui Marghiloman, Filipescu și Lahovari părăsiră partidul constituind o nouă grupare conservatoare susținătoare a curentului pro-transilvan. Șefia noii grupări, Lahovari murind la scurtă vreme după alcătuirea ei, a fost incredințată lui Nicolae Filipescu (17 iunie) care adoptase o atitudine similară cu a lui Take Ionescu. Vechii prieteni, după o vrăjmășie de aproape un deceniu și jumătate, se regăsiră astfel din nou unul lângă altul spre a lupta cu puteri unite, având alături și pe Delavrancea și Titulescu, pentru marea cauză a unității politice a poporului lor. Aceeași atitudine a fost adoptată și de Partidul Național Democrat, înființat în 1908 în istoricul Nicolae Iorga, precum și de gruparea românilor care se refugiaseră din Transilvania În frunte bătrânul luptător Vasile Lucaciu și cu poetul Octavian Goga.

Începută în consiliul de coroană și având ca primă victorie denunțarea tratatului de alianță cu Puterile centrale, noua luptă națională a mobilizat în frontul ei nu numai grupările politice menționate ci și altele, precum și toate societățile culturale și științifice existente, și a determinat înființarea unei noi asociații patriotice militante. În fruntea acestora se găsea Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, întemeiată în anul 1891, și care timp de peste trei decenii desfășurase o deosebităactivitate patriotică. La 14 decembrie 1914, pentru a arăta că intră într-o nouă fază a activității sale – fază destinată realizării unității politice ,,Liga” reorganizându-se, și-a ales un nou comitet în fruntea căruia se găseau cei mai îndârjiți exponenti ai luptei pentru eliberarea Transilvaniei : Vasile Lucaciu (președinte), Barbu Delavrancea (vicepreședinte), N.Iorga (secretar general), Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Octavian Goga, Simion C.Mândrescu. Aceiași exponenți aveau un cuvânt hotărâtor și în conducerea celorlalte societăți patriotice Carpații, Cercul românilor de peste Munții, Liga ardeleană, Apărătorii patriei, Acțiunea patriotică. Concomitent cu reorganizarea ,,Ligii” se înființează, din inițiativa savantului I.Cantacuzino, asociația Acțiunea națională, al cărei președinte a fost ales Take Ionescu. În anul 1915, la 16 septembrie, pentru a da tuturor acestor societăți o direcțiune comună, se constituie Federația unionistă ai cărei conducători aveau să fie N.Filipescu, Take Ionescu și Simion Mândrescu.

În numele tuturor acestor societăți și al Federației unioniste, s-au organizat în perioada neutralității nenumărate manifestații și mitinguri populare la care străbătând țara de la un capăt la altul au luat cucântul toți acești luptătorii ce erau în același timp și cei mai încercații maeștri ai verbului patriotic românesc.

Patriotismul și intensitatea noii acțiuni dau în această perioadă un nou impuls vechii elocințe a lui Take Ionescu irosită până atunci în luptele de partid, făcând-o să-și atingă apogeul. Alături de străluciții săi compagnioni el ia cuvântul la toate marile întruniri- București (15februarie), Craiova (25 martie), Iași (5 aprilie), Galați (19 aprilie), Ploiești (3 mai 1915)- provocând pretutindeni un mare entuziasm și o nemărginită încredre în unirea cu viitorul neamului. Vocea sa melodioasă, captivantă, talentul de a crea tirade emoționale, răscolitoare, puterea de a concretiza, printr-o adâncă gândire, noi configurații și perspective, patosul său tulburător sun acum la largul lor, și, nestingherite de nici un considerent lăturalnic, izbutesc să se ridice până la cele mai înalte performanțe ale marelui orator. Cea mai strălucită creație a elocinței sale din această perioadă, și, care totodată, a fost considerată și cea mai elevantă manifestare a sa ca orator, a fost discursul rostit de Camera Deputaților în zilele de 16-17 decembrie 1915, discurs publicat apoi sub titlul Politica instinctului național. Timp de două zile în atenția încordată a deputaților și a băncii ministeriale adunate în plenul ei, Take Ionescu, combătând politica lui P.P.Carp, a înfățișat cauzele și sensul primului război mondial, atitudinea României față de marea conflagrație , relațiile statului român cu Austro-Ungaria și Rusia, pentru a încheia apoi, într-un incomparabil avânt, cu îndemnul ca guvernul, călăuzindu-se după tradițiile politicii instinctului național, să treacă fără întârziere la lupta pentru realizarea idealului poporului român,pentru înfăptuirea unității sale. ,,Acesta – arăta Take Ionescu – e un drept primordial ca și dreptul la viață”, deoarece ,,fiecare popor are dreptul să-și trăiască viața lui, să și-o trăiască întreagă, cu toți ai lui, fiindcă numai așa poate și el să creeze o civilizație a lui, care să intre în armonia tuturor celorlalte civilizații… Scopul final al politicei românești – preciza oratorul în continuare – scopul din toate sufletele, scopul din toate inimile a fost totdeauna același: unitatea națională, nu numai culturală, dar și politică, întregirea noastră a tuturor în granițele în care ne-a pus Traian, călare peste Carpați, fulgerând în dreapta și în stânga cu toate puterile noastre”.

Discursul se încheia cu o critică a generației oratorului care, prin dorința de îmbogățire arătată până atunci, ca și prin afacerile făcute în dauna țării după izbucnirea războiului, se arătase așa ,,de puțin pregătită pentru o viață erotică” și pentru îndatoririle ce avea de îndeplinit. ,,Și cu toate acestea – afirma în final Take Ionescu, pentru a arăta importanța istorică a momentului sarcina de a scrie o epopee vie a căzut pe generația noastră; pe această generație a urzit-o soarta să indeplinească fapta cea mare. Ea va fi sau gropașa muncii de veacuri sau zămislitoarea unei vremi așa de frumoase, încât vedenia ei mă smerește.

Concomitent cu discursurile rostite, Take Ionescu a publicat în această periadă, ca și N.Iorga și O.Goga, urmărind aceleași scopuri, și numeroase articole în ziarele Acșiunea, La Roumanie, Epoca, stimulând astfel necontenit avântul patriotic al opiniei publice.

Acțiunea sa a fost urmărită, chiar de la început, cu un puternic interes nu numai în țară ci și peste hotare, semnificația și importanța ei fiind relevată, printre alte manifestații concludente, printr-un articol scris de însuși Georges Clemenceanu. ,,Take Ionescu – scria ,,tigrul” la 14 decembrie 1914 în ziarul său ,,L’Homme enchaine” subliniind atitudinea acestuia față de Puterile centrale – este un bărbat care pe drept cuvânt se poate numi european…un mare european… deși este român până în măduva oaselor ”, având pentru țara sa ,, cea mai înaltă și mai legitimă ambiție”.

Capitolul VI. În timpul conflagrației mondiale

La 15/28 august 1916, după ce cu câteva zile mai înainte Ion I.C. Brătianu președintele Consiliului de Miniștri, semnase tratatul de alianță cu Anglia, Franța, Italia și Rusia, prin care se recunoșteau, pe baza principiului naționalităților, revendicările României față de Austro-Ungaria, armata română intră în război. Hotărârea se luase în urma unui nou Consiliu de coroană ținut la București în ziua de 14/27 august sub președenția regelui Ferdinand I. Ca și la Consiliul din 1914, au fost invitații, pe lângă șeful și membrii guvernului, foștii prim-miniștrii și șefii partidelor politice recunoscute de rege: Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Alexandru Marghiloman. Noul consiliu de coroană n-a avut însă caracterul consultativ al celui precedent, fiindcă îndată după deschiderea ședinței regele a anunțat că el este decis ca, ținînd seama de interesele poporului român și ,,învingându-se pe sine însuși”, să intre imediat în război alături de Puterile Antantei. Primul ministru, comunicând Consiliului tratatul încheiat cu guvernele Antantei, s-a raliat deciziei regelui, declarând că ,,țara e angajată”. Îndată după Brătianu a luat cuvântul Take Ionescu mărturisind că partidul săa este fericit să vadă realizându-se ceea ce a cerut de doi ani neâncetat- intrarea în război pentru înfăptuirea idealului național- și că va da regelui și guvernului întregul său concurs ,,fără condițiuni”. În același sens a vorbit și Nicolae Filipescu. S-au opun însă susținându-și vechea politică, Al.Marghiloman, P.P.Carp și Titu Maiorescu. Carp spre indicnarea tuturor celor prezenți în afară de aderenții săi- și apoi a întregii țări, afirmând chiar că ar dori ca ,, armata română să fie bătută” fiindcă ,, numai astfel s-ar putea salva România”. Cuvintele lui Carp, oricât ar fi fost ele de îndrăznețe, nu mai puteau opri însă mersul istoriei, așa încât dezbaterile Consiliului s-au încheiat cu acceptarea declarației de război împotriva Austro-Ungariei.

Momentele intrării în acțiune a României coincidea cu marea bătălie de la Verdum, obligând astfel Puterile centrale să ridice importante forțe de pe acest front pentru a le arunca, sub comanda generalului Falkenheyn, asupra noului beligerant ale cărui trupe ocupaseră în primele săptămânii o mare parte din Transilvania.

În același timp România avea să fie atacată și de forțele germano-austro-turco-bulgare de peste Dunăre, comandate de mareșalul Mackensen. Prinsă ca într-un clește între două focuri și neajutată de gruparea de forțe franco-engleze aflate la Salonic, armata română, luptând cu un eroism fără seamăn, e silită astfel să se retragă pas cu pas din fața asalturilor copleșitoare ale adversarilor. Pierderile ei sunt considerabile. La 6 decembrie, în urma unei mari bătălii, trupele inamice izbutesc să ocupe Bucureștiul. Regele, guvernul, corpurile legiuitoare și celelalte autorității de stat se văd nevoite să se retragă la Iași, vechea capitală a Moldovei. P.P.Carp, Al.Marghiloman, Titu Maiorescu și ceilalți corifei ai partidului conservator, cărora li se adăuga și C.Stere, un vechi adversar al țarismului, rămâneau însă în București unde aveau să intre în contact cu invadatorii. La sfârșitul lunii decembrie frontul se stabilizează pe linia Galați, Focșani, Oituz.

Pentru Take Ionescu, ca și pentru ceilalți susținători ai războiului, începe perioada grea a decepțiilor și îngrijorărilor. Solidaritatea lor cu actele guvernului și cu politica marilor alații rămâne însă neclintită. Pentru a marca această solidaritate, la 11 decembrie, în urma apelului regelui, Take Ionescu împreună cu trei din exponenții partdului său – C.Istrati, M.Cantacuzino, D.Greceanu- intră în guvernul lui Ion I.C.Brătianu care, după modelul guvernelor din Franța, Anglia, Belgia și Italia a luat astfel caracterul unui guvern national. Intrând în noul guvern și acceptând toate răspunderile alături de acesta, el a pus însă lui Brătianu condiția ca și la conferința de pace ei să meargă împreună, așa cum în 1878 se duseseră la Berlin Ion C. Brătianu și M. Kogălniceanu. Cererea lui Take Ionescu fiind comunicată regelui, acesta a autorizat pe primul ministru să îi comunice că dorința sa va fi satisfăcută. ,,Da suntem angajați – i-a precizat primul ministru vom merge împreună la conferința păcii”.

În 1919 momentul deschiderii conferinței de la Versailles, atât regele cât și primul ministru își vor uita însă angajamentele de la Iași, Brătianu urmând însă să reprezinte România.

La Iași, după instalarea guvernului, își reluă activitatea și Camera și Senatul. Atmosfera era sumbră, deprimată. Inamicul ocupase mai bine de jumătate din teritoriul patriei, ocupația se arăta dură, strivitoare, populația fiind supusă la un regim de crâncenă exploatare. Mii de refugiați își căutau adăpost, în plină iarnă, prin satele și târgurile Moldovei. Lipsurile își arăau pretutundenii colții. Armata era istovită de marile încercări prin care trecuse, iar în fața ei se ridica obligația eroică de a pune stavilă înaintării forțelor inamice. Speranța începuse să părăsească multe din inimile care la intrarea în război a României se arătaseră așa de entuziaste. Defetismul pândea în umbră. Ecourile descurajării pătrunseseră și printre deputați și senatori. Se simțea necesitatea unui nou reviriment, a unei remobilizări a conștiinței naționale, a tuturor puterilor sale de rezistență și sacrificiu.

La 14 decembrie 1916, Take Ionescu se ridica la tribuna Camerei pentru a rosti primul său discurs de la intrarea României în război. Făcând o amplă expunere asupra cauzelor generale ale izbucnirii războiului, a motivelor care determinaseră România să participe la el, ca și asupra desfășurării sale și a suferințelor pe care le îndurau în același timp Franța, Belgia și Italia, ale căror teritorii fuseseră și ele încălcate de dușman, oratorul își încheia discursul cu o magnifică mărturisire de credință în izbânda finală, în biruința drapelului românesc. ,, Va învinge armata română- exclama Take Ionescu într-un moment în care astfel de cuvinte erau mai necesare ca oricând- vor învinge aliații noștri! Cred în această victorie cum cred în lumina sorelui . Totul se poate întâmpla -adaugă el cu fermitate- în afară de victoria germanilor și a sateliților lor. Nu e nici o producție de instrumente, nici o acumulare de hoarde, nici un geniu militar care să poată pune călcâiul pe libertatea popoarelor din Europa…În durerea noastră adâncă- afirma în încheiere – în compătimirea noastră duioasă pentru suferințele tuturor, să stea vecinic credința în izbânda de mâine!”

După cum în anii neutralității nimeni nu găsise accente mai puternice decât el pentru a doua opiniei publice orientarea așteptată, tot așa acum, în vremuri de restriște, el era care afla cele mai puternice cuvinte de îmbărbătare, de înălțare peste potrivniciile momentului.

În aceeiași zi răsunau în Cameră și cuvintele de foc ale lui Nicolae Iorga care, citând pe Petru Rareș, afirma cu tot atâta însuflețire ,,Vom fi iarăși ceea ce am fost, și încă mai mult de atât”.

Lunile ce urmează sunt destinate reorganizării armatei, care, dotată cu noi cantități de armament trimise de Franța și Anglia și sprijinită de forțele rusești, își regăsește vechiul elan. Odată cu armamentul sosea la Iași și o misiune militară franceză, comandată de generalul H.H.Berthelot, care se va dedica cu energie acțiunii de refacere a armatei române. Intrarea Statelor Unite în război (6 aprilie1917) va face să sporească mai mult încrederea în victoria Aliaților. În mai, iulie și august au loc marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz care avea să constituie o strălucită revanșă pentru înfrângerile din 1916. Ostașul român devine obiectul unei admirații generale.

Concomitent cu pregătirile și evenimentele militare menționate, corpurile legiuitoare votează reforma agrară și reforma electorală -în favoarea cărora Take Ionescu ținuse un nou discurs la 10 iunie- dar, totodată provocate de grelele probleme aflate la ordinea zilei, se produc și unele frământări î sânul guvernului care fac necesară o nouă formațiune ministerială (10 iulie 1917). În noul cabinet, alcătuit din nou sub președinția lui Ion I.C.Brătianu,

Take Ionescu deține vicepreședinția având alături de sine și patru reprezentanți ai partidului său: Nicolae Titulescu (finanțe), Barbu Delavrancea (industrie și comerț), M.Cantacuzino (justiție), D.Greceanu (lucrări publice).

Existența unei formațiuni guvernamentale va fi însă de scurta durată , soarta ei ca și a întregii situații militare pe frontul de răsărit, fiind strâns legată de marile evenimente politice petrecute în toamna anului 1917 în Rusia. Iar aici, odată cu explozia și biruința revoluției socialiste de la 7 noembrie, se inaugurase o nouă politică- politica partidului și a clasei muncitoare conduse de V.I.Lenin- urmărind să pună cât mai repede capăt războiului pentru ca toate forțele vii ale popoarelor din fostul Imperiu țarist să se poată dedica construirii primului stat socialist. Noul guvern rus, denunțând alianța cu puterile din vest ,a încheiat astfel în luna noembrie un armistițiu cu Germania și Austro-Ungaria- armistițiu urmat apoi de pacea semnată la Brest Litovsk (3 martie 1918).

Rămânând izolată, deși intraseră în continuare războiului pentru realizarea aspirațiilor sale naționale, România s-a văzut nevoită să ea și ea în considerație necesitatea încheierii unui armistițiu și a unei păci separate. Pentru examinarea noii situații se ținu la 19 noembrie 1917, sub președinția regelui, un Consiliu de război la care, pe lângă primul ministru și ministrul de resort, participară căpeteniile armatei generalii Al.Averescu, Ieremia Grigorescu și C.Prezan- urmat de un Consiliu de Miniștri. În ambele foruri se preconizară două soluții. Una, a primului ministru, care, ținând seama de izolarea României și de imposibilitatea acesteia de a purta singură războiul împotriva forțelor Puterilor centrale rămase disponibile în urma încheierii armistițiului cu Rusia și convins totodată, că Aliații vor înțelege situația tragică în care ajunsese țara sa- recomanda deocamdată încheierea unui armistițiu și sondarea inamicului cu privire la condițiile de pace. A doua soluție era preconizată de Take Ionescu care recomanda – pentru ca România să nu parda avantajele tratatului încheiat cu Aliații în 1916 și pentru a nu se exclude din rândurile acestora- continuarea luptelor cu orice preț, chiar după exemplul Serbiei, cu părăsirea temporară a teritoriului țării, refuzarea armistițiului și a oricăror discuții cu privire la o pace separată. Privind opinia lui Brătianu la 9 decembrie se încheia la Focșani un armistițiu provizoriu care nu putea prevesti decât pacea. Hotărât să nu se angajeze pe această cale la, 6 ianuarie Take Ionescu înainta regelui un memoriu semnat de ceilalți patru miniștri conservatori prin care își exprima punctul de vedere. ,, Pentru jertfele consimțite de poporul nostru se afirma în memoriu – noi suntem datori să păstrăm întreaga noastră creanță față de aliați. Ea ne va fi armă puternică la conferința generală a păcii. Interesul primordial al României…este ca statul român sî ia parte la conferința păcii, să discute acolo chestiunea unității naționale și să păstreze intact angajamentul aliaților față de el.

Pentru a lua o hotărâre, deși regele și Brătianu, respingând ideea părăsirii teritoriului țării, erau deciși să accepte soluția păcii separate- cu sau fără consimțământul aliaților- pe data de 8 februarie fu convocat cu un nou Consiliu de coroană. În fața acestuia Take Ionescu își susține încă o dată opinia ahirmând în mod categoric: ,,Sunt hotărât împotriva propunerii de a angaja tratative cu dușmanul, atât timp cât aliații noștri continuă războiul și suntem legați prin tratat cu dânșii”. Hotărându-se totuși începerea tratativelor, la sfârșitul consiliului Take Ionescu împreună cu N. Titulescu, Barbu Delavrancea, M. Cantacuzino si D. Greceanu isi prezentara demisia din guvern. Demisia sa și a amicilor săi atrase după sine demisia întregului guvern, regele însărcinând pe generalul Averescu cu formarea unui cabinet din generali și din personalități din afara partidelor politice, cu misiunea de a începe tratativele. După primele contacte cu reprezentanții Puterilor Centrale — Von Kuhlmann și contele Otokar Czernin — aflându-se duritatea condițiilor de pace ale acestora (România urma să piardă întreaga Dobroge, întreaga regiune de la poalele Carpaților cu o suprafață de 5 600 km2, petrolul și alte surse economice pe timp de 99 ani și totodată să achite o uriașă indemnizație de război) — se ținură alte trei consilii de coroană la care Take Ionescu se arata și mai îndârjit decât la cele precedente. Averescu însuși, deși comunicase reprezentanților Puterilor Centrale acceptarea condițiilor lor, nu se putea decide să semneze o astfel de „pace", așa tacit la 18 martie își dădu demisia.

Nici unul din oamenii politici aflați la Iași nu se arătau dornici să-i ia locul. La cererea lui Czernin, regele se hotărî atunci să facă apel la Alexandru Marghiloman și la aderenții acestuia, rămași la București, care nutreau speranțe ca, datorită atitudinii lor germanofile, vor putea obține o ameliorare a drasticelor condiții. La 19 martie guvernul Marghiloman depuse jurământul, dar după aproape două luni de tratative el se văzu nevoit să accepte tot ceea ce pretinseră plenipotențiarii Germaniei și Austro-Ungariei, inclusiv demobilizarea armatei.

Spre a se marca și mai accentuat înfrângerea României și a idealului ei de unitate națională, pacea fu semnată la 7 mai în același palat în care se hotărâse în 1916 declararea războiului.

Pentru a da păcii un caracter „definitiv", Al. Marghiloman făcu, sub baionetele ocupanților, noi alegeri, parlamentul său grăbindu-se să ratifice la 15 iunie 1918, spre indignarea tuturor patrioților, pacea dictată de tavingatori. Regele Ferdinand a refuzat totuși să sancționeze pacea acceptată de guvern.

Consecvent cu atitudinea sa din întreg decursul războiului — atitudine exprimată cu fermitate atât în consiliile de miniștri cât și în consiliile de coroană — Take Ionescu a refuzat să accepte și să recunoască pacea încheiată de Marghiloman, mărturisându-și înca de la începutul tratativelor intenția de a părăsi țara și de a se stabili la Paris, pentru a continua lupta începută pe baricadele diplomației si ale propagandei și, totodată, pentru a lămuri adevăratul caracter al păcii de la București.

La 28 iunie 1918 — după ce între timp aflase de moartea soției sale care se afla la Londra — el avea să se îndrepte astfel, însoțit de Nicolae Titulescu, Dr. Jean Cantacuzino și de alți amici înspre Franța, unde după o primejdioasă călătorie prin teritoriul ocupat ,, urma să sosească abia la 22 iulie. Trenul cu care plecase de la Iași fusese numit în mod demonstrativ ,,trenul Take Ionescu".

La Paris, unde se afla un mare număr de profesori universitari și parlamentari români emigrați și unde unii din aderenții săi, in frunte cu Paul Bratasanu, înființaseră. Încă de la începutul anului (17 ianuarie) ziarul „La Roumanie", iar bănățeanul Traian Vuia revista „La Transylvanie", Take Ionescu avea să găsească o atmosferă grea, apăsătoare, primul ministru al Frantei, Georges Clemenceau, fiind profund nemultuimit și indignat de pacea separată incheiată de Al. Marghiloman. Opiniile lui Clemenceau erau împărtășite și de alte foruri conducătoare ale Antantei și își găseau un dureros ecou chiar și în unele ziare și reviste ale acesteia.

Prima grijă a lui Take Ionescu a fost deci de a risipi falsa atmosfer creată în jurul României și de a arăta că pacea lui Marghiloman nu era pacea poporu-lui român, care se desolidariza de ea cu toata inverșunarea. „Plus que jamais — declara el ziarului Le Temps la 26 iulie — je croix a notre victoire. La-dessus je n'ai aucune creinte. Mon souci — preciza Take Ionescu în continuare — est tout autre pourvu que le monde ne comette pas Vinjustice de confondre la nation roumaine avec la poignee d'individus qui executent les ordres des Allemands, souvent en mauI dissant, leur sort si peu enviable. Si je puis contribuer en quoique ce soit empecher une confusion fatale, j'aurai rempli mon devoir". Alte două interviuri au fost acordate în același timp ziarului Times, principalul cotidian englez, iar altele unor ziare americane și japoneze. Un altul a fost acordat agenției de presa Havas.

La 27 iulie el are o primă întrevedere cu Clemenceau, urmată apoi de o lungă discuție cu S. Pichon, ministrul afacerilor externe, pe care îi informează în mod exact asupra situației din România. ,,Primul contact cu Clemenceau — scria el noii sale soții in urma acestei întrevederi — a fost foarte bun, foarte util". Sunt sigur — adaugă el într-o altă scrisoare — că lucrurile vor merge bine, cu toate că, desigur, cu Clemenceau vom avea de lucru. Eu — preciza Take Ionescu — o voi face insă cu tact și răbdare". În aceeași scrisoare Take Ionescu adauga : ,,Pichon a fost mai mult decât cordial", iar Clemenceau „excelent pentru

mine personal".

După alte întrevederi cu „tiigrul", care-i dedicase cu patru ani mai înainte cunoscutul articol — el putea scrie la 13 septembrie : ,,Clemenceau e acum amical, foarte amical".

Concomitent cu întrevederile avute cu Clemenceau, el are alte întrevederi cu Aristide Briand, fost președinte al Consiliului (28 iulie), și cu Paul Deschanei. Președintele Camerei (29 iulie).

În urma acestor întrevederi, Take Ionescu scria: ,,Aici totul e complicat, nu știu ce voi reuși să fac, dar eu imi voi întrebuința tot calmul".

Prin activitatea sa neobosită, unită cu a celorlalți exponent români ai emigrației, prin zecile de interviuri și articole publicate în principalele ziare franceze — „Le Temps"", „Le Figaro", „L'Excelsior", „Pe-tit journal", „La Grande Revue", „Le Petit Pari-sien" — și în „La Roumanie", prin numeroase conferințe și discursuri rostite în cadrul celor mai înalte instituții ale Franței — printre care Societatea de geografie și Baroul avocaților din Paris — prin intâlniri și discuții cu cei mai reprezentativi bărbați de stat francezi — printre care, alături de cei menționati, aflau Louis Barthou, Al. Millerand, Albert Thomas Franklin Bouillon, A. Viviani, A. Tardieu — Take Ionescu izbutește să imprăștie atmosfera nefavorabilă creată în jurul Romaniei și să dobândească înțelegerea acestora pentru situația grea în care se găsea izolata țară.

Spre a-și arăta admirația și devotamentul pentru eroismul legendar al Franței, el a făcut în luna septembrie și o călătorie în Nordul țării vizitând câmpul de luptă de la Reims, unde s-au dat lupte atît de crâncene și unde a fost bombardată de obuzele tunurilor germane însăși celebra catedrală gotica, construita în secolul al Xl-lea. Spre a oferi o imagine cât

mai concludentă a distrugerii orașului, el l-a comparat, pe drept cuvânt, cu dezastrul săvârșit la Pompei în anul 79 de către cumplita erupție a Vezuviului.

Rar s-au scris pagini mai cutremuratoare despre acest câmp de luptă decât cele scrise de românul Take Ionescu.

În același timp el intenționa să viziteze și frontul de la Salonic, de la care se aștepta rezolvarea situației militare din Balcani.

O profundă nedumerire și dezamăgire i-a produs întâia sa întâlnire cu Sharp, ambasadorul Statelor Unite la Paris, care, deși țara sa se afla în război cu Austro-Ungaria, împotriva căreia lupta și România, nu cunoștea deloc revendicările teritoriale și naționale ale României, singura problemă de această natură pe care el o cunoștea fiind problema cea a Ambasadorul arae-rican la Paris a fost inițiat astfel în aceste chestiuni prin discuțiile avute cu Take Ionescu și prin memoriile acestuia care au fost înaintate președintelui Wilson.

Conversațiile avute cu Sharp 1-au convins și mai mult despre necesitatea intensificării propagandei române în Occident, motiv pentru care intenționa să viziteze, pe lânga Italia, și Statele Unite.

Pentru că lupta împotriva Austro-Ungariei să se dea pe mai multe planuri diplomatice, el a căutat totodată cât mai strânse legături cu exponenții politici ai Serbiei (viitoarea Iugoslavie), și îndeosebi cu Nicola Pasici și Marinkovici, cu care se cunoștea din 1913, de la București, ambii fiind delegate la conferința de pace cu Bulgaria, precum și cu exponenții viitoarei Cehoslovacii, T. G. Masaryk, cunoscut la Iasi in 1917, si Eduard Benes, ele fiind punctul de plecare al Micii Înțelegeri.

Cu un strălucit succes s-a desfășurat activitatea sa și in Anglia, unde, însoțit de Nicolae Titulescu, a făcut în august, octombrie și noiembrie trei călătorii, fiind primit în audiență de primul ministru, Lloyd George (6 august si 15 octomlbrie), de lordul Balfour, ministrul de externe (6 august si 7 octombrie), și de Winston Churchill (5 august).

Pe lângă aceștia, el a mai avut întrevederi și cu Allen W. A. Leeper, directorul de cabinet al lui Lloyd George și apoi membră al comisiei teritoriale a conferinței de pace de la Paris, cu W. Tyrell, expert al Ministerului de Externe în problema naționalităților.

În această acțiune el a fost ajutat în mod permanent și substanțial de vechii săi amici din presa londoneza, Gwinne, Scotus Viator, Wicham Steed și dr. Madge, unul din intimii primului ministru.

Cele mai interesante convorbiri le-a avut, evident, cu Lloyd George și Winston Churchill. După prima întâlnire cu Take lonescu, pe care 1-a reținut și la dejun, Lloyd George a declarat în Camera Comunelor : „Eu am întâlnit astăzi un distins om de stat al unei țări aliate. El a adus un omagiu eroismului și loialității poporului român care nu trebuie uitat".

Churchill i-a declarat, cu franchetea lui obișnuită, că și Clemenceau : ,,Cu toate că noi am fi preferat ca politica d-voastra de rezistență să fi triumfat în România, noi cunoaștem și apreciem sacrificiile făcute de români în timpul războiului. D-voastră… care a-ți dezavuat pacea de la București, d-voastra vă veți întoarce în taxa d-voastra și lumea vă va fi recunoscă-toare pentru opera pe care și-a înfăptuit-o pentru România".

În două interviuri acordate ziarului „Morning Post", cel mai răspândit cotidian de dimineață al Angliei, Take lonescu a combătut, totodată, opiniile lor-dului Robert Cecil, care se pronunțase pentru menținerea integrității Austro-Ungariei, arătând care este din punct de vedere numeric adevarata situație etnică a diferitelor naționalități din Imperiul habsburgic. Declarațiile și precizările lui Take lonescu au fost reproduse și comentate și de jurnalele : „Times", „The Evening", „Standard",.„The Daily Chronicle" și altele, având un puternic răsunet în opinia publică engleză.

La 3 octombrie, pentru a da acțiunii sale un caracter oficial și, totodată, pentru a strânge diferitele grupuri de emigranți români într-un organism unitar, Take lonescu determina constituirea ,,Consiliului Național al Unității Române" în care, ca o riposta. Data guvernului Marghiloman, aveau să intre reprezentanți ai românilor din toate provinciile înstrăinate. În fruntea consiliului, care avea să acționeze în numele întregii Românii, a fost ales Take lonescu, având ca vicepreședinți pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. C. Angelescu, I. Th. Florescu. Printre membrii săi figurau: dr. Ion Cantacuzino, Nicolae Titulescu, Paul Bratasanu, Traian Vuia, Partenie Cosma, Simion C. Mandrescu, C. Diamandi, I. Gavanescu, C. Mille, dr. Toma lonescu, G.G. Mironescu, Vasile Stroescu, loan Ursu, Sever Bocu, G. Moroianu etc.

La scurtă vreme după constituirea sa, „Consiliul Unității Române" a fost recunoscut ca organ oficial al națiunii române și de către guvernele Franței (12 octombrie), Statelor Unite (6 noiembrie), Angliei (11 noiembrie), Italiei (22 noiembrie), reînnoindui-se totodată și vechile asigurări pentru sprijinirea năzuințelor poporului român.

Recunoscând noul organism politic al emigrației românești, ministrul de externe al Franței declara că acesta este ,,interpretul cel mai autorizat al luptatorilor români", fiind izvorât din însăși ,,aspir aliunde seculare" ale poporului român, fapt ce determină guvernul francez să-1 asigure de „întregul său concurs". Asigurări tot atât de categorice se desprindeau și din telegrama președintelui republicii, Raymond Poincare, care, în răspunsul la mesajul lui Take lonescu, făcea urări „pentru prompta realizare : a unității naționale a României, arnica Franței". Ministrul de externe al Angliei, lordul Balfour, considera și el ,,Consiliul" prezidat de Tache Ionescu ca „o organizație ce reprezenta cu exactitudine opinia publică rornanească", exprimându-și ,,extrema plăcere" de a conlucra cu un om „care n-a pierdut niciodată credința în triumful final al aspirațiunilor juste ale poporului român". În același fel se exprima și ministrul de exteme al Italiei, Sidney Sonino, care mărturisea că e „fericit să recunoască. Consiliul Național al Unității Române", asigurându-1 de „adincă și constanta simpatie a guvernului italian pentru justele și legitimile aspirații ale poporului român". Cuvinte asemănătoare se trimeteau lui Take Ionescu și de la Washington, ministrul de exteme al Statelor Unite, Robert Lansing, prominț|ându-i că la conferința de pace guvernul american va ,,exercita influenza sa pentru că justele drepturi politice și teritoriale ale poporului român să fie obținute".

Cu tot atita satisfacție a fost intimpinat consiliul roman si de catre comitetele similare ale sirbilor, cehilor, slovacilor si polonezilor, cu ai caror repre-zentanți — Ante Trumbici, Vestnich, Thomas Garigue Masaryk, Eduard Benes, Osuski, Kramarz, Pade-rewski — Take Ionescu, animat de aceleasi idealuri, intretinea cele mai cordiale raporturi.

Aceleași raporturi le întreținea și cu guvernele Greciei și ale Serbiei, prezidate de amicii săi, E. Venizelos si N. Pasici.

Datorită existenței emigrației și activității „Consiliului Național al Unității Române", dirijat cu atâta energie și strălucire de Take Ionescu, România — deși guvernul Marghiloman, constrâns de împrejurări, semnase odioasa pace de la 7 mai — nu și-a pierdut calitatea de aliată a puterilor Antantei, aspirațiunile poporului român continuând să constituie pentru diplomația Antantei una din principalele probleme ale Europei sud-estice.

De altfel, la 6 noiembrie — forța militară a Puterilor centrale, lucru pe care Take Ionescu il anticipase încă de la inceputul razboiului, prăbușindu-se — guvernul Marghiloman avea să fie demisă pacea încheiată la București denunțată, iar armata română să intre din nou în acțiune pentru a elibera teritoriul patriei îngenuncheate.

Odată cu capitularea Puterilor centrale se producea însă și acea „cascada a tronurilor" anunțată de Take Ionescu regelui Carol la 3 august 1914, atât împotriva Germaniei si Austro-Ungariei — Wilhelm II si Carol I și sultanul Turciei, Mehmed V, și țarul Bulgariei, Ferdinand I, fiind izgoniți de pe tronurile lor. Țarul Rusiei Nicolae II fusese silit să abdice încă din 1917.

După secole de impilare, popoarele din centrul și sud-estul Europei își redobândesc libertatea. Se constituie noile state ale Cehoslovaciei și Iugoslaviei, se restaurează vechiul stat polonez, se făurește, prin unirea Transilvaniei cu România, proclamată de adunarea de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, statul național unitar român.

Idealul pentru care Take Ionescu ceruse continuarea războiului, idealul pentru care se opusese păcii lui Marghiloman și înființase pe pământul Franței „Consiliul Național al Unității Române", idealul unirii românilor se realizase.

Evenimentele confirmaseră și justificasera cu prisosință întreaga sa activitate patriotică, și îi aduseseră cea mai înaltă satisfacție : aceea de a fi văzut clar, de a fi acționat cu promptitudine, de a se fi devotat cu înverșunare celei mai înalte cauze românești.

Odată cu victoria aveau să înceapă însă și decepțiile, amărăciunile, „cruda ingratitudine". Iar prima dintre ele a fost faptul că regele Ferdinand I în loc să formeze, în vederea reprezentării României la conferința de pace, un guvern de concentrare națională, cu participarea tuturor grupărilor politice precum și a exponenților românilor din provinciile unite — așa cum îi ceruse Take Ionescu, printc-un memoriu — a incredințat din nou puterea lui Ion I.C. Brătianu și partidului liberal (29 noiembrie), în loc de un guvern național, România având astfel un guvern de partid.

Decepției menționate avea să-i urmeze în curând a doua, Brătianu hotărându-se să se prezinte la conferința de pace, ce urma să se deschidă la 18 ianuarie 1919, fără Take Ionescu, deși nimeni nu dispunea de mai multe relații în cercurile politice ale Antantei decât dânsul, și nimeni nu cunoștea mai bine punctele de vedere ale conducătorilor și participanților la această istorie, conferință. Într-adevăr, datorită îndelungatei sale sederi la Paris și legăturilor personale cu reprezentanții țărilor convocate, Take Ionescu aflase înaintea lui Brătianu modul și spiritul în care aveau să se desfășoare lucrările conferinței precum și dificultălțile ce stăteau în calea aplicării integrale a tratatului semnat de România în momentul intării în război. Cea mai stânjenitoare dintre acestea era problema Banatului, a cărui regiune sud-vestică era revendicată și de guvernul iugoslav. Voind să împiedice în fața conferinței o ciocnire între cele două țări prietene, Take Ionescu, dup indelungate convorbiri cu Nicola Pasici, primul ministru al Iugoslaviei, s-a pronunțat pentru o formulă de concesii reciproce care să faciliteze în viitor o și mai strânsă politică de colaborare și prietenie romano-sârbă, în timp ce Brătianu, deși informat despre punctul de vedere al Iugoslaviei, a adoptat o atitudine intransigents, integralistă. Nevoind să accepte soluția preconizată de Take Ionescu, Brătianu 1-a înlăturat astfel, spre surpriza tuturor cercurilor diplomatice, de la lucrările conferinței luând ca al doilea delegat pe N. Mișu, fostul ministru plenipotentiar al României

la Londra.

Luciditatea lui Take Ionescu a fost confirmată însă și de astă dată, conferința adoptând în privința Banatului soluția împărțirii, fapt ce a determinat pe Brătianu ca la 2 iulie să se retragă de la conferință și să refuze semnarea tratatului de pace, spinoasa problemă având să fie rezolvată abia la 9 decembrie de către guvernul prezidat de Al. Vaida-Voevod.

Divergence de opinii intre cei doi exponent ai României au făcut astfel imposibilă o colaborare a lor în timpul conferinței de pace, dar ele n-au impiedicat pe Take Ionescu, cu toate că fusese profund indignat de lipsa de comprehensiune și de ingratitudinea lui Brătianu, să susțină cu fermitate în cercurile diplomatice pe care le frecventa dreptele revendicări ale României cu privire la toate celelalte probleme dependente de conferință.

În iulie 1919, el se reântoarse la București, hotărât să-și reia activitatea politică pe plan intern și, totodată, să pună, bazele unui organism diplomatic și militar care să constituie un mijloc de apărare pentru frontierele noii Românii, iar printr-o alianță cu Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia, a păcii în sectoral sud-est european.

Asupra activității diplomatice si propagandistice a lui Take Ionescu din anii 1918—1919 s-au scris, atât de către români cât și de către străini, numeroase comentarii, articole, studii și monografii. Niciuna din aceste contributii nu este însă atât de revelatoare în destăinuiri, precizări și detalii ca bogata corespondent purtata în această perioadă cu cea de a doua soție a sa Adina Olmazu, care i-a fost în același timp și unul din cei mai entuziaști colaboratori politici, — corespondenți care, după insăși mărturisirea sa, constituia o adevarată „cronică a războiului" și un „jurnal politic" destinat reconstituirii evenimentelor epocii.

Corespondența lui Take lonescu reprezinta ca și „Amintirile" sale, o incontestabilă valoare istorică nu numai pentru politica României din anii razboiului, ci și pentru politica Europei, el fiind unul din puținii bărbați de stat ai timpului care a avut privilegiul de a fi în contact direct cu principalii săi contemporani, cărora le-a dedicat numeroase portrete și caracterizări de o rară finețe și comprehensiune. „Nu o dată — avea să scrie N. Iorga la moar-tea lui — pentru el, pentru plăcerea de a-1 servi s-au făcut României concesii care altfel n-ar fi putut să fie obținute. Legăturile lui în străinătate erau de un neprețuit folos pentru apărarea intereselor noastre. Pretutindeni — preciza N. Iorga — găsea buna, primire, găsea ascultare și găsea crezare".

Cele mai mișcătoare pagini din corespondența lui Take lonescu sunt însă consacrate Transilvaniei. „N-am nici o îndoială — îi scria el soției sale la 29 iulie 1918 — că vom avea Transilvania și că ne vom reântoarce pentru a trăi fericiți în țara noastră". Considerând problema Transilvaniei ca o problemă fundamentală pentru dezvoltarea României, la 13 oc-tombrie el afirma în mod categoric : „Într-o Românie fără Transilvania n-aș mai putea face politică".

Făurirea statului național unitar român a constituit astfel cea mai mare fericire a vieții sale politice.

Capitolul VII. Demersuri politice și diplomatice pentru recunoașterea statului național român unitar

Perioada de tranziție dintre guvernele lui Al. Marghiloman și Ion l.C. Brătianu a constituit-o guvernul prezidat de generalul C. Coanda, între 24 octombrie / 6 noiembrie si 29 noiembrie / 12 decembrie 1918. Ea s-a dovedit necesară, întrucat regele nu putea transfera direct puterea liberalilor. Între timp, se înfăpluiseră ultimele etape ale desavârșirii unității statale.

Preliminariile constituirii guvernului Ion l.C. Brătianu evidențiaza, o dată mai mult, acutele divergențe dintre cele două componente ale fostului guvem de colaborare din timpul re-tragerii în Moldova. Liderul P.N.L. dorea o asociere la guvernare a lui Take Ionescu, om politic cu multiple relații în cercurile politice și diplomatice din Occident, precum și în redacțiile unor importante ziare franceze și engleze, tocmai ceea ce îi lipsea lui, în mare măsură. În scopul urmărit, Ion l.C. Brătianu se adresează ministrului României la Paris, G. Cretianu, la 3/16 decembrie 1918. Liderul P.N.L. menționa că Partidul Conservator, prezidat de Take Ionescu, nu a răspuns propunerilor sale anterioare asupra reformelor, luând chiar o atitudine ostilă contra lor.

Cu toate acestea, data fiind dorinta fegelui ca să se formeze un guvern de colaborare, Ion l.C. Brătianu a propus lui C. Cantacuzino-Pascanu, desemnat de Take Ionescu ca reprezentant la tratative, următoarele condiții: două ministere fără portofoliu pentru Take Ionescu și alți conservatori și trei portofolii, adică: Finanțe, Lucrări Publice și Industrie, acesta din urma fără Comerț, care va fi unit cu Ministerul Aprovizionării.

În cazul acceptării colaborării, Take Ionescu va fi numit, împreună cu Ion I.C. Brătianu și N. Mișu, delegat la Conferința de pace, dar va trebui mai întâi să revină în țară, în scopul stabilirii de comun acord, sub președinția regelui, a unor instrucțiuni precise asupra atitudinii de urmat în fața Conferinței de pace Ion I.C. Brătianu a prevenit ca aceasta colaborare are ca scop recunoașterea și punerea în evidență cu „cel mai mare răsunet concursul Partidului Conservator în marea problemă a unirii înaintea opiniei publice și înaintea istoriei. Această colaborare nu trebuie să compromită unitatea de acțiune politică necesară mai mult ca niciodată".

În privința colaborării, Ion I.C. Brătianu preciza că nu îțelege să se procedeze la o împărțire a prefecturilor și nici să renunțe de a avea o majoritate parlamentară liberală. Desigur că scopul programului de colaborare este înfăptuirea reformelor. C. Cantacuzino-Pascanu personal s-a declarat favorabil, dar nu este autorizat să se refere și la alți colegi ai săi de partid. Dacă Take Ionescu accepta propunerile, Ion I.C. Brătianu roagă pe G. Cretianu să i le comunice, căci îndoiala sa este de a nu vedea Partidul Conservator să se atrofieze într-o atitudine negativă. În caz afirmat, Ion I.C. Brătianu îl aștepta pe Take Ionescu la București.

La Paris, Take Ionescu era cât se poate de încântat, trimițând mai multe scrisori în țara lui N.R. Căpitaneanu, reluând ceea ce menționase deja: „România Mare s-a făcut. Am reușit pe deplin, opera vieții mele s-a realizat. Acum ramân frontierele și cum o vom așeza înăuntru. Trebuie să fiți acum fericiți. Ce am prezis s-a întamplat".

Resentimentele față de Ion I.C. Brătianu nu se atenuează, ci, dimpotrivă, făcând imposibilă o colaborare la guvern. La 10 decembrie 1918, trimitea o nouă scrisoare, din care răzbate ranchiuna contra liderului P.N.L.: „Spune la ai noștri că Fasciotti ne este nouă, mie și amicilor mei, vrăjmaș teribil, dar teribil, mai brătienist decât Brătianu. Te rog deci spune ca să se ferească de el. Nu de Italia, dar de el, căci nu reprezintă Italia în aceasta ura a lui".

Perspectiva deschiderii lucrărilor Conferinței de pace de la Paris oferea un bun prilej viitoarei delegații române de a susține consacrarea internațională prin tratate a marilor acte din 1918, care au încheiat procesul unității național-statale. Ion I.C. Brătianu era profund preocupat să-și asocieze în delegație pe Take Ionescu și N. Iorga, spre a contribui la susținerea cauzei românești. Lui N. Iorga i s-a oferit un loc de ministru fără portofoliu prin intermediul lui G. Marzescu. L-a refuzat cu indignare, sub motiv că Ion I.C. Brătianu nu i s-a adresat direct.

În privința lui Take Ionescu se întrevedea a fi mai dificil. Intrarea sa în guvern ar fi fost benefică întru-totul. Ion I.C. Brătianu avea neaparată trebuința să cunoască opinia sa în legatură cu colaborarea la guvern. Cu această intenție, a și scris lui G. Cretianu la Paris. Contactat, Take Ionescu, sfătuit și de N. Titulescu, n-a acceptat oferta lui Ion I.C. Brătianu. I.G. Duca apreciaza refuzul lui ca o mare eroare politică, deoarece însuși regele îl solicitase în sens. Prin atitudinea sa, el a făcut, desigur, un rău țării sale și o mare greșeală a carierei sale politice.

La 29 noiembrie -12 decembrie 1918 era numit un guvern liberal prezidat de Ion I.C. Brătianu, în scopul consolidării și consacrării pe plan internațional a Mării Uniri, precum și pentru aplicarea programului de reforme deja adoptat în 1917. Între timp, Take Ionescu, in urma refuzului colaborarii, încerca relații cu românii transilvăneni. La 28 decembrie 1918, el scria, din Paris, lui Iuliu Maniu. În primul rând relata că a avut deosebita plăcere de a-i întâlni pe V. Tilea și pe AI. Mocioni: „Pe atunci nici ei, nici eu nu puteam visa că așa de curând se va împlini visul nostru secular. S-a împlinit! La acest rezultat mulți au lucrat. Știu cât ai lucrat și D-ta!". Take Ionescu își exprimă apoi opiniile despre marele act al Unirii: „Pot să vă asigur că România Unită s-a făcut. N-a fost ușor". Acum, problema consta în recunoașterea ei: „Rămân de fixat frontierele. Oricum se vor fixa, vom avea un stat puternic și bogat".

În concepția lui Take Ionescu va fi un păcat de neiertat dacă România nouă va fi guvernată precum cea veche. În consecință, „totul trebuie reânnoit, totul trebuie refăcut. Mai ales spiritul public trebuie schimbat. O mare purificare, o străsnicie absolută în contra ticăloșilor și, mai presus de orice, război declarat spiritului îngust de partid și de gașcă. Pentru această operă, D-voastră cei din Transilvania, aveți să fiți principalii meseriași. Națiunea spera în D-voastră, Eu unul, fidel celor ce am făcut de la 1872 încoace, vă aștept la muncă și sunt sigur că nu mă însel. Mocioni vă va explica multe lucruri pe care le-a vazut și auzit. Nu știu când voi veni acolo. Am convingerea că sunt mai necesar aici. Aceasta o știu. Când voi simți că nu mai sunt de nevoie aici, voi merge în țară. Încă o dată vă felicit pentru tot ce ați făcut și vă rog să afirmați la toți toată dragostea și prietenia mea".

Refuzul de a colabora cu Ion I.C. Brătianu la guvernare îl determina să caute alte combinații politice. Pentru acest motiv, se îndrepta spre liderii transilvăneni. Tendința lui era clară, anume schimbarea* vechii stări de lucruri, vizând predominant liberalilor în viața politică. La 29 decembrie 1918 / 11 ianuarie 1919, Ion I.C. Brătianu plecă la Paris, fără Take Ionescu în delegație, care, însă, chiar în această situație, nu se departa de capitala Franței, considerând că va contribui și pe cont propriu la cauza românească. N. Titulescu afirma că Take Ionescu „se gândea atunci la o organizare a Europei de după război, la care dacă nu ajungem prin sfortările tuturora, nu este mijloc ca pacea să fie menținută".

Unul din colaboratorii lui Take Ionescu, Th. Emandi, relata că Take Ionescu, în convorbirile sale cu Th. Massaryk, Ed.Benes și E. Venizelos, era animat de dorința de a se ajunge la o înțelegere prealabilă între ei asupra frontierelor, deoarece „mai bună era lucrarea unei împăciuiri prietenești decât aceea a unei judecăți care adesea este nedreaptă pentru amandouă părțile". Astfel că, încă de la finele anului 1918, Take Ionescu ajunsese la o înțelegere cu Nicola Pasici asupra viitoarei frontiere sârbo-române. V.V. Tilea menționa că Take Ionescu a propus lui N. Pasici un arbitraj, acceptat de acesta cu rezerve, în cazul că guvernul român nu ar recunoaște ulterior aceste angajamente ale sale. Take Ionescu inițiase, așadar, o nouă politică în relațiile cu vecinii după prăbușirea Austro-Ungariei și constituirea sau întregirea unor state naționale. Cu N. Pasici realizase chiar „o amicala destindere in pro-rblema frontierei dintre cele doua state".

Concomitent, organul oficios al P.N.L. „Viitorul" publica un comunicat, dictat probabil de Ion I.C. Brătianu de la Paris, în care Take Ionescu este acuzat că a compromis problemele Torontalului și a Cadrilaterului, la fel cum procedase Opoziția-Unita – Take Ionescu – N. Filipescu în 1916, când împiedicase tratativele guvernului Ion I.C. Brătianu. În comunicat se mai face cunoscută publicarea tratatului din 1916 cu Antanta: „Pentru unii, aceasta e din partea lui Brătianu pregătirea unui atac".

Evident, precum consemnează I.G. Duca, Ion I.C. Brătianu a manifestat defecte tocmai în momente cruciale ale Conferinței de la Paris și Take Ionescu avusese o atitudine care nu putea fi scuzată, anume de a se angaja în numele țării sale, deși nu avea vreo calitate oficială, prim-ministru fiind Ion I.C. Brătianu. Oricum, el trebuia să fie conștient că slăbește poziția României la Conferința de pace. Astfel ca Aliații și sârbii s-au opus constant integralității Banatului, cum solicita Ion I.C. Brătianu, pe motiv ca un român se angajase în sens contrar, adică în conformitate cu propunerile lor. Desigur, „Conferința păcii va rămâne pagina neagră din viața lui Take Ionescu", reflectă I.G. Duca în memoriile sale.

Relațiile încordate între Ion I.C. Brătianu și Take Ionescu la Conferința de la Paris au oferit delegaților străini din capitala Franței un spectacol trist al unor neânțelegeri între doi oameni politici români. Prietenii lui Take Ionescu, cu unele rare excepții, au criticat atitudinea șefului delegației române, sporind ostilitatea față de intransigentele sale.

Ion I.C. Brătianu însuși, în drum spre Paris, se oprise la Belgrad, unde a aflat că Take Ionescu încheiase deja o intelegere cu N. Pasici, înaintea semnării armistițiului, referitoare la cedarea unei părți din Banat și chiar la unele modificări care comportau anumite compensații teritoriale Bulgariei în Dobrogea de Sud. Angajamentele fuseseră luate în prezența lui A.J. Balfour și lui E. Venizelos. Take Ionescu mersese prea departe, desigur, în angajamentele sale față de N. Pasici, care era prim-ministru, dar el nu era, ci Ion I.C. Brătianu. Ca atare, atitudinea șefului Partidului Conservator 1-a „revoltat și îndurerat. La Conferința de pace, Ion I.C. Brătianu s-a văzut înfruntat cu principiile lui W. Wilson, care anulau existența tratatului din 1916. Integralitatea Banatului fusese subminată de însuși Take Ionescu. Ion I.C. Brătianu nu avea decât două alternative, fie să părăsească Conferința de pace, fie să rămână să apere cererile sale. A greșit desigur Take Ionescu, dar și Ion I.C. Brătianu a greșit neluând legătura cu el spre a discuta, însă el nici măcar n-a intenționat, chiar dacă ar fi eșuat."

La rândul său, Take Ionescu a fost profund afectat de atitudinea lui Ion I.C. Brătianu față de el. Într-o lungă scrisoare către N.R. Căpităneanu, din 18 ianuarie 1919, considera absolut falsă știrea că nu a venit în țară din cauze personale: „Nu am venit fiindcă știam că nu pot nimic. De colaborare în tete-a-tete cu Brătianu am cugetat și am ajuns la convincția că cu el nu se poate lucra multă vreme. De asta sunt convinși toți. Problema deci se pune așa: ori ne băgăm la Brătianu, ori luptăm contra lui. Nu voi primi niciodată să mă bag la Brătianu, deci nu rămâne decât lupta. Desigur că ne trebuie un guvern național, dar el nu a vrut să-1 facă.

Decretele-lege nu trebuie să fie opuse din partea alor noștri. A fost o greșeală, dar decretele sunt rău făcute. Principul însă este inevitabil. Nu pot să le impun că de ce s-au opus la decrete-lege, căci ar zice că eu nu puteam judeca de aici în nici un caz nu trebue să dea memorii scrise. Averescu a făcut și mai rău, deosebind între vot și expropriere. În tot cazul ăsta este trecutul. Adevărul este că în toate țările este comedie mare, nimeni nu știe nimic.

La noi ceea ce ar fi trebuit să se facă era un guvern național cu o autoritate decisivă, ca la iugoslavi. Un minister de 18-20 de oameni, toți cu portofolii (se pot multe din părți) și luând români de pretutindeni".

Adevărul este că Take Ionescu își continua seria de mari erori în politică. De data aceasta comisese două. În primul rând, refuzase să intre în guvernul național, dar se substituise primului-ministru în angajamentele față de primul ministru al Serbiei, N. Pasici, în prezența unor diplomați străini. Indiferent de caracterul acestor angajamente, ele stânjeneau grav poziția delegației oficiale române la Conferința, care avea nevoie de o susținere unanimă din partea oamenilor politici și de stat. În al doilea rând, lăsase Partidul Conservator pe mana vechilor latifundiari conservator!, precum C.Cantacuzino-Pascanu, D.Greceanu, M.G. Cantacuzino, C. Argetoianu care făceau o îndârjita opoziție decretelor-lege menite a aplica programul liberal de reforme aprobat la Iași în 1917. Take Ionescu fusese de acord cu acel program,.iar acum companions săi de partid acționau în sens contrar. Acum, deși considera principiul exproprierii și împroprietăriri țăranilor că inevitabil, critica decretele-lege, pe motiv că erau „rău făcute". În lipsa lui, Partidul Conservator redevenise ceea ce fusese odinioară, fiind dominat de vechii conservatori, vajnici adversari ai reformelor liberale.

În trecut, Take Ionescu făcuse rezerve esențiale în privința votului universal. Acum, considera că alegerile trebuiau amânate până după încheierea tratatelor de pace care ar stabili noile frontiere, căci altminteri ar fi o nebunie, deoarece nu se poate decide soarta României Mari „fără cei de peste Carpați, și ei nu se știe încă câți sunt și care sunt". Organizarea unor alegeri ar constitui o farsă, de la care partidele de opoziție se vor abține: „Puterea noastră de azi înainte nu poate fi decât intransigent pe toate terenurile. Partid nou, oameni noi, procedee noi, totul nou. Așa numai putem reuși. Numele partidului trebuie schimbat. Ar fi bine democrat sau daca nu se vrea: radical-democrat sau democrat-unionist. Nu se poate face partid conservator în Transilvania sau în Basarabia. Nu se poate. Murim dacă stăm în vechile formule. Trebuie să fim absolut în contra nemților și în contra celor onorați de nemți. Trebuie absolut să fim în contra hoților și în contra acapararii economiei liberale. De aceea, nici monopoluri".

Convins că are dreptate în tot ce face și ce spune, Take Ionescu nu avea decât cuvinte aspre la adresa politicii interne și externe, a lui Ion I.C. Brătianu, căruia îi atribuia greșeli în alcătuirea guvernului, în alcătuirea delegației române la Conferința de pace: „Pretextul că nu sunt în guvern e absurd. Și americanii, și italienii și toți sau mai toți au delegați care nu sunt în guvern. Toată lumea se întreaba cum se poate așa ceva. Mie îmi pare rău pentru țară, pentru mine nu. Într-adevăr, politica bună o puteam face dacă mă delega de acum cel târziu o lună de zile. Azi, situația este stricată". În consecință, cu numai doi delegați la Conferința, Ion I.C. Brătianu a primit riposta celor patru Mări. Astfel ca, în loc de succes, el a primit un bobârnac.

Considera că el n-ar fi procedat violent, că Brătianu, cel diplomatic, prin tratative din vreme cu cehii, sârbii, grecii, cu care românii să constituie un bloc. Pe când Ion I.C. Brătianu s-a mărginit cu rigiditate la tratatul din 1916 cu Antanta, Take Ionescu menționează că, personal, n-a renunțat la tratat, numai doar că n-a vorbit de el. Și cu toate acestea, a obținut de la toate guvernele asigurări că se va face unitatea națională. Când s-a prefigurat pacea, el a cerut să se ocupe de tratat, dar i s-a răspuns că este anulat. Cu toate acestea, Ion I.C. Brătianu a continuat să susțină valabilitatea acestui tratat. Take Ionescu menționa că nu a dat în vreun fel Banatul de Sud-Vest: „Eu nu puteam nici lua, nici da nimic. Eu însă am văzut demult că este imposibil". El nu regreta deloc ceea ce a întreprins în privința Banatului: „Megalomania, obrăsnicia, fumurile merg la București, nu se pot suporta fără a primejdui țara. Deci pentru mine nu regret deloc, dar deloc. S-a înselat Brătianu când a crezut că țin la onoruri și mi-a dat pe la nas delegația ca să mă forțeze să intru în guvern. Mă doare pentru țară. Puteam să-i fac servicii mari pe care el m-a împiedicat să le fac. Îi voi face altele". Mulți din țară îi fac curte șefului delegației române, desigur „din ticăloșie omeneasc; în Occident însă Brătianu nu sta așa bine cum crede el".

Incapacitatea funciară de a-și identifica și analiza greșelile a constituit o gravă defecțiune a concepțiilor și raționamentelor unei minți atât de strălucite precum a lui Take Ionescu. Nimic nu învățase din eșecurile repetate ale carierei sale politice. Astfel că, atribuia lui Ion I.C. Brătianu toate erorile cauzate tocmai de procedee incorecte din partea sa, în demersurile diplomatice, întrucât stânjenea și acum, ca și în anii neutralității, tratativele diplomatice ale lui Ion I.C. Brătianu, un mare om politic și de stat și un abil diplomat.

Colaborând în trecut, în anii razboiului, cu Ion I.C. Brătianu la guvern, lăsase rezolvarea celor mai dificile probleme pe seama lui. Acum critica în termeni aspri poziția lui Ion I.C. Brătianu la Conferința de pace.

La 26 ianuarie 1919, trimite o scrisoare lui M.G. Cantacuzino, în care stigmatiza „oferta rușinoasă" a lui Ion I.C. Brătianu, anume de a fi numit delegat la Conferința de pace numai dacă ar fi intrat în guvernul său. Considera că a dovedit un calcul imoral, câd nu putea fi „prins de o dorința de vanitate". La Paris, Take lonescu este convins că a inaugurat o altfel de politică în problema Banatului, anume cea a ințelegerii cu sârbii, pe când Ion I.C. Brătianu a comis numai gafe: „Brătianu s-a încăpățânat și se încăpățânează pe o singură problemă, pe cea mai dificilă. În anturajul său se insulta Aliații. Mai ales englezii și americanii". Aceasta este una din gafe. Au urmat altele, care au deranjat pe francezi.

Take lonescu se situa nu numai contra liberalilor, dar și a atitudinii regelui față de ei. Pentru care motiv, nici nu se gândea să revină în țară, considerând prezența sa foarte necesară la Paris: „Prezența mea, numai, este o acuzație contra extremului egoism al omului fatal patriei mele". Considera decretele-lege ca fiind contrare Constituției, ca toți conservatorii trebuie să se unească împotriva tiraniei. Ei lucreaza deja la un program si la un manifest. Nici o concesie nu trebuia făcută lui Ion I.C. Brătianu, căruia trebuie să i se riposteze energic în privința monopolului petrolului. Deci, nici un monopol al petrolului, nici un antisemitism, fie el sub orice formă: „Cea mai mare forță modernă, mai ales în America, sunt evreii. Cine îi atinge, nenorocirea lui". Take lonescu opinia că nici cuvântul conservator nu va mai fi, căci el se va termina, nemaifiind posibil: „Noi vom fi democrați cel puțin, eu aș prefera mai degraba radical-democrați, dar niciodată conservatori-democrați. Este prea puțin și transilvănenii și basarabenii nu ne vor veni niciodată".

Târziu, mult prea târziu reflectase Take lonescu la anacronismul conservatorismului românesc, permanent și înverșunat adversar al reformelor. Acum, după Marea Unire, latifundiarii din partidul său continuau să se opună decretelor-lege de reforme, deși programul fusese adoptat în 1917 și cu acordul Partidului Conservator prezidat de Take lonescu. Puternica personalitate a lui Ion I.C. Brătianu stânjenea propaganda și acțiunea conservatoare, punea și mai mult în evidența anacronismul conservatorismului românesc, neputința de adaptare la noile condiții social-politice din România Mare. Demn, semet și impunător în acțiunile sale, Ion I.C. Brătianu stârnea reacții din partea adversarilor politici. Take lonescu era unul dintre ei, frustrat timp îndelungat, întrucât nu-și atinsese scopul de a deveni primul-ministru al țării, de a prelua singur puterea. După Marea Unire se considera absolut îndreptățit s-o preia, doar acționase atâta în țară și în străinătate, pentru infăptuirea idealului național.

În 1919 nu mai făcea parte din guvern și nu avea de îndeplinit o misiune din partea lui, ci acționa pe cont propriu. Profund nemulțumit și iritat de procedeul lui Ion I.C. Brătianu, el îi stigmatiza „egoismul feroce", care – chipurile – împiedica multe lucruri bune. Mihail Cantacuzino îi scrisese că regele a devenit prizonierul lui: „Ce nenorocire – îi răspundea el -, pentru țară și pentru el însuși. Să se însoțească astfel cu un politician, șeful fanatic al unei bande politice! O știu de mult timp. Această cunoaștere îți explica toată acțiunea mea politică dintre 1914-1918! Știam că Brătianu avea Regele de partea sa, în clubul său, o știam și o știu”.

Mâhnit că nu-și putea vedea împlinit idealul preluării puterii, Take lonescu mărturisea lui M.G. Cantacuzino că nu dispera, ci dimpotrivă, fiind sigur de victorie. România nu va putea rămâne singură în Europa. La Belgrad, Ion I.C. Brătianu a comis o gafă în convorbirea cu prințul regent. Pe plan intern considera că este o nebunie să se fixeze noi alegeri înainte de stabilirea noilor frontiere, fără România întreagă. El aprecia că fiind bună acțiunea lui M.G. Cantacuzino contra nedreptăților din decretul-lege al exproprierii. Ion I.C. Brătianu va striga contra reacționarilor, dar trebuie lăsați liberalii să se agite. La Paris ei făceau tapaj în presă cu refuzul conservatorilor de a admite legile agrare. Pentru Take Ionescu exproprierea este un minimum. În final, el scria: „Starea generala în Europa este rea, mișcarea spre ideile socialiste este aproape invincibilă". Astfel că se tinde spre stânga, chiar mult spre stânga. În mod fatal, dreapta va fi Ion I.C. Brătianu.

Take Ionescu, în mod evident, se lăsase impresionat de atmosfera existentă în diverse capitale europene, motiv pentru care se separa de Ion I.C. Brătianu pe toata durata Conferinței de pace. Ruptura cu el devine, astfel, inevitabilă, nu numai în domeniul politicii externe, dar și în cel al politicii interne. Concepțiile lor diferite i-au condus la divergențe profunde. Ruptura o explică Take Ionescu lui N.R. Căpităneanu într-o scrisoare din Chamonix, datată 8 februarie 1919. Menționa că nu-1 văzuse pe Ion I.C. Brătianu, iar pe N. Mișu doar o singură dată, însă a refuzat să discute politica cu el; „Mișu nu mai este de cunoscut și mai colectivist (liberal – n.a.) decât Brătianu. Nici Mișu, nici Brătianu nu înțeleg vremurile noi. Aici par niște anacronisme. Sunt așa de vechi în lumea de azi că nici ei nu înțeleg pe nimeni, nici pe ei nu-i înțelege nimeni. Au vorbit de tratat și a râs lumea de ei. Parcă nu știau că au făcut pace. Au spus tot felul de prostii ca și cum s-ar prinde". Take Ionescu susținea că există un complot Știrbei – Brătianu, care a eșuat: „Cu Brătianu am rupt-o. Voi lupta".

Ranchiuna lui Take Ionescu contra lui Ion I.C. Brătianu sporea, comentând cu malițiozitate demersurile sale și ale lui N. Mișu în sensul valabilității tratatului cu Antanta din 1916 si al legitimității cererilor românești în privința fixării noilor frontiere. Take Ionescu repeta că nu publicase telegrama prin care pusese pe Ion I.C. Brătianu în cea mai mare dificultate: „Azi toți știu că dacă România nu m-a vrut să o apăr aici la Congres, este că Brătianu nu mi-a cerut-o". În mod cert, Take Ionescu știa că nu se va acorda tot Banatul: „Dacă eram eu delegat fără Brătianu, știu că aș fi obținut mult mai mult decât va obține el". În loc să se ințeleagă cu cehii, sârbii și grecii, „el cochetează cu bulgarii!" Rușii, la rândul lor, afirma toți că „Basarabia va fi Alsacia lor. Și noi ne certam cu sârbii, căci certați vom rămane".

La 14 februarie 1919, într-o nouă scrisoare, Take Ionescu menționa: „Acum știu ce va ieși de aici. Vom avea Bucovina și Basarabia întreaga, din Banat vom pierde mai mult decât am fi pierdut cu sistemul meu de înțelegere cu sârbii prin arbitraj intim și linia față de Ungaria va rămâne foarte intimă. Cestia Dobrogei va veni mai târziu. Sper să o scăpăm întreagă, deși Brătianu ar fi cedat-o ca să ia Torontalul întreg. Un adevărat nebun.

Brătianu n-are nici un succes. Pare un om din alte veacuri. Este o mirare generală că eu nu reprezint România". Dacă ar fi fost delegat, Take Ionescu considera că era singurul din țările mici care ar fi avut un rol: „Pe când Brătianu, nebăgat în seamă, a fost în toate ocazile absurd. S-a pus pe țărămul tratatelor, le-a publicat și asta 1-a pierdut. El nu este o valoare de exportat". În finalul scrisorii sale, Take Ionescu menționa; „voi lupta pe toate căile în contra obrăsniciei bratieniste. Și cred că voi lupta mai bine decât oricând".

Delegația română la Conferința de pace se confruntă cu multiple probleme, generate de interese diverse, unele comportând amestecul în problemele interne ale României, precum cele referitoare la evrei, la petrol etc. Situația era extrem de grea, tensionată, Ion I.C. Brătianu având nevoie de sprijinul necesar unei politici de anvergură. El se confrunta, la Conferința de pace, nu numai cu ignoranța, dar si cu reaua-credință a unor preopinenți ai săi. Apoi, se dovedea că nu numai pentru Rusia tratatele se dovedeau simple petice de hărtie, dar și pentru Anglia, cosemnatară a tratatului cu România în 1916. Ion I.C. Brătianu a comis, inevitabil, greșeli. Desigur, una dintre ele a fost cea în relațiile sale cu Take Ionescu, care, chiar dacă greșise în angajamentul cu N. Pasici în problema Banatului, trebuia să se înteleagă cu el.

Exagerând în intransigența lui deja cunoscută, el și-a îndepărtat aportul unui om ca Take Ionescu, care avea întinse relații în lumea politică și diplomatică occidentală! Greșelile lui Take Ionescu sunt generate însă nu de intransigența exagerată, ci de patima și ranchiuna politică față de succesele răsunătoare din trecut ale lui Ion I.C. Brătianu, prim-ministru al țării în repetate rânduri, promotor al unui program de reforme democratice cu răsunet în epocă o puternică și mare personalitate care a dominat perioada istorică a luptei pentru întregirea național-statală.

Adeptul noii diplomații la Conferința de pace de la Paris se dovedea a fi W. Wilson, care pornea de la principiul abstract de autodeterminare a popoarelor cu sprijinul Societății Națiunilor. Se ignorau adevăratele interese ale statelor europene. Ion I.C. Brătianu nu ajunge la înțelegere nici cu Serbia, nici cu statele mari: „0 acțiune de culise, ostilă nouă, se ducea de colaboratori și inspiratori intimi ai personajelor principale ale Conferinței. Interese economice se amestecau cu interese politice. Brătianu crezu că nu poate să renunțe nici la drepturile înscrise în tratat, nici la situația de stat independent cu care intrase în război. El alese rezistența". În același timp, politica lui Take Ionescu este combătută în țară ca una a umilinței și a lezării demnității naționale: „Take Ionescu n-avea o situație oficială ca să poată lua decizii în numele țării sale, iar turburările interne din noul stat sârbo-croat-sloven au împiedicat formarea unui guvern național iugoslav, care să formuleze un program de politica externă precisă".

Rezistența lui Ion I.C. Brătianu la Conferința de pace releva intensul dramatism al unei acțiuni concepute numai ca reacție față de lezarea demnității naționale din partea unor centre de influență cu interese specifice. Take Ionescu continua să transmită în țară că „nimeni nu voia să audă de integralitatea Banatului". Față de această situație și de faptul că America se simte tare și mare și ca ea nu vrea să audă de cuvintele geografic sau strategic „ci numai de etnografie si chestie economică", Take Ionescu apreciaza că a adoptat o politică adecvata, anume un arbitraj amical cu Serbia, nici o concesie Bulgariei în Dobrogea, tratament similar cu Serbia pentru România în delimitarea frontierei: „Sper că toate vor merge bine și că în sfărșit ne vom scăpa de ceasurile grele. Un partid singur nu poate face nimic, absolut nimic. Dacă nu se face guvern național, vom merge rău de tot".

Take Ionescu concorda cu reprezentanții celor patru Mari Puteri în tendința de anulare a lui. Nu s-a reușit, dovedind totuși temeinicia și trăinicia lui. Continuu deranjat de rezistența îndârjită a lui Ion I.C. Brătianu la presiunile Marilor Puteri, pe care le susținea și în-curaja, Take Ionescu se bucura în mod straniu de frământările și insatisfacțiile provocate de reacțiile negative la adresa adversarului său, izolat, dar perseverent si tenace: „Aici Brătianu are greutate mare cu banii. Și nenorocita lui idee cu monopolul petrolului". Adică primul-ministru se opunea unor concesionări dubioase afaceriștilor străini de petrol în România, cu care Take Ionescu avea legături de câteva decenii, îndeosebi cu cei americani, în primul rând Rockefeller, detectate de însuși regele Carol I. Pentru care motiv, nu-i acordase niciodata încredere să formeze un guvern, nici măcar un portofoliu de ministru de Externe. Acum, în timpul Conferinței de pace de la Paris, Take Ionescu se considera mai îndreptățit să le dețină, dacă nu concomitent, măcar una, adică mult ravnitul portofoliu al Externelor. Ori, politica externă fusese dintotdeauna apanajul primului-ministru liberal. Nu putea renunța nicicum la el.

Take Ionescu se pronunța consecvent și categoric contra organizării alegerilor, de teama confirmării supremațiiei politice a lui Ion I.C. Brătianu. De aceea, se opunea și solicita conservatorilor să procedeze asemenea: „Când citesc jurnalele de la noi, mă apuca greața. Parcă nu se poate ca în România ca să se aibă simțul onoarei în nici un caz". Apoi, în final, încă un refuz categoric colaborării la guvern:„Azi iar s-a încercat pe lângă mine o tratativa de colaborare. Am respins-o pur și simplu. Să mă asociez la moarte?"

Repulsia și ura contra lui Ion I.C. Brătianu îl împiedicau să participe la orice recepție sau întrunire la care era prezent și el: „Eu acolo n-am vrut să mă duc la nici o recepție oficială, nu voi să mă întălnesc cu Brătianu". Concomitent, trimitea o nouă scrisoare în care relata despre deciziile Conferinței de pace în privința României. „Astfel, era probabil ca Torontalul va fi împărțit, rămânând, desigur, linia Timișoara – Baziaș: „Știu, știu de cei ca Brătianu acum umbla după o înțelegere între cele patru state, Cehia, Serbia, România și Grecia. Unde am fi dacă se făcea atunci?".Aflat sub o presiune puternică la Conferința, Ion I.C. Brătianu a fost nevoit să renunțe la ceea ce numea Take Ionescu „monopolul petrolului". Primul-ministru român făcea propuneri peste tot, iar Take Ionescu transmitea în țară că „aici merge greu de tot și punct". Adică, fără participarea lui ca membru al delegației române, totul decurgea anevoios și chiar rău. Zvonindu-se că Ion I.C. Brătianu ar trimite pe C. Diamandi în țară ca să susțină opinia publică și să acționeze pentru o împăcare cu generalul Al. Averescu, Take Ionescu ruga pe N.R. Căpitaneanu să-1 prevină pe general, căruia să-i spună că el, șeful Partidului Conservator, nu se îndepărta de intențiile sale.

La 14 mai 1919, Take Ionescu se afla la Londra, de unde scria lui N.R. Căpitaneanu: „Din Banat, se pare, că pierdem mai mult decât aș fi pierdut eu, mult mai mult. Și acum Basarabia începe să fie foarte discutată. Basarabenii cer un plebiscit sub aliați. Sper, sunt convins, că nu va fi nimic, dar antipatia pe care o revărsa România în jurul ei este de necon-ceput. Politica lui Brătianu și vechiul antisemitism sunt la baza tuturor necazurilor noastre".

Răbufnirile lui Take Ionescu împotriva primului-ministru al României se întemeiau pe un subiectivism pronunțat și pe o aversiune în creștere, în funcție de ascendența lui Ion I.C. Brătianu în anii neutralității, ai participării la război și la Conferința de pace. Șeful Partidului Conservator era ferm convins că sosise timpul marilor performante politice și diplomatice ale carierei sale și se considera cel mai îndreptățit să aspire la împlinirea lor. Ambiția fără limite îl îndemna la atitudini discordante cu interesul general, pentru că nu pe acesta îl urmărea el disociindu-se constant și cu iritare vădită de demersurile primului-ministru al țării sale.

Echidistant și obiectiv, ministrul Franteila București, contele Saint-Aulaire, care urmărise atent evoluția politicii interne și externe românești după 1914, nu agrea în nici un fel atitudinea lui Take Ionescu la Conferința de Pace. Astfel, la 23 mai 1919, el raporta minis-trului său de Externe, St. Pichon, despre divergențele dintre cei doi șefi de partide proantantiste: „În cercurile și ziarele guvernamentale nu sunt cruțate criticile uneori acerbe la adresa Aliaților și mai ales este vizat dl. Take Ionescu, care este acuzat că a compromis cauza României, prin imprudențele concesii făcute d-lui Pasici, e drept, fără nici un mandat, dar pe care i le conferea totuși o anumită autoritate morală în calitatea s-a de președinte al Consiliului Național Român. Fără să se solidarizeze cu dl. Take Ionescu, care a fost dezavuat de partidul său, deși rivalizaseră în naționalism cu ziarele liberate, ziarele de opoziție sunt contra domnului Brătianu. Intransigența sa și absolutismul său, spun ele, au împiedicat for-marea unui guvern național, singurul care ar fi fost în stare să susțină cauza națională cu prestigiul necesar, în timp ce xenofobia economică a partidului său a făcut ca România să piardă prețioasele simpatii ale Aliaților".

Contele de Saint-Aulaire menționa că partidele de opoziție preconizau o retragere a guvernului Ion I.C. Brătianu; dar nu contau pe o succesiune a sa. Aceste partide „cunosc dezgustul pe care regele României îl încearcă de a face apel la domnul Take Ionescu, cu atăt mai mult cu cât acesta din urma nu ar putea guverna fără concursul generalului Averescu a cărui ostilitate față de dinastie este notorie. Partizanii domnului Take Ionescu declară, dealtminteri, că el nu va consimți să preia puterea și să semneze tratatul dacă sacrificiile teritoriale impuse României în Banat ar fi compensate prin acordarea de avantaje economice pe care domnul Brătianu n-a reușit să le obțină. El și-ar atribui astfel întregul merit al acestor avantaje, declarându-se responsabilitatea sacrificiilor pe care le-ar prezenta ca inevitabile și virtual săvârșite înaintea sosirii sale la putere. În ceea ce ne privește, nu vom putea decât să ne felicităm de a vedea pe domnul Take Ionescu, care este unul din prietenii noștri de la început, să revină la conducerea afacerilor dacă se va putea menține fără o alianță cu generalul Averescu care a jucat un rol suspect în timpul războiului și a cărui atitudine față de misiunea noastră militară a fost atăt de puțin amicală. Dar Partidul Conservator, neavând în țară o baza așa de largă pentru a guverna fără o înțelegere cu acest general, apreciez că vom găsi mai multe garanții în guvernul neutru actualmente scurtate de rege".

Realist, contele de Saint-Aulaire nu găsea o formulă guvernamentală mai durabilă, deci temeinica, decât cea condusă de Ion I.C. Brătianu, din toate punctele de vedere. Într-adevăr, la Paris, prin rezistența sa, Ion I.C. Brătianu întrunise aversiunea celor patru Mari Puteri. G. Clemenceau a remarcat susceptibilitatea lui Ion I.C. Brătianu și intenția sa de a părăsi puterea. Lloyd George dorea, în locul șefului delegației române, pe Take Ionescu sau pe oricare altul care să vină în întâmpinarea punctelor de vedere ale Aliaților. Take Ionescu, sesizând apropiata părăsire a puterii de către Ion I.C. Brătianu, trimitea o scrisoare lui N.R. Căpităneanu, la 8 iunie 1919, în care atrăgea atenția asupra greșelilor care se comit, din care totuși a mai atenuat ceva: „Aici lucrurile stau greu. Cu germanii nu s-a terminat și nu vedem cum se va termina. Se va termina desigur, dar când și cum nu pot spune". Take Ionescu era decis să revină în țară, poate peste câteva zile: ,Acolo s-a pierdut cu totul simțul moral […]. Sper că ai noștri nu vor face prostia să intre și ei în spatele lui Brătianu. Sper și că Averescu a ținut să nu se amestece".

În perspectiva evenimentelor, Take Ionescu concepea preluarea puterii, prin izolarea lui Ion I.C. Brătianu, atăt la Conferința de Pace, cât și în țară, prin demersuri pentru îndepărtarea alor săi și a generalului Averescu de a-i acorda sprijinul necesar. Adresându-se lui Iuliu Maniu, din Paris, la 1 iunie 1919, Al.Vaida-Voievod menționa că, în timp ce Ion I.C. Brătianu se afla în divergență cu Consiliul celor Patru, amenințând cu plecarea și demisia-guvernului: „Take Ionescu așteapta prada. Planul lui e simplu. Dânsul a făcut evreilor americani, englezi și francezi oferte de natură economică și financiară. Dacă ajunge la putere, va continua cu atăt mai accentuat campania în contra lui Brătianu pe tema că ar fi putut salva «mai mult» din Banat. El va «salva» ceea ce lui Brătianu i s-a oferit, în schimbul abdicării. Va îndrepta valută și va găsi credite abundente în străinătate. Și Brătianu ar fi putut drege valuta din România, aurul, sarea, fierul, codrii noștri și toate comorile solului și subsolului. Tot ce avem în Ardeal ar voi să acapareze acești «aliați» hrapareți și mișei".

Intransigența lui Ion I.C. Brătianu a stărnit puternice reacții care au condus la un tratat cu Austria ce leza suveranitatea statului român prin stipulații referitoare la minorități, generate în special de problema evreiască. Scriindu-i lui M. Pherekyde, la 3 iunie 1919, Ion I.C. Brătianu menționa: „Am moștenit o țară independentă și chiar pentru a-i întinde granițele, nu-i putem jertfi neatărnarea. Am căutat să refuz adeziunea noastră fără a provoca deschis conflictul definitiv, dar nu ne putem face iluzii, ne aflam în fața unor resentimente ale evreilor și apețiturilor trusturilor care hotărăsc în spatele lui Wilson".

Al. Marghiloman consemna și el opoziția tenace a lui Ion I.C. Brătianu și înclinarea lui Take lonescu pentru concesii economice: „Se știe că Brătianu e la cuțite cu Clemenceau și că Clemenceau pune înainte pe Take lonescu cu care «e sigur țara se va putea întelege». Coanda adăugă că servirea economică, la care e vorba să ne supunem, nu poate fi primită de nimeni. Un punct e sigur, și anume că Brătianu este astăzi un obstacol pentru concesiuni, în caz când s-ar face concesiuni".

La 25 iunie 1919, Al. Marghiloman consemna revenirea în țară a lui Take lonescu, care s-a oprit, mai întăi, la Sinaia. Recepția s-a redus la 2-3 adepți ai săi: „În loc de manifest, acest farsor a răspândit un interviev în care declară că este un om nou, căci dânsul e hotărăt a fi intransigent în chestiunile de moralitate publică. Dar atunci e curată sinucidere!". La 28 iunie 1919: „Primele gesturi, interviurile și declarațiile lui Take lonescu suna fals și nu provoaca decât un surăs ironic. Am citit două specimene reușite de ipertrofie personală și de declarațiuni goale".

Șeful celuilalt partid conservator, Al. Marghiloman îi era rival politic lui Take lonescu, încât afirmațiile sale ar putea fi suspectate de subjectivism. Dar, iata ce scrie un membru mar-cant al Partidului Conservator proantantist, Constantin Argetoianu, în memoriile sale, el consemna că Take lonescu revenise cu aureola de specialist al problemelor internaționale". Precum altă dată, el nutrea același ideal, anume să devină ministru de Externe, indiferent de guvern, considerându-se omul de încredere al „Marilor noștri Aliați", evident al Franței și Angliei. El urmărea cu asiduitate acest scop, și, pentru îndeplinirea lui, „partidul plictisea pe Take și ar fi fost foarte bucuros să se scape de el. L-ar fi dat fără tocmeala lui Averescu, dar Averescu nu pricepea Partidul Conservator fără Take și Take nu voia să se înregimenteze din nou, că pe lăngă partid să mai aibă și un șef peste capul lui. Pe de alta parte, șeful epavelor conservatoare iși dă seama că, în cazul în care n-ar fi reușit să se agațe de corabia guvernamentală, oricare ar fi fost ea, riscă să fie aruncat de valuri în viitoarele alegeri în care simțea tot mai lămurit ca vântul va sufla în pânzele lui Averescu. Ca să-și menajeze toate ieșirile și să nu înlăture nici o posibilă soluție, Take, după înapoierea de la Paris, s-a străduit de la primul contact să cimenteze prietenia cu generalul, amănândoi totuși soluția unei fuzionări ca să nu-și închidă alte căi ce l-ar fi putut ispiti. Averescu era însă atăt de ahtiat după o fuziune cu Take încăt a mers pănă a propune prietenului său iubit șefia Ligii, după o primă guvernare cu prezidarea căreia s-ar fi mulțumit!".

Take lonescu s-a eschivat de la un răspuns tranșant, ceea ce denota că nu prea avea încredere în generalul Averescu.

Astfel ca, în loc de fuziune, propune o colaborare cu Liga Poporului. Nimic însă nu s-a schimbat în pozițiile celor doi în toamna anului 1919 și începutul anului 1920. Liderii Ligii Poporului aveau nevoie de o reabilitare față de Antanta dupa încheierea tratatului preliminar de pace de la Buftea. Într-o scrisoare către Ion I.C. Brătianu și Take Ionescu, generalul Al. Averescu considera că România se afla într-o situație gravă, încât agitațiile provocate de cei doi șefi de partide nu pot face decât rău. Adresânduli-se, le spunea: „nu vă permit, ca unui bătrân general ca mine, care a luptat pentru țară să-i suspectați activitatea și să alimentați culisele în direcția aceasta. Am fost cinstit în cariera mea militară și nu aș vrea să procedez militar și energic cu D-stra".

Generalul îi amenința pe cei doi lideri de partide, tocmai în momente de succesiune rapidă a evenimentelor. La 27 septembrie 1919, regele a avut o convorbire cu Take Ionescu, apoi cu Iuliu Maniu, în perspectiva unui nou guvern: „Se zice că Take a amenințat cu revoluția. A tăgăduit însă într-un interviu de azi dimineată", nota Al. Marghiloman. Pe 27 septembrie 1919 s-a constituit guvernul generalului Artur Vaitoianu, după refuzul lui Iuliu Maniu, în urma demisiei guvernului Ion I.C. Brătianu: „Takiștii spumează, cuvintele ce le ies din gură au îndreptățit legendele răspândite de liberali că ei amenința să facă revoluție și că generalul Averescu este în complot. De aici necesitatea de a răspunde printr-un minister de generali".

Revenit în țară, Take Ionescu se confrunta cu astfel de realități, cărora trebuia să le facă față, în partidul sau existau două curente sau mai degrabă grupări, una takistă, care dorea o fuziune cu Liga Poporului, fiind mai apropiată de ideologia ei, și una filipescană, care dorea doar o colaborare, nemaiavând relații cu generalul Averescu. În ajunul alegerilor din noiembrie 1919, s-a transformat denumirea de Partid Conservator-Naționalist, în Partid Democrat-Unionist, adoptându-se un nou program, în care se preconizau: votul universal, reforma agrară, ziua de muncă de 8 ore, protejarea femeilor și copiilor, participarea muncitorilor la beneficii, revizuirea statutului B.N.R. La alegerile din toamna anului 1919, s-au dus tratative pentru o colaborare cu Liga Poporului, dar nu s-a reușit realizarea acesteia decât în 1920. Partidul Democrat-Unionist s-a abținut de la vot, dar Liga Poporului a obținut 18 mandate. După numirea guvernului Al. Vaida-Voievod, la 1 decembrie 1919, generalul Al. Averescu i-a convocat pe Take Ionescu, Iancu Flondor, Th. Mihali și C. Argetoianu la o consfătuire, care să prefigureze un viitor guvern prezidat de general, deși Take Ionescu se îndoia de popularitatea lui. La o a doua întalnire, Take Ionescu a fost mai rezervat. Abținerea de la alegeri nu se datora lui, ci generalului Averescu.

Neparticiparea lui Take Ionescu la alegeri era considerată o „imbecilitate". Astfel că nu rămâneau în viața politică decât doi oameni: Ion I.C. Brătianu și Al. Marghiloman. La 1 decembrie 1919, se formase un nou guvern al „Blocului Democratic" prezidat de Al. Vaida-Voievod. Generalul Al. Averescu se oferise pentru o eventuală colaborare, dar să se acorde portofolii numai pentru membrii Ligii Poporului, exceptându-1 deci pe Take Ionescu, care urmărea portofoliul Ministerului de Externe. La acest zvon, Take Ionescu a trecut de la deprimare la iritare, utilizând cuvinte grele, ceea ce nu obișnuia: „Am sfârșit-o cu dânsul, îl aștept să i-o spun". Era decis să se întalnească cu generalul a doua zi să se explice și să rupă colaborarea cu el. Într-adevar, la 1 decembrie 1919, generalul Averescu acceptase portofoliul Ministerului de Interne, din care însă s-a retras la 27 decembrie același an. „Take, socotând că mingea poate fi respinsă, a reintrat în joe și s-a apropiat din nou de «prietenul său Averescu»". în fapt, generalul Averescu fusese numit la 5 decembrie și demisionase la 16 decembrie 1919, deci a stat numai 11 zile în guvernul Al. Vaida-Voievod.

La Paris, unde s-a aflat de la mijlocul anului 1918, Take Ionescu stânjenise permanent demersurile politice și diplomatice ale delegației române conduse de primul-ministru Ion I.e. Brătianu. Aversiunea mai veche față de el 1-a îndepartat de la o colaborare la guvernare, insistent solicitata. Precum adeseori mărturisea amicilor săi personali, nu voia „să se bage la Brătianu", adică dorea el însuși guvenarea sau măcar Ministerul de Externe, exceptând orice egidă a liderului P.N.L. În convorbirile cu diplomații și oamenii politici străini s-a pretat la concesii inacceptabile pentru orice om politic sau de stat român. O politică de acest fel nu era de conceput, fiind respins cu indignare la Conferința de pace de către șeful guvernului și delegației române, care a parasit-o, apoi, revenit în țară, și-a prezentat demisia la finele lunii septembrie 1919, lăsând altora semnarea celorlalte tratate. În viața politică, Take Ionescu s-a pretat la tot felul de combinații politice, nu-mai spre a ajunge ministru de Externe, și a ajuns, în guvernul Al. Averescu.

Capitolul VIII. Protagonist al politicii de securitate regională

Refuzul lui Take Ionescu de a participa la primele alegeri din România întregită a avut ca urmare neintrarea în Parlament și neparticiparea la dezbaterile răspunsului la mesajul Tronului. Au luat cuvântul Ion I.C. Brătianu și Al. Marghiloman. Pentru că nu putea da replică în Parlament adversarului său din timpul Conferinței de pace de la Paris, Take Ionescu a convocat partizanii politici la Clubul Democrat unde a rostit un amplu și important discurs la finele lunii decembrie 1919, referitor la politica externă a României de la 1914 până în prezent și chestiunea Banatului. El începea discursul său referindu-se la cel al lui Ion I.C. Brătianu din Cameră. Mărturisea că ar fi dorit ca un alt membra al Partidului Democrat să fi luat cuvântul în aceasta problemă, dar împrejurările au determinat altfel.Take Ionescu menționa că Ion I.C.Brătianu a fost primit cu răceală și în tăcere de către Cameră, ceea ce-1 mâhnește: „Știu că merit această soartă, dar tot mâhnit sunt".

El consideră o tragedie ceea ce s-a întâmplat cu primul-ministru al României care a semnat declarația de război, apoi tratatul de la Versailles, fixarea frontierelor. Vorbitorul despre epopeea națională a fost întâmpinat cu răceală. În pofida existenței unor acute divergențe, Take Ionescu considera că se făcuse o nedreptate fostului prim-ministru din timpul neutralității, războiului și păcii de la Paris. Doar atât însă referitor la nedreptatea facută, întrucât apreciaza că la această situație a condus „extraordinarul egoism al lui Brătianu". El nu avea dreptul să se substituie voinței naționale a unui neam. Pentru Take Ionescu au rămas taine de nedezlegat procedeele lui de începere și conducere ale războiului. Nu s-a edificat nici prin cuvântarea din 16 decembrie 1919.

Tot așa de egoist s-a dovedit Ion I.C. Brătianu și în ianuarie 1919, când Take Ionescu i-a propus din Paris constituirea unui guvern național alcătuit din toate partidele, în care să fie inclus și cel mai popular om din țară, generalul Al. Averescu. Nimic din cele afirmate de Ion I.C. Brătianu nu scapă observațiilor critice ale lui Take Ionescu, nici măcar referirile elogioase la adresa lui Ion I.C. Brătianu. Menționa că-i spusese chiar lui Ion I.C. Brătianu că tatăl său se purtase abominabil la Berlin în 1878. Ceea ce s-a întâmplat atunci la Berlin, s-a repetat la Paris în 1919 „firește, cu mai puțin geniu și cu mai multă aroganță". Tendința cuvântării lui Ion I.C. Brătianu este clar ce spunea Take Ionescu – anume de a argumenta că „marii noștri aliați s-au purtat ticăloșește cu noi". Atunci ce i-a mai rămas poporului român, dacă încrederea i-a fost trădată? „Desigur că unica putere decât geniul lui Ion Brătianu fiul trist a compensației!".

Eritat în critic obiectiv și justițiar al politicii lui Ion I.C. Brătianu, Take lonescu trăda puternicele sale resentimente față de marele om politic și de stat, care a vegheat la destinele României în cele mai dificile momente ale existenței sale, grav periclitate în primul război mondial. Întregul discurs al lui Take lonescu abunda în acuzații la adresa lui Ion I.C. Brătianu și la justificarea politicii sale și a partidului pe care-1 conducea. Nimic bun nu mai aprecia, nici în anii neutralității, nici ai războiului, nici la Conferința de pace de la Paris. Relua, pe larg, problema Banatului, pentru a-și justifica imixțiunea în politica oficială a țării sale, substituindu-se primului-ministru. El elogia programul lui W. Wilson în 14 puncte referitor la autodeterminarea popoarelor, care nu a fost tăgăduit de nimeni. Ca atare, afirmațiile lui Ion I.C. Brătianu în Cameră sunt absurde. Dacă nu era de acord cu declararea tratatului din 1916 ca fiind ca duc, atunci de ce a mai rămas la Conferință? A rămas, făcând situația și mai grea prin protestele sale repetate: „dacă numai o mie de suflete românești s-ar fi putut scăpa prin plecarea d-lui Brătianu de la Paris, acea mie de suflete românești prețuiește mai mult decât toată cariera politică a oricărui om de stat, oricum 1-ar chema și oricare ar fi trecutul lui".

Numeroasele atacuri îndreptate contra lui Ion I.C. Brătianu, Take lonescu nu le considera ca atare, ci critici pe deplin întemeiate. Eroarea fundamentală a lui Ion I.C. Brătianu constă în aceea că „n-a înțeles lumea cea nouă". Astfel, nu este corect, să se acrediteze ideea unei răceli sufletești față de democratize occidentale. Nu este vina lor ci Ion I.C. Brătianu a cerut de la ele ceea ce nu puteau să dea și nu este vina lor că România a fost rău reprezentată la Conferința de pace. Nu este vina lor că delegația română s-a postat pe o poziție de non possumus, un teren supărător, care nu putea duce la un rezultat. Astfel că, potrivit opiniei lui Take lonescu, toată vina revenea lui Ion I.C. Brătianu. Pe nedrept este acuzat Take lonescu de către liberal! că a vrut să facă o tranzacție cu aspirațiile contrare ale două popoare. În concluzie, aprecia politica lui Ion I.C. Brătianu ca „un lant de greseli. Și încă se considera temperat în criticile sale: politica externă a României, așa cum a dus-o d-nul Brătianu, a fost greșită de la început până la sfarșit". În timpul neutralității, el n-a facut deosebire între cei buni și cei răi, provocând demoralizarea natiunii. După intrarea în război și dezastrul de la Turtucaia, n-a schimbat comandamentul armatei.

După 1918, la Conferința de pace, prin insuccesul dobândit, prin răceala relațiilor cu Aliații occidentali, s-a creat României o atmosferă de neâncredere, care nu va fi risipită decât prin activitate îndelungată și decisă. Lungimea discursului și causticitatea aserțiunilor despre cea mai fecundă guvernare românească din primele decenii ale secolului al XX-lea mărturiseau numeroasele și profun-dele frustrări ale lui Take lonescu, în aceeași perioadă de timp. Lider al unui partid conservator care se opusese și se opunea constant reformelor democratice, Take lonescu nu era îndreptățit să-i schimbe numele în Partid Democrat. Nu partidul său era etalonul democrației din acel timp.

În zadar formula și expunea la Clubul Conservator din București Programul Partidului Democrat, căci el rămânea esențialmente tot conservator. Discrepanța dintre ei și Partidul Național-Liberal este evidentă. În decembrie 1918, el ataca decretele-lege ale guvernului liberal referitoare la reforme, la cererea insistentă a latifundiarilor din partidul său. La Conferința de pace de la Paris, Take lonescu a subordonat interesele naționale celor ale Aliaților occidentali.

Principiile programatice ale Partidului Democrat fuseseră deja făcute cunoscute în toamna anului 1919, expunerea din 1920 fiind prezentată coerent, sub forma de Program, care să marcheze – chipurile – constituirea unui nou partid cu un nou program. În realitate, concepea aceleași vechi principii conservatoare, sub o nouă formulare, adaptată la noile împrejurări. Evoluția politică a lui Take lonescu după rostirea unui amplu discurs-rechizitoriu la adresa lui Ion I.C. Brătianu și prezentarea Programului Partidului Democrat are loc în frământările politice și ideologice care au urmat Marii Uniri, viața politică integrând acum și pe liderii politici din provinciile istorice unite cu Vechiul Regat. Take lonescu oscilează între unii și alții, până la urmă considerând că nu poate să-și îndepli-nească idealul său politic decât alături sau împreună cu generalul Al. Averescu, care se bucura de o mare popularitate, fără mari veleități politice, căci nu dispunea de calitățile necesare. Generalul însuși era în căutare de un om politic de anvergură. L-a găsit în persoana lui Take lonescu. După alegerile din februarie 1920, venirea la guvern a generalului Al. Averescu era aproape certă. Lista au alcatuit-o Al. Averescu și C. Argetoianu. Prima problemă rezolvată a fost colaborarea cu Take lonescu, de care generalul se considera apropiat, ceea ce C. Argetoianu nu agrea, pe motiv că prezența takiștilor în guvern ar compromite alegerile, ei fiind „odioși tuturor". Apoi, C. Argetoianu era un adversar tradițional al lui Take lonescu: „Antipatia mea de vechi conservator împotriva lui Take lonescu nu adormise niciodată și trădarea lui de la Iași mă îndepărtase și mai mult de dânsul. Ne mai împăcasem noi de atunci, dar polita rămăsese neplătită". C. Argetoianu recunoștea totuși că prezența „marelui european" în Guvernul Al. Averescu a fost de folos. Ca atare, C. Argetoianu a propus intrarea lui în guvern, dar numai după alegeri, urmând ca în alegeri să se prezinte ca un guvern averescan. Take lonescu s-a lăsat greu convins: „Take n-avea nicio ambiție electorală, dar voia cu tot dreptul să fie ministru de externe și, cunoscându-1 pe Averescu, se temea de un chiul". Nu a fost așa, deoarece guvernul avea mare nevoie de el la Externe, ceea ce se va întâmpla după alegeri, adică, la 13 iunie 1920, când vor intra N. Titulescu la Finanțe, D. Greceanu la Justiție. Duiliu Zamfirescu, care ocupase portofoliul Externelor, de la 13 martie 1920, când se constituise Guvernul Averescu, va fi ales președinte al Camerei, spre a face loc lui Take lonescu. Colaborarea takiștilor la Guvernul Al. Averescu s-a făcut în conformitate cu angajamentul luat de general față de Take lonescu, deși C. Argetoianu nu-i vedea utilitatea, deoarece mai mult încurca decât ajuta. Totuși, preluarea Ministerului de Externe de către Take lonescu constituia pentru Guvernul Averescu „o chezașie față de democrațiile occidentale atotputernice". Colaborarea nu se reducea însă numai la atEit, deoarece „turma lui politică alcătuia o povară electorală greu de dus în spinare, chiar pentru o popularitate ca a lui Averescu. Pentru generalul nostru, Take lonescu era însă «tabou» și mi-am dat seama că nu era de clintit în hotărârea lui", consemna C. Argetoianu în memoriile sale. Takiștii nu erau însă agreați nici de generalul Averescu, însă n-a avut ce face și i-a acceptat. Prezența lui Take lonescu la Externe îi convenea și lui C. Argetoianu, căci în acest domeniu nu mai trebuia să-și facă griji, preocupându-se de Afacerile Interne, pe care le preluase de la generalul Averescu la 13 iunie 1920.

În țară există un curent politic potrivnic partidelor care deciseseră intrarea României în război în 1916, adică liberalii și takiștii, însă ultimii erau mai antipatici decât primii. Orga-nizațiile averescane aveau repulsie față de takiști. Nu-i voiau înscriși pe liste. Astfel că, în negocierile cu C. Argetoianu, Take lonescu a fost cât se poate de concesiv. El nici nu era preocupat de amănuntele colaborării, despre dificultățile rezultate din ea având oroare; „Nu l-a împins să primească numai oroarea, ci încă un motiv. Bizuit pe relațiile lui din toate țările Europei, Take lonescu era convins că odata ministru de Externe va scrie în istoria României o pagină atât de glorioasă încât se va impune ca ministru permanent al afacerilor străine, sub toate guvernele".

Toate speranțele lui Take Ionescu fuseseră puse în preluarea portofoliului Ministerului de Externe, meat partidul său, adică ceea ce mai rămăsese din el, devenise un lest, un balast, mai degrabă stânjenitor, de care dorea să scape. C. Argetoianu spera la o bună colaborare cu el: „Și ne-am fi înțeles, dacă Take n-ar fi fost Take, adică țăran om slab, incapabil să reziste la o rățoială sau o rugăminte. Îl asăltau de dimineață până seara toți răsuflații lui, și el, luat de scurt, făgăduia la toși. Făgăduia să intervină, căci atât putea, și singura lui nădejde de salvare eram eu. Plănuisem să-i dau în tot vreo 20 de locuri și încă munceam să i le găsesc, căci nu era ușor".

Intrat în guvern ca ministru de Externe, prima preocupare a lui Take Ionescu era petrolul. Al. Marghiloman aflase de la C. Garoflid că „Take nu se amesteca în nimic, nu da niciun concurs, vrea să pună mana pe petrol". Așadar, veșnicele preocupări generate de monopolul petrolului, datorate multelor promisiuni făcute afaceriștilor străini la Conferința de pace în privința concesiilor petroliere.

Evoluția evenimentelor internaționale nu-i va lăsa prea mult timp lui Take Ionescu, care trebuia să le facă față, fiind domeniul lui predilect. Astfel, în perspectiva deschiderii Con-ferinței internaționale a Dunării, guvernul român a luat măsuri din timp. La 2 iulie 1920, într-un jurnal al Consiliului de Miniștri, se aproba propunerea lui Take Ionescu de a se trimite o delegație condusă de Toma Stelian, fost ministru liberal, iar ca membri pe Constantin Contescu și Gheorghe Popescu, iar V. Atanasiu ca secretar. Membrii acesteia au avut convorbiri cu Take Ionescu, care a formulat concepția guvernului român referitoare la atitudinea de urmat în timpul dezbaterilor. Ca atare, delegația a primit insțructiuni să trateze un regim de liberă navigație pentru vasele comerciale sub diversele pavilioane, pentru menținerea internaționalizării fluviului pe toata lungimea navigabilă, precum deja fuseseră stipulate în tratatele de pace.

Avându-se în vedere lezările suveranității naționale a României de către Comisia Europeană a Dunării, care au atras reacții din partea opiniei publice, Take Ionescu prevedea și posibilitatea desființării acestui organism internațional. El nu era deloc dispus ca România să accepte regimul de navigație pe Dunăre impus de Marile Puteri, căci leza drepturile sale legitime, dar nu voia nici să le irite. Astfel, el a trimis instrucțiuni diplomaților români de la Paris, Londra, Roma și Atena, apoi corespondența cu guvernele iugoslav și cehoslovac, cu intenția de a determina o mai bună dispoziție față de cererile României din partea Marilor Puteri și o eventuală alianță cu Iugoslavia și Cehoslovacia.

Marile Puteri trebuiau să fie informate că România solicita ca execuția lucrărilor, perceperea taxelor, aplicarea regulamentelor de navigație și politice, administrarea sectorului de la Porțile de Fier și stabilirea dreptului de porto-franco și de zone libere să nu revină organismelor internaționale. Take Ionescu solicită pentru Dunăre un regim de navigație identic cu cel al Rinului. El a întreprins demersuri și pe lângă guvernul grec, având o corespondență cu primul-ministru E. Venizelos.

În cele din urmă, Take Ionescu a trimis instrucțiuni lui Toma Stelian spre a încerca modificarea clauzelor din proiectul francez de statut, în schimbul unor concesii. În acest fel, el cedase față de instrucțiunile anterioare plecării delegației. Intenția sa era determinată de dorința de a avea relații normale cu Marile Puteri, în condițiile existente atunci. El concepuse un alt plan, anume de a realiza o alianță de state de la Marea Baltică la Marea Egee. Ca atare, a susținut intrarea Greciei în C.E.D., care venea în contradicție cu tratatele de pace, provocând reacții din partea Iugoslaviei, Cehoslovaciei și Belgiei. Conducătorul delegației române, Toma Stelian, scria apoi lui Take Ionescu, precum că ultimele instrucțiuni îi făceau imposibilă situația la Conferință. Vecinii României nu susțineau intrarea Greciei în C.E.D. În dezbaterea Parlamentuiui se aflau, în sesiunea extraordinară din august 1920, tratatele de pace. La 10 august 1920, era în dezbatere tratatul de la Sevres, referitor la fixarea frontierelor dintre România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Despre acest tratat, Take lonescu afirma că „nu face decât să înregistreze pentru a doua oară acceptarea de către partea română a frontierelor fixate de Consiliul Suprem". În expunerea de motive a proiectului de lege prezentat Parlamentuiui, el menționa că „istoria frontierelor României se confunda cu martiriul de veacuri al poporului român". Mai preciza că România se putea mândri că nu participase în niciun fel la provocarea războiului mondial, însă „participarea la acest război avea să ne aducă îndeplinirea visului nostru secular, acela al întregirii neamului, fără de care niciun popor nu este în stare să-și dea măsura capacității lui".

În ședința Camerei din 13 august 1920, avea loc dezbaterea proiectului de lege pentru ratificarea tratatului cu Austria, luând cuvântul, ca ministru de Externe și ad-interim la Finanțe, Take lonescu declara că a procedat bine guvernul precedent, iscălindu-1, deoarece politica de rezistență la deciziile Marilor Puteri constituie o imposibilitate, chiar o monstruozitate. Un astfel de comportament din partea unui partid aflat la putere sau a unui om politic nu se cunoaște nicăieri.

Soluția lui Take lonescu constă în a nu se aștepta ultimatumul pentru semnarea tratatului cu Austria, deci condamnă politica de rezistență. Nici Parlamentul, nici țara nu trebuiau să aștepte un ultimatum. Evident, politica de rezistență aparține Guvernului Ion I.C. Brătianu. Acest tratat nu se refera numai la România, ci și la înca 8 state, toate supuse regimului minorităților. Evreii sunt numeroși în toate aceste state, în România fiind 900.000. Tratatul cu Austria a fost semnat numai după ultimatum. Și astfel, „noi am avut să facem prea târziu, cu mai puține avantagii, ceea ce puteam să facem mai devreme, cu mai multe avantagii". Advers ar al politicii lui Ion I.C. Brătianu la Conferința de pace, Take lonescu considera rezistența sa la presiunile Consiliului celor patru Mari Puteri, spre a semna tratatul cu Austria, care leza grav independența statului român, ca nevenita și lipsită de sens.

Un prilej în plus spre a ataca atitudinea liderului liberal la Conferință. Pornit pe linia concesiilor, le comisese și în privința Statutului de navigație pe Dunăre, stânjenind evident activitatea delegației române, care primise alte instrucțiuni la plecare. Animat de dorința bunei înțelegeri cu vecinii, Take lonescu plănuia o alianță mai amplă, de la Baltică la Marea Egee.

De aici interesul lui de a include Grecia în C.E.D. în august 1920, Ed. Benes a sosit la București, informând guvernul român că, la 14 august 1920, semnase un tratat de alianță defensivă cu Iugoslavia, având ca scop menținerea Tratatului de la Trianon. Era primul tratat bilateral care prefigura Mica Înțelegere.

Ed. Benes a declarat că dacă guvernul României ar dori să adere, aceasta ar produce mare satisfacție celor două țări semnatare. Take lonescu a observat că era de acord, în principiu, însă intenția sa constă în încheierea unei alianțe mai ample, incluzând și Polonia, și Grecia.

Ca atare, România nu concepea o aderare imediată, ci una mai largă. Încheierea primului tratat de alianță contra eventualei revizuiri a Tratatului de la Trianon a displăcut lui Maurice Paleologue, secretarul general al M.A.E. al Franței, care agrea atunci un acord franco-ungar. Ed. Benes a și făcut declarații presei române despre „imposibilitatea unei confederații înglobând Ungaria!".

Semnarea tratatului cehoslovaco-iugoslav constituia începutul care prefigura constituirea Micii Înțelegeri. Take lonescu a efectuat o călătorie în Occident spre a convinge Marile Puteri despre utilitatea acesteia, cu asentimentul statelor semnatare a primului tratat. El avea să argumenteze că noua alianță de state care se preconiza urmărea clar „menținerea și apărarea tratatelor de pace", precum și stabilirea unui nou echilibru de forțe în Europa Centrală, după prabușirea Austro-Ungariei. Prefigurarea preconizaței „Confederații danubiene" a statelor revizioniste, în scopul restaurării Habsburgilor, a stârnit reacția statelor beneficiare ale tratatelor de pace, care au inițiat o cooperare între România, Cehoslovacia și Iugoslavia, în scopul salvgardării Tratatului de la Trianon. Franța se împotrivea, Take Ionescu susținea constituirea unei „uniuni de apărare", menită a urmări mai ales intenția Germaniei, care „în mod evident, încearca să distrugă opera Congresului de la Versailles și astăzi, ca și altă dată, punctul de sprijin se dovedește a fi Franța și Anglia".

Concomitent, Take Ionescu se interesa și de problema petrolului românesc, o mai veche preocupare, care-i făcuse întinse relații în lumea afacerilor cu această bogăție naturală.

La 15 septembrie 1920, aflându-se la băi în Franța, el scrie principelui Carol, convins că gândea la fel. Take Ionescu consideră și petrolul va crea o situație admirabilă României și trebuie profitat de momentul oportun. Era necesară intensificarea producției. Apoi scria despre utilitatea călătoriilor, despre importanța României. Referitor la situația ei, a avut convorbiri în capitala Franței: „Ați văzut foarte bine pericolul bolsevic și cam în toată această turburare a lumii joacă un mare rol Germania și o parte din Judaism”. De aici necesitatea unor măsuri de apărare. Lloyd George când cere pacea noastră cu Moscova se cam zorește, și țin să-1 luminez când voi fi la Londra. Să ne facem vorba cu ei cât mai bine, de relații diplo-matice cu ei cât mai târziu, căci va fi focul la noi în casa, cu necesitatea de a rupe din nou. Pe altă parte, noi nu putem trata până ce războiul cu Polonia nu s-a sfârșit. Alianța cu cele patru state: Polonia, Cehia, Serbia și Grecia și pe care văd că Lloyd George o aproba cu căldura, cum o aproba cu căldura Millerand și o accepta și Giolitti este punctul esențial al problemei noastre. Dar acesta este un cuvânt mai mult să nu încheiem nimic până ce nu încheie Polonia.

Asupra acestui punct și Millerand și Giolitti sunt de acord ca opinia publică din Occident nu ne-ar pricepe să facem altfel". Om politic și diplomat cu întinse relații în Occident, Take Ionescu efectua o călătorie necesară împlinirii planului sau de alianța regională contra eventualelor tendințe revizioniste ale statelor învinse în război. Din Franța, se deplasa la Roma, de unde trimite o scrisoare generalului Al. Averescu, la 26 septembrie 1920. Relata că a sondat opinia primului-ministru, Giovanni Giolitti, și a ministrului Afacerilor Straine, contele Sforza, în privința Micii Intelegeri și a problemelor românești. Astfel, guvernul italian agrea Mica Înțelegere cu Grecia și Polonia, cu Iugoslavia. Ministrul Afacerilor Străine i-a spus lui Take Ionescu ca avea dreptate să nu conteze pe Ungaria sau Bulgaria în problema stabilității politice a României, deși va fi bine să aibă cu ele relații de bună vecinătate.

Take Ionescu menționa că a constatat o extraordinară comunitate de vederi și de concepții cu ministrul Afacerilor Străine, primirea făcută fiind din cele mai cordiale. Pentru semnarea tratatului referitor la Basarabia, se va ocupa personal la Paris. Deocamdată, nu putea relata nimic, insarcinatul cu afaceri al Ungariei la Roma a avut o întrevedere cu Take Ionescu.

Din toate explicațiile date de el contra înțelegerii cu Belgradul și Praga, rezultă cu evidență că s-a procedat bine. Take Ionescu și-a dat seama că planul guvernului ungar constă în a provoca o mișcare în Slovacia, dar înțelegerea existentă îl obliga sa ramana linistit. A constatat o foarte curioasă stare de spirit a diplomatului maghiar, anume că, deși afișa bune sentimente față de România, i-a spus că spera că într-o zi, în interesul prieteniei, România va face concesii teritoriale Ungariei. Se dovedește astfel că, prin Mica Înțelegere, România se află pe calea cea bună. Tot din Roma, Take Ionescu se adresa Legației României la Londra, pentru a face cunoscut că la Roma, ca și la Paris, se consideră, în comuniune de vederi cu el, că este o problemă vitală de a acorda Poloniei controlul asupra Galitiei Orientale sub o formă sau alta.

Altminteri, un nou stat autonom nu este indicat, Societatea Națiunilor nefiind în măsură să-și asume o sarcină atât de grea. Take Ionescu își propune să susțină la Londra acest punct de vedere cu insistent! La Aixles-Bains, Take Ionescu avusese o întrevedere cu primul-ministru al Franței, Al. Millerand, pentru a discuta asupra problemelor referitoare la regimul Dunării. Au convenit ca România să nu ridice problema desființării C.E.D., în schimbul sprijinului Franței la toate cererile formulate de delegația română, adică același regim de navigație pe Dunăre, precum pe Rin, C.E.D. să se mențină la componența și atribuțiile stipulate în tratatele de pace, mutarea sediului C.E.D. prin rotație, începând cu Bratislava. O întelegere a avut Take Ionescu și cu delegatul Greciei la Conferința de la Paris, căruia i-a spus că România nu va putea susține intrarea țării sale în C.E.D. Demersurile diplomatice ale lui Take Ionescu n-au rămas fără rezultat.

Astfel că la Conferința internațională a Dunării, Franța a prezentat un nou proiect, care prevedea menținerea celor două comisii internaționale, prevăzute în tratatele de pace: una referitoare la Dunărea maritimă și alta la Dunărea fluvială.

La Paris, Take Ionescu a avut o întrevedere și cu M. Paleologue despre revizionismul german. Între altele, ministrul român al Afacerilor Externe spunea: „Germania nu s-a schimbat, evenimentele celor cinci ani de război au alunecat peste ea ca apa peste lama de oțel, fără a o lăsa cu sentimentul responsabilităților și al înfrângerii".

M. Paleologu consemna că Take Ionescu a repetat adeseori că: „Inamicul este în picioare", apoi conchidca: impresiile omului de stat român asupra mentalității germane în prezent sunt aceleași pe care le-am adus și eu din recenta călătorie pe care am făcut-o în provinciile române".Cu spiritul său pătrunzător asupra evoluției evenimentelor, Take Ionescu sesizase pericolul revansismului țărilor învinse și încă din 1918 a elaborat un proiect contra unui eventual pericol. El preconiza o alianță a tuturor statelor dintre Baltica și Egee. Motivația unei astfel de alianțe era făcută de Take Ionescu în septembrie 1920, când solicita concurs din partea Angliei și a Franței în acest scop: „Pentru o alianță generală trebuie sa fim cinci cu Polonia. O alianță în cinci ar fi, în ade-varatul înțeles al cuvântului, o mare alianță europeană.

Sub egida Franței și a Angliei, ea ar constitui o bariera transversală în Europa, care ar proteja ordinea în interior și ar impiedica atacurile din afară". Take Ionescu considera că alianța va reuși să aibă un loc permanent în Consiliul Societății Națiunilor. El spera că va intra în alianță cu Bulgaria, care va depăși divergențele cu Grecia.

Franța și Anglia agreau constituirea Micii Înțelegeri cu condiția să nu fie îndreptată contra nici unui alt stat. Guvernul francez considera plauzibilă alianța celor cinci state din Europa Centrală, menită a le asigura contra hegemoniei germane, ceea ce corespundea și intereselor Franței. Se agrea adeziunea Poloniei, în scop defensiv, în conformitate cu sugestiile lui Take Ionescu. La banchetul dat la 8 octombrie 1920, în onoarea lui Take Ionescu, de câtre Societatea franco-română, Louis Barfhou, președintele Comisiei de politică externă a Camerei, a spus: „Mica Înțelegere, cuprinzând cinci state, este adevărata și singura politică de urmat". La 21 octombrie 1920, Take Ionescu trimitea o telegramă la Ministerul de Externe, pentru a informa că Franța îl ajută la Varșovia și peste tot pănă la succesul complet. România a redobîndit situația în străinătate și chiar mai mult. Afacerile financiare sunt în curs de negociere, se face ceva, dar nu atăt pe căt ar pareă. Problema Dunării constituie un mare succes, la fel ca și a Basarabiei.

Fiind preocupat cu atătea, Take Ionescu marturisește că duce o viață de căine: audiențe, interviuri fără încetare, demersuri, dejunuri continui, astfel că în 13 zile s-a dus o singură dată la teatru. La reîntoarcerea de la Londra, pe data de 25 octombrie 1920, va susține o conferință la Sorbona înaintea Secției franceze a Ligii Națiunilor și în fața unor diverse Societăți al căror președinte este R. Poincare. Din nou despre Mica Înțelegere.

Din jurnalul politic al Legației Belgiei la Constantinopol între 26 octombrie și 12 noiembrie 1920, rezultă demersurile diplomatice ale lui Take Ionescu pentru aderarea Poloniei la Mica Întelegere. De menționat sunt și rapoartele ministrului plenipotentiar al aceleiași țări la Varșovia, care relatează vizita lui Take Ionescu în capitala Poloniei în acest scop. Aderarea Poloniei era împiedicată de diferendul teritorial cu Cehoslovacia. Scopul lui Take Ionescu n-a fost atins. Unii conducători polonezi i-au replicat că este imposibil de a antrena opinia publică, deoarece se pare că guvernul cehoslovac a avut rolul cel mai activ în această privință. La 4 noiembrie 1920, Take Ionescu lua cuvântul la banchetul oficial din Varșovia pentru a-și expune punctele de vedere referitoare la alianța preconizată. El afirmă că România nu are alt scop decât menținerea păcii în frontierele existente recunoscute de tratatele de la Paris.

Frontiera a fost stabilită în așa fel încăt au mai ramas 600 000 de români în afara ei. Take Ionescu susține că toata activitatea sa externă se explică prin dragostea pătimasă pentru pace: „Eu am crezut și voi crede mereu că statele victorioase din centrul și estul Europei sunt obligate față de ele însele si fără de aliații lor din Occident ca să stabilească între ele relații de natură să facă imposibilă producerea vreunei fisuri, în ciuda punctelor de vedere diferite pe care vecinătatea le produce uneori și să formeze o asemenea stavilă încăt orice tentativă de a aduce prejudicii tratatului de pace să nu indrăznească nici măcar să se manifeste".

La 28 octombrie 1920, se semna la Paris tratatul prin care Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia recunoșteau actul unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. Guvernul sovietic a contestat formal, la 1 noiembrie 1920, valabilitatea acestuia. La 10 noiembrie 1920, Take Ionescu și Al. Averescu au prezentat poziția guvernului român față de declarația guvernului sovietic: „Unirea Basarabiei cu România este o chestiune definitiv rezolvată și guvernul român nu o mai poate pune în discuție. Chestiunile secundare care se referă la vreo schimbare de suveranitate sunt singurele care râmăn a se preciza între România și Rusia".

Un concept de răspuns al lui Take Ionescu în problema Basarabiei cuprinde argumentele sale generate de unele afirmații din două numere ale Jurnalului franco-rus, care apărea la București. Astfel, acest Jurnal pretinde a ști că domnitorul Alexandru loan Cuza ar fi convenit cu Rusia în privinta retrocedării Basarabiei către România, adică a tuturor teritoriilor dintre Prut și Nistru, pierdute în 1812. Singurul punct în discuție era cel referitor la pretenția Rusiei de a păstra Cetatea Albă, Bolgradul și Ismailul, adică accesul la Gurile Dunării și la litoralul Mării Negre. Domnitorul Cuza Vodă n-ar fi acceptat această propunere.

Take Ionescu susținea că: „Oricare ar fi gravitatea consimțămintelor pe care Rusia le cerea de la domnitorul Cuza pentru noi de a ne reda frontierele din 1812, mi se pare ca discuția însăși a unei retrocedări a Basarabiei întregi este un punct de vedere al istoriei foarte important pentru noi să avem dreptul de a cere Orientului Ortodox de a dovedi pe ce se sprijină afirmația sa. Pravoslavnik Vestnik are cuvântul".Demersurile politice și diplomatice ale lui Take Ionescu la Varșovia n-au rămas fără rezultate pe planul relațiilor bilaterale. Astfel că, la 3 martie 1921, a fost semnată Convenția de alianță politică romano-polonă, cu 15 zile înainte de semnarea tratatului de la Riga între Polonia și Rusia. Într-o anexă din protocolul secret se preconiza ca să se mențină secretul asupra Convenției politice până la semnarea unui tratat polono-rus.

Convenția a intrat în vigoare la 25 iulie 1921. Din teamă că Polonia să nu încline la o colaborare cu Ungaria, Take Ionescu a închis în protocolul secret o prevedere precum că: „niciuna din parțile contractante nu va putea încheia vreo alianță cu vreuna din Puterile Centrale fără consimțâmăntul celeilalte părți".Demersurile politice și diplomatice ale lui Take Ionescu peste hotare aveau rezultate mediocre, deoarece însuși statele vizate a face parte din Mica Înțelegere aveau sau avuseseră diferende teritoriale între ele, încă nerezolvate, fără a mai vorbi de cele generate de tratatele de pace, care produceau resentimente în rândul statelor învinse. Ca atare, Mica Înțelegere rămâne doar un concept, un ideal de înfaptuit în continuare de către Take Ionescu, unul dintre protagoniștii ei. În politica internă, revenit din străinătate, el se confrunta cu tensiuni politice care amenințau stabilitatea guvernului Averescu. Un incident între Take Ionescu și N. Titulescu este provocat în Cameră pe tema amendamentelor la reforma agrară din 1921.

Take Ionescu a susținut un amendament la un articol favorabil proprietarilor străini, în sensul de a avea aceleași condiții ca românii. Amendamentul a fost acceptat fără simpatie, după o îndelungă pledoarie a lui Take Ionescu in binecunoscuta sa manieră. N. Titulescu a lipsit de la ședința, însă a doua zi, în Consiliul de Miniștri, a combătut violent amendamentul lui Take Ionescu, în pofida dezacordului manifest al celorlalți miniștri. Sesizând ostilitatea colegilor săi, N. Titulescu a devenit furios, răstindu-se la Take Ionescu și acuzându-1 că „luase parale ca să propună amendamentul". Take Ionescu, profund mișcat, a replicat: „N-am nimic de răspuns domnului Titulescu. Când se va potoli, îi va fi sigur rușine de vorbele pe care le-a rostit"? Afirmația lui N. Titulescu rămănea doar o simplă bănuială, căci nu putea fi dovedită.

Între timp, constituirea Micii Înțelegeri avea loc pe etape, prima fiind etapa poloneză, prin încheierea Convenției romano-polone. A doua a fost Convenția de alianță cu Cehoslovacia, semnată la 22 aprilie 1921. A urmat etapa iugoslavă, prin semnarea Convenției de alianță între Take Ionescu și Nikola Pasici, la Belgrad, în 7 iunie 1921. Dupa semnarea acestei convenții, guvernul român a considerat realizat planul pe etape al lui Take Ionescu, într-o circulară, din 12 iunie 1921, informându-se diplomații români din diversele capitale europene în această privință. Astfel, se dădeau instrucțiuni că „relațiile cu reprezentanții Poloniei, Cehoslovaciei și lugoslaviei să fie acela de «aliați»".

Mica Înțelegere avea semnificația unei organizatții regionale de state, aliate ale Franței, menită sa-și apere interesele în garantarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace de la Paris. Întrucăt Polonia nu avea încheiate tratate cu statele Micii Înțelegeri, această organizație politică părea limitată la o alianță între cele trei state. Guvernele statelor învinse au primit cu ostilitate constituirea Micii Înțelegeri: ,Noua alianță creată în Europa Centrală avea însă un caracter defensiv și se organizase pentru a întări securitatea în această regiune, referindu-se numai la menținerea statului tentorial".

Atitudinea lui Take Ionescu față de a doua sesiune a Conferinței Internaționale a Dunării, deschisă la 1 aprilie 1921, se va menține constant, în sensul susținerii și apărării intereselor României. El a reacționat prompt și energic față de programele referitoare la regimul de navigație prin Porțile de Fier, întreținând o corespondență diplomatică neîntreruptă cu Anglia și Franța. Printr-o nota adresată acestor mari puteri, el faceă cunoscut că nu putea accepta propunerea celor patru state, fie și cu riscul eșuării dezbaterilor Conferinței de la Paris. El preciza că nu poate subscrie îndeosebi la punctul de vedere englez, care încălca drepturile suverane ale României ca stat riveran. Reacția sa și a Belgradului, de comun acord, a avut ca rezultat o mai buna dispoziție a delegaților la Conferința pentru respectarea drepturilor suverane în sectorul Porților de fier.

La 23 iulie 1921, erau semnate Convenția statutului Dunării de către reprezentanții Angliei, Belgiei, Cehoslovaciei, Franței, Greciei și României, țări cu vot deliberativ, precum și ai Bulgariei, Ungariei și Austriei. Take Ionescu, vădit interesat de a stabili un regim echitabil statelor riverane la Porțile de Fier, a intervenit la Belgrad spre a solicita solidaritate cu România în problemele acestui sector.. Ratificarea Tratatului de la Trianon întărzia, dând speranțe revizionismului maghiar.

Existau anumite cercuri în Occident care contribuiau la acestea chiar în Franța. Take Ionescu, constatând o evoluție contrară intereselor României, telegrafia, la 25 aprilie 1921, ministrului României la Paris, Al.Em. Ghica, pentru a face cunoscut că: „ Franța ar face o greseală capitală dacă s-ar expune la o deteriorare a raporturilor cu Bucureștiul, Praga și Belgradul, unde are prieteni interesați în menținerea integrală a tratatelor, alergând după himera stupidă a unei Ungarii francofile". Ulterior, va reveni: „Guvernul francez trebuie să știe că noi nu vom intra niciodată pe calea nedreptăților Tratatului de la Trianon și dacă el va aduce vreo atingere acestui tratat, toate celelalte vor deveni nesigure și pasibile revendicării".

Diplomația română avea să se confrunte cu pretențiile guvernului sovietic asupra Basarabiei. În timpul cât Take Ionescu s-a aflat în străinătate, interimatul Ministerului de Externe a fost preluat de Al. Averescu, care a primit o comunicare de la Moscova referitoare la Basarabia. Astfel, guvernul sovietic se arăta dispus să recunoască alipirea Basarabiei la România în schimbul plății cotei părți a sumelor datorate de aceasta fostei guvernări la Datoria Publică a Imperiului rus și sumele care echivalau valoarea armamentului rusesc și a unor bunuri domeniale din această fostă guvernare rusească. Revenit la București, Take Ionescu a refuzat să negocieze cu rușii: „Take a sărit ca ars și a declarat că ar fi un act de trădare față de Franța și de Anglia să luăm contact cu bolșevicii, cu Moscova nu putem trata decât prin Paris și Londra".

Generalul Averescu, susținut de C. Argetoianu, s-a opus opiniei lui Take Ionescu, ceea ce a creat primul moment al crizei care va surveni între Take Ionescu și șeful guvernului: „Sigur de sprijinul stăpănilor săi, Take a mers pană la demisie". Spre a evita criza de guvern, Al. Averescu, la sugestia regelui, a deferit cazul arbitrajului lui Ion I.C. Brătianu, care a fost de acord cu Take Ionescu, întemeiat pe aceleași argumente.

Negocierile cu guvernul sovietic nu puteau fi însă evitate, fiind trimisă o delegație română la Varșovia, condusă de Constantin Langa-Răscanu, ministrul României la Sofia. La 22 septembrie 1921, G. Filality, delegatul României pentru negocierile cu delegatul sovietic Karahan, a declarat că refuza să se discute la o viitoare conferință problema Basarabiei și a minorităților. D. Ciotori, expert al delegației române, a expus motivele: Basarabia a făcut parte din punct de vedere istoric și național din teritoriul României pană în 1812, apoi, din punct de vedere etnic, populația majoritară este românească. Astfel că delegația română a refuzat să accepte programul formulat de cea sovietică.

Take Ionescu a trimis instrucțiuni pentru convorbiri cu Maxim Litvinov. G. Filality acceptase să trateze la Reval (Tallin, capitala Estoniei) cu comisarul sovietic pentru relațiile externe asupra programului unei viitoare con-ferințe romano-ruse referitoare la problemele pendinte. Take Ionescu insista ca să nu se accepte în nici un fel punerea în discuție a caracterului definitiv al unirii Basarabiei cu România, ci numai consecințele acestei uniri. El preciza că Polonia a procedat altfel decât România, dar ea s-a aflat într-un război cu Rusia sovietică, fiind nevoită să încheie un tratat de pace spre a ieși din starea de război. Cu România însă situația este diferită. Take Ionescu își exprima speranța că delegația sovietică n-a mai revenit asupra problemei Dunării, care nu poate face în nici un fel subiect de tratative între Rusia și România; „Dunărea este un fluviu international, al cărui statut a fost definitiv fixat de cei în drept și România singură nu poate nici să adauge, nici să scadă din acest statut, nici să acorde avantajele statutului din propria ei inițiativă a nimănui".Referitor la Ucraina, Take Ionescu considera că nu-i poate refuza participarea la o Conferință ulterioară, însă guvernul român nu dorește s-o invite pentru a participa. El nu vedea rațiunea scoaterii din programul conferinței de către Rusia a punctului solicitat inițial de ea României, anume regularea navigației pe Nistru. Mai atrăgea atenția lui G. Filality asupra socotelilor reciproce, paragraful respectiv trebuind să fie temeinic redactat și claf, în așa fel încăt să rezulte că România pune pe primul plan restituirea depozitului de la Moscova, care, în cea mai mare parte, nu reprezinta „averea statului român, ci avere particulară".

De asemenea, Filality trebuie să declare categoric că România nu dorește reluarea relațiilor diplomatice, nici chiar comerciale, înainte de negocierea la Moscova de către ministrul român a restituirii tezaurului. Nici problema neutralității României în caz de atac al unui stat contra Rusiei nu trebuie înscrisă în program spre a fi stipulată în vreo convenție. În tratatul cu Polonia este stipulat scopul defensiv, deci abținerea de la orice atac împotriva Rusiei. Take Ionescu nu era de acord nici cu menținerea în program a punctului referitor la „lichidarea diferitelor bande care ar trece din Basarabia în Rusia". Asemenea „bande" nu au existat si nu există. Mai insistă Take Ionescu ca să se ceară eliberarea ostaticilor români din Rusia care nu are o revendicare similară față de România, unde nu există ostatici ruși. În general, să se evite cu mare grijă menționarea cuvintelor „tratat de pace" sau „încetare de stare de război".

În cazul că nu va putea ajunge la un acord cu guvernul sovietic pe baza acestor instrucțiuni, Take Ionescu îl avertiza pe G. Filality să adauge că cele două părți contractante îți rezervă dreptul de a ridica, în cursul dezbaterilor conferinței, alte probleme care nu vor putea fi discutate decât dacă cealaltă parte acceptă discuția. G. Filality trebuie să aibă mereu în vedere că nu tratează cu „reprezentanții unui stat ca acela cu care se tratează ordinar".

Apoi, în final, conchidea: „La aceste tratări nu trebuie uitat că România nu are nici un interes decât acela de a părea că a voit să taie propunerea făcută în februarie 1920 de către primul-ministru Vaida, iar Sovietele au nu numai interesul de a ajunge la relații diplomatice noi, dar până atunci, de a sta de vorbă și de a iscăli ceva cu un stat de ordine și cu un trecut serios ca al nostru".

Problema relațiilor cu Rusia sovietică îl preocupă în mod deosebit pe Take Ionescu, care trimitea instrucțiuni și ministrului României la Varșovia, Alexandra G. Florescu, pentru negocierile cu guvernul sovietic. Astfel, la 17 octombrie 1921, el menționa că citise cu multă atenție telegramele trimise de Filality: „Niciodată nu am crezut că tezaurul nostru va fi restituit, cum, de asemenea, am știut că guvernul sovietic nu urmărește să reia relații diplomatice cu România, pentru a otrăvi țara noastră cu propaganda revoluționară sub scutul imunității diplomatice. Este evident că am face cea mai mare greseală dacă ne-am învoi la o asemenea socoteală, în care noi am pierde totul fără a lua nimic". ÎI autorizează să afirme de-legatului sovietic că este neîntemeiată pretenția lui că România ar avea interesul să obțină de la guvernul bolșevic recunoașterea unirii Basarabiei cu România. Take Ionescu afirmase în Cameră că nici Rusia actuală, nici cea viitoare, nu are nici un drept să se amestece în problema unirii Basarabiei cu România. În fapt, „prin arme, Rusia va putea întotdeauna să pună în joc soarta Basarabiei, noi însă trebuie să avem cea mai mare grijă să nu primim sub nici o formă slăbirea situației de drept pe care o avem astăzi". Situația de drept este bine cunoscută, anume că Republica Moldovenească și-a proclamat independența, s-a unit cu România, unire recunoscută de Marile Puteri. Ca atare, Take Ionescu rămâne neclintit în decizia sa de a nu admite discuții cu guvernul sovietic în problema Basarabiei. El nu admite înscrierea în program a problemei reglementării frontierei romano-ucrainene și nici problema minorităților.

Negocierile cu guvernul bolșevic al Rusiei au trenat, șeful delegației sovietice, Karahan, insistând să fie acceptat programul. Concomitent, Take Ionescu era preocupat de evoluția re-lațiilor cu Polonia. Într-o adresă către AI.G. Florescu, ministrul României la Varșovia, din 17 octombrie 1921, el ruga să se comunice Ministerului de Externe al Poloniei despre de-mersurile diplomatice întreprinse în favoarea acestei țări, la Paris și Londra, susținând că Galitia Orientală să rămână Poloniei. La 19 octombrie 1921, se adresa din nou lui Al. G. Florescu, referindu-se la unele apropieri ale Poloniei de Ungaria.

În acest sens, trebuie să facă cunoscut la Varșovia că „este absolut imposibil de a fi totodată prietenul României și al Ungariei. Ungaria este inamicul nostru ireductibil, în realitate singurul nostru inamic ireductibil". Acest adevăr domina în profunzime rațiunea pentru care s-a creat Mica Înțelegere, ca un fundament definitiv al politicii românești. Ca atare, Polonia este liberă de a intra sau nu în Mica Înțelegere sau de a prefera Ungaria acestei grupări regionale de state antirevizioniste. Este problema sa. Guvernul polonez trebuie însă să știe că politica urmată de Take Ionescu are aprobarea completă a Franței și a Angliei, că politica maghiară denota enervarea unei națiuni neputincioase și dezordonate care a pierdut și la Paris, și la Londra întregul credit, în timp ce Mica Înțelegere n-a fost niciodată atât de sus ca în prezent.

La 24 octombrie 1921, Take Ionescu primea o telegramă de răspuns de la ministrul României la Varșovia, prin care făcea cunoscut că ministrul de Externe al Poloniei 1-a rugat să transmită lui Take Ionescu cele mai vii mulțumiri pentru demersurile sale la Lloyd George în favoarea țării sale. A opinat însă ca o intrare formală, definitive a Poloniei în Mica Înțelegere ar crea dificultăți, dat fiind caracterul antimaghiar al acestei alianțe. Or, polonezii au simpatie față de Ungaria, au rădăcini în trecutul istoric care n-au divizat cele două popoare, deși Ungaria a urmat un drum diferit de cel al Poloniei. Cu toate acestea, ministrul de Externe al Poloniei a declarat că nu a ezitat și nu va ezita între Ungaria și România, că va întreține cu România relațiile cele mai amicale.În pofida intereselor și persistențelor sale strădanii de a convinge guvernul polonez să adere la Mica Înțelegere, Take Ionescu nu reușise mai mult decât încheierea unei Convenții. El întreprinse atâtea demersuri în Occident în favoarea recu-noașterii frontierelor Poloniei, care, în pofida unor negări oficiale, avea relații speciale cu Ungaria. O deziluzie va fi și E. Venizelos, primul ministru al Greciei.

În mod constant, Take Ionescu a manifestat o grijă și o preocupare constantă față de pericolul bolșevismului în Europa Centrala și de Sud-Est. Astfel, la începutul lunii mai 1921, când a avut loc Congresul de constituire a Partidului Comunist din România, a fost convocat Consiliul de Miniștri, la care generalul Averescu a anunțat că „Trebuie să o sfărșim cu comuniștii". Take Ionescu s-a opus cu toată vehemența, afirmând tăios: „Nu se poate!". El a explicat că dacă se va aplica propunerea generalului Averescu, aceasta ar însemna începutul revoluției: „Comuniștii se vor apăra , armata va trage. Va curge sânge șiroi… lupta va continua în stradă, opoziția, în ura ei împotriva guvernului, va da ajutor răsculaților. Se va da foc caselor; miniștrii vor fi uciși – departe de a fi înfrant, comunismul va ieși stăpăn pe stradă, din luptă: era oribil! Și apoi ce se va zice la Paris și Londra, chiar dacă lovitura ar reuși pe ju-mătate? Ne aflam într-o dilemă: revoluție în caz de insucces, oprobriul «aliaților» în caz de succes! Nu, nu, o asemenea măsură nu poate fi aprobată și nu trebuie încercată!" N. Titulescu s-a împotrivit și el măsurii. Între timp, conducătorii comuniști fuseseră arestați și internați la Văcărești și Jilava, fără vărsare de sânge: „Take Ionescu și Titulescu înlemniseră, ceilalți miniștri răsuflară ușurați […] Take și Titulescu și-au revenit încetul cu încetul în fire".

Previziunile lui Take Ionescu nu se adeveriseră, liderii comuniști fiind arestați fără a opune nici o rezistență.În guvernul Averescu, Take Ionescu îndeplinise idealul său de a conduce singur politica externa a României. Titular al portofoliului abia după alegeri, începând de la 13 iunie 1920, va domina cu personalitatea sa politica externă. Spre sfarșitul anului 1921, se prefigura însă o criză de guvern, în care el a avut rolul principal. Astfel, la 23 noiembrie 1921, C. Argetoianu a prezentat generalului Al. Averescu anteproiectul Mesajului Tronului. Take.Ionescu a făcut unele corectări la problemele de politică externă. Regele 1-a citit, apoi 1-a restituit primului ministru cu mai multe corectări, între care și suprimarea legilor electorale.

Suveranul intenționa să creeze o criză guvernamentală, în ajunul deschiderii sesiunii Camerelor legiuitoare. Analizând textul corectat de rege, Al, Averescu, Take Ionescu și C. Argetoianu 1-au declarat inacceptabil. În cazul că regele nu va renunța la el, nu rămănea decât demisia guvernului. Regele n-a renunțat la textul corectat al Mesajului Tronului. S-a redactat un text tranzacțional și s-a solicitat lui Take Ionescu să meargă cu el la rege. C. Argetoianu a fost mirat că Take Ionescu a acceptat deîndată, știind că sarcina nu era deloc plăcută: „Eram încă departe în acel moment să bănuiască că lucra împotriva noastră… și pentru el!".

Ambițios și tenace, Take Ionescu, simțind momentul oportun, își pregătea viitoarea sa guvernare. La 28 noiembrie 1921, se prefigurau simptomele agoniei guvernului. Un memoriu adresat generalului Averescu, semnat de 22 de deputați, care i se declarau devotați, îi cereau să ia în considerație existența Parlamentului când este vorba de decizii importante, rugându-1 să apeleze la oameni politici din toate grupările democratice, competenți și indiferent de apartenența politică, spre a-i da concursul lor, așa cum trebuia să se facă inițial, dar nu s-a făcut. Prezent la o consfătuire cu generalul Averescu, spre a decide răspunsul la memoriu, „Take Ionescu a priceput că majoritățile erau sătule de despotismul neinteligent al șefului și erau dispuse să susțină și alt guvern constituit pe baze democratice și în afară de liberali". Take Ionescu a prins curaj, afirmând lui C. Argetoianu că „nu mai merge. Nu mai merge cu Averescu. Regele nu-1 mai vrea". Apoi a spus că regele îl vrea pe el sau pe C. Argetoianu.

Perioada de dinaintea căderii Guvernului Al. Averescu este considerată una tristă pentru „toți cei înhămați la carul guvernului, devenită căruța de gunoi". Take Ionescu nu participa la ședințele guvernului, întreprinzând demersuri pentru îndeplinirea planurilor sale. C. Argetoianu îl considera și pe el o victimă a lui Ion I.C. Brătianu.

Inițial, plănuise ca să se permanentizeze ca ministru de Externe, în afara partidelor politice, ceea ce nu era deloc rău și poate că ar fi reușit dacă activitatea sa nu ar fi fost atăt de nebuloasă și de oportunistă:„Take n-a operat niciodată în politica sa pe linii bine lămurite; în lunga sa carieră a fost totdeauna numai un profitor de ocazii. Singura lui teamă era să nu-i scape una și, pe când ur-mărea un iepure, sărea după altul, dacă-i ieșea în cale". Ion I.C. Brătianu era un prea abil om politic ca să nu-și de-a seama că nu putea prelua direct puterea, fără un guvern de tranziție de scurtă durată, incapabil s rămână din cauza slăbiciunilor sale. Atunci și regele, și el au recurs la Take Ionescu pe care ambii nu-1 agreau, prin urmare, dispuși a-1 sacrifica prin com-promitere. Intenția era de a-i acorda guvernarea fără dizolvarea Corpurilor legiuitoare, ceea ce semnifica o cădere sigură și precipitată, necesară revenirii lui Ion I.C. Brătianu: „Primind să facă jocul lui Brătianu, Take Ionescu s-a sinucis politicește, și chiar dacă n-ar fi murit de tifos la Roma în primăvara anului 1922, e puțin probabil că ar mai fi putut juca un rol important".

În Parlament, Take lonescu și ministrul Finanțelor, N. Titulescu, sunt aprig atacați. Al. Marghiloman consemna că era deja cunoscut că Take lonescu a încercat să formeze un guvern fără generalul Al. Averescu, făcând propuneri lui Al. Vaida-Voievod. Generalul s-a supărat, la fel majoritatea parlamentara. C. Stere 1-a somat pe generalul Averescu sa încheie alianța cu Al. Marghiloman și să facă ruptura cu Take lonescu. La 11 decembrie 1921, Take lonescu și-a prezentat demisia din guvern, dar nu direct, ci prin intermediul ministrului Justiției, Mihai Antonescu. La 17 decembrie 1921, generalul Al. Averescu a înaintat demisia întregului guvern, cu formarea celui nou fiind însărcinat Take lonescu.

Idealul de o viață de a ajunge și primul ministru al României avea să și-1 împlinească Take lonescu, dar numai pe durata unei luni, înlăturarea de la putere fiindu-i premeditată și pregătită prin nedizolvarea Parlamentului. În guvernul Al. Averescu contribuise esențial la întemeierea Micii Înțelegeri, la apărarea drepturilor României la Conferința Internațională a Dunării de la Paris, la prevenirea unor acțiuni ostile din partea statelor revizioniste ale tratatelor de pace. Intenționa să continue să facă încă mai mult, dar evenimentele se precipitau, însă nu în favoarea lui. Acordarea sarcinii formării unui guvern de către rege se dovedea doar o tranziție spre marea guvernare a lui Ion I.C. Brătianu.

Guvernele care au urmat demisiei lui Ion I.C. Brătianu din septembrie 1919 au fost menite să aplaneze divergențele cu Consiliul celor patru Mari Puteri si semnarea tratatelor de pace, precum și punerea în aplicare a decretelor lege ale reformelor. Generalii Artur Vaitoianu și Al. Averescu, transilvăneanul Al. Vaida-Voievod și-au împlinit pe rând misiunea în-credințată de rege. Opera de unificare administrativă și de consolidare a României Mari nu avea cum să fie desăvârșită fără aportul unui mare om politic și de stat, care s-a dovedit a fi Ion I.C. Brătianu, promotorul programului liberal de reforme și arhitectul etapelor finale ale îndelungatului și anevoiosului proces al unității național-statale. El însă nu putea prelua direct puterea la sfârșitul anului 1921, fiind necesar un guvern de tranziție. Take lonescu se considera îndreptățit să formeze noul guvern, fără să țină seamă că nu i se va acorda dizolvarea Parlamentului. O mare eroare, care-i va provoca o tot atăt de mare decepție.

La 13 decembrie 1921, Guvernul Al. Averescu demisiona, formându-se, la 17 decembrie 1921, un Guvern Take lonescu, pe care N. Iorgail considera a fi „din oameni onorabili, cărora nu le lipsea capacitatea". Al. Marghiloman, în schimb, consemnează că acordând sarcina formării noului guvern lui Take lonescu, „regele vorbește de destindere. El alege pe omul cel mai pătimaș și care stârnește cel mai mult necaz. El vrea economii: și ia pe prototipul risipei… Se plânge de corupție: și alege pe Take… Mă întreb, acesta e lucru serios? Sau este comedie?"

La 15 decembrie 1921, Take lonescu se străduia să alcătuiască guvernul, contând pe prorogarea Corpurilor legiuitoare, spre a dobândi o majoritate. C. Argetoianu i-a spus lui Al. Marghiloman că nu va reuși „comedia cu Take", el știind foarte bine aceasta dintr-o discuție cu regele. C. Argetoianu însuși consemnează evenimentul schimbării de guvern. Astfel, după demisia generalului Al. Averescu, se avansase formula unui guvern prezidat de generalul C. Coanda, asupra căruia regele nu s-a pronunțat. În realitate, nici Al. Averescu nu-1 agrea.

Regele se afla sub influența lui Ion I.C. Brătianu,ales a d-lui Argetoianu, care, pe lângă o manifesta ură, își atribuia dreptul de a disprețui pe acest om de mare talent și de netăgăduite merite. Simțea la spatele său dogoritoarea patimă de stăpânire a lui Ion Brătianu". Take Ionescu era sigur de sprijinul lui N. Iorga. Și țărăniștii aveau încredere în el, pe când de la ardeleni nu știa bine la ce să se aștepte.Un alt adversar, tot atât de înverșunat, al lui Take Ionescu era șeful celuilalt partid conservator, adică Al. Marghiloman. La 18 decembrie 1921, el consemna că „Take Ionescu și-a constituit ministerul cu toate rămășițele țarismului, plus doi transfugi de la Averescu, Mitus Dumitrescu și Mironescu. Monitorul a și publicat decretul de promulgare: ministerul (guvernul – n.a) nici nu s-a prezentat Camerelor! Nu-mi reamintesc să fi fost niciodată vreun precedent!"

Înverșunat contra lui Take Ionescu, C. Argetoianu consemna că a acționat necontenit pentru răsturnarea lui de la guvern, favorizând astfel venirea lui Ion I.C. Brătianu, adversar al conservatorilor în acel timp. Ca atare, se vede nevoit a se explica, spre a nu fi acuzat de prostie sau inconsecvență. El se considera dezamăgit de ipocrizia, duplicitatea și lașitatea politică a generalului Al. Averescu, din care motive se reorientase politic. Ion I.C. Brătianu nu era deloc agreat de C. Argetoianu, la fel Take Ionescu, căci „se purtase așa de prost cu noi". Astfel că numirea guvernului Take Ionescu nu i-a schimbat planurile: „Aveam o poliță mai mult de plătit lui Take, în așteptarea unui Guvern Brătianu care să-mi permită să mă apuc de reorganizarea Partidului Poporului".

În acest timp, regele se străduia să facă tot posibilul spre a prelungi guvernarea lui Take Ionescu. Ca și alteori, în trecut, Take Ionescu se bizuise pe fantasme. Astfel, Gr. Filipescu, fiul lui N. Filipescu, concepea reconstituirea unui mare partid democratic în jurul lui Take Ionescu! Acest partid ar urma să includă pe lângă partizanii care-i mai rămâseseră fideli și pe conservatorii filipescani și pe cei mai mulți transfugi din Partidul Poporului și din Partidul Național din Transilvania. Față de Guvernul Take Ionescu însă, ardelenii se angajau doar la o atitudine de neutralitate, deoarece Iuliu Maniu nu era dispus să acorde un concurs acestui guvern, de îndată ce nu obținuse dizolvarea Parlamentului. Astfel că, a preluat guvernarea cu prorogarea Corpurilor legiuitoare până la 17 ianuarie 1922, când se credea că va reuși să câștige majoritatea parlamentară pentru a termina sesiunea. Adversarii politici nu voiau mai mult, căci se gândeau la votul de blam ce urma: „La sfârșitul acestor lungi și urăte tratative- scria N. Iorga- primul-ministru el însuși nu se arăta deloc asigurat în ce privește soarta gu-vernării sale". N. Iorga a putut, prin relații personale, să afle ce gândeau parlamentarii averescani. La 17 ianuarie 1922, guvernul „trebuia să se înfățișeze înaintea necunoscutului". Take Ionescu a facut o vizită lui N. Iorga, în ajunul zilei de 17 ianuarie 1922: „Era foarte enervat: ochii îi clipeau și bărbia, ca în momentele grele, îi tremura. Credea că ar fi mai bine să nu fie de față la ciocnirea care trebuia să se producă. L-am rugat să înfrunte o dușmănie pe care o prevedeam – și i-am spus-o – manifestată prin grobieniile unui om ce nu ar avea nimic de pierdut. Dar să nu de-a nici un răspuns, ci să ceară pur și simplu votul, oricare ar fi el. Așa a și făcut". La 17 decembrie 1922, ardelenii se deciseseră să se abțină. A.C. Cuza era decis să voteze contra lui Take Ionescu, iar liberali să se abțină. Or, abținerea opoziției convenea lui C. Argetoianu, căci rămânea ca guvernul să fie răsturnat prin votul majorității parlamentare averescane. S-a organizat campania de răsturnare prin vot a guvernului Take Ionescu. Un vot de încredere ar fi aminat venirea la guvern a liberalilor cu câteva luni. Regele ar fi întărziat să ceară demisia lui Take Ionescu sau să dizolve Parlamentul. Pentru o clipă numai, Take Ionescu a întrezărit acordarea dizolvării Parlamentului, însă C. Argetoianu era decis s-o împiedice prin acordarea votului de blam. Cel care a vorbit în Camera din partea majorități parlamentare a fost N.D. Cocea, cunoscut orator și panifletar „care n-a cruțat primului-ministru nici o ofensă, în mijlocul râsetelor insultatoare ale majorității, care dovedea o perfectă și puțintel neasteptată – disciplină. Ardelenii, care păstrau speranțe de participare importanța la noul guvern liberal, n-au venit la urnă, țărăniștii având atitudinea contrară. La proclamarea rezultatului, calm, fară a arăta vreo emoție după atâta suferință a mândriei sale, Take lonescu s-a ridicat ca să declare că vă informa Coroana. Regele Ferdinand era pregătit pentru situația noua care se crease prin această înfrângere a primului său sfetnic. Refuzând dizolvarea, el i-a primit demisia. La orizont apărea, după înțelegerea prealabilă, Ion Brătianu. Se pare că el fusese recomandat, în interesul țării, de acela care pleca".

Încântat, vechiul adversar politic al lui Take lonescu, care era șeful celuilalt partid conservator, adică Al. Marghiloman, consemna rezultatul votului de blam: 190 pentru și 81 contra: „Nu se credea să fie așa de lamentabilă căderea lui. Se pare -dar cum poate cineva să fie așa de ușuratec? – ca Grigore Filipescu îl asigurase că va avea sigur o majoritate". Ardelenii au votat pentru, Iuliu Manju a lipsit. N. Iorga considera pe rege un paravan în spatele căruia liberalii trăgeau sforile:„Votul de neîncredere îl atinge atât pe el că și pe Take lonescu. Majoritatea s-a ținut bine, și pentru prima oară arată temperament politic. Ziua a fost rea pentru rege: deputații și publicul mai ales – n-au făcut decât să lovească în el".Votul de blam fusese regizat cu măiestrie de câtre C. Argetoianu.Deputații primiseră instrucțiuni să accepte în tăcere instalarea guvernului pe banca ministerială. S-a decis aclamarea, la intrarea în sală, a generalului Al. Averescu, spre a-i crea atmosfera defavorabilă lui Take lonescu. Apoi s-a decis să nu ia cuvântul nici Al. Averescu, nici C. Argetoianu, împingând pe N.D. Cocea să atace guvernul, după care să se treacă la vot.Planul a fost realizat întocmai. Cu rare aplauze ale unor deputați takiști, guvernul a fost întâmpinat la intrarea în sala de ședințe.

C. Argetoianu se felicita acum pentru decizia din iunie 1920, când oferise takiștilor doar 10 locuri în Cameră, în loc de 90. În schimb, generalul Al. Averescu a fost primit cu ropote de aplauze: „Galben și prăbușit, Take lonescu încremenise în capul băncii ministeriale. După ce și-a citit declarația, pe un ton de înmormântare, n-a mai mișcat, n-a mai scos un cuvânt, până s-a sculat și a plecat înainte de sfârșitul numărătoarei voturilor. ÎI biciuia Cocea, În râsetele și în aplauzele majorității și nici o trăsătură nu se mișcase pe fața lui. Îi lipsea numai crucea în spate ca să apară ca un Christos nepriceput și dezamăgit ce voise mântuirea neamului său și pe care Filiștinii cruzi și lacomi îl făceau de ocară". Generalul Al. Averescu, dimpreună cu opoziția savurau eșecul: „Pentru prima și ultima dată, o Cameră românească și-a permis luxul să dea un vot de blam unui guvern și să-1 răstoarne. Răzbunasem umilința demiterii noastre din decembrie și pedepsisem pe cel care se făcuse unealta adversarilor nostri".

Constantin Argetoianu era, evident, satisfăcut că reușise să pedepsească astfel pe cel care făcuse jocul liberalilor, după ce fusese ridicat și tratat ca „un frate". I.G. Duca 1-a felicitat pentru această teribilă regizură politică: „Cum dracu ai nascocit pe Cocea? Bravo, dragă!". Seara, Take lonescu s-a dus la Palat spre a-și prezenta demisia.

În urma demisiei lui Take lonescu, regele a acordat încrederea sa lui Ion I.C. Brătianu, cu dizolvarea Parlamentului. N. Iorga recunoștea „slăbiciunea materială" a guvernării lui Take lonescu. În alegerile care urmau, bizuindu-se pe un singur prieten, Take lonescu, care nu făcea însă politica sa, ci pe a lui, N. Iorga a prezentat o lista comună cu el, căci părea să simtă necesitatea unui partid de centra și national. Take lonescu s-a purtat cu N. Iorga cu „cea mai delicată atenție". N. Iorga i-a cedat mandatul pe care Take lonescu 1-a oferit fiului lui N. Filipescu, Grigore Filipescu, intrat în Cameră pentru prima dată. După câteva săptămâni, Take Ionescu va părăsi țara pentru a merge la odihnă, nu înainte de a face o vizită lui N. Iorga: „Era perfect sănătos și-i revenise spiritul glumeț, viitorul țării nu părea să-1 îngrijoreze și de pe buze nu i-a căzut un singur cuvânt de regret pentru ce părăsise, de supărare pentru felul cum îl tratase și regele, și masele electorale. Rareori, am văzut un om în dispoziții așa de senine. Cerul cald al Italiei părea că-i trimete de departe o solie care-1 însenina. În treacăt, mi-a vorbit de câți prieteni, de să-i numeri pe degete, li rămăseseră și, cu aceeași dorință de a rămânea ceva din alianța noastră electorală, îi recomandă sfaturilor mele".

În martie 1922, Take Ionescu pleacă în Italia, împreună cu soția sa Adina, cu care se casătorise după plecarea din fara, în vara anului 1918. Pe cal se pare, ea 1-a determinat să plece la odihnă peste hotare, dupa recentul zbucium al unei vieți politice trepidante. Unui prieten, care-1 întreba de ce pleacă și nu participa la alegerile generate, i-a răspuns: „Prefer spectacolul primăverei. Cine știe câte mai am?". S-a dus la Napoli, în Sicilia, apoi la Roma, unde s-a internat în stare gravă. Ion I.C. Brătianu, care reprezenta România la Conferința de la Genova, a venit la Roma pentru a-1 vizita la sanatoriu: „Ai avut dreptate, domnule Ionescu, zise primul-ministru. Am avut prilejul să văd acum în haosul de la Genova de ce mare folos ne-a fost alcătuirea și solidaritatea Micei Înțelegeri". La care cel aflat pe patul de suferință i-a întins mâna, spunând: „cuvintele acestea mă reconfortează, îți multumesc".

Capitolul IX. Sfârșitul

Curând, Take Ionescu avea să închidă ochii pentru totdeauna, într-o ultimă răsuflare, în dimineața zilei de 21 iunie 1922. Telegrame publicate în presa din țară și de peste hotare anunțau trista veste. Sub titlul „0 mare pierdere a neamului", ziarul „Epoca" menționa în numărul său din 24 iunie 1922: „Influența pusă personalității lui Take Ionescu în pregătirea, făurirea și consolidarea politică a României Mari au fost hotărătoare și rolul pe care 1-a jucat a fost un rol istoric". N. Iorga în „Universul" din 4 iulie 1922, sub titlul Un om bun, scria: „Discute-se orice despre acela care a fost răpit viitorului apropiat al țarii sale, dar despre bunătatea lui fie încredințați și acei cari 1-au combătut mai mult" I.G. Duca, în „Viitorul" din 24 iunie 1922, scria că i-a fost tot timpul un adversar hotărât, dar i-a recunoscut marile lui merite: „0 generație întreagă a trăit sub farmecul cuvântului lui Take Ionescu și dacă din discursurile lui, ca dealtminteri din discursurile multor marilor oratori, sunt pagini ce nu vor supraviețui, sunt și atâtea care, desigur, multă vreme vor împodobi antologiile române".

B. Brănișteanu, în „Adevărul" din 24 iunie 1922, menționa: „Take Ionescu nu a avut stofă unui apostol politic. Dimpotrivă, el avea o repulsiune instinctivă făță de firile apostolice. Așa se explica implacabilitatea cu care a urmărit la un moment dat pe socialist!; el care totuși, în fond, era un suflet creștin, milos, blând și iertător". N. Batzaria, un reprezentant al aromânilor, scria, în „Adevărul" din 29 iunie: „Moartea marelui prieten al nostru are cel mai dureros ecou din Pind și în Macedonia. Se stinge ultima speranță; piere omul spre care erau îndreptate privirile de durere ale unui element oropsit de soartă". Constantin Bacalbasa, în „Adevărul" din 3 iulie 1922, elogia marile merite ale ilustrului dispărut: „Cu Take Ionescu piere o bogată comoară de tot felul de cunoștințe politice, de secrete de stat, de informațiuni sigure asupra oamenilor, asupra evenimentelor, asupra faptelor, asupra luptelor noastre de ieri, asupra speranțelor noastre de măine. Piere cu el o rezervă politică, cum nu mai avem alta în țară. Înzestrat cu o inteligență superioară, înarmat cu o cultură puternică; sărbătorit de fire cu toate talentele intelectualitatei, orator parlamentar fără pereche, jurisconsult strălucit, polemist puternic și, mai presus de toate, mare român, închinat de la începuturile vieții sale politice înfăptuirei marelui nostru ideal național".

Presa străină menționa, de asemenea, trista veste a încetării din viața a marelui european, care a fost Take lonescu. Astfel, menționa, între altele „Avenir"; „Take lonescu a fost nu numai un mare român, dar și un mare european. Constituirea Midi Antante va fi probabil cel mai frumos titlu de glorie al marelui dispărut". „Le Gaulois" scria: „Cu Take lonescu dispare cea mai puternica legătură care unea Franța cu România". Ziarul englez „Morning Post" sublinia meritele de mare vizionar politic: „Ionescu a fost unul din acei oameni de stat care privesc departe, și ca el a prevăzut cu mult înaintea războiului că zilele autocrațiilor europene sunt numărate". „Neue Freie Presse" din Viena elogia statura europeană a celui dispărut: „Prin moartea lui neașteptată, dispare unul din bărbații cei mai marcanți ai politicii românești și sud europene, un bărbat de o importanța internațională și de o suprafață europeană".

La Academia Română, președintele acestui înalt for, Dimitrie Onciul, omagia personalitatea marelui dispărut, în ziua de 23 iunie 1922: „Operile lui Take lonescu au strălucit ca om politic, ca publicist, ca orator, ca ministru în mai multe rânduri […]. Opera lui ca om de stat este și rămâne una dintre cele mai remarcabile în istoria României". Rectorul Universității din București, M. Vladescu, în sedința Senatului din 28 iunie 1922, spunea: „Uriașa personalitate a lui Take lonescu nu numai a umplut pana la debordare întreaga noastră viață publică din acest din urma pătrar de veac, dar el a fost în același timp frământătorul vânjos și îndrăsneț al acestei vieți pulice, deslănțuitorul furtunos și tenace al marilor lupte politice pentru neam și țară".

În ziua de 30 iunie 1922, la Ateneul Român, primul-ministru al României, Ion I.C. Brătianu rostea discursul său funebru, elogiind meritele lui Take lonescu în timpul colaborării

din anii 1916-1918. La omagiile sale, aducea și „expresiunea durerii partidului național-liberal pentru colaboratorul marilor zile de nădejde și de jertfă". Adversar politic, Ion I.C. Brătianu recunoștea mările merite ale lui Take lonescu: „Din fapta de distrugere a morți oriunde o jale firească răsare. Ea se ridica cu atât mai stăpânitoare cu cât mai intense au fost puterile de viață care se nimicesc. Strălucitele facultăți ale lui Take lonescu nu se puteau stinge fără că o durere mare să se întindă în tot cuprinsul României". Respectând deosebirile, Ion I.C. Brătianu evoca acele disponibilități ale lui Take lonescu care au făcut posibilă colaborarea din timpul primului război mondial și al războaielor balcanice: „Din ambele colaborări, pe lângă admirația datorată însușirilor sale intelectuale, am păstrat amintirea dureroasă a relațiilor simpatice prin care inima lui ușura dificultățile fără de care nicio colaborare nu se face".

Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Român, afirma: „Unul dintre cei de frunte a fost fără îndoiala Take lonescu, care prin străduințele sale și prin munca sa pusă în serviciul ideilor mari, a trăit nu numai pentru neamul său, ci a fost părtaș al comunității de idei și de năzuințe ale întregii lumi civilizate. El a fost o podoabă intelectuală și o mândrie a neamului nostru".

În gara Ploiesti, la 1 iulie 1922, Stelian Popescu spunea: „Bunătatea lui era esența divină și, cu cât era mai lovit, cu atăt era mai mult, fiindcă la el bunătatea se confunda cu rostul ființei omenești". La Sinaia, Ion Camărăsescu, fost ministru de Interne în guvernul Take lonescu, rostea, în numele prietenilor săi: „Șefule, te urcaseși prea sus. Trebuia să cobori re-pede în adăncimile istoriei, pentru că de acolo izvorăște puterea României". La funerariile de la Sinaia au participat frații și prietenii politici. Trenul mortuar s-a oprit la Cămpina, Breaza și Comarnic, unde s-au rostit cuvântări. La orele 14, în sunetele clopotelor, salvelor de mitraliere și imnului intonat de Muzica militara, sicriul a fost așezat provizoriu în paraclisul mănăstirii Sinaia, în mausoleul alăturat, edificat prin transformarea a doua chilii călugărești.

Cu trecerea anilor, figura luminoasa a lui Take Ionescu a fost adeseori evocată de publiciști ca Stelian Popescu sau Aureliu Eliescu. Primul, la Ploiești, în ziua de 30 noiembrie 1936, spunea, între altele: „Take Ionescu era un om moral, de o moralitate superioară, avea o măndrie de neam care dezarma pe orice adversar". Al doilea, într-o conferință rostită la Ateneul Român, menționa că atitudinea lui Take Ionescu era bine găndită și întemeiata pe argumente de necontestat: „E1 nu era un lingușitor al Tronului, dar era un regalist convins și vedea toată importanța pe care o are, pentru dezvoltarea țării, această instituție. În același timp, era un naționalist convins încrezător în soarta neamului său […] Regalitate și Naționali-tate: iată ce a reprezentat Take Ionescu".

Numeroși au fost cei care au evocat marea personalitate a Istoriei moderne a României, care a fost Take Ionescu, dar cel mai amplu și obiectiv portret 1-a făcut liderul liberal I.G. Duca, un colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu, ministru în guvernele sale. În memoriile sale, el susține că 1-a cunoscut pe Take Ionescu de la varsta de 13 ani. L-a întălnit apoi în palatul lui Știrbei de la Buftea și la Sinaia, apoi în casa sa de pe strada Atena.

I.G. Duca a fost un admirator al talentului său oratoric, al cărui farmec nu provenea mai ales din inteligența, cât din sufletul său: „Desigur, inteligența lui era sclipitoare, receptiva, vie, înțelegătoare, adaptabilă la orice mediu și la orice împrejurări, însetată de noutate. Totul îl interesa și totul îl pasiona. Conversația lui de asemenea era plină de colorit, amintiri, anecdote, descrieri de o minunata putere evocatoare, observațiuni subtile, un orizont larg, întinzându-se cu mult peste contingentele locale și judecățile momentane". Dacă din punct de vedere al inteligenței Take Ionescu manifesta unele carențe, oscilând principial, căci nu iși formase;convingeri te-meinice, din punct de vedere sufletesc personalitatea lui se dovedea cu totul remarcabilă. Acesta era farmecul personalității sale, luminate puternic de bunătate, înțelegere pentru su-ferințele aproapelui, dispunând de admirabila intuiție. Infinita bunătate a lui Take Ionescu îl împiedica să aibă resentimente. Deși fusese că nimeni altul atacat cu violența și cu patima, Take Ionescu uita repede și ierta cu dezinvoltura, fără ranchiună. Cu o mare disponibilitate sufletească de a înțelege slăbiciunile și pasiunile omenești, el s-a dovedit un om foarte indulgent, exagerat de indulgent, din care motiv a avut de suferit multe consecințe. El cucerea ușor oamenii, nu prin forța rationamentelor sale, ci printr-o supremă acuitate a sentimentelor sale. El a fost un mare vizionar, dominantă spiritului său fiind intuiția.

Take Ionescu era un perpetuu vizionar, un om care trăia în viitor, animat de cele mai puternice, mai vii sen-timente: „Așa se explică și tinerețea simțămintelor sale. La 60 de ani era îndragostit ca un student și toată viața lui a fost un veșnic amorezat și un mare, un incorigibil sentimental".

O astfel de puternică și originală personalitate a impresionat, la rândul ei, pe mulți contemporani. Însușirile sale, profund omenești, l-au umplut de farmec pe Take Ionescu în fața contemporanilor săi. El însuși, conștient sau nu, ținea să câștige simpatia lor: „Era vesel, amabil, îndatoritor, își cheltuia personalitatea cu aceeași prodigalitate ca și averea. Căuta să cucereasa, oricine îl apropia".

Inteligența superioară, de un rafinament rar întâlnit, îi permitea lui I.G. Duca pătrunderea în cele mai ascunse unghiuri ale firii omenești. Astfel, el realiza un excelent și realist portret al unui om politic care-i fusese nu prieten, ci adversar politic, dar pe care-1 aprecia. I.G. Duca susține că primul război mondial a constituit un prilej de afirmare a personalității lui Take Ionescu:' „numai acest război a putut da toată valoarea lor însușirilor caracteristice".

Altminteri, în timpuri normale de limitare a posibilităților de realizări practice, în condițiile în care-i lipseau convingerile durabile și inferme, precum și ale împărtășirii idealurilor conservatoare, Take Ionescu s-ar fi menținut în postura unor banale activități zilnice, fără perspective, lipsite de elan. Soarta a fost bună cu el, pentru că nu a decedat înainte de razboi, fiindcă ar fi rămas doar ca un avocat de prestigiu, un mare orator, fără ca numele său să fi fost legat de un eveniment care să-i confirme merite deosebite ca om politic și de stat, deoarece nimeni nu ar fi indicat în activitatea sa o nouă directiv a vieții publice. Este fără îndoială că Take Ionescu ar fi rămas captivul unui partid, a cărui doctrină contravenea evoluției democratice a României: „Take Ionescu fusese osândit cu rare excepții să apere aceleași principii perimate ca și ceilalti corifei conservatori […]. Neîmpărtășind în fundul sufletului său credințele pentru triumful cărora trebuia să pledeze în public, viața intimă a lui Take Ionescu ar fi constituit desigur o tragedie, dar viața lui politică ar fi fost totuși o viață fără roade și fără adevarată strălucire".

Cu extraordinara putere de intuițiune, Take Ionescu a înteles din prima clipă că ceasul cel mare al realizării visului nostru secular a sunat și fără alte preocupări laturalnice a pus toată inteligența, tot talentul, toată munca lui în slujba înfăptuirii României Mari. Din acel moment partidul, partidul căruia îi sacrificase totul, n-a mai existat". Cu extraordinaral său simț al intuiției, Take Ionescu a preconizat că într-o Românie Mare nu mai era loc pentru cadrele strâmte al partidelor dinainte de razboi, care în chip necesar vor fi înlocuite de altele, de către reprezentanți ai opiniei publice cu alte principii și idealuri politice. Când a intuit toate acestea, el s-a detașat de vechile sale legături, care-1 țintuiseră ca pe un captiv politic al unei doctrine pe care o acceptase sub imboldul unor țbittuntesubalterne o mediocre . Eliberat, Take Ionescu s-a avântat spre.realizarea noilor imperative dictate de înfăptuirea idealului Rațional al întregirii statale: „Facultățile lui de intuiție, de acurhrneitanie nite, se puteau manifesta în toată splendoarea lor defectele înseși ale lui Take Ionescu nu mai aveau aceeasi important.Astfel că, impresionabilitatea, oportunismul, înclinarea spre compromis, indulgentele sale exagerate, care frizau slăbiciuni: împinse până la imoralitate, se estompau în contactul cu evoluțiile unor evenimente fără precedent, ce prevesteau o lume nouă, pe care el o intuise cu atâta clarviziune.

Aportul lui Take Ionescu în anii neutralității și ai intrării României în primul război mondial este considerabil, de importanta istorică. „Take Ionescu a murit într-o apoteoza ale cărei raze întârziate luminează și azi cu o vie strălucire destinul sau politic". El rămâne pentru totdeauna o personalitate istorică de seamă, datorită unui complex de însușiri umane cu totul aparte.

Rareori un adversar politic, precum I.G. Duca, a recunoscut și a evidențiat atâtea trăsături ale unei personalități politice, cum a fost Take Ionescu. Admiratorii i-au dedicat studii, articole, conferințe, broșuri și cărți. Elogierea fără rezerve a meritelor generează totdeauna suspiciuni, lipsa de credibilitate, chiar când se dovedește contrariul. I.G. Duca îi analizase, de-a lungul anilor, și lipsurile, defectele, care însă n-au facut imposibila colaborarea cu el la guvernarea din 1916-1918.

Cuvintele pline de înțelepciune, concise, lapidare, fără patima politică și deplină detașare, după decesul prematur al lui Take Ionescu, fac onoare omului politic liberal, care a fost I.G. Duca. Fără îndoială, rămân întipărite în memoria cititorului foarte valoroasele sale Memorii, care rezervă numeroase, calde și atractive pagini despre oameni și evenimente din timpul său.

BIBLIOGRAFIE

Take Ionescu, Politica externă a României și Chestiunea Banatului, București,1920

Probleme de politica externă a României 1918-1940, Culegere de studii, București, 1977

C. Xeni, Take Ionescu, 1858-1922, București, 1933, ediția a III –a

Romulus Seișanu, Take Ionescu, București, 1930

Take Ionescu, Discursuri politice, vol.I, București, 1897

Cristu S. Negoescu – Discursurile lui Take Ionescu din perioada 1886-1900

Vasile Netea – Istoria Memorandului românilor din Transilvania și Banat, București, 1947

Take Ionescu, Amintiri, Paris, 1919

D. Iancovici, Take Ionesco, Paris, 1919

Eliza Campus, Mica Înțelegere, București, editura Științifică, 1968