Take Ionescu Negociator de Exceptie In Istoria Romanilor

Introducere

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a cunoscut în România frământări social-politice, de al căror substrat era nevoia pentru a desăvârși reformele modernizării. Modernizarea a generat atitudini diverse, în funcție de problemele pe care societățile trebuiau să le rezolve. În societatea românească, odată cu intrarea în epoca modernă au existat dezbateri în ceea ce privește calea dezvoltării și modernizării.

Astfel, adepții unei dezvoltări după modelul occidental susțineau necesitatea industrializării și urbanizării (Dionisie Pop Marțian, A. D. Xenopol, Petre S. Aurelian etc.). Adepții dezvoltării prin conservarea societății tradiționale românești considerau că un astfel de tip de modernizare se îndepărta spre dezvoltarea naturală, organică a tării noastre.

Modernizarea ar trebui să se realizeze ținându-se cont de structurile și valorile culturale românești tradiționale; instituțiile aduse din Occident alcătuiesc forme care nu au nimic în comun cu fondul constituit din structurile tradiționale românești (teoria „formelor fără fond” susținută de junimiștii din jurul revistei „Convorbiri literare”). Ideea dezvoltării cu prioritate a agriculturii a stat în atenția așa-numiților sămănătoriști (grupați în jurul lui Nicolae Iorga) și a poporaniștilor (conduși de Constantin Stere).

În acest proces de regenerare și redeșteptare națională s-au remarcat numeroși oameni politici și de stat, proveniți din toate categoriile sociale, dar mai ales din aristocrația românească, în mod firesc generatoare de minți luminate prin învățătura de carte, la îndemâna oricui avea talent, posibilitățile materiale neconstituind un impediment, precum la cei proveniți din clasele neprivilegiate. Între aceste mari personalități politice s-a situat la loc de frunte și Take Ionescu, denumit, cu deplin temei, de Georges Clemenceau, un mare european.

Lucrarea „Take Ionescu – negociator de excepție în istoria românilor”, în cele trei capitole ale sale, își propune să facă o analiză cât mai obiectivă a personalității acestui mare om politic și diplomat, a cărui caracter deosebit a început să strălucească încă din fragedă copilărie.

Așadar, talentat și foarte sârguincios, tânărul Take Ionescu s-a remarcat încă din timpul studiilor primare, îndreptățind mândria părinților săi, care l-au sprijinit până la desăvârșirea formării intelectuale la Universitatea din Paris, unde a urmat cursurile Facultății de Drept, devenind licențiat, apoi doctor în Drept.

Activitatea politică și-a început-o înscriindu-se în Partidul Național-Liberal, pe care ulterior l-a părăsit pentru a se înscrie în celălalt partid de guvernământ, Partidul Conservator.

Se va dovedi însă o eroare de calcul politic, întrucât va fi înlăturat din competiția preluării puterii în urma decesului lui Lascăr Catargiu, fapt ce l-a determinat, în anul 1908, să pună bazele Partidului Conservator-Democrat, care însă nu a fost acceptat de regale Carol I, care nu dorea mai mult de două partide la rotativa guvernamentală.

Orientările sale proatantiste, au contribuit din plin la această stare de fapte, fiind binecunoscute, în perioada neutralității, demersurile sale pentru ca România să intre în război alături de puterile Antantei.

Exponentul cel mai autorizat al diplomației românești în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, Take Ionescu a reprezentat cu succes cauza națională a românilor la Conferința Păcii de la Paris, fiind un remarcabil inițiator și negociator al pactelor regionale antirevizioniste după anul 1918. A militat pentru crearea unui sistem de alianțe care să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia și Grecia, a unui bloc „de la Marea Baltică la Marea Egee”, care să se opună oricăror acțiuni revizioniste.

Contradicțiile dintre Polonia și Cehoslovacia, precum și dintre Iugoslavia și Grecia au făcut ca planul său să nu reușească. În fața acestei situații, ministrul de Externe român s-a aliat lui Eduard Beneš, aducându-și contribuția la realizarea unui sistem de alianțe bilaterale între Cehoslovacia, România și Iugoslavia, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere.

Ambiționându-se să devină măcar o dată în viață șef de guvern, Take Ionescu a căzut victimă manevrelor politice din umbră ale lui Ion I.C. Brătianu. Urmând sugestia regelui Ferdinand I, și-a dat demisia din fruntea Ministerului de Externe. Criza politică declanșată l-a determinat pe Alexandru Averescu să depună mandatul guvernului. În aceste condiții, șeful statului l-a desemnat președinte al Consiliului de Miniștri. El a depus eforturi pe lângă șefii de partide pentru le câștiga încrederea, dar demersurile sale au eșuat. Astfel, pe 17 ianuarie 1922, guvernul a primit un vot de blam în Parlament și a fost nevoit să-și depună mandatul.

În luna martie 1922, pleacă în Italia, unde după numai câteva luni, se stinge din viață, la 63 de ani.

CAPITOLUL I

VIAȚA ȘI ACTIVITATEA POLITICĂ A LUI TAKE IONESCU PÂNĂ LA DECLANȘAREA PRIMULUI

RĂZBOI MONDIAL

I.1 Copilăria, studiile și primul contact cu viața politică

În tumultul evenimentelor care au premers actului istoric al Unirii Principatelor se năștea la Ploiești, lângă Piața „Cuza Vodă", la 13/25 octombrie 1858, Dumitru, fiul lui Gheorghe Ioan și Eufrosina.

Tatăl nou-născutului, Gheorghe Ioan, era negustor de cereale, iar mama sa era de origine macedo-română, rudele ei din Macedonia, fugind de urgia turcilor, și venind tocmai în Ungaria unde s-au și stabilit. Curând, înaintașii lui Take Ionescu dinspre mamă, au fost nevoiți să se înroleze în armata austriacă, unul din ei participând chiar la campania contra lui Napoleon și cucerind la 1814 galoane și medalie de luptă.

Bunicul lui Take Ionescu dinspre mamă, fusese și el ofițer de cavalerie în armata austriacă. Om elegant și subțire, el a venit în România pentru nevoile remontei, s-a îndrăgostit de frumoasa Anastasia Andronic, a luat-o de soție și a rămase în țară. Din această căsnicie s-a născut Eufrosina, mama lui Take Ionescu.

În actul de naștere, fiul său a fost înscris cu prenumele și numele de Dumitru Ioan, schimbat mai târziu în Dumitru Ionescu, apoi în Take Ionescu. Când era mic i s-a spus Dumitrache, apoi Take. A avut trei frați: Constantin, Toma și Victor.

La vârsta de cinci ani micul Take a fost înscris în clasele primare din Ploiești. Excelent la toate, el s-a remarcat prin sârguință și cumințenie. Materia la care era mai slab, singura la care nu strălucea în chip deosebit, era matematica.

Dar peste un an, asupra orașului s-a abătut calamitatea unei mari epidemii – holera. Micul Take a căzut la pat la numai șase ani. Boala teribilă și fără ajutor, l-a obligat pe copil să lupte cu moartea luni întregi, până când în cele din urmă, doctorii i-au sfătuit pe părinții lui să-l ducă la aerul de munte. Localitățile de vilegiatură erau pe atunci numai mănăstirile. Și județul Prahova avea câteva în creierul munților: Cheia, Suzana, Sinaia, toate cuibărite în plină pustietate, cu chilii sărăcăcioase, fără nici un confort, fără nici o aprovizionare. Cu toate acestea a fost aleasă Sinaia. Aerul înviorător al brazilor și mai ales puterea de viață a copilului îi redară sănătatea. De atunci Sinaia a rămas adânc săpată în inima lui.

În 1864, Gheorghe Ioan a luat în antrepriză vămile din Țara Românească și s-a stabilit la Giurgiu. Pe fiul său, Take, l-a internat la pensionul Geaniloni din București, pentru a urma cursul primar. Imediat după absolvirea cursului primar, Take a fost înscris la Liceul „Sf. Sava", unde studia și fratele său mai mare Constantin. Deosebit de dotat, Take a absolvit 4 clase în timp de 2 ani, obținând premiul I în toate clasele. El vădea înclinații deosebite pentru analiză și sinteză. Sensibil și impresionabil, avea și înclinații spre critica literară și artistică.

În 1875, împreună cu doi colegi a publicat „Revista Tinerimei", timp de câteva luni, în care i-au apărut câteva articole concepute sub influența romantismului. A participat și la întrunirile publice ale opoziției care i-au prilejuit critica discursurilor oratorilor. A susținut în mod strălucit examenul de bacalaureat în luna mai 1875.

Om înstărit și dornic de a asigura fiilor săi cariere strălucite, Gheorghe Ioan i-a trimis la Paris, pentru studii superioare, pe fiii săi cei mari: Constantin, Take și Toma, cel mic, Victor, fiind înscris la Școala militară de cavalerie de la Ypres, în Belgia. Astfel că, în toamna anului 1875, Take Ionescu își începea studiile la Facultatea de Drept din Paris. Îl pasiona tot ce se putea cunoaște, nu numai în domeniul dreptului, dar și al artelor, literaturii, filosofiei.

Băiatul împlinise chiar în acea lună 17 ani. În imensitatea acelui magic Paris, se simțea profund intimidat. S-a instala în cartierul studențesc din apropierea Universității, în strada Bonaparte nr.72. Și iată-l pentru șase ani departe de ai săi, cuminte, rezervat în expansiuni și concentrat la studii.

În cercul restrâns de români, el a legat acolo prietenii, printre care câteva aveau să dureze toată viața: C. Dissescu, C. Arion, Al. Djuvara. Tot atunci era la Paris și Al. Marghiloman. Aici, în mijlocul tentațiilor de tot felul, viața lui nu a fost conformă cu vârsta sa. Din an în an tot mai lacom de a citi și de a vedea, socotea ziua mult prea mică pentru a risipi din ea în plimbări și petreceri.

Lecturile lui variate, din care studiul istoriei a ocupat un loc important, îi asigură din primii ani avantajul unei culturi generale impresionante. Elevul de la bacalaureat care își uimise profesorii, călca tot mai grăbit pe același drum. Examenele de final de an s-au sfârșit înregistrând un nou succes.

În decursul celor 7 ani din capitala Franței, el și-a format o educație aleasă și o instrucție temeinică, dar mai cu seamă o cultură politică atât de necesară unui viitor om politic și de stat, unui doctrinar și fondator de partid. De la început, a fost atras de liberalismul occidental, scriind chiar o broșură, Despre republică, în care elogia binefacerile, pentru popoare, ale formei de stat republicane și ale regimului politic democrat-parlamentar. În acel timp, se dezbăteau diverse concepții și planuri politice, în care republicanii excelau prin argumente în favoarea binefacerilor republicanismului în viața politică, contribuind la aprofundarea democratismului pe scara valorilor sociale, menit să promoveze o elită de oameni politici, buni cunoscători ai artei de a conduce o republică.

Dar nu numai mintea strălucitului student, ci și sufletul lui vibra deja la grija marilor probleme. Citise istoria naționalităților din Austro-Ungaria, citise trecutul plin de suferințe al românismului de dincolo de Carpați, se înflăcărase la visul întregirii neamului său. Studenții români erau grupați într-o mică societate. Ei l-au rugat să țină o conferință publică. Își alese ca subiect "Naționalitățile din Austro-Ungaria” și a preconizat destrămarea Imperiului austro-ungar și împărțirea lui pe baza principiului naționalităților.

Dar preocuparea fundamentală a constituit-o, fără îndoială, desăvârșirea studiilor în capitala Franței, scopul strădaniilor sale predilecte și ale părinților, dornici de o carieră strălucită pentru fiul lor. Cum spera să devină licențiat în Drept în vara următoare, credea că își va putea susține primul său doctorat în luna februarie 1879. Nu poate spune încă nimic de pe acum, dar contează foarte mult pe o suprasolicitare a eforturilor sale spre a-și lăsa un an liber în scopul de a face cel de-al doilea doctorat, singurul examen de drept cu adevărat dificil.

Proiectele sale, printr-o muncă asiduă și stăruitoare, s-au realizat întocmai. Astfel, în 1881, a susținut teza de licență, publicată în același an sub titlul „De la condition de l'enfant naturel dans la législation romain”, iar în luna mai, același an, susținea examenul de doctorat în Drept cu magna cum laude cu o teză intitulată „La recherche de la paternité naturelle”.

Foarte încântat de susținerea cu succes a tezei de doctorat, sub numele de Dimitrie G. Ionescu, a ave de Dimitrie G. Ionescu, a avut grijă să păstreze filele sale scrise caligrafic pe coli și pe o singură pagină, pe care le-a dat la legat, constituindu-se într-o carte impozantă, inclusă între cele mai de preț ale bibliotecii personale, apoi între manuscrisele de valoare ale Bibliotecii Academiei Române.

La 13 noiembrie 1881, Take Ionescu s-a căsătorit cu Elisabeth (Bessie) Richards, fiica unui respectabil burghez, din Londra. La 25 noiembrie 1881, Take Ionescu, împreună cu tânăra sa soție, părăsea Parisul pentru a veni în țară. Ajuns în București se înscrie în barou. Politica nu a întârziat să-l pasioneze pe tânărul avocat. Ea a pus repede stăpânire pe sufletul său pentru a nu-l mai părăsi niciodată.

Ion Brătianu, care auzise de venirea în țară a lui Take Ionescu dorea să-1 cucerească repede. Deocamdată, convins că va fi util împlinirii idealului său democratic despre libertate și binele general, Take Ionescu a intrat în P.N.L., alături de marele om politic și de stat Ion C. Brătianu, inițiatorul atâtor mari evenimente din istoria recentă a României. El era preocupat îndeosebi de liberalismul național și social și nu de cel egoist, limitat la interese individuale sau de grup. A fost ales deputat la Colegiul III țărănesc, cunoscut ca fiind guvernamental, în urma insistențelor lui Ion I. Câmpineanu și ale lui Eugen Stătescu de a fi trecut pe liste.

Atacurile tot mai intense contra lui Ion C. Brătianu, nu numai din partea opoziției conservatoare, dar chiar din partea foștilor săi colaboratori apropiați, în primul rând a fratelui său Dumitru Brătianu, nu sunt de bun augur pentru o evoluție politică normală a tinerilor liberali recent intrați în partid. Însuși Take Ionescu, nemulțumit de unele greșeli ale conducerii P.N.L., nu a stat mai mult de opt luni alături de Ion C. Brătianu, trecând în opoziție, ca independent, împreună cu prietenii săi C.C. Arion, Al. Djuvara, N. Fleva, frații Lecca etc. S-a instituit o grupare politică liberală denumită Disidența. Ulterior, Take Ionescu a mărturisit că numai după două luni de la înscrierea în P.N.L. s-a simțit retras sufletește, cu toții cei recent intrați în el fiind dornici de a demisiona.

Inițial ezitant el va trece hotărât de partea opoziției, ca disident liberal. O trăsătură fundamentală îl distingea de vechii conservatori și de junimiști, mai ales, constantul său atașament față de puterile democratice occidentale, Franța și Anglia. Manifestările sale contra Puterilor Centrale dobândesc contur încă din primii ani ai debutului său în viața politică. Astfel, după numai 3 ani de la semnarea tratatului secret de alianță cu aceste mari puteri, Guvernul Ion C. Brătianu a încheiat o Convenție consulară cu Germania, la 22 mai 1886, care trebuia să fie ratificată de Parlament. Convenția n-a fost dezbătută în Cameră, însă în urma raportului redactat de Take Ionescu, proiectul Convenției consulare cu Germania a fost respins și retras din Parlament.

Aprecierile și judecățile de valoare în probleme de politică externă se dovedeau pertinente și în conformitate cu interesul național. În politica internă însă nu mai dispunea de aceeași luciditate și detașare de fapte și evenimente, întrucât urmărea un alt ideal, determinat precumpănitor de un interes personal.

Începutul anului 1887 marchează detașarea categorică a lui Take Ionescu de politica guvernamentală, devenind un opozant redutabil, care se manifesta în toate împrejurările. Interpelările sale în Cameră dobândesc aspectul unor atacuri contra guvernului, sub diverse pretexte. Astfel, în campania electorală pentru alegerile comunale de la Botoșani, la 2 noiembrie 1886, administrația a contracarat unele manifestații folosind armata, fiind răniți unii dintre participanți și efectuându-se arestări.

Lungul șir de atacuri proferate la adresa guvernului într-un amplu discurs mărturisea tendința lui Take Ionescu de reorientare politică rapidă, menită să șteargă impresia produsă de impactul unei metamorfoze dificil de argumentat.

Atacurile îndreptate de Take Ionescu împotriva guvernului dobândesc accente dramatice, vădind intenția opoziției de a-1 îndepărta cu orice preț. Tânărul disident, pretins încă liberal, continuă să apere pe conservatori și doctrina lor, intuind iminența căderii guvernului, căci se fac presiuni chiar asupra regelui.

Tensiunile politice sporesc, culminând cu violenta manifestație de stradă a opoziției căreia Guvernul Brătianu i-a răspuns cu violență. Prilej pentru Take Ionescu spre a acuza guvernul pentru represiunile pe care le etichetează drept teroare polițienească, pentru care motiv adresează o interpelare ministrului Justiției, D. Giani.

Sub aceste presiuni furibunde, Guvernul I.C.Brătianu a demisionat la 23 martie 1888, ca o consecință directă a puternicilor ciocniri de stradă din 14 și 15 martie 1888.

Noul Guvernul condus de Theodor Rosetti nu putea guverna cu vechiul Parlament, astfel încât a obținut dizolvarea lui și noi alegeri în toamna anului 1888, din care a rezultat o majoritate junimisto-conservatoare. În noul Parlament intraseră 40 de liberali, între care și Take Ionescu alături de Mihail Kogălniceanu, D. Brătianu, D.A. Sturdza, N. Fleva.

Un lung discurs asupra istoricului problemei agrare după 1864 era menit să exprime concepțiile tânărului om politic Take Ionescu, încă liberal, dar dornic de afirmare în fața majorității conservatoare. Democrat în convingeri, el nu fusese și nu va fi nicidecum un liberal veritabil. Opozant față de guvern, Take Ionescu devine opozant și față de cel nou.

Așadar, temeinic pregătit la școlile Occidentului, licențiat și doctor în Drept al Universității din Paris, Take Ionescu își face un debut în viața politică dominată de incertitudini doctrinare, căci idealul său politic nu se dovedea a fi liberalismul, interesul de a rămâne în P.N.L. se năruia, părăsindu-1 doar după opt luni.

Rămânerea în disidența liberală, participarea la acțiunile opoziției contra Guvernului Brătianu, desele și lungile sale intervenții în Cameră, numeroasele articole publicate mărturiseau netăgăduit concepțiile sale politice marcate de un spirit conservator și antiliberal. Comițând o eroare de orientare politică prin intrarea în P.N.L., Take Ionescu tinde necontenit s-o repare, prin discursuri dure și acțiuni dârze contra Guvernului I.C. Brătianu. Întreaga sa activitate de disident liberal vădea puternica înclinare spre dreapta. Vechii conservatori, foarte atenți, îl recrutează și îl adoptă în partidul lor.

I.2 Take Ionescu- personalitate cu viziune conservatoare

Înainte de Unirea Principatelor nu se poate vorbi despre ființarea efectivă a vreunui partid conservator sau liberal. Au existat fără îndoială idei liberale, progresiste, evoluționiste, conservatoare și, cum se observă la trăsăturile pașoptismului și junimismului, oameni remarcabili care să le reprezinte și să le promoveze. Treptat, opțiunile s-au cristalizat și, sub o imperioasă nevoie de disciplină, s-au manifestat în forme relativ clare și distincte, în paralel cu tentativa de a purcede la înființarea unor structuri politice moderne.

La 3/15 februarie 1880, un grup de 88 de oameni de notorietate, printre care: L.Catargiu, T. Maiorescu, M. Costache Epureanu, V. Pogor și Th. Rosetti, au semnat actul de naștere a Partidului Conservator. S-a propus o platformă și un statut, inițiatorii având obligația de a plăti o cotizație anuală. Sediul central era în București, dar s-au creat simultan și comitete județene. Comitetul Permanent reprezenta conducerea partidului, iar oficiosul era ziarul Timpul.

Partidul Conservator a avut ca prioritate opțiunile și interesele marilor proprietari agricoli, printre care își și avea membri foarte importanți, însă nu în exclusivitate. Formațiunea nou constituită s-a axat mereu pe personalități, pe elite, dovedindu-se destul de închistată în formele sale organizatorice. Conservatorii militau pentru dezvoltare, dar combăteau falsificarea sau exagerarea ei, iar adesea o contrapuneau moralei.

Progresul material era agreat doar însoțit de progresul moral. Adepți ai unei înaintări precaute, a regulii „pașilor mărunți”, ei apreciau că „doctrina conservatoare este aceea care ține drept un adevăr istoric: că evoluția reală, durabilă, nu se poate face prin salturi; că ea nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul. Instituțiile viabile ale unei societăți se dezvoltă prin ele înseși, organic, prin traiul normal al societății.

După proclamarea regatului la 14 martie 1881, se impunea o orientare nouă a politicii interne și externe a țării. Sentimentul schimbării plutea în aer, iar T. Maiorescu remarca inerența reorganizării administrative și a reformei sociale.

Pentru conservatori, oamenii sunt prin excelență inegali. Prin urmare, libertatea nu reprezintă decât abilitatea fiecăruia de a urca treptele afirmării în acord cu legea și cu principiul propriei personalități; libertatea e subiectivă; cei doi termeni, grupați într-un tot, emană în esență moralitate. Dacă există egalitate, aceea e doar în fața lui Dumnezeu. Rolul credinței, al Bisericii, este considerat vital în configurarea ființei naționale și a celei individuale, a idealului colectiv și a celui personal. În fond, pentru conservatori, problemele politice sunt strâns legate de cele religioase și etice. Tradiția e pusă la mare rang; aceasta e indispensabilă, fiind adaptată și mulată pe caracteristicile particulare ale fiecărui popor, pe istoria acestuia, pe viața individului de zi cu zi; ea este pârghia ce mișcă și îndrumă energiile profunde ale neamului.

Propunerea de introducere a votului universal este calificată de conservatori drept o „apucătură demagogică”. Lipsa culturii, faptul că poporul putea fi ușor influențat, făcea această experiență prematură și periculoasă. D. S. Nenițescu susține, în 1895, o reorganizare a sistemului de vot, propunând reprezentarea proporțională după modelul Hondt, aplicat în Belgia. Nu întâmplător, membrii Partidului Conservator s-au arătat cei mai fervenți susținători ai reformei învățământului autohton și cei mai aprigi partizani ai fenomenului cultural românesc.

La 30 martie / 11 aprilie 1899, D. A. Sturdza, în urma unor puternice frământări de stradă, a fost nevoit să demisioneze. Căderea Partidului Național – Liberal, explicată prin greșelile săvârșite pe planul politicii externe de D. A. Sturdza, a avut cauze mult mai adânci izvorâte din însăși structura internă a partidului, din faptul că programul său de guvernare nu răspundea în suficientă măsură dezideratelor maselor de alegători. Partidul Național – Liberal a trebuit să intre în opoziție, conducerea guvernului fiind încredințată Partidului Conservator.

Constituirea noului minister a trenat timp de aproape două săptămâni, datorită morții subite a lui Lascăr Catargiu, survenită în aceeași zi în care fusese însărcinat cu formarea guvernului. Dispariția lui Lascăr Catargiu, șeful Partidului Conservator, a produs o mare îngrijorare în rândurile partizanilor săi politici. Deși în timpul campaniei pentru răsturnarea guvernului liberal între cele două grupări conservatoare avuseseră loc, din inițiativa lui T. Maiorescu și Scarlat Vârnav , tratative pentru fuzionarea acestora , moartea subită a liderului deschidea o ascuțită luptă pentru șefia partidului. La numai două ore după încetarea acestuia din viață, câțiva membri ai Comitetului executiv al Partidului Conservator aveau să se grăbească pentru a desemna noul șef al partidului în persoana lui Gh. Gr. Cantacuzino.

Tratativele dintre P. P. Carp și Gh. Gr. Cantacuzino pentru formarea unui minister conservator concentrat nu au dus la nici un rezultat. Mărul discordiei îl constituia Ministerul de Interne, pe care fiecare din șefii grupărilor conservatoare îl solicitau, pentru că el asigura, de regulă, majoritatea parlamentară.

Urmărind realizarea înțelegerii celor două grupări, unii conservatori, Iacob Lahovari, Toma Cămărășescu ș.a., au propus ca Ministerul de Interne sa fie atribuit lui Titu Maiorescu. În nici un caz ei nu ar fi dorit ca acesta să ajungă pe mâinile lui Al. Marghiloman, după cum nici junimiștii nu concepeau să-i fie dat lui Take Ionescu. La rândul sau, P. P. Carp nu ar fi primit președinția consiliului având un ministru de interne conservator, deoarece ar avea din primele zile conflicte cu acesta.

După părerea lui Titu Maiorescu, singurii miniștri indicați pentru a face parte din minister erau Take Ionescu și C. Dissescu, primul ridicându-se peste nivelul celorlalți, ceea ce i-a permis de fapt să acapareze întreaga activitate a guvernului.

În ciuda faptului că rămăsese în afara guvernului, gruparea junimistă nu s-a declarat de la început ostilă ministerului constituit de Gh. Gr. Cantacuzino. Această atitudine a junimiștilor a dat speranțe vechilor conservatori, interesați în unirea tuturor forțelor, și în primul rând primului ministru, care în discursul ținut la Iași făcea un călduros apel la „unitatea partidului", la strângerea rândurilor tuturor conservatorilor, la „sprijinul lor în opera de întărire, dezvoltare și propășire a Partidului Conservator.

Cum era de așteptat, alegerile au dat câștig de cauză guvernului, care prin presiune și falsuri a reușit să dețină majoritatea scaunelor de deputați; cele 189 mandate au fost astfel repartizate: 157 conservatorilor, 14 junimiștilor, 4 liberalilor și 1 drapeliștilor; pentru 7 locuri s-a declarat balotaj. La Senat, 49 de mandate au revenit conservatorilor, 5 junimiștilor, 5 liberalilor și 1 drapeliștilor, pentru 7 declarându-se balotaj.

În viziunea lui N. Iorga, noul parlament, cu o majoritate destul de puternică, compus din elemente noi, mai ales tinere și fără experiență, „fusese în așa fel alcătuit, încât să servească planurile de stăpânire ale lui Take Ionescu". Acesta își crease un mare număr de partizani politici, recrutați din rândurile micilor moșieri din provincie; grosul clientelei politice îl dădeau însă elementele negustorești și liber-profesioniștii, în primul rând avocații, cărora liderul conservator le făcuse mari promisiuni.

La 7 iulie 1900, se constituia noul guvern conservator în frunte cu P. P. Carp care întrunea și adeziunea regelui, care, în condițiile financiare tot mai vitrege ale anului 1900, îi promitea întregul său sprijin.

Atât regele, cât și partizanii săi politici așteptau guvernarea lui P. P. Carp, cunoscut pentru realismul său politic, cu deosebit interes. Acest interes era sporit de faptul că cei mai mulți își dădeau seama că P. P. Carp acceptase o sarcină deosebit de dificilă, ca și de situația oarecum inedită potrivit căreia formarea guvernului avusese loc fără a fi urmată, așa cum se obișnuia, de dizolvarea parlamentului, constituit în largă măsură din partizani ai lui Take Ionescu, absent însă din formația guvernamentală carpistă.

Prezentându-se cu un program financiar insuficient pregătit, P. P. Carp nu putea decât să emită pretenții de a depăși impasul la care se ajunsese. Calculele lui aveau să fie contracarate, printre altele, și de ambițiile lui Take Ionescu, care, văzându-se înlăturat de la Ministerul de Finanțe cu mult mai devreme decât spera, de fapt înainte de desăvârșirea „operei conservatoare în chestiunea financiară", va face o puternică opoziție în parlament. Lipsit de sprijinul parlamentului, P. P. Carp n-avea să reziste atacurilor lui Take Ionescu, secundat de numeroșii săi partizani politici.

Potrivit înțelegerii stabilite între Gh. Gr. Cantacuzino și P. P. Carp, al căror intermediar a fost N. Filipescu, la 8 iulie 1900 a avut loc fuziunea celor două grupări conservatoare. În fața unei numeroase asistențe reunite la Clubul conservator, Gh. Gr. Cantacuzino releva însemnătatea fuziunii, pentru care militase neobosit mai mulți ani. La rândul său, P. P. Carp a vorbit și el în sens favorabil unificării. Ultimul vorbitor a fost Take Ionescu. Urându-i lui P. P. Carp „să aibă un sprijin călduros în Cameră", el a lăsat să se înțeleagă, aparent cel puțin, că va sprijini guvernul acestuia. Peste puțin timp însă, rivalitatea dintre bătrânul fruntaș conservator și tânărul său partizan politic avea să îmbrace forme nebănuite.

La întrunirea majorității parlamentare pentru discutarea programului de impozite din 19 ianuarie/2 februarie 1901, de la care nu au lipsit Gh. Gr. Cantacuzino, șeful partidului și președinte al Camerei, C. Boerescu, președintele Senatului, Take Ionescu, Ioan Lahovari, B.Șt. Delavrancea, dr. C. I. Istrati, C. Dissescu și alții, P. P. Carp avea să facă un nou expozeu asupra programului său financiar, reliefând importanța pe care o acorda impozitelor directe în comparație cu cele indirecte. Totodată el s-a referit și la concesiile ce putea face comitetului delegaților Camerei.

Coaliția Take Ionescu — Gh. Gr. Cantacuzino, de partea căreia se aflau și alți fruntași conservatori, a desfășurat o vie campanie împotriva lui P. P. Carp, în speranța că odată cu căderea acestuia va fi chemată să formeze guvernul. Prezentându-și demisia, P. P. Carp nutrea totuși speranța că după un scurt interval va fi rechemat la guvern.

Regele însă, în urma demisiei lui P. P. Carp, intenționa să cheme la conducerea țării Partidul Național – Liberal în frunte cu D. A. Sturdza, al cărui program financiar anunța economii în valoare de peste 20 milioane de lei și care trebuia încărcat la conducerea țării în condițiile întregirii lui prin revenirea la matcă a disidenței drapeliste.

Dar, pentru a nu crea impresia unei rupturi totale de conservatori, regele avea să apeleze tot la aceștia, solicitîndu-1 pe Gh. Gr. Cantacuzino cu condiția păstrării în guvern a doi dintre foștii componenți ai guvernului P. P. Carp, unul dintre ei fiind Theodor Rosetti. Punând această condiție, regele era convins că încordarea la care se ajunsese nu permitea constituirea unui nou guvern conservator.

În ceea ce-1 privea pe Take Ionescu, acesta, în cadrul consfătuirii majorității, combătând în mod energic programul de impozite impus de P. P. Carp, arăta că pentru partid era mai bine ca ministerul să cedeze locul liberalilor.

Ostilitatea majorității conservatoare împotriva guvernului P. P. Carp avea să continue și după retragerea demisiei acestuia. Nesfârșitele discuții cu privire la fiecare paragraf de lege adus în discuția corpurilor legiuitoare au pus guvernul în neputință de a-și trece reformele. În fața acestei situații, P. P. Carp s-a hotărât să facă apel la Cameră. Era recunoașterea faptului că, în fața atacurilor îndreptate împotriva sa, șeful guvernului nu mai avea tăria morală de a mai continua să guverneze.

Guvernarea de șapte luni a lui P. P. Carp (iulie 1900 — februarie 1901) a fost pentru el însuși „cea mai mare – decepție din viață", iar pentru istoria politică una dintre cele mai caracteristice. Această guvernare a scos în relief lupta acerbă pentru putere dusă între elementele burgheze din partid în frunte cu Take Ionescu — unul din politicienii cei mai abili, capabil oricând să se acomodeze dificultăților existente și care râvnea la șefia Partidului Conservator — și elementele moșierești, care nu erau deloc dispuse să renunțe la pozițiile lor în conducerea partidului.

După mai puțin de doi ani de guvernare conservatoare, care se dovedise neputincioasă în fața greutăților ivite în urma crizei economice și financiare, la conducerea țării a fost chemat în februarie 1901 Partidul Național – Liberal.

În opoziției s-au relansat contradicțiile dintre principalele grupări conservatoare, carpiștii și cantacuziniștii, care a provocat în partidul marilor latifundiari o nouă și acută criză. În lupta pentru supremație, cele două grupări conservatoare au utilizat noi și variate mijloace, ajungându-se până la constituirea de grupări distincte cu lideri proprii.

Congresul junimist a constituit, dincolo de scopurile imediate pe care și le-a propus, un pas important în câștigarea de poziții în disputa cu conservatorii tradiționaliști, după cum ținea să sublinieze în vara anului 1902, într-o scrisoare, Titu Maiorescu.

Spre deosebire de junimiști, cealaltă grupare conservatoare, condusă de triumviratul Take Ionescu – J. Lahovari – Gh. Gr. Cantacuzino, a desfășurat o puternică campanie împotriva guvernului liberal. Cum însă la alegerile parlamentare această grupare n-a reușit să trimită în parlament decât zece reprezentanți, lupta parlamentară nu a putut cunoaște o intensitate prea mare.

Frământările din sânul Partidului Național-Liberal vor erupe cu totul în preajma deschiderii corpurilor legiuitoare din toamna anului 1904, când „oculta" și „tinerele cadre", în fruntea cărora se afla I. C. Brătianu, sprijinit și de foștii socialiști, au determinat retragerea guvernului național-liberal în decembrie 1904.

Potrivit uzanțelor și rotativei guvernamentale, demisia guvernului liberal a fost urmată de chemarea la conducere a Partidului Conservator. Chemarea grupării conservatoare „cantacuziniste" la conducerea țării în decembrie 1904 a constituit o surpriză pentru P. P. Carp și partizanii lui.

Animatorul noului guvern conservator era Take Ionescu, care reușise să introducă în guvern alți doi prieteni apropiați lui: Al. Badărău și M. Vlădescu, precum și pe Ionaș Grădișteanu, cel care îl părăsise în octombrie 1904 pe P. P. Carp. Aceștia au desfășurat o energică campanie, în ciuda faptului că aveau de înfruntat alianța liberală – carpistă.

Alegerile din februarie 1905 au încununat activitatea desfășurată de Take Ionescu. Parlamentul ieșit din alegeri era în cea mai mare parte opera acestuia, ajuns în culmea puterii; laborioasa sa activitate electorală a întunecat oarecum personalitatea celuilalt pretendent la șefia Partidului Conservator, N. Filipescu, adversar declarat al lui Take Ionescu. Merită, printre altele, semnalat faptul că popularitatea lui Take Ionescu în sânul guvernului conservator a crescut și prin aceea că pe plan extern el a obținut în primăvara anului 1905 recunoașterea oficială din partea Turciei a populației aromâne din Macedonia și a dreptului acesteia de a folosi limba aromână în biserică și școală, de a avea revizori școlari și profesori aromâni, de a constitui comunități și de a-și alege primarii lor, de a avea delegați în administrația vilaietelor și altele.

După constituirea guvernului conservator, în rândurile Partidului Național-Liberal apar din nou semnele unității și colaborării. I. I. C. Brătianu și V. Lascăr au făcut un emoționant apel la unire, cerând ca tot partidul să se strângă în jurul lui D. A. Sturdza și să lupte în alegeri. În întreaga perioadă a guvernării conservatoare, liberalii aveau să desfășoare o vastă campanie de înlăturare a adversarilor lor. Dornici să revină cât mai curând la conducerea țării, reprezentanții aripei burgheze din partid, inclusiv foștii socialiști, făceau presiuni permanente asupra lui D. A. Sturdza pentru a declanșa o campanie organizată de răsturnare a guvernului conservator.

În timpul guvernării din perioada decembrie 1904 – martie 1907, Partidul Conservator a continuat să fie frământat de puternice divergențe, la baza cărora se situa eterna luptă pentru șefie, pentru care apăruse ca principal concurent Take Ionescu. Prestigiul și popularitatea crescândă îl îndreptățeau pe acesta să considere că învestitura nu-i putea fi refuzată nici sub pretextul că era prea tânăr, nici sub acela că nu era născut conservator.

In acțiunea sa împotriva lui Gh. Gr. Cantacuzino și a fiilor acestuia, Take Ionescu atrăsese și pe generalul Gh. Manu, care nu putea uita felul cum șeful partidului ajunsese în iulie 1900 la înțelegere cu P. P. Carp peste capul lui și al lui Take Ionescu.

După părăsirea guvernului de către Bădărău, influența politică a lui Take Ionescu cunoaște temporar un reflux. El începe să fie atacat fățiș de fiii lui Gh. Gr. Cantacuzino, mai ales de Grigore Cantacuzino, căruia tatăl său îi cedase și proprietatea ziarului „Patriotul", ceea ce-i permitea să ducă o acțiune hotărâtă împotriva elementelor „takiste".

În aceste condiții, gruparea „takistă" intră în defensivă activă. Cu sprijinul partizanilor săi, Take Ionescu cere și impune înlocuirea in octombrie 1906 a lui M. Vlădescu de la Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, care între timp trecuse în tabăra cantacuzinistă, cu C. Dissescu.

Atât Gh. Gr. Cantacuzino, cât și Take Ionescu își dădeau seama că pentru a se menține la putere se impunea colaborarea cu gruparea carpistă. De aceea și unul, și celălalt au început din octombrie 1906 să întreprindă unele tatonări pe lângă Al. Marghiloman, adept al împăcării cu conservatorii cantacuziniști. În acest sens, la Al. Marghiloman acasă au loc mai multe vizite cu caracter politic: la 11/24 octombrie, din partea lui Gh. Gr. Cantacuzino, fiul acestuia, Mihail Cantacuzino, primarul capitalei, iar din partea lui Take Ionescu, fratele său, Victor Ionescu. Aceste tatonări nu s-au soldat pentru moment cu nici un rezultat.

După deschiderea parlamentului la 15/28 noiembrie 1906, în fața „pericolului" pe care-1 prezenta Take Ionescu, cantacuziniștii aveau să grăbească reluarea tratativelor cu gruparea carpistă, de data aceasta prin Titu Maiorescu, cu toate greutățile generate de pretențiile lui Gh. Gr. Cantacuzino.

In decembrie 1906 Al. Marghiloman a înlesnit o întâlnire între P. P. Carp și Gh. Gr. Cantacuzino, în cadrul căreia cei doi șefi aveau să recunoască necesitatea reîntregirii Partidului Conservator, fără însă să ajungă nici de astă dată la vreun acord de colaborare, ci doar, potrivit informațiilor provenite din sursa lui N. Filipescu, la o înțelegere cu privire la necesitatea unui program de reforme pentru țărani.

Tratativele pentru realizarea concentrării conservatoare, care aveau în vedere sacrificarea lui Take Ionescu, s-au prelungit încă mult timp, datorită, pe de o parte, pretențiilor celor doi șefi la președinția Consiliului și la Ministerul de Interne și, pe de altă parte, manevrelor lui Take Ionescu, care încerca să zădărnicească orice apropiere între liderii conservatori, prin difuzarea de știri menite să îngreuieze tratativele.

Frământările din guvernul conservator aveau să capete noi valențe la începutul anului 1907, după plecarea lui Take Ionescu la Berlin. Primirea care i s-a făcut de împăratul Germaniei și de cercurile politice berlineze îngrijora atât pe cantacuziniști, cât și pe carpiști. Pe de altă parte, takiștii încearcă să-și consolideze aparatul electoral în cadrul Universității, prin prezentarea de către C. Dissescu, ministrul instrucțiunii și al cultelor, a unui proiect de lege privind reorganizarea învățământului superior.

La 22 februarie/12 martie 1907 guvernul conservator avea să fie completat prin introducerea a noi miniștri: dr. C. I. Istrati, ministru al domeniilor, și Ioan Lahovari, ministru al instrucțiunii și cultelor, în locul lui G. Dissescu, Cantacuzino. Pașcanu a fost ales președinte al Camerei în locul lui Gr. Triandafil, încetat din viață, iar Pavel Brătășanu vicepreședinte, ambii partizani ai lui Take Ionescu, ceea ce, evident, avea să contribuie la întărirea poziției lui Take Ionescu.

Răscoalele țărănești din primăvara anului 1907 au grăbit căderea de la putere a guvernului conservator, care nu adusese în discuția parlamentului nici o măsură cât de cât eficace în problema țărănească afară de crearea „Casei de asigurări țărănești în contra lipsei de porumb provocată de secetă", măsură împovărătoare pentru țărani.

Răscoalele țărănești izbucnite în nordul Moldovei, care amenințau să cuprindă întreg teritoriul țării, au determinat aducerea la putere a Partidului Național-Liberal.

În istoria politică și social-economică a țării se poate spune pe bună dreptate că marea răscoală a țăranilor din 1907 a jucat un rol de importanță deosebită, care o situează alături de momentele cruciale din istoria poporului român, într-adevăr, legiuirile cu conținut agrar adoptate de conducerea Partidului Național-Liberal, care, de fapt, constituie primul pas spre proiectele de reforma agrară din 1914, 1918 și 1921, își au rădăcinile în zilele răscoalei.

În aceste zile se produce desprinderea din Partidul Conservator a fracțiunii care îl va urma pe Take Ionescu și va deveni Partidul Conservator-Democrat. Din zilele fierbinți ale primăverii anului 1907 Partidul Conservator se va îndrepta cu pași siguri pe calea ce ducea spre ieșirea lui din viața politică.

Adversar al oricăror concesii fața de țărănime, al ideilor înnoitoare cu privire la evoluția societății românești, Partidul Conservator se prezenta în aceste împrejurări dezorientat și slăbit, cu toate că agitația prilejuita de intențiile unei apropiate unificări îi dădea o aparență de vitalitate.

Atitudinea lui Take Ionescu față de chemarea la putere a Partidului Național-Liberal ca și declarațiile sale în parlament au contribuit la înăsprirea relațiilor sale cu P. P. Carp, care și așa avea destule rezerve față de onestitatea pentru cauza conservatoare a celui dintâi. Aceste rezerve făceau ca relațiile dintre P. P. Carp și Take Ionescu să îmbrace forme care anunțau într-un fel sau altul evenimentele ce aveau să se deruleze într-un viitor apropiat.

Imediat după publicarea manifestului adresat Partidului Conservator, la 19 ianuarie 1908, a doua zi s-au întrunit delegații din 29 de județe, reprezentând adepții politici ai lui Take Ionescu. S-a proclamat Take Ionescu președinte al Partidului Conservator-Democrat și s-a decis convocarea unui congres care să dezbată și să adopte programul. Până la Congres, s-a alcătuit un comitet din câte doi delegați din fiecare județ, având ca scop formularea principiilor necesare redactării programului.

Partidul Conservator-Democrat nu constituia o noutate doctrinară, ci doar o reminiscență sau un fragment din vechiul partid conservator. În perspectiva ascensiunii noului partid, Take Ionescu întrevedea un mare impediment, anume din partea regelui Carol I, care nu voia mai mult de două partide competitoare la guvernare. Ca atare, el susține că nu este un program amănunțit de guvernare, ci unul de afirmare a doctrinei conservator- democrate.

Doctrinar, programul Partidului Conservator Democrat reprezenta chintesența concepțiilor lui Take Ionescu, ca militant pentru aplicarea principiilor democratice în interiorul partidului și pentru aplicarea principiilor conservatoare în afara lui.

Înainte de retragerea guvernului liberal, P.P. Carp, la îndemnul regelui, a făcut o vizită lui Take Ionescu, în scopul unui guvern de colaborare. Carp respinge orice declarație referitoare la șefie. Ca atare, tratativele eșuează, căci Take Ionescu solicită revizuirea Constituției pentru a se include reforma administrativă și inamovibilitatea funcționarilor, precum și contenciosul administrativ și revizuirea legii electorale. P.P. Carp le respinge pe toate, refuzând orice compromis cu takiștii.

După demisia guvernului liberal, la 28 decembrie 1910 / 10 ianuarie 1911, regele îi va acorda puterea. Prin aceasta, Take Ionescu suferea un nou eșec politic de răsunet. Toate forțele politice existente, dimpreună cu regele, se temeau de perspectiva unei preluări a puterii de către el.

I.3 Adeptul neutralității în debutul Primului Război Mondial

La 28 iunie 1914, prințul austriac Franz-Ferdinand efectua o vizită oficială la Sarajevo. A fost asasinat, împreună cu soția sa, de către Gavrilo Princip, un student bosniac. O luna mai târziu Austro-Ungaria declara război Serbiei, acuzata ca ar fi pregătit atentatul. Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul războiului. Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai adânci: concurența economica, imperialismul si naționalismul.

Una din principalele cauze ale începerii primului război mondial este dorința Germaniei și Italiei de a-și întări pozițiile, prin toate mijloacele posibile, fața de Rusia, Franța, Marea Britanie, Imperiul Austro-Ungar din centrul Europei si Imperiul Otoman în decădere.

În ceea ce privește România, era în conștiința generală, că mari evenimente îi aștepta și pe romani. Dreptatea năzuinței poporului roman pentru unitatea sa națională era recunoscută nu numai de poporul român, dar și de orice gânditor politic a cărui judecată nu era alterata de interesele egoiste ale imperialismului politic și economic. Numai popoarele care nu aveau nimic de revendicat puteau rămâne neutre.

Prima problemă care s-a ridicat era modul în care țara noastră urma să participe la război. Acest lucru nu se înfățișa pentru români cu simplitatea cu care se prezenta pentru celelalte popoare. Era o problema cu două soluții. Aveam revendicări naționale și peste Carpați și peste Prut. Cele dintâi ne duceau in conflict cu Austro-Ungaria, cele de-al doilea cu Rusia. Erau în joc aspirațiile noastre naționale și însăși existența statului.

Hotărând războiul împotriva Serbiei, Austro-Ungaria ținea să-și asigure atitudinea binevoitoare a României. De aceea ultimatumul austriac era predate Serbiei. Un demers împăciuitor se produse in același timp din partea Rusiei. Ministrul de externe al țarului rus i-a cerut ministrul României, Diamandy, sa telegrafieze urgent lui Brătianu ca, întemeiat pe legăturile dintre România si Austria, sa intervină la aceasta, cerând o prelungire a termenului ultimatumului, spre a da timp ca injoncțiunile de moderație date de Rusia la Belgrad să-si poată face efectul.

Înaintea declanșării primului război mondial, Take Ionescu se dovedea foarte circumspect în acțiunile și declarațiile sale, spre a nu cauza daune idealului național deja urmărit de multă vreme. Domeniul predilect al activității lui s-a dovedit a fi politica externă, unde și-a utilizat la maxim și cu real folos pentru țară inteligența și energiile sale creatoare.

La Consiliul de Coroană de la Sinaia, Take Ionescu s-a pronunțat pentru neutralitate. La 2/14 august 1914, el sosea de la Londra la Sinaia. La 1/13 august, Germania declarase război Rusiei. Consiliul de Coroană va avea loc la 3/15 august 1914, fiind amânat cu 48 de ore, pentru sosirea lui Take Ionescu, deoarece regele stăruia să se intre în război alături de Puterile Centrale.

În fața unor diverse opinii, cea a regelui și a reginei fiind cunoscute, Take Ionescu a răspuns întrebărilor referitoare la consecințele unui război general, anume că nimeni nu putea cunoaște toate consecințele, dar patru dintre ele le poate prevedea: reînvierea fără precedent a urii dintre națiuni, cu urmări fatale; o înclinare vădită spre extrema stângă, cu accente socialiste, în fața cărora cercurile conducătoare se vor dovedi incapabile; o așa-numită cascadă a tronurilor, din care numai monarhia britanică, un fel de președinție de republică ereditară, va scăpa; avansarea cu 50 de ani a S.U.A. la hegemonia morală a rasei albe.

În final, regele s-a pronunțat pentru publicarea tratatelor de alianță cu Puterile Centrale. Take Ionescu a observat că aceasta ar putea fi necesar numai dacă tratatele obligă România să intre în război de partea aliaților săi, semnătura trebuind respectată. La această observație, regele a înțeles și s-a resemnat, deoarece tratatele nu conțineau o asemenea clauză, ci numai una referitoare la agresiunea contra aliaților. De data aceasta, aliații comiseseră agresiunea.

A doua zi, la Consiliul de Coroană, Carol I s-a străduit să dea alt înțeles tratatelor de alianță, însă la 2 august nici n-a încercat să o facă. Înainte de Consiliul de Coroană, Take Ionescu, Ion I.C. Brătianu și Al. Marghiloman, șeful Partidului Conservator după demisia lui T. Maiorescu, deciseseră să susțină neutralitatea. La Consiliu, Take Ionescu va susține neutralitatea absolută față de ambele coaliții de state. În momentul declanșării războiului, el se aflase în Anglia, de unde a revenit în țară deîndată, spre a opri intrarea României în război alături de Puterile Centrale.

Înainte de Consiliu, regele îl invitase pe Take Ionescu să discute cu el, intenționând o presiune asupra sa, dar nu a avut succes. În cuvântul său, Take Ionescu a declarat, în numele său și al amicilor politici, că susține atât din inimă, cât și din conștiință că nu exista casus foederis, ceea ce nu susține nici măcar guvernul austro-ungar, care a declarat război, fără a înștiința pe cel român și fără a întreba asupra intențiilor sale. Chiar dacă ar exista casus foederis, prin atitudinea și procedeul său 1-a și înlăturat deja. Dacă ar exista așa ceva, Take Ionescu declară că nu ar ezita să susțină angajarea în război. în Consiliul de Coroană, Take Ionescu mai afirma că nu se ocupă de Pacea de la București, întrucât considera tratatul de la București virtual desființat.

Puternic marcat de evoluția evenimentelor în curs, extrem de impresionabil și emotiv, atent totuși la solicitările regelui de a se situa de partea sa, calculând consecințele refuzului pentru cariera sa politică, Take Ionescu s-a decis cu toate acestea în favoarea neutralității, deși cu o evidentă copleșire emoțională conferită de gravitatea și importanța momentului istoric la care asista.

Înțelesul dat de Take Ionescu neutralității armate, asupra căreia se pronunțase în Consiliul de Coroană, îl va desluși într-un interviu acordat ulterior. El afirma că prin neutralitate înțelege una leală și definitivă. Guvernul s-a consultat cu șefii partidelor politice și decizia neutralității de comun acord este prea importantă pentru a fi pusă la îndoială în orice moment. Nimic nu este de natură a schimba această decizie. În cazul în care România nu va fi atacată, menținerea neutralității este posibilă.

Formula neutralității leale și definitive a generat multe opinii. Ulterior, Take Ionescu a revenit asupra ei, afirmând că neutralitatea era definitivă pentru acel moment, dar nu pentru totdeauna. Victoria obținută de Rusia în Prusia Orientală a aprins spiritele proantantiste, care intenționau să ceară intrarea în război. De la intenție la cerere efectivă nu mai era decât un pas: „Take Ionescu nu putea întârzia să-1 facă".

Constantin Argetoianu surprinde aceleași frământări sufletești, caracteristice marilor oscilații de spirit, deja de multă vreme cunoscute, ale lui Take Ionescu. Astfel, deși se pronunțase pentru neutralitate, pe măsură ce Marghiloman se apropia de Brătianu pe terenul neutralități, se depărta și el de această neutralitate pe care o voise definitivă și reală. Take Ionescu se declarase neutru definitiv, în convingerea că Brătianu și Marghiloman se vor pronunța pentru o imediată intrare în război alături de nemți. De vreme ce însă Brătianu și Marghiloman adoptaseră o neutralitate și mai definitivă și mai reală ca a lui nu-i mai rămânea decât să devină intervenționist.

Neutralitatea proclamată de România nu putea fi o soluție definitivă. Formula “neutralitate leală și definitiva” susținută de unii dintre oamenii importanți de stat, printre care și de Take Ionescu, nu era crezută de nimeni. Era un simplu expedient, o temporizare. La adăpostul timpului câștigat, România trebuia să-și facă toate pregătirile politice și militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maximum de putere și de șansă de izbândă.

Rusia învingătoare va fi stăpâna pe Bosfor și Dardanele, ceea ce ar însemna robia noastră economică. Cât despre sentimentele și intențiile ei fața de noi, istoria e un martor elocvent. Dimpotrivă Rusia înfrântă, înseamnă redobândirea Basarabiei. Era însă întemeiată temerea ca și în cazul unei înfrângeri a Rusiei, vecinătatea acestui colos, capabil sa se refacă ușor, era foarte periculoasă pentru micul nostru stat si ne-ar fi fost foarte greu să păstrăm Basarabia.

Prioritatea revendicărilor noastre era determinată și de durabilitatea unirii așteptate cu Transilvania; era evident că, în împrejurările de fața, era mai ușoară unirea și păstrarea Ardealului, prin sfărâmarea Austro-Ungariei, decât Basarabia printr-o înfrângere temporară a Rusiei. Aceasta nu însemna renunțarea la Basarabia: întregirea deplină a neamului rămânea o chestiune de viitor, in funcție de conjuncturi favorabile.

CAPITOLUL II

TAKE IONESCU – ÎN MIJLOCUL PRIMEI CONFLAGRAȚII MONDIALE

II.1 Demersurile diplomatului român pentru intrarea României

în război împotriva Germaniei

Războiul diplomatic, care a precedat și însoțit operațiile militare, avea ca prim și cel mai important obiectiv câștigarea de aliați noi. Ambele constelații în luptă rivalizau în această concurență, întrebuințând toate resursele puterilor lor morale și materiale, promisiuni și amenințări.

Italia, Suedia, Turcia, Bulgaria, Grecia, România erau invitate la tovărășie, trecându-li-se pe dinaintea ochilor perspective ademenitoare de câștiguri teritoriale. Printre ele, România era una din cele mai curtate, deoarece așezarea ei geografică, puterea ei militară și ascendentul căpătat în urma Războiului balcanic dădeau participării ei la război o mare pondere. De aceea, în tot timpul neutralității, capitala României a fost o arenă diplomatică în care agenții puterilor europene se iau la întrecere pentru câștigarea marelui premiu al cooperării României cu partida pentru care lucrau.

Puterile Centrale aveau asupra Antantei privilegiul existenței unui tratat, care impunea României obligația cooperării militare în cazurile determinate de textul lui. Era vorba deci ca România să fie convinsă că este legată să-și îndeplinească acele obligații.

Corespondența din aceste zile înfrigurate pune în fața zoriților împărați și a miniștrilor lor pe un rege Carol suferind, îngrijorat, prudent, temător, care nu se poate angaja așa cum îi cer monarhii aliați. Principala lui preocupare e Bulgaria. El se consideră girantul Tratatului de la București. Față de un război localizat la Serbia, poate rămâne neutru.

Germania, luând conducerea războiului pe care-1 declarase, nu înțelegea să-și piardă timpul. Inițiativa trecea la factorii politici activi. Chiar a doua zi după izbucnirea conflagrației, la 2 august, cancelarul Bethmann-Hollweg amintește României obligațiile ce o leagă de Tripla Alianță și îi cere imediata mobilizare împotriva Rusiei și atacarea acestui imperiu. Pentru a o liniști dinspre sud, o asigură că Germania are alianță cu Turcia și că deci nu are să se teamă de un atac din partea Bulgariei.

Ca stimulent, România este ispitită cu perspectiva alipirii Basarabiei. În același timp Zimmermann, subsecretarul de stat la Externe, l-a primit pe Filipescu, în drum spre București, și i-a vorbit nu numai de Basarabia, dar chiar de Odessa. Supralicitând, în urma sugestiei ministrului german de Externe, von Jagow și a feldmareșalului von Conrad, guvernul austro-ungar, prin Czernin, mai adaugă și promisiunea ținutului Negotin din Serbia.

Pe de altă parte, reprezentanții Puterilor Centrale la București nu pot să ascundă guvernelor lor starea spiritelor din România, care nu este deloc favorabilă acestei politici. Ministrul Germaniei relatează că în România opinia publică este antiaustriacă și că Brătianu i-a comunicat că este absolut necesar ca din partea Ungariei să se facă concesiuni românilor din Ardeal. Deoarece Austro-Ungaria a declarat război Serbiei fără să fi consultat România, ar fi nevoie de timp pentru a liniști și a pregăti opinia publică. Brătianu previne însă pe interlocutorul său că Rusia a concentrat trupe în Basarabia și că deci ar fi preferabil ca Rusia să fie lăsată să ne atace, pentru a provoca o schimbare în opinia publică de aici.

În scopul urmărit, adică de a intra imediat în război în sprijinul Antantei, este inițiată în vara anului 1915 „Federații Unionistă" ca rezultat al unor tratative între filipescani și takiști, după sciziunea Partidului Conservator. Aceste două grupări n-au fuzionat într-un partid puternic și unic.

S-a ajuns la un acord, la 12 iunie 1915, pentru înființarea „Federației Unioniste", acord încheiat între N. Filipescu și Ion Lahovari, șeful Partidului Conservator proantantist, deci conducerea noii alianțe era deținută a trei lideri. Curând însă, la 14 iunie 1915, Ion Lahovari a încetat subit din viață, fiind proclamat N. Filipescu drept șeful Partidului Conservator la 18 iunie 1915.

Astfel că, din iunie 1915, existau trei partide conservatoare. Take Ionescu, N. Filipescu și B. Delavrancea cereau insistent intrarea în război în vara și toamna anului 1915. O întrunire proantantistă are loc la sala „Dacia" din București, în ziua de 28 iunie 1915, la care Take Ionescu făcea apel la cetățeni să se ridice la înălțimile cerute de momentele istorice.

La 18 august 1915, Take Ionescu solicita Aliaților debarcarea în Peninsula Balcanică. La 16 septembrie 1915, parlamentarii favorabili intrării României în război, sub egida lui Take Ionescu și N. Filipescu, au alcătuit o delegație spre a aduce la cunoștința primului-ministru textul moțiunii adoptate, prin care se cerea intrarea României în acțiune. I.I.C. Brătianu a răspuns delegației că guvernul nu poate fi de acord cu mobilizarea solicitată.

Un alt mijloc utilizat în propaganda proantantistă 1-a constituit Universitatea din București, al cărei rector era însuși fratele lui Take Ionescu, dr. Toma Ionescu. Cei mai mulți dintre profesori erau membri ai P.C.D. Rectorul se dovedea abil în acțiunile sale patriotice în rândurile studențimii entuziaste, care se manifesta fără limite. Astfel, Universitatea se asociază la „Acțiunea Națională".

La 1 octombrie 1915, Take Ionescu rostea un fulminant discurs contra Puterilor Centrale, pronunțându-se pentru imediata intrare în război. El susținea că alianța impusă în 1883 acum trebuia anulată.

Dar discursul lui P.P. Carp a avut efecte năucitoare asupra adversarului său. Tot efectul discursului său era deci pierdut. Un singur lucru l-ar fi putut scăpa pe Take Ionescu, o formulă mai magistrală, mai caracteristică, mai corozivă decât sentințele lui Carp. Dar Take Ionescu n-a găsit o astfel de formulă, rătăcind în labirintul argumentelor.

Evident, se înfruntau în Cameră două opinii, două orientări politice diametral opuse, una, cea a lui Take Ionescu, pentru intrarea în război alături de Antantă, cealaltă, a lui P.P. Carp, de partea Puterilor Centrale. Întemeiat pe cunoscutele oscilații de spirit ale lui Take Ionescu, P.P. Carp a reușit să întoarcă pe dos efectele unui strălucit discurs al vechiului său adversar. Astfel, P.P. Carp considera că prin amplul său discurs, Take Ionescu a dat exemplul unei geniale mistificări, fără precedent în viața parlamentară. Precum în trecut, Take Ionescu nu apăra nici în prezent convingeri. P.P. Carp a elogiat efectele benefice ale tratatului de alianță cu Puterile Centrale, afirmând că soarta românilor de dincolo de Carpați se va rezolva numai prin război contra Rusiei.

Puterile Centrale au renunțat la încercarea de a trata cu Brătianu, pe care-1 socotesc câștigat definitiv de cealaltă parte. Czernin vrea să trateze cu Marghiloman ca un homo regius sau ca viitor președinte al Consiliului. Chiar cu Maiorescu s-ar putea ajunge mai ușor la o înțelegere.

La 14/27 august 1916, se întrunea Consiliul de Coroană de la Cotroceni, care decidea intrarea României în război contra Puterilor Centrale. Tratativele politice au luat cu aceasta sfârșit; ele au trecut pe planul economic. Aprovizionarea cu grâul românesc a dezlănțuit o nouă luptă între cele două tabere rivale, care a dus la situația încordată din toamna anului 1915

Decizia pentru intrarea României în război fusese deja hotărâtă, Consiliul de Coroană de la Cotroceni având doar menirea de a o confirma. Idealul românesc al întregirii statale intrase în faza decisivă a împlinirii. Take Ionescu avusese un rol important în propagarea ideii unității naționale, în determinarea politicii anacronice a Austro-Ungariei, caracterizând pertinent, argumentat pe provocatorii primului război mondial.

Din scrisorile și cuvântările sale din anii neutralității rezultă temeinicia îndelungilor analize și concluzii asupra evoluțiilor democratice pe continentul european în permanentă luptă cu anacronismul unor mentalități și structuri politice medievale, de la militarismul german și agresivitatea austriacă, până la exacerbarea șovinismului maghiar, care-și impunea hegemonia în Dubla monarhie.

Entuziasmul, propaganda intensă în favoarea intrării în război de partea Antantei s-au dovedit totuși intempestive, ineficiente, stânjenind tratativele anevoioase și îndelungate ale lui Ion I.C. Brătianu cu diplomații Rusiei, în scopul acceptării condițiilor sale, apoi încheierea tratatului de alianță cu Antanta, care să preceadă intrarea în război.

Guvernul rus făcea presiuni care să determine intrarea în război fără acceptarea condițiilor românești și fără nici un tratat. Când a reușit în scopul urmărit, Ion I.C. Brătianu nu a mai avut nevoie de nici un impuls din partea opoziției unioniste si s-a decis să intre în război. Take Ionescu îl va sprijini, colaborarea sa ulterioară la guvern nu va fi lipsită de divergente, aplanate cu dificultate, până la destrămarea colaborării, care va surveni inevitabil la începutul anului 1918.

II.2 Disensiunile din guvern și plecarea din țară

Perioada imediat următoare terminării primului război mondial și realizării Uniri din 1918, s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală din România întregită, generată de modificările ce aveau loc în viața economică, de mutațiile ce se produceau în structurile social-politice, de puternicul avânt revoluționar, de străduința cercurilor conducătoare de a găsi noi forme și metode care să le asigure dominația în stat, precum și de unele cauze externe.

Unitatea de stat, realizată prin voința liber exprimată a tuturor românilor, a fost recunoscută prin tratatele de pace din anii 1919—1920. Noua configurație politico-teritorială și complicatele probleme economico-financiare rezultate din primul război mondial au fost dezbătute la Conferința de pace ce și-a început lucrările la 18 ianuarie 1919 la Paris. Acești ani au fost dominați de largile acțiuni revendicative și revoluționare ale maselor muncitoare din mai multe țări ale lumii — îndeosebi Germania (Bavaria) și Ungaria, unde pentru scurt timp fusese instaurată puterea muncitorească.

România se afla în vecinătatea Rusiei Sovietice, unde continuau convulsiuni violente și unde regimul bolșevic, edifica o nouă formă de stat, trecând printr-un pârjol fără precedent toate structurile vechii orânduiri.

Pe primul plan al activității guvernamentale, în România s-au aflat problemele integrării provinciilor recent unite în cadrul statului român, ale refacerii economice, precum și cele privind încheierea tratatelor de pace și trasarea principalelor jaloane ale politicii externe în noua situate internațională.

După guvernul filogerman prezidat de Alexandru Marghiloman, la 6 noiembrie 1918, spre sfârșitul războiului, a fost adus un guvern format din militari și tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, care a luat măsuri de lichidare a regimului de ocupație, a reintrodus administrația românească în teritoriul ce fusese vremelnic ocupat de trupele germano-austro-ungare și bulgare, a dat publicității, la 16 noiembrie 1918, decretul-lege privind reforma electorală.

La scurt timp, în 12 decembrie 1918, la conducerea României a fost adus cabinetul prezidat de I. I. C. Brătianu, iar la 26 decembrie 1918 a apărut decretul-lege prin care se ratifica unirea Transilvaniei cu România și la 1 ianuarie 1919 se ratifica printr-un decret lege unirea Bucovinei cu România.

În acele condiții de mare instabilitate, s-a trecut la înfăptuirea reformelor interne: împroprietărirea și votul universal. Încă la 8 septembrie 1913, partidul liberal — trăgând învățăminte din răscoala țărănească de la 1907 și din criza balcanică —recunoștea, printr-un manifest, necesitatea unei noi împroprietăriri a țăranilor și a colegiului unic. Pentru realizarea acestor importante reforme trebuia, însă, modificată Constituția; avuseseră în 1914 alegeri în acest scop, dar a izbucnit primul război mondial. La 2 aprilie 1920, apare decretul de împroprietărire a țăranilor. Legi similare s-au făcut pentru Transilvania, Bucovina și Basarabia.

În ianuarie 1919, după încheierea procesului de formare a statului național unitar român, în fața campaniei electorale, care se anunțase, partidele politice din România au trebuit să ia o atitudine determinată și proprie, principial opusă punctului de vedere al Partidului Național-Liberal, care se afla atunci la guvern. Ele au trebuit, pe de o parte, să difere principial de Partidul Național Liberal, iar, pe de alta, să se deosebească fiecare între ele printr-o diferență specifică de program, pentru a putea fi definite ca entități distincte, deosebite unele față de altele.

Astfel, Partidul Conservator, de sub șefia lui Alexandru Marghiloman, s-a intitulat Partidul Conservator Progresist, adăugându-se acest explicativ pentru a se lămuri că partidul va acționa pentru modificările ce se vor impune de către nevoile evoluției sociale moderne, de progresul social al țării.

Partidul Conservator de sub șefia lui Take Ionescu, ce purta mai înainte, numele de Conservator-Democrat, a renunțat la titulatura de conservator, care îi era atât de scumpă în trecutele visuri și năzuințe de șefie conservatoare, și era titlul de glorie al celor două tabere conservatoare, revendicându-și exclusiv monopolul conservatorismului adevărat, pentru a se numi democrat-radical.

Abilitatea politică, care a caracterizat întotdeauna acțiunile lui Take Ionescu, s-a manifestat și de această dată. De la început, când în anul 1908, s-a rupt din Partidul Conservator, numelui pe care și l-a luat de „conservator-democrat, i-a lipsit un program care să-1 diferențieze de celelalte, arătând că era o grupare care avea caracterul personal al omului în jurul căruia se constituise și de aceea, prin urmare, nu putea avea o durată trainică.

După primul război mondial, noul nume ce și l-au luat conservatorii-democrați, reuniți cu conservatorii lui Nicolae Filipescu șl Mișu Cantacuzino, adevărați conservatori, demonstrează că nu era vorba decât de o firmă care ascundea, în realitate, lipsa unui program politic.

Era sigur că Take Ionescu nici nu putea să conceapă un program politic al partidului său, mai întâi pentru că vederile sale politice, după cum se manifestase până atunci, nu erau precis șl definitiv cristalizate, fiind că demonstrase că putea merge tot așa de bine odată cu extrema dreaptă și altă dată cu extrema stângă, când nevoia momentului cerea o asemenea orientare.

Mai mult, însă, cea mai mare parte din partizanii care reîntregeau atunci partidul conservator, toate elementele care veneau din gruparea lui Nicu Filipescu și a lui Mișu Cantacuzino, erau împotriva noilor idei democratice. Atitudinea avută, atât în timpul revizuirii Constituției înainte de război, cât și în timpul războiului, când a trebuit să se voteze cele două reforme — agrară și electorală – era o probă că firma nouă ce și-o lua partidul lui Take Ionescu vestea instabilitate și că, nici de rândul acesta, Partidul Conservator nu și-a găsit nici conducătorul și nici așezământul său temeinic.

În plan extern, victoria bolșevicilor în Rusia, la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, a provocat, intre altele, și prăbușirea frontului rusesc, prin faimosul decret al păcii. Ieșirea României din război devenise iminenta, căci, singură pe frontul de Est, nu putea face față. Guvernul român nu era monocolor. Conservatorii, mai ales Take Ionescu, erau mai degrabă preocupați de opinia Aliaților, decât de interesele imediate si reale ale acelui moment foarte dificil de trecut.

Ion I.C. Brătianu considera armistițiul, care trebuia încheiat cu Puterile Centrale, numai din punct de vedere militar si in nici un fel politic. Rusia dorea ca prin el sa se ajungă la o pace separate. Semnarea armistițiului cu Puterile Centrale a avut loc la Focșani, in 26 noiembrie / 9 decembrie 1917. Delegația germana condusa de generalul Kurt von Morgen a manifestat curtoazie fata de cea romana, în scopul încheierii unei păci separate. Ion I.C. Brătianu s-a opus însa constant acestei propuneri. El a si declarat apoi ca Aliații aveau datoria sa analizeze rolul României în estul Europei, pentru a nu o lasă sa fie condusa de filogermani. In consecința, Germania a dat un ultimatum guvernului roman spre a fixa un termen pentru încheierea tratatului de pace. În fata ultimatumului, cele doua componente ale guvernului intra in dezacord.

Preliminariile încheierii păcii separate cu Puterile Centrale sunt pline de dramatism. Anarhia în Iași progresa zilnic, Consiliile de Miniștri se succedau cu rapiditate, fiind o permanentă deliberare. Ion I.C. Brătianu avea dificultăți cu Take Ionescu, care era conștient că armistițiul se va transforma în negocieri de pace, dar, temându-se de bolșevici, oscila de pe o zi pe alta, nefiind consecvent în opiniile sale. Primul-ministru, fără a-și dezvălui planul, acționa foarte prudent în punerea lui în aplicare. La Consiliul de Miniștri din 7 decembrie 1917, Take Ionescu a pus clar problema retragerii. La 8 decembrie 1917, primul ministru convoca un nou Consiliu de Miniștri, la care opiniile sunt diferite. Take Ionescu s-a opus împlinirii cererii de ajutor din partea generalului rus D.G. Scerbacev pentru a ucrainiza frontul și a înlocui sovietele bolșevice cu soviete ucrainene. Teama lui Take Ionescu era generată de eventuala denunțare a armistițiului de către germani, obligând astfel armata română să lupte până la capitulare. Ca atare, nici o acțiune nu trebuia concepută contra bolșevicilor. Planul lui Ion I.C. Brătianu prindea însă contur, iar un conflict cu Take Ionescu și adepții săi nu era departe de a izbucni.

În condițiile evoluției unor evenimente extrem de periculoase, generalul C. Prezan a solicitat guvernului o decizie imediată din partea guvernului, căci bolșevicii, în acest timp, acționează. La insistențele membrilor guvernului, Take Ionescu a stăruit că-și dă demisia, dar primul-ministru a replicat că tot guvernul trebuie să se retragă, regele urmând să dispună alcătuirea unui nou guvern național.

La protestele miniștrilor, inclusiv cei conservatori, de a nu renunța la posturi prin demisii, sperându-se că Take Ionescu va reveni la demisia sa, au primit răspunsul său clar și categoric, anume că niciodată nu va renunța. în cele din urmă, guvernul a adoptat decizia solicitată insistent de generalul C. Prezan. Take Ionescu rămăsese un izolat. După decizia guvernului, a spus că și așa votul său nu conta, majoritatea miniștrilor pronunțându-se pentru dezarmarea bolșevicilor.

În concepția lui Take Ionescu, soluția păcii separate constituia un dezastru. Soluția lui Take Ionescu contra oricărei păci cu Puterile Centrale și retragerea în sudul Rusiei a parlamentului și a guvernului a fost respinsă.

Guvernul de coaliție nu mai putea supraviețui gravelor divergente care i-au scindat, după ultimatumul generalului A. von Mackensen din 24 ianuarie 1918, în scopul încheierii păcii separate. Astfel că, eșecul ultimei încercări de a determina pe Take Ionescu să se ralieze la soluția păcii separate la Consiliul de Miniștri din 25 ianuarie 1918, a condus inevitabil la demisia întregului guvern a doua zi, la 26 ianuarie / 8 februarie 1918. La 27 ianuarie/9 februarie 1918, s-a încheiat, la Brest-Litovsk, Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria și Ucraina, după care, a doua zi, România accepta încheierea păcii cu Puterile Centrale. La 29 ianuarie /11 februarie 1918 a fost constituit guvernul prezidat de generalul Al. Averescu, care să trateze condițiile de pace. Aceste condiții au și fost înaintate de Germania la 11 / 24 februarie 1918, constând: cedarea Dobrogei, rectificarea de frontieră pe Carpați în favoarea Austro-Ungariei, importante concesii economice.

Deprimat profund, Take Ionescu îi spunea lui C. Argetoianu că nu mai avea nimic de făcut în țară, căci nu mai deținea nimic. Casa lui din București era ocupată de germani, se împrumutase cu 300.000 lei spre a-i da soției sale, Bessie, pe care mărturisea că nu o putea lăsa pe drumuri „după 35 de ani de perfectă conviețuire". Îndrăgostit de Adina Cordescu, născută Olmazu, Take Ionescu a cerut divorțul de prima sa soție, obținându-i consimțământul.

Plecarea din țară fusese precipitată de preluarea puterii de către Al. Marghiloman la 5 /18 martie 1918, care a cerut-o expres nu numai pentru el, dar și pentru Ion I.C. Brătianu, împreună cu adepții lor politici. Ion I.C. Brătianu și prietenii săi au refuzat să plece, însă Take Ionescu nu, grăbindu-se să declare că va părăsi țara. A făcut-o chiar cu entuziasm, pe motiv că nu mai are prea multe de realizat în țară, pe când în Occident are atâtea de întreprins în folosul ei.

Ajuns la Paris la 22 iulie 1918, Take Ionescu a fost așteptat cu mult interes. Prima lui preocupare a fost de a risipi falsa atmosferă creată României și de a demonstra că dificila situație în care se afla țara sa în urma păcii de la București nu semnifică în nici un fel voința poporului român. El, personal, se desolidariza de acest act samavolnic, care nu putea fi decât vremelnic.

La începutul lunii octombrie s-a constituit la Paris, Consiliul Național al Unității Române, al cărui președinte a fost ales Take Ionescu. In toate demersurile sale, el susținea principiul naționalităților. Consiliul Național al Unității Române va fi recunoscut ca organ oficial al națiunii române de către guvernele Franței, S.U.A., Marii Britanii și Italiei. În perspectivi prăbușirii Imperiului austro-ungar se concepeau planuri de federalizare a sa.

La 1/14 noiembrie 1918, printr-o telegramă, Take Ionescu sugera constituirea unui guvern național, cu includerea tuturor partidelor politice. Al. Marghiloman bănuia, date fiind marile responsabilități ale momentului, că nu voia să și le asume singur.

În comparație cu depresia sufletească la plecarea din țară, când își pierduse speranțele spre mai bine, răvășit de victoria Puterilor Centrale și de perspectiva supremației germane, Take Ionescu revenise la optimismul de altădată, crezând sincer, acum, în împlinirea apropiată și inevitabilă a idealului național al unității statale.

La 11 noiembrie 1918 se semna armistițiul de la Compiègne, care punea capăt ostilităților militare dintre Antanta și Germania. Foarte entuziast și bucuros, Take Ionescu nu se putea reîntoarce în țară, solicitând lui Ion I.C. Brătianu un guvern național. După unirea Bucovinei și a Transilvaniei cu patria mamă, va urma un lung și anevoios proces de recunoaștere a statului român național unitar la Conferința de Pace de la Paris. Dornic să facă parte din delegația română, din cauza unor divergențe cu Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu s-a limitat, în unele demersuri politice și diplomatice personale.

II.3 Take Ionescu și Conferința de Pace de la Paris

Ca rezultat al participării României la Primul Război Mondial și al exprimării libere, în virtutea drepturilor la autodeterminare a voinței românilor din teritoriile aflate până atunci sub stăpânirea Rusiei țariste și Austro-Ungariei de a se uni cu România, exprimată printr-un șir de adunări reprezentative care au culminat cu cea de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia, visul de secole al românilor de a trăi în frontierele unui singur stat a devenit realitate.

Tratatele de pace încheiate la sfârșitul Primului Război Mondial au adus recunoașterea internațională a desăvârșirii statului național român.

În ciuda eforturilor sale militare, România nu a avut o poziție confortabilă la Conferința de pace de la Paris, unde delegatului român I. I. C. Brătianu i s-a reproșat tratatul încheiat de România cu Puterile Centrale în 1918. Îndemânarea extraordinară a diplomaților români a adus însă, în cele din urmă, satisfacerea celor mai multe dintre doleanțele țării lor.

Conferința de pace de la Paris a fost importantă pentru evoluția relațiilor Marii Britanii cu România. Probabil că între 1918 și 1921 au avut loc între oficialii celor două țări mai multe contacte directe de importanță majoră decât în orice alt moment din întreaga perioadă interbelică.

După demisia guvernului la 26 ianuarie 1918, înfricoșat de urmările unei păci înrobitoare cu Puterile Centrale, Ionescu a preferat să plece în străinătate, la Paris. De aici, a reușit să aducă însemnate servicii cauzei naționale a românilor, din poziția de președinte al Consiliului Național pentru Unitatea Românilor, creat la 20 septembrie 1918.

A rămas în capitala Franței și pe timpul lucrărilor Conferinței de Pace. Deși nu a făcut parte din delegația română, prin manevrele de culise a jucat un rol important. Ionescu a făcut lobby-uri agresive pe lângă marile cancelarii occidentale pentru a obține o situație mai favorabilă pentru România.

La Conferința de pace delegația română a fost dominată și condusă de Ion I. C. Brătianu. La un moment dat, la 11 septembrie 1919, Brătianu a părăsit chiar Conferința, protestând împotriva amestecului marilor puteri în problemele românești și încercând să-și ralieze toate forțele naționale din România în jurul său în confruntarea cu Puterile Aliate.

Deși guvernele Franței și Marii Britanii, invocând tratatul încheiat de România cu Puterile Centrale, nu mai considerau valabil tratatul secret, promisiunile teritoriale înscrise în el devenite realitate prin actele plebiscitare ale Unirii din aprilie, noiembrie și decembrie 1918 au ghidat conduita lui Brătianu la Conferința de la Paris. In aceste condiții, Consiliul Suprem al Conferinței a decis să trimită la București un reprezentant — Sir George Clark, viitorul ministru al Marii Britanii la Praga — pentru a lua cunoștință de intențiile lui Brătianu, de poziția sa față de tratatul secret, față de continuarea ocupației românești în Ungaria și de Tratatul minorităților

Sosit în capitala Franței, I. I. C. Brătianu a căutat să ia legătura cu Take Ionescu, dar i-a fost imposibil. Primul ministru român comunica în țară, la 22 ianuarie 1919, că presa franceză comenta neînțelegerile dintre el și Take Ionescu și că acțiunea acestuia din urmă „a agravat dacă nu și compromis revendicările noastre".

Nu se știe exact caracterul concesiilor făcute de Take Ionescu față de Puterile Antantei. Ceea ce se știe sigur este că omul politic român a dat unele asigurări formale Angliei și Franței în legătură cu acceptarea problemei minorităților și a chestiunii Banatului. A doua chestiune a jucat un rol important în poziția de rezistență pe care România a adoptat-o în prima fază a Conferinței de Pace ; ea a atras îndeosebi atenția lui I. I. C. Brătianu care, în drum spre Paris, a aranjat o întâlnire la Belgrad cu prințul regent Alexandru.

După întrevedere, Alexandru a confirmat corespondentului ziarului „Le Temps", înțelegerea survenită între Take Ionescu și Pašić, prin care primul recunoștea Serbiei drepturile asupra părții de vest a Banatului. Harold Nicolson sublinia într-o însemnare, din 6 ianuarie 1919, că Take Ionescu căzuse de acord și cu Trumbici asupra împărțirii „amicale" a Banatului.

I. I. C. Brătianu comunica, la 14 ianuarie 1919, că atitudinea lui Take Ionescu a compromis interesele românești în Banat, iar intervenția americană, caracterizată ca „ignorantă" în chestiunile europene, a complicat-o și mai mult.

Brătianu, care se opusese deciziei Comitetului Revendicărilor Teritoriale și excluderii României de la deliberările lui, a negociat în calitate de lider de facto al țării, în ciuda demisiei sale, cu Sir George Clark. Cu toată opoziția lui Brătianu, până la urmă, România a semnat totuși, la 9 decembrie 1919, de îndată ce unele dintre revendicările ei au fost luate în considerație, Tratatul minorităților, înlăturându-se astfel motivul unei potențiale controverse ce ar fi condus la o ruptură între România și Aliați.

Dar Tratatul minorităților nu fusese ratificat de către Parlamentul român și până la ratificarea lui, Marea Britanie nu a acceptat să semneze tratatul referitor la Basarabia, ce prezenta un mare interes pentru România.

In septembrie 1919, situația internațională a României se menținea nefavorabilă. Așa cum scria Derussi lui Take Ionescu, „francezii oftează cu noi, dar votează cu Anglia și, mai ales, cu America". La Londra exista o stare de spirit contrară intereselor românești, delegații englezi având, în privința românilor, „instrucțiuni speciale și categorice”.

Marile Puteri și-au păstrat atitudinea negativă față de România, iar la 10 septembrie 1919 a fost semnat Tratatul de la St. Germain, fără iscăliturile delegatului român și ale celui sârb. Consiliul Suprem a căutat să impună țării noastre condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale politice și economice. În acest context, Bucureștii au respins încercările de șantaj făcute de Marile Puteri cu ocazia discuțiilor referitoare la unele probleme teritoriale din cadrul tratatului cu Austria. După demisia, la 12 septembrie 1919, a lui I. I. C. Brătianu, România a continuat să adopte aceeași linie de intransigență față de hotărârile Conferinței.

Una dintre problemele cele mai serioase ale relațiilor României cu Aliații la Paris a fost tocmai recunoașterea de către ei a unirii Basarabiei cu România. Tratatul, semnat de Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia și România, „recunoștea suveranitatea României asupra Basarabiei" și includea obligația implicită de a acorda asistență României „în cazul unei încercări rusești de a redobândi Basarabia".

Conferința de la San Remo, din 24—25 aprilie 1920, a reluat discuția asupra unor probleme teritoriale ale României. După războiul polono-sovietic, țara noastră a urmărit cu atenție discuțiile privind încheierea unui tratat de pace între cele două state. Polonezii au invitat la Varșovia delegați ai satelor baltice și României, pentru discuții preliminare în vederea stabilirii unor puncte de vedere comune privind negocierea păcii cu Sovietele. Circumspect, guvernul de la București nu a trimis delegați speciali tocmai pentru a nu da loc la suspiciuni din partea sovieticilor.

Situația geografică nu permitea României să aibă față de Rusia Sovietică o altă politică. Cicerin, prin scrisoarea din 29 august 1920, adresată lui Take Ionescu, arăta că singura cale pentru cele două țări era „aceea a negocierilor directe". În răspunsul său, România afirma dorința „de a vedea relații de bună vecinătate" și de a cunoaște modalitățile în scopul „ajungerii la acest rezultat". Intenții identice au fost subliniate și cu prilejul discuțiilor purtate de Al. Averescu cu ministrul Poloniei la București.

Șeful guvernului român, generalul Al. Averescu, îi comunica, la 13 septembrie 1920, lui Take Ionescu că noua propunere sovietică, din 29 august, „este interesantă" și că dorește să telegrafieze la Londra și la Paris, „pentru a cunoaște exact poziția adoptată de cele două cabinete, în scopul de a avea deplină comuniune de vederi cu Marii Aliați".

Între Marile Puteri — Anglia, Franța și Statele Unite — existau deosebiri de păreri asupra poziției față de Rusia Sovietică. Aflat la Paris, șeful diplomației române, Take Ionescu, a înțeles de la Giolitti, noul prim-ministru al Italiei, că Franța „nu va accepta, în nici un caz, de a trata cu Sovietele și ne sfătuia să mergem lent" în discuțiile cu Moscova.

Ulterior, deși Conferința de Pace de la Paris nu recunoscuse ea însăși unirea Basarabiei cu România, unele dintre puterile aliate și-au dat în cele din urmă consimțământul. Dintre acestea, Marea Britanie a venit cea dintâi in sprijinul cererilor românești.

Guvernul britanic era preocupat de poziția Rusiei Sovietice față de această chestiune deoarece aceasta din urmă refuzase să recunoască includerea Basarabiei în granițele României, iar Londra nu dorea să acționeze de una singură în această chestiune.

În schimb Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia au recunoscut prin tratatul din octombrie 1920 posesiunea de fapt a provinciei de către România, deși o ratificare de către aceste țări nu s-a produs decât peste câțiva ani.

Marea Britanie nu și-a pus totuși semnătura pe acest tratat până când România nu a ratificat Tratatul minorităților și nu a dat asigurări privitoare la proprietatea și la situația cetățenilor britanici din Basarabia. Problema a fost temporar rezolvată prin recunoașterea acordată de către cele 4 puteri. Confirmarea tratatului din 1920 de către Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia a fost considerată în aceste condiții o încoronare a succesului lui Vaida-Voievod la Conferința păcii deși Brătianu jucase de asemenea un rol major în negocierile anterioare .

Politica de pace promovată de România în raporturile internaționale a fost, din nou, precizată cu prilejul vizitei, din octombrie 1920, a șefului diplomației Bucureștilor, Take Ionescu, la Londra. Acesta a arătat conducătorilor britanici că alianțele la care se gândește țara noastră aveau în vedere apărarea statului qwo-ului teritorial și că România nu se va pronunța niciodată pentru o politică agresivă . Cu acel prilej, au fost discutate cu oficialitățile britanice și alte chestiuni ce interesau cele două țări, îndeosebi probleme economico-financiare. Concluzionând rezultatul vizitelor sale, la Paris și la Londra, Take Ionescu scria, la 21 octombrie 1920, că „noi am recucerit situația în străinătate și încă în avantaj".

Ungaria, deși a semnat Tratatul de la Trianon, nu a renunțat la politica revizionistă. Cu toate acțiunile Ungariei de subminare a clauzelor tratatelor de pace, România se pronunța pentru relații normale cu vecinul de la apus prin recunoașterea integrității teritoriale.

În domeniul relațiilor financiare și economice au fost încheiate acorduri de reglementare a datoriilor românești în bonuri de tezaur, a despăgubirilor datorate de Marea Britanie pentru instalațiile petroliere distruse în anul 1916 și s-au acordat României împrumuturi comerciale. Guvernul din București s-a decis să plătească Marii Britanii o parte din împrumutul antebelic, scadent, recurgând în acest scop la credite speciale.

Guvernele englez și francez erau interesate în a despăgubi societățile de care erau legate, în timp ce România nu înțelegea să lege lichidarea despăgubirilor de aceea a bunurilor vrăjmașe. Atitudinea adoptată de delegația română la Conferința de Pace a influențat raporturile economico-financiare dintre cele două state. Rattigan atribuia acest lucru „unui dezgust constituțional pentru simplele metode financiare britanice", care nu erau „nici înțelese, nici admirate" de Al. Constantinescu și Vintilă Brătianu. Cel de al doilea era acuzat că vrea să pună „bazele unui vast monopol guvernamental". În realitate, politica economică promovată de Partidul Național Liberal preconiza o limitare a monopolului străin în economia românească, ceea ce, desigur, neliniștea cercurile de afaceri engleze. Printr-o scrisoare, din 9 iulie 1919, adresată lui Curzon, Rattigan sfătuia Foreign Office-ul să lase, deocamdată, lucrurile așa cum sunt „până la ieșirea din viața publică a acestor liberali". Diplomatul englez credea că Take Ionescu, Al. Averescu, ca și transilvănenii „doresc sa coopereze cu Anglia din punct de vedere financiar și comercial, și ei vor adopta o atitudine mai rezonabilă și mai justă decât aceea manifestată de actualul guvern".

Chestiunea raporturilor economico-financiare anglo-române și a așezării lor într-un cadrul normal a fost dezbătută amplu în timpul vizitei efectuate la Londra de șeful diplomației Bucureștilor, Take Ionescu. Discuțiile au scos în relief că atât Anglia, cât și România au greutăți financiare, ceea ce, desigur, afecta bunul mers al raporturilor economice bilaterale. Omul politic român a propus lui David Lloyd George ca Anglia să cumpere cereale printr-un avans al plăților la o sumă de 5 milioane. Take Ionescu a declarat interlocutorului său că România avea nevoie presantă de bani pentru plata cupoanelor și de avansuri pentru cumpărarea de locomotive. Premierul englez, găsind propunerea importanta din punct de vedere al schimbului, și-a luat obligația să o discute cu Ministerul de Finanțe. Un prim rezultat al vizitei lui Take Ionescu la Londra a fost acceptat de către partea engleză, prin scrisoarea lui Thomyre, subsecretar de stat la aprovizionare, a unei convenții privind cumpărarea de cereale din România.

Tratatele de pace generală au consfințit principiul de dreptate și de libertate în numele căruia România luase armele, în 1916, alături de Aliați. Într-adevăr, o serie de texte din Tratatele de Pace consemnau întregirea României, precum articolul 292 din Tratatul de la Versailles, articolele 59, 61, 89 din Tratatul de la St. Germain, articolele 27, 45, 47, 74 din Tratatul de la Trianon, articolele 29, 59 din Tratatul de la Neuilly sur Seine și Protocolul de la Paris, din 28 octombrie 1920, încheiat între principalele Puteri Aliate și țara noastră.

România se prezenta ca un stat ce constituia un exemplu de aplicare a principiului naționalităților. Frontierele țării noastre au fost fixate după criteriul etnografic și istoric. Principiile de ordin economic sau strategic au imprimat caracterul de intangibilitate frontierelor statului român. Conformația teritorială a României corespundea regulilor geografice și comandamentelor istorice decurgând din firea și dezvoltarea neamului românesc.

În aprecierea generală a rezultatelor obținute prin eforturile diplomației Bucureștilor și, în mod special, a rolului pe care l-a jucat recunoașterea de către Anglia a principalelor drepturi istorice ale țării noastre și înscrierea lor în sistemul Tratatelor de Pace de la Paris, se impune constatarea că în măsura în care Marile Puteri au consimțit, în anumite limite, să sprijine aceste drepturi legitime ale României, ele n-au făcut decât să participe la sancționarea juridică a unei situații de facto, rezultat al luptei poporului român pentru înfăptuirea idealului unității naționale.

CAPITOLUL III

TAKE IONESCU – CTITOR AL MICII ÎNȚELEGERI

III.1 Începuturile Micii Înțelegeri

Primul război mondial nu se încheiase încă, în timp ce în Europa centrală se desfășurau mari acțiuni politice și sociale, de înaltă semnificație istorică.

Popoarele din această regiune, oprimate odinioară de Imperiul Otoman, mai târziu de Imperiul Rusiei țariste, luptaseră veacuri la rând pentru eliberarea lor naționala. În anul 1918, aceste popoare izbutiseră, prin lupta lor eroică, fie să-și formeze state naționale, fie să-și desăvârșească unitatea lor națională. Actele istorice săvârșite de masele largi populare, de întreaga națiune, se realizaseră în condițiile desfășurării unor evenimente mondiale de o deosebită importanță.

În asemenea împrejurări istorice, când războiul încă nu se sfârșise, s-a încheiat lupta de eliberare a popoarelor subjugate, terminându-se, de pildă, pentru români procesul istoric de desăvârșire a statului național unitar.

În Europa centrală s-au creat state naționale burgheze. Burghezia, care conducea aceste state, a căutat prin mijloace variate să stăvilească avântul revoluționar al maselor pentru eliberarea socială.

În Cehoslovacia, în octombrie 1918, se forma statutul național cehoslovac. La 28 octombrie 1918, Comitetul național burghez a lansat o chemare cu caracter democrat-național, făcând apel la sentimentele patriotice ale populației: „Popor cehoslovac, visul tău de veacuri este realizat. Statul cehoslovac a primit locul său printre statele independente ale lumii civilizate." Manifestul chema totodată la ordine pentru menținerea cuceririlor realizate, pentru apărarea noului stat național.

Guvernele Franței, Marii Britanii, Statelor Unite și Japoniei au recunoscut în august și septembrie 1918 atât noul stat burghez cât și guvernul provizoriu. Acest guvern, deși animat de dorința de a consolida statul național nou format, voia totodată să stăvilească avântul revoluționar și să apere proprietatea privată. A obținut dreptul ca armatele cehoslovace aflate în Franța și Italia să fie trimise în decembrie 1918 în Boemia și Slovacia. Guvernul avea nevoie de ostași pentru a-și susține măsurile represive antipopulare, cu atât mai mult, cu cât clasa muncitoare începuse să se organizeze.

Statutul național burghez al sârbilor, croaților și slovenilor s-a constituit în anul 1918 prin lupta întregii națiuni împotriva asupririi exercitate de Imperiul habsburgic. Popoarele și-au exprimat libera voință de a se uni cu Serbia, înfăptuind astfel idealul unității naționale. În noul stat național, burghezia a luat puterea. Burghezia sârbă și-a întărit in această perioadă poziția cu ajutorul monarhiei, activând totodată pentru organizarea unui stat centralizat.

Lupta românilor pentru desăvârșirea unității lor naționale s-a încheiat în anul 1918, când națiunea română din Transilvania, Banat și Bucovina, cât și covârșitoarea majoritate a populației din aceste regiuni, asuprită de Imperiul austro-ungar, și-au exprimat voința de a se uni cu România.

Pe plan extern, măsurile luate de guverne au avut o trăsătură comună. Ele exprimau voința fermă a celor trei state de a apăra integritatea teritoriului național, obținută prin lupta eroică a întregii națiuni.

În anul 1920, după îndelungi negocieri, statele interesate au semnat la 4 iunie tratatul de la Trianon, tratat care încheia acțiunea de recunoaștere oficială a actelor istorice săvârșite în 1918 de popoarele din aceste țări pentru desăvârșirea unității naționale ca și pentru crearea de state naționale independente .

În cadrul frământatei perioade a anilor 1918—1919, când se desfășurau tratativele Conferinței de Pace de la Paris, solidaritatea dintre cele trei state a crescut atât din cauza modului cum marile puteri își tratau micii aliați, cât și pentru că aveau interese comune în fața dictaturii exercitate de marile puteri. Delegații României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei, au fost adesea obligați să ia cunoștință despre chestiuni vitale ale țării lor chiar în ședințele la care erau convocați de consiliul celor patru.

Astfel, înfruntând fiecare în parte sau toți împreună regimul impus de Consiliul celor patru, s-a întărit și hotărârea de a concretiza în forme precise și organizate legăturile lor, menite, în primul rând, să impună respectarea tratatelor de pace încheiate.

Rădăcinile acestor legături erau însă cu mult mai vechi și se formaseră de-a lungul veacurilor, în timpul luptelor purtate împotriva asupririi otomane și habsburgice.

În anii 1914—1917 au existat multe rezerve în tabăra Antantei cu privire la oportunitatea dezmembrării imperiului multinațional din centrul Europei. Pentru a înfrânge aceste rezistențe, a sosit la Paris, la 28 ianuarie 1916, Masaryk, reprezentantul grupărilor burgheze ce luptau pentru desființarea dublei monarhii, conducătorul lor politic și ideologic.

El și-a dat seama că trebuie să se bizuie pe contradicțiile dintre marile puteri, în special pe contradicțiile dintre Antanta și Germania, pentru a ajunge la o hotărâre cu privire la lichidarea Imperiului austro-ungar. Masaryk a demonstrat în mod convingător că însăși existența acestui imperiu permitea Germaniei să-și extindă planurile expansioniste și că, redusă la propriile ei forțe, prin fărâmițarea Imperiului habsburgic în state naționale, Germania nu mai putea avea posibilități practice de acțiune. Apoi, Masaryk a dovedit că noile state vor „servi ca auxiliare naturale ale Franței contra expansiunii germane din Orient.”

La începutul anului 1917, principiul naționalităților cucerise teren, deoarece Lloyd George, primul ministru al Marii Britanii, declara, de pildă, că „admiră brava rezistență a României", exprimându-și convingerea că până la sfârșitul anului ea va redeveni stăpâna teritoriului său și va ajunge și la „realizarea idealului național"

Succesul revoluției din februarie 1917 din Rusia și, mai ales, victoria Marii Revoluții din Octombrie au determinat însă unele schimbări în poziția puterilor occidentale față de planul propus de Thomas Masaryk. Exista atunci cunoscuta tendință a lumii capitaliste de a constitui un baraj, menit să izoleze Rusia Sovietică și să împiedice pătrunderea ideilor comuniste în restul Europei.

La 25 martie 1919, de pildă, mareșalul Foch a propus un plan care, în esență, era o intervenție militară, destinată să înăbușe revoluția sovietică din Ungaria. Se considera că, în general, statele vecine cu Ungaria, Iugoslavia, România, Cehoslovacia trebuiau să participe la această intervenție.

Clasele dominante din Ungaria au luat și ele parte la planul Foch, cu evident caracter de clasă. Intervenția militară a Antantei a fost declanșată în primăvara și vara anului 1919. A urmat cunoscutul eșec al armatei cehoslovace. Armata regală română a intrat în acțiune, fapt încurajat de marile puteri și de guvernele statelor danubiene ce aveau să organizeze în curând Mica Înțelegere.

Pe de altă parte, negocierile ce s-au purtat în lunile imediat următoare în vederea încheierii tratatului de pace cu Ungaria au ridicat din nou necesitatea unirii statelor mici pentru a înfrunta de pe pozițiile unui bloc dictatoriala poziție a Consiliului celor patru.

La sfârșitul lunii septembrie 1919, Beneš a început discuții cu Trumbic referitoare la o poziție comună ce ar trebui luată în vederea încheierii tratatului de pace cu Ungaria, și mai ales pentru viitoarele măsuri necesare în vederea menținerii acestui tratat.

În decembrie, Masaryk se declara de acord cu semnarea unei atari înțelegeri. La 8 ianuarie 1920, Beneš i-a scris și lui Vaida-Voievod, președintele Consiliului de Miniștri român, insistând asupra necesității unei colaborări, în vederea apărării reciproce față de amenințarea revizionismului ungar. În orice caz, la Paris, cele trei delegații ce urmau să semneze tratatul de la Trianon au hotărât să prezinte la conferință o poziție comună, elaborând în acest sens și un document cu caracter oficial.

Se putea remarca în această perioadă o apropiere din ce în ce mai mare între Iugoslavia și Cehoslovacia. În vederea strângerii legăturilor dintre România și Iugoslavia a jucat un anumit rol în această vreme și proiectul de căsătorie dintre principesa Mărioara și regentul Alexandru, căsătorie ce se negocia la Belgrad de către Brătianu.

III.2 Planul lui Take Ionescu- Mica Înțelegere în cinci

În august 1920, după ce, în principiu, se declarase de acord cu planul lui Beneš, Take Ionescu, ministrul de externe al României, a propus un alt plan de consolidare și de apărare a statutului teritorial sancționat prin tratatele de pace. Considera, ca și Beneš, că „Austro-Ungaria este moartă pentru totdeauna" și că noile state naționale formate în bazinul danubian, prin lupta propriilor lor națiuni, trebuie să se alieze între ele pentru a putea impune cu vigoare respectarea tratatelor de pace.

El mai aprecia că Franța, căpătând o lovitură prin faptul că Statele Unite nu ratificaseră tratatul de la Versailles, rămânând marea putere, cu adevărat interesată în menținerea sistemului de securitate, organizat după încheierea tratatelor de pace. Take Ionescu socotea de aceea că statele mai mici, aliate între ele în scopul de a impune respectarea tratatelor, trebuie sa se alieze și cu Franța, singurul stat mare european care avea interesul de a veghea ca statu-quoul teritoriului să fie păstrat.

În cadrul acestui plan realist, născut din necesitățile obiective impuse de situația politică existentă, putea fi inclusă și vechea propunere a lui Masaryk a unei bariere antigermane, care ar fi început din Finlanda și s-ar fi terminat în Grecia. Încă din vechile lor discuții de la Paris din anul 1918, Masaryk fusese convins de Take Ionescu despre faptul că este util ca Polonia și Grecia să participe la o atare alianță.

„I-am vorbit — observa ministrul de externe al României —de necesitatea de a lărgi înțelegerea noastră, de la Baltica la Marea Egee, cu alte cuvinte, de a introduce într-însa Polonia la nord și Grecia la miazăzi."

Discuțiile în acest spirit au continuat în toamna și iarna anului 1918, când Take Ionescu s-a întâlnit la Paris și apoi la Roma cu Venizelos, Beneš și Pašić. „Împreună cu domnii Venizelos și Pašić — arăta ministrul de externe al României— am examinat ordinea politică viitoare a Peninsulei Balcanice, împreună cu domnii Beneš și Pašić am cercetat relațiunile noastre cu moștenitorii monarhiei habsburgice.” Proiectul expus de Take Ionescu se împletea astfel cu cel al lui Masaryk.

După încheierea la 14 august 1920 a tratatului cehoslovaco-iugoslav, ca și după cele stabilite în urma vizitei făcute în aceeași lună de Beneš la București, s-au luat hotărâri care puteau fi considerate ca „primii pași pentru realizarea practică a Micii înțelegeri".

Take Ionescu a întreprins atunci călătoria sa în străinătate, în cursul căreia ministrul român trebuia să convingă marile puteri despre utilitatea Micii Înțelegeri. Guvernele de la Belgrad și Praga și-au dat, în principiu, consimțământul pentru tot ceea ce Take Ionescu urma să expună în marile capitale aliate. El urma să explice că această alianță avea drept scop nu numai „menținerea și apărarea tratatelor de pace", ci și „stabilirea unui nou echilibru de forțe în Europa centrală, menit să înlocuiască cu succes vechiul Imperiu habsburgic."

Vizita oficială în Franța a lui Take Ionescu a fost încununată de succes, planul propus de el corespunzând, în linii mari, și intereselor generale și speciale ale Franței. Discuțiile purtate cu Millerand, președintele republicii, la Aix-Les-Bains au avut un "caracter pozitiv: „Millerand mi-a declarat că este încântat de proiectul de alianță defensivă între cele cinci state — Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia și Grecia — și că va acționa și el pentru ca acest proiect să izbutească."

La 4 octombrie 1920, după o discuție cu Leygues, primul ministru al Franței, Take Ionescu informa București-ul că guvernul francez începuse să acționeze în favoarea alianței în cinci, îndemnând în acest sens și Polonia. „El (Leygues), mi-a citit o lungă notă ce a trimis la Varșovia la 1 octombrie. A arătat, în numele guvernului francez, că o alianță între Cehoslovacia și Polonia este o necesitate vitală pentru cele două țări și că România are misiunea naturală a servi la realizarea acestei uniuni."

Problema realizării acestei alianțe în cinci interesa într-o asemenea măsură Franța, încât, în aceste zile, presa și oamenii politici declarau că „România redevenise elementul cel mai important la răsărit." Președintele republicii, președintele consiliului de miniștri, președintele Comisiei de afaceri străine a Camerei declarau că realizarea Micii Înțelegeri în cinci „era adevărata, singura politică de urmat."

În sfârșit, o consacrare oficială de larg răsunet a obținut în Franța proiectul Micii Înțelegeri în cinci la sfârșitul lunii octombrie, când Take Ionescu a fost invitat de Societatea Națiunilor să expună principalele probleme ale acestui proiect la Sorbona.

În aceeași perioadă, Marea Britanie și-a exprimat acordul față de proiectul Micii Înțelegeri în cinci, cu unele rezerve privitoare la Polonia. De asemenea, Italia s-a pronunțat pentru încheierea acestei alianțe. Atât Giolitti, primul ministru, cât și contele Sforza, ministrul de externe, considerau, ca și Marea Britanie, că realizarea proiectului servea și intereselor Italiei.

Imediat după ce această etapă a călătoriei sale diplomatice s-a încheiat, Take Ionescu a încercat să rezolve prin tratative, litigiile dintre Polonia și Cehoslovacia, pentru a facilita astfel alianța în cinci. Se sprijinea în acest scop pe ajutorul neprecupețit al Franței.

Sub astfel de auspicii urma să întreprindă Take Ionescu vizita sa în Polonia. Pentru a ajunge la o înțelegere, trebuia să netezească asperitățile polono-cehe privind unele diferende teritoriale. Nu era prima oară când se încercau asemenea negocieri deoarece, așa cum preciza Take Ionescu într-un articol al său, „de acord cu diplomația franceză, am consacrat cea mai mare parte a activității mele, de când am onoarea de a conduce politica externă a României, la încheierea unei alianțe între cehoslovaci și polonezi."

Atât în septembrie cât și în octombrie 1920, presa poloneză, inspirată de guvern, a continuat însă să rămână cu totul defavorabilă față de o alianță cu Cehoslovacia, exprimându-și în același timp o mare simpatie pentru România. În aceste zile, ministrul României la Varșovia îl informa pe Take Ionescu că guvernul polonez nu înclina să intre în Mica Înțelegere, dar ar fi fost bucuros să încheie de îndată o alianță în vederea „garantării eventualelor tratate de pace ce s-ar semna cu Sovietele."

Diplomatul român sublinia chiar că pentru o astfel de alianță, numai prezența lui Take Ionescu la Varșovia ar fi eficace. Altfel, el nu va avea succes. Strădaniile României nu au adus însă rezultatele dorite. În declarațiile oficiale pe care le-a făcut la plecarea sa din Varșovia, Take Ionescu a utilizat formule convenționale, pentru a nu dezvălui refuzul Poloniei de a participa la Mica Înțelegere în cinci. Așadar, cu tot succesul dobândit la Paris, Londra, Roma și Praga, unde Beneš îi făcuse o primire strălucită, Take Ionescu s-a întors la București fără să-și fi putut realiza planul. De aceea, a renunțat să se mai ducă la Belgrad.

III.3 Înfăptuirea Micii Înțelegeri și rolul lui Take Ionescu

în menținerea securității regionale

Demersurile politice și diplomatice ale lui Take Ionescu peste hotare aveau rezultate mediocre, deoarece înseși statele vizate a face parte din Mica Înțelegere aveau sau avuseseră diferende teritoriale între ele, încă nerezolvate, fără a mai vorbi de cele generate de tratatele de pace, care produceau resentimente în rândul statelor învinse. Ca atare, Mica Înțelegere rămâne doar un concept, un ideal de înfăptuit în continuare de către Take Ionescu, unul dintre protagoniștii ei.

Între timp, constituirea Micii Înțelegeri avea loc pe etape, prima fiind etapa poloneză, prin încheierea Convenției româno-polone.

Tratativele pentru realizarea noii organizații politice au fost grăbite. România, Cehoslovacia și Iugoslavia au căutat mai întâi o cale de a menaja susceptibilitatea Poloniei, factor important în viitoarea constelație politică. S-a ajuns la o nouă formulă, care a apărut autorilor ei ca deosebit de promițătoare: planul de organizare a Micii Înțelegeri în cinci să se realizeze pe etape. O primă etapă trebuia să fie alianța româno-polonă. România urma să devină astfel punctul central al tuturor alianțelor proiectate.

A doua a fost Convenția de alianță cu Cehoslovacia. Între România și Cehoslovacia negocierile, ca și un acord de principiu, se stabiliseră încă în august 1920, cu prilejul vizitei lui Beneš la București. În ianuarie 1921, Beneš a scos din nou în evidență importantele interese comune ale ambelor state. Convenția de alianță, semnată la 22 aprilie 1921 de Take Ionescu și de Ferdinand Veverka, nu s-a bucurat de prea multă publicitate în România, deoarece adversarii politici ai lui Take Ionescu nu voiau să-1 elogieze.

Totuși, această alianță a fost utilă imediat, întrucât tot în aprilie urma să aibă loc o întâlnire cu guvernul italian la Roma și Porto Rose, unde existența unui front comun al statelor Micii Înțelegeri avea să fie de mare folos.

A urmat etapa iugoslavă, prin semnarea Convenției de alianță între Take Ionescu și Nikola Pašić, la Belgrad, în 7 iunie 1921. După semnarea acestei convenții, guvernul român a considerat realizat planul pe etape al lui Take Ionescu, într-o circulară, din 12 iunie 1921, informându-se diplomații români din diversele capitale europene în această privință. Astfel, se dădeau instrucțiuni ca „relațiile cu reprezentanții Poloniei, Cehoslovaciei și Iugoslaviei să fie acelea de aliați".

Mica Înțelegere avea semnificația unei organizații regionale de state, aliate ale Franței, menită să-și apere interesele în garantarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace de la Paris. Întrucât Polonia nu avea încheiate tratate cu statele Micii Înțelegeri, această organizație politică părea limitată la o alianță între cele trei state. Guvernele statelor învinse au primit cu ostilitate constituirea Micii Înțelegeri.

Atitudinea lui Take Ionescu față de a doua sesiune a Conferinței internaționale a Dunării, deschisă la 1 aprilie 1921, se va menține constantă, în sensul susținerii și apărării intereselor României. El a reacționat prompt și energic față de programele referitoare la regimul de navigație prin Porțile de Fier, întreținând o corespondență diplomatică neîntreruptă cu Anglia și Franța.

La 23 iulie 1921, erau semnate Convenția statutului Dunării de către reprezentanții Angliei, Belgiei, Cehoslovaciei, Franței, Greciei și României, țări cu vot deliberativ, precum și ai Bulgariei, Ungariei și Austriei. Take Ionescu, vădit interesat de a stabili un regim echitabil statelor riverane la Porțile de Fier, a intervenit la Belgrad spre a solicita solidaritate cu România în problemele acestui sector.

Referitor la Ucraina, Take Ionescu considera că nu-i poate refuza participarea la o Conferință ulterioară, însă guvernul român nu dorește s-o invite pentru a participa. El nu vedea rațiunea scoaterii din programul conferinței de către Rusia a punctului solicitat inițial de ea României, anume reglarea navigației pe Nistru

Problema relațiilor cu Rusia sovietică îl preocupa în mod deosebit pe Take Ionescu, care trimitea instrucțiuni și ministrului României la Varșovia, Alexandru G. Florescu, pentru negocierile cu guvernul sovietic. Take Ionescu afirmase în Cameră că nici Rusia actuală, nici cea viitoare, nu are nici un drept să se amestece în problema unirii Basarabiei cu România.

Negocierile cu guvernul bolșevic al Rusiei au trenat, șeful delegației sovietice, Karahan, insistând să fie acceptat programul. Concomitent, Take Ionescu era preocupat de evoluția relațiilor cu Polonia. Într-o adresă către Al.G. Florescu, ministrul României la Varșovia, din 17 octombrie 1921, el ruga să se comunice Ministerului de Externe al Poloniei despre demersurile diplomatice întreprinse în favoarea acestei țări, la Paris și Londra, susținând ca Galiția Orientală să rămână Poloniei. La 19 octombrie 1921, se adresa din nou lui Al. G. Florescu, referindu-se la unele apropieri ale Poloniei de Ungaria.

In pofida intereselor și persistentelor sale strădanii de a convinge guvernul polonez să adere la Mica Înțelegere, Take Ionescu nu reușise mai mult decât încheierea unei Convenții. El întreprinse atâtea demersuri în Occident în favoarea recunoașterii frontierelor Poloniei, care, în pofida unor negări oficiale, avea relații speciale cu Ungaria. O deziluzie va fi și E. Venizelos, primul ministru al Greciei.

În mod constant, Take Ionescu a manifestat o grijă și o preocupare constantă față de pericolul bolșevismului în Europa Centrală și de Sud-Est. Astfel, la începutul lunii mai 1921, când a avut loc Congresul de constituire a Partidului Comunist din România, a fost convocat Consiliul de Miniștri, la care generalul Averescu a anunțat că trebuie terminată orice relație cu comuniști. Take Ionescu s-a opus cu toată vehemența, afirmând că nu se poate, deoarece dacă se va aplica propunerea generalului Averescu, aceasta ar însemna începutul revoluției.

Așadar, în guvernul Al. Averescu, Take Ionescu contribuise esențial la întemeierea Micii Înțelegeri, la apărarea drepturilor României la Conferința internațională a Dunării de la Paris, la prevenirea unor acțiuni ostile din partea statelor revizioniste ale tratatelor de pace. Intenționa să continue să facă încă mai mult, dar evenimentele se precipitau, însă nu în favoarea lui. Acordarea sarcinii formării unui guvern de către rege se dovedea doar o tranziție spre marea guvernare a lui Ion I.C. Brătianu.

CAPITOLUL IV

PERSONALITATEA ȘI ROLUL POLITIC A LUI TAKE IONESCU ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

IV.1 Scurta guvernare

În condițiile în care capitularea Germaniei era evidentă, la 6 noiembrie 1918 guvernul filogerman prezidat de Alexandru Marghiloman a fost înlocuit cu unul de militari și tehnicieni în frunte cu generalul Constantin Coandă. Acest guvern a luat măsuri de lichidare a regimului de ocupație, a reintrodus administrația românească în teritoriul vremelnic ocupat, a dat publicității, la 16 noiembrie 1918, decretul-lege privind reforma electorală.

La 12 decembrie 1918, a fost înlocuit cu un cabinet condus de Ion I. C. Brătianu. Curând după constituirea acestuia, la 26 decembrie, a apărut decretul-lege prin care se ratifica unirea Transilvaniei cu România și se stabilea modul de conducere a treburilor acestei provincii.

La 16/29 decembrie 1918 a fost publicat un nou decret-lege, care stabilea condițiile concrete de expropriere. Pământul expropriat era arendat obștilor sătești, alcătuite din țărani care aveau mai puțin de 5 ha. Obștile plăteau Casei Centrale a Cooperației și Împroprietăririi o arendă, iar aceasta achita proprietarilor suma cuvenită ca răscumpărare.

Astfel, statul asigura plata arenzii către moșieri, scutindu-i pe aceștia să mai trateze direct cu țăranii. La 4 ianuarie 1919 a fost publicat decretul-lege pentru reforma agrară în Basarabia, adoptat de Sfatul Țării la 27 noiembrie 1918, care consfințea o situație de fapt, deoarece țărănimea basarabeană înfăptuise deja, pe cale revoluționară, reforma agrară. La 12 septembrie 1919 a apărut decretul-lege pentru reforma agrară în Transilvania, elaborat de Consiliul Dirigent și votat de Marele Sfat Național la 12 august 1919.

Guvernele care au urmat demisiei lui Ion I.C. Brătianu din septembrie 1919 au fost menite să aplaneze divergențele cu Consiliul celor patru Mari Puteri și semnarea tratatelor de pace, precum și punerea în aplicare a decretelor-lege ale reformelor. Generalii Arthur Văitoianu și Al. Averescu, transilvăneanul Al. Vaida-Voievod și-au împlinit pe rând misiunea încredințată de rege. Opera de unificare administrativă și de consolidare a României Mari nu avea cum să fie desăvârșită fără aportul unui mare om politic și de stat, care s-a dovedit a fi Ion I.C. Brătianu, promotorul programului liberal de reforme și arhitectul etapelor finale ale îndelungatului și anevoiosului proces al unității național-statale. El însă nu putea prelua direct puterea la sfârșitul anului 1921, fiind necesar un guvern de tranziție.

Revenit în țară, Take Ionescu se confrunta cu astfel de realități, cărora trebuia să le facă față. în partidul său existau două curente sau mai degrabă grupări, una takistă, care dorea o fuziune cu Liga Poporului, fiind mai apropiată de ideologia ei, și una filipescană, care dorea doar o colaborare, nemaiavând relații cu generalul Averescu. Take Ionescu se considera îndreptățit să formeze noul guvern, fără să țină seama că nu i se va acorda dizolvarea Parlamentului. O mare eroare, care-i va provoca o tot atât de mare decepție.

La 13 decembrie 1921, Guvernul Al. Averescu demisiona, formându-se, la 17 decembrie 1921, un Guvern Take Ionescu, pe care N. Iorga îl consideră a fi „din oameni onorabili, cărora nu le lipsea capacitatea".

La 15 decembrie 1921, Take Ionescu se străduia să alcătuiască guvernul, contând pe prorogarea Corpurilor legiuitoare, spre a dobândi o majoritate. C. Argetoianu i-a spus lui Al. Marghiloman că nu va reuși „comedia cu Take", el știind foarte bine aceasta dintr-o discuție cu regele. C. Argetoianu însuși consemnează evenimentul schimbării de guvern. Astfel, după demisia generalului Al. Averescu, se avansase formula unui guvern prezidat de generalul C. Coandă, asupra căruia regele nu s-a pronunțat. în realitate, nici Al. Averescu nu-1 agrea. Regele se afla sub influența lui Ion I.C. Brătianu,

În momentul preluării puterii, Take Ionescu nu era sigur că regele îi va acorda dizolvarea Parlamentului. Ferdinand I evita să se pronunțe clar și categoric, limitându-se la „cuvinte nesigure" și la „atitudini îngăimate", ca de obicei. Dacă s-a considerat înșelat de aceste atitudini ale regelui, Take Ionescu nu a spus niciodată, însă, în mod cert, că se temea de a primi puterea, atât de mult râvnită, ca șef de guvern.

Un alt adversar, tot atât de înverșunat, al lui Take Ionescu era șeful celuilalt partid conservator, adică Al. Marghiloman. La 18 decembrie 1921, el consemna că „Take Ionescu și-a constituit ministerul cu toate rămășițele țakismului, plus doi transfugi de la Averescu, Mituș Dumitrescu și Mironescu.

Înverșunat contra lui Take Ionescu, C. Argetoianu consemna că a acționat necontenit pentru răsturnarea lui de la guvern, favorizând astfel venirea lui Ion I.C. Brătianu, adversar al conservatorilor în acel timp. Ca atare, se vede nevoit a se explica, spre a nu fi acuzat de prostie sau inconsecvență.

În acest timp, regele se străduia să facă tot posibilul spre a prelungi guvernarea lui Take Ionescu. Ca și alteori, în trecut, Take Ionescu se bizuise pe fantasme. La 17 decembrie 1922, ardelenii se deciseseră să se abțină. A.C. Cuza era decis să voteze contra lui Take Ionescu, iar liberalii să se abțină. Ori, abținerea opoziției convenea lui C. Argetoianu, căci rămânea ca guvernul să fie răsturnat prin votul majorității parlamentare averescane. S-a organizat campania de răsturnare prin vot a guvernului Take Ionescu. Un vot de încredere ar fi amânat venirea la guvern a liberalilor cu câteva luni. Regele ar fi întârziat să ceară demisia lui Take Ionescu sau să dizolve Parlamentul. Pentru o clipă numai, Take Ionescu a întrezărit acordarea dizolvării Parlamentului, însă C. Argetoianu era decis s-o împiedice prin acordarea votului de blam.

Încântat, vechiul adversar politic al lui Take Ionescu, care era șeful celuilalt partid conservator, adică Al. Marghiloman, consemna rezultatul votului de blam: 190 pentru și 81 contra. Votul de blam fusese regizat cu măiestrie de către C. Argetoianu. Constantin Argetoianu era, evident, satisfăcut că reușise să pedepsească astfel pe cel care făcuse jocul liberalilor, după ce fusese ridicat și tratat ca „un frate”. Seara, Take Ionescu s-a dus la Palat spre a-și prezenta demisia.

In urma demisiei lui Take Ionescu, regele a acordat încrederea sa lui Ion I.C. Brătianu, cu dizolvarea Parlamentului. N. Iorga recunoștea „slăbiciunea materială" a guvernării lui Take Ionescu.

IV.2 Plecarea spre Italia și personalitatea sa în memoria contemporanilor

În martie 1922, Take Ionescu pleacă în Italia, împreună cu soția sa Adina, cu care se căsătorise după plecarea din țară, în vara anului 1918. Pe cât se pare, ea 1-a determinat să plece la odihnă peste hotare, după recentul zbucium al unei vieți politice trepidante. S-a dus la Napoli, în Sicilia, apoi la Roma, unde s-a internat în stare gravă. Ion I.C. Brătianu, care reprezenta România la Conferința de la Genova, a venit la Roma pentru a-1 vizita la sanatoriu.

Curând, Take Ionescu avea să închidă ochii pentru totdeauna, plecând la cele veșnice în dimineața zilei de 21 iunie 1922. Telegrame publicate în presa din țară și de peste hotare anunțau trista veste. Sub titlul „O mare pierdere a neamului", ziarul „Epoca" menționa în numărul său din 24 iunie 1922: „Influența pusă personalității lui Take Ionescu în pregătirea, făurirea și consolidarea politică a României Mari au fost hotărâtoare și rolul pe care 1-a jucat a fost un rol istoric". N. Iorga în „Universul" din 4 iulie 1922, sub titlul Un om bun, scria: „Discute-se orice despre acela care a fost răpit viitorului apropiat al țării sale, dar despre bunătatea lui fie încredințați și acei cari l-au combătut mai mult".

I.G. Duca, în „Viitorul" din 24 iunie 1922, scria că i-a fost tot timpul un adversar hotărât, dar i-a recunoscut marile lui merite: „O generație întreagă a trăit sub farmecul cuvântului lui Take Ionescu și dacă din discursurile lui, ca de altminteri din discursurile tuturor marilor oratori, sunt pagini ce nu vor supraviețui, sunt și atâtea care, desigur, multă vreme vor împodobi antologiile române.

La Academia Română, președintele acestui înalt for, Dimitrie Onciul, omagia personalitatea marelui dispărut, în ziua de 23 iunie 1922: „Operile lui Take Ionescu au strălucii ca om politic, ca publicist, ca orator, ca ministru în mai multe rânduri […]. Opera lui ca om de stat este și rămâne una dintre cele mai remarcabile în istoria României".

În ziua de 30 iunie 1922, la Ateneul Român, primul-ministru al României, Ion I.C. Brătianu rostea discursul său funebru, elogiind meritele lui Take Ionescu în timpul colaborării din anii 1916-1918.

Cu trecerea anilor, figura luminoasă a lui Take Ionescu a fost adeseori evocată de publiciști ca Stelian Popescu sau Aureliu Eliescu. Primul, la Ploiești, în ziua de 30 noiembrie 1936, spunea, între altele: „Take Ionescu era un om moral, de o moralitate superioară, avea o mândrie de neam care dezarma pe orice adversar". Al doilea, într-o conferință rostită la Ateneul Român, menționa că atitudinea lui Take Ionescu era bine gândită și întemeiată pe argumente de necontestat.

Numeroși au fost cei care au evocat marea personalitate a istoriei moderne a României, care a fost Take Ionescu, dar cel mai amplu și obiectiv portret 1-a făcut liderul liberal I.G. Duca, un colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu, ministru în guvernele sale. În memoriile lui, el susține că 1-a cunoscut pe Take Ionescu de la vârsta de 13 ani. L-a întâlnit apoi în palatul lui Știrbei de la Buftea și la Sinaia, apoi în casa sa de pe strada Atena. I.G. Duca a fost un admirator al talentului său oratoric, al cărui farmec nu provenea mai ales din inteligența, cât din sufletul său.

Dacă din punct de vedere al inteligenței Take Ionescu manifesta unele carențe, oscilând principial, căci nu își formase convingeri temeinice, din punct de vedere sufletesc personalitatea lui se dovedea cu totul remarcabilă. Acesta era farmecul personalității sale, luminate puternic de bunătate, înțelegere pentru suferințele aproapelui, dispunând de admirabilă intuiție. Infinita bunătate a lui Take Ionescu îl împiedica să aibă resentimente. Deși fusese ca nimeni altul atacat cu violență și cu patimă, Take Ionescu uita repede și ierta cu dezinvoltură, fără ranchiună. Cu o mare disponibilitate sufletească de a înțelege slăbiciunile și pasiunile omenești, el s-a dovedit un om foarte indulgent, exagerat de indulgent, din care motiv a avut de suferit multe consecințe. El cucerea ușor oamenii, nu prin forța raționamentelor sale, ci printr-o supremă acuitate a sentimentelor sale. El a fost un mare vizionar, dominanta spiritului său fiind intuiția. Take Ionescu era un perpetuu vizionar, un om care trăia în viitor, animat de cele mai puternice, mai vii sentimente.

O astfel de puternică și originală personalitate a impresionat, la rândul ei, pe mulți contemporani. însușirile sale, profund omenești, l-au umplut de farmec pe Take Ionescu în fața contemporanilor săi.

Inteligența superioară, de un rafinament rar întâlnit, îi permitea lui I.G. Duca pătrunderea în cele mai ascunse unghiuri ale firii omenești. Astfel, el realiza un excelent și realist portret al unui om politic care-i fusese nu prieten, ci adversar politic, dar pe care-1 aprecia. I.G. Duca susține că primul război mondial a constituit un prilej de afirmare a personalității lui Take Ionescu. Altminteri, în timpuri normale de limitare a posibilităților de realizări practice, în condițiile în care-i lipseau convingerile durabile și ferme, precum și ale împărtășirii idealurilor conservatoare, Take Ionescu s-ar fi menținut în postura unor banale activități zilnice, fără perspective, lipsite de elan. Soarta a fost bună cu el, pentru că nu a decedat înainte de război, fiindcă ar fi rămas doar ca un avocat de prestigiu, un mare orator, fără ca numele său să fi fost legat de un eveniment care să-i confirme merite deosebite ca om politic și de stat, deoarece nimeni nu ar fi indicat în activitatea sa o nouă directivă a vieții publice. Este fără îndoială că Take Ionescu ar fi rămas captivul unui partid, a cărui doctrină contravenea evoluției democratice a României.

Cu extraordinarul său simț al intuiției, Take Ionescu a preconizat că într-o Românie Mare nu mai era loc pentru cadrele strâmte al partidelor dinainte de război, care în chip necesar vor fi înlocuite de altele, de către reprezentanți ai opiniei publice cu alte principii și idealuri politice. Când a intuit toate acestea, el s-a detașat de vechile sale legături, care-1 țintuiseră ca pe un captiv politic al unei doctrine pe care o acceptase sub imboldul unor „ambițiuni, subalterne și mediocre". Eliberat, Take Ionescu s-a avântat spre realizarea noilor imperative dictate de înfăptuirea idealului național al întregirii statale.

Rareori un adversar politic, precum I.G. Duca, a recunoscut și a evidențiat atâtea trăsături ale unei personalități politice, cum a fost Take Ionescu. Admiratorii i-au dedicat studii, articole, conferințe, broșuri și cărți. Elogierea fără rezerve a meritelor generează totdeauna suspiciuni, lipsă de credibilitate, chiar când se dovedește contrariul. I.G. Duca îi analizase, de-a lungul anilor, și lipsurile, defectele, care însă n-au făcut imposibilă colaborarea cu el la guvernarea din 1916-1918. Cuvintele pline de înțelepciune, concise, lapidare, fără patimă politică și deplină detașare, după decesul prematur al lui Take Ionescu, fac onoare omului politic liberal, care a fost I.G. Duca.

Concluzii

Dacă s-ar cere o caracterizare în câteva cuvinte a inimii și minții lui Take Ionescu, s-ar putea lua câteva cuvinte gravate în piatra mausoleului care îi este dedicat: "Nedreptățile pe care mi le-au făcut alții mie nu cer nimănui să le regrete, căci eu le uit; acelea pe care le-am făcut eu altora, nu cer nimănui să le ierte, căci eu le regret"

După cum s-a putut observa, în cuprinsul acestei lucrări, Take Ionescu a desfășurat o bogată activitate publicistică, colaborând la diferite publicații ale timpului, precum "Românul", "Timpul", preluând conducerea ziarului "La liberté roumaine" și fondând ziarul "Ordinea", un oficios al propriului partid. In perioada studiilor liceale, Take Ionescu s-a simțit atras de literatură, publicând versuri, poeme în proză și nuvele.

La activitatea literară, Take Ionescu va renunța mai târziu, simțindu-se atras de domeniul incitant al politicii. Astfel, la vârsta de 26 de ani intră pentru prima dată în Parlament, făcând parte din guvernul liberal al lui I. C. Brătianu. Apoi, îi va părăsi pe liberali și între 1891-1895 va fi ministru al Cultelor, pentru ca in 1900 să dețină funcția de Ministru de Finanțe în guvernul condus de G. Gr. Cantacuzino și Ministru Instrucțiunilor Publice, în guvernul conservator. În 1908, Take Ionescu întemeiază Partidul Conservator Democrat.

Activitatea publică a lui Take Ionescu a fost axată în perioada Primului Război Mondial pe o idee centrală, aceea a reîntregirii naționale, iar după război pe o altă idee, aceea a alianței defensive a statelor din Răsăritul Europei.

În calitate de Ministru de Externe, Take Ionescu a fost acela care a semnat în 1921, tratatele de alianță prin care lua naștere Mica Înțelegere, iar după o scurtă perioadă, decembrie 1921 – ianuarie 1922, când se va afla în fruntea unui guvern de tradiție, Take Ionescu se va retrage din viața politică.

În 1922, în luna iunie, Take Ionescu, departe de țară, la Neapole, în Italia, va trece la cele veșnice, iar rămășițele pământești, prin grija celei de a doua soții, Adina Olmazu, se vor odihni în mausoleul său de la Mănăstirea Sinaia. Aici, la Mănăstirea Sinaia, își petrecuse marele om politic, în vara anului 1864, convalescența, după grava îmbolnăvire de holeră și tot aici, rămășițele sale pământești își vor găsi odihnă veșnică.

ANEXE

Anexa 1

Alexandru Marghiloman

14 august. — Consiliul de Coroană. Războiul.

La ora 10 se întrunesc în sufrageria cea mare de la Cotroceni: miniștrii! Teodor Rosetti, Carp, Maiorescu și cu mine, Nicu Filipescu, Take Ionescu, Olănescu, Cantacuzino, Pașcanu, Mișu Pherekyde și C. F. Robescu (înlocuind pe V. Missir (Senat) lipsă).

Regele: „Văd situațiunea în așa fel încât nu mai putem sta în neutralizați. Cred că de aci înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu a avut consfătuiri cu unul din grupurile beligerante; el crede că momentul a venit. Eu, după matură reflecțiune și după lupte interne pe care le veți înțelege și chin care am ieșit biruitor asupra mea, înclin mai mult pentru opinia guvernului meu".

Carp: Explică necesitatea unei expuneri a guvernului.

Regele: Apel la discreția tuturor: trebuie tăcerea preotului care primește o spovedanie.

Brătianu: „1913 a fost prefața unui rezbel cu Austria și încă de atunci cu tradiția de interese politice cu noi a luat forma acută. S-a adăugat abstențiunea Italiei prin care și numai cu concursul militar al căreia era stipulat că o armată româna poate figura alături de o armată austro-ungară. — Eu neg acest lucru. Brătianu (și Regele) afirmă că era convenție în acest sens: Regele Carol mi-a spus că s-a studiat, dar din motive tehnice nu s-a putut încheia. Azi, toată latinitatea este în tabăra contra Germaniei! La început victoria părea probabilă pentru germani: neputând merge noi singuri contra, am stat neutri. Rezbelul de uzură azi răstoarnă șansele în favoarea celor cu rezerve mai mari, iar Bulgaria, luând locul nostru în Orient, nouă ne este imposibil să stăm lângă germani. În sistemul de la 1884 1883 — n.n. eram aliați cu Italia în contra Rusiei; azi Italia este lângă Rusia. Încetul cu încetul, fără grabă, am ajuns la garantarea intereselor noastre: pentru neutralitate am avut numai asigurări, nu garanții. Azi problema este: .,Sau să renunțăm la orice am putea obține prin victoria Antantei sau să intrăm în război. Eu m-am angajat desăvârșit".

Take Ionescu: Aprobă cu efuziune. Osanale pentru Rege: „Lucrurile fiind hotărâte, nu mai pot da vreo povață; fac numai o rugăciune Regelui, clacă mai este timp. Prețuirea șanselor războiului nu o văd ca cinul Brătianu. După atâtea sacrificii omenești, ofensiva Aliaților nu a recâștigat nici o porțiune infimă clin ceea ce ocupă Centralii: am harta aci. Ni se spune că în Polonia s-au încetinit operațiile pentru ca să se constituie rezervele pentru noi: deci nu este prisos de oameni. Nu văd antinomie între statele noastre; am crezut și cred că o bună înțelegere între noi și bulgari ar constitui o a șaptea mare putere în Orientul Europei. Dar chiar dacă șansele ar fi bune, este în interesul României să ajute la instalarea rușilor pe Strâmtori? Din mijlocul secolului al 17-lea Rusia luptă ca să iasă la Marea Caldă: azi aceasta este singurul ei țel. Rog pe Rege să se gândească că dacă Rusia vine la Constantinopol, România este drumul care leagă Rusia cu Strâmtorile. Chiar dacă n-ar cuteza Rusia să-și anexeze această cale — România —, instalarea la Strâmtori a marelui nostru inamic este moartea economică a țării. Cred că aceasta este cel mai mare păcat ce un român poate comite împotriva viitorului țării. S-a făcut apel la concursul tuturor. O dată deciziunea luată, vom tăcea! Aceasta este tot ce putem face pentru a nu rupe unitatea națională".

Nicu Filipescu: Polemică că eu am cunoscut și am aprobat primul angajament din care a decurs tot: „Vous pouvez marcher" aș fi zis eu domnului Brătianu. (Brătianu surâde; am avut pe urmă o explicație cu el).

P. Carp: „Nu suntem aci pentru polemici ale temperamentelor care nu se pot stăpâni (Aprobări). A merge cu Rusia este a izbi în interesele țării și în continuitatea dinastiei". În dezvoltarea ideii ajunge până a spune: „Doresc să fiți învinși, pentru că victoria voastră ar fi ruina țării!"

Brătianu: Protestează. Teza domnului Carp, a unei hegemonii ruse opuse hegemoniei germane și înlocuind pe aceasta, este falsă. Anglia de sute de ani își impune punctul de vedere și nu va lăsa o hegemonie oricare să…

Regele: „Constantinopol luat în contra voinței noastre este oare preferabil Constantinopolului ocupat cu noi? Austro-Ungaria nu ne-a oferit niciodată nimic și Germania a fost neputincioasă să-i impună sacrificii. Domnul Szegheni-Marisch mi-a spus când am fost la Berlin: „S-au făcut dintr-o parte și dintr-alta multe greșeli, dar mai multe din partea noastră". Victorioși, avem în Transilvania o putere de rezistență mai mare. Iau răspunderea, pentru că am încredere în viitorul țării".

Maiorescu: „Consiliul de Coroană din 1914 a decis expectativa. Ce s-a întâmplat, pentru ca să modificăm atitudinea? Are guvernul ceva încheiat? Ce

ne poate spune?"

Brătianu: „Cred în victoria Antantei și mă conformez ei. Vom declara război Austro-Ungariei; nu altora. În schimb, ni se recunoaște dreptul de a lua până la Tisa, Banatul, Crișana, un Maramureș ele sus care este slav, Bucovina până la Prut. Ni se mai recunoaște drepturi egale la Congres. Tratatul care ne garantează aceste anexări este iscălit de cele patru puteri (nu de Serbia și Belgia). Cele patru puteri garantează integritatea teritoriului nostru. Cred că orice reviriment nu mai este posibil".

Maiorescu: „Este controversă asupra situației militare, și pe o controversă nu se riscă soarta țării. Nu se constată unanimitatea de la 1913; azi părerile sunt împărțite. Cine va ratifica declarația de război? Camerele actuale: pe altă chestiune au fost alese. Intrăm în foc sau nu? Se poate oare zice că așa a fost consultată? Cum ne este justificată ieșirea din neutralitate? Cer continuării expectativei!"

Teodor Rosetti: Nu crede în sfărâmarea Austriei și rămâne constării in convingerea lui că nu avem cu ce duce un rezbel lung și greu ca acesta.

Costinescu; „Să stăm pe loc? Dar Europa nu stă pe loc. Toate statele îs sânge și foc: noi stăm rușinați la ușă. Europa e în prefacere. Cu brațele încrucișate, după ce am câștigat bani, am fi de râsul lumii. Toți cu inimă românească, la locul lor". (Așa vorbește Costinescu…!!).

Pherekyde: Vrea să mă liniștească în privința Constantinopolului. Ei nu luptă pentru stăpânirea Constantinopolului: „Libertatea Strâmtorilor, aceasta este formula viitorului! Dacă stăm locului vom ajunge vasalii străinilor, iar generațiile viitoare ne vor reproșa că nu ne-am făcui datoria".

C. F. Robescu: „Dl Maiorescu a fost lipsă și nu cunoaște sentimentul țării. Asigur că tot poporul se va scula pentru a dezrobi pe frații noștri și pentru a-i înfrânge pe bulgari. Majoritatea Senatului dă deplină încredere guvernului".

Brătianu: Răspunzând unei aluziuni a lui Maiorescu [despre I.C. Brătianu] care a făcut tratatul din 1884 [1883], el care la 1871 contra Germaniei victorioase proclamase că simpatiile noastre vor fi totdeauna pentru Franța, afirmă că tatăl său nu s-a identificat niciodată cu o acțiune din afară. În toate considerațiunile contra, nu se ține destul seamă de forța morală. Sunt înfrângeri care sunt faze ale victoriei. Chestiunea Austriei este pusă și majoritatea Europei consacră drepturile noastre istorice, deoarece le ia în seamă și acum: „Oricare ar fi soarta războiului, drepturi consacrate rămân". Mihai Viteazul poate nici nu avea cunoștința ideii mari ce reprezenta și el a rămas totuși emblema ei; așa va fi cu Regele Ferdinand, oricare ar fi soarta războiului. Face un nou apel să nu scădem nimic din puterea de acțiune, nici prin acțiuni, nici prin inerție.

Regele: „întrunirea noastră este istorică și plină de răspunderi pentru toți. în hotărârea ce iau sunt călăuzit numai de sentimentul poporului român și de o întreagă convingere. Sunt convins că Dumnezeu va fi cu noi; am încredere în iubirea de neam a întregii țări".

Ne sculăm. Regele se apropie de Carp și îi reproșează, cu dulceață, cuvintele ce a spus. Carp comite greșeala să le menține. Brătianu îi spune: „Atunci ia-ți fiii înapoi și dă-i în armata germană".

Alexandru Marghiloman, Note politice. 1897-1925, vol. II (1916-1917), Editura Institutul de arte grafice „Eminescu", București, 1927, pp. 148-153.

Anexa 2

Constantin Argetoianu

Dacă atmosfera primului Consiliu de Coroană a fost tragică, dacă atmosfera celui de-al doilea a fost greoaie și în prima lui parte de curată plictiseală, aceea a ultimului Consiliu a fost numai de patimă și de fierbere politică. Regele, care capitulase înaintea Reginei (și prin urmare a lui Știrbei) și care își da seama de toată incorectitudinea, aș putea zice de toată lașitatea purtării sale față de Averescu, a deschis ședința foarte enervat; îl pridideau întruna lacrimile, și după ce a comunicat Consiliului că poftise și pe comandanții Armatei fiindcă condițiunile inamicului conțineau și demobilizarea unităților noastre, a adus la cunoștința celor prezenți că guvernul său hotărâse să primească toate condițiunile impuse pentru încheierea păcii. Averescu, fără să facă nici o observațiune cu privire la prezența generalilor, a confirmat cele spuse de Rege cu privire la acceptarea condițiunilor inamicului.

A luat apoi cuvântul Brătianu, întrerupt de câteva ori de Averescu și după Brătianu, Take Ionescu și de data asta foarte scurt și precis. N-a mai domnit însă calmul clin precedentele ședințe și discuțiunea dintre Averescu și Brătianu a fost mai mult decât acră. Brătianu a luat-o de sus, parcă ar fi fost el pe soclul învingătorului; Averescu, enervat și el de tot ce vedea și de tot ce începuse să simtă și să se puie la cale împotriva lui, i-a tăiat efectele reamintindu-i destul de brusc că-i cedase locul ca să încheie pace. Cu o rea-credință demnă de Bizanț, Brătianu, prins în propriile sale abilități, a început să taie fire de păr în patru, că era pentru pace, dar pentru o pace fără nici o concesiune teritorială și fără nici o atingere de dinastie și de armată. „Fă-o dumneata, pacea asta!" l-a întrerupt din nou generalul. ,,Eu niciodată nu voi semna o pace separată", a replicat Brătianu care adoptă, conștient sau inconștient, metoda preconizată de Take înainte de Crăciun: pacea era în sac, de ce nu ne-am ridica împotriva ei? Ea tot se face — de ce nu ne-am lăpăda de ea?

În tot timpul cât au vorbit Brătianu, Take Ionescu, Averescu – generalii au stat liniștiți pe scaunele lor, iar prințul Carol, la dreapta Regelui, se frământa pe al lui. Deodată s-a sculat în picioare și cu o voce parcă voia să fie auzit prin ușă din odaia de alături, a răcnit: „Ceea ce se face este o infamie, și sper că se va găsi în această țară un om de stat destul de patriot ca să împiedice pe Rege să semneze această pace!" Și a stat jos. Acestea au fost cuvintele exacte ale prințului, notate imediat de mine la fața locului. Textul Iorga-Brătianu a amplificat și aranjat, ad usum Delphini de data asta! Efectul a fost dezastruos. Regele era jenat, cu mâna tapota genunchiul fiu-său și aplecându-se spre dânsul i-a mormăit ceva la ureche. Brătianu și Take Ionescu își dădeau seama că „vlăstarul" sărise dincolo de cal. Până și generalii se uitau unul la altul și nu știau ce atitudine să ia. Instrucțiile șmecherilor nu merseseră într-adevăr până la împiedicarea păcii (pacea o voiau toți!) și ieșirea prințului, în planul lor, trebuia să aibă drept obiectiv pe Averescu, nu pacea!

Singurul calm și nepăsător a rămas Averescu. N-a spus o vorbă, n-a făcut un gest. Ba da, unul: și-a fixat monoclul în ochi și a privit lung la prinț, care, o dată isprava făcută, părea că se mira și el de ce făcuse. După o scurtă tăcere, s-au ridicat pe rând generalii ca să asigure pe Rege că armata era gata să lupte, că spiritul armatei pe aici, că spiritul armatei pe dincolo — nu mai ieșeau din spiritul armatei în care se încurcaseră. Generalul Grigorescu s-a mai încurcat și cu o sută de mii de baionete pe care se așezase care, care… și nu ieșea din care. Era bietul om înnebunit de galonul de general de corp de armată — și toți visau numai succesiunea lui Averescu, nu la guvern, dar în fruntea oștirii!

Regele a ridicat ședința fără nici o încheiere din partea Consiliului. Averescu a urmat pe Rege în cabinetul său și i-a oferit pentru a doua oară demisia ca urmare a nesocotitei ieșiri a principelui moștenitor. Pentru a doua oară, Regele i-a respins-o rugându-l să puie gestul prințului în socoteala tinereții sale și a indignării destul de naturale față de grele condițiuni impuse de inamic. Pentru a doua oară, Averescu a făcut greșeala să nu persiste în demisia lui.

Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. vol. IV, Editura Humanitas, București, 1993, pp. 186-188.

Bibliografie

I. Tratate, monografii, articole

Argetoianu C., Pentru cei de mâine, amintiri din vremea celor de ieri, Editura Humanitas, București, 1991.

Calafeteanu I., Recunoașterea statutului de aliat al României de către Marile Puteri în ajunul Conferinței de Pace de la Paris, în RA, 3, 1978.

Cantacuzino Sabina, Din viața familiei I.C.Brătianu, vol I., Editura Albatros, București, 1993.

Ce s-a scris, ce s-a vorbit și funeraliile la moartea lui Take Ionescu, 21 iunie-1 iulie 1922, Turnu-Severin, 1922.

Gane G., P.P.Carp și locul său în istoria politică a țării, I, București, 1936.

Iordache Anastasie, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1994.

Iordache Anastasie, Take Ionescu, Editura Universal Dalsi, București, 2008.

Maciu V., Poziția păturilor sociale față de răscoala din 1907, în “Studii și referate privind răscoalele țărănești”, Editura Academiei, București, 1957.

Programul Partidului Conservator-Democrat, în “Democrația”, anul I, nr.16, 15 noiembrie, 1923.

Seișanu Romulus, Take Ionescu. Viața și opera sa, 1858-1922, București, 1930.

II. Lucrări de specialitate

Diamandi Sterie, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, București, 1991.

Maiergoiz I.M., Cehoslovacia, Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, București, 1956.

Neagoe Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, București, 2007.

Take Ionescu, Mica Înțelegere, Cartea Românească, București, 1921.

Vanku M., Mica Înțelegere și politica externă a Iugoslaviei. 1920-1938, Editura politică, București, 1979.

III. Lucrări generale

Anastasiu Victor, Bold Emilian, Bulei Ion, România în anii primului război mondial. Caracterul drept, eliberator al participării României la război, vol. I, Editura Militară, București, 1987.

Bacalbașa Constantin, Bucureștii de altădată, 1871-1884, vol I, București, 1927.

Berstein Pierre, Mizla Serge, Istoria secolului XX, vol. II, Editura Bic All, București, 1998.

Beza Marcu, Papers on the Rumanian People and Literature, Editura Oxford University Press, London.

Bossy R.V., Amintiri din viața diplomatică (1918-1940), București, Editura Humanitas, 1993.

Brătianu Gheorghe I., Problemele politicii noastre externe, Cultura Națională, București, 1934.

Bulei Ion, Sistemul politic al României. Partidul Conservator, Editura Politică, București, 1987.

Calafeteanu I., Istoria politicii externe românești, Editura Enciclopedică, București, 2003.

Campus Eliza, Mica Înțelegere, Editura Științifică, București, 1968.

Campus Eliza, Din politica externă a României 1913-1947, Editura Politică, București, 1980.

Căpreanu Ioan, Partidele politice în contemporaneism, Universitatea Al. Ioan Cuza, Iași, 1973.

Căpreanu Ioan, Partide și idei politice în România (1880-1947), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994.

Câncea Paraschiva, România în primul deceniu al independenței de stat, Editura Științifică, București, 1974.

Ciachir N., Istoria relațiilor internaționale de la pacea Westfalică (1648) până la contemporaneitate (1947), Editura All, București, 1998, p. 459.

Codresco Florin, La Petite Entente, Les Presses modernes, Paris, 1930.

Constantin Nuțu, România în anii neutralității (1914-1916), Editura Științifică, București, 1972.

Deac Augustin, Caracterul participării României la primul război mondial, Editura Politică, București, 1973.

Diamandi Sterie, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, București, 1991.

Dobrinescu Valeriu Florin, Relații româno-engleze (1914-1933), Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași, 1986.

Dobrinescu Valeriu Florin, Bătălia pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991.

Drăghicesu D., Partide și clase sociale, Tiparul "România Nouă", București, 1922.

Droz Jacques, l’Europe Centrale, Payot, Paris, 1960.

Duroselle Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I (1919-1947), Editura Științelor Sociale, București, 2000.

Giurescu C. Constantin, Istoria românilor, Editura Fundației pentru Literatură, București, 1946.

Guzzini Stefano, Realism și relații internaționale, Editura Institutul european, Iași, 2000.

Hârsu Tudor, Programele partidelor politice din România, Editura „Clujana”, București, 1946.

Iordache Anastasie, Parlamentul României în anii reformelor și ai primului război mondial, 1907-1918, Editura Paideia, București, 2001.

Iorga Nicolae, Istoria Românilor, vol. X, Editura Minerva, București, 1932.

Iorga Nicolae, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național, Așezământul tipografic “Datina Românească” Vălenii de Munte, București, 1932.

Kirițescu C., Istoria războiului pentru reîntregirea României, 1916-1919, vol. I, Editura România Nouă, București, 1922.

Lungu Tr., Viața politică în România, 1888-1899, Editura Științifică, București, 1967.

Madgearu Virgil, Evoluția economiei românești după războiul mondial, Cultura Națională, București, 1940.

Maiorescu Titu, Istoria contemporană a României 1866-1900, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2002.

Moisuc Viorica, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Editura Humanitas, București, 1983.

Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, Viața politică în România. 1918-1921, ediția a II-a, Editura politică, București, 1976.

Nano F. C., Condica tratatelor și a altor legăminte ale României, 1854—1937, vol.X, Editura Academiei R.P.R, București, 1938.

Nastovici E., România și Puterile Centrale în anii 1914—1916, Editura Enciclopedică și Științifică București, 1979.

Negulescu P.P., Partidele politice, Cultura Națională, București, 1926.

Netea Vasile, Spre unitatea statală a poporului roman, Editura Politică, București, 1978.

Pascu Ștefan, Marinescu C. G., Răsunetul internațional al luptei românilor pentru unitate națională, Editura Academiei R.P.R, Cluj-Napoca, 1982.

Pascu Ștefan, Făurirea statului național unitar român, vol. I, Editura Academiei R.P.R., București, 1983.

Popa Mircea N., Primul Război Mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Scurtu Ioan, Viața politică din România 1918-1944, Editura Albatros, București, 1982.

Scurtu Ioan, Buzatu Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918 – 1948), Editura Paideia, București, 2000.

Talpeș I., Diplomație și apărare. 1919-1939, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

Tazlor A.J.P., English History 1914-1945, Penguin Books Ltd., Harmondsworth, Middlesex, 1979.

Temperley H. W. V. , A History of the Peace Conference of Paris, vol. IV, London, 1921.

Tilea V. V., Acțiunea diplomatică a României: noiembrie 1919 — martie 1920, Editura România Nouă, Sibiu, 1925.

Xenopol A.D., Istoria partidelor politice din România, vol. I, Editura Albert Baer, București, 1910.

Zaharia Gh., Botoran C., Politica de apărare națională a României în contextul european interbelic. 1919-1939, Editura Militară, București, 1981.