Tainuirea

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR:

Lector univ.dr. OLIVIAN MASTACAN

ABSOLVENT:

MOLDOVEANU GEORGIANA RAMONA

2016

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

TĂINUIREA

COORDONATOR:

Lector univ.dr. OLIVIAN MASTACAN

ABSOLVENT:

MOLDOVEANU GEORGIANA RAMONA

2016

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………….4CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE…………………………………………….7

1.1. Justiția ca valoare socială protejată de legea penală…………………………….7

1.2. Evoluția istorică a incriminării infracțiunii de tăinuire………………………12

CAPITOLUL II. ANALIZA INFRACȚIUNII DE TĂINUIRE……………………………19

2.1. Obiectul infracțiunii………………………………………………………………………19

2.1.1. Obiectul juridic special al infracțiunii de tăinuire…………………….20

2.1.2. Obiectul material al infracțiunii de tăinuire……………………………..22

2.2. Subiectul infracțiunii……………………………………………………………………23

2.2.1Subiectul active al infracțiunii de tăinuire…………………………………25

2.2.2Subiectul pasiv al infracțiunii de tăinuire………………………………….26

2.3. Participația penală………………………………………………………………………26

2.4 Latura obiectivă…………………………………………………………………………33

2.4.1. Elementul material……………………………………………………………….36

2.4.2. Urmarea imediată…………………………………………………………………37

2.4.3. Legătura de cauzalitate………………………………………………………..38

2.5. Latura subiectivă…………………………………………………………………………40

CAPITOLUL III. SIMILITUDINI ȘI DELIMITĂRI FAȚĂ DE ALTE INSTITUȚII PENALE…………………………………………………………………………………………………………44

3.1. Tăinuirea și complicitatea………………………………………………………………46

3.2. Tăinuirea și favorizarea infractorului………………………………………………52

CAPITOLUL IV. ASPECTE DE DREPT PROCESUAL, JURISPRUDENȚIAL ȘI COMPARAT…………………………………………………………………………………………………..58

CAPITOLUL V. ELEMENTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ……………………………..64

CAPITOLUL VI. CONCLUZII……………………………………………………………………….76

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………78

INTRODUCERE

Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea de infracțiuni, sub sancțiuni specifice, denumite pedepse, a acțiunilor sau inacțiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor,fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârșesc.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din partea generală și partea specială.

Partea generală a dreptului cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp și spațiu, infracțiuni, răspunderea penală și pedesele aplicabile, limitele acestora și condițiile de aplicare.

În principal, aceste norme se regăsesc în partea generală a Codului penal, fiind prevăzute de articolele 1-187.

Partea specială a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor de incriminare a faptelor socialmente periculoase, considerate ca fiind infracțiuni.

Aceste norme sunt prevazute de articolele 188-445, precum și în legi cu dispoziții speciale.

În partea specială a Codului penal sunt incriminate faptele care aduc atingere celor mai importante valori sociale, atributelor fundamentale ale statului, ale persoanei, patrimoniului, autorității de stat, activității de înfăptuire a justiției, etc.

Dispozițiile de incriminare din partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute de anumite legi speciale. Prin legile speciale sunt incriminate faptele socialmente periculoase care aduc atingere valorilor specifice diferitelor domenii de activitate, cum ar fi activitățile comerciale, circulația rutieră, protecția muncii, proprietatea intelectuală, etc.

Legiuitorul a urmărit astfel să asigure o mare stabilitate Codului penal, în raport cu frecventele modificări intervenite în diferitele domenii de activitate, care sunt reglementate în legile speciale.

Totodată, prin Codul penal mai sunt consecrate faptele care prezintă cea mai mare gravitate, aducând atingere celor mai importante valori sociale.

Chiar și în prezența unor astfel de deziderate, este de observant faptul că actualmente, dat fiind imperativul armonizării legislației penale cu cea europeană, Codul penal cunoaște frecvente și profunde modificări.

Dreptul penal român încearcă să se alinieze reglementărilor europene de drept penal, urmărindu-se prin aceasta apărarea unei largi sfere de valori sociale.

Odată cu adoptarea noului Cod penal, se incriminează ca infracțiune tăinuirea, așa cum o cunoaștem azi, acest lucru fiind rezultatul dezvoltării fenomenului infracțional de însușire și valorificare a bunurilor provenite prin comiterea diverselor infracțiuni.

Incriminarea infracțiunii de tăinuire vine în sprijinul organelor competente, fiind un instrument util în combaterea infracțiunilor de tot felul.

Cu toate că în aparență tăinuirea nu reprezintă o infracțiune contra patrimoniului, aceasta conferă altor infracțiuni, cum ar fi furtul, tâlhăria, un caracter organizatoric în săvârșirea acestora.

Nu se exclude nici faptul că persoana care săvârșește infracțiunea de tăinuire face parte dintr-o organizație criminală, ea fiind ultima verigă în procesul valorificării bunurilor provenite în urma comiterii de infracțiuni .

Nedenunțarea unor infracțiuni fiind o infracțiune care se săvârșește in persona propria, nu poate fi comisă decât de un singur autor, fiindcă obligația de denunțare este personală și astfel, fiecare dintre cei care au cunoștință despre săvârșirea vreunei infracțiuni pentru care există obligația de denunțare, dacă nu-și îndeplinește obligația proprie, săvârșește fapta penală prevăzută de articolul 266 Cod penal.

Nedenunțarea unor infracțiuni nu este susceptibilă de participare sub forma de complicitate. Instigarea la această infracțiune este însă posibilă.

Aceeași persoană poate fi autor al infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni, prin propria omisie de a denunța și instigator, prin determinarea altei persoane la săvârșirea nedenunțării, situație în care intervine concursul de infracțiuni.

Personal, am ales să abordez această temă datorită noutății reglementării, cât și complexității aspectelor care o caracterizează.

Recuperarea bunurilor scoase dintr-un patrimoniu prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală este împiedicată dacă aceste bunuri sunt primite sau dobândite de o altă persoană, dacă sunt transformate sau dacă li se înlesnește valorificarea. Asemenea fapte prezintă pericol social, deoarece, făcând ca să li se piardă urma bunurilor și împiedicând, în felul acesta, activitatea de înfăptuire a justiției, prin împiedicarea aflării adevărului în cauzele penale, sau îngreunarea activității organelor de cercetare.

Întrucât, intervenind după săvârșirea faptei din care provin bunurile respective, primirea dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării acestor bunuri nu constituie o activitate de complicitate, fapta a fost incriminată distinct sub denumirea de tăinuire. În situația unei promisiuni repetate de a tăinui bunuri ce urmează a fi sustrase și întărirea acestei promisiuni prin cumpărarea repetată a unor bunuri cunoscând că acestea provin din furt constituie, în conformitate cu dispozițiile art.48 Cod penal, complicitate la infracțiunea de furt.

Ca infracțiune distinctă, tăinuirea și-a găsit locul în raport cu obiectul său juridic, în categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției cu legătură subsidiară în cele privitoare la protecția patrimoniului, întrucât prin conținutul său aduce atigere în primul rând actului de justiție prin împiedicarea sau îngreunarea recuperării și identificării bunurilor tăinuite, mai ales că unele bunuri care formează obiectul material al infracțiunii nu fac parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului. Se revine astfel la incriminarea Codului Penal al lui Carol al II-lea, unde infracțiunea de tăinuire era considerată delict contra administrării justiției.

Infracțiunea de tăinuire, deși este o infracțiune autonomă, nu poate fi concepută fără o faptă prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Condiționarea infracțiunii de tăinuire de săvârșirea anterioară a altei fapte din care provine bunul tăinuit, o caracterizează pe aceasta, ca fiind, în același timp, și o infracțiune corelativă.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Justiția ca valoare socială protejată de legea penală

Justiția reprezintă o valoare deosebit de importantă, de a cărei nestingherită infăptuire depinde întreaga disciplină și ordine socială.

Faptele de pericol social, componente ale fenomenului criminalității, sunt declarate de legea penală ca infracțiuni. Aceste fapte se manifestă în forme deosebit de variate și caracteristice.

Așadar, pentru înlăturarea sau reducerea manifestărilor antisociale, prin intermediul mijloacelor dreptului penal, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune.

Activitatea organelor de justiție are o puternică și profundă semnificație socială. Însăși legea, fixând principiile de organizare și funcționare a organismelor sociale chemate să infăptuiască justiția, asigură o asemenea rezonanță.

Prin modul în care se infăptuiește, actul de justiție îl pregătește pe cetățean pentru o anumită apreciere a justiției sociale. Atitudinea individului față de justiție este un test al gradului de integrare a sa în societate , al nivelului său de instruire culturală și politică , al capacității sale de ințelegere a mecanismelor statale, al factorilor care contribuie la dezvoltarea socială.

Statul nostru este preocupat permanent pentru perfecționarea justiției, încât ea să corespundă tot mai mult cetățenilor și ocrotirii intereselor lor fundamentale, mersului înainte pe treptele unei civilizatii mereu mai complexe, capabile să asigure prosperitatea întregii națiuni.

Dreptul penal își aduce și el contribuția la ocrotirea acestei valori sociale deosebit de importante care este justiția.

Pentru prevenirea și reprimarea infracțiunilor, politica penală apelează la instrumente specifice, chiar dacă unele dintre acestea nu au un specific penal: educația etică și juridică în familie, școală și la locul de muncă, activitatea de popularizare a legilor, a normelor de conduită socială, sancționarea fermă și reeducarea prin muncă a celor ce comit infracțiuni.

Un rol deosebit de important în eradicarea fenomenului infracțional, îl au cercetările criminologice pentru a lămuri principalele lui cauze.

Justiția nu este invulnerabilă. Ea trebuie protejată eficient pentru a-și putea aduce la îndeplinire sarcinile deosebit de complexe, și pentru aceasta statul instituie un complex de măsuri în care dreptul penal ocupă un loc specific dar nu primordial. Această protecție a justiției trebuie să fie asigurată, în primul rând de calitatea relațiilor social-economice, etice, interpersonale, și numai după aceea de eficiența represiunii personale. Se impune această considerație, deoarece, într-un stat civilizat, nu dreptul penal este principalul mijloc de rezolvare a conflictului dintre individ și societate, ci celelalte instrumente specifice de care statul dispune și care trebuie să acționeze permanent.

De asemenea, un rol important în procesul de prevenire și combatere a criminalității îl au și normele din capitolul infracțiunilor împotriva înfăptuirii justiției, cuprinse în Codul penal al țării noastre.

În dreptul penal român, legea incriminează ca infracțiune numai acea faptă care prezintă pericol social, respectiv aduce atingere valorilor puse sub ocrotirea legii penale, care se săvârșește cu vinovăție și care presupune ca sancțiune o pedeapsă.

Noțiunea de justție poate fi privită în două sensuri. Unul restrâns, care se raportează numai la activitatea de soluționare a pricinilor de către instanțele judecătorești și sensul larg, care pe lângă activitatea instanțelor judecătorești include și alte activități care își aduc contribuția la înfăptuirea justiției, cum ar fi urmărirea penală, executarea hotărârilor judecătorești, etc.

Noțiunea de justiție comportă mai multe înțelesuri. Sensul tehnic pragmatic al noțiunii de justiție se referă la organizarea judiciară, respectiv la justiția distributivă. În sens idealic, noțiunea de justiție implică scopul, esența dreptului, receptată în cea mai înaltă expresie, justiția comutativă.

Profesorul Mircea Djuvara, referindu-se la ideea de justiție, consideră că aceasta presupune egalitatea rațională a unor persoane, limitate în activtățile lor numai prin drepturi și obligații. Ideea de justiție presupune și aptitudinea generalizării, deci în ultimă instanță, egalitatea tuturor persoanelor fără nici un privilegiu, egalitate cât mai desăvârșită, care nu se obține decât prinr-un progres cât mai accentuat și un studiu cât mai amănunțit al situațiilor de fapt în limitele drepturilor subiective și a obligațiilor corelative.

Este necesar să precizăm că ideea de justiție presupune și principiul universal al echității, care se caracterizează prin aprecierea justă, din punct de vedere juridic, a fiecărui subiect de drept.

În literatură, noțiunii de justiție i se mai atribuie și alte sensuri.

Astfel, în sens larg, justiția reprezintă o virtute, adică un sentiment de echitate. Este evident că această noțiune, în abstracțiunea sa, poartă o doză de subiectivism preluată în raport de fiecare subiect de drept și totodată în funcție de perioada istorică reflectată în gradul de dezvoltare a societății umane.

Într-un sens tehnic-juridic, justiția reprezintă o funcție de jurisdicție, adică aptitudinea de a pronunța dreptul cu ocazia soluționării unei cauze.

Împărțirea justiției este apanajul exclusiv al statului, în virtutea prerogativelor ce decurg din suveranitatea națională.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra înfăptuirii justiției îl constituie relațiile sociale cu privire la înfăptuirea justiției, buna funcționare a acesteia.

Întrucât prin intermediul unor infracțiuni sunt ocrotite și alte valori, există și un obiect juridic general, constând în relațile sociale privind ocrotirea integrității fizice, sănătății sau libertății persoanei.

Noțiunea de justiție desemnează totalitatea instituțiilor juridice prin intermediul cărora se realizează atribuțiile puterii, autorității judecătorești. În raport cu această activitate, justiția reprezintă un serviciu public al statului. Judecătorul în soluționarea cauzei deduse judecății, trebuie să aibă în vedere în mod exclusiv drepturile și libertățile subiecților de drept participante la proces. El trebuie să ignore cu desăvârșire orice element străin al procesului. Aceasta întrucât hotărârea judecătorească definitivă, în situația în care nu ar mai fi urmată de executare, ar constitui o simplă opinie a judecătorilor și în consecință finalitatea practică a dreptului nu s-ar realiza. Această putere de a comanda executarea hotărârii judecătorești , exprimată prin formula executorie, este denumită imperium. Marele jurist Jering scria în lucrarea sa “Lupta fără drept” că sabia fără cumpănă este puterea brută, iar cumpăna fără sabie este neputința dreptului.Nu merg una fără alta.

Justiția a fost considerată ca fiind în esență ceva abstract, ca o stare ideală a societății caracterizată prin traducerea în starea de facto a integrității drepturilor subiective ale tuturor membrilor acesteia, ca un vis de totală dreptate și egalitate.

Justiția reprezintă o stare caracterizată prin respectarea tuturor perceptelor morale, ca o supunere față de perceptele religioase și respectiv ca un rezultat al realizării cerințelor normelor juridice.

Cu toții trebuie să lucrăm pentru a reda justiției demnitatea pe care aceasta o merită. Putem regândi și restaura în mod corect justiția prin două modalități, recunoscând rolul justiției în societate și respectând oamenii care activează în sistemul de justiție. Justiția este un pilon de bază al societății. Unii spun chiar coloana vertebrală a societății fără de care democrația s-ar prăbuși instantaneu.

Justiția reprezintă o valoare deosebit de importantă, de a cărei nestingherită infăptuire depinde întreaga disciplină și ordine socială.

Faptele de pericol social, componente ale fenomenului criminalității, sunt declarate de legea penală ca infracțiuni. Aceste fapte se manifestă în forme deosebit de variate și caracteristice.

Așadar, pentru înlăturarea sau reducerea manifestărilor antisociale, prin intermediul mijloacelor dreptului penal, este necesară incriminarea prin lege a fiecărei fapte de pericol social ca infracțiune.

Activitatea organelor de justiție are o puternică și profundă semnificație socială. Însăși legea, fixând principiile de organizare și funcționare a organismelor sociale chemate să înfăptuiască justiția, asigură o asemenea rezonanță.

Prin modul în care se infăptuiește, actul de justiție îl pregătește pe cetățean pentru o anumită apreciere a justiției sociale. Atitudinea individului față de justiție este un test al gradului de integrare a sa în societate , al nivelului său de instruire culturală și politică , al capacității sale de înțelegere a mecanismelor statale, al factorilor care contribuie la dezvoltarea socială.

Statul nostru este preocupat permanent pentru perfecționarea justiției, încât ea să corespundă tot mai mult cetățenilor și ocrotirii intereselor lor fundamentale, mersului înainte pe treptele unei civilizații mereu mai complexe, capabile să asigure prosperitatea întregii națiuni.

Dreptul penal își aduce si el contribuția la ocrotirea acestei valori sociale deosebit de importante care este justiția.

Un rol deosebit de important în eradicarea fenomenului infracțional, îl au cercetările criminologice pentru a lămuri principalele lui cauze.

De asemenea, un rol important în procesul de prevenire și combatere a criminalității îl au și normele din capitolul infracțiunilor împotriva înfăptuirii justiției, cuprinse în Codul penal al țării noastre.

Ajutorul dat unui infractor semnifică o mentalitate necorespunzătoare, un act de împotrivire la infăptuirea justiției, o contribuție la perpetuare a stării de pericol general pe care îl creează săvîrșirea oricărei infracțiuni.

Orice faptă îndreptată împotriva înfăptuirii justiției este o atingere adusă relațiilor scociale, fiindcă acolo unde justiția este împiedicată de a se înfăptui în mod normal, acolo dispare securitatea relațiilor sociale.

Înca din cele mai vechi timpuri au fost incriminate și pedepsite sever atât faptele împotriva patrimoniului, cât si cele împotriva infăptuirii justiției.

Infracțiunea de favorizare a infractorului face parte din categoria infracțiunilor care impiedică infăptuirea justiției, fiind reglementată de art. 269 din Codul Penal, sub Titlul IV “Infracțiuni contra înfăptuirii justiției”.

Favorizarea infractorului are caracterul de infracțiune autonomă, de sine stătătoare, iar nu de act de participație, întrucât favorizarea are loc atunci cand nu există o înțelegere prealabilă între persoana care a săvârșit o infracțiune și cea care îi dă ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală.

Fapta celui care favorizează pe infractor constituie o piedică reală în realizarea scopului legii penale, așadar fiecare persoană are datoria de a se abține de la orice acte de solidarizare cu fapta ilicită si cu persoana infractorului.

Din punct de vedere criminologic, infracțiunea de tăinire este nu numai un fenomen frecvent si răspândit, dar si un puternic factor criminogen. Posibilitatea de a găsi un tăinuitor și existența unor adevărați profesioniști ai acestui gen de infracțiune, constituie un stimulent, o încurajare pentru cei ce se îndeletnicesc cu săvârșirea de infracțiuni contra înfăptuirii justiției.

Evoluția istorică a incriminării infracțiunii de tăinuire

În cursul diferitelor perioade istorice odată cu apariția persoanelor care aduceau atingere patrimoniului, drepturilor sau intereselor altor persoane, a apărut și necesitatea pedepsirii acestor persoane pentru a le determina într-un fel sau altul să se îndrepte, să nu mai săvârșească asemenea fapte, pedepsele reprezentând o compensație pentru părțile vătămate.

Cea mai veche lege în acest sens are la bază legea talionului și este Codul regelui Hammurabi din Babilon (1972-1749 Î.Hr.), care pedepsea foarte sever furtul sau pe cel care ascundea hoțul sau bunurile furate, adică incrimina infracțiunea de tăinuire.

Aceeași incriminare a infracțiunii de tăinuire, o regăsim în Grecia antică în legile lui Lycurg, în Roma antică în Legea celor XII Table. O referire la infracțiunea de furt, găsim chiar și în cele zece legi divine ale lui Moise.

În perioada sclavagistă fapte ca furtul, tâlhăria sau jaful erau aspru pedepsite.

Sclavii, în acea perioadă erau considerați simple bunuri, deci parte din patrimoniul unei persoane, cei care ascundeau sclavii fugiți de pe domeniile stăpânilor sau facilitau în orice mod fuga acestora erau aspru pedepsiți considerându-se că aduceau atingere patrimoniului privat, reliefându-se încă de pe atunci o formă primitivă de incriminare și pedepsire a infracțiunii de tăinuire, cu toate că nu era definită și înțeleasă la fel ca în zilele noastre.

Raportându-se la acea perioadă, acest ajutor se apreciază ca fiind o faptă contra patrimoniului și astfel se contura sub forma furtului, dar nu se poate exclude ideea că era totuși o formă de favorizare.

În acel context, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă la al treilea furt pedeapsa era capitală. Pedeapsa cu moartea se aplica chiar de la primul furt dacă fapta era gravă. Aceste pedepse deosebit de grave, oglindesc frecvența furturilor și insecuritatea socială din acea perioadă, conducătorii fiind obligați să ia masuri atât de inumane împotriva hoților pentru a controla cât de cât fenomenul.

Sistemul de drept modern, deși a eliminat unele exagerări cu privire la pedepsele aplicate anterior, a menținut un regim destul de sever pentru pedepsire anumitor infracțiuni, totodată extinzând cadrul incriminărilor și la alte fapte specifice relațiilor de muncă, economice, sociale interpersonale din societatea modernă.

Primele reglementări considerate foarte detaliate, au apărut în dreptul românesc odată cu pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, codicele penale ale lui Alexandru Sturza, în Moldova și a lui Știrbei Barbu în Muntenia.

Codul Penal român din 1864, cu toate că a fost copiat în mare măsură după Codul Penal francez, conține numeroase incriminări inspirate din Codul Penal prusac, privitoare la apărarea tuturor valorilor sociale.

Dreptul penal român încearcă să se alinieze reglementărilor europene de drept penal, urmărindu-se prin aceasta apărarea a unei largi sfere de valori sociale.

Codul penal român din 1936 cuprindea incriminarea infracțiunilor ca: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, mutarea semnelor de hotar, jocul de noroc, specula contra economiei, restrângând toate infracțiunile contra patrimoniului și grupându-le după obiectul juridic.

Cele mai importante schimbări legislative au avut loc între anii 1944 – 1989, în toate domeniile dreptului. Codul Penal având ca sursa ideologia sovietică, fiind introdus pentru prima dată în dreptul românesc termenul de „avut obștesc”, apărând astfel prima ocrotire discriminatorie a avutului statului.

Odată cu adoptarea Codului Penal din 1969 se incriminează ca infracțiune tăinuirea, acest lucru fiind rezultatul dezvoltării fenomenului infracțional de însușire și valorificare a bunurilor provenite prin comiterea de diverse infracțiuni. Incriminarea infracțiunii de tăinuire, vine în sprijinul organelor competente, fiind un instrument util în combaterea infracțiunilor de tot felul.

Importante modificări în legislația penală română au apărut odată cu adoptarea Constituției din 1991, când se renunță la apărarea discriminatorie a avutului statului, abrogându-se integral Titlul IV din Codul Penal, proprietatea fiind definită ca publică și privată, ocrotirea statului fiind aceeași pentru ambele forme de proprietate, infracțiunile contra patrimoniului fiind incriminate în Titlul III din fostul Codul Penal, sub titlul „Infracțiuni contra patrimoniului”, (art. 208 – 222).

Caracteristic infracțiunilor incluse în acest titlu este că prin săvârșirea lor se vatămă relații sociale de aceeași natură, adică relațiile care se constituie și se dezvoltă în jurul unor valori importante pentru societate.

Cu toate că în aparență, tăinuirea nu reprezenta o infracțiune contra patrimoniului, acesta conferă altor infracțiuni, ca de exemplu: furtul sau tâlhăria, un caracter organizatoric în săvârșirea acestora. Nu se exclude nici faptul că persoana care săvârșește infracțiunea de tăinuire face parte dint-o organizație criminală, ea fiind ultima verigă în procesul valorificării bunurilor provenite în urma comiterii de infracțiuni contra patrimoniului, astfel explicându-se legătura infracțiunii de tăinuire cu celelalte infracțiuni contra patrimoniului.

În Codul Penal din 1969, infracțiunea de tăinuire este definită la Titlul III, art221 astfel: „Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun, ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obținerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancțiunea aplicată să poată depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea din care provine bunul tăinuit.

Tăinuirea săvârșită de soț sau de o rudă apropiată nu se pedepsește.

Infracțiunea de tăinuire din art. 270 Noul Cod penal are corespondent în incriminarea cu aceeași denumire marginală prevăzută în art. 221 Cod penal din 1969.

În ambele legi penale generale, sub aspectul elementului material al laturii obiective, tăinuirea presupune comiterea uneia dintre următoarele acțiuni: primirea, dobândirea, transformarea sau înlesnirea valorificării unui bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

Deosebiri apar în privința obiectului juridic. Astfel, dacă în Codul penal din 1969 tăinuirea făcea parte dintre infracțiunile contra patrimoniului, în noul Cod penal aceasta a fost inclusă în categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, ceea ce însemnă că are ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției. Prin comiterea faptei de tăinuire este lezată înfăptuirea actului de justiție, prin îngreunarea sau întârzierea descoperirii și recuperării bunurilor tăinuite. În subsidiar, tăinuirea aduce atingere și relațiilor sociale cu caracter patrimonial, întrucât împiedică reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul din care au fost scoase ca urmare a comiterii unei fapte interzise de legea penală.

Dacă în reglementarea anterioară existența infracțiunii de tăinuire era condiționată de împrejurarea ca făptuitorul să cunoască proveniența ilicită a bunului tăinuit, în noul text de incriminare se prevede explicit că fapta constituie infracțiune și atunci când, din împrejurările concrete, făptuitorul a avut posibilitatea reală de a prevedea că bunurile tăinuite provin din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această din urmă situație presupune ca împrejurările concrete ce se referă la bunul primit, dobândit, transformat sau valorificat să îi permită făptuitorului să bănuiască,în mod rezonabil, caracterul ilicit al sursei din care provine respectivul bun.

Latura subiectivă a suferit o modificare ca urmare a eliminării din textul de incriminare a scopului urmărit de făptuitor, acela de a dobândi pentru sine sau pentru altul un folos material, astfel că vinovăția poate îmbrăca și forma intenției indirecte, nu doar intenția directă. Infracțiunea va exista indiferent dacă făptuitorul urmărește sau nu un anumit scop, iar atunci când urmărește un folos, indiferent de natura patrimonială sau nepatrimonială a acestuia.

Regimului sancționator a suportat modificări, în sensul că s-a prevăzut amenda alternativ cu pedeapsa închisorii, în cazul acesteia din urmă minimul special fiind ridicat de la 3 luni la 1 an, în timp ce maximul special a fost coborât de la 7 la 5 ani.

În alin. (2) al art. 270 NCP s-a prevăzut că pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor, regulă pe care o găsim și în norma de incriminare corespondentă din Codul penal din 1969, cu deosebirea că aceasta folosea noțiunea de „infracțiune", iar raportarea se făcea prin trimitere la bunul, obiect material al tăinuirii.

De cauza de nepedepsire pot beneficia persoanele care au calitatea de „membru de familie" în raport cu participanții la comiterea faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul tăinuit.

Prin condițiile de incriminare, legea veche este mai favorabilă. Prin regimul sancționator, reglementarea din noul Cod penal este mai favorabilă.

În noul Cod penal infracțiunea de tăinuire este reglementată în cadrul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției și nu în cel al infracțiunilor contra patrimoniului.

Conform art. 270 Tăinuirea (1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care, fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete, că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. (2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor. (3) Tăinuirea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.

Tăinuirea, prin conținutul său, afectează în primul rând desfășurarea actului de justiție prin îngreunarea sau împiedicarea identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite și, în plus, nu toate bunurile care formează obiectul tăinuirii provin din comiterea unor infracțiuni contra patrimoniului, ceea ce face dificil de explicat cum poate fi considerată tăinuirea infracțiune contra patrimoniului în cazul în care aceasta ar privi de exemplu o sumă de bani primită de tăinuitor în schimbul ascunderii unor acte de identitate false ori a unor mari sume de bani provenite din traficul de droguri sau de persoane .

În acest sens era și reglementarea din codul penal Carol al II-lea unde tăinuirea era considerată un delict contra administrării justiției.

În privința conținutului, s-a subliniat în mod explicit că fapta constituie infracțiune nu numai în cazul în care tăinuitorul a cunoscut proveniența ilicită a bunurilor dar și atunci când din împrejurările concrete acesta a putut în mod rezonabil să prevadă că bunurile provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

De altfel, doctrina este unanimă în susținerea acestei soluții însă practica judiciară a manifestat unele rezerve. În plus, este suficientă reprezentarea că bunul provine din comiterea unei fapte interzise de legea penală fără să fie necesară cunoașterea naturii acesteia (furt, tâlhărie, înșelăciune etc.)

Tăinuirea aduce atingere relațiilor patrimoniale prin aceea că face să se piardă urma bunurilor provenite din săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, împiedicând astfel recuperarea acestor bunuri și reintrarea lor în patrimoniul din care au fost scoase în mod illicit.

În noul Cod penal, infracțiunea de tăinuire este reglementată în cadrul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției și nu în cel al infracțiunilor contra patrimoniului, întrucât prin conținutul său această faptă afectează în primul rând desfășurarea actului de justiție prin îngreunarea sau împiedicarea identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite și, în plus, nu toate bunurile care formeză obiectul tăinuirii provin din comiterea unor infracțiuni contra patrimoniului

Din punct de vedere criminologic, infracțiunea de tăinuire este nu numai un fenomen fracvent și răspândit, dar și un puternic factor criminogen. Posibilitatea de a găsi un tăinuitor și existența unor adevărați profesionaliști ai acestui gen de infracțiune constituie un stimulent, o încurajare pentru cei ce se îndeletnicesc cu săvârșirea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției.

Fapta își păstrează denumirea marginală și conținutul constitutiv din punctul de vedere al laturii obiective.

În continuare, din punctul de vedere al elementului material al laturii obiective, fapta poate fi comisă prin primirea, dobândirea, transformarea, înlesnirea valorificării unui bun.

Subiectul activ nu este calificat, putând fi orice persoană.

Elementul de noutate față de Codul penal din 1969 îl constituie latura subiectivă a infracțiunii, deoarece făptuitorul trebuie fie să cunoască, fie să prevadă că bunul provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

În cazul în care prevede că bunul provine din săvârșirea unei infracțiuni, existența intenției rezultă din împrejurările cauzei; nu este necesar ca făptuitorul să cunoască natura infracțiunii.

Legiuitorul a eliminat astfel cerința referitoare la comiterea infracțiunii în scopul de a obține pentru sine ori pentru altul un folos material, astfel că, nemaiexistând cerința scopului calificat, și având în vedere conținutul actual al textului, în reglementarea actuală fapta poate fi comisă atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă.

Ca și în reglementarea anterioară, se păstrează ca și cauză de nepedepsire, săvârșirea faptei de persoane care au legături de rudenie sau afective, adaptată la modificările aduse părții generale a Codului penal. Tăinuirea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește. Din acest punct de vedere, legiuitorul a avut în vedere conținutul art. 177 care definește noțiunea de „membru de familie”.

CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACȚIUNII DE TĂINURE

2.1 Obiectul infracțiunii de tăinuire

În literatura de specialitate se face distincția între obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii. Prin obiect juridic al infracțiunii vom înțelege valoarea socială protejată de norma juridică penală căreia i se aduce atingere prin comiterea infracțiunii (dreptul la viață în cazul omorului, dreptul la inviolabilitatea domiciliului în cazul violării de domiciliu etc.).

Obiectul material reprezintă lucrul sau ființa împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acțiunea sau inacțiunea ce aduce atingere obiectului juridic și care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a acestei acțiuni. Obiectul material poate consta într-un lucru (bunul sustras, în cazul furtului), în corpul unei persoane în viață (în cazul violului, omorului), într-un cadavru (în cazul profanării de morminte) etc.

Având în vedere faptul că nu toate infracțiunile presupun existența unui obiect material, acesta stă la baza clasificării infracțiunilor în infracțiuni materiale și infracțiuni formale.

Infracțiunile materiale sunt faptele caracterizate de existența unui obiect material, asupra căruia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea. Putem vorbi de infracțiuni materiale în cazul omorului, furtului, violului, abuzului de încredere, ultrajului comis prin violență, torturii etc. Spre deosebire de infracțiunile materiale, infracțiunile formale nu presupun existența unui obiect material, în cazul lor valoarea socială ocrotită nefiind strâns legată de un anumit lucru. Suntem în prezența unei infracțiuni formale în cazul trădării, divulgării secretului profesional, evadării în formă simplă etc.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției sunt relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, buna funcționare a acesteia. Întrucât prin intermediul unor infracțiuni sunt ocrotite și alte valori, există și un obiect juridic secundar, constând în relațiile sociale privind ocrotirea integrității fizice, sănătății sau libertății persoanei.

Obiectul juridic comun constă în relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, relații care sunt incompatibile cu orice ingerință în desfășurarea normală a activității organelor judiciare. Fiecare dintre aceste infracțiuni are și un obiect juridic special, constând în relațiile sociale referitoare numai la un anumit aspect al activității de înfăptuire a justiției. Unele infracțiuni au un obiect juridic secundar, constând, de exemplu, în relațiile sociale referitoare la demnitatea sau integritatea corporală a persoanei, în cazul infracțiunilor de supunere la rele tratamente, relațiile sociale referitoare la libertatea și demnitatea persoanei, în cazul represiunii nedrepte, etc.

Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției nu au obiect
material. Când sunt apărate și alte valori, precum viața sau integri
tatea fizică a persoanei, obiectul material poate consta în corpul persoanei.

2.1.1. Obiectul juridic special al infracțiunii de tăinuire

Infracțiunea de tăinuire, făcând parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, are ca obiect juridic special, împiedicarea sau îngreunarea înfăptuirii justiției. Ocrotirea penală se realizează, însă, în cazul tăinuirii, prin asigurarea reîntoarcerii în patrimoniu a bunurilor care au fost scoase în mod ilicit din cadrul acestuia.

Tăinuirea aduce atingere relațiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiției, deoarece, făcând  să se piardă urma bunurilor scoase în mod ilicit din patrimoniul unei persoane, prin săvârșirea ei se stânjenește, în același timp, identificarea și sancționarea infractorilor, ceea ce constituie o împiedicare a înfăptuirii normale a justiției.

În cazul infracțiunii de tăinuire, putem vorbi atât de obiect juridic special, cât și de obiect material.

Obiectul juridic special al infracțiunii privește relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției.

Altfel spus, obiectul juridic special este complex și constă în relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției pe de-o parte, iar pe de altă parte în relațiile sociale de ordin patrimonial a căror ocrotire este asigurată prin apărarea patrimoniului împotriva faptei de tăinuire.

În literatura de specialitate, mai este specificat și faptul că obiectul juridic principal este reprezentat de relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției, iar obiectul juridic secundar este reprezentat de relațiile sociale cu caracter patrimonial a căror naștere, desfășurare și dezvoltare sunt condiționate de apărarea patrimoniului persoanelor împotriva faptelor de tăinuire.

În altă ordine de idei, se mai afirmă și faptul că obiectul juridic principal constă în constă în relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, deoarece, făcând să se piardă urma bunurilor scoase în mod illicit din patrimonial unei personae, prin săvârșirea ei se stânjenește, în același timp, identificare și sancționarea infractorilor, ceea ce constituie o împiedicare a înfăptuirii normale a justiției, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale cu caracter patrimonial.

Deși este o infracțiune autonomă, tăinuirea are ca situație premisă săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală din care provine bunul tăinuit. Pentru existența tăinuirii nu interesează dacă cel care a săvârșit fapta din care provine bunul tăinuit a fost sau nu descoperit ori dacă, fiind descoperit, a fost sau nu pedepsit. Condiționarea infracțiunii de tăinuire de săvârșirea anterioară a altei fapte din care provine bunul tăinuit o caracterizează pe aceasta ca fiind în același timp o infracțiune corelativă.

2.1.2. Obiectul material al infracțiunii de tăinuire

Obiectul material îl constituie bunul mobil sau bunurile mobile aparținând persoanei fizice sau juridice, care au provenit din săvârșirea unei infracțiuni și asupra cărora s-au efectuat acte specifice infracțiunii de tăinuire.

Bunurile pot aparține persoanelor fizice și juridice private ori publice. Datorită specificului infracțiunii, obiectul material nu poate fi decât un bun mobil. Același bun poate să formeze, succesiv, obiectul material al mai multor infracțiuni de tăinuire.

Infracțiunea de tăinuire are ca obiect material bunul tăinuit, adică bunul care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală, pe care tăinuitorul l-a primit, dobândit, transformat sau a cărui valorificare a înlesnit-o.

Deși textul nu arată în mod expres că bunul trebuie să fie mobil, totuși, întrucât în mod firesc, numai un astfel de bun poate fi tăinuit, cerința ca bunul să fie mobil rezultă, implicit, din definiția infracțiunii.

Obiectul material al infractiunii poate fi constituit dintr-un singur bun mobil sau din mai multe asemenea bunuri. Legiuitorul a folosit singularul pentru caracterizarea obiectului material al infractiunii, dar aceasta nu înseamnă ca fapta nu se poate referi și la o pluralitate de bunuri. Bunul sau bunurile trebuie să provină dintr-o faptă prevăzută de legea penală. Nu pot constitui obiect material al infractiunii bunurile care provin dintr-o faptă ce nu se încadrează în sfera penalului (ex. faptă prevăzută ca fiind contravenție). Nu este însă necesar ca fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul să constituie neapărat infractiune pentru cel care a săvârșit-o. Ca urmare, fapta nu constituie infractiune atunci când ea a fost săvârșită de un alienat mintal, un minor iresponsabil sau dacă în momentul comiterii, făptuitorul se afla în eroare de fapt.

De regulă, obiectul material al infractiunii de tăinuire este un bun care provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală tot ca infractiune contra patrimoniului (furt, înșelăciune, abuz de încredere, etc.). Poate constitui însă obiect material al infractiunii de tăinuire și un bun provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală ca altă infractiune (luare de mită, trafic de influență, șantaj, etc.). Un același bun poate constitui obiectul material al mai multor infracțiuni de tăinuire, dacă, cu privire la acel bun, se săvârșesc, în mod succesiv, acte de tăinuire de către persoane diferite, care cunosc proveniența sa ilicită. În sfârșit, nu interesează dacă cel care a săvârșit fapta din care provine bunul tăinuit a fost sau nu descoperit, ori dacă, fiind descoperit, a fost sau nu pedepsit. Ceea ce interesează este ca bunul să provină dintr-o faptă prevăzută de legea penală.

2.2. Subiectul infracțiunii de tăinuire

Subiecții infracțiunii sunt persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea acesteia.

Doctrina de drept penal face distincție între subiectul activ și subiectul pasiv al infracțiunii.

Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizică care săvârșește o infracțiune și care este chemată la răspundere penală. Potrivit dispozițiilor Codului penal, are calitatea de subiect activ al infracțiunii sau de infractor, persoana care săvârșește o infracțiune fapt consumat ori o tentativă pedepsibil și la care participă ca autor, instigator sau complice. Pentru existența subiectului activ al infracțiunii se cer a fi îndeplinite anumite condiții:

 O primă condiție ar fi ca subiectul activ al infracțiunii să fie o persoană fizică, adică o persoană umană. Persoanele juridice nu pot fi subiect activ al infracțiunilor, deoarece, pe de o parte, fiind inființate pe baza legii, urmăresc aceleași țeluri ca și statul, astfel că sunt interesate în asigurarea legalității. Pe de altă parte, persoana juridică nu are o conștiință și voință proprie.

A doua condiție ar fi ca persoana fizică să aibă o anumită vârstă pentru a putea fi subiect activ al infracțiunii. Calitatea de subiect activ al infracțiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum și capacitatea de a-și stăpâni și dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu acele existente.

Din punct de vedere juridic, prin discernământ se ințelege capacitatea minorului de a-și da sema de caracterul socialmente periculos al faptei și de a-și manifesta conștient voința, capacitatea raportată la fapta concretă săvârșită.

Dovada discernământului trebuie făcută în fiecare caz în parte de către organele judiciare.

O alta condiție necesară existenței subiectului infracțiunii este responsabilitatea. Aceasta înseamnă că subiectul infracțiunii trebuie să aibă atât puterea de a-și da seama de urmările acțiunilor sau inacțiunilor sale, cât și de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea presupune deci atât un factor intelectiv (discernământul), care constă în capacitatea subiectului de a ințelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv (de voință), care constă în puterea persoanei respective de a se conduce, de a fi stăpână pe faptele sale. Libertatea de voință și acțiune presupune ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a decide în mod liber asupra comiterii acțiunii sau a inacțiunii prohibite de legea penală și, totodată, să fi avut libertatea de a acționa în raport de hotărârea luată.

În afara condițiilor menționate, în unele cazuri, pentru existența unor infracțiuni, legea cere  anumite calități speciale pe care subiectul activ trebuie să le posede. Așa, de exemplu, pentru infracțiunea de  delapidare, legea cere pentru subiectul activ calitatea de funcționar, gestionar sau funcționar administrator.

În cazul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției, subiectul activ nu este, de regulă, circumstanțial.

Subiectul activ poate fi orice persoană, cum ar fi, de exemplu, în cazul infrațiunilor de denunțare calomnioasă, favorizarea infractorului, etc. În cazul altor infracțiuni, subiectul activ este calificat. De exemplu, mărturia mincinoasă nu poate fi săvârșită decât de un martor, expert, sau interpret. Omisiunea sesizării organelor judiciare nu poate fi săvîrșită decât de un funcționar public. Arestarea nelegală și cercetarea abuzivă sunt infracțiuni care nu pot fi săvârșite decât de un funcționar cu anumite atribuții.

Subiect pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, față de care s-a comis fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul tăinuit. Poate exista un subiect pasiv ori o pluralitate, după cum fost un singur deținător sau posesor ori mai mulți.

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana vătămată penal, adică cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materialaă ori starea de pericol creatăprin săvârșirea infracțiunii. Această calitate juridică o poate avea atât o persoană fizică, titulară unor drepturi subiective ori a unor interese legitime, cât și o persoană juridică.

2.2.1. Subiectul activ al infracțiunii

În cazul infracțiunii de tăinuire, subiectul activ poate fi orice persoană care răspunde penal, întrucât norma de incriminare nu prevede o anumită calitate a acestuia. Potrivit dispozițiilor alineatului (3), nu pot fi subiecte active ale infracțiunii membri de familie. Înțelesul termenului de “membru de familie” este explicat în articolul 177 Cod penal, fiind specificați ca membri de familie ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, soțul/soția, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

Infracțiunea de tăinuire poate fi săvârșită și de proprietarul bunului tăinuit, dacă acel bun provine dintr-o faptă prevăzută de legea penală și săvârșită în dauna posesorului legitim al bunului. De exemplu, va exista tăinuire în această variantă în cazul în care bunul este furat de un terț de la creditorul gajist și tăinuit apoi de debitorul gajist care nu este altcineva decât proprietarul bunului.

Subiectul activ al infracțiunii de tăinuire nu poate fi autorul faptei din care provin bunul și nici instigatorul sau complicele acestuia, cu excepția cazului în care, ulterior săvârșirii faptei, în afara împărțirii produsului infracțiunii au primit, dobândit etc. de la autor bunuri în scop de a obține un folos material, situație în care tăinuirea intră în concurs cu instigarea sau complicitatea.

Nu poate comite infracțiunea de tăinuire complicele la o infracțiune, atunci când complicitatea s-a realizat prin promisiunea de tăinuire, chiar dacă aceasta a și realizat în concret una din acțiunile alternative ale infracțiunii de tăinuire.

Tăinuitorul nu poate fi niciodată autorul sau participantul la fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul. De aceea, în practica judiciară s-a decis că nu comite infracțiunea de tăinuire, ci aceea de complicitate morală la infracțiunea de furt, acela care primește în mod obișnuit pentru a ascunde sau valorifica, bunuri dobândite prin furturi repetate, săvârșite de aceeași persoană.

2.2.2. Subiectul pasiv al infracțiunii de tăinuire

Subiectul pasiv al infractiunii este persoana fizică sau juridică, publică sau privată, în paguba căreia s-a săvârșit infracțiunea din care provine bunul tăinuit.

Poate exista un singur subiect pasiv ori o pluralitate, după cum a fost un singur detentor sau posesor, ori mai mulți.

Subiecții pasivi ai infracțiunii sunt statul, întrucât prin săvârșirea infracțiunii de tăinuire este afectat procesul de înfăptuire a justiției, persoana fizică sau juridică, de drept public sau privat, victimă a unei alte infracțiuni în care a fost prejudiciată cu un bun material cu valoare economică sau morală și care este primit, dobândit sau transformat, ori îi asigură valorificarea, de către făptuitorul infracțiunii de tăinuire.

Se pot întâlni, de asemenea, o pluralitate de subiecți pasivi secundari, dacă bunurile tăinuite aparțin mai multor persoane fizice sau juridice.

2.3.Participația penală

Se consideră participație cooperarea cu intenție a două sau mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni intenționate.

Infracțiunea poate fi săvârșită de una sau mai multe persoane împreună. Dacă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală participă mai mulți făptuitori, se poate vorbi despre participație la această faptă. Specificul participației, ca formă deosebită a activității infracționale, determină problema răspunderii penale a participanților la infracțiune.

Supunându-se regulilor generale ale dreptului penal pentru combaterea infracționalității, instituția participației îndeplinește în același timp și un rol special, caracteristic numai pentru ea: ilustrează criteriile obiective și cele subiective necesare activității infracționale comune, stabilește cercul de persoane responsabile pentru această activitate infracțională, reglementează ordinea și limitele răspunderii participanților, adică nu numai a persoanelor care săvârșesc nemijlocit acțiuni ce formează latura obiectivă a infracțiunii concrete, prevăzute de partea specială a Codului penal, dar și a persoanelor care au luat parte la infracțiune în calitate de instigatori, complici sau organizatori.

Pentru a exista elementul de participație penală, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: să existe pluralitate de făptuitori, să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică) între participanți, fapta să fie săvârșită în cooperare materială sau intelectuală, una și aceeași faptă prevăzută de legea penală să fie săvârșită de către toți participanții, cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conținutul legal al infracțiunii.

Pluralitatea de făptuitori este consacrată în capitolul VI al noului Cod penal, conform căruia participanți la infracțiune sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici. Participarea la infracțiune a mai multor persoane înseamnă că două sau mai multe persoane, nu una, săvârșesc fapta prevăzută de legea penală (acțiune sau inacțiune), îndreptată împotriva unuia și aceluiași obiect. Existența legăturii interne subiective cu privire la săvârșirea infracțiunii încă nu înseamnă participare la fapta penală. Nu constituie un act de participație nici faptul de exprimare a aprobării acțiunilor infracționale, dacă aceasta nu a luat o formă de ajutorare a infractorului. Nu constituie instigare faptul de a striga persoanelor care loveau victima cu parii că aceasta „trebuie omorîtă”, deoarece un asemenea îndemn nu a avut efect determinant în dezlănțuirea agresiunii. În anumite împrejurări, dacă aceasta a dus la întărirea hotărârii infracționale, va fi o complicitate intelectuală. Condiția se realizează când cooperează cel puțin două persoane, fără ca aceasta să fie necesară pentru existența conținutului legal al infracțiunii.

Participația penală există numai atunci când persoanele respective au cooperat cu intenție. De exemplu, dacă legea cere pentru sancționarea faptei săvârșite existența intenției, aceasta trebuie constatată în raport cu fiecare participant. Dacă unii au cooperat din imprudență, intenția trebuie constatată în raport cu fiecare persoană care a cooperat, însă nu va exista participație penală, ci o simplă cooperare materială, deoarece lipsește legătura subiectivă dintre participanți.

Pentru existența participației, pe lângă legătura subiectivă, trebuie să existe o cooperare materială sau intelectuală a participanților, care constă în faptul că persoanele contribuie într-o formă sau alta la săvîrșirea infracțiunii prevăzute de legea penală. Potrivit naturii ei, această contribuție poate fi materială sau intelectuală. Ținând seama de importanța sau de aportul acestei contribuții, ea se divizează în principală și secundară. Ținând cont de momentul în care are loc, ea există înainte de începerea executării acțiunii (inacțiunii) sau în timpul executării acesteia până la momentul terminării ei.

O expresie exterioară a cooperării conține asocierea acțiunilor participanților, care poate să se realizeze în două forme: o însumare simplă a forțelor pentru producerea urmărilor prevăzute de lege și condiționarea reciprocă a acțiunilor participanților.

Săvîrșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală înseamnă că pentru toți participanții la activitatea infracțională comună există o componență de infracțiune comună. Indivizibilitatea faptei este considerată ca reală, obiectivă, așa cum o prevede legea penală, și nu în funcție de încadrarea juridică pe care ar putea să o obțină ținându-se seama de diferiți participanți, încadrare ce depinde de vinovăție și care poate fi diferită de la participant la participant. Ca să existe participație, e necesar ca actele participanților să fie îndreptate împotriva aceluiași obiect juridic, iar fapta să se realizeze cel puțin în forma tentativei sau pregătirii de infracțiune. Fapta este una și aceeași pentru toți participanții. Ca atare, nu se poate considera că aceasta există în raport cu unii și nu există în raport cu alții, ori că pentru unii dintre ei fapta este consumată, iar pentru alții e în formă de tentativă. Din aceleași considerente nu se poate ca aceeași faptă în raport cu unii participanți să constituie infracțiune, iar în raport cu alții contravenție sau abatere. Când pentru realizarea conținutului legal al infracțiunii se pretinde subiectului activ o anumită calitate (subiect special), poate exista participație la o asemenea faptă dacă autorul sau coautorul are calitatea cerută de lege.

Mai este necesar un detaliu: cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conținutul legal al infracțiunii. Pentru existența participației penale propriu-zise se cere ca pluralitatea de făptuitori să fie ocazională, întâmplătoare în raport cu conținutul legal al infracțiunii și nu indispensabilă. Dacă pentru existența infracțiunii legea prevede cooperarea mai multor persoane, atunci nu se mai realizează participația penală, ci o pluralitate naturală sau constitutivă de făptuitori. Toate condițiile expuse trebuie întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia dintre ele cauzează inexistența participației propriu-zise.

Participanți sunt persoanele care contribuie la săvârșirea unei infracțiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

Se consideră autor al infracțiunii persoana care săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum și persoana care a săvârșit infracțiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilității sau din alte cauze prevăzute de Codul penal.

În raport cu ceilalți participanți (organizatori, instigatori sau complici), autoratul se distinge prin caracterul său esențial și necesar, contribuția autorului constând tocmai în săvârșirea acțiunii sau inacțiunii care constituie latura obiectivă a infracțiunii. Din cauza specificului său, autoratul este unica formă de contribuție la infracțiunea care poate exista și în afara participației. Nici instigarea, ca formă de participație, nici complicitatea, nici organizatorul nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârșită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuții. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca și termenul autor) nu poate fi înțeles decât în corelație cu termenii complicitate (complice) și instigare (instigator) sau organizare (organizator). El desemnează o anumită formă de contribuție la săvârșirea unei infracțiuni, în raport cu alte forme de contribuție posibile. În același sens s-a exprimat și legiuitorul, indicînd în cap. VI CP Participația, coautorii ca fiind persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală.

Noțiunea de autor, prevăzută în alin.1 art.46 CP, este una corelativă. Ea poate exista numai în participație, adică în acele cazuri în care, alături de autor, acționează și alte persoane, care îndeplinesc alte roluri funcționale – organizatori, instigatori, complici. Dacă infracțiunea este săvârșită de o singură persoană, problema rolului și funcțiilor ei nu apare, deoarece este clar că numai ea a executat latura obiectivă a infracțiunii, nefiind instigată sau ajutată de cineva. În astfel de cazuri poate fi vorba pur și simplu despre subiectul infracțiunii, adică despre persoana fizică care a săvârșit, cu vinovăție, o faptă prevăzută de legea penală.

Când însă autorul a săvârșit infracțiunea împreună cu alți participanți, contribuția sa se caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică acțiunea sau inacțiunea. Prin nemijlocit se înțelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte caracterul de act de executare pe care trebuie să-l aibă contribuția autorului la săvârșirea faptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit, la săvârșirea faptei indiferent dacă, pentru realizarea acelei contribuții, folosește sau frânează propria sa energie fizică (ucide, lovește, distruge, sustrage, nu dă ajutor etc.), ori dinamizează sau se folosește de energia fizică a unei forțe străine (arme, substanțe explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).

Calitatea cerută pentru autor trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei: dacă nu pierde calitatea de autor cel care, după săvârșirea faptei, a încetat a mai avea calitatea care condiționa acea calificare și, viceversa, nu devine autor acela care a dobândit această calitate după săvârșirea faptei la care a participat. Fără executarea nemijlocită a acțiunii (inacțiunii) de către autor, nu se poate vorbi despre săvârșirea faptei, fiindcă nu se poate realiza conținutul acesteia. Este considerat autor acela care la omor împușcă victima, la furt își însușește lucruri din posesia altuia. Atunci cînd actele de instigare sau de complicitate sunt incriminate ca infracțiuni de sine stătătoare, cel care le comite este autor, iar nu instigator sau complice.

Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional și în baza unei legături subiective cu acte de executare (nemijlocit) la comiterea în comun a aceleiași fapte prevăzute de legea penală. În caz de coautorat, unul din coautori poate realiza numai o parte a acțiunii infracționale (de exemplu, luarea bunului), iar altul cealaltă parte a ei (amenințarea, lovirea etc.) și în acțiunile fiecăruia va fi o infracțiune consumată sub formă de coautorat.

Nu va exista coautorat dacă fiecare inculpat acționează independent și în momente diferite, lovind, de exemplu din răzbunare, mortal victima.

Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participației, în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârșită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane împreună, în comun.

Se consideră organizator al infracțiunii persoana care a organizat săvârșirea unei infracțiuni sau a dirijat realizarea ei, precum și persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizație criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acțiunile organizatorului pot consta în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizației criminale, în întocmirea planului săvârșirii infracțiunii, în împărțirea rolurilor între membri grupului criminal sau ai organizației criminale, în coordonarea acțiunilor participanților nemijlocit la locul săvârșirii infracțiunii sau de la distanță, de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poștă electronică, fax, poștă etc.

Un alt participant la infracțiune este instigatorul, care se deosebește atât de autor, de coautor, cât și de complice. Conform art.47 CP, instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Ca formă a participației penale, instigarea este fapta unei persoane (instigator) care determină, cu intenție, prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Caracteristică instigării este împrejurarea că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârși o infracțiune, desfășoară o activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei persoane, care, fiind decisă să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi în mod concret la săvârșirea ei, devenind autor al infracțiunii. Instigatorul contribuie la săvârșirea infracțiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii săvârșirii infracțiunii și prin determinarea luării de către acesta a hotărârii de a săvârși fapta, care rezultă din trecerea ei la executarea infracțiunii. Deci, instigatorul este un participant sui-generis la infracțiune, chiar dacă nu participă la săvîrșirea materială a infracțiunii, la realizarea laturii obiective a acesteia. Instigatorul însă are ideea de săvârșire a infracțiunii, pe care o transmite altei persoane, făcând ca aceasta să ia hotărîrea și să o pună în executare (de exemplu, un dușman, din motive personale, îndeamnă o altă persoană, în schimbul unei recompense, să-l rănească grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă îndemnul sau propunerea, ia hotărârea și execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată).

Conform art.48 CP, complice este persoana care a contribuit la săvârșirea infracțiunii prin sfaturi, indicații, oferire de informații, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum și persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârșire a infracțiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte. Deci, complicitatea este o formă a participației penale ce constă în activitatea persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvârșirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că-l va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu-și onorează promisiunea. După cum se poate observa, ceea ce caracterizează complicitatea, în raport cu celelalte forme ale participației penale, este caracterul său de contribuție indirectă la săvârșirea infracțiunii. În timpul în care autorul efectuează acte de executare și realizează în mod nemijlocit materialitatea faptei, complicele efectuează acte de sprijinire a activității autorului. Așadar, complicele nu realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină (înlesnește, ajută) realizarea acesteia de către autor.

Uneori complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această contribuție nu are ea însăși caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter de executare în cazul faptei săvârșite, contribuția sa rămâne, deci, activitate de sprijinire (este cazul infracțiunilor propri, la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anumită calitate, numai aceste persoane pot efectua acte de executare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-i ajute).

Conform Codului penal, participanții la infracțiune trebuie să întrunească semnele constitutive ale subiectului infracțiunii. Aceasta înseamnă că fiecare dintre participanții la infracțiune trebuie să aibă vârsta prevăzută de legea penală, să fie persoane fizice și responsabile.

Așa cum este specificat în literatura de specialitate, în cazul infracțiunii de tăinuire, participația penală este posibilă în toate formele ei. Tăinuitorul nu poate fi participant la săvârșirea infracțiunilor din care a provenit bunul ce face obiectul tăinuirii. Pentru existența complicității la infracțiunea de furt, în modalitatea promisiunii de a tăinui bunurile sustrase, nu se cere ca promisiunea să fie expres formulată. Dacă o persoană cumpără în mod repetat bunuri de la autorul unor infracțiuni de furt, știind că bunurile provin din furt, fapta constituie ajutor moral acordat autorului furturilor, întrucât infractorul știe că are asigurată valorificarea bunurilor pe care le sustrage.

În cazul în care actele materiale ale făptuitorului nu s-au limitat la a asigura tăinuirea unor bunuri provenite din săvârșirea unei singure infracțiuni, ori la valorificarea bunurilor obținute astfel, ci în mod obișnuit a primit și valorificat ori a ascuns în locuința sa bunuri dobândite prin fapte penale repetate, fapta nu constituie favorizare sau tăinuire, ci complicitate.

Persoana care în cursul executării rezoluției infracționale de către autor, ori ulterior epuizării acesteia, prin acte materiae ori morale, a contribuit în mod direct la consumarea faptei prevăzute de legea penală sau tăinuirea bunurilor obținute în acest mod, dobândește calitatea de complice și nu pe cea de tăinuitor. În speță, făptuitorul a primit, în cursul unui an, în patru rânduri, animale despere care știa că provin din furt, pe care le-a sacrificat și valorificat în sat. În aceste împrejurări fapta constituie complicitate la furt, chiar dacă nu a existat o înțelegere prealabilă sau în timpul săvârșirii infracțiunii, indirect el a participat la activitatea infracțională a autorului, care a continuat să săvârșească alte infracțiuni, știind că are sprijinul moral și material pentru a valorifica bunurile.

Într-o altă cauză din practica judiciară, s-a decis că înțelegerea intervenită între o persoană și autorul furtului de a transporta bunurile furate, survenită într-un moment în care bunurile au fost duse lângă gardul inteprinderii pentru a fi trecute peste gard, constituie, pentru cel care acordă ajutorul, infracțiunea de favorizare a infractorului, iar nu cea de complicitate, deoarece ajutorul nu a fost acordat înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii de furt. În speță, infracțiunea de furt se consumase în momentul în care bunurile au fost scoase din sfera de dispoziție a gestionarului sau a conducerii inteprinderii și nu în momentul în care au fost trecute peste gard.

2.4. Latura obiectivă

Generic, latura obiectivă a infracțiunii constă în manifestarea exterioară a omului prin acțiune sau inacțiune care atinge, lezează valorile ocrotite prin legea penală.

Într-o definire mai concisă, latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii.

În structura laturii obiective a unei infracțiuni distingem ca elemente componenete elementul material, constând în acțiunea sau inacțiunea incriminată, urmarea imediată sau urmarea socialmente periculoasă și legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.

La aceste elemente se adaugă și anumite condiții sau cerințe esențiale cu privire la elementul material, acestea referindu-se la locul săvârșirii faptei, timpul săvârșirii faptei, modul și mijloacele de săvârșire a infracțiunii.

Este evident că orice infracțiune se comite într-un anumit loc, la un anumit moment, într-un anumit mod și folosind anumite mijloace. Aceasta nu înseamnă că elementele mai sus menționate fac întotdeauna parte din elementul constitutiv al infracțiunii, ci doar atunci când ele sunt cerute de norma de incriminare, cu alte cuvinte atunci când se regăsesc în conținutul faptei tip. În acest caz, pentru a vorbi de o faptă tipică, trebuie constatat că fapta s-a comis în prezența împrejurărilor menționate. 

Prin inacțiune (omisiune) sunt încălcate norme care impun în mod expres să se facă ceva, să se săvârșească anumite acțiuni (ex. a ajuta familia în cazul abandonului de familie, a acorda ajutor celui aflat în primejdie, în cazul lăsării fără ajutor, îndeplinirea serviciului militar de către cei obligați la aceasta, în cazul infracțiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare).

Urmarea imediată constă în producerea unor pagube și prejudicii materiale și morale subiectului pasiv al infracțiunii, ca moartea victimei, distrugerea bunurilor etc. Ea este concretizată în consecințele și urmările sociale periculoase ale infracțiunii. La latura obiectivă vor fi avute în vedere și locul săvârșirii faptei (ex.: furtul devine calificat dacă este comis într-un loc public); timpul comiterii (ex. violarea de domiciliu, săvârșită în timpul nopții sau în timp de război în cazul sustragerii de la recrutare); mijloacele utilizate (ex. furtul este calificat dacă este săvârșit de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică); modalitățile concrete de săvârșire a faptei. Unele din acestea se constituie în circumstanțe agravante și sancțiunea ce se aplică făptuitorului este mai aspră.

În cazul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției, elemental material al laturii obiective se poate realiza atât printr-o acțiune cât și printr-o inacțiune.

Printr-o acțiune se realizează mărturia mincinoasă prevăzută de art.273 C.penal, atunci când martorul face afirmații mincinoase, influențarea declarațiilor prevăzută de articolul 272 C.penal, favorizarea infractorului, prevăzută de art.269 C.penal, cercetarea abuzivă prevăzută de articolul 280 C.penal, supunerea la rele tratamente prevăzută de articolul 281 C penal, tortura prevăzută de art.282 C.penal, represiunea nedraptă prevăzută de art.283 C.penal, evadarea prevăzută de art.285 C.penal, înlesnirea evadării prevăzută de art. 286 C penal, nerespectarea hotărârilor judecătorești prevăzută de art.287 C.penal, sustragerea sau distrugerea de înscrisuri prevăzută de art.275 C.penal și încălcarea solemnității ședinței prevăzută de articolul 278 C.penal.

Printr-o inacțiune se realizează mărturia mincinoasă prevăzută de articolul 273 C.penal, atunci când martorul nu spune tot ceea ce știe cu privire la împrejurările esențiale ale cauzei asupra cărora a fost întrebat, nedenunțarea unor infracțiuni prevăzută de articolul 266 C penal, omisiunea sesizării organelor judiciare prevăzută de articolul 267 C.penal, omisiunea de a încunoștința organele judiciare prevăzută de art.265 C.penal.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției. La unele infracțiuni, în secundar, sunt încălcate și relațiile sociale privind libertatea, demnitatea, integritatea corporal sau sănătatea persoanei.

Raportul de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea incriminată și urmarea socialmente periculoasă.

2.4.1. Elementul material al infracțiunii de tăinuire

Elementul material al laturii obiective constă în primirea, dobândirea sau transformarea unui bun, ori înlesnirea valorificării lui.

Fapta este săvârșită prin modalitatea primire atunci cînd făptuitorul acceptă cu orice titlu să dețină bunul ce provine din comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, de pildă îl primește în depozit, garaj, comodat.

Dobândirea înseamnă a deveni proprietar al bunului prin cumpărare, schimb, donație, dare în plată, etc.

Transformarea presupune a modifica substanța sau forma bunului ori ambele, în raport de natura acestuia și în măsura posibilităților, prin prelucrare, topire, montare, turnare în forme, măcinare, etc.

Înlesnirea valorificării înseamnă a ajuta, în orice mod, la înstrăinarea bunului spre a obține un avantaj. Aceasta se poate face prin punere în vânzare, intermediere, desfacere cu amănuntul, etc. Comiterea oricărei dintre aceste acțiuni duce la realizarea infracțiunii de tăinuire.

În practica judiciară s-a decis că săvârșește această infracțiune acela care, în schimbul unui folos material, dă ajutor să se scoată dintr-o unitate economică bunurile sustrase, pe care apoi le transportă pentru a le valorifica, sau cel care cumpără de la un șofer o cantitate de balast sustrasă din șantier și transportă la domiciliul său cu autovehiculul unității ori care, după ce a determinat pe altul să comită un furt, cumpără bunul sustras.

De asemenea, comite tăinuire persoana care, fiind de față la săvârșirea unei tâlhării, primește de la unul dintre făptuitori un bun al victimei.

În oricare dintre acțiunile prevăzute în textul incriminator, ca să se poată realiza latura obiectivă, este necesar ca bunul asupra căruia se acționează să provină din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În literatura de specialitate, se consideră că infracțiunea de tăinuire nu poate fi săvârșită în formă continuată. Dacă primirea, dobândirea se realizează de la aceeași persoană pentru infracțiuni diferite, care se săvârșesc după prima acțiune de tăinuire, iar infractorul care procură bunuri se bazează pe ajutorul pe care i-l dă tăinuitorul în continuarea activității sale infracționale. În această situație, tăinuitorul se transformă în complice al autorului faptelor din care provin bunurile sustrase.

Pentru existența infracțiunii de tăinuire se cere ca inculpatul să nu fi participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ori participând în mod efectiv la săvârșirea faptei ce a avut ca urmare deposedarea de bani a victimei, inculpatul a comis acte ce intră în conținutul laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie.

În cazul infracțiunii de tăinuire, dacă tăinuitorul săvârșește mai multe dintre acțiunile mai sus enumerate, primire, dobândire, transformare, infracțiunea de tăinuire nu își pierde caracterul unitar.

2.4.2. Urmarea imediată în cazul infracțiunii de tăinuire

Prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii împotriva obiectului infracțiunii se produc o vătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală.

Urmarea produsă prin săvârșirea faptei poate consta fie într-o schimbare a obiectului ori a poziției acestuia, când obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om), fie într-o stânjenire a normalei desfășurări a relațiilor sociale născute în legătură și datorită valorii sociale ocrotite, când obiectul infracțiunii are natură morală (insultă, calomnia).

Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată, adică rezultat nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii, nu un rezultat mijlocit.

Urmarea imediată este un element necesar al conținutului constitutiv al infracțiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente de circumstanțiere în conținutul agravat al infracțiunii. În conținutul unor infracțiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru care sunt infracțiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie perceptibil și constatat pentru calificarea faptei ca infracțiune.

Daca rezultatul nu s-a produs, atunci infracțiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Când în conținutul infracțiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, asemenea infracțiuni se numesc infracțiuni „de pericol”, „de atitudine”, „infracțiuni formale”. În cazul infracțiunilor de pericol, rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior. La infracțiunile ce au în conținutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material și urmarea produsă.

În cazul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției. La unele infracțiuni, în secundar, sunt încălcate și relațiile sociale privind libertatea, demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

În cazul infracțiunii de tăinuire, urmarea imediată constă în împiedicarea normalei desfășurări a activității de înfăptuire a justiției și, în secundar, în pricinuirea unei pagube.

Cu alte cuvinte, urmarea imediată constă în schimbarea situației de fapt a bunului prin trecerea lui în altă sferă patrimonială ori prin modificarea substanței și formei sale, prin aceasta reducându-se efectiv posibilitatea de recuperare a bunului de către posesorul sau detentorul acestuia, ceeea ce contribuie la menținerea consecințelor păgubitoare ale faptei principale.

2.4.3. Legătura de cauzalitate în cazul infracțiunii de tăinuire

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauza) și urmarea imediată (efectul), cerut de lege pentru existența infracțiunii. Cu alte cuvinte, existența infracțiunii este condiționată de legătura de cauzalitate.

Este un element constitutiv al conținutului oricărei infracțiuni. Fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii obiective, deci nu poate exista infracțiunea. Stabilirea existenței legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul infracțiunilor zise materiale, și nu în cazul infracțiunilor zise formale, când infracțiunea rezultă din însăși săvârșirea faptei.

Teoriile privitoare la legătura de cauzalitate pot fi grupate în două curente: un curent care susține teza monistă (care consideră că urmarea imediată are o singură cauză). Acestui curent îi aparțin teoria cauzei eficiente care propune să fie considerată cauză a rezultatului aceea care a declanșat procesul genetic și a creat pentru celelalte cauze aptitudinea de a produce urmarea imediată; teoria cauzei proxime care consideră drept cauză contribuția umană ce se situează, în timp, imediat anterior rezultatului; teoria cauzei preponderente care considera drept cauză energia care a contribuit cel mai mult la producerea rezultatului; teoria cauzei adecvate sau tipice care consideră drept cauză pe aceea care este proprie sau aptă prin natura ei să producă acel rezultat; astfel se trage concluzia că o acțiune sau inacțiune are caracter cauzal numai dacă se înscrie în această cauzalitate tipică. Se reproșeaza acestei teorii că restrânge antecedența cauzală la o singură contribuție umană.

Un alt curent care susține teza pluralistă (care consideră că producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze).Acestui curent îi aparțin teoria echivalenței condițiilor (sine qua non) formulată în 1860 de penalistul german Von Buri; potrivit acestei teorii sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condițiile care l-au precedat și fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul sine qua non al unei condiții se stabilește folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedența rezultatului și dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiție este eliminată. Acestei teorii i s-a reproșat că pune pe același plan toate condițiile fără a diferenția contribuția lor la producerea rezultatului; teoria condiției necesare – care propune să fie considerată drept cauză a rezultatului orice condiție necesară pentru producerea acestuia, ținându-se seama de contribuția concretă adusă de fiecare condiție. Ea recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară și artificială a cauzelor mecanice, chimice si biologice pentru a reține numai actele omenești ce au contribuit la producerea rezultatului.

Așadar, fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte. Acestei teorii i se reproșează că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate și că șterge deosebirile dintre cauză și condiție.

Pentru stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie identificată în antecedența cauzală a tuturor contribuțiilor umane care ar putea avea legatură cauzală cu rezultatul. Vor fi reținute din antecedența cauzală a rezultatului numai contribuțiile față de care s-au stabilit atât aspectul fizic, cât și cel psihic și delimitate și determinate exact contribuțiile esențiale și contribuțiile înlesnitoare din antecedența cauzală. Aceasta se realizează cu ajutorul teoriei sine qua non.

În cazul infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, raportul de cauzalitate trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea incriminată și urmarea socialmente periculoasă.

În cazul infracțiunii de tăinuire, între acțiunea făptuitorului ce formează elementul material al laturii obiective și urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate, de regulă, aceasta rezultând din materialitatea faptei.

2.5. Latura subiectivă

Latura subiectivă cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de fapta și urmările acesteia.

Elementul subiectiv al laturii subiective reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit o faptă, față de faptă și urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăția cerută de lege pentru existența acelei infracțiuni.

Trebuie să facem deosebirea între vinovație ca trăsătură esențială a infracțiunii și vinovăție ca element constitutiv al unei infracțiuni. În primul caz, vinovăția este exprimată în formele și modalitățile prevăzute de art. 16 Cod penal (intenție, culpă și praeterintenție). În al doilea caz, vinovăția va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege. Spre exemplu, în cazul săvârșirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârșită cu intenție. Deci, elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenție presupune atât intenția directă, cât și cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt prevăzute ambele modalități (cu prevedere și simpla).

Conform art. 16 alin.4 Cod penal, „fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă este infracțiune numai dacă se prevede expres în conținutul juridic al infracțiunii (art. 178 C. pen)”. „Fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune, fie că este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afară de cazul când, legiuitorul restrânge sancționarea ei numai când se săvârșește cu intenție”.

Mobilul desemnează acel sentiment (dorința, pasiune) ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii unei anumite fapte.

Existența lui în săvârșirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului.

Lipsa acestuia reprezintă un indiciu de anormalitate.

Mobilul constituie un element necesar pentru cunoașterea actului de conduită și a periculozității infractorului, contribuie la individualizarea sancțiunilor penale, poate reprezenta o condiție de reîntregire a laturii subiective, de exemplu abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă, naționalitate, religie.

Motivul poate reprezenta o circumstanță agravantă – omorul săvârșit din interes material, el mai poate constitui o circumstanță agravantă generală – săvârșirea unei infracțiunii din motive josnice.

Cunoașterea motivului poate da răspuns la întrebarea „De ce s-a săvârșit infracțiunea ?”

Scopul constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către faptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta.

Scopul este caracteristic activităților voluntare, dar, de regulă, nu este prevăzut ca element al infracțiunii, ci se situează în afara infracțiunii.

Când făptuitorul urmărește realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în acest caz o cerință esențială a elementului subiectiv.

Sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerință esențială a elementului obiectiv – deținerea de valori falsificate în scopul punerii lor în circulație.

Scopul poate apărea și ca element circumstanțial în conținutul calificat al unor infracțiuni – omorul săvârșit pentru a se sustrage de la urmărirea penală.

În toate cazurile, cunoașterea scopului urmărit de făptuitor este foarte importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei și pentru individualizarea sancțiunilor.

În cazul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției, latura subiectivă presupune vinovăția făptuitorului sub forma intenției, care poate fi la rândul său directă sau indirectă, cu excepția infracțiunii de înlesnire a evadării, în forma prevăzută de articolul 286 C.penal, care se săvârșește din culpă.

Așa cum reiese din literatura de specialitate, în cazul infracțiunii de tăinuire, forma de vinovăție cerută de norma de incriminare este intenția calificată, deoarece făptuitorul urmărește obținerea unui folos material pentru sine sau pentru altul.

Pentru întregirea elementului subiectiv specific tăinuirii, este necesar ca făptuitorul să cunoască faptul că bunul pe care îl primește, dobândește ori îl transformă sau înlesnește valorificarea lui are ca sursă de proveniență săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală. Nu are importanță dacă tăinuitorul cunoaște ori nu fapta din care provine bunul, ori dacă autorul răspunde ori nu penal, sau dacă a fost pedepsit sau nu.

În cazul în care subiectul se află în eroare cu privire la bunul ce formează obiectul tăinuirii, crezând că aparține celui ce îl înstrăinează, operează articolul 51 Cod penal, ca urmare, persoana care dobândește un asemenea lucru nu este tăinuitor.

A doua cerință este aceea ca făptuitorul să urmărească obținerea unui folos pentru sine sau pentru altul.

Această cerință face ca intenția să fie calificată prin scopul urmărit de tăinuitor.

Folosul urmărit trebuie să fie material, să reprezinte un câștig care se poate materializa în bani, titluri sau alte bunuri. El poate reveni făptuitorului sau altor persoane.

În cazul în care făptuitorul nu urmărește aceste avantaje, fapta va constitui infracțiunea de favorizarea infractorului, pentru că făptuitorul procedând astfel, înseamnă că a urmărit să îl ajute pe infractor pentru a îngreuna sau zădărnici înfăptuirea justiției sau a-i asigura produsul infracțiunii săvârșite de acesta.

Pentru existența infracțiunii de tăinuire nu are relevanță dacă folosul material a fost sau nu obținut, fiindcă acest folos este cerut de lege ca scop și nu ca rezultat.

CAPITOLUL III

SIMILITUDINI ȘI DELIMITĂRI

FAȚĂ DE ALTE INSTITUȚII PENALE

Infracțiunile de tăinuire și favorizare a infractorului, prin natura lor, nu exclud posibilitatea realizării elementelor materiale a celor două în participație penală.

Argumentul principal ar fi că participația penală nu este determinată de anumite condiții fixe, ci are un caracter întâmplător, ocazional, fiind determinată de anumite aspecte concrete, în care sub realizarea prin cooperare a unei infracțiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârșirii sau a ascunderii urmelor ei. În plus, practica judiciară a demonstrat de nenumărate ori că majoritatea infracțiunilor sunt săvârșite în participație. Această statistică a fost comentată din punctul de vedere al dinamicii fenomenului infracțional și al necesității infractorului de a-și apropia rezultatul faptei ilicite prin căutarea ajutorului altei persoane.

În cazul infracțiunilor de tăinuire și favorizare a infractorului, în funcție de forma vinovăției, se are în vedere participația penală ca o conlucrare cu intenția a două sau mai multe persoane la săvârșirea aceleiași infracțiuni sau ca o contribuție involuntară la săvârșirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală.

Tăinuirea reprezintă o infracțiune contra proprietății, care constă în ajutorul dat făptuitorului unei alte infracțiuni pentru valorificarea produsului infracțional.

Prin natura infracțiunii, tăinuirea se constituie ca o formă de complicitate. Argumentul acestei situații juridice rezidă din voința legiuitorului român de a sancționa această faptă materială de complicitate, în sensul că aceasta reprezintă o atingere gravă, manifestată în mod indirect, proprietății private sau publice.

O problemă curioasă este aceea dacă în cazul infracțiunii de tăinuire poate subzista instituția complicității. În acest caz, se poate apela la o formă a complicității și anume, cea mijlocită: complicitate la complicitate, care reprezintă sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârșirea de către autor a faptei.

Sub acest aspect majoritatea jurisprudenței s-a pronunțat în sensul acceptării existenței complicității în cazul infracțiunii de tăinuire.

Într-un prim aspect, complicitatea este o formă a participației penale ce constă în activitatea persoanei care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care, înainte ori în timpul săvârșirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior promisiunea nu este îndeplinită.

Prin activitatea sa, complicele nu săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci înlesnește această săvârșire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca autorul s-o comită mai ușor, mai repede și mai sigur.

Complicele pregătește realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârșită, creează autorului condiții propice pentru desfășurarea activității infracționale de tăinuire sau favorizare a infractorului, acte care atribuie contribuției sale caracterul unei participații accesorii secundare.

O problemă preliminară este aceea dacă în cazul infracțiunii de favorizare a infractorului subzistă complicitatea, în sensul că această faptă ilicită se realizează fără vreo înțelegere prealabilă cu persoana care întrunește calitatea de infractor (învinuit, inculpat, sau condamnat).

Majoritatea doctrinei penale a fost de acord cu existența complicității în acest caz, însă cu respectarea condiției ca persoana care are calitatea de complice să acționeze fără vreo înțelegere prealabilă cu infractorul favorizat. În caz contrar, complicitatea va fi raportată la infracțiunea comisă de acea persoană.

Continuarea analizei infracțiunilor de tăinuire și favorizare a infractorului impune stabilirea unor puncte de reper: natura juridică, condiții, feluri.

Din perspectiva naturii juridice, în doctrină s-au exprimat două teorii: complicitatea ca delict distinct și unitatea de infracțiune.

Prima teorie emite ideea că se comit atâtea infracțiuni câți participanți există, indiferent de forma de participare.

A doua teorie consideră că toți participanții răspund pentru aceeași infracțiune, deoarece complicitatea nu este o infracțiune ci un mod de săvârșire a acesteia. Există o singură infracțiune cu mai mulți făptuitori, iar nu atâtea infracțiuni câți participanți. Majoritatea doctrinei penale române și-a afirmat poziția în legătură cu infracțiunile de tăinuire și favorizare a infractorului prin susținerea celei de-a doua teorii.

Pentru existența complicității, în ambele cazuri trebuie îndeplinite anumite condiții.

O primă condiție ar fi aceea că între obiectul juridic al faptei prevăzute de legea penală săvârșită de autor și obiectul juridic al actelor de complicitate, trebuie să existe identitate. Această identitate trebuie să existe între obiectul juridic al complicității și obiectul juridic al tăinuirii și favorizării infractorului.

Există cazurile infracțiunilor complexe, când infracțiunea comisă de autor absoarbe în conținut infracțiunea la care a ajutat complicele (exemplu: cazul unei tâlhării – complicele ajută numai la furt și contribuie la lezarea unei singure relații sociale, atrăgând un pericol social sporit). Acest aspect nu se raportează celor două infracțiuni discutate.

O a doua condiție se referă la raportul subiecților, în sensul că trebuie să existe un autor și un complice. Complicele poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii, iar numărul complicilor este nelimitat teoretic, fiecare aducându-și contribuția cerută de autor.

Sub aspectul laturii obiective, se cere să existe o faptă a autorului care a săvârșit nemijlocit infracțiunea la care complicele a executat acte de înlesnire sau de ajutare.

În cazul infracțiunii de tăinuire trebuie clarificată activitatea desfășurată de complice. În general, se apreciază contribuția complicelui ca o înlesnire, dare de ajutor sau promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracțiune sau promisiunea de favorizare a infractorului.

Realizarea elementului material de tăinuire (dobândirea, primirea, înlesnirea) nu se poate compara cu promisiunea de tăinuire, care subzistă ca formă a complicității, chiar dacă nu e realizată.

În mod similar, se pune problema raportării promisiunii de favorizare a infractorului la însăși infracțiunea incriminată cu această denumire.

Înlesnirea reprezintă actele îndeplinite anterior începerii executării elementelor materiale celor două infracțiuni. Unele exemple ar fi: crearea de condiții de natură să ușureze tăinuirea produselor altor infracțiuni sau procurarea de mijloace în vederea favorizării infractorului. Ajutorul privește actele îndeplinite chiar în timpul săvârșirii faptei, în orice moment, între perioada de începere a executării și până la consumare ori epuizare, acte care au fost utile autorului infracțiunilor.

În cazul în care ajutorul nu este dat autorului din cauză că participantul complice a fost împiedicat sau, deși l-a dat, nu este folosit, fiind considerat impropriu sau de prisos, contribuția dată rămâne o simplă tentativă la complicitate, fără semnificație juridică.

Promisiunea de tăinuire sau de favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracționale luată de altă persoană și astfel contribuie și ea la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Din punct de vedere subiectiv, se cere ca, în caz de complicitate, complicele să acționeze cu intenție directă sau indirectă în ceea ce privește ajutorul pe care-l dă autorului în comiterea faptei prevăzută de legea penală.

Sub aspect subiectiv, complicele cunoaște activitatea autorului și prevede rezultatul ei socialmente periculos, având conștiința că prin activitatea sa contribuie la săvârșirea, de către autor, a faptei prevăzute de legea penală și voiește să desfășoare acea activitate, dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei.

Pentru existența complicității, nu are relevanță dacă între autor și complice a existat sau nu o înțelegere, nici dacă, în momentul săvârșirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat.

3.1. Tăinuirea și complicitatea

Din perspectiva felurilor complicității, contribuția complicelui este apreciată ca fiind morală sau materială.

Complicitatea morală, în cazul infracțiunilor de tăinuire sau favorizare a infractorului, constă în activitatea desfășurată de către complice, prin care se ajută din punct de vedere moral la pregătirea sau executarea unei infracțiuni.

Complicitatea morală în aceste cazuri îmbracă mai multe aspecte: activitatea de întărire a hotărârii infracționale luată de autorul infracțiunii sau de întreținere a acesteia; sfaturile date, instrucțiunile cu privire la cum să comită infracțiunea sau chiar procurarea de informații și date cu privire la împrejurările, modalitatea, locul, timpul săvârșirii infracțiunii, despre victimă, etc.; prezența complicelui la locul săvârșirii faptei pe baza înțelegerii prealabile cu autorul pentru a-l ajuta, în caz de nevoie, întrucât el creează acestuia curaj, sânge rece, o stare favorabilă punerii în aplicare a hotărârii infracționale luate, autorul simțindu-se în siguranță, păzit; pânda la locul faptei, în momentul comiterii de către autor, constituie o formă a complicității morale, deoarece a întărit moralul infractorului, determinându-l să acționeze dezinvolt; promisiunea de ajutor făcută de complice, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui lucrurile provenite din infracțiune ori că va favoriza pe făptuitor, este o altă formă a complicității morale, chiar dacă ulterior acesta nu-și îndeplinește promisiunea făcută.

În literatura juridică s-a admis că promisiunea de nedenunțare, atunci când denunțarea constituie o obligație, reprezintă și ea o complicitate morală, deoarece, fiind asigurat că nu va fi denunțat, autorul este încurajat în realizarea hotărârii luate.

Complicitatea materială constă într-o activitate de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire materială la pregătirea sau executarea faptei săvârșită de autor.

Materializarea ajutorului material ia una din următoarele forme: procurarea pentru autor, a unor instrumente sau mijloace, cu ajutorul cărora acesta săvârșește fapta penală, cum ar fi: obiecte, substanțe, arme; confecționarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori mijloace cu care să săvârșească fapta periculoasă; înlesnirea sau ajutorul material dat de complice în timpul săvârșirii faptei; înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi în cala exercitării acțiunii.

În raport de importanța ce o reprezintă pentru activitatea autorului, ele pot fi considerate cauze secundare, care au contribuit la conducerea efectului sau condiții care doar au favorizat producerea lui.

În continuare, aprecierea complicității trebuie să țină cont de trei realități: momentul săvârșirii tăinuirii sau favorizării infractorului, relația dintre activități, forma ajutorului dat infractorului.

În funcție de momentul săvârșirii celor două infracțiuni, complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă.

Complicitatea anterioară constă în contribuția dată înainte de săvârșirea faptei, pe diferite căi: procurare de mijloace sau informații, confecționarea sau adaptarea de instrumente.

Complicitatea concomitentă constă în contribuția dată concomitent cu săvârșirea faptei și anumite acte de ajutor în timpul executării. În raport de relația dintre activitățile complicelui și autorului, complicitatea se prezintă ca mijlocită sau nemijlocită.

Complicitatea mijlocită există în cazul infracțiunii de tăinuire, când sprijinul este dat prin intermediul altui participant. Modul de realizare a acesteia impune trei modalități: complicitate la instigare, adică sprijinul acordat de complice instigatorului în acțiunea acestuia de a determina o persoană la săvârșirea vreunei alternative prevăzute de art.221 C. Penal; complicitate la complicitate, adică sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poată ajuta eficient săvârșirea infracțiunii de tăinuire, de o terță persoană; instigarea la complicitate, adică determinarea unei persoane de a săvârși sprijinirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel.

Complicitatea nemijlocită există atunci când sprijinul este acordat de complice direct autorului infracțiunii de tăinuire.

Din prisma formei ajutorului dat autorului, complicitatea se poate realiza fie prin acțiune, fie prin inacțiune.

Complicitatea prin acțiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea faptei ilicite.

Complicitatea prin inacțiune constă în neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care este obligat să le îndeplinească, neîndeplinirea constituindu-se ca o înlesnire sau ajutor dat cu intenție la săvârșirea faptei ilicite (de exemplu: portarul nu încuie ușa pentru ca autorul infracțiunii de favorizare a infractorului să poată intra și să-și pună în aplicare rezoluția infracțională).

În concluzie, complicele va primi o pedeapsă mai ușoară decât cea stabilită pentru autorii infracțiunilor analizate, având în vedere contribuția lor la săvârșirea infracțiunii care nu are aceeași importanță ca cea a autorului.

Există cazuri când complicele, prin natura activității desfășurate, dă un ajutor foarte important la săvârșirea infracțiunii, fără de care autorul n-ar fi putut desfășura activitatea infracțională. Astfel, instanța de judecată va putea aplica complicelui o pedeapsă mai mare decât cea a autorului.

Unele dificultăți în a delimita tăinuirea de complicitatea se datorează faptului că în ambele cazuri apare ideea de ajutor dat la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Totuși, dacă la complicitate ajutorul este dat înainte sau în timpul săvârșirii faptei, la tăinuire acest ajutor este întotdeauna ulterior săvârșirii faptei principale. Mai mult, pentru existența infracțiunii de tăinuire este necesar ca făptuitorul să nu fi promis ajutorul înainte sau în timpul săvârșirii faptei. În caz contrar, fapta va avea semnificația unei complicități și nu a unei tăinuiri, în conformitate cu dispozițiile alt. 48 C. pen.

Tăinuitorul nu va putea fi niciodată participant la săvârșirea infracțiunii principale. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni de furt, dacă un participant asigură paza la locul săvârșirii faptei și apoi primește o parte din bunurile sustrase, el nu va fi considerat tăinuitor prin raportare la infracțiunea principală de furt, ci va răspunde pentru complicitate morală concomitentă la aceasta. Nu se vor putea reține în concurs complicitate la furt și tăinuire în raport cu aceeași faptă. Calitatea de tăinuitor nu mai există în aceste împrejurări.

De asemenea, nu comite infracțiunea de tăinuire, ci complicitate morală, acela care primește în mod obișnuit pentru a ascunde sau valorifica bunuri dobândite prin furturi repetate săvârșite de aceeași persoană. Soluția se impune deoarece tăinuirea repetată echivalează cu o promisiune anticipată de tăinuire și este un mijloc de a-l sprijini pe autorul sustragerii, acesta având un plus de siguranță în săvârșirea faptelor următoare, știind că își va putea valorifica imediat bunurile sustrase.

Se poate, deci concluziona că esențiale în stabilirea diferenței dintre tăinuire și complicitate sunt cunoașterea cu exactitate a două momente, momentul în care a fost dat efectiv ajutorul la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și momentul în care a intervenit înțelegerea în legătură cu acest ajutor.

Evidențierea aspectelor care delimitează infracțiunea de tăinuire si cea de favorizare a infractorului față de participația penală în forma complicității, presupune în primul rând definirea celor două noțiuni: “participație penală” si “complicitate” .

Pornind de la definiția legală a complicelui, putem defini complicitatea ca fiind forma participației penale care constă în fapta persoanei care cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală ori promite înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Prin pluralitate de infractori (participație penală), știința dreptului desemnează acea situație în care aceeași infracțiune este săvârșită prin conjungarea a două sau mai multe persoane (concurs plurium ad idem delictum).

Infracțiunile de tăinuire și favorizare a infractorului , prin natura lor, constituie două infracțiuni de sine stătătoare, pe când complicitatea este o formă a participației penale.

Argumentul principal ar fi că participația penală nu este determinată de anumite condiții fixe, ci are un caracter întâmplător, ocazional, fiind determinată de anumite aspecte concrete, în care sub realizarea prin cooperare unei infracțiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârșirii sau a ascunderii urmelor ei.

Complicitatea presupune un ajutor dat autorului pentu a comite infracțiunea, ajutor care se poate concretiza în sfaturi sau informații destinate să contribuie la realizarea acțiunii incriminate, pe când tăinuirea constă în primirea unor bunuri provenite din săvârșirea infracțiuniim și exclude orice contribuție anterioară sau concomitentă la comiterea acesteia.

Prin activitatea sa, complicele nu săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci înlesnește această săvârșire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca autorul s-o comită mai ușor, mai repede și mai sigur.

Complicele pregătește realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârșită, creează autorului condiții propice pentru desfășurarea activității infracționale de tăinuire sau favorizare a infractorului, acte care atribuie contribuției sale caracterul unei participații accesorii secundare

Atât promisiunea de tăinuire a bunurilor, cât si promisiunea de favorizare a infractorului au loc înainte de comiterea infracțiunii, sau cel târziu până în momentul comiterii infracțiunii.

Tăinuirea, acea infracțiune cu obiect, subiect, latură subiectivă si latură obiectivă proprie, se deosebește de complicitate prin faptul că activitatea tăinuitorului nu este strâns legată de activitatea autorului, deoarece el nu cooperează la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.

Pentru existența complicității, în ambele cazuri trebuie îndeplinite anumite condiții: prima condiție ar fi aceea că între obiectul juridic al faptei prevăzute de legea penală săvârșită de autor și obiectul juridic al actelor de complicitate, trebuie să existe identitate. Această identitate trebuie să existe între obiectul juridic al complicității și obiectul juridic al tăinuirii și favorizării infractorului.

În cazul infracțiunilor complexe, infracțiunea comisă de autor absoarbe în conținut infracțiunea la care a ajutat complicele (exemplu: cazul unei tâlhării – complicele ajută numai la furt și contribuie la lezarea unei singure relații sociale, atrăgând un pericol social sporit). Acest aspect nu se raportează celor două infracțiuni discutate.

A doua condiție se referă la raportul subiecților, în sensul că trebuie să existe un autor și un complice. Complicele poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii, iar numărul complicilor este nelimitat teoretic, fiecare aducându-și contribuția cerută de autor.

Sub aspectul laturii obiective, se cere să existe o faptă a autorului care a săvârșit nemijlocit infracțiunea la care complicele a executat acte de înlesnire sau de ajutare.

În cazul infracțiunii de tăinuire trebuie clarificată activitatea desfășurată de complice. În general, se apreciază contribuția complicelui ca o înlesnire, dare de ajutor sau promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracțiune sau promisiunea de favorizare a infractorului.

În caz de complicitate, complicele trebuie să acționeze cu intenție directă sau indirectă în ceea ce privește ajutorul pe care îl dă autorului în comiterea faptei prevăzute de legea penală. Complicele cunoaște activitatea autorului și prevede rezultatul ei socialmente periculos, fiind conștient că prin activitatea sa contribuie la săvârșirea, de către autor, a faptei prevăzute de legea penală, și dorește să desfășoare acea activitate sau doar să coopereze la comiterea ei.

Prin activitatea sa, complicele nu săvârșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci înlesnește această săvârșire, făcând, prin sprijinul pe care-l dă, ca autorul s-o comită mai ușor, mai repede și mai sigur.

În concluzie, complicele va primi o pedeapsă mai ușoară decât cea stabilită pentru autorii infracțiunilor analizate, având în vedere contribuția lor la săvârșirea infracțiunii care nu are aceeași importanță ca cea a autorului.

Există cazuri când complicele, prin natura activității desfășurate, dă un ajutor foarte important la săvârșirea infracțiunii, fără de care autorul n-ar fi putut desfășura activitatea infracțională. Astfel, instanța de judecată va putea aplica complicelui o pedeapsă mai mare decât cea a autorului.

Complicele pregătește realizarea faptei penale, ia măsuri pentru ca ea să poată fi săvârșită, creează autorului condiții propice pentru desfășurarea activității infracționale de tăinuire sau favorizare a infractorului, acte care atribuie contribuției sale caracterul unei participații accesorii secundare.

Pentru existența complicității nu are relevanță dacă între autor și complice a existat sau nu o înțelegere.

Diferența dintre infracțiunea de favorizare a infractorului și complicitate, ca formă a participației penale, constă în faptul că ajutorul pe care o persoană îl dă unui infractor după comiterea infracțiunii, fără o înțelegere prestabilită, nu constituie o formă a participației penale, ci este o activitate autonomă prin care se împiedică înfăptuirea justiției.

3.2. Tăinuirea și favorizarea infractorului

Din simpla lecturare a art.269 și 270 C. penal putem observa diferențe între cele două infracțiuni, astfel infracțiunea de tăinuire se referă exclusiv la ascunderea, cumpărarea sau dobândirea în orice alt mod a diferitelor bunuri provenite din infracțiuni, fără o înțelegere prealabilă cu infractorul. Desigur este și acesta o formă de favorizare a infractorului, dar aceasta se constituie infracțiune de sine stătătoare, fiind clar delimitată de infracțiunea de favorizare a infractorului.

Infracțiunea de tăinuire nu poate exista decât după comiterea unei infracțiuni, pe când infracțiunea de favorizare a infractorului poate exista și pe timpul comiterii unei infracțiuni, cu condiția să nu fi existat o înțelegere prealabilă în acest sens între infractor și favorizator. De exemplu un infractor fură diferite bunuri dintr-o societate comercială, iar o altă persoană care trece întâmplător îl anunță fără motiv sau pentru a obține diferite foloase, că spre respectiva societate comercială se îndreaptă o patrulă de poliție, infractorul reușind în acest fel să fugă cu bunurile sustrase fără a fi prins, respectiva persoană îl favorizează pe infractor prin aceea că l-a ajutat la ducerea la bun sfârșit a infracțiunii, infracțiunea de favorizare a infractorului fiind săvârșită in timpul comiterii unei alte infracțiuni dar fără a exista nici un fel de înțelegere între cei doi.

Având în vedere aceeași speță, infracțiunea de tăinuire poate fi săvârșită doar după încheierea comiterii infracțiunii de furt, fie prin depozitarea bunurilor, fie prin cumpărarea acestora sau prin modificarea formei sau substanței bunurilor. Cu toate acestea, legat de aceeași speță, se conturează infracțiunea de tăinuire doar dacă făptuitorul cunoaște că bunurile respective provin din comiterea unei infracțiuni.

Ajutorul dat unui infractor semnifică o mentalitate necorespunzătoare, un act de împotrivire la infăptuirea justiției, o contribuție la perpetuarea stării de pericol general pe care îl creează săvîrșirea oricărei infracțiuni.

Orice faptă îndreptată împotriva înfăptuirii justiției este o atingere adusă relatiilor scociale, fiindcă acolo unde justiția este împiedicată de a se înfăptui în mod normal, acolo dispare securitatea relațiilor sociale.

Încă din cele mai vechi timpuri au fost incriminate și pedepsite sever atât faptele împotriva patrimoniului cât si cele împotriva infăptuirii justiției.

Infracțiunea de favorizare a infractorului face parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, fiind reglementată de art. 269 din Codul Penal, sub Titlul IV “Infracțiuni contra înfăptuirii justiției”.

Favorizarea infractorului are caracterul de infracțiune autonomă, de sine stătătoare, iar nu de act de participație, întrucât favorizarea are loc atunci când nu există o înțelegere prealabilă între persoana care a săvârșit o infracțiune si cea care îi dă ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală.

Fapta celui care favorizează pe infractor constituie o piedică reală în realizarea scopului legii penale, așadar fiecare persoană are datoria de a se abține de la orice acte de solidarizare cu fapta ilicită si cu persoana infractorului.

Din punct de vedere criminologic, infracțiunea de tăinire este nu numai un fenomen frecvent și răspândit, dar și un puternic factor criminogen.

Posibilitatea de a găsi un tăinuitor și existența unor adevărați profesioniști ai acestui gen de infracțiune, constituie un stimulent, o încurajare pentru cei ce se îndeletnicesc cu săvârșirea de infracțiuni contra înfăptuirii justiției.

Situații juridice de sancționare a faptelor ilicite de tăinuire și de favorizare a infractorului prevăzute de Codul penal, sunt instigarea (art.47) și coautoratul (art.46).

Art.47 C. penal definește persoana instigatorului ca acea persoană care, cu rea credință, determină a altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Raportarea acestei instituții de drept penal la infracțiunile de tăinuire și favorizare a infractorului, presupune ca persoanele instigate să se identifice în subiecții activi ai infracțiunilor menționate anterior.

Caracteristic situației menționate mai sus este faptul că instigatorul desfășoară o activitate materială, externă, în scopul de a transmite hotărârea luată altei persoane.

Datorită conținutului psihic al instigării, instigatorul este denumit și autor moral al infracțiunii, ca unul care face să se nască și să se realizeze laturile subiective ale infracțiunilor.

Practica judiciară a relevat, în aceeași măsură cu stadiile criminologice, că instigarea unei persoane la comiterea acestor două infracțiuni, nu este o activitate întâmplătoare ocazională. Mobilul acesteia are rădăcini adânci în acțiunile derulate de anumite structuri antisociale (grupări de infractori, crimă organizată etc.).

Uneori aceste structuri încearcă instigarea unor persoane la comiterea infracțiunilor de tăinuire și de favorizare a infractorului, în sensul asigurării, ascunderii, apropierii produsului diferitelor infracțiuni comise.

Prin această metodă se încearcă crearea unui paravan pentru adevărata criminalitate. Periculozitatea acestei situații se răsfrânge atât asupra societății umane, cât și aspra autorităților investite în combaterea acestor fapte, mai ales unitățile operative ale Ministerului Afacerilor Interne.

Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi multiple, de la simple sfaturi, îndemnuri rugăminți sau insinuări, până la constrângere, corupere (promisiuni de daruri sau alte foloase) etc. Determinarea poate fi realizată prin acte, cuvinte spuse sau scrise și chiar prin gesturi sau semne cu o semnificație neîndoielnică.

În cazul tăinuirii de bunuri sau alte obiecte rezultate din săvârșirea altor infracțiuni, instigarea poate lua una din următoarele forme: determinarea primirii sau dobândirii de astfel de bunuri; determinarea valorificării acestora, dacă se află în posesia acelei persoane; determinarea persoanei de a căuta cumpărători pentru o astfel de categorie de bunuri.

Practica judiciară a consemnat o multitudine de fapte prin care se poate realiza infracțiunea de instigare la tăinuire, iar realitatea socială, la rândul ei, oferă posibilitatea întrunirii cerințelor cerute pentru existența instigării. Cu privire la infracțiunea de favorizare a infractorului, instigarea poate lua forma uneia dintre modalitățile: determinarea ascunderii unei persoane care se sustrage urmăririi penale, judecății, executării pedepsei; determinarea oferirii ajutorului în vederea deplasării a unei astfel de persoane; determinarea ajutorării persoanelor evadate din unitățile autorizate de detenție; determinarea la procurarea de obiecte sau bunuri în vederea ștergerii urmelor infracțiunii săvârșite de o persoană.

În ambele infracțiuni trebuie clarificate formele pe care le poate îmbrăca instigarea, din punct de vedere juridic. Instigarea urmată de executare se caracterizează printr-o concordanță perfectă între activitățile întreprinse de instigator și instigat. În acest caz instigarea e pedepsibilă.

Aceeași natură juridică o are instigarea neurmată de executare. Există formă de instigare atunci când instigatorul a determinat la săvârșirea celor două infracțiuni, instigatul a acceptat, însă ulterior desistă ori împiedică voluntar producerea rezultatului sau, din alte motive, nu trece la executare (de exemplu: nu au fost condiții favorabile ca să transporte produsele infracțiunilor anterioare, în scopul preluării lor).

Contra împrejurărilor expuse mai sus, instigarea neizbutită există atunci când instigatorul determină unele persoane să comită cele două infracțiuni, iar acele persoane nu acceptă. Neacceptarea are ca finalitate nereușita instigatorului să le sădească în conștiință hotărârea infracțională. Această situație juridică nu este pedepsită de legea penală.

O altă situație juridică de sancționare este coautoratul, în cazul infracțiunilor de tăinuire sau de favorizare a infractorului.

Această situație apare rar în jurisprudența penală română privitoare la infracțiunile de tăinuire și de favorizare a infractorului, însă depinde, în mare măsură de amploarea fenomenului infracțional desfășurat anterior momentelor comiterii celor două infracțiuni.

Dacă infracțiunile desfășurate sunt sub formă continuă sau continuată, produsele infracționale sunt, cantitativ, mari, iar valorificarea lor necesită acțiunea concentrată a două sau mai multe persoane.

Aceste referiri sunt teoretice și, ca să subziste cele menționate anterior, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, trei condiții: activitatea coautorilor trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiași obiect juridic. În cazul de față, obiectul juridic este reprezentat fie de relațiile sociale ce ocrotesc proprietatea privată, fie de relațiile sociale care protejează înfăptuirea justiției; coautorii să săvârșească în mod nemijlocit faptele prevăzute de legea penală, nemijlocirea trebuie privită ca o executare directă; să existe legătură subiectivă între coautori; în lipsă, fiecare persoană va fi considerată autor a unei fapte distincte, iar actele lor vor fi doar conexe. Cooperarea materială nu este de ajuns.

În concluzie, infracțiunile de tăinuire și de favorizare a infractorului sunt pedepsite când fapta este consumată și epuizată. Datorită unor instituții juridice penale, mai există unele situații de pedepsire: complicitatea, instigarea și coautoratul.

Aprecierea acestor trei situații juridice se face în strânsă legătură cu circumstanțele în care faptele ilicite au fost comise, cauzele favorizatoare comiterii lor, împrejurările atenuante sau agravante manifestate în momentul săvârșirii infracțiunilor.

Dinamica infracțională a furnizat jurisprudenței numeroase cazuri, în care important era nu numai diversitatea faptică, ci și participația penală. În funcție de mobilul infractorilor, aceștia pot instiga o persoană la săvârșirea infracțiunii de tăinuire sau la complicitate la aceeași faptă. În funcție de amploarea rezultatului produs, se manifestă coautoratul la tăinuire.

CAPITOLUL IV

ASPECTE DE DREPT PROCESUAL,

JURISPRUDENȚIAL ȘI COMPARAT

Într-o privire de ansamblu, toate sistemele de drept modeme cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății și cele care împiedică înfăptuirea justiției, ca o consecință firească a importanței pe care o capătă relațiile sociale privitoare la proprietate și cele referitoare la înfăptuirea justiției în vederea dezvoltării societății și stimularea interesului individului la progresul societății.

În orice stat democratic, evoluția societății umane, în complexitatea acesteia, a demonstrat că necesitatea protejării unor relații sociale care au început a fi stânjenite a impus o politică legislativă prin care fiecare organ investit cu atribuții legislative a redactat și emis legi ordinare sau a modificat conținutul celor existente, în sensul că faptele catalogate ca ilicite să fie incriminate, conferind în această direcție o garanție ca relațiile sociale amenințate să reintre pe parcursul interacționării lor normale.

Societățile civile europene au înțeles importanța relațiilor patrimoniale, bazate pe interese reciproce, și le-au reglementat, în complexitatea lor, sub toate aspectele: civil, prin aspectele de fond și formă; procedural civil, prin mecanismul de valorificare a unor drepturi și interese legitime; penal, atunci când aceste relații denaturează în prejudicii considerabile adresate fie patrimoniului, fie persoanei, caracterizate prin pericol social deosebit.

Transparența procesului jurisdicțional a demonstrat că există situații în care înfăptuirea justiției poate intra într-un impas care ar putea afecta rezultatul judecății sub diferite forme: ajutarea infractorului să dispară sau să se sustragă etapelor realizării justiției, mărturia mincinoasă, denunțarea calomnioasă etc.

Aceste posibilități care ar putea interveni au fost reglementate în fiecare stat de drept, în sensul incriminării și pedepsirii acestora, pentru ca realizarea justiției să consfințească ordinea de drept existentă în cadrul oricărui stat democratic, ordine ce a fost stabilită prin conduită și voința majorității cetățenilor din statele în cauză.

Țările democratice au realizat că justiția, ca valoare socială, nu are doar valențe abstracte, pentru că acțiunile ilicite menționate pun în pericol nu numai justiția ca ideal și valoare socială necesar a fi permanent asigurată și protejată de puterea publică, ci și drepturi, libertăți sau interese concrete ale persoanelor.

Cadrul legal în domeniul dreptului penal este instituit de Constituția României – ca lege fundamentală și Codul Penal, ca ansamblu al normelor imperative ce incriminează faptele antisociale, completat de unele legi speciale. Se observă astfel că aceste acte normative au fost promulgate, Constituția în 1991 și Codul Penal în 2013, înaintea oricărei încercări a clasei politice conducătoare de aderare la structurile europene și cele nord-atlantice. Această mențiune își are relevanța în faptul că sfera faptelor antisociale incriminate și pedepsite, sub orice formă, chiar și alternativ, este destul de largă ca să corespundă cerințelor, în acest domeniu, pentru integrarea în Uniunea Europeană și NATO.

În primul rând, preocuparea legiuitorului român este de apreciat în sensul realizării unui Cod penal cuprinzător, obiectiv, nediscriminator și să corespundă viitoarelor realități, ce ar putea aduce atingere unor valori sociale și ar intra sub incidența sa.

În al doilea rând, intenția indirectă a acestuia a fost de a alinia actualul Cod penal, cu modificările sale față de precedentul, în rândul codurilor din sistemul dreptului continental.

Pentru a individualiza în mod obiectiv infracțiunile de tăinuire, favorizare a infractorului și complicitate este necesar să se studieze reglementările referitoare la aceste trei infracțiuni din unele coduri europene: Codul Francez de la 1 septembrie 1994, Codul Spaniol din 1973, Codul German din 1881, Codul Italian din 1930, Codul Portughez din 1982 și Codul SUA.

Cea mai recentă reglementare în materie penală din sistemul de drept continental este Codul penal francez, intrat în vigoare la 1 septembrie 1994. Cu privire la noutatea acestuia, putem aprecia că acesta este caracterizat prin trăsături de obiectivitate și aliniere la noile realități economico-sociale, în scopul combaterii noilor fenomene manifestate în procesul infracțional (crima organizată sau infracționalitatea transfrontalieră).

Cu privire la infracțiunile contra patrimoniului, Codul penal francez consacră în Cartea a III – a a codului "Crimele și delictele contra bunurilor".

În primul titlu al cărții se încadrează incriminările referitoare la furt (sub formă simplă, fiind sancționat cu pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani și sub mai multe forme agravante – furtul cu violență de către o persoană înarmată ori de o bandă organizată – care ajung a fi pedepsite cu 10-25 de ani sau cu pedeapsa privativă de libertate pe viață, plus cu amendă, în raport cu consecințele produse prin infracțiune), la extorcare (obținerea prin violență, amenințare a unei semnături, angajament, renunțări la un drept, remitere de fonduri, dezvăluirea unui secret), la șantaj, abuz de încredere, la escrocherie.

În cadrul Titlului II este incriminată, pe lângă distrugere, degradare, deteriorarea de bunuri, fapte frauduloase săvârșite prin intermediul calculatoarelor și infracțiunea de tăinuire.

În dreptul penal francez tăinuirea nu prezintă un pericol social ridicat. Reglementarea acesteia vizează înlesnirea oferită autorului unei infracțiuni de furt, fie sub formă simplă, fie sub formă agravată, prin care îi asigură acestuia însușirea bunurilor rezultate din comiterea infracțiunilor, prin ascunderea acestora sau îi asigură contravaloarea bunurilor, rezultată printr-o activitate comercială ilicită.

În doctrina penală franceză, tăinuitorul apare în calitate de infractor ca urmare a unei activități ingrate desfășurată de acesta: cea de valorificare a unor bunuri corpuri delicte. Nu în puține cazuri, doctrinarii francezi au alăturat comiterea infracțiunii de tăinuire de conceptul de crimă organizată. Această conjugare la nivel conceptual a fost determinată de un alt fenomen contemporan dezvoltat la o anumită categorie de infractori: asocierea în vederea comiterii unor infracțiuni, punerea în execuție a rezoluției infracționale pe parcursul căreia grupul de persoane se organizează și evoluează.

În concluzie, tăinuirea în dreptul penal francez rămâne o infracțiune de sine stătătoare, care întregește sistemul de garanții impus pentru apărarea principalei valori sociale: patrimoniul și, implicit, relațiile legate de proprietate. Cu privire la noțiunea de favorizare a infractorului și la celelalte infracțiuni ce vizează înfăptuirea justiției, Codul penal francez incriminează în Cartea a-IV-a a Titlului II, atingerile aduse autorității statului. În Capitolul II sunt incriminate faptele care aduc atingere administrației publice, în Capitolul III sunt incriminate faptele de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu în mod necinstit, iar în Capitolul IV sunt incriminate faptele care aduc atingere justiției.

Interesantă este voința legiuitorului francez de a introduce capitolul privitor la faptele ilicite care aduc atingere justiției în titlul referitor la atingerile aduse autorității statului. Un argument ar fi acela că valoarea primordială într-un stat democratic este autoritatea statală. Consacrarea unei astfel de valori supreme se datorează unei concepții individuale și unitare asupra statului de drept. Acesta presupune cele trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească.

Această concepție are rolul de a consolida relațiile dintre puterile statului, conferindu-le, fiecăreia, importanța pe care o merită și atribuțiile pe care să le folosească drept pârghii în asigurarea unui climat de liniște socială, unei armonii între categoriile variate ale societății și unei politici legislative civile și penale eficiente și în strictă concordanță cu realitatea.

Capitolul IV din Codul penal francez incriminează următoarele fapte: nedenunțarea unei infracțiuni, distrugerea de documente ce ar putea constitui probe, intimidarea unei persoane – care a fost victima unei crime, de a nu face plângere sau a reveni asupra plângerii, refuzul de a face dreptate sau de negare a dreptății săvârșit de un magistrat, influențarea sau intimidarea unui judecător, arbitru, interpret, expert, avocat al unei părți fapta unui magistrat, arbitru, expert de a primi daruri, avantaje, pentru a îndeplini sau a se abține de la un act al funcției; fapta de a nu aduce la cunoștința organelor judiciare a probei inocenței unei persoane; mărturia mincinoasă; încercarea de a determina mărturia mincinoasă.

În Secțiunea a III-a se incriminează faptele care aduc atingere respectului datorat justiției, denunțarea calomnioasă și nerespectarea măsurilor de siguranță.

Favorizarea infractorului este prevăzută în Secțiunea a II-a și completează multitudinea infracțiunilor menite să protejeze valoarea socială a înfăptuirii justiției.

Față de Codul penal român, cel francez are o viziune proprie asupra atingerilor aduse acestei valori sociale. Se observă că abundența de incriminări vizează acoperirea unei sfere cât mai largi a posibilelor fapte ilicite, dar aduce ca noutate incriminarea faptelor care aduc atingere respectului datorat justiției (art.434). Dacă unii doctrinari au considerat ca ineficace această reglementare, noutatea în cauză, mai presus de orice, consfințește rolul autorității judecătorești în cadrul statului democratic.

O altă apreciere distinctivă de dreptul nostru penal este aceea a includerii în această categorie de infracțiuni a unor fapte de corupție săvârșite de magistrați sau experți. Această individualizare originală urmărește tocmai să privească orice atingere adusă autorității judecătorești ca o atingere adusă înfăptuirii justiției.

În acest context creat de legislația franceză, infracțiunea de favorizare a infractorului urmărește a viza numeroasele relații sociale care ar putea intra sub incidența acestei incriminări și, mai mult, de a elimina toate posibilitățile prin care o persoană oarecare ar putea ajuta un infractor, sub orice formă și să aducă astfel perturbații procesului de judecată și tragere la răspundere a persoanei acuzate.

În doctrina franceză s-a pus problema în ce măsură favorizarea unui infractor acuzat că ar fi comis o infracțiune ce prezintă un pericol social scăzut, se poate diferenția de favorizarea unui infractor care a comis o faptă ilicită ce prezintă pericol social mai ridicat.

Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că nu se poate vorbi despre o diferențiere clară. Ambele cazuri reprezintă favorizări explicite, dar acestea trebuie privite sub aspectul abstractului. Adică, fiecare dintre cele două infracțiuni trebuie privite individual, iar aprecierea relației infracționale trebuie circumscrisă situațiilor care le caracterizează și individualizează. Bineînțeles că, între cele două exemple anterioare există o legătură la nivel structural și conceptual, dar luând fiecare caz în parte, aprecierea trebuie să fie influențată de specificul cauzei. Mai presus de toate, incriminare a unei astfel de fapte ilicite asigură protecția unei relații sociale specifice.

În celelalte coduri penale europene de influență franceză, în incriminarea faptelor de tăinuire și favorizare a infractorului se continuă concepția impusă de dreptul penal francez.

Codul penal portughez, intrat în vigoare la 23 septembrie 1982, reglementează, în Titlul IV, infracțiunile contra patrimoniului sub denumirea "Crime contra proprietății". Sunt incriminate faptele de furt simplu, furt calificat, furtul între membri familiei, furtul din necesitate, înșelăciunea, șantajul, frauda în dauna creditorilor. Tăinuirea nu este prevăzută expres, dar se poate deduce din alte incriminări.

Considerația pentru care legiuitorul portughez nu a recurs la incriminare a unei astfel de fapte este că aceasta nu prezintă pericol social, de multe ori persoana vizată de o astfel de incriminare aflându-se în necunoștință de cauză (eroare de fapt).

Cu privire la infracțiunile care aduc atingere înfăptuirii justiției și implicit, la favorizarea infractorului, Codul penal portughez incriminează în Capitolul II faptele de evadare din locurile de detenție a unei persoane legal deținute, nerespectarea obligațiilor impuse de o hotărâre judecătorească etc. În Capitolul III sunt incriminate faptele îndreptate contra realizării justiției: declarația mincinoasă a unei părți în proces, mărturia mincinoasă, determinarea la mărturia mincinoasă, denunțarea calomnioasă, simularea de infracțiune, obținerea prin violență și amenințare de declarații, represiune a contra unei persoane inocente, arestarea ilegală etc.

Favorizarea infractorului este prevăzută ca infracțiune în Codul penal portughez. Această incriminare privește ajutorul – sub orice formă, dat unei persoane împotriva căreia s-a dovedit comiterea unei infracțiuni și care a fost pusă sub acuzație.

În art.411 s-a incriminat favorizarea infractorului săvârșită de un funcționar. Această faptă este considerată a prezenta un pericol social mai ridicat decât cea anterioară. Calitatea subiectului activ, respectiv cea de funcționar, conferă incriminării în cauză un caracter calificat.

Această dublă incriminare a unei posibile infracțiuni ține doar de calitatea infractorului de a fi funcționar sau a nu fi funcționar. Legea penală portugheză nu face distincția dintre un funcționar public și un funcționar ca noțiune singulară. Prin menționarea termenului de funcționar, în cadrul normei în cauză, fără a face vreo distincție, se dorește a se acoperi o gamă largă de persoane ce a putea intra sub incidența prezentei norme juridice penale.

Codul penal german, în vigoare din 1881, reglementează în capitole diferite, atacurile contra proprietății. În Capitolul al XIX-lea se cuprind următoarele infracțiuni: furtul simplu, furtul agravat, furtul săvârșit cu arme sau în bandă, abuzul de încredere, furtul atenuat când este comis de o rudă ori de cel care locuiește împreună cu victima, folosirea ilicită a unui autovehicul, sustragerea de energie electrică. În Capitolul XX se incriminează furtul comis prin violență, șantajul și șantajul cu violență.

CAPITOLUL V

ELEMENTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

La analiza oricărei infracțiuni, și pentru o mai bună înțelegere a acesteia trebuie să studiem și practica judiciară întrucât practica judiciară reprezintă interpretarea legii de către cei puși să o aplice. Astfel putem enumera câteva exemple:

1. Prin sentința penală nr. 1138 din 29 septembrie 1994 a Judecătoriei Găești, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul P.D. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire.

Instanța a reținut că, la 10 decembrie 1990, inculpații U.M. și S.V. s-au înțeles cu inculpatul P.D. ca acesta să-i transporte cu autoturismul său, în orașul Găești, pentru a sustrage bunuri dintr-un magazin. Ajunși la destinație, inculpatul P.D. a rămas în mașină, iar ceilalți doi inculpați au pătruns în magazin prin efracție și au sustras bunuri în valoare de 146.000 lei. Cu aceeași mașină bunurile au fost transportate la domiciliul inculpatului L.F. și împărțite între cei trei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 26 din fostul Codul penal, complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care promite înainte sau în timpul săvârșirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă promisiunea nu mai este îndeplinită.

Fapta inculpatului P.D. care, anterior săvârșirii infracțiunii de furt, a acceptat să-i transporte pe autori cu autoturismul său la locul faptei, a asigurat paza în timpul sustragerii bunurilor și apoi a transportat bunurile sustrase la domiciliul unuia dintre autori, primind și el o parte din bunuri, constituie complicitate la infracțiunea de furt, iar nu infracțiunea de tăinuire.

Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun provenit din infracțiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și fără o promisiune anterioară, făcută în acest sens, autorului, ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, urmează a se schimba încadrarea juridică din infracțiunea de tăinuire, în complicitate la infracțiunea de furt calificat.

2. Prin sentința penală nr. 83 din 10 februarie 1994 a Judecătoriei Vălenii de Munte, inculpatul B.D. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 din fostul Codul penal.

Instanța a reținut că inculpatul a ajutat pe autorul unei infracțiuni de furt să valorifice bunurile sustrase.

Prin decizia nr. 216 din 31 martie 1995 a Tribunalului Prahova, pronunțată în apel, și decizia nr. 279 din 27 iunie 1995 a Curții de Apel Prahova, pronunțată în recurs, soluția primei instanțe a fost menținută.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta constituie infracțiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 din fostul Codul penal, iar nu aceea de favorizare a infractorului, este fondat.

Fapta inculpatului, de a se înțelege cu autorul unui furt, după săvârșirea de către acesta a infracțiunii, de a-l ajuta să vândă bunurile sustrase și de a împărți prețul obținut, constituie infracțiunea de tăinuire prevăzută în art. 221, iar nu aceea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 din fostul Codul penal. Ceea ce deosebește cele două infracțiuni, raportate la speță, îl constituie scopul de a obține un folos material pe care-l urmărește făptuitorul, caracteristic infracțiunii de tăinuire.

3. Constituie complicitate la tâlhărie, iar nu tăinuire de bunuri, fapta celui care atrage, după o înțelegere prealabilă cu alții, o persoană ce însoțește pe victimă, în scopul de a o lăsa pe aceasta singură, pentru a putea fi atacată și deposedată de bani, urmată de participarea la împărțirea acelor bani. Împrejurarea că inculpatul nu a comis nici un act de ajutor în timpul atacării și deposedării victimei nu are relevanță cât timp acțiunea sa, fără să fi fost indispensabilă, a folosit, totuși, la comiterea tâlhăriei prin aceea că a pus victima în situația să rămână singură și să nu se mai poată apăra.

Prin sentința penală nr. 81 din 1 aprilie 1998 a Tribunalului Prahova a fost condamnat, între alții, inculpatul AJ. pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, b, d și e, cu aplicarea art. 75 lit. c și a art. 37 lit. b din fostul Cod penal.

S-a reținut că în seara zilei de 23 decembrie 1997, fiind în înțelegere cu alți trei inculpați, din care doi minori, inculpatul a invitat pe Gh. Al., care ieșise cu partea vătămată L. I. într-un bar, să consume împreună cu el bere.

După ce inculpatul a intrat cu Gh. Al. într-un alt bar, ceilalți trei inculpați au urmărit pe partea vătămată și, imobilizând-o cu un spray paralizant, au doborât-o și au deposedat-o de suma de 460.000 lei, pe care au împărțit-o cu inculpatul A.J.

Apelul declarat de inculpatul AJ. a fost respins prin decizia penală nr. 215 din 23 iunie 1998 a Curții de Apel Ploiești.

Declarând recurs, acest inculpat a cerut schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tăinuire de bunuri.

Recursul nu este fondat.

Este adevărat că dobândirea unui bun, de către o persoană care cunoaște că acel bun provine din săvârșirea unei fapte penale, constituie infracțiunea de tăinuire de bunuri prevăzută de art. 221 alin. 1 fostul Cod penal, dar, activitatea inculpatului A.J., necontestată, de a promite celorlalți inculpați că va îndepărta pe Gh. Al. de partea vătămată, ceea ce a și realizat, a ajutat, desigur mediat, la săvârșirea faptei de tâlhărie, întrucât, deși nu a fost indispensabilă, a folosit totuși, la comiterea ei, prin aceea că partea vătămată a rămas singură și nu s-a mai putut apăra atunci când a fost atacată pentru a fi deposedată de bani.

Ca urmare, recursul declarat de inculpat a fost respins.

4.Pentru existența infracțiunii de tâlhărie nu are relevanță dacă inculpatul a urmărit deposedarea victimei de un anumit bun mai înainte de exercitarea violenței sau dacă urmărirea realizării acestui scop a intervenit în timpul folosirii violențelor pentru realizarea altei finalități, cum este aceea de a o bate pe victimă. Tot astfel, participarea unui inculpat la lovirea și imobilizarea victimei, concomitent cu deposedarea acesteia de bani de către un alt făptuitor, urmată de primirea unei părți din banii sustrași, constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de tăinuire de bunuri.

Prin sentința penală nr. 69 din 6 aprilie 1998 a Tribunalului Brăila a fost condamnat inculpatul minor P.O. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a și e, cu aplicarea art. 99 alin. 3 din fostul Cod penal.

S-a reținut că în ziua de 3 mai 1997, în timp ce se afla în apropierea unui magazin din Brăila, inculpatul P.O. și alți doi minori (în vârstă de 13 ani și, respectiv, 11 ani) s-au înțeles să bată pe minorul B.D. care se îndrepta spre ei. În momentul apropierii victimei, cei trei au început să o lovească, doborând-o, după care inculpatul și unul din minori au imobilizat-o, în care timp celălalt minor i-a sustras, din buzunar, suma de 15.000 lei. Apoi, inculpatul și ceilalți făptuitori au fugit spre faleza Dunării, unde au împărțit banii.

Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 260 din 24 iunie 1998 a Curții de Apel Galați.

Declarând recurs, inculpatul a cerut schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tăinuire.

Recursul nu este fondat.

Pentru a ne afla în prezența infracțiunii de tăinuire, este necesar ca inculpatul să nu participe în nici un mod la săvârșirea infracțiunii ci, potrivit art. 221 din fostul Cod penal, doar să primească sau să înlesnească valorificarea unui bun, cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, dacă prin aceasta a urmărit să obțină un folos material. Or, participând activ la săvârșirea faptei ce a avut ca urmare deposedarea victimei, prin violență, de suma de 15.000 lei, inculpatul a comis acte intrând în conținutul laturii obiective a infracțiunii de tâlhărie. Astfel, acțiune a sa de a lovi și imobiliza pe victimă se completează reciproc cu activitățile celorlalți făptuitori, al căror rezultat final a condus la deposedarea victimei de suma de 15.000 lei, care a fost împărțită între toți participanții.

Ca urmare, fapta inculpatului fiind corect încadrată în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a și e, cu aplicarea art. 99 alin. 3 fostul Cod penal, recursul a fost respins.

5. Constituie infracțiunea de complicitate la furt, cumpărarea repetată a unor bunuri cunoscând că acestea provin din furt, deoarece promisiunea de tăinuire repetată a unor asemenea bunuri ce urmează a fi sustrase, devine complicitate în conformitate cu dispozițiile art. 26 din fostul Cod penal.

Prin sentința penală nr. 286/1997 Judecătoria Timișoara a condamnat doi inculpați la câte 2 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 26 din fostul Cod penal raportat la art. 208, art. 209 lit. e și g Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 fostul Cod penal.

Prima instanță a reținut că în perioada 11 decembrie 1995 – 11 martie 1996 autori necunoscuți au pătruns prin efracție în mai multe unități comerciale, de unde au sustras bunuri, iar o parte din bunurile sustrase au fost găsite la locuința unuia dintre inculpați care le-a cumpărat de la celălalt inculpat, iar acesta la rândul său le-a cumpărat din piață de la persoane necunoscute, reținându-se că ambii inculpați cunoșteau că bunurile respective proveneau din furt.

Apelul inculpaților prin care susțineau că nu sunt vinovați de săvârșirea faptei, a fost admis de instanța de apel, Tribunalul Timiș, prin decizia penală nr. 1129/1997, care în baza art. 1l pct. 2 lit. a din fostul Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d din fostul Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul G. A. întrucât din probele administrate nu rezultă vinovăția, deci lipsește unul din elementele infracțiunii, inculpatul neștiind că bunurile cumpărate de la celălalt inculpat sunt furate, iar cu privire la inculpatul T.G. a schimbat încadrarea juridică în infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 din fostul Cod penal, căci din probele administrate nu rezultă că a cunoscut modul de procurare a bunurilor, dar față de numărul mare de bunuri achiziționate și prețul plătit, sub valoarea reală, inculpatul și-a dat seama că bunurile provin din comiterea unor fapte penale.

Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a casat decizia instanței de apel și a menținut sentința primei instanțe, întrucât din probele administrate, dar greșit analizate și interpretate de instanța de apel, rezultă vinovăția celor doi inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de furt calificat.

Potrivit art. 26 din fostul Codul penal, complice este persoana care cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzută în legea penală, sau care promite înainte sau în timpul săvârșirii faptei că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă promisiunea nu este îndeplinită.

Fapta inculpați lor de a cumpăra în mod repetat bunuri care proveneau din furt constituie complicitate la infracțiunea de furt, iar nu infracțiunea de tăinuire.

Această din urmă faptă se realizează fie prin dobândirea unui bun provenit din infracțiune, fie prin transformarea sau înlesnirea valorificării bunului, după săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală și fără o promisiune anterioară, făcută în acest sens autorului, ceea ce nu este cazul în speță.

6. Fapta de a lua parte la adoptarea hotărârii de a săvârși o tâlhărie, la stabilirea modului de a acționa, la pândirea victimei și la urmărirea ei, urmată de participarea la împărțirea bunurilor sustrase acesteia de către autor prin violență, caracterizează complicitatea la infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de tăinuire care constă, între altele, din primirea unui bun, cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără vreo contribuție cu caracter de înlesnire a săvârșirii acesteia de către autor.

Prin Sentința penală nr. 390 din 7 decembrie 2000, Tribunalul Brașov a condamnat pe inculpații B.L. și T.M. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a și e Cod penal, pe inculpatul P.V. pentru complicitate la această infracțiune și pe inculpații M.D., D.C. și D.S. pentru infracțiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 din fostul Cod penal.

Instanța a reținut că inculpații, tineri care se cunoșteau de mai multă vreme, au hotărât, la sugestia și pe baza semnalmentelor date de inculpatul P.V., să agreseze o femeie, factor poștal, și să-și însușească prin violență banii destinați plății pensiilor, aflați asupra ei.

La 15 februarie 2000, inculpații au așteptat ieșirea din oficiul poștal a factorului; aceasta neapărând, inculpații au pornit în urmărirea altei femei, partea vătămată I.M., de asemenea factor poștal la acel oficiu, cu intenția de a o jefui. Dându-și seama că aceasta îl cunoștea pe inculpatul M.D., grupul s-a întors lângă oficiul poștal, în urmărirea părții vătămate rămânând inculpatul P.V. care îi ținea pe ceilalți la curent cu traseul parcurs de femeie, folosind un telefon mobil.

Când partea vătămată a intrat într-un imobil, grupul de inculpați au fost anunțați de P.V., iar inculpații B.L. și T .M. au mers în acel loc, au intrat în holul imobilului și au atacat pe poștaș, sustrăgându-i 63 de milioane de lei. În acest timp inculpații M.D., D.C. și D.S. au rămas lângă oficiul poștal unde, după săvârșirea tâlhăriei, au revenit și ceilalți inculpați și, apoi, au împărțit, toți cei 6, banii jefuiți.

Curtea de Apel Brașov, prin Decizia penală nr. 87 din 18 aprilie 2001, a admis apelul părții civile, majorând despăgubirile, precum și apelul inculpatului P.V., pentru care a schimbat încadrarea juridică din complicitate la tâlhărie în tăinuire. Apelurile declarate de procuror și de inculpații T.M., B.L., M.D. și D.C. au fost respinse.

Recursul declarat de procuror, cu motivare a că instanțele au încadrat greșit faptele inculpaților P.V., M.D., D.C. și D.S. ca infracțiuni de tăinuire, în loc de complicitate la tâlhărie, este fondat.

Din probele administrate în cauză rezultă că prima instanță a stabilit o corectă stare de fapt. Această instanță și, apoi, cea de apel, au considerat însă greșit că cei patru inculpați la care se referă recursul sunt tăinuitori, atât timp cât ei au hotărât împreună să săvârșească infracțiunea și să participe efectiv la aceasta, lucru ce nu s-a realizat în condițiile stabilite de ei datorită unui concurs de împrejurări, iar nu datorită voinței lor.

Sub acest din urmă aspect este de reținut că persoana vizată ca victimă nu a apărut, motiv pentru care planul a fost schimbat de inculpați, victimă devenind I.M., față de care s-a acționat în modalitatea stabilită inițial, dar nu cu participarea efectivă a tuturor inculpaților, în principal datorită faptului că victima îl cunoștea pe D.M. și exista riscul ca făptuitorii să fie ușor identificați. Aceste modificări ale planului privind persoana vizată și participarea efectivă a inculpați lor nu prezintă relevanță juridică.

O dată ce au hotărât împreună să săvârșească tâlhăria, chiar dacă în cele din urmă nu toți au participat la aceasta, efectiv, ca autori, iar după comiterea ei au împărțit cu toții banii sustrași prin violență, inculpații care nu sunt autori ai tâlhăriei au acționat în calitate de complici, și nu de tăinuitori.

În consecință, recursul declarat de procuror a fost admis, hotărârile atacate au fost casate și s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor conform considerentelor ce preced.

7. Fapta celui care determină pe altul să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală și cumpără de la autor bunul provenit din săvârșirea infracțiunii constituie numai instigare, iar nu și tăinuire, aflate în concurs.

Prin sentința penală nr. 426 din 30 noiembrie 1994 a Judecătoriei Târgu Secuiesc, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul BJ. a fost condamnat pentru săvârșirea instigării la infracțiunea de furt calificat, prevăzută în art. 25 raportat la art. 208 alin. 1 și art. 209 lit. a din fostul Codul penal, și a infracțiunii de tăinuire, prevăzută în art. 221, cu aplicarea art. 33 lit. a și art. 34 lit. a din același cod.

Instanța a reținut că, în luna aprilie 1993, inculpatul a determinat pe B.C. să sustragă bunuri aparținând unei instituții, pe care apoi le-a cumpărat cu suma de 2.500 lei.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Potrivit art. 221 din fostul Codul penal, tăinuitor este persoana care primește, dobândește sau înlesnește valorificarea unui bun, cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obținerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material.

Înțelegerea dintre cel care dobândește un bun cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte penale și autorul acesteia fiind ulterioară comiterii ei, tăinuitorul nu este participant la infracțiune.

Cum, în speță, infracțiunea de furt calificat a fost săvârșită de către B.C. în urma determinării sale, cu intenție, de către inculpatul B.J., înțelegerea fiind ca cel dintâi să-i dea bunul sustras în schimbul unei sume de bani, inculpatul nu a comis și o infracțiune distinctă de tăinuire, ci numai pe aceea de instigare la furt.

9. Prin sentința penală nr. 188 pronunțată la data de 20.01.2010, instanța a dispus condamnarea inculpatei F.M. la pedeapsa de 4 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 1 din fostul Cod penal, cu aplicarea prevederilor art. 99 alin. 3 ale aceluiași cod, dispunând totodată suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de un an și 4 luni. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele:

La data de 27.05.2009, inculpata F.M., minoră la acea dată, a primit de la inculpatul S.C., concubinul său, un lănțișor sustras de acesta prin smulgere de la gâtul unei persoane care a rămas neidentificată și l-a ascuns până la sediul organelor de poliție, deși cunoștea că bunul provenea din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În ceea ce privește legătura de concubinaj a inculpatei F.M. cu autorul tâlhăriei din care a provenit bunul, instanța a reținut, contrar susținerilor apărătorului inculpatei, că textul alin. 2 al art. 221 din fostul Cod penal prevede o cauză de nepedepsire doar pentru soțul ori o rudă apropiată a autorului faptei prevăzute de legea penală din care provine bunul. Instanța a apreciat că,  deși se poate face o analogie între situația inculpatei, care trăia în concubinaj cu S.C., cu care avea și un copil, și cea a unei soții potrivit legii, aplicarea textului, care nu lasă loc de interpretări, prin extindere în acest caz ar fi nejustificată. Câtă vreme relația dintre cei doi inculpați nu a fost oficializată prin căsătorie potrivit dispozițiilor legale, concubina inculpatului nu poate beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de textul amintit. În dreptul român reglementarea în acest sens este unitară, în sensul că efectele căsătoriei nu se extind, nici din alte puncte de vedere, cum ar fi regimul bunurilor comune ori starea civilă a copiilor, asupra concubinilor.

La stabilirea și individualizarea sancțiunii, instanța a ținut cont de faptul că, întrucât a împlinit deja 18 ani, are un nivel de educație scăzut și un copil de crescut în condiții dificile din punct de vedere material, astfel cum rezultă din referatul de evaluare, aplicarea unei măsuri educative nu ar fi eficientă, orientându-se în sancționarea faptei de tăinuire spre aplicarea unei pedepse. În stabilirea cuantumului acestei pedepse, instanța a ținut seama de gradul de pericol social ridicat al faptei în concret, prin prisma gravității faptei din care provenea bunul și a urmărilor acesteia, dar și de circumstanțele personale ale inculpatei, care nu are antecedente penale și care are în îngrijire un copil mic, realizând doar venituri ocazionale, neavând, din cauza vârstei și a gradului scăzut de educație, reprezentarea completă a gravității faptei săvârșite și a semnificației acesteia, acționând și sub influența negativă a concubinului său, S.C., recidivist, care era de aproape două ori mai în vârstă și avea un evident ascendent de autoritate asupra sa.

CAPITOLUL VI

CONCLUZII

Este prevăzut faptul că infracțiunea de tăinuire, prevăzută la art. 270 din Codul penal, face parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, reglementate în titlul IV al părții speciale a Codului penal. Aceasta constă, conform alin. (1) al art. 270 din Codul penal, în primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaște natura acesteia.

Obiectul juridic principal al infracțiunii analizate constă în ocrotirea relațiilor sociale din sfera înfăptuirii actului de justiție, relații care sunt incompatibile cu orice ingerință în desfășurarea normală a activității organelor judiciare. Prin urmare, o persoană care are cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni sau, din împrejurările concrete, prevede săvârșirea unei fapte incriminate de legea penală nu poate primi, dobândi sau transforma un bun care provine dintr-o astfel de faptă și nu poate înlesni valorificarea lui decât cu încălcarea interesului aflării adevărului în cauzele penale.

Astfel, relațiile sociale protejate penal prin intermediul normei criticate sunt de o importanță majoră pentru întreaga societate. În cazul acestei infracțiuni persoana vătămată prin comiterea faptei nu este strict determinată. Infracțiunea fiind una de pericol și nu de rezultat, consumarea ei are loc în momentul în care, săvârșindu-se acțiunea sau inacțiunea incriminată, este creată starea de pericol social pentru activitatea de înfăptuire a justiției.

Având în vedere aceste caracteristici ale infracțiunii de tăinuire, respectiv importanța relațiilor sociale ocrotite, care sunt cele din sfera înfăptuirii justiției și, în consecință, pericolul social crescut al acestei infracțiuni, care vizează împiedicarea aflării adevărului în cauzele penale, cu toate că alin. (2) al art. 270 din Codul penal prevede că pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârșită de autor, legiuitorul nu a înțeles să reglementeze și faptul că împăcarea intervenită între autorul infracțiunii din care provine bunul tăinuit și partea vătămată produce efecte asupra răspunderii penale a tăinuitorului. Această opțiune legislativă este justificată de caracterul personal al împăcării, dar și de caracterul distinct (de infracțiunea de tăinuire) al infracțiunii din care provine bunul.

Prin urmare, faptul că, în considerarea pericolului social redus al acesteia din urmă și având în vedere relațiile sociale ocrotite prin incriminarea ei, legiuitorul a înțeles să acorde părților posibilitatea împăcării nu obligă la extinderea efectelor actului de împăcare asupra răspunderii penale a tăinuitorului.

Din analiza argumentelor expuse anterior, se constată că tăinuitorul și autorul infracțiunii din care provine bunul care face obiectul tăinuirii se află în situații juridice diferite, aceștia având calitatea de subiect activ al unor infracțiuni ce au ca obiect principal protejarea unor relații sociale diferite și un grad diferit de pericol social. Aceste aspecte justifică reglementarea de către legiuitor în situația celor două categorii de autori a unui regim juridic diferit din perspectiva efectelor instituției împăcării.

Totodată, lipsa extinderii efectelor împăcării asupra răspunderii penale a tăinuitorului în situația invocată de autorul excepției ține de politica penală a statului, legiuitorul reglementând răspunderea penală în cazul infracțiunii de tăinuire și în cel al infracțiunii din care provine bunul tăinuit în limitele atribuțiilor sale constituționale reglementate la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.