Tainele DE Initiere In Opera Sfintilor Parinti

=== l ===

CUPRINS

MOTIVAȚIE

Am ales să studiez aceste Sfinte Taine pentru că prin ele Biserica Ortodoxă se diferențiază de celelalte confesiuni întărind adevărul ei revelat.Prin Sfintele Taine se primește harul de viață făcător al Lui Hristos. Numărul celor șapte sfinte Taine simbolizează plinătatea harului, Hristos fiind însă Cel Care transmite harul specific fiecărei Tainei, după scopul și natura ei.

Toate Sfintele Taine sunt puteri date omului spre cunoașterea lui Dumnezeu. Iar Tainele de inițiere țin de începutul urcușului creștin spre Dumnezeu. Dacă Hirotonia se dă după o anumită chemare divină, nunta este o prefigurare a chipului Treimii care ține și de o alegere personală, pocăința este o întoarcere spre Dumnezeu atunci când conștientizăm păcatele, iar Maslul este, după gândirea Sfinților Părinți, o dezrădăcinare a păcatelor vechi care au îmbolnăvit și trupul, cele trei Taine de inițiere stabilesc legătura noastră cu Dumnezeu, fiind singurele fără de care omul nu poate să se mântuiască.

Tainele de inițiere reprezintă o categorie specială, rezultată în urma unei împărțiri teoretice, fapt ce nu separă cele trei Taine, Botezul, Mirungerea și Euharistia, de celelalte Taine, ci doar le grupează spre o mai bună analiză a lor. Nici o Taină nu este eficientă fără celelalte. De aceea, făcând referire doar la Tainele de inițiere, pr. Stăniloae afirmă: „Dacă Mirungerea dă puterea dezvoltării vieții celei noi în Hristos primită prin Botez, prin Euharistie se desăvârșește această viață ca unire deplină cu Hristos, sau cu Biserica. Dacă Botezul este Taina începutului, Mirul, Taina mijlocului, Euharistia este Taina sfârșitului sau a desăvârșirii” . Și tot pr. Stăniloae ne arată necesitatea celorlalte Taine în viață credinciosului, pe lângă lucrarea Tainelor de inițiere: „Desigur, noul membru al Bisericii, deși primește îndată după Botez și după ungerea cu Sf. Mir, Euharistia, nu se poate socoti ajuns la desăvârșire, din punct de vedere al contribuției pe care trebuie să o dea și el. Dar el are concentrat în sine tot drumul său în Hristos” . Așadar, cele trei Taine de inițiere, după cum rezultă și din clasificare lor, au rolul de a renaște pe om în trupul lui Hristos, Biserica. Mântuirea și desăvârșire sunt concentrate în ele, dar actualizarea se realizează și prin celelalte Taine.

Sf. Părinți au vorbit despre fiecare Taină în parte, iar ei nu au afirmat nicicând inferioritatea sau superioritatea vreunei Taine, ci totdeauna ei au încercat să ne dezvăluie bogăția fiecărei Taine și sensurile ei ascunse, precum și iubirea lui Dumnezeu care ne împărtășește prin lucrarea lui Hristos întru harul Duhului Sfânt, plinătatea bunătăților și a vindecărilor ce izvorăsc din această iubire.

Condiția existenței noastre este cunoașterea lui Dumnezeu, iar această cunoaștere nu este posibilă fără înaintarea în virtute. Prin Botez noi lepădăm neliniștea păcatului și ne îmbrăcăm cu pacea lui Hristos, care ne îndeamnă spre sfințenie. Prin Mirungere, noi primim de la Dumnezeu puterea de a lucra virtuțile și, prin aceasta, de a fi fericiți. Euharistia este cea mai importantă Sfântă Taină, pentru că prin ea Îl descoperim pe Hristos, Care se luptă alături de noi pentru depășirea neputințelor noastre. Ideea de jertfă din Euharistie ne îndeamnă și pe noi la smerenia lui Hristos. Singură calea jertfei este calea sfințeniei.

Harul pe care-l primim din Sfintele Taine este singurul care ne aduce conștiința de sine a existenței noastre, iar lipsa lui echivalează cu lipsa de cunoaștere. Singură ortodoxia păstrează harul adevăratului Hristos. Fără Tainele acestea, o Biserică rătăcește împreună cu adepții săi către un dumnezeu nedesăvârșit. Dacă din Taine învățăm smerenia și înlăturarea patimilor noastre, vom cunoaște un Dumnezeu al celor smeriți. Iar calea smereniei este o cale care îndeamnă la cunoașterea celorlalți și înțelegerea lor. Fără această cale, omul nu poate ajunge la maturitatea unei persoane conștiente de sine însuși.

INTRODUCERE

Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt cele trei taine prin care cel ce crede în Hristos este unit deplin cu El si introdus în Biserică. Ele sunt cele trei Taine ale inițierii creștine. Dacă Mirungerea dă puterea dezvoltării vieții celei noi în Hristos primită prin Botez, prin Euharistie se desăvârșește această viață ca unire deplină cu Hristos, și cu Biserica. Botezul este Taina începutului, Mirungerea cea a mijlocului, iar Euharistia cea a sfârșitului sau a desăvârșirii.

Sfintele Taine reprezintă puntea de legătură între creștinul ortodox și Dumnezeu. Prin Sfintele Taine, noi putem simți harul lui Dumnezeu și putem înainta spre îndumnezeire. „Sfintele Taine au în vedere omul ca parte materială care trebuie spiritualizată, pătrunsă de harul divin. În același timp, ele evidențiază faptul că mântuirea înseamnă tocmai penetrarea materiei de spiritual, spiritualizarea și sfințirea materiei, precum și capacitatea ei de a fi mediu al harului” .

Prefigurate în Vechiul Testament, ele capătă chip real în Noul Testament, fiind instituite de Mântuitorul Iisus Hristos. Vechiul Testament fiind ca o „umbră a bunurilor viitoare“ și ca un pedagog care pregătește poporul pentru venirea Mântuitorului lumii, prefigurările simbolice din Vechiul Testament, făcute de generații întregi prin „profeți și prooroci, în multe rânduri și în multe feluri“, mărturisesc revelația primordială și faptul că mântuirea care s-a realizat în Hristos este universală, incluzând toate popoarele lumii. Dacă poporul iudeu a fost condus spre Hristos prin ajutorul profeților, la popoarele păgâne găsim reminiscențe ale revelației primordiale, dar acestea sunt mult alterate față de chipul lor real. Amintim în acest sens anumite rituri de curățire exterioară prin spălare cu apă, prefigurând botezul, nu numai la evrei, ci și la popoarele păgâne: în cultele eleusine, orfice, în cultul zeităților Cybele, Isis, Dionisos ori Mithra, fiind răspândite și la babilonieni, perși, hinduși și egipteni. Diferența dintre ele constă în faptul că aceste spălări erau considerat doar ca acte de curățire rituală, fără vreo legătură cu stare morală a sufletelor.

Comparând aceste spălări rituale cu Botezul creștin, în care catehumenii se consacră lui Dumnezeu, apologetul grec Iustin Martirul și Filosoful (†165) consideră că „demonii, luând cunoștință despre botez, au introdus și ei diferite spălări și stropiri în templele păgâne“. Tertulian (†240) le consideră, de asemenea, curse ale demonilor, care prin imitație vor să deruteze pe creștini și chiar să egaleze tainele creștinești cu cele idolești. De pildă, și păgânii botează pe credincioșii lor, mărturisește Tertulian, făgăduind iertarea greșelilor prin spălare. Mai mult, Mithra își însemna soldații pe frunte și celebra frângerea pâinii, care era imaginea jertfei euharistice.

Materialele tainelor sunt apa, untdelemnul, pâinea și vinul. Unii eretici nu acceptau folosirea materiei pentru săvârșirea tainelor, considerând-o sediu al răului, și săvârșeau, de exemplu, botezul prin cuvânt. O explicație interesantă despre materia folosită în taine găsim la Nichifor Vulgaris, în opera Învățătura sfântă. Acesta afirmă că Dumnezeu putea și fără materie să transmită harul Său oamenilor, dar a ales cele inferioare omului ca omul să se smerească și să conștientizeze neputința lui. Arătând utilitatea materiei, Sf. Grigorie Teologul (†390) subliniază că folosim materia deoarece omul este compus din două naturi, adică din suflet și trup, din natura văzută și din cea nevăzută; deci curățirea se săvârșește în două chipuri.

Sf. Ioan Damaschin (†749) face o legătură între coasta Mântuitorului, din care a curs sânge și apă, apa Botezului și sângele euharistic. Astfel, „apa izvorâtă din coasta Sa este spre renaștere și omorârea păcatului și a stricăciunii, iar sângele este băutura pricinuitoare vieții veșnice“.

Materia folosită în Taina Mirungerii este mirul, care îl reprezintă pe Hristos. Sf. Dionisie Areopagitul arată că „mirul este o concentrare de materii bine-mirositoare, având în ea în chip bogat calitățile lor bine-mirositoare, și de aceea cei ce se împărtășesc de ea se umplu și ei de aceste bune miresme, pe măsura mărimii împărtășirii lor de mirul bine-mirositor Hristos. Dacă perceperea bunelor miresme sensibile umple de o bună simțire și hrănește de multă plăcere puterea deosebitoare a organelor noastre mirositoare, și dacă ceea ce percepem e nevătămător și are în sine ceva corespunzător cu buna-mireasmă, în chip asemănător se poate spune și de puterile noastre înțelegătoare că vor percepe, după măsura lucrării dumnezeiești și a deschiderii corespunzătoare a minții spre ceea ce e dumnezeiesc, buna-mireasmă cu obârșia în Dumnezeu și se vor umple de sfânta dulceață a hranei atotdumnezeiești“.

Un element important care demonstrează o singură revelație dumnezeiască este prezența jertfelor sângeroase la toate popoarele lumii. Dacă popoarele păgâne foloseau jertfele pentru a îmblânzi zeii, care trimiteau calamități sau înfrângeri din partea dușmanilor în războaie, poporul ales folosește jertfele pentru iertarea păcatelor. Pentru toate popoarele păgâne, sângele reprezenta ceva sacru, „simbolizând viața“. Prin sânge, spune Sf. Maxim (†662), se înțelege îndumnezeirea, care va fi viața celor ce se vor învrednici de ea. Căci sângele e izvorul vieții.

Popoarele păgâne și poporul iudeu preînchipuiau prin jertfele de animale jertfa Mântuitorului, adusă pentru curățirea păcatelor lumii. Referindu-se la jertfele păgâne, și în special la cele iudaice, Sf. Maxim le numește începătoare în evlavie. Jertfele erau săvârșite în toată ascultarea și credința, prin ele învățându-se faptele dreptății, mâncând cele văzute ale vietăților ca pe niște trupuri.

Explicând de ce poporul iudeu mânca trupurile animalelor jertfite, dar nu și sângele acestora, care era vărsat în cerc la temelia altarului (Deuteronom 12, 17), Sf. Maxim mărturisește că din pricina cugetului copilăresc poporul nu se putea ridica la înălțimea celor ce se săvârșeau tainic. Trupurile jertfite reprezintă disciplina morală, iar sângele, în înțeles spiritual, este cunoștința. „Rațiunile poruncilor, care sunt descoperite doar celor desăvârșiți, cei vechi le lasă lui Dumnezeu, neputându-se întinde cât lungimea cunoașterii. Altarul este simbolul lui Dumnezeu, căruia toți îi jertfeau duhovnicește și căruia îi lăsăm cunoștința celor mai presus de puterea noastră, ca să trăim. Iar temelia altarului e chipul credinței în Dumnezeu, căci credința e temelia care poartă toată zidirea faptelor și a înțelesurilor dumnezeiești. Tot cel ce nu se poate împărtăși cu sobrietate de beția vinului înțelepciunii dumnezeiești prin cunoștință, varsă rațiunile cunoștințelor pe care nu le înțelege lângă această temelie“.

Hristos, însă, făcându-Se arhiereu al bunurilor viitoare și jertfindu-Se pe Sine ca jertfă tainică, își dă împreună cu trupul sângele celor ce și-au deprins simțurile sufletului în vederea desăvârșirii, ca să distingă binele de rău.

Un simbol important referitor la jertfele vechi, explicat în legea cea nouă, este interzicerea zdrobirii oaselor victimelor și a mâncării lor. Jertfele vechi închipuie pe Hristos. Hotărându-se să coboare în ființă, Cuvântul cel mai presus de ființă și Făcătorul tuturor celor ce sunt a adus rațiunile naturale ale tuturor lucrurilor văzute, inteligibile împreună cu înțelesurile necuprinse ale proniei dumnezeirii. Dintre acestea, rațiunile celor cugetate sunt sângele Cuvântului, iar rațiunile celor sensibile sunt trupul Lui văzut. Deci Cuvântul fiind învățătorul tuturor rațiunilor duhovnicești, atât al celor din lucrurile văzute, cât și al celor din realitățile inteligibile, dă celor vrednici să mănânce ca pe un trup știința cuprinsă în rațiunile lucrurilor și să bea ca pe un sânge cunoștința aflătoare în rațiunile celor inteligibile. Iar oasele, adică rațiunile mai presus de înțelegere despre dumnezeire, care depășesc în chip nesfârșit toată firea creată, nu sunt date, neavând firea celor create vreo putere să intre în legătură cu acestea.

Dacă analizăm creștinismul ritualic, ajungem la un formalism și la o comparație între religia creștină și celelalte religii, fără a ne putea da seama care dintre ele reprezintă adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu.

Dacă primim totul în inima noastră și judecăm din prisma rațiunii noastre, care încearcă să se elibereze de patimi, putem spune că doctrina creștină este superioară tuturor celorlalte doctrine prin concepția ei de viață.

Capitolul I

Taina Sfântului Botez

Prin Taina Botezului, instituită de Mântuitorul, omul care crede în Hristos se renaște din apă și din Duh la viața cea adevărată în Hristos și devine membru al Bisericii.

Având în vedere importanța ce o reprezintă pentru mântuirea credincioșilor apartenența la Biserică și știind, din datul revelat, că altoirea în trupul Domnului – Biserica – se face prin Sfântul Botez (I Corinteni 12, 13), considerăm necesară o prezentare a semnificației ce i s-a dat Sfintei Taine a Botezului de Sfânta Biserică, fondată pe temelia învățăturii apostolice.

Încă înainte de instituirea Botezului în Biserica Noului Testament, Hristos în convorbirea cu Nicodim a înfățișat clar atât partea interioară, spiritual – harică, cât și cea exterioară a acestei Taine, când El îi spunea lui Nicodim, care căuta Împărăția lui Dumnezeu: „Amin, amin zic ție, de nu se va naște cineva de sus nu va putea vedea Împărăția lui Dumnezeu“. Nașterea de sus, fiind a doua naștere, este o naștere spirituală și se săvârșește prin lucrarea nevăzută a Sfântului Duh (Ioan 3, 8) și prin conlucrarea văzută și reală a apei materiale. „Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din duh, nu va putea să intre întru Împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; iar ce este născut din Duh, duh este“ (Ioan 3, 5 – 6).

Instituirea acestei Taine a avut loc după Învierea lui Hristos, când El, primind de la Dumnezeu – Tatăl toată puterea în cer și pe pământ, a spus ucenicilor săi următoarele: „Deci, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor“ (Matei 28, 19 – 20).

Termenul botez este un cuvânt de origine greacă, derivând de la verbul baptiso. În greaca veche clasică, în traducerea grecească a Vechiului Testament – Septuaginta și în Noul Testament, acest termen însemna, în general, a afunda.

În Septuaginta, de pildă, este folosit pentru a reda o acțiune de spălare prin afundare completă (IV Regi 5, 14; Iudita 12, 7; Levitic 6, 28). Cu același înțeles trece și în Noul Testament, unde suferă transformări profunde. Prin substantivizare, termenul baptisma va deveni specific Noului Testament, desemnând fie botezul lui Ioan, fie botezul creștin (I Romani 6, 4; Efeseni 4, 5; Coloseni 2, 12; I Petru 3, 21). În paralel forma de baptismas se va folosi pentru spălările rituale iudaice (Marcu 7, 4; Evrei 9, 10).

1. Prefigurări ale Tainei

Sfântului Botez în Vechiul Testament

În Vechiul Testament spălările rituale prefigurau botezul. Acestea erau săvârșite înainte de întâlnirile cu Dumnezeu (II Regi 12, 20; Numerii 8, 6, 21); de exemplu, levitul se spăla înainte de a fi sfințit (Ieșirea 29, 4; 40, 12), iar preoții înainte de a intra în templu (II Cronici 4, 2 – 6; I Regi 7, 23 – 29). Deși exprimau dorința sinceră de renaștere spirituală, aceste spălări rămâneau totuși simple acte externe, prefigurând prin ele însele lucrarea mântuitoare a Tainei Sfântului Botez, ca unele ce erau „umbră a celor viitoare“ (Coloseni 2, 17).

Amintim în acest sens că riturile de curățire exterioară, prin spălare cu apă, s-au întâlnit nu numai la poporul evreu, ci și la popoarele păgâne: în cultele eleusine, orfice, în cel al zeiței Cibele, ale lui Isis, Dionisos și Mithra, fiind răspândite și la babilonieni, perși, hinduși și egipteni. Diferența constă în faptul că aceste spălări erau considerate doar ca acte de curățire rituală, fără vreo legătură cu starea morală a sufletului.

Despre acestea, apologetul grec Iustin Martirul, în prima sa Apologie, face o comparație între modul în care creștinii se consacră lui Dumnezeu prin Taina Botezului și spălările rituale în religiile păgâne. Demonii, luând cunoștință despre botez, au introdus și ei diferite spălări și stropiri în temple păgâne : “dar demonii care au auzit despre fapta aceasta prezicând înainte de profet, au acționat în așa fel ca cei ce intră în trupurile lor și urmează să se înfățișeze înaintea lor, să le aducă libațiuni și sacrificii, să se stropească pe ei înșiși “ .

Tertulian le consideră și el ca fiind curse ale demonilor care imitând vor să deruteze pe creștini ținând să egaleze chiar tainele idolești cu cele creștine (dumnezeiești). De pildă și păgânii botează pe credincioșii lor, făgăduind iertarea greșelilor prin spălare și, mai mult, să ne aducem aminte că Mithra își însemna pe frunte soldații și celebra frângerea pâinii și reprezenta imaginea învierii .

Despre botezul iudaic Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că acesta curățea murdăriile trupești nu păcatele sufletești. Nu-l izbăvea pe om de păcate, nici dacă curvea, nici dacă fura, nici dacă săvârșea vreun alt păcat de felul acestora. Dar dacă omul se stingea de oase de mort, dacă gusta vreo mâncare oprită de lege, dacă venea de la vreo stricăciune, dacă se apropia de vreun lepros atunci se spăla; era necurat până seara, apoi era curat. De fapt acestea nu erau nici păcate, nici necurății, dar Dumnezeu a rânduit asta, ca prin astfel de curățiri cu apă să-i facă pe iudei, cei nedesăvârșiți mai cucernici și să-i facă de la început mai atenți pentru păzirea poruncilor celor mai mari. Botezul iudaic deci nu curăța păcatele ci numai murdăriile trupești. Botezul creștin este cu mult mai mare și plin de mult har. Izbăvește de păcate, curăță sufletul de harul Duhului .

Sfântul Vasile cel Mare (†379), referindu-se la botezul dat prin Moise spune că prin el „am cunoscut mai întâi deosebirea păcatelor, căci nu toate păcatele au darul iertării; pe de altă parte, am cercetat feluritele jertfe și iscusința curățirii, până ce am despărțit la vreme cele curate de cele întinate, am stat la veghe luând seama la cele bune, pentru ca apoi să primim botezul ca pecete a curăției “ .

În Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului (†386) găsim răspuns de ce apa a fost folosită pentru curățire „apa este mare lucru și cel mai nobil dintre cele patru elemente care sunt în lume. Cerul este locuința îngerilor, iar cerurile sunt din apă. Pământul este locul de locuit al oamenilor, dar din apă este și pământul. Înainte de facerea tuturor lucrurilor săvârșite în cele șase zile, Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apei (Facerea 1, 2). Apa este începutul lumii, iar Iordanul, începutul Evangheliilor“. Cateheza continuă, arătând locurile din Vechiul Testament în care apa este prezentă oriunde este vreo alianță cu Dumnezeu. „Prin mare se eliberează Israel din mâna lui faraon, iar prin baia apei în cuvântul lui se eliberează lumea de păcate. După potop s-a făcut legământul cu Noe, legământul din Muntele Sinai cu Israel s-a sfințit tot cu apă cu lână roșie și cu isop (Evrei 9, 19). Ilie se înalță la cer, dar nu fără apă, căci mai întâi trece apa Iordanului, apoi conduce spre cer carul tras de cai (IV Regi 28, 11). Arhiereul se spală mai întâi, apoi tămâiază. Aaron s-a spălat mai întâi, apoi a ajuns arhiereu (Levitic 8, 6 – 7). Căci cum era cu putință să se roage pentru alții cel care nu era curățat cu apă? Un simbol al botezului era spălatorul ce se găsea înlăuntrul cortului (Ieșirea 40, 7, 27 – 28) .

O altă preînchipuire a botezului în Vechiul Testament este potopul (I Petru 3, 21) . Pe timpul lui Noe, Dumnezeu a înecat păcatul primordial prin apă (Facerea IV, 17 – 22). Prin apă, potrivit legii, se curățește tot cel necurat, până chiar și hainele sunt spălate cu apă (Levitic 15, 10).

Ilie a arătat că harul Duhului este unit cu apă, căci cu apă a ars jertfa (III Regi 18, 32, 28) . Trecerea prin Marea Roșie este o nouă închipuire a botezului (I Corinteni 10, 1 – 2). Sfântul Grigore de Nyssa (†394) face o analogie între botez și trecerea prin Marea Roșie, explicând că „oastea egipteană constă din felurite patimi ale sufletului, prin care este luat cineva în robie. Acestea toate vor intra în apă urmărind pe israeliți. Însă firea prin toiagul călăuzitor al credinței și prin harul luminos se face dătătoare de viață celor care caută scăpare în ea, iar celor ce-i urmăresc, mijloc de privire. Aceasta înseamnă dacă cineva vrea să lămurească și mai mult această ghicitură, că toți cei ce trec prin apa trainică a botezului, trebuie să încerce toată tabăra răutății în apă și anume: lăcomia, pofta desfrânată, cugetul răpitor, patima înfumurării și mândriei, pornirea mânioasă, furia, pizma, bârfirea, toate acestea și cele asemenea. Deoarece aceste patimi obișnuiesc să urmeze firii noastre“ . În Imnele Arătării Domnului, Sf. Efrem Sirul (†373) amintește prefigurările botezului în Vechiul Testament, îndemnând în același timp la pocăință. „Poporul botezat prin mare a ajuns păgân pe uscat. Legea s-a făcut nelucrătoare în urechile lui, iar marea s-a stricat în vasele ei “ . Prin mare a trecut odinioară poporul și a alcătuit o preînchipuire a Botezului care e hrana voastră. Poporul a trecut dar n-a crezut. Neamurile s-au botezat și au crescut și au primit pe Duhul Sfânt. Îndulcirea apelor de la mare (Ieșirea 15, 23) era un semn al botezului, arătând că Domnul său va coborî și le va face „dulci pe cele amare“.

Numărul 7 al lui Elisei a curățit în chip simbolic cele șapte duhuri (Luca 8, 2; 11, 26), iar isopul și sângele (Levitic 14, 4 – 7) alcătuiesc o însemnată preînchipuire a Botezului .

Tăierea împrejur a fost văzută la Sfinții Părinți ca o preînchipuire a botezului. Sf. Chiril al Alexandriei (†215) vorbește de mielul pascal care trebuia să stea cu mama șapte zile și să se aducă jertfă în ziua a opta. Tot în ziua a opta pruncul de parte bărbătească era tăiat împrejur. Sf. Chiril spune „că mieii ajunși la bărbăție și bine hrăniți cu cuvintele catehizării îi aducem în ziua a opta, adică după ce a trecut timpul în care se aflau în pruncie și a venit după aceea altul, în care se poate împărtăși în mod potrivit taina lui Hristos. Căci ziua a opta înseamnă timpul învierii, când, după ce a suferit moartea pentru noi, a înviat Hristos, cu care ne facem de un chip, murind spiritual prin Sfântul Botez, ca să dobândim și învierea (Romani 6, 4 – 5)“ .

Mielul simbolizează credinciosul care la început este hrănit cu lapte (I Corinteni, 3, 2) de la mamă, adică de la Biserică. Vindecarea lui Neeman prin spălarea în apa Iordanului (IV Regi 5, 14) prefigurează puterea sfințitoare a apei Botezului creștin. Sfinții Părinți insistă în operele lor asupra fiecăruia din aceste prefigurări, arătând măreția și puterea mântuitoare a Tainei Sfântului Botez în raport cu ele. Sf. Ioan Damaschin concluzionează: „primul botez a fost botezul Potopului “ (Facerea VII, 17) pentru curățirea păcatului. Al doilea a fost botezul prin mare și nori (I Corinteni 10, 2; Numerii 9, 15 – 22), căci norul este simbolul Duhului, iar marea simbolul apei. Al treilea botez este botezul legii vechi, căci tot cel necurat se spală cu apă, ba încă își spală și hainele și astfel intră în tabără. (Levitic15, 3 – 33). Al patrulea a fost botezul lui Ioan (Matei 3, 1 – 12), care a fost introductiv și conducea la pocăință pe cei botezați ca să creadă în Hristos. „Eu, spunea Sf. Ioan Botezătorul, vă botez cu apă dar cel care vine în urma mea vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc “ (Matei 3, 11) . „Sf. Ioan a fost botezat punând mâna pe capul dumnezeiesc al Stăpânului și cu sângele său (Matei 14, 13)“ . Despre botezul lui Ioan, Sf. Vasile cel Mare spune că „botezul lui era dat celor de multe soiuri. Căci nu făcea deosebire cu privire la păcate, nici la jertfe, nu făcea cercetare adâncă asupra curăției, nici asupra privegherii de zi sau de noapte. Ci fără nici o întârziere, dacă cineva ori de unde și ori de câte ori venea să-și mărturisească păcatele, era botezat în râul Iordan, îndată lua iertarea“. Sf. Chiril al Ierusalimului mărturisește în ce chip erau botezați de către Ioan cei care mergeau la el. „Ei își mărturiseau păcatele lor (Matei 3, 6). Mai întâi își arătau rănile, apoi acela le dădea leacurile și-i izbăvea pe cei credincioși de focul veșnic. Și dacă vrei să te convingi că botezul lui Ioan este izbăvire de îngrozirea focului, atunci ascultă-l pe el care spune: Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiți de mânia ce va să fie? (Matei 3, 7). Tot astfel intră și tu, zice Ioan, prin ușa cea îngustă și strâmtă. Cel care a dat această învățătură este vrednic de credință, pentru că este primul care a pus în practică învățătura sa; nu se rușina de spusele sale, iar conștiința sa nu punea piedici limbii “ .

Botezul lui Ioan este puntea de legătură între Vechiul Testament și Noul Testament. În acest sens trebuie văzut și botezul pocăinței pe care-l predica și-l administra Sf. Ioan. Sf. Ioan Gură de Aur, referindu-se la acest aspect, spune : „Așadar Ioan a venit din cauza acestor rele, fără să facă altceva decât să-i aducă pe aceia la cunoștința păcatelor lor; de aceea botezul său era format din pocăință și mărturisire. Și aceasta demonstra și predica sa, căci nu spunea altceva decât: Faceți roade vrednice de pocăință (Luca 3, 8). Având conștiința păcatelor, vei căuta mântuitor și vei dori iertarea lor. În acest scop a venit Ioan pentru a pregăti și a-i îndemna să se pocăiască “ . Botezul Sf. Ioan avea un caracter simbolic și profetic, nu acorda iertarea reală a păcatelor și pregătea doar sufletele oamenilor, prin pocăință, pentru primirea lui Hristos. Însuși Ioan afirmase către unul din ucenicii săi că „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez “ (Ioan 3, 30) și că „doar El va boteza cu Duh Sfânt și cu foc “ (Matei 3, 11).

Întrucât caracteristica centrală a Botezului creștin constă în împărtășirea Sfântului Duh, instituirea sa nu putea avea loc decât după înviere (Matei 28, 19) când Hristos fusese preaslăvit. Așadar, opinia celor ce socotesc instituirea Botezului creștin la Botezul Domnului în Iordan sau la convorbirea sa cu Nicodim, voind prin aceasta să asimileze Botezul creștin cu botezul lui Ioan, se dovedește a nu avea nici o bază reală. Faptul că ucenicii lui Hristos au botezat (Ioan 3, 22) nu poate fi considerat ca un botez creștin propriu-zis, ci mai degrabă tot ca un mijloc de a deschide sufletele oamenilor pentru primirea lui Hristos.

Vorbind despre Botezul creștin, Tertulian arată nonsensul ca Hristos să fie botezat înainte de înviere, „căci în ce să fie botezat, în Sfântul Duh? Dar acesta încă nu coborâse de la Tatăl, în Biserică, iar aceasta încă nu fusese organizată de Apostoli. Așadar au botezat ucenicii săi ca slujitori, ca și Ioan Înaintemergătorul, neacordând alt botez pentru că nici n-a existat altul, decât după Hristos. Pe acela nu l-au avut atunci întrucât Domnul nu s-a preaslăvit nici Botezul nu avea încă puterea eficace, prin Patimă și Înviere deoarece nici moartea nu putea fi desființată decât prin patima Domnului (Romani, 5) și nici viața noastră nu poate fi reînnoită decât prin Învierea sa . Tot astfel explică și Sf. Ioan Gură de Aur în Omiliile la Evanghelia lui Ioan. Domnul a predicat Botezul învierii, iar Ioan pe cel al pocăinței. Botezul lui Ioan avea puterea de început (eisagogikon), iar acesta de desăvârșire. Acela era pentru despărțirea de păcat iar acesta pentru unirea cu Dumnezeu. Botezul lui Ioan era „împlinirea celor vechi și nu începutul celor noi“ .

2. Botezul în opera Părinților Apostolici

Credința în lucrarea mântuitoare a Tainei Sfântului Botez străbate ca un fir roșu de-a lungului istoriei Bisericii, fiind mărturisită, de nenumărate ori, de slujitorii Bisericii din timpurile primare, ucenici ai Apostolilor sau foarte apropiați lor, și de Sfinții Părinți. La urmașii direcți ai Apostolilor, bărbații apostolici, deși găsim indicații scurte asupra Tainei Botezului, ele mărturisesc clar despre credința bisericii vechi în Botez ca într-o lucrare bisericească sfântă, dintre cele mai însemnate și mântuitoare. Astfel în Epistola lui Barnaba scrisă prin secolul al II-lea d. H. se spune: „Noi ne pogorâm (adică ne cufundăm) în apa (Botezului) plini de păcate și necurățiți și ieșim din ea folosiți cu frica în inimă și nădejdea la Iisus în Duh. Iar primind iertarea păcatelor și nădejdea în numele Domnului, ne reînnoim, ca și cum ne-am crea din nou, așa că avem sufletul copilăresc ca cei ce suntem rezidiți spiritual “ .

Tot așa învață și Sf. Herma despre Botez, numai că într-o formă simbolică. La întrebarea lui pentru ce pietrele, necesare turnului ce se zidea (adică Biserica), se procurau din adâncimile apei, Păstorul-Îngerul îi răspunde următoarele: „Pietrele (care înseamnă oamenii ce intră în biserică) trebuiau să treacă prin apă (botezul) ca să fie vii, fiindcă ei nici nu puteau altfel intra în împărăția lui Dumnezeu, decât îndepărtând moartea vieții de mai înainte… Căci, omul până la primirea numelui lui Dumnezeu este mort; îndată însă ce primește această pecete, se spală de moarte și primește viață. Această pecete însă, este apa; în ea oamenii întră morți și ies dintr-însa vii“. Același răspuns i s-a dat lui Herma și de bătrâna care reprezintă Biserica, la întrebarea pentru ce turnul se face pe apă, la care i se răspunde: „pentru că viața noastră este mântuită și se va mântui prin apă “ .

În porunca IV, cap. 3, a Păstorului se spune: „nu este altă pocăință decât aceea când ne-am coborât în apă și am primit iertarea păcatelor de mai înainte“ . Ideea că după botez nu mai este pocăință a persistat în primele secole ale bisericii, de aceea mulți creștini amânau botezul până la bătrânețe. Părinții capadocieni osândesc aceste practici greșite în tradițiile lor.

Atât Barnaba, cât și Herma, vorbind despre botez nu spun nimic referitor la cuvintele mistice ce se pronunță la săvârșirea Tainei, dar despre partea văzută, materială, cât și despre cea nevăzută – harică, ei vorbesc destul de clar și bine, punând prima în cufundarea în apă, iar pe a doua în primirea iertării păcatelor sau în îndepărtarea morții și în renașterea spirituală sau în rezidirea pentru o nouă viață în Hristos. La aceasta, Sf. Ignatie Teologul adaugă că „a boteza, precum și a săvârși cina iubirii fără de episcop e nepermis “ , ceea ce dovedește lămurit că botezul, prin esența și însemnătatea sa, este o lucrare bisericească tot atât de însemnată și sfântă ca și Euharistia. In Constituțiile apostolice găsim o rugăciune de sfințire a apei și a undelemnului: „Doamne Savaot, Dumnezeul puterilor … Însuți sfințește și acum prin Hristos apa și undelemnul acestea pentru robul tău și le dă lor putere pricinuitoare de sănătate, alungare de boli, izgonirea de demoni, apărătoare de orice cursă“ . Iar versiunea siriacă a lucrării Testamentului Domnului cuprinde în plus cererea ca „apa și undelemnul binecuvântat să capete și efectul de păzire a caselor“ (cartea VII, 2), ceea ce presupune că era obiceiul ca aceste materii să fie luate și păstrate în casele credincioșilor.

O lucrare de mare importanță, descoperită în 1873 de mitropolitul Filotei Vrieniu, cu numele de Didahia sau Învățătură a Domnului prin cei doisprezece apostoli către neamuri – ea a fost scrisă la mijlocul secolului I, deși unii critici o văd compusă cu mult mai târziu, chiar în preajma anilor 160 sau 180 – cuprinde însemnări esențiale despre practica botezului în secolul I d. H. Astfel cu privire la botez așa să se boteze: „după ce ați spus mai înainte toate cele de mai sus, botezați în numele Tatălui și Fiului și Sf. Duh în apă proaspătă. Iar dacă nu ai apă proaspătă botează în altă apă rece, iar dacă nu ai apă rece, în apă caldă. Dacă nu ai de ajuns, nici una nici alta, toarnă pe cap de trei ori apă, în numele Tatălui și Fiului și Sf. Duh. Înainte de botez să postească cel ce se botează și cel botezat și alții câțiva, dacă pot. Poruncește însă ca cel ce are să se boteze să postească o zi sau două înainte“ . Desprindem de aici că în primul secol creștin botezul se făcea prin cufundare, în numele Sfintei Treimi, în apă rece, proaspătă, iar în lipsa acesteia în apă caldă. Botezul se poate face și prin turnare, tot cu aceeași formulă de botez, numai în caz de nevoie, când nu este destulă apă. Cel care se botează trebuie să postească înainte, trebuie să postească și cel ce botează și cei apropiați ai celui botezat dacă pot; după botez urmează împărtășirea.

3. Practica Botezului în opera Apologeților

Cu excepția Sf. Iustin Martirul și a lui Tertulian, apologeții n-au vorbit despre Sfintele Taine. Ei au evitat discret abordarea acestei probleme, întâi datorită disciplinei arcane pe care erau obligați s-o păzească cu strictețe, apoi datorită recomandării evanghelice de a nu arunca cele de preț înaintea celor nevrednici. De fapt, acuzațiile pe care păgânii le aduceau creștinilor ar fi trebuit să provoace din partea apologeților o descriere a tainelor sau misterelor lor liturgice. Ei n-o fac însă pentru motivele arătate și în plus pentru că o asemenea dezvăluire ar fi provocat, probabil, interpretări și mai scandaloase din partea păgânilor.

În sinceritatea și în entuziasmul bunei și dreptei credințe, Sf. Iustin trece însă peste aceste opreliști și descrie în Apologia I–a, cap. 61 ș.u., cele două mari taine creștine, Botezul și Euharistia, taine de inițiere în creștinism. Descriindu-le amănunțit, Sf. Iustin socotea, probabil, că va atrage prin aceasta bunăvoința stăpânirii asupra creștinilor. Astfel, el explică ritul botezului creștin, scriind următoarele: „cine este convins și crede că învățătura și cunoștințele noastre sunt adevărate și se făgăduiește că poate trăi conform lor, acela trebuie să știe că cu rugăciunea și cu postul se cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor din trecut și noi ne vom ruga și vom posti cu dânșii. Pe urmă, îi vom duce unde este apă și se vor renaște … spălându-se cu apă în numele lui Dumnezeu, Tatălui și Stăpânului tuturor, și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Duhului Sfânt. Căci Hristos a zis: de nu ne vom naște din nou nu vom intra în împărăția cerească. Fiindcă nu știm prima noastră naștere și prin necesitate ne-am născut și am crescut în năravuri rele și în chip rău de viață, apoi ca să nu fim fii ai necesității și ai neștiinței, ci a libertății și științei și ca să primim în apă lăsarea păcatelor săvârșite se chemă asupra celor ce voiesc să se renască și se căiesc de păcate, numele Tatălui tuturor și al Domnului Dumnezeu“ . Aici lesne se poate vedea că pe lângă faptul că se vorbește de apă, ca materie necesară Botezul, și de întrebuințarea ei pentru spălare (care are un sens mult mai apropiat de cel de cufundare, decât de cel de stropire sau turnare), se mai vorbește și de făgăduința dată de cel ce se pregătește pentru botez de a trăi mai departe o viață conformă cu datina creștină. Botezul se face în numele Sfintei Treimi, se invocă o rugăciune asupra apei și după botez asupra persoanei botezate. Cei ce primesc botezul, „devin apoi luminați la minte“. Mai mult, pentru a lămuri posibilitatea renașterii și comparând apa renăscătoare a Botezului cu sămânța omenească din care apoi se dezvoltă organismul omenesc, el vrea să arate că apa Botezului nu este o apă simplă, ci un instrument al puterii dumnezeiești celei harice de viață făcătoare și renăscătoare. În alt loc, Sf. Iustin numește botezul apa vieții , singura în stare a-l curăți pe cel ce se pocăiește.

Mult mai însemnată e învățătura lui Tertulian despre Botez. Pentru a arăta modul de desfășurare a botezului, Tertulian întrebuințează expresiile pogorârea în apă și cufundare . Prin aceasta el arată lămurit că Botezul se făcea prin cufundare de trei ori, în numele Sfintei Treimi, exprimându-se astfel: „Hristos, după înviere a dat ucenicilor Săi porunca sa cea de pe urmă: a boteza (toate neamurile) în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, iar nu în numele unuia, de aceea ne și cufundăm (la botez) de trei ori, iar nu o dată, adică de atâtea ori câte persoane și câte nume sunt“ .

Față de obiecțiile necredincioșilor în ce fel cele văzute și materiale pot servi în Sfintele Taine ca loc și instrument al puterii lui Dumnezeu, el răspunde „Dumnezeu în atotputernicia Sa alege instrumente materiale pentru activitatea Sa, căci este chiar necesar ca fiecare materie să primească însușirea aceluia, care tinde către înălțime și mai ales materia trupească a primit însușirea spirituală, ca una care prin finețea substanței sale o pătrunde mai bine și locuiește în ea“ . Această explicație a lui Tertulian avea și are o deosebită însemnătate nu numai față de Botez, ci și de celelalte Sfinte Taine bisericești.

Tertulian explică de ce pentru botez și lucrarea ce se săvârșește prin el ca renaștere spirituală s-a ales de Dumnezeu anume apa: „pentru că de la începutul lumii în toate timpurile a întrebuințat Dumnezeu apa, ca cel mai simplu și mai curat element “ . Lichidul a fost primul care a adus la lumină, viața și ca să nu se minuneze nimeni că apele pot însufleți în Botez, el însuși îndreaptă atenția asupra poruncii ce a dat-o Dumnezeu apei, ca să producă suflet viu (Facerea 1, 20). Peste apele de la început, deasupra cărora se purta Duhul Sfânt, la Botezul Domnului, vine Sfântul Duh asupra celui Sfânt. Astfel firea sfințită de cel Sfânt capătă puterea de a sfinți ea însăși , „precum odată Sfântul Duh se purta deasupra apelor și cei ce se purtau își împrumutau sfințenia de la cel ce se purta pe deasupra lor, așa și în Botez, se pogoară din cer același Duh și stă deasupra apei, sfințind-o și astfel ceea ce este sfințit absoarbe în sine puterea de a sfinți, de unde devine nu numai curățirea trupului, ci și a sufletului celui ce se botează, prin faptul ce se spală de toate necurățiile și se eliberează de păcate și pedepse și se restabilește în el chipul și asemănarea lui Dumnezeu“ . Actul botezului se aseamănă cu acela al spălării de murdării: păcatele nu apar pe trup, căci nimeni nu vede pe piele pata idolatriei, a desfrânării sau a înșelăciunii, dar aceste pete apar în substanța duhului, căci duhul e autorul păcatului. Duhul poruncește, iar trupul slujește, dar vina o împart amândoi. Prin intervenția îngerului ce sfințește apa, duhul se spală corporal în ape și trupul se curățește duhovnicește în ele.

Botezul se săvârșește numai o singură dată, de către episcop sau, cu aprobarea lui, de preoți și diaconi ; iar numai în cazuri excepționale de mireni.

Numai într-un singur punct referitor la Botez, Tertulian nu era de acord cu tradiția bisericească veche, și anume asupra necesității amânării botezului pruncilor până la maturitate.

4. Părerea Sfinților Părinți în legătură cu pedobaptismul

Întrucât în Sfânta Scriptură, Botezul este condiționat în mod clar de credința și pocăința convertiților, este și firesc că Botezul viza în primul rând pe adulți (Marcu, 16, 16; Faptele Apostolilor, 2, 38; 8, 37), pentru că era strâns legat de propovăduirea Evangheliei și de convertirea lor la Hristos. Dar acest lucru nu exclude posibilitatea de a boteza și copiii, deși nu se poate spune că îndeplinesc cele două condiții cerute. Noul Testament, Tradiția Bisericii din primele veacuri și arheologia biblică ne dovedesc acest lucru cu prisosință.

Noul Testament nu oferă date directe despre botezul copiilor, în sensul de a recomanda sau a descrie în mod clar botezarea lor. Indirect însă, analizând temeinic cazurile descrise în Noul Testament când au fost botezate case întregi, reiese cu foarte mare claritate că botezul era adresat și administrat și copiilor: casa Lidiei (Faptele Apostolilor 16, 15), casa temnicerului din Filipi (Faptele Apostolilor 16, 33) și casa lui Ștefana (I Corinteni 1, 16).

Vechiul Testament este o prefigurare a Noului Testament, iar Sfinții Părinți leagă clar Botezul de circumciziunea iudaică, prin Botez realizându-se în mod real toate cele prefigurate de circumciziune. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful afirmă că „tăierea împrejur cea trupească a fost premergătoare la venirea Botezului“ . La fel se pronunță și Sfântul Ioan Gură de Aur, scriind: „Botezul creștin a fost prefigurat de tăierea împrejur cea iudaică“ .

Făgăduințele făcute de Dumnezeu se împlinesc în mod real în Noul Legământ, pentru Noul Israel, poporul lui Dumnezeu, sămânța lui Avraam, pe care sunt „altoite neamurile“ cum spune Sf. Ap. Pavel (Romani 11). Prin botez se intră în Noul Legământ și se moștenesc toate făgăduințele. Sf. Ap. Petru spune că prin Botez se primește iertarea păcatelor și Duhul Sfânt și, mai mult, „vouă și copiilor voștri este dată făgăduința și tuturor celor de departe pe oricâți în va chema Dumnezeul nostru“ (F.A. 2, 38 – 39).

Cea mai veche mărturie despre botezul copiilor o deducem din Martiriul Sf. Policarp (+156), ucenicul Sf. Ap. Ioan. Pus să-l blesteme pe Dumnezeu, el refuză, spunând: „de optzeci și șase de ani îi servesc și nici un rău nu mi-a făcut. Cum să-l blestem pe Împăratul meu cel ce m-a mântuit?“ . Deci a fost botezat în fragedă copilărie. Sf. Iustin Martirul scrie că în vremea sa, mulți bărbați și multe femei, care au ajuns la vârsta de șaizeci sau șaptezeci de ani și care din pruncie au fost ucenici ai lui Hristos, au rămas curați .

Sf. Irineu († 202 d.H.) ne transmite credința și practica Bisericii, scriind că Hristos a venit să-i mântuiască pe toți oamenii, „pe copilași, pe copilandrii tineri și bătrâni“ . Sf. Ipolit (sec. al III-lea) descrie felul cum se săvârșea Botezul în timpul său: „să se boteze mai întâi copiii, apoi bărbații și femeile“ . Despre Iulian Apostatul († 363 d.H.), Sozomen ne informează că a fost botezat din copilărie și a fost instruit în Sfintele Scripturi . Tertulian atestă ca generalizat obiceiul acesta al botezării pruncilor în vremea sa. Origen († 254 d.H.) spune că practica Botezului pruncilor este o „predanie apostolică“ .

Din secolul al III-lea, problema pedobaptismului a fost dezbătută și în sinoade. Prin Sinodul alal III-lea – lea de la Cartagina, din anul 256, s-a lămurit problema pusă de un oarecare Fidus, dacă se poate sau nu boteza un prunc până la a opta zi. Sfântul Ciprian (+258), episcop al Cartaginei, răspunde: „în ceea ce privește pe copii … spuneai că nu trebuie botezați în ziua a doua sau a treia, ci ar trebui urmat exemplul legii vechi a circumciziunii. Sinodul a hotărât cu totul altfel … noi toți am fost de părere că nu trebuie refuzate nici unui om venit pe lume îndurarea și harul lui Dumnezeu. După noi se pare că cei ce vin la existență cresc încă în perioada când se află aici jos în sânul maicii. Dumnezeiasca Scriptură ne arată pe Elisei întins deasupra copilului mort al văduvei. Dacă se cercetează aceasta după fire și după trupul omenesc, un copil nu poate avea aceiași măsură ca un adult … dar aici se exprimă egalitatea dumnezeiască și duhovnicească potrivit căreia toți oamenii sunt de aceeași măsură, deosebirea de creștere trupească este în ceea ce-l privește pe om, nu pe Dumnezeu. Duhul Sfânt este dat în chip egal tuturor, nu după o măsură proporțională, căci Dumnezeu nu are preferințe … adaug că piciorul unui copil în primele zile după naștere nu este curat, pentru că fiecare se ferește să-l sărute … sărutând această ființă, cugetăm la mâinile lui Dumnezeu din care a ieșit, îmbrățișăm lucrarea lui Dumnezeu. Cât despre aceea că circumciziunea se făcea în ziua a opta, avem aici un simbol, căci ziua a opta, adică cea dintâi după sabat, este aceea în care Domnul urma să învieze, să ne dea circumciziunea duhovnicească. Dacă omul atunci când e vorba să primească harul, ar putea fi împiedicat de ceva, apoi cei împiedicați sunt adulții, opriți din pricina unor greșeli grave … un copil a dobândit la prima sa naștere ca decurgând din Adam pricina aducătoare de moarte a vechii molimi, prin aceasta ei au dreptul la sprijinul nostru …, căci din clipa nașterii lor, nu fac altceva decât să se roage prin lacrimile și strigătele lor la îndurarea lui Dumnezeu“.

Canonul 110 Cartagina din anul 418 hotărăște să fie anatema oricine tăgăduiește că pruncii nu se botează spre iertarea păcatelor. Prin sinodul de la Mileve din 416 se anatematizează cei ce nu botezau copii.

Fericitul Augustin (†430), scriitor apusean, în Confesiunile sale își exprimă părerea de rău că nu a primit botezul mai devreme. Totuși, datorită unei boli, mama lui îl îndeamnă spre botez. Găsim în scrierile sale ideea că cei bolnavi trupește cheamă imediat doctori și folosesc diferite medicamente, pe când cei care suferă sufletește lasă boala să se agraveze, fără să-i acorde importanță: „Cum nu mi-am pus sănătatea sufletului sub protecția harului Tău, care mi-ar fi dat-o!“ .

Părerea de rău că nu au primit botezul mai devreme este exprimată și de Sfinții Părinți capadocieni și de Sf. Ioan Hrisostom (+407). Referitor la amânarea botezului, Sf. Vasile cel Mare mărturisește că acesta nu se face din pietate, ci din indiferentism, ori din interes, dorind să-și petreacă viața în huzur. Sf. Grigorie Teologul amintește de Ana, mama proorocului Samuil, care și-a închinat pruncul lui Dumnezeu înainte de a-l fi născut și îndeamnă: „Ai un prunc ? Nu lăsa stricăciunea să pătrundă în el. Să fie binecuvântat din etatea cea mai fragedă și să fie consacrat Bisericii. Ție frică de sigiliu (botez) prin slăbiciunea naturală ca o mamă fricoasă și puțin credincioasă“. Sf. Grigorie de Nyssa îndeamnă la botezul copiilor, amintind de „un tânăr bogat care a murit răpus de o săgeată și care în agonia morții cerea munților și pădurilor să-l boteze și copacilor, stâncilor și izvoarelor să-l ierte“.

Dionisie Areopagitul amintește practica botezului copiilor și vorbește de nași ca părinți spirituali ai noului botezat, care vor avea grijă „ca niște garanți ai vieții spirituale a copilului“. Responsabilitatea acestora este de a-l iniția pe copil în tainele Bisericii și ale lui Hristos.

În unanimitate, Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe susțin părerea că și copii trebuiesc botezați, întrucât și ei au păcatul strămoșesc și, în general, fiindcă nimeni nu poate să se mântuiască fără botezul prin apă sau prin sânge (adică dacă devine martir pentru credință).

Biserica și-a pus problema dacă pruncii nebotezați care au murit vor intra în împărăția cerurilor. La această problemă, Sfinții Părinți au răspuns că pruncii nebotezați, cu toate că nu sunt osândiți, întrucât sunt curați de păcatul cu voință, totuși nu sunt vrednici de împărăția cerească, deoarece n-au fost curățați prin baia dumnezeiască de întinăciunea păcatului strămoșesc și n-au dobândit renaștere spirituală. Căci zice Scriptura: „dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția cerurilor“.

Fericitul Augustin crede totuși că pruncii nebotezați vor fi condamnați la chinuri mai mici, aceasta fiind singura excepție.

Același autor, în lucrarea Contra donatiștilor – care nu admiteau botezul copiilor – susține practica Bisericii și mărturisește: „potrivit predaniei toată Biserica recunoaște botezul pruncilor, care de bună seamă încă nu pot crede întru inimile lor în dreptatea dumnezeiască, nici nu mărturisesc mântuirea precum a făcut oarecând tâlharul, și care prin plânsetele și țipetele lor în timpul botezului, chiar împiedică oarecum săvârșirea tainei, dar cu toate acestea, nici un creștin nu va zice că botezul nu va fi pruncilor de folos. Iar dacă cineva va întreba de porunca dumnezeiască în această privință, apoi ceea ce împlinește Biserica, chiar de nu va fi statornicit prin sinoade, dar ceea ce întotdeauna era în practică, aceasta nu este socotit altminterea decât porunca apostolească“ .

O lucrare din anul 400, Așezămintele Apostolice, recomandă botezul copiilor prin cuvintele: „botezați și copii voștri și creșteți-i în supunerea și învățătura Domnului, căci zice: Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți“ .

5. Taina Botezului în Ritul Latin și în cel Răsăritean

De ritualul Botezului în Apus și Răsărit s-au ocupat doi părinți de seamă, care au arătat diferențele dintre cele două culte în simbolistica botezului, diferențe păstrate și în ziua de astăzi.

Sf. Ambrozie (+397), în lucrarea De mysteriis, arată simbolismul gesturilor liturgice ale botezului săvârșite în secolul al IV-lea în Apus. Ritualul actual al botezului în Biserica Catolică nu diferă cu mult de acela din secolul al IV-lea. Multe din gesturile liturgice arată asemănarea cu Biserica Ortodoxă. Se observă ușor faptul că Biserica Catolică, cu timpul, a schimbat unele practici comune, depărtându-se de tradiția veche; un exemplu este practica Mirungerii și Împărtășirii administrată o dată cu Botezul.

Lucrarea Sf. Ambrozie se adresează celor care primesc botezul și explică semnificația profundă a gesturilor rituale, care au fost săvârșite în fața lor. Pentru a preveni obiecțiile sau îndoielile care se puteau naște în sufletul lor, el explică neofiților că toate gesturile comportă un sens tainic, au o eficacitate morală și sunt instrumente de regenerare prefigurate atât de mult în istorisirile scripturistice.

Despre materiile care se folosesc la Botez, Sf. Ambrozie spune că sunt de neapărată trebuință, căci apa și Duhul curățesc păcatele, „căci ce este apa fără crucea lui Hristos? O materie obișnuită, și dimpotrivă nici fără apă nu poate fi taina renașterii. Apa preînchipuie cel de-al doilea cort al lui Moise în care se îngroapă toată fărădelegea“. Ungerea prebaptismală e comparată de Sf. Ambrozie cu ungerea aleșilor lui Hristos (I Corinteni 9, 25), iar taina ungerii cu Sf. Mir este o pecete a vieții celei veșnice. La acest mir se referă împăratul Solomon în Cântarea Cântărilor I, 2; de asemenea Proorocul David în Psalmul 80, 11 – 12.

Etapele Botezului în Biserica Apuseană sunt prezentate după cum urmează: rânduiala deschiderii urechilor și a nărilor, „ca orice va să vină la har să cunoască ce va fi întrebat, să fie dator să țină minte ce să răspundă“, originea acestui rit fiind în minunea vindecării unui surdo-mut de către Mântuitorul (Marcu 7, 8); apoi ungerea prebaptismală administrată de preoți și diaconi – în Apus avea loc înainte de lepădări, iar în Răsărit, înainte de afundarea în apa Botezului ; urmau lepădările. Acestea se făceau cu fața spre apus, după care urma întoarcerea spre răsărit, ceea ce însemna orientarea vieții spre Hristos. Urma sfințirea apei, unde se distingeau trei momente: primul, exorcismele asupra apei, apoi invocarea Sf. Treimi și rugăciunea de sfințire. Sf. Ambrozie explică: „A coborât Hristos, a coborât și Duhul Sfânt. De ce a coborât mai întâi Hristos și după aceea Duhul Sfânt, deși forma și rânduiala Botezului este ca să fie sfințită mai întâi apa și apoi să coboare cel ce se botează. Într-adevăr, îndată ce intri în baptisteriu, preotul face mai întâi exorcizarea apei după firea ei, apoi rostește invocarea și rugăciunea ca să se sfințească apa și să fie prezentă puterea Treimii celei veșnice. Așadar Hristos a coborât în apă și a coborât și Duhul Sfânt ca un porumbel și Însuși Dumnezeu Tatăl a vorbit din cer. Ai aici prezența Treimii“ . Botezul se făcea prin afundare în numele Sf. Treimi. După Botez, neofiții primeau o ungere făcută de episcop, socotită drept întărire și desăvârșire a Botezului. Urma spălarea picioarelor, făcută de marele preot . Neofiții îmbrăcau haine albe, semn al nevinovăției, după care urma spirituale signaculum, adică Taina Mirungeri. Taina aceasta revărsa asupra celui nou Botezat cele șapte daruri ale Sf. Duh, ea fiind energie dumnezeiască spre punerea în lucrare a virtuților. Mulțimea se îndrepta apoi spre altar pentru a primi Sf. Împărtășanie.

În Biserica Răsăriteană găsim o explicare a ritualului Botezului în secolele al IV-lea – al V-lea la Teodor de Mopsuestia (+428), „pionul cel mai raționalist al școlii antiohiene“. Explicarea credinței celor trei sute optsprezece sfinți părinți (sau Cartea misterelor) și Cartea despre credință alcătuiesc o colecție a cuvântărilor catehetice ale lui Teodor de Mopsuestia.

După cum arată autorul menționat, ritualul Botezului răsăritean se desfășoară în două etape: partea pregătitoare Botezului – care constă în scrierea numelui candidatului între membrii Bisericii, acesta devenind cetățean al acestei cetăți, adică al Bisericii – și exorcismele, adică slujba propriu-zisă a Botezului. Neofitul era adus de naș la Botez. Din mărturia nașului se cunoștea vrednicia celui ce venea la Botez. În timpul exorcismelor, candidatul stătea dezbrăcat de hainele exterioare, desculț, cu picioarele pe niște haine păroase, pentru a-și aduce aminte de păcatele trecute. După exorcisme, candidatul trebuia să învețe Simbolul Credinței și Tatăl nostru, meditând continuu la cuvintele acestora. Era condus apoi la preot de către exorciști pentru a se mărturisi și a face făgăduință înaintea lui Dumnezeu că va păstra adevărul de credință, mărturisind Sf. Treime până la sfârșitul vieții. Urmau lepădările „de satana, de îngerii lui și de rătăcirile lui, de toată oștirea lui și de toate amăgirile lui și de lume“; apoi la îndemnul preotului rostea: „fac legământ și cred și mă Botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh“. După Teodor de Mopsuestia, satana și îngerii lui sunt oamenii care au primit în orice mod răutatea lui și o transmit și altora. Îngerii satanei sunt toți cei care ascultă de voința lui, pentru a aduce oamenii la ruină și la cădere.

Preotul, înveșmântat în haină albă pentru a arăta bucuria veacului luminii la care creștinul era chemat, îl unge cu untdelemn pe candidat înainte de Botez, această ungere simbolizând veșmântul nemuririi cu care ne vom înveșmânta prin Botez. Urma apoi cufundarea întreită în apă în numele Sf. Treimi. După Botez urma ungerea cu Sf. Mir care amintea coborârea Sf. Duh pe capul lui Hristos la Botez. Apoi se punea pe capul neofitului un văl de in care simboliza libertatea la care a fost chemat. La sfârșit, noul Botezat se împărtășea.

Diferențele de cult între Apus și Răsărit în secolul al IV-lea au fost doar în simbolistică, partea de credință fiind aceeași. Existau anumite diferențe în ritual, astfel: Biserica Apuseană făcea ungerea prebaptismală în timpul lepădărilor, pe când Biserica Răsăriteană o făcea înainte de cufundarea în apă; sfințirea apei în Biserica Apuseană urma după ungerea prebaptismală, pe când în Răsărit se făcea după lepădări; ungerea cu Sf. Mir urma imediat după cufundarea în apă în Apus, iar în Răsărit, la sfârșitul slujbei.

Ritualul din secolul al IV-lea și-a păstrat esența până în ziua de astăzi în Răsărit. Diferențe mai mari au apărut în ritualul Bisericii Apusene, odată cu separarea Mirungerii și a Sf. Euharistii de Sf. Botez. Practica cufundării de trei ori a fost înlocuită în Apus cu turnarea de trei ori pe cap a apei. Totuși, în istoria Bisericii se cunosc cazuri când cufundarea se înlocuia de multe ori cu stropirea sau cu turnarea: Eusebiu de Cesareea (+340) relatează Botezul prin stropire al lui Novat, care era bolnav . Însă acestea erau numai cazuri de excepție, de extremă necesitate, fără să se admită generalizarea săvârșirii Botezului prin stropire sau turnare.

6. Învățătura Sfinților Părinți sistematizată în perioada Sinoadelor Ecumenice referitoare la Taina Botezului

Atât Sfinții Părinți cât și sinoade întregi, ținându-se strict de doctrina bisericească veche, în unanimitate au învățat că Botezul trebuie să se săvârșească prin întreita cufundare; pe de o parte în cinstea și în numele Sfintei Treimi, adică a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, nume care trebuie să se pronunțe în timpul săvârșirii cufundării, iar pe de alta în amintirea șederii trupului lui Hristos în groapă timp de trei zile, care închipuia Botezul creștin.

Alături de credința Bisericii Apostolice în eficacitatea Tainei Sfântului Botez și alături de modul de săvârșire a lui în contextul învățăturii apostolice, s-au semnalat încă din primele veacuri și alte mișcări care, întocmindu-și un crez propriu, deosebit de cel al Bisericii, considerau și săvârșeau Botezul în conformitate cu noile lor învățături.

Prima mențiune unei astfel de mișcări este din secolul al II-lea d. H., întâlnindu-se în grupările gnostico – maniheice, dezvoltate în paralel cu Biserica creștine. Aceștia învățau că la baza existenței stau două principii veșnic opuse: Binele și Răul, Materia și Spiritul (concepție dualistă). Materia este principiul sau sediul Răului. Hristos a avut un trup aparent, moartea și Învierea Sa nu au fost reale, iar pentru a atinge gnoza omul trebuie să se lupte împotriva trupului. În concepția gnostică, Tainele nu au nici o valoare. Pentru realizarea gnozei, care înseamnă cunoaștere, este necesară doar credința, cum susțineau cainiții și quintilienii, respingând apa Botezului. Apa este sediul Răului, susțineau arhonticii , și de aceea nici nu Botezau cu apă, iar ascodruții, accentuând mântuirea exclusiv prin gnoză, pretindeau și realizarea ei doar în mod spiritual, adică fără taine.

La fel învățau seleucienii și herminienii , susținând că Botezul ar fi inutil, pentru că ar fi doar o imagine a mântuirii realizate deja prin gnoză. În secolul al IV-lea, idei asemănătoare împărtășeșc și mesalienii sau rugătorii. În secolul al V-lea, Biserica a fost tulburată de învățătura lui Pelagiu. Acesta a propovăduit, printre altele, și mântuirea exclusiv prin puterile omului.

6.1. Botezul prin apă și prin Duh

În lămurirea acestor probleme s-a remarcat Fericitul Augustin. Prin secolele al VI-lea – al VII-lea apare în istorie gruparea pavlicienilor, care s-a unit cu mesalienii. Având aceleași principii gnostico – maniheice, concepția lor despre Taine este idendică cu cea prezentată până acum, neadmițând, deci, Botezul cu apă și efectele sale soteriologice. În contextul realizării gnozei trebuie privită și problema Botezului copiilor. Ce sens are Botezul unui copil, se întreabă ei, din moment ce mântuirea este realizată doar printr-un efort exclusiv individual al omului, prin ajungerea la gnoză?

Materia fiind întinată, ei admiteau un Botez al cuvântului. Canonul 47 al Sf. Vasile cel Mare hotărăște ca aceștia să fie rebotezați; la fel canonul 19 al Sinodului I Ecumenic. Sf. Vasile cel Mare explică: „întrucât Botezul are două scopuri: de a extermina trupul păcătos, ca să nu mai aducă fructele morții și a însufleți sufletul, ca să aibă fruct întru lumină, apoi apa închipuiește moartea primind trupul ca în groapă, iar Duhul comunică puterea dătătoare de viață, ridicând sufletele noastre din moartea păcătoasă la viața cea dintâi; iată ce înseamnă de a se naște de sus din apă și din Duh“ . Această doctrină o afirmă și Sf. Grigore Teologul, zicând: „întrucât suntem compuși din două naturi, adică din suflet și din trup, din natura văzută și nevăzută, și curățirea se săvârșește în două chipuri: prin apă și prin Duh; una se primește în chip văzut și trupesc și alta se săvârșește în chip nevăzut, spiritual. Una este trupească, iar alta adevărată și care curăță până și cele mai dinlăuntru“ .

Sf. Grigore de Nyssa clarifică astfel nedumeririle unor contemporani ai săi, referitoare la chipul în care se poate naște cineva spiritual din apa materială și văzută, răspunde: „eu îl întreb un lucru: cum poate să se facă om ceea ce se pune în temelia compoziției unei ființe vii? (…) și ce ne vor răspunde la întrebarea: cum să credem că omul s-a născut și s-a dezvoltat din semințe?; aceeași vom răspunde și noi celor ce ne întreabă despre renașterea săvârșită prin apă. La aceasta, desigur, tot cel ce întreabă mai întâi trebuie să spună că omul se dezvoltă prin puterea dumnezeiască, fără de care sămânța ar rămâne inertă și fără nici o lucrare. Dar, dacă nu sămânța îl produce pe om, ci puterea dumnezeiască care preface lucrul văzut în natura omenească, apoi nu va fi oare o absurditate să credem că în Botez dumnezeirea nu-i în stare să-și îndeplinească voința ? Mai spun (unii): ce-i comun între apă și viață? Îi întrebăm și noi: ce-i comun între umiditate și chipul lui Dumnezeu ? Umezeala se preface într-o ființă vie, nobilă. Tot astfel le răspundem și noi că nu-i nimic de mirare dacă, prin existența puterii dumnezeiești, cel născut în natură putrezitoare se preface în natură neputrezitoare!

Sf. Chiril al Alexandriei (+444), continuând gândirea celorlalți Sfinți Părinți ai Bisericii, îndeamnă: „când te vei pogorî în apă, nu-ți reprezenta numai singură apa, ci așteaptă mântuirea prin lucrarea Sf. Duh, pentru că fără una și fără alta nu-i posibil să te faci desăvârșit. Nu-ți spun eu acestea, ci Domnul Iisus Hristos, Cel ce are puterea asupra acesteia. El zice: cine nu se va naște de sus, și la acestea adaugă: din apă și din Duh, nu poate intra întru împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Este greu cuvântul acesta, dar nu-i al meu, căci așa a hotărât Iisus“ .

Sf Ioan Damaschin face o legătură între coasta Mântuitorului, din care a curs sânge și apă, și apa Botezului care ne-a mântuit, zicând: deoarece ne-am făcut călcători de poruncă, ne-a condamnat la stricăciunea morții; totuși, ca să nu fie răul veșnic, S-a pogorât făcându-se asemenea nouă, ne-a răscumpărat prin patima Sa din stricăciune. Ne-a izvorât nouă din coasta Sa izvorul iertării. Apa izvorâtă din coasta sa este spre renaștere și inundarea păcatului și a stricăciunii, iar sângele este băutura pricinuitoare vieții veșnice. Ne-a dat porunci să ne renaștem prin apă și prin Duh (Ioan III, 5), deoarece prin rugăciune și invocare Sf. Duh se pogoară asupra apei. Dar pentru că omul este dublu, din suflet și corp, ne-a dat dublă și curățirea prin apă și prin Duh. Duhul, pe de o parte, reînnoiește în noi starea după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (Facerea I, 26); iar apa, pe de altă parte, curățește prin harul Duhului corpul de păcat și-l eliberează de stricăciune. Apa îndeplinește icoana morții, iar Duhul Sfânt dă arvuna vieții. De la început Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor (Facerea 1, 2) și dintru început Scriptura mărturisește despre apă, că este curățitoare“ .

6.2. Botezul ereticilor si al laicilor

De-a lungul vremii, s-au mai întâlnit și alte aspecte privind Botezul. Novatienii și donatiștii, propovăduind o Biserică pură (catară) din care erau excluși păcătoșii, priveau ca valide doar acele Taine care se săvârșeau de persoane vrednice și, neavând încredere în Botezul Bisericii, rebotezau pe toți cei ce veneau la ei.

În canonul I al Sf. Vasile cel Mare se ia atitudine în problema catarilor, Sf. Vasile considerând Botezul lor ca un Botez săvârșit de laici. Sf. Nichifor Mărturisitorul (+818), în canonul 45, mărturisește că la nevoie „dacă nu este de față preot, se cuvine ca pe pruncii cei nebotezați să-i boteze oricare s-ar găsi acolo. Dacă îi botează chiar și însuși tatăl lor, sau oricare altul, numai să fie creștin nu este păcat“. Canonul 44 îngăduie ca și mireanul simplu și diaconul să boteze la nevoie.

Bazându-se pe învățătura celor vechi, Sf. Vasile spune că, pentru aprecierea validității Botezului savârșit în afara Bisericii al celor ce se convertesc de la eretici la schismatici, trebuie să ținem seama de măsura în care se abat aceste diferite asociații eterodoxe de la adevărata învățătură a Bisericii ortodoxe, și să se procedeze în conformitate cu acestea.

Sf. Vasile nominalizează o serie de dizidenți, și anume: pepuzieni, manihei, valentinieni și maroniți, care sunt eretici; apoi catari, encratiți, și potaciați, care sunt schismatici.

Despre catari, care credeau că harul Duhului Sfânt stă în vrednicia preotului, de aceea rebotezau pe cei ce veneau în biserică lor, Sf. Ioan Gură de Aur afirmă că „nu preotul este cel care botează, ci Însuși Dumnezeu, care atinge nevăzut capul celui ce se botează, cu puterea Sa nevăzută, pentru că Dumnezeu ne naște și El nu vrea ca noi să avem Tată decât pe El Însuși în această dumnezeiască naștere“ .

6.3. Formula Botezului si simbolistica afundării

Adepții lui Eunomie botezau printr-o singură afundare, ca expresie a credinței lor antitrinitare, și înlocuind formula treimică de la Botez au adaptat formule proprii conforme cu doctrina propovăduită.

Sfânta Biserică anatematizează pe Eunomie și rebotează pe toți cei care nu se botează în numele Sfintei Treimi prin trei afundări. Canonul 50 apostolic caterisește pe preoții sau episcopii care botează printr-o singură afundare, căci prin aceasta simbolizează afundarea întru moartea Domnului. Prin Botez se împărtășește o nouă viață în numele Învierii Domnului și în numele întregii puteri dumnezeiești și a lucrării tuturor celor trei fețe dumnezeiești, și nu se îndrumă spre moarte cel ce vine la Hristos .

Sf. Grigore de Nyssa consideră, ca și Sf. Apostol Pavel, că Botezul este moartea și Învierea cu Hristos, căci „primind Botezul în vederea urmăririi Domnului nostru, noi nu ne îngropăm în pământ, pentru că acesta acoperă pe cel care este cu adevărat mort, ca să acopere boala și stricăciunea naturii noastre, ci apropiindu-ne de apă, element înrudit cu pământul, ne acoperim pe noi înșine cu ea, după cum a făcut-o și Domnul în pământ; și făcând aceasta de trei ori, închipuim bucuria Învierii cea după trei zile, și noi facem aceasta nu privind în liniște Taina, ci invocând cele trei ipostasuri în care am crezut, în care nădăjduim și de care depinde faptul că existăm acum și faptul că vom fi și după aceea“ .

În Tâlcuirea exactă la Cântarea Cântărilor, Sf. Grigore de Nyssa spune că „moartea prin Botez cu Hristos este înviere cu El în comuniunea cu Dumnezeu“. Împotriva tezei semi-ariene, potrivit căreia Botezul se făcea în numele morții lui Hristos și nu în numele Sfintei Treimi, Sf. Grigore spune că dacă mărturisirea credinței trinitare este inutilă, sunt tot atât de inutile și celelalte rituri și obiceiuri ale Bisericii, printre care enumeră pecetea, rugăciunea, Botezul, Mărturisirea, zelul pentru împlinirea poruncilor, viața dusă cu înțelepciune și fuga de plăcere . După Sf. Vasile cel Mare, Sfânta și Marea Taină a Botezului se săvârșește prin întreita cufundare și prin întreita chemare, pentru ca chipul morții lui Hristos să se întipărească în noi și pentru ca sufletele celor ce se botează să se lumineze prin cunoștința de Dumnezeu . Botezul însă, ca și credința, se îndeplinește prin unele și același nume: „după cum credem în Tatăl, în Fiul și în Sf. Duh, tot așa ne și Botezăm în numele Tatălui, al Fiului și al Sf. Duh.” .

Dascălul pocăinței, Sf. Ioan Gură de Aur mărturisește că „cel ce se naște în Treime se naște în chip egal de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh“ . Sfântul Ioan, tâlcuind cuvintele de la Apostolul de la Sf. Botez – „întru moartea Lui ne-am Botezat“ (Romani VI, 3 – 11) – explică: „dacă prin moarte și îngropare te-ai făcut părtaș cu Dânsul, apoi cu atât mai mult te vei face părtaș prin înviere și viață“ , iar cel ce se naște în Treime se naște „în chip egal de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh“ .

Sinodul al II-lea ecumenic condamnă pe Eunomie, întrucât se recunoșteau ca necesare cuvintele evanghelice „în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh“. Aceasta se poate vedea lămurit din mărturiile caracteristice ale Sfântului Atanasie (+373). El scrie „cine desparte ceva de Sfânta Treime și se botează numai în numele Tatălui sau numai în al Fiului sau numai în al Tatălui și al Fiului fără Duhul, acela nimic nu primește“ . De asemenea, Fericitul Augustin spune următoarele: „ce este botezul lui Hristos? Scăldătoare de apă cu pronunțarea cuvintelor: numai apa singură nu-i Botez, după cum nici numai cuvintele singure, pentru că fără cuvintele evanghelice știute nu se poate săvârși Botezul“ .

După Sf. Ioan Damaschin, de asemenea, „prin Botez ne îngropăm cu Domnul“, după cum spune dumnezeiescul Apostol (Romani 6, 4; Coloseni 2, 12), de aceea în Botez prin cufundarea de trei ori se însemnează șederea în groapă timp de trei zile; iar despre cuvintele de invocare Însuși Domnul i-a învățat pe ucenicii săi zicând: „botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh“ (Matei 28, 19) .

Adresându-se către cei botezați din nou, Sf. Chiril al Ierusalimului, între altele, le spune următoarele: „Ați fost aduși la sfânta scăldătoare a dumnezeiescului botez, cum și Hristos a fost adus după cruce la mormânt. Și fiecare era întrebat: crede el oare în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh? Pronunțat-ați mântuitoarea mărturisire și v-ați cufundat de trei ori în apă și din nou ați ieșit, însemnând prin aceasta și dând a înțelege îngroparea lui Hristos cea de trei zile“ .

Tot astfel învață și Sf. Ambrozie, Sf. Epifanie (+403), Fericitul Ieronim (+420) și Teodoret al Cirului (+458).

6.4. Legătura dintre Botez si credință

Mărturisirea de credință pe care trebuie să o facă candidatul la botez, personal și asistat de cei ce-l aduc la Biserică, este credința Bisericii, în care el trebuie să rămână și să crească după botez. Această credință nu e o determinantă a îndreptării sau mântuirii baptismale, dar constituie deschiderea spre Botez și apoi fructul Botezului. Mărturisirea credinței eclesiale aparține esenței înseși a Botezului creștin și este inseparabilă de Botez. Conform Sf. Vasile cel Mare, „credința și Botezul, aceste două moduri de mântuire, sunt legate unul de altul și indivizibile, căci dacă credința primește prin Botez perfecțiunea sa, Botezul se întemeiază pe credință; și unul și celălalt își trag perfecțiunea din aceleași nume divine. Cum credem în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, astfel suntem botezați în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, căci mărturisirea de credință care duce spre mântuire vine întâi, iar Botezul, pecetea asentimentului nostru, o urmează imediat“ . Sf. Vasile cel Mare concluzionează că mărturisirea este conformă cu Botezul.

În fine, pecetea baptismală afectează într-un mod particular credința celui botezat, căruia îi conferă o calitate nouă. Sf. Vasile cel Mare, în tratatul Contra lui Eunomie, ilustrând acest înțeles al Botezului ca pecete, afirmă că: „Botezul este într-adevăr pecetea credinței, iar credința este adeziunea la Dumnezeu. Trebuie deci să crezi mai întâi și apoi să fii pecetluit prin botez“ .

Doctrina dualistă a grupărilor gnostico – maniheice, și în special concepția despre ineficacitatea Tainei Botezului ca repulsie față de materie, a avut o mare influență și asupra grupărilor spirituale din Evul Mediu. Se remarcă astfel prin secolele al XI-lea – al XII-lea bogomilii, paterinii, solarzii, albigenzii, petrobruzienii, valdenzii etc. În concepția acestora, materia nu poate acționa asupra spiritului, deci trebuie eliminată. Se acceptă botezul prin cuvânt sau sola gnoza, care a devenit sola fide.

6.5. Botezul cuvântului

Despre această sintagmă, Sf. Ioan Gură de Aur mărturisește: „cât despre expresia baia apei prin cuvânt sau născuți din nou prin cuvântul lui Dumnezeu, ea trebuie înțeleasă ca formula sau cuvintele rostite la Botez cu amintirea numelor persoanelor Sf. Treimi“ . „Fiindcă cei botezați în Sf. Treime sunt botezați prin mijlocirea cuvântului (…) sau formulei rostite la afundarea celui ce se botează“ .

6.6. Botezul morților

Unii eretici, neînțelegând corect textul de la I Corinteni 15, 29: „ce vor face cei ce se botează pentru morți“, botezau fie pe cei morți (montaniștii și catafrigienii), fie pe altcineva în locul celor morți (marcioniții). În Explicarea epistolei către Corinteni, Sf. Ioan Hrisostom mărturisește părerea unanimă a Bisericii, că „dacă cineva nu s-a botezat cât a trăit, nu poate fi botezat fiind mort. De altmiterea păcatul acesta nu vine din partea celui mort, ci din partea celui viu“.

6.7. Botezul focului

Unii gnostici, interpretând greșit sensul cuvintelor Botezul cu foc, își însemnau adepții cu fier înroșit în foc, ca de exemplu Heracleon și Carpocrat .

Comentând textul de la Luca 3, 16: „eu vă botez cu apă, dar Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc“, Origen argumentează că „apostolii au fost botezați și cu Duh Sfânt, după suirea Lui la cer, dar că ar fi botezați și cu foc, Scriptura nu pomenește. Dar după cum Ioan aștepta la râul Iordan pe cei ce veneau să se boteze și primea pe cei care își mărturiseau păcatele, tot așa oricine dorește ca la ieșirea din această viață să meargă în rai, și care au nevoie să se mai curățească, Domnul îl botează în râu de foc și-l face să ajungă în locul dorinței sale, pe când pe cel care nu poartă pecetea botezurilor de mai înainte, El nu îl va boteza în baia focurilor“ .

Această idee a lui Origen nu este împărtășită de Sf. Părinți, deoarece conduce la o concepție eretică, conform căreia toți oamenii se pot mântui.

6.8. Tipuri de Botez după Sf. Ioan Damaschin

Sf. Ioan Damaschin prezintă în Dogmatica sa părerea unanimă a Bisericii despre Botez și enumără mai multe tipuri de Botez. El afirmă că „primul botez a fost botezul potopului pentru curmarea păcatului. Al doilea, botezul prin mare și nor, căci norul este simbolul Duhului, iar marea este simbolul apei. Al treilea, botezul legii vechi, căci tot cel necurat se spăla cu apă, ba încă își spăla și hainele. Al patrulea, botezul lui Ioan, care a fost introductiv și conducea la pocăință pe cei botezați ca să creadă în Hristos. Al cincilea, botezul Domnului, cu care S-a botezat El Însuși. Se boteză nu pentru că El a avut nevoie de curățire, ci pentru că Și-a impropriat curățirea mea, ca să zdrobească capetele balaurilor din apă, ca să înece păcatul, ca să înmormânteze pe tot Adamul cel vechi în apă, ca să sfințească pe Botezător, ca să împlinească legea, ca să descopere taina Treimii, ca să ne dea nouă pildă și exemplu de a ne boteza. Și noi ne botezăm cu botezul desăvârșit al Domnului, cel prin apă și prin Duh. Se zice că Hristos botează cu foc, pentru că a revărsat harul Duhului peste Sfinții Apostoli în chipul limbilor de foc, după cum spune Însuși Domnul: Ioan v-a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duh Sfânt și cu foc, nu mult după aceste zile (F.A. 1, 5) sau din pricina botezului pedepsitor al focului ce va să fie. Al șaselea botez este botezul prin pocăință și lacrimi, care este cu adevărat greu. Al șaptelea botez, prin sânge și mucenicie, cu care Însuși Hristos S-a botezat în locul nostru; el este foarte cinstit și fericit, pentru că nu se pângărește a doua oară cu întinăciune. Al optulea botez, și ultimul, nu este mântuitor, ci pe de o parte distruge răutatea – căci nu mai guvernează răutatea și păcatul –, iar pe de altă parte, pedepsește necontenit. Ultimul botez este focul cel veșnic de după judecata obștească“ .

7. Concluzii

Din cele spuse până aici despre Sf. Botez, rezultă clar și neîndoielnic credința perpetuă și unanimă a Bisericii în această problemă. Astfel Sf. Botez, conform poruncii Mântuitorului și practicii apostolice, trebuie să se săvârșească de sfinții slujitori ai altarului, în numele Sf. Treimi, prin întreita cufundare în apă. În cazuri excepționale, de strictă necesitate, se acceptă și săvârșirea Botezului de către mireni; tot în astfel de cazuri urgente, se îngăduie și Botezul prin stropire sau turnare.

Sf. Botez nu este numai o lucrare sfințită văzută sau simbolică, ci odată cu dânsa se unește în mod nevăzut, intern și nedespărțit harul lui Dumnezeu, care se dă celui ce se botează în mod nevăzut, prin el. Acest har îl renaște în mod spiritual pe cel botezat sau, cu alte cuvinte, îi dăruiește completa iertare și curățire de păcate, inclusiv a celui strămoșesc, precum și o viață nouă în Hristos, cu dreptul de a fi fiu haric al lui Dumnezeu și moștenitor împreună cu Hristos.

Datorită deosebitei sale însemnătăți în lucrarea mântuirii, Botezul este recunoscut și indispensabil pentru toți, fără deosebire, inclusiv pentru copii.

Prin botezul creștin individul devine persoană, fiind conștient de sine și dând seama de faptele sale.

Capitolul II

Taina Mirungeri

Pe lângă Sfântul Botez, Biserica a instituit și a unit cu acesta o altă Taină, al cărei scop este de a da celor nou-botezați darurile Sfântului Duh, și anume Taina Mirungeri, care la început era săvârșită de sfinții apostoli sub forma punerii mâinilor.

1. Mirungerea după Sf. Scriptură

a Vechiului Testament

Sf. Scriptură justifică existența, originea și forma de administrare a fiecăreia dintre Sf. Taine, arătând că ele au fost deja prefigurate în Vechiul Testament, că au fost instituite de Mântuitorul și apoi practicate de Biserica primară, fiind expresia „modului constant al lucrării divine“ .

În legea veche, ungerea cu untdelemn sfințit era săvârșită ca ungere sacerdotală, pentru sfințirea preoților. După porunca lui Dumnezeu, Moise îl investește ca preot pe Aaron, turnând pe capul lui mir: „apoi să aduci pe Aaron și pe fiii lui la intrarea cortului adunării și să-i speli cu apă. Apoi să iei untdelemn de ungere și să-i torni pe cap și să-i ungi“ (Ieșirea 29, 4 – 7). De observat că aici apare legătura și succesiunea dintre cele două acte: spălarea și ungerea. Mirul era pregătit din cele mai bune mirodenii ( Ieșire 30, 23) iar cei unși cu el se sfințeau ca slujitori ai Domnului (Ieșire 30,30). Porunca Domnului a fost împlinită întocmai: „După aceea a turnat Moise mir pe capul lui Aaron și l-a uns și l-a sfințit“ (Lev. 8, 12).

Prin ungere erau investiți și regii. Samuel îl unge rege pe Saul și Duhul Domnului coboară peste el și dându-i darul proorociei ( I Regi 10, 1-10). Ungerea cu mir era deci însoțită de darul Duhului, care a făcut din Saul din mirean un rege și un profet. Același lucru s-a întâmplat și cu David. ( I Regi, 16-13) și cu Solomon (III Regi 1, 34). Ungerea cu mir era considerată în Vechiul Testament ca pecetea unei împărății sfinte (Ps. 2, 2)

Prin ungere erau consacrați preoții, regii și profeții vechiului legământ, aceasta însoțind o lucrare dumnezeiască, o ungere cu Duhul lui Dumnezeu. Noi creștinii, prin ungere devenim preoți, împărați și profeți .

În cartea lui Isaia ungerea cu mir și cu Duh devine semnul distinctiv al Alesului lui Dumnezeu, al unsului prin excelență, scrie și Moise: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor” (Isaia 61, 1). Ungerea cu Duhul Sfânt va fi semnul caracteristic al preotului, profetului, alesului și slujitorul lui Dumnezeu, al Mântuitorului așteptat, de unde Îi va veni și numele de Mesia, Unsul, Hristos .

Ultimul dintre profeții Vechiului Testament, Sf. Ioan Botezătorul, va recunoaște Alesul lui Dumnezeu în momentul ungerii Sale cu Duhul Sfânt, la ieșirea din apa Iordanului: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duhul Sfânt” (Ioan 1, 33). Îndată după ieșirea din apa Iordanului, ne spune Sf. Evanghelie, cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste Dânsul și iată glasul din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 16 – 17).

Sf. Efrem Sirul găsește mai multe analogii ale mirungerii în Vechiul Testament, astfel: „Dumnezeu a despărțit poporul ales de neamurile păgâne, prin vechiul semn al tăierii împrejur, iar prin semnul ungerii a despărțit de popor neamurile, Neeman a luat din țărâna unui pământ curat și s-a întors în pământul său” (IV Regi 5, 17), ca prin acea pulbere sfântă să se deosebească de cei necurați.

Prin untdelemnul lui Hristos se deosebesc cei aflați înăuntru Bisericii de cei ce din afară. Untdelemnul pe care l-a înmulțit Ilie, era menit să fie hrană pentru gură, căci cornul văduvei n-a fost un corn al ungerii. Untdelemnul Domnului nostru în corn nu este hrană pentru gură: „din păcătos, din lupul de afară, el face un miel pentru turmă”. Blând și smerit, untdelemnul îi face pe cei aspri asemenea Domnului său.

Neamurile păgâne erau lupi și se loveau de toiagul tare a lui Moise (Ieșire 7,15). Iată untdelemnul însemnează și face din lupi turmă de miei; lupii care fugeau de toiag și-au găsit scăparea în cruce. Frunza de măslin (Facere 8,11) purtând preînchipuirea ungerii, și cei din arca lui Noe au venit spre ea cu bucurie, căci aducea vestea cea bună a mântuirii, prin el se bucură trupurile datornicilor, fiindcă le aduce vestea cea bună a iertării. Tot untdelemn a vărsat și Iacov pe piatră, însemnând prin aceasta că ea va face casă lui Dumnezeu și că va da zeciuială acolo ( Facere 28, 12 – 22). Trupurile voastre sunt, iată, și ele însemnate cu untdelelmn sfânt, potrivit preînchipuirii. Fiți temple pentru Dumnezeu ( I Corinteni 3, 16; 6, 19) și Lui să-i aduceți jertfele voastre. Moise a însemnat și uns pe fiul lui Aaron Levitul ( Ieșire 4, 14; 29,21). Focul a mistuit trupurile lor, dar a cruțat veșmintele lor ( Levitic 10, 1-5). „Focul celui Milostiv s-a pogorât de sus și a mistuit desăvârșit păcatele voastre dar a curățat și sfințit trupurile voastre.”

Ungerea lui Aaron era sânge de animal stropit pe coarnele altarului (Levitic 16, 18). Ungerea adevărului e aceasta: „ Sânge viu și care dă viață tuturor; acesta a stropit trupurile voastre, s-a amestecat în mințile voastre și s-a turnat în cămările voastre de nuntă”. Preoții nu-și jertfeau carne de animale omorâte; la voi însă, unșilor, trupurile voastre sunt jertfa voastră (Romani 12, 1). Leviții unși jertfeau rărunchii animalelor (Ieșire 29, 13, 22) voi însă i-ați întrecut pe leviți, îi aduceți inima voastră.

Ungerea poporului ales era doar umbra lui Hristos, toiagul său e simbolul crucii, mielul său era propovăduirea Întâiului Născut. Slava Sa era simbolul bisericilor voastre, tăierea Sa împrejur era un semn al însemnării voastre. Poporul cel de demult ședea în umbra harurilor voastre.

Când a fost uns David ( I Regi, 16, 6-13), Duhul S-a pogorât și a umplut inima omului lui Dumnezeu de desfătare. Mireasma venirii Lui s-a asemuit miresmei untdelemnului său. Duhul S-a sălășluit întru El și a căutat în El. Ungerea voastră e mai mare, căci Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt S-au pogorât să se sălășluiască întru voi. Când a fost uns Saul ( I Regi 10, 1) pe cât de dulce era mireasma untdelemnului său, pe atât de împuțită era duhoarea inimii sale, iar Duhul a fugit de la el. Ungerea voastră este mai mare, căci cugetul vostru e cățuia voastră, în templele voastre Duhul se veselește, căci îi sunteți cămară de nuntă pururea .

Acestei taine i se atribuie puteri și roade mistic-harice. Astfel Sf. Efrem Sirul spunea că după cum corabia preînchipuia Biserica (Botezul), ce avea să fie instituită de Hristos pe ape, tot așa porumbelul închipuie Duhul Sfânt Care avea să săvârșească ungerea mântuitoare .

Termenul mirungerii exprimă originea divină a acestei taine. Ungerea – în greacă charisma – a primit Mântuitorul de la Sf. Duh, Care S-a coborât ca un porumbel la ieșirea Sa din apa Iordanului (Marcu 1, 10). Această ungere L-a consacrat ca Unsul lui Dumnezeu, adică Hristos, fapt confirmat de Sf. Andrei, când îi zice fratelui său Petru: „am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan 1, 14).

Prin coborârea asupra lui Iisus, Duhul Sfânt a desăvârșit în mod solemn consacrarea Sa mesianică, ungerea Sa cerească în virtutea căreia se va numi Hristos, adică Unsul – „Într-adevăr este vorba de mirungerea Domnului Iisus. Deci Fiul S-a făcut om pentru a da oamenilor acest Duh, Care se odihnește peste El din veșnicie.

Acesta este darul lui Dumnezeu – Dumnezeu dăruit – despre Care va vorbi samarinencei. Deci, dacă El este Unsul, El S-a făcut om pentru a transmite ungerea la frații Săi oamenii. Mirungerea ucenicilor este rațiunea de a fi a Întrupării Fiului” .

Dar nu numai întruparea constituie o premiză a mirungerii, ci și moartea și învierea Mântuitorului, care trebuiau să preceadă Cincizecimea. Moartea și Învierea Domnului sunt o pregătire a Cincizecimii.

Cele două evenimente, afundarea Sa în apă și ungerea cu Duhul Sfânt, s-au petrecut într-o succesiune imediată și sunt nu numai distincte, ci și inseparabile unul de altul. În acesta își găsește temei practica creștină, privind administrarea în cadrul aceleiași rânduieli a celor două taine de inițiere: botezul și mirungerea.

2. Instituirea Tainei după Scriptura Noului Testament

În Sf. Evanghelie nu se găsește o indicație directă la porunca Mântuitorului referitoare la mirungere, cum este referitoare la botez, totuși la Sf. Ev. Ioan găsim făgăduința Mântuitorului cu desăvârșire clară și directă că toți cei ce cred în El după prea-mărirea Lui, adică după înviere și înălțarea lui la ceruri, aveau să se învrednicească a primi Sf. Duh, cu toate că nu era încă indicat modul cum li se va comunica.

Acest înțeles îl au cuvintele spuse de Mântuitorul în ultima și marea zi a praznicului: „De însetează cineva, să vină la Mine și să bea, cel ce crede întru Mine, precum spune Scriptura, râuri de apă vor curge din pântecele lui”.

Pe motivul acestor cuvinte, evaghelistul observă: „Iar aceasta a zis despre Duhul Care aveau să-L primească cei ce cred întru Dânsul, că încă nu era Duh Sfânt, că Iisus nu se preamărise” ( Ioan 7, 37 – 39).

„În sfinții prooroci Duhul era ca un fel de luminare bogată și ca un sfeșnic care putea călăuzi spre cunoașterea celor viitoare și spre pătrunderea celor ascunse; iar în cei ce cred în Hristos, nu e un simplu sfeșnic ținut de Duhul, ci îndrăznim să spunem că e Însuși Duhul,care ia loc și se sălășluiește în ei. De acea ne numim și temple de la Dumnezeu ( I Cor. 3, 16; II Cor. 6, 16) pe când nici unul dintre sfinții prooroci nu s-a numit templu dumnezeiesc” .

Deci Duhul era în prooroci pentru trebuința de a prooroci, căci era în ei ca Dumnezeu. Dar acum locuiește prin Hristos în cei ce cred, fiindcă a început să fie în om prima dată când El S-a făcut om. De fapt Hristos are în Sine ca Dumnezeu în mod nedespărțit pe Duhul, ca fiind al Lui și aflat în El în mod ființial. Dar Se unge pentru noi și se spune că primește Duhul, ca om, nu procurându-și Sieși împărtășirea de bunurile dumnezeești, ci firii omenești. Când dumnezeescul evanghelist spune „ încă nu era Duhul, pentru că Iisus nu fusese preaslăvit”, vom socoti că el indică sălășluirea deplină și întreagă a Sf. Duh în oameni .

Versetele de la Ioan 7, 37 – 39 se referă fără îndoială la darurile Sf. Duh date de Iisus Hristos, care în genere sunt necesare tuturor credincioșilor, și nu despre darurile extraordinare, care se comunică numai unora dintre credincioși pentru niște merite deosebite (I Cor. 12, 29), deși nu se amintește prin ce mijloc vădit vor fi predate aceste daruri tuturor credincioșilor .

După cum se vede în Faptele Apostolilor, sfinții apostoli, în conformitate cu voința Mântuitorului, după înălțarea Lui la ceruri și după ce le-a trimis pe Mângâietorul făgăduit, au și început a-L comunica credincioșilor după ce se botezau. Prin rugăciune și prin punerea mâinilor peste cei botezați, se transmitea Duhul Sfânt (FA 8, 17; 10, 47-48; 19, 5-6) împreună cu diverse daruri duhovnicești sau harisme, precum proorocia, vorbirea în limbi, facerea de minuni, credincioșia, evlavia, sfatul, înțelepciunea, cunoștința etc.

Sf. Maxim Mărturisitorul, referindu-se la harismele speciale pe care le aveau primii creștini și care au dispărut odată cu organizarea definitivă a Bisericii, spune că aceste daruri aveau nevoie de un alt dar pentru a-l confirma. „Astfel proorocia are trebuință de darul deosebirii duhurilor spre a cunoaște ce fel și de unde este, spre ce tinde și al cărui duh este și pentru care princină; de nu cumva este vreo prostie ieșită fără de rost din cine știe ce știrbire a minții celui ce grăiește; sau vreo manifestare proprie a celui ce, chipurile, proorocește, dându-și cu socoteala, dintr-o agerime a minții, despre unele lucruri; în chip natural, potrivit rațiunii, datorită unei experiențe bogate sau manifestarea vreunui duh rău și drăcesc, spunând niște lucruri prăpăstioase în chip de proorocire; sau de nu se împodobește vreunul, din pricina slavei deșarte cu ale altora, spunând și declarând cele ce nu le-a născut el, adică mințind spre a fi admirat și nerușinându-se să se înfățișeze pe sine în mod fals părintele unor cuvinte și cugetări orfane, spre a părea că cine știe ce înțelept este” .

Pe măsură ce Biserica s-a răspândit și au luat ființă comunități creștine pretutindeni, apostolii neputând fi prezenți peste tot locul, au hirotonit episcopi, preoți și diaconi prin biserici (FA 6, 5 – 6; 14, 23; 20, 28; I Tim 4, 14; Tit 1, 5). Dar episcopii, deși succesori direcți în har ai apostolilor, nu au mai transmis prin Taina Mirungeri și harismele acestea nemaifiind esențiale spre mântuire. Încă din timpul apostolic această taină se săvârșea prin ungere cu sfântul mir și prin punerea mâinilor.

Cu timpul punerea mâinilor episcopilor a rămas a se folosi numai la taina hirotoniei, care se consideră și ea de Sfinții Părinți ca o ungere. Într-adevăr – zice Nicolae Cabasila – cei mai sfinți dintre părinții bisericești numesc Hirotonia (punerea mâinilor) o ungere preoțească și de aceea cred și cer în rugăciunile lor, Domnului, ca cei pe care îi sfințesc, să primească Duhul Sfânt. Cabasila spune că aceeași putere și aceeași lucrare o aduc și ungerea, și punerea mâinilor. De altfel, amândouă aceste taine folosesc același nume : când ungere, când împărtășirea Sf. Duh. De altfel și o taină și cealaltă sunt privite de cei ce se apropie de ele ca o pecete a darului celui dumnezeiesc. Chiar Mântuitorul, de aceea se numește Unsul Domnului – Hristos, nu fiindcă I S-a vărsat mir pe capul lui prea-sfânt, ci din pricina Sf. Duh .

Încă din timpul Sfinților Apostoli datorita înmulțiri credincioșilor Taina Mirungeri săvârșită prin punerea mâinilor a fost înlocuită cu ungerea cu mir.

Astfel, Sf. Apostol Pavel le scrie corintenilor: ”Iar cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi,în Hristos,și ne-a uns pe noi este Dumnezeu,care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului în inimile noastre“ (II Corinteni 1, 21 – 22). Este neîndoielnic faptul că această ungere despre care vorbește Apostolul neamurilor nu este numai spirituală, ci o ungere ca pe timpul lui Moise și a lui David, cu mir preparat din mirodenii. De aici și remarca Sf. Apostol din II Cor. 15: ”Noi suntem lui Dumnezeu mireasmă a lui Hristos” .

Sf. Ioan Gură de Aur, tâlcuind expresia ”arvuna Duhului ne-a uns pe noi și ne-a pecetluit”, spune că Duhul care acum ni s-a dat în parte ca o arvună – dar care întru slavă va fi deplin – acest Duh este cel care le-a făcut pe amândouă: adică și ungerea și pecetluirea. Și El ne-a făcut deodată și prooroci și preoți și împărați, fiindcă aceștia se ungeau în legea veche. Noi însă nu avem numai una din aceste demnități, ci pe toate trei și încă cu prisosință; căci și de împărăție avem a ne bucura și preoți devenim, aducând jertfă trupurile noastre (Rom 12, 1), apoi devenim și prooroci, fiindcă nouă ni s-au descoperit toate cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au ridicat . Sf. Macarie (+390) spune, de asemenea, că „oamenii sfințiți prin ungere devin creștini pentru a fi împărați, preoți și prooroci ai Tainelor cerești“ .

La ungerea cu Sf. Mir face referire Sf. Ioan Evanghelistul prin cuvintele: „iar voi ungere aveți de la Cel Sfânt. (…) Cât despre voi, ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne întru voi și nu aveți trebuință ca să vă învețe cineva“ (I Ioan 2, 20, 27). Cei botezați și unși cu Sf. Mir devin unși sau hristoși, adică creștini, și se împărtășesc și ei totodată de harul de Împărat, Preot și Prooroc al lui Hristos. Dar aceasta nu înseamnă că popoarele creștine nu mai au nevoie de conducători, de episcopi și preoți săvârșitori ai Sfintelor Taine și de Evangheliști sau propovăduitori ai dreptei învățături. Acestea sunt harisme speciale pe care nu le primesc toți, ci numai cei care au chemare și pregătire. Ele se dau de Sus (conform I Corinteni 12, 28; Efeseni IV, 11) și nu se iau de la sine putere, cum vrea fiecare (Evrei 5, 4), ci Duhul Sfânt le împarte fiecăruia după cum voiește (I Corinteni 12, 11).

Formula ortodoxă de administrare a Tainei Mirungerii – „Pecetea darului Duhului Sfânt“ -, care exprimă efectul lăuntric al ungerii cu Sf. Mir, își are originea în cuvintele pauline: „ați fost pecetluiți cu Sf. Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre“ (Efeseni 1, 13 – 14); respectiv „să nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru care ați fost pecetluiți în ziua răscumpărării“ (Efeseni 4, 8). Ziua răscumpărării nu poate fi alta decât ziua însușirii pe plan subiectiv a mântuirii prin Sf. Botez. De aici rezultă că Sf. Ap. Pavel le scrie unor creștini care au fost pecetluiți cu Duh Sfânt, adică au primit Mirungerea în aceeași zi în care au primit și Botezul. Aceeași succesiune Botez – Mirungere este confirmată și în textul din Tit 3, 5: „El ne-a mântuit prin baia nașterii celei de-a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt“ .

Doctrina apostolică privind Taina Mirungeri se poate deduce din mai multe texte nou-testamentare. Prin Taina Mirungeri, „iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt“ (Romani 5, 5) și am primit „Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!“ (Romani 7, 15; Galateni 4, 6).iar Dumnezeu, Care ne întărește în Hristos, „ne-a pecetluit și ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre prin această ungere sfântă“ (II Corinteni 1, 21 – 22); Duhul făgăduinței ne-a pecetluit în ziua răscumpărării (Efeseni 1, 13; 4, 30), sălășluindu-se în noi ca Duh al înțelepciunii (conform I Ioan 2, 20 – 27).

Pecetea darului Duhului Sfânt imprimă și întărește chipul lui Hristos în noi. Pecetea nu este decât prezența activă a Sf. Duh în creștin, care-i imprimă un caracter de sfințenie, de consacrare în Dumnezeu.

Arvuna Duhului garantează împărtășirea darurilor viitoare, adică dobândirea moștenirii cerești. Începând din această zi, Duhul Sfânt în persoană locuiește permanent în fiecare creștin, care devine prin trupul și prin sufletul său templu al Duhului Sfânt. (I Corinteni 3, 16; 4, 19) .

La întrebarea; care anume din practicile mirungerii,prin care se comunică Sf. Duh celor din nou botezați,se folosea mai mult, și care a fost consfințită de Apostoli pentru timpurile viitoare, putem răspunde numai luând în considerare învățătura și practica ce observă strict Tradiția Apostolică a Bisericii Universale, cu precădere tradiția din primele trei secole ale creștinismului.

3. Doctrina Bisericii și a Sfinților Părinți

în primele trei secole ale creștinismului

În primele trei secole ale creștinismului, avem impresia că se vorbește prea puțin despre Taina Mirungeri; aceasta deoarece părinții și scriitorii bisericești din această perioadă uneau mirungerea cu Botezul, câteodată numeau Mirungerea,Botez cu Duhul, pe când Botezul, în înțeles propriu, este Botezul cu apă. Cu toate acestea, și la dânșii găsim multe date din care ne convingem atât de faptul că în biserica universală primară Mirungerea era unită cu Botezul, urmând imediat după el; precum și de faptul că Mirungerea era un act sfințitor deosebit, care era diferita de Botez și prin forma văzută, și prin însemnătatea spiritual-harică internă.

Herma păstorul, deși numai în mod simbolic, totuși se referă la existența tainei Mirungerii în Biserică, ca la o Taină care e tot atât de necesară pentru intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, ca și Botezul. Numind Botezul pecetea Fiului lui Dumnezeu sau primirea numelui Lui , Sf. Herma reprezintă Mirungerea sub chipul îmbrăcării fecioarelor botezate, cu puteri spirituale, care înseamnă darurile Sfântului Duh, și de aceea la întrebarea sa: cine erau fecioarele ce luau parte la zidirea turnului, adică a Bisericii, i se răspunde de către pastor ca: acestea sunt sfintele Duhuri iar, omul nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă aceste duhuri nu-l îmbracă în veșmântul lor, căci nici un folos nu-ți va fi ție dacă primești numele Fiului lui Dumnezeu și în același timp nu vei primi și veșmânt de la ele. Aceste fecioare sunt puterile Fiului lui Dumnezeu; în zadar vei purta numele Lui dacă nu vei purta și veșmintele Lui .

În Epistola zisă a lui Barnaba, scrisă între anii 70 și 130 – 131, întâlnim pentru prima dată în scrierile post-apostolice termenii de pecete și a pecetlui, deveniți mai târziu termeni clasici pentru desemnarea acțiunii harului Duhului Sfânt în Botez și Mirungere .

Apologetul grec Teofil al Antiohiei (+165) pomenește despre Mirungere, fără a o raporta la Botez, și, prin urmare, ca despre o lucrare sfințită deosebită de Botez. În Scrierea către Autolic -care râdea de numele creștinilor de unși ai lui Dumnezeu, – el vorbește astfel despre Taina Mirungeri: „ceea ce-i uns este plăcut, folositor și nicidecum nu merită să fie luat în derâdere. Tu nu voiești să te ungi cu untul-de-lemn dumnezeiesc. Noi, însă, de aceea ne și numim creștini, că ne ungem cu untdelemn dumnezeiesc“ .

Doctrina lui Tertulian despre Mirungere merită o deosebită atenție. Diferențiindu-o de Botez, Tertulian subliniază „după cum Ioan a fost o dată Mergătorul înainte al Domnului, gătind calea înaintea Lui, așa și îngerul Botezului (adică darul credinței), ca slujitor, egalează și pregătește, prin spălarea păcatelor, calea Sf. Duh, ce are să vină de sus. După ieșirea din scăldătoare ne ungem cu ungere binecuvântată, după cinul vechi, cum în vechime era obiceiul să se ungă la preoție cu untdelemn din corn, așa a fost uns Hristos cu Duhul de la Dumnezeu Tatăl. Tot așa și în noi ungerea, deși se săvârșește trupește, produce însă roade spirituale, după cum și în Botez, săvârșirea lui e trupească prin faptul că ne cufundăm, dar efectul e spiritual, întrucât ne eliberăm de păcate. Pe urmă, prin punerea mâinilor, se cheamă Sf. Duh“ .

Cele două taine sunt prezentate de Tertulian ca două lucrări deosebite și bine-determinate, deși urmează imediat una după alta. Pe când Botezul servește, după Tertulian, numai ca pregătire către Mirungere, Mirungerea reprezintă ceva deosebit.

Pe când Botezul se săvârșește prin cufundare în apă, Mirungerea se săvârșește prin ungerea cu undelemn sfințit, împreună cu punerea mâinilor, ceea ce nu se practica pretutindenea, ci doar în bisericile din Apus. Prin Botez se eliberează omul de păcat iar prin Mirungere se dă alt dar, însuși Sfântul Duh, la a cărui pogorâre, Botezul îi pregătește calea.

Tertulian exprimă clar credința Bisericii vechi în Mirungere, nu numai ca simplă regulă, ci ca lucrare spirituală, cu adevărat mistic – harică. El pune Mirungerea perfect pe aceeași linie cu Botezul, și după cum Botezului îi atribuie o lucrare bine definita spre creșterea spirituală, aceeași lucrare harică, și tot cu atâta putere, îi conferă și Mirungerii.

Aceeași idee despre Taina Mirungeri, ca lucrarea sfințită cu adevărat, spiritual – harică, este pomenită de către Tertulian și în alte rânduri, unindu-o cu Botezul și Euharistia. Așa, de exemplu, vorbind despre credința în Hristos, cuprinsă în scrierile proorocilor și Apostolilor, între altele spune că Biserica „o pecetluiește cu apă, o îmbracă cu Duhul Sfânt și o hrănește cu Euharistia“ .

Argumentând învierea trupurilor, Tertulian afirmă că „trupul se spală pentru ca să se curețe sufletul de patimă; trupul se unge pentru ca să se sfințească sufletul; trupul se pecetluiește pentru ca sufletul să se îngrădească; trupul se adumbrește prin punerea mâinilor pentru ca și sufletul să se lumineze cu Duhul; trupul se hrănește cu Trupul și Sângele lui Hristos pentru ca și sufletul să se sature de Dumnezeu“ .

Arătând cum, prin misterele păgâne, diavolul imită tainele creștine, Tertulian scrie că și diavolul cufundă pe oarecare credincioși ai lui în apă, făgăduindu-le iertarea păcatelor în scăldătoare, chiar pecetluiește pe soldați pe frunte și înalță pâinea, imitând Euharistia .

Sfântul Ciprian al Cartaginei consideră esențial în Taina Mirungeri folosirea mirul sfințit și ungerea cu el . Punerea mâinilor unită cu mirul de care vorbește el în multe locuri este ceva de gradul al doilea și adăugat. El mărturisește lămurit că, pentru Mirungere, e necesar unt-de-lemnul sfințit, fără de care nu se poate face ungerea duhovnicească ; iar Mirungerea trebuie să se săvârșească de către reprezentantul Bisericii prin pecetluire împreună cu rugăciunea și punerea mâinilor. Astfel el spune: „cei botezați în Biserică (după exemplul samarinenilor, botezați oarecând și care au primit Sfântul Duh de la Apostolii Petru și Ioan, prin punerea mâinilor și rugăciune), se prezintă reprezentanților (praepositis) Bisericii și prin rugăciune și punerea mâinilor noastre, primesc Duhul Sfânt și se pecetluiesc cu pecetea Domnului“ .

Lucrarea Constituțiile Apostolice pomenește de pecetluire sau Mirungere ca despre o lucrare deosebită de Botez, care constă în Mirungere și punerea mâinilor . Aici se prezintă și rugăciunea mirungerii, citită numai de preot sau episcop, și anume: „Doamne Dumnezeule, Cela ce Însuți ești Stăpânul Suprem al tuturor, care ai răspândit mirosul cel bun al cunoștinței evanghelice la toate popoarele, Tu și acum dăruiește ca mirul acesta să fie lucrător și în cel ce se botează, pentru ca bună mireasma Hristosului Tău să rămână în el puternică și statornică și îngropându-se cu Hristos, să învieze și să fie viu cu El“ .

Legătura dintre materia tainei și suflet o găsim argumentată la Tertulian într-un pasaj în care se dovedește învierea trupurilor, astfel el scrie:„Trupul se spală pentru ca să se curețe sufletul de patimă; trupul se unge pentru ca să se sfințească sufletul; trupul se pecetluiește pentru ca sufletul să se îngrădească; trupul se adumbrește prin punerea mâinilor pentru ca și sufletul să se lumineze cu Duhul; trupul se hrănește cu Trupul și Sângele Lui Hristos, pentru ca și sufletul să se sature de Dumnezeu“ .

În opera sa împotriva lui Marcion, Tertulian combătând pe acest eretic, care considera materia ceva spurcat, printre altele spune:„Hristos nu înlătură nici apa Creatorului, cu care îi spală pe ai săi nici untul-de-lemn cu care și-i unge (…) nici pâinea care reprezintă propriul Său trup“ .

În răsărit în primele secole se disting Clement Alexandrinul (+215) și Origene, care deși vorbesc mult mai puțin despre Taina Mirungeri, totuși găsim și la dânșii indicații clare despre existența Mirungerii, ca lucrare mistic-harică deosebită de Botez. Sf. Clement afirmă:„După cum Hristos, după omenitate, a primit desăvârșirea numai printr-o singură scăldătoare și S-a sfințit prin pogorârea sfântului Duh,aceeași se petrece și cu noi, care avem ca chip pe Domnul, botezându-ne ne luminăm, luminându-ne ne înviem“ .

Descriind starea noului botezat, în raport cu starea lui posterioară, venită de la revărsarea Sfântului Duh, Clement analizează și mărturisește: „Îndată ce cineva se botează și se sfințește, zice el, imediat se eliberează de întuneric și în același timp, primește lumină. Botezatul primește lumină pentru că lepădându-se de păcat ca de un întuneric, se înconjoară și se apără de Dumnezeiescul Duh; se procură ochi spirituali, cu care contemplăm cele dumnezeiești, prin revărsarea din ceruri a Sf. Duh, asupra noastră“ . Starea sufletelor celor botezați și pecetluiți se deosebește așa de mult de starea dinainte, cum se deosebesc ochii bolnavi de starea ochilor sănătoși, care pot să primească lumina solară ce se revarsă asupra lor dinafară.

Prin mirungere noi primim înfierea noastră în har, care este dată nemijlocit de Sf. Duh. Diferența între botez și mirungere este aceeași ca dintre cel botezat și cel nebotezat. Mai lămurit și mai direct deosebește Clement Botezul de Mirungere în altă operă, în care afirmă, combătându-i pe Vasilid și adepții săi: „ei n-au deloc Botezul binecuvântat și nici fericita Pecetluire“ .

Aceleași idei despre raportul dintre Botez și Mirungere apar și la Sf. Ciprian al Cartaginei. Astfel, el învață că „cel botezat trebuie să fie și miruns pentru ca să poată deveni unsul lui Dumnezeu și să aibă darul lui Hristos“. Explicând versetul de la Ioan 3, 5: „dacă nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu“, Sf. Ciprian, ca și ceilalți învățători bisericești, vede această naștere sub chipul celor două taine deosebite: Botezul și Mirungerea, care reprezintă în unitatea lor internă și nedespărțită același chip al Botezului. Însă Botezul în înțeles propriu este Botezul cu apă, iar Mirungerea este Botezul cu Duhul Sfânt.

Tradiția bisericească a Sfinților Părinți vede, deci, o legătură organică între botezul din apă și botezul cu Duhul Sfânt, dar le consideră ca două taine deosebite, fiecare revărsând asupra credinciosului harul ei. Origen, în același cuget, de această dată, cu învățătura Bisericii, face analogie între modul în care s-a făcut curățirea leprosului din Vechiul Testament, prin ungerea cu sânge și turnarea untdelemnului pe capul lui, și modalitățile de curățire de păcate și sfințire din Noul Testament (Botezul și Mirungerea). El afirmă: „deci, întorcându-ne de la păcat cu toate că se dă curățire prin tot ceea ce s-a vorbit mai sus, dar harul Sf. Duh se însemnează prin chipul untului de lemn, pentru ca cei întorși de la păcat nu numai să primească curățire, dar să se și umple de Sf. Duh prin care să poată primi haina de mai înainte și, împăcându-se întrutotul cu Părintele, să ocupe din nou locul de fiu prin Domnul nostru Iisus Hristos“ . Tot aici, vorbind despre preoția Vechiului Testament, Origen afirmă că „creștinul poate pregăti înlăuntrul sufletului său un templu arhieresc, dar pentru aceasta se cere ca el să fie curățit prin cuvântul legii și să rămână în el, neîntinată, și ungerea charismei și darul Botezului“ .

4. Darurile revărsate asupra credincioșilor

prin Taina Mirungeri

Părinții bisericii, în unanimitate, fie apuseni fie răsăriteni, consideră Taina Mirungeri ca o revărsare de haruri ale Sf. Duh asupra credincioșilor. Sf. Ambrozie, episcopul Milanului, deși nu ne spune cum se făcea ungerea cu Sf. Mir, arată că acesta revărsa asupra celui nou botezat cele șapte daruri ale Sf. Duh, care sunt energii dumnezeiești spre punerea în lucrare a virtuților. „Uneori pecetea duhovnicească, pentru că ceea ce rămâne după botez se face ca o desăvârșire, atunci când la invocarea preotului, se revarsă Duhul sfatului și al puterii, Duhul cunoașterii și al evlaviei, Duhul temerii de Cel sfânt ca cele șapte virtuți ale Duhului“ .

Teodor de Mopsuestia redă ritualul mirungerii, așa cum era săvârșit în secolul al IV-lea, care în esență s-a păstrat până astăzi: „așadar, după ce ai primit harul Botezului și te-ai înveșmântat în haină albă și curată, se apropie preotul de tine și te însemnează pe frunte, spunând însemnează-se robul lui Dumnezeu în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt“.

Sf. Grigorie de Nyssa explică prezența Sf. Duh lucrată prin cele șapte daruri astfel: „Harul … se îndulcește îndată ce vine peste El Duhul cel Sfânt, așa cum s-a întâmplat cu lemnul crucii înfipt în apa amară din Mera, care pentru cei credincioși își schimbă în bine însușirile, pe când pentru cei necurați s-a dovedit cu gust rău și de neînțeles (Ieș. 15, 23). Părăsește pustia adică păcatul … și să dăm drumul corbului celui lacom din viața noastră (Fac. 8, 6 – 7). Să dăm apoi timp și porumbelului să se întoarcă zburând spre tine, pe care însuși Hristos l-a preînchipuit în cer în chip tainic ca timpul nevinovăției, al blândeții și al fertilității. Acesta rămâne de bună voie în locul o dată ales după ce și-a aflat perechea potrivită, încălzind ouăle cu trupul lui propriu, ajutându-l să scoată și să crească pui cât mai mulți. Prin aceasta înțelegem faptele bune, cuvinte înțelepte, credința, evlavia, dreptatea, înfrânarea, curăția. Toate aceste odrasle ale Duhului sunt tot atâtea bunuri ale noastre. Ori în ce direcție te-ai întoarce, într-acolo se revarsă harul peste întreaga lume și curgerea lui nu se sfârșește nicicând, căci îl are pe Hristos drept izvor nesfârșit și e dulce și cu gust bun“ .

Simbolul porumbelului, care semnifică prezența Duhului Sfânt, este folosit de Sfinții Părinți în explicarea tainei mirungerii, datorită nevinovăției și firii smerite a acestuia. Astfel, Sf. Efrem Sirul afirmă că, după cum corabia preînchipuia Biserica (Botezul), ce avea să fie instituită de Hristos pe ape, tot așa porumbelul închipuia Duhul Sfânt, care avea să săvârșească ungerea mântuitoare . Sf. Efrem descrie lucrările și roadele mirungerii prin următoarele cuvinte: „toate intrările în sufletul tău sunt pecetluite cu pecetea Sf. Duh; toate membrele tale sunt pecetluite cu pecetea ungerii. Împăratul a pus, așa zicând, pe tine scrisoare Sa și a aplicat pe ea pecetea focului (Mt 3, 11; Lc 3, 10), pentru ca cei străini să nu citească și să nu distrugă scrisoarea“ .

Prezența Duhului Sfânt în Biserică și în cei botezați este de asemeni simbolizată și de candelele legii vechi, cele cu șapte brațe (Zah 4, 2 – 3). Sf. Maxim Mărturisitorul înțelege prin candele lucrările sau darurile Duhului Sfânt (harismele), care sunt dăruite Bisericii de către Cuvântul, Capul întregului trup. Căci s-a spus: „și se va odihni peste El duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al evlaviei, și duhul temerii îl va umple pe El. Dar Capul Bisericii, potrivit unei imagini omenești, este Hristos. Deci, Cel ce are după fire pe Duhul dăruiește ca Dumnezeu Bisericii lucrările Duhului. Căci Cuvântul făcându-mi-se mie om, îmi lucrează mie toată mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui pentru care s-a făcut și om. Și așezându-se în situația celui ce primește pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii. Căci cerând, ca un iubitor de oameni, pentru Sine harul de care am lipsă eu, îmi atribuie mie meritul (puterea) isprăvilor Lui, după fire … Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu și Tatăl, după ființă, la fel este prin fire și al Fiului după ființă, ca cel ce purcede ființial în chip negrăit din Tatăl prin Fiul cel născut din Tatăl; și dăruiește candelabrului, adică Bisericii, ca niște candele lucrările proprii. Și precum candela alungă întunericul, tot așa lucrările Duhului scot și alungă din Biserică păcatul cel de multe feluri. Astfel, înțelepciunea desființează nechibzuința, înțelegerea depărtează nepriceperea, sfatul alungă lipsa de discernământ, tăria înlătură slăbiciunea, cunoștința șterge neștiința, evlavia alungă necredința și ticăloșia faptelor ei, în sfârșit temerea depărtează învârtoșarea nepăsării. Căci nu numai poruncile sunt lumini, ci și lucrările Duhului … curățirea celor vrednici de curăția adusă de virtuți o face Duhul Sfânt prin temere, evlavie și cunoștință; iar iluminarea care hrănește cunoștința lucrurilor după rațiunile pe temeiul cărora există o dăruiește celor vrednici de lumină, prin tărie, sfat și înțelegere; în sfârșit, desăvârșirea o hărăzește celor vrednici de îndumnezeire prin înțelepciunea atotluminoasă, simplă și întreagă, ridicându-i în mod nemijlocit și în tot chipul spre cauza lucrurilor, atât cât e cu putință oamenilor, încât strălucesc în ei numai însușirile dumnezeiești ale bunătății lui Dumnezeu. Prin acestea cunoscându-se pe ei înșiși din Dumnezeu, iar pe Dumnezeu din ei înșiși … pâlniile celor șapte candele ale sfeșnicului văzut sunt deprinderile și dispozițiile capabile să primească diferitele rațiuni și moduri de activitate morală, care hrănesc și întrețin cele șapte candele, adică lucrările duhului; precum fără untdelemn e cu neputință să se întrețină nestinsă candela, tot așa fără o deprindere care să hrănească cele bune prin rațiuni, moduri de activitate morală, idei și gânduri potrivite și cuvenite, e cu neputință să se păzească nestinsă lumina darurilor. Pentru că tot darul duhovnicesc are lipsă de o deprindere corespunzătoare lui, care să-i toarne neîncetat, ca un untdelemn, materia cugetării, fiind păstrat prin deprinderea celui ce l-a primit.

Deci prin cele șapte candele se va înțelege diferitele daruri ale Duhului, care și coboară lumina și se odihnesc peste cel ce se desăvârșește în Hristos prin virtute și cunoaștere … căci Scriptura înțelege aici pe cel ce viețuiește după Hristos și e plin de lumina acelorași rațiuni și moduri de activitate, atât cât este cu putință omului, având și înțelepciune și înțelegere, sfat și tărie, cunoștință, evlavie și temere, prin care se spune că privește Dumnezeu, ca prin niște ochi spirituali, peste întreg pământul fiecărei inimi. Căci aceste șapte candele sunt ochii Domnului, care privesc peste tot pământul (Zah 7, 10)“ .

Noi devenim prin Mirungere Hristoși prin potență. Pogorârea corporală a Duhului Sfânt în chipul porumbelului (Mt 3, 16; Mc 1, 10; Lc 3, 22; In 1, 32) arată pârga Botezului nostru și cinstește corpul. Pentru că și acesta, adică corpul, este Dumnezeu prin îndumnezeirea lui. Tot porumbelul a binevestit sfârșitul potopului (Fac 8, 11 – 12). Iar peste Sfinții Apostoli Duhul S-a pogorât în chip de limbi de foc (FA 2, 1 – 4), căci Duhul este Dumnezeu, iar „Dumnezeu este foc mistuitor“ (Deuteronom 4, 24; Evrei 12, 29).

Explicând prezența Duhului Sfânt la Botezul Mântuitorului, Origen spune: „când Domnul a primit Botezul, atunci s-au deschis cerurile … mulțumită Botezului lui Iisus s-a deschis cerul pentru a mijloci iertarea păcatelor – nu ale Celui care n-a săvârșit nici un păcat, nici s-a aflat vicleșug în gura Lui (I Petru 2, 22), ci ale lumii întregi. Cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt a coborât pentru ca suindu-Se la înălțime, să robească robime și să dea daruri oamenilor (Ps 67, 19), ne-a trimis pe Duhul care a venit peste El și, de fapt, El îndată ce a înviat ni le-a dat, rostind aceasta: Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute (In 21, 22 – 23). Duhul Sfânt a coborât asupra Mântuitorului în chip de porumbel, pasărea dulce, chipul nevinovăției și al simplității. Astfel și nouă ne este rânduit a urma nevinovăției porumbelului. Așa este Duhul Sfânt: curat, înaripat, înălțându-se la ceruri … Iată de ce rostim noi această rugăciune: Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel ca să zbor și să mă odihnesc? Adică cine-mi va da mie aripile Duhului Sfânt? Iar în alt loc, o proorocie conține această făgăduință: Dacă veți adormi în mijlocul moștenirilor voastre, aripile voastre argintate vor fi ca ale porumbiței și spatele vostru va străluci ca aurul (Ps 67, 14). Într-adevăr, dacă vom adormi în mijlocul moștenirilor Vechiului și Noului Testament, noi primim aripi argintii ca ale porumbiței, adică legea și penele spatelui strălucind ca aurul, adică Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul. Cugetarea noastră își găsește, astfel, privirea în cugetul Duhului Sfânt, graiul nostru și înțelepciunea noastră își află împlinirea în venirea Sa. Noi nu grăim și nu cugetăm nimic ce nu ne-a sugerat El, ci toată sfințenia, cea a inimii și cea a vorbelor și a faptelor noastre, va veni de la Duhul Sfânt în Hristos Iisus (I Petru 4, 11)“ .

Deci Mirul nu lucrează involuntar în ființa noastră, ci noi trebuie să deprindem virtutea și, prin smerenia „minții, inimii și a vorbelor noastre“ , se va sălășlui în noi Duhul lui Hristos.

Rugăciunile Tainei Mirungerii folosite de Biserică în vechime binecuvintează pe noul Botezat cu formula „Dumnezeul celor smeriți să fie cu tine“. În rugăciunile Bisericii se găsește exprimată toată doctrina mirungerii. Chemarea Sfântului Duh prin punerea mâinilor episcopului, după ungerea cu untdelemn, cere prin gura episcopului ca cel nou-botezat să urmeze întru toate lui Hristos, iar Duhul Sfânt să-l ajute pe candidat în lucrarea de sfințire a vieții lui. „Așadar, episcopul punându-și mâinile peste cei nou-botezați rostește asupra lor rugăciunea de chemare a Sfântului Duh:

Doamne Dumnezeule, cel ce prin Fiul Tău cel iubit, Iisus Hristos, ai umplut de Duhul Tău cel Sfânt pe Sfinții Tăi Apostoli, Cel ce prin același Duh ai îngăduit fericiților Tăi profeți să grăiască. Cel ce ai învrednicit pe robii Tăi acestea, ca prin Unsul Tău să dobândească iertarea păcatelor prin baia celei de-a doua nașteri, și ai șters de la ei toată negura greșelilor și întunericul necredinței, învrednicește-i pe ei prin iubirea Ta de oameni să se umple de Duhul Tău cel Sfânt, dăruindu-le lor harul Tău, ca să-ți slujească Ție într-adevăr, Dumnezeule, după voia Ta, săă intre în corturile Tale cele veșnice prin tine și prin Fiul Tău cel iubit, Iisus Hristos“ .

Materia folosită la această taină este untdelemnul amestecat cu diferite mirodenii, pe care biserica îl sfințește prin mâinile episcopilor în Joia săptămânii Patimilor. În lucrarea Învățătură sfântă, Nichifor Vulgaris afirmă că Dumnezeu putea să dea harul sfințitor al tainelor și fără materia văzută (în cazul tainei Mirungerii, fără Sfântul Mir), dar consideră că „Dumnezeu așa a vrut, ca să se întemeieze trupește Tainele la niște semne văzute; și sufletește să lucreze afară, ca, văzând omul că mântuirea sa vine din materii inferioare lui, să se smerească foarte și într-acest chip, adunându-și gândurile sale, stând în biserica lui Dumnezeu cu rugi carele se fac în slujba sfintelor Taine, învață și se îndreptează și proslăvește împreună mărirea lui Dumnezeu și nesfârșita putere și mila sfinției sale“ .

Materia tainei mirungerii este mirul, compus din untdelemn, balsam și alte arome . „Untdelemnul înmoaie cele vârtoase, este tămăduire pentru răni, mijloc de întărire pentru cei slabi și face corpul care se unge cu el mlădios; pentru aceea și atleții păgâni obișnuiau a se unge cu el. Iară balsamul, afară de mirosul său cel plăcut, are și puterea că nu lasă să treacă în putreziciune corpul uns cu el; deci și credincioșii, prin darul ceresc, care li se comunică prin taina Sf. Mir, lesne se pot feri de putreziciunea păcatului. În amestecarea untdelemnului cu balsam și cu alte arome stă puterea pentru ce miruiți de a pune în lucrare nu una sau alta, ci toate virtuțile creștine“ .

Ca simbol, mirul îl reprezintă pe Hristos, după cum zice Sf. Scriptură „mir vărsat este numele tău“ (Ps 44). Referindu-se la acest lucru, Dionisie Areopagitul face următoarea observație: „compoziția mirului este o concentrare de materii bine-mirositoare, având în ea în chip bogat calitățile lor bine-mirositoare și de aceea cei ce se împărtășesc de ea se umplu și ei de aceste bune miresme, pe măsura mărimii împărtășirii lor de mirul bine-mirositor. Dar suntem încredințați că Iisus cel atotdumnezeiesc, fiind bine-mirositor în chip mai presus de ființă, este Cel ce umple înțelegerea noastră de undele spirituale ale dumnezeieștii dulceți. Căci dacă ungerea bunelor mirosuri sensibile umple de o bună simțire și hrănește de multă plăcere puterea deosebitoare a organelor noastre mirositoare și dacă ceea ce percep e nevătămător și are în sine ceva corespunzător cu buna mireasmă, în chip asemănător se poate spune și de puterile noastre înțelegătoare, rămase necorupte de vreo înclinare spre rău, că vor percepe, după măsura lucrării dumnezeiești și a deschiderii corespunzătoare a mirului spre ceea ce este dumnezeiesc, buna mireasmă cu obârșia în Dumnezeu și se va umple de sfânta dulceață a hranei atotdumnezeiești.

Deci compoziția simbolică a mirului, ca o formă a celor fără formă, ne prezintă pe Iisus ca pe Cel ce este izvorul îmbelșugat al bunelor miresme dumnezeiești percepute de noi. Căci răspândește preadumnezeieștile miresme corespunzătoare obârșiei dumnezeiești către înțelegerile cele mai asemănătoare celor dumnezeiești. Și aceste miresme îndulcesc mințile cu buna simțire, prin sfintele percepții, folosindu-se de hrana lor spirituală, prin pătrunderea la înțelegerea acestor minți a răspândirii bunelor miresme, de care se împărtășesc în chip dumnezeiesc“ .

Despre Sf. Mir, Sf. Chiril al Ierusalimului afirmă că nu este un simplu mir. După cum pâinea Euharistiei, după invocarea Sf. Duh, nu mai este simplă pâine, ci trup al lui Hristos, tot așa și Sf. Mir, după invocare, nu mai este un mir obișnuit; dimpotrivă, este un dar al lui Hristos și al Sf. Duh și lucrează prin prezența dumnezeirii Lui.

Creștinul se unge cu Sf. Mir pe toate părțile trupului pentru ca toate organele să lucreze la privirea Sf. Duh. Astfel, Sf. Chiril dezvăluie simbolurile ungerii: „se unge cu mir fruntea în chip simbolic și celelalte organe ale simțurilor. Trupul se unge cu mir văzut, dar se sfințește sufletul prin Sf. și de viață făcătorul Duh … Mai întâi ați fost unși pe frunte, ca să fiți sloboziți de rușinea pe care primul om călcător de poruncă o purta pretutindenea și ca să priviți ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului (II Cor 3, 18). Apoi ați fost unși la urechi, ca să dobândiți auz în stare să asculte tainele dumnezeiești; despre astfel de urechi zicea Isaia: Domnul mi-a adăugat mie ureche ca să aud (Isaia 50, 5), iar Domnul Iisus în Evanghelie zice: cel care are urechi de auzit să audă (Mt 11, 15). Apoi ați fost unși la nări, ca să spuneți după ce ați primit dumnezeiescul Mir: printre cei ce se mărturisesc suntem lui Dumnezeu buna mireasmă a lui Hristos (II Cor 2, 15). După aceasta pe piept, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului, îmbrăcând platoșa dreptății (Efes 6, 11 – 14). Căci după cum Hristos, după Botez și după pogorârea Sf. Duh, S-a dus și S-a luptat cu potrivnicul, tot așa și voi, după ce ați fost botezați și ați fost unși cu Sf. Mir, îmbrăcați fiind cu toată armura Sf. Duh, stați împotriva puterii celei potrivnice și o biruiți, zicând: toate le pot în Hristos, Care mă întărește (Filip 4, 13)“ .

Darurile primite la mirungere trebuiesc păstrate și păzite, pentru ca să poată rodi înmulțit în noi. Sf. Chiril îndeamnă astfel: „păziți neîntinată această ungere! Dacă va rămâne în voi vă va învăța toate, după cum de curând ați auzit că a spus fericitul Ioan, care ne-a dat multe învățături despre această ungere. Această sfântă ungere este apărare duhovnicească a trupului și mântuire sufletului. Fericitul Isaia din timpurile vechi a profețit, spunând și va face Domnul tuturor neamurilor în muntele acesta – Biserica este numită munte și în altă parte, ca atunci când zice că va fi în zilele cele mai de pe urmă arătat muntele Domnului (Isaia 2, 2) – ospăț la care vor bea vin, vor bea cu veselie, se vor unge cu mir (Isaia 25, 6 – 7). Și ca să te încredințezi, ascultă ce spune despre acest mir tainic: dă pe toate aceste neamurilor, căci sfatul Domnului este peste toate neamurile (Isaia 25, 7). Așadar, odată ce ați fost unși cu acest Sf. Mir păstrați-l în voi neîntinat și neprofanat; să sporiți prin fapte bune și să ajungeți bineplăcuți Începătorului Mântuirii voastre, Hristos Iisus“ .

Prin ungerea exterioară se întăresc și prin pecetluire se întipăresc și toate mădularele trupului, dar se sfințesc și pecețile sufletești, imprimându-se în suflet chipul lui Hristos. Căci „prin Mirungere, Duhul Sfânt pătrunde și se imprimă în aceste mădulare și organe și în puterile sufletești care stau la temelia lor și persistă în ele ca o bună mireasmă ca și Mirul. El se întipărește ca o pecete nu numai pe exteriorul acestor mădulare, ci și în interiorul lor, dând omului un chip unitar, duhovnicesc. Astfel, cuvântul pecete are pe lângă sensul de întărire și pe acela de întipărire. De altfel, aceste două înțelesuri stau în legătură. Duhul întărește întrucât se întipărește și accentuează în om un chip personal caracteristic, care este în același timp un chip duhovnicesc“ .

După pecetluirea pruncului sau catehumenului cu Sf. Mir, care imprimă mai puternic și mai clar „chipul lui Hristos“ (Gal 3,1), preotul, cădind înconjoară analogul (masa) și cristelnița de trei ori, împreună cu nașul și copilul, cântând întreitul „Câți în Hristos v-ați Botezat în Hristos v-ați și-mbrăcat. Aliluia!“ (Gal 3, 27). Prin aceasta se evidențiază că abia acum cel Botezat și miruit a îmbrăcat deplin pe Hristos, căpătând noi energii stimulatoare și lucrătoare, fiind înfiat și asimilat lui Hristos, putând acționa cu El și în numele Lui. Acum se face înțeles cuvântul Domnului: „Eu în ei și ei în Mine“ (Ioan 15, 4 – 7).

Expresia „în Hristos v-ați îmbrăcat“ arată, după Hrisostom, modul înfierii. „Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar tu te-ai îmbrăcat cu El, avându-L în tine însuți și identificându-te cu el, te-ai ridicat la o afinitate cu El și te-ai făcut la fel, adică fiu al lui Dumnezeu sau Dumnezeu după har“ . De acum, fiecare Hristos sau uns trebuie să devină activ, tinzând ca prin faptele de dragoste prin viața în Hristos, la care e ajutat și de Sfintele Taine, să se transfigureze, să se vadă în el fața lui Hristos, sau Hristos trăind în el (Gal 2, 20).

Cunoașterea lui Dumnezeu și îndumnezeirea noastră se face prin urmarea poruncilor lui Hristos. Hristos-omul a luat ființa noastră, El fiind din Dumnezeu ca pe noi să ne îndumnezeiască. Pogorârea Duhului Sfânt la Botezul Mântuitorului demonstrează dumnezeirea Lui și faptul că Mântuitorul a fost confirmat ca Dumnezeu de Tatăl, iar nu de El însuși. Sf. Chiril al Ierusalimului, referindu-se la aceasta, explică: „Hristos n-a fost uns de oameni cu untdelemn sau cu mir material, ci Tatăl, care L-a hotărât mai dinainte Mântuitor al întregii lumi, L-a uns prin Sf. Duh, după cum zice Petru: pe Iisus cel din Nazaret, pe Care L-a uns Dumnezeu prin Duhul Sfânt (FA 10, 38). Iar profetul David striga zicând: Neamul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiagul împărăției Tale este toiag de dreptate. Iubit-ai dreptatea și ai urât nedreptatea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeule, Dumnezeul Tău cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtașii Tăi (Ps 44, 8 – 9). Hristos a fost uns cu untdelemnul spiritual al bucuriei, adică cu Duhul sfânt, Care este numit untdelemnul bucuriei, pentru că El este pricinuitorul bucuriei duhovnicești; iar voi ați fost unși cu mir și ați ajuns părtași lui Hristos.“

Hristos este recunoscut de sfinții îngeri, de serafimi ca fiind de obârșie dumnezeiască. Dionisie Areopagitul afirmă că treapta cea atotdumnezeiască a ființelor mai presus de lume nu a fost lipsită de cunoștința lui Iisus, care ca obârșie atotdumnezeiască S-a pogorât ca să ne sfințească. Ci îl înțelege în chip sfânt pe El, care S-a pogorât pe Sine la starea smerită a noastră pentru dumnezeiasca și negrăita Lui bunătate. Îngerii L-au recunoscut, văzându-L sfințit de Tatăl Lui și de Duhul într-un mod cuvenit omului, a cunoscut obârșia Lui dumnezeiască în cele ce le lucrează cu puterea obârșiei dumnezeiești, rămânând neschimbat după ființă.

Sf. Maxim Mărturisitorul explică pe Dionisie, arătând că omenitatea lui Hristos și prezența Tatălui, care confirmă dumnezeirea Lui, nu știrbește în Hristos firea Sa divină. Sf. Maxim afirmă că una este lucrarea Sf. Treimi, căci „Hristos Care sfințește ca Dumnezeu toate, Același ca om a fost sfințit de către Tatăl și de către Sine însuși, întrucât și Dumnezeu, și de către Sf. Duh, cunoscând și treptele îngerești pe Iisus ca pe obârșia sau pe cauzatorul și Creatorul lor, fiindcă spun că, deși e sfințit, e neschimbat după ființă, căci e Dumnezeu.

Iisus este neschimbat în ființă, chiar dacă S-a făcut asemenea nouă. afară de păcat. Dumnezeirea Lui nu suportă schimbare sau amestecare“ .

De aceea, zice Dionisie Areopagitul, tradiția sfintelor simboluri îi prezintă pe serafimi stând împrejurul dumnezeiescului mir sfințit, cunoscând și zugrăvind pe Hristos, nedeosebit în întruparea Lui întreagă prin care S-a făcut cu adevărat ca noi. Ceea ce arată și mai mult dumnezeirea este faptul că „Hristos se folosește de dumnezeiescul mir pentru desăvârșirea a tot ce e sfințit; arată după Scriptură pe cel Sfințit sfințind“, idee confirmată de Scriptură prin expresia „cel ce sfințește și cei ce sunt sfințiți“ (Rom 2, 11), ca Unul ce e Același cu Sine în toată lucrarea cea bună a dumnezeieștii obârșii. De aceea și darul și harul lucrării desăvârșitoare a sfintei nașteri din Dumnezeu se împlinește prin preadumnezeieștile desăvârșiri ale mirului. După cum explică Sf. Maxim Mărturisitorul, Fiul lui Dumnezeu, coborât ca nor de bună mireasmă la oameni, își arată prezența și în buna mireasmă a norului sfințit și sfințitor. Căci El însuși e și sfințit prin întrupare ca om, dar și sfințește ca Dumnezeu umanitatea Sa și, prin aceasta, pe toți cei ce cred, prin lucrarea sfințitoare a ierarhilor și a preoților, cu care își unește lucrarea Sa. serafimii coboară și ei, din solidaritate cu oamenii, împreună cu Hristos, făcut nor sfințit și sfințitor al oamenilor.

Pentru a putea înțelege mai bine asemănarea lui Hristos cu norul, trebuie să amintim explicațiile Sf. Maxim Mărturisitorul, care înțelege prin nor buna mireasmă a curăției și sfințeniei, care poate fi depărtată de puterile inteligibile sau sufletești. În mod analog, „îngerii au o putere pusă prin creație, chiar în ființa lor: putere binemirositoare a curăției și bunătății lor, asemenea mirului. Deci și serafimii nu sunt numai înaripați și cu multe fețe – care arată înălțarea lor spre Dumnezeu coborât la făpturi în Hristos – ci și o bună mireasmă a bunătății și luminii pe care o răspândesc din ea. Deci pot fi asemănați cu norul. Și Dumnezeu dorește ca ființele create, și în primul rând serafimii, să-l miște prin rugăciuni spre arătarea tot mai deplină a luminii, a bunătății, a bunei lor miresme spirituale a căror ultimă origine este El. Deci să se facă Răspânditorul bunei miresme a bunătății Lui în forme accesibile făpturilor, ci și din dorința lor trăită mai intens de treptele îngerești și mai ales de serafimi“ . Deci, dacă serafimii sunt numiți nor pentru curăția lor, cu atât mai mult Hristos, care este însuși curăția și sfințenia.

În lucrarea de sfințire a mirului și în sfințirile ce se înfăptuiesc prin ea, se arată că Dumnezeu însuși cel întrupat se sfințește pentru noi, dar ne și sfințește pe noi. N-am putea fi sfințiți noi prin sfântul mir dacă n-ar fi unit cu noi și Hristos, care se sfințește cu noi ca om. El nu vrea numai să ne sfințească, ci se și smerește, însușindu-și ca om voința de a se sfinți pentru a ne infuza și nouă această voință .

Chiar în turnarea mirului sfințit în apa Botezului, în semnul crucii, e o coborâre a lui Hristos, Care S-a scufundat prin cruce în moarte și o ieșire din ea prin înviere. Aceeași idee este afirmată și de Dionisie Areopagitul: „ierarhul vărsând mirul în cristelnița curățitoare prin turnări în chipul crucii aduce sub vederea ochilor văzători de Dumnezeu pe Iisus, ajuns prin cruce până la moartea cea pentru noi, pentru nașterea noastră din dumnezeu și scufundarea prin însăși pogorârea dumnezeiască și nereținută ca să scoată cu bunătate pe cei botezați în moartea Lui“ .

5. Sinoadele și hotărârile Sf. Părinți

cu privire la Taina Mirungeri

Din scrisorile și canoanele Sfinților Părinți referitoare la revenirea ereticilor în biserică, putem desprinde și doctrina despre Taina Mirungeri, pe care biserica o administrează din nou, pentru toți ereticii. Dacă Botezul se administrează doar în cazul ereticilor care hulesc Sf. Treime, mirungerea se administrează tuturor celor care vor să se întoarcă.

Sf. Ciprian învață despre Taina Mirungeri mult mai lămurit decât predecesorii săi. Într-o discuție cu episcopul Ștefan despre rebotezarea ereticilor, el oferă o explicație atât despre esența Botezului, cât și despre esența punerii mâinilor sau Mirungerii. Cu această ocazie, Sf. Ciprian expune doctrina sa completă și clară despre Taina Mirungeri. Astfel, de exemplu, vrând să arate cât de neînțelept este a nu-i boteza pe ereticii care n-au adevăratul Botez și a-i primi în Biserică numai prin Mirungere, Sf. Ciprian spune: „cel ce naște duhovnicește, nu se naște prin punerea mâinilor, când primește Sf. Duh, ci în Botezul bisericesc, pentru ca cel născut să primească Sf. Duh cum s-a făcut și cu Adam, primul om, pe care Dumnezeu l-a creat din țărână, iar apoi a suflat în fața lui Duh de viață (Fac 2, 7). Duhul nu poate fi primit dacă nu este cine să-l primească. Dacă nașterea creștinilor se săvârșește prin Botez, iar nașterea și sfințenia Botezului n-o posedă decât mireasa lui Hristos, care singură poate produce și naște pe fiii spirituali ai lui Dumnezeu, apoi unde, de la cine și pentru cine s-a născut acela, care nu-i fiul Bisericii; cum îl poate avea el pe Dumnezeu ca părinte al său, neavând mai întâi pe biserică ca mamă a sa?“ .

Astfel, se determină extrem de exact atât deosebirea esențială între Botez și Mirungere, după care Botezul îl naște pe om duhovnicește, fără a-i comunica Sf. Duh, iar Mirungerea îi comunică numai Sf. Duh, fără ca să-l poată renaște, cât și raporturile reciproce dintre ambele Taine, după care prima formează numai începutul vieții noi întru Hristos, iar ultima servește la continuarea și completarea celei dintâi, motiv pentru care trebuie să urmeze una după alta. Legătura celor două taine este arătată de Sf. Ciprian prin cuvintele: „cel botezat trebuie să fie și miruns, pentru ca să poată deveni unsul lui Dumnezeu și să aibă darul lui Hristos“ .

Referindu-se la eretici și considerând că aceștia trebuiau să fie botezați, nu numai mirunși, Sf. Ciprian argumentează că „numai atunci pot ei să se sfințească și să se facă pe deplin fii al lui Dumnezeu, când se vor renaște prin amândouă Tainele, după cuvintele Scripturii: dacă nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 5)“ .

Importantă este și mărturia lui Cornelie, episcopul Romei, care, mustrând pe unul ce fusese botezat în timpul unei boli grave, prin stropire, fără a primi ulterior Mirungerea, scrie către Fabian: „primind ajutor de la exorciști, Novat a căzut într-o boală grea și, simțindu-se aproape de moarte, pe același pat pe care zăcea, a primit Botezul prin stropire, dacă mai putem zice că un astfel de om a primit Botezul. Pe urmă însănătoșindu-se, nu s-a învrednicit să se pecetluiască de episcop ceea ce, după legea bisericească, trebuia să se facă. Nefăcând aceasta, a putut el oare să primească Sf. Duh?“ . Astfel, conchidem că Mirungerea era cel puțin la fel de importantă ca și Botezul, iar fără de ea nu se putea primi Duhul Sfânt.

Sinoade întregi mărturisesc că, în conformitate cu regulile și obiceiurile vechi, Taina Mirungeri trebuie să se săvârșească și se săvârșea prin ungerea cu Sf. Mir. Sf. Ciprian mărturisește că „pentru Mirungere e necesar untul-de-lemn sfințit, fără de care nu se poate face ungerea duhovnicească“ .

Sf. Ioan Gură de Aur și Fericitul Teodoret al Cyrului, ca și Sf. Chiril al Ierusalimului, consideră că originea Mirungerii se află în timpurile Apostolilor, susținând că prin cuvintele „Cel ce ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit “ (II Cor 1, 23), Sf. Ap. Pavel se referă la ungerea exterioară, cu untdelemn.

În tradiția și practica Sfinților Părinți, se pot observa și anumite reguli particulare. Astfel, episcopul Alexandriei din veacul al IV-lea, Asterie, arată că la săvârșirea tainei se rosteau cuvintele: „Pecetea darului Sf. Duh“ . Fericitul Augustin și Sf. Ambrozie al Milanului relatează că ungerea cu Sf. Mir, conform obiceiului vechi, se săvârșea în chipul crucii. Sf. Ambrozie afirmă că Dumnezeu ne-a uns, iar Hristos ne-a pecetluit, explicând: „fiindcă ai fost însemnat cu chipul crucii însăți și al patimilor Lui, ai primit pecete după asemănarea Lui, ca să reînviezi după chipul Lui însuși, să trăiești după pilda Lui însuși, Care a fost răstignit pentru păcat și trăiește pentru Dumnezeu, și omul vechi din tine, scufundat în apa botezului, a fost răstignit pentru păcat, dar a înviat pentru Dumnezeu“ . Subliniind că pecetea este în numele Sf. Treimi, Sf. Ambrozie argumentează că pecetea ne descoperă deosebirea persoanelor Sf. Treimi, pentru că fiecare are lucrarea proprie, „dar că Taina Treimii este strâns unită întru totul“ .

Sinoadele locale sau ecumenice întăresc învățăturile părinților, dar fără a arăta cum și când trebuie săvârșită Taina Mirungeri, deoarece se presupunea că acest fapt e bineștiut de toți slujitorii tainelor bisericești.

Sinodul local din Laodiceea (365) stabilește că atât asupra ereticilor din nou botezați, cât și asupra celor ce primeau Botezul după rânduială, se săvârșește obligatoriu ungerea sfântă .

Sinodul al II-lea Ecumenic completează hotărârile celui din Laodiceea, determinând bine cum și după care regulă trebuie să se săvârșească Mirungerea. Făcând aceasta, Sinodul nu stabilește o regulă nouă, ci numai întărește și legiuiește regula și obiceiul existent până atunci, care consta în a se unge cu Sf. Mir fruntea, ochii, nările, gura și urechile, pronunțându-se cuvintele: „pecetea darului Sf. Duh“ .

Sinodul IV Ecumenic întărește Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic, prin Canonul 95 .

Mărturisirea diferiților Sf. Părinți și a Sinoadelor întregi despre felul săvârșirii Tainei Mirungerii, prin ungerea cu Sf. Mir, evidențiază că săvârșirea tainei prin ungere era considerată în perfect acord cu regula și obiceiul vechii Biserici universale, fiind așadar unica legală și după rânduială. Dacă în câteva cazuri, Părinții și dascălii bisericești din această perioadă, pentru a desemna Taina Mirungeri, întrebuințau câteodată numele de „punerea mâinilor“, cum vedem în Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic suntem îndreptățiți să credem că, cel puțin în tradiția răsăriteană, se considera că Mirungerea, prin esența și puterea sa, era egală cu punerea mâinilor de către apostoli, fapt susținut și deoarece ea folosea binecuvântarea cruciș, amintind tot de punerea mâinilor Apostolilor. Mai mult, în biserica apuseană, Taina Mirungeri se săvârșea câteodată, ca și astăzi, prin punerea mâinilor, unită cu ungerea cu Sf. Mir. La săvârșirea mirungerii s-a considerat întotdeauna esențială întrebuințarea Mirului, iar nu punerea mâinilor separată de lucrarea mirului. Căci mai întâi Sinoadele antice ecumenice și locale, amintind despre această taină, vorbesc numai despre ungerea cu mir, fără a menționa punerea mâinilor.

Dacă în oarecare biserici particulare, cu deosebire din partea apuseană, după cum se vede din mărturiile păstorilor lor, de exemplu Tertulian, un timp au fost unite mirungerea și punerea mâinilor, cum se practică și acum în biserica catolică, apoi putem considera că această practică era susținută de păstorii Bisericii numai ca ceremonial sfânt, după exemplul Apostolilor, iar nu ca ceva esențial tainei.

Papa Inocențiu al III-lea (1179-1180/1198-1216) și Eugenie al IV-lea (1431-1447), precum și întregul Sinod local, compus din episcopi apuseni, adunat la Mainz în 1549, mărturisesc că punerea mâinilor chiar din timpul Apostolilor s-a înlocuit cu ungerea mirului, care prin urmare singură rămâne necesară tainei.

Altă opinie asupra acestei probleme consideră că „punerea mâinilor, prin care Apostolii la început pogorau pe Sf. Duh asupra credincioșilor, în sensul strict este nedesființată și că și până acum își are locul la sfârșitul tainei mirungerii. Căci în însăși lucrarea ungerii cu Mir, pe care Păstorul Bisericii o face cu mâna sa pe frunte și pe alte părți a celui botezat se cuprinde deja și punerea acestei mâini care unge pe cel ce se unge. Prin urmare, Apostolii alegând, după arătarea Sf. Duh, alt semn pentru predarea darurilor harice celor botezați, nu au desființat cu aceea pe acel semn dinainte folosit, adică punerea mâinilor – de asemenea ales de Dumnezeu, ci din contră, înțelepțește le-au unit pe amândouă“ .

Fiindcă mirungerea, care înlocuiește punerea mâinilor Apostolilor era una și aceeași Taină și fiindcă dreptul punerii mâinilor a fost dat de Apostoli numai episcopilor, atunci și dreptul săvârșirii, mai exact dreptul sfințirii Mirului, cum vedem din multe opere bisericești din această perioadă, l-au avut numai episcopii.

Istoria veche a Bisericii răsăritene, pe urmă și în bisericile armeană, iacobită, nestoriană ș. a., ne arată că dreptul săvârșirii tainei mirungerii l-au avut și preoții care, după mărturisirea Sf. Ioan Gură de Aur și a lui Ieronim, cu nimic nu s-au deosebit de episcopi, fără numai de hirotonie, adică de puterea de a săvârși misterul preoției.

Sinodul din Cartagina, din 419, întărit apoi de Sinodul VI Ecumenic, interzice preotului sfințirea Sf. Mir, nu însă și dreptul de a efectua Mirungerea. În biserica răsăriteană, tradiția săvârșirii mirungerii și de către preoți este confirmată nu numai de dascălii bisericești răsăriteni, ci și de cei occidentali, precum Ambrozie și fericitul Augustin.

În Biserica Apuseană au apărut și sunt multe neînțelegeri în această problemă, provenite fie din partea preoților catolici, nemulțumiți de multe ori doar cu dreptul de a comunica mirul, pretinzându-l și pe cel de a-l sfinți, ori arătându-se neatenți față de darurile lor de a păstra și administra taina, fie din partea episcopilor, care i-au constrâns câteodată pe preoți, fără nici un temei, chiar în drepturile lor de a comunica Sf. Mir. Spre exemplu, Inocențiu I (401-417) deși nu interzicea preoților săvârșirea Mirungerii, totuși le mărginea dreptul acesta prin acea că nu le permitea să pecetluiască fruntea cu Sf. Mir, lucru care era rezervat numai episcopilor. Aceeași hotărâre o ia și Grigorie cel Mare (+604) cu referire la preoții din Sardinia, deși ulterior, în urma scandalului rezultat, va schimba dispoziția dată.

Sinoadele, însă, au decis că ungerea cu Sf. Mir se putea face și de preoți, dar sfințirea acestuia, însă, putea fi efectuată numai de către episcopi. Astfel, în două Sinoade ținute în secolul al IV-lea la Cartagina, și anume al II-lea (390) și al III-lea (397), precum și la altul din secolul al V-lea (419 – 427), e hotărât de Biserica Universală, față de diferite pretenții din partea preoților, că la săvârșirea sau la sfințirea mirului se interzice cu desăvârșire preoților orice participare, această lucrare aparținând exclusiv episcopilor, dar li se permite administrarea mirului sfințit de episcop. Diaconilor li s-a interzis și acest din urmă drept. De aceea, la primul sinod din Toledo (403) s-a hotărât, față de această chestiune, următoarele: „deși aproape pretutindeni se observă că se respectă rânduiala ca nimeni să nu săvârșească ungerea fără episcop, dar auzindu-se că în oarecare provincii ungerea se săvârșește de preoți, apoi s-au luat măsuri ca de acum înainte nimeni, afară de episcop, să nu mai săvârșească și să nu mai împartă charisma în eparhii. Pentru îndeplinirea acestei hotărâri, fiecare biserică e datoare să trimită pe diacon sau ipodiacon înainte de Paști, pentru ca să primească charisma sfințită de episcop și să o ducă la biserica sa, pentru ziua Paștelui. De asemenea, se hotărăște ca diaconul să nu săvârșească Mirungerea, ci preotul, în absența episcopului, iar dacă episcopul e prezent, atunci cu binecuvântarea lui“ .

Regăsim aceeași hotărâre și printre hotărârile Sinodului al IV-lea din Cartagina (436 – 437) și ale Sinodului I din Vozensc, în timpul lui Leon I (440-461). La aceste sinoade s-a pus în vedere preoților ca totdeauna pentru mir să se adreseze episcopului său, nicidecum altuia străin. De la el să primească mirul nu prin vreun cleric inferior, ci sau prin preot sau prin păstrătorul lucrurilor sfinte ale bisericii.

Cu toate că Inocențiu I hotărăște că numai episcopii au voie să pecetluiască fruntea cu Sf. Mir, sinodul Aravzican (jumătatea secolului al V-lea) a hotărât ca preotul să săvârșească Mirungerea completă, deci și pecetluirea frunții.

Aceasta se vede din următoarele: „nici un slujitor sfințit al altarului, care are putere să săvârșească Botezul, niciodată să nu îndrăznească a face aceasta fără charismă; fiindcă am hotărât ca Mirungerea să nu se săvârșească decât o dată, și aceasta în timpul Botezului. Iar dacă cineva, din diferite împrejurări, nu va fi miruns în timpul Botezului, atunci preotul e dator s-o îndeplinească în timpul confirmației, pentru că binecuvântarea charismei la noi nu se face decât o singură dată. Am stabilit de asemeni ca și ereticii, de voiesc să se facă catolici, lipsind episcopul, să se pecetluiască de către preoți cu charismă și să se binecuvântare“ .

Astfel de hotărâri bisericești s-au mai luat și la sinoadele din secolul al VI-lea, dintre care sinodul I Bracaz (563) a interzis preoților numai dreptul de a sfinți mirul (canonul 37), iar sinoadele Epaon (509), prin canonul 16, Antisiodor (590), prin canonul 6, și Barsinon (599), prin canonul 2, dădeau preoților dreptul de a comunica altora charisma primită în timpul Postului Mare de la episcopul lor, cu obligația specială de a nu săvârși slujba pentru bani, sub amenințarea de a cădea în păcatul simoniei. Se observă că și sinodul de la Ispala (619) a afirmat, în canonul 7, că mai înainte preoții aveau multe în comun cu episcopii, putând ca și ei, între altele, să săvârșească și Mirungerea, dar mai adaugă că aceasta s-a interzis preoților prin canoane noi.

Fericitul Ieronim, amintind de obiceiul care exista în apus, conform căruia episcopul venea pentru chemarea Sf. Duh, prin punerea mâinilor asupra celor ce erau botezați de preoți și diaconi, zice: „aceasta se face de obicei mai mult pentru cinstea preoției decât după legea necesității. De altfel, dacă Sf. Duh s-ar pogorî numai prin rugăciunea episcopului, atunci ar trebui să deplângem pe acei care prin scrisoare, întărituri și în locuri mai îndepărtate fiind botezați de preoți și diaconi, mor mai înainte e a fi vizitați de episcopii lor“ .

O altă problemă discutată de biserică a fost timpul administrării acestei taine. Atât Biserica răsăriteană, cât și cea apuseană, învățau la fel, recunoscând necesar ca Mirungerea să se săvârșească fără excepție asupra tuturor celor care primesc Botezul și, de obicei, imediat după Botez, atât asupra celor în vârstă, cât și asupra pruncilor.

Astfel, de exemplu, sinodul local din Laodiceea (363) a stabilit ca lege generală a Bisericii universale că „se cuvine celor luminați cu Botezul să fie unși cu ungere cerească și să fie părtași Împărăției lui Dumnezeu“ . Sf. Ioan Gură de Aur mărturisește că în orient pretutindeni se aplica acest canon celor din nou născuți, precum și pruncilor. În Apus, printr-un sinod local de la Aravzican, se hotărăște ca mirungerea să se facă imediat după Botez. Părinții apuseni Ghenadie al Masaliei, Inocențiu I și Sf. Ambrozie confirmă această practică în Biserica apuseană. Actualmente, în Biserica apuseană mirungerea se face la vârsta de 12 ani, iar în caz de nevoie la 7 ani .

6. Concluzii

Conform doctrinei revelate, Mirungerea, atât în primele trei secole, cât și în perioada sinoadelor ecumenice, a fost recunoscută de Biserică ca o lucrare sfințită, instituită pentru comunicarea Sf. Duh, lucrare deosebită de Botez și tot atât de necesară și importantă ca și Botezul.

Taina se săvârșea la început de către Apostoli, prin punerea mâinilor unită cu mirungerea, ulterior chiar aceștia înlocuind-o cu Mirungerea, formă în care a continuat a se săvârși în toate timpurile în Biserică, deși câteodată, mai ales în Biserica apuseană, se unea și cu punerea mâinilor.

Cu toate că sinoadele afirmă că Sf. Mir este sfințit doar de episcop, totuși lucrarea tainei mirungerii se săvârșea și de către preoți.

În sfârșit, deoarece Taina Mirungeri era recunoscută ca fiind tot atât de necesară ca și Botezul, pentru ca cineva să se facă părtaș împărăției lui Dumnezeu, se considera necesară săvârșirea ei, care se efectua imediat după Botez, atât asupra celor în vârstă, cât și asupra pruncilor.

Biserica apuseană s-a abătut de la această doctrină în multe puncte. Astfel, a unit punerea mâinilor, practicată în câteva biserici apusene, cu Mirungerea, limitând Mirungerea, împotriva practicii bisericești vechi, numai la pecetluirea frunții. Apoi, contrar hotărârilor vechi, întemeiate pe tradiția apostolică, a stabilit că numai episcopii au dreptul nu numai de a sfinți mirul, dar chiar și de a săvârși Mirungerea, lipsindu-i cu totul pe preoți de acest drept. În consecință, în Biserica apuseană a apărut o inovația mult mai regretabilă, și anume: fiind imposibil ca episcopii să comunice imediat, celor ce se botezau, Mirungerea, s-a interzis comunicarea ei pruncilor, amânând-o până la o vârstă mai înaintată.

Capitolul III

TAINA EUHARISTIEI

Sfânta Împărtășanie este Taina prin care creștinul se împărtășește cu însuși Trupul și Sângele Domnului, care păstrează numai pentru ochii noștri trupești chipul de pâine și de vin.

Taina Euharistiei a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, când a luat pâinea, s-a rugat și a binecuvântat-o zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Apoi a luat paharul, a mulțumit și l-a binecuvântat zicând: „Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-23; Luca 22, 19-20; Ioan 6, 35; I Cor. 11, 23-25). Mai departe a adăugat: „Aceasta să faceți întru pomenirea mea” (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24-25).

Mântuitorul a expus doctrina despre această Sfântă Taină mai înainte de Cina cea de Taină. Acest lucru s-a întâmplat când a săturat cei cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești, învățându-i pe aceștia despre Sine ca despre pâinea vieții, care s-a pogorât din cer. Tot atunci Mântuitorul a expus doctrina despre pâinea euharistica. Iată cuvintele spuse de El:

„Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu – Tatăl (…). Adevărat, adevărat zic vouă: „Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu va dat din cer pâinea cea adevărata, căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer și care dă viață lumii (…). Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată (… ). Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică (…). Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi in veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 27-51).

Mântuitorul a indicat cele două forme sub care va apărea El, ca pâine a vieții, pentru lume. Prima formă este următoarea: „ Eu sunt pâinea vieții; cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6, 35), iar a II-a formă este indicată astfel: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51). De aici se vede foarte clar diferența esențială dintre cele două forme. Astfel, în primul caz, pâinea vieții reprezintă învățătura Mântuitorului, care nu e pusă în legătură cu predarea Trupului Său pentru viața lumii. Iar în al doilea caz El făgăduiește că va da numai credincioșilor Trupul Său pentru viața lumii.

Sfântul Evanghelist Ioan surprinde în capitolul 6, versetul 52, cearta dintre iudei, ca urmare a făgăduinței făcute de Iisus, aceea de a da pâinea, adică Trupul Său, pentru viața lumii: „Cum poate Acesta să ne dea Trupul Lui să-l mâncăm? ”. Sigur că iudeii se refereau la acel trup pe care îl vedeau înaintea lor. Ca urmare, Hristos nu a luat in considerare nedumeririle lor, adică a iudeilor, făgăduind, în continuare, Trupul Său spre mâncare și învățând cu mai multă tărie despre această Sfântă Taină: „Adevărat, adevărat zic vouă, daca nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu, adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel viu și Eu viez pentru Tatăl, și cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan 6, 53-57).

Această cuvântare arată, mai presus de orice îndoială, faptul că Hristos a făgăduit să dea pâinea vieții, adică adevăratul Său Trup și Sânge, pentru ca cei care se vor împărtăși cu dânsele să se unească lămurit cu El și prin aceasta să se facă părtași vieții veșnice.

În altă împrejurare, Iisus confirma cele prezentate mai sus, dar mulți dintre ucenicii Lui au zis: „Greu este cuvântul acesta! cine poate să-l asculte?”. Dar Hristos le-a zis: „Vă smintește aceasta? Dacă veți vedea pe Fiul Omului, suindu-se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6, 60-62). Prin comparația dintre făgăduința Mântuitorului, aceea de a da Trupul și Sângele Său, și Înălțarea Lui la cer s-a arătat lămurit că ceea ce El a făgăduit ucenicilor avea să se realizeze. Prin urmare, ucenicii nu trebuiau să se îndoiască de Învierea Lui și cu atât mai puțin de ceea ce le-a făgăduit, deoarece această făgăduință cuprindea în sine lucruri mai puțin uimitoare decât Învierea.

Taina pâinii euharistice, după cum spun Sfinții Evangheliști Matei și Marcu, s-a instituit la Cina cea de Taină, după ce Iisus a săvârșit, împreună cu Apostolii, Paștele Vechiului Legământ: „Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul și mulțumind, le-a dat zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24). Despre cele amintite mai sus ne vorbesc Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Evanghelist Luca: „Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine și, mulțumind, a frânt și a zis: Luați, mâncați; acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi . Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru Sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veți bea, spre pomenirea Mea” (I Cor. 11, 23-25; Luca 22, 19-20).

Mântuitorul și-a exprimat lămurit voința, că tot ceea ce a făcut El să se săvârșească în continuare atât de Apostoli cât și de urmașii lor, acest lucru fiind relatat de Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 11, 26). Acelaș lucru ni-l înfățișează Mântuitorul și în cuvintele : „Acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi” (I Cor. 11, 24); „ Acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28; Marcu 14, 24) sau „Paharul acesta este Legea cea Nouă, întru Sângele Meu, care pentru voi se vărsa” (Luca 22, 20; I Cor. 11, 25). Cuvintele acestea arată că Trupul lui Hristos avea să se frângă, în Noul Testament, înlocuind mielul pascal, care se proaducea neîntrerupt în Vechiul Testament, iar Sângele lui Hristos din Noul Testament înlocuia Sângele străin cu care arhiereul Vechiului Testament intra în fiecare an în Sfânta Sfintelor (Efeseni 9, 25).

Dacă Apostolul Pavel, în epistola sa, vorbește Evreilor: „O dată s-a jertfit ca să ridice păcatele multora” (Evrei 9, 28); „Cu o jertfă a săvârșit totdeauna pe cei ce se sfințesc ” (Evrei 10, 14). Prin aceasta nu oprește multipla și neîntrerupta producere a jertfei euharistice, despre care în epistola către Corinteni spune: „De câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Domnului veți vesti, până când va veni ” (I Cor. 11, 26), căci jertfa euharistică, în esența sa, nu este decât o aplicație particulară la trebuințele credincioșilor, a uneia și aceleiași jertfe produsă pentru totdeauna de Mântuitorul pe Cruce, și prin aceasta ne facem părtași cu patimile Lui și ne însușim meritele și roadele cele mântuitoare.

Doctrina părinților bisericești despre Taina Euharistiei

în primele trei secole ale creștinismului

În Biserica creștină a existat încă din primele veacuri credința neîndoielnică și vie că prin Euharistie se dă creștinilor adevăratul Trup și Sânge al lui Hristos. Din Faptele Apostolilor aflăm că toți creștinii frângeau pâinea în casă (F. Ap. 2, 42) primind hrana cu bucurie și simplitatea inimii (F. Ap. 2, 46), adică se împărtășeau cu pâinea și vinul euharistic. Prin pâine nu trebuie să înțelegem numai pâinea euharistică ci și vinul euharistic . Prin urmare, toți credincioșii în Biserica primară se împărtășeau deodată cu Trupul și Sângele lui Hristos. Aceasta ne-o dovedește cu destulă claritate Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către corinteni. El spune: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtășirea cu Trupul lui Hristos? Că o pâine, un Trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine ” (I Cor. 10, 16-17).

Însemnătatea euharistică în primele veacuri se vede din rugăciunile euharistice care subliniază ideea de mulțumire, chiar termenul euharistie provine din grecescul evharistos însemnând mulțumire.

Didahia prezintă rânduiala Euharistiei îndemnând la săvârșirea ei astfel: „Mai întâi cu privire la părinți: Îți mulțumim, Ție, Părintele nostru, pentru Sfânta voie a lui David, slava Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ție slavă în veci“. Cu privire la frângerea pâinii, rugăciunea mulțumește Părintelui ceresc pentru viața și cunoștința, pe care ne-a făcut-o cunoscută nouă prin Iisus, Fiul Său . Preotul cere ca „După cum această pâine frântă era împrăștiată pe munți și fiind adunată a ajuns una tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile lumii în Împărăția Ta”.

În Didahie se opresc de la Împărtășanie cei ce nu sunt botezați: „ Căci cu privire la aceasta a spus Domnul: Nu dați cele sfinte câinilor ”. După împărtășire, mulțumim astfel: „Îți mulțumim Ție Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău, pe care l-ai sălășluit în inimile noastre și pentru cunoștința, credința și nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Tu, Stăpâne atotputernice „ai zidit toate ” pentru numele Tău. Mâncare și băutură ai dat oamenilor spre desfătare, ca să-ți mulțumească Ție, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare și băutură duhovnicească și viață veșnică. Înainte de toate îți mulțumim că ești puternic. Adu-ți aminte Doamne de Biserica Ta, ca s-o izbăvești de tot răul și s-o desăvârșești în dragostea Ta și adună din cele patru vânturi această Biserică sfințită în Împărăția Ta”.

Încă din primele veacuri au apărut mișcări eretice care nu credeau în realitatea Trupului și patimilor lui Hristos și deci nici în Euharistie. Combătând pe docheți, Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, spune următoarele: „Ei nu cred în Euharistie și în rugăciuni, din cauză că Euharistia nu-i Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a pătimit pentru păcatele noastre și pe care L-a înviat Tatăl după bunătatea Sa; de aceea, împotrivindu-se darului lui Dumnezeu, dânșii mor în cercetările lor, deși mult mai folositor ar fi dacă ar participa la Euharistie, pentru ca să învieze ”.

Expresiile întrebuințate de Sfântul Ignatie pentru a desemna mai precis Trupul lui Hristos din Euharistie, și anume Trupul care a pătimit pentru păcatele noastre și pe care L-a înviat Tatăl după bunăvoința Sa, și faptul că prin cuminecarea cu Sfânta Euharistie în strânsă legătură internă cu viitoarea înviere a trupului, ne constrânge să vedem în Euharistie o împărtășire reală cu Trupul lui Hristos, deci nu doar o împărtășire închipuită.

Sfântul Ignatie, în Epistola către Romani, ne înfățișează vinul și pâinea euharistică în următoarele trăsături însemnate: „ Pâinea lui Dumnezeu doresc, pâinea cerească, pâinea vieții, pâinea care este Trupul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut, în timpul din urmă, din sămânța lui David și Avraam și băutura lui Dumnezeu o voiesc, Sângele Lui, care este dragostea nestricată și viața veșnică ”. În Epistola către Efeseni, el numește frângerea pâinii sau Euharistia „o astfel de doctorie nemuritoare care nu-i numai antidot împotriva noastră, ci și mijloc spre a trăi cu totul în Iisus Hristos ”, adică după suflet și trup, ceea ce este Euharistia – adevăratul Trup al lui Hristos.

La cele zise adăugăm că la Sfântul Ignatie se găsesc pasaje unde se spune că Euharistia este jertfa ce se săvârșește numai de persoane sfințite. El zice: „Stăruiți să aveți o singură Euharistie, căci unul este Trupul lui Hristos și un pahar întru unirea Sângelui Lui, un altar precum și un episcop cu preoți și diaconi” ; „numai acea Euharistie trebuie să se considere ca adevărată, care se săvârșește de episcop sau de acela pe care l-a împuternicit episcopul spre aceasta” .

O legătură deosebită între Biserică și Trupul lui Hristos prezintă Sfântul Clement Romanul, astfel: Biserica – care este duhovnicească – s-a arătat în Trupul lui Hristos, arătându-ne că, dacă cineva din noi va păstra Biserica în trupul său și nu o va strica, o va primi în Duhul cel Sfânt; că trupul acesta este o imagine a Duhului; și cel care strică imaginea nu se va împărtăși cu originalul. Deci aceasta vrea să vă spună fraților: Păstrați trupul, ca să vă împărtășiți cu Duhul. Dacă spunem că Trupul este Biserica, iar Duhul este Hristos, urmează că cel care a batjocorit trupul a batjocorit Biserica, iar unul ca acesta nu se va împărtăși cu Duhul care este Hristos. De atâta viață și nestricăciune se poate împărtăși trupul acesta când Duhul cel Sfânt se unește cu el, încât nici nu poate privi, nici gândi „cele pe care le-a pregătit Domnul celor aleși ai Săi ”.

De aici concluzionăm că cel care se desparte de Biserică se desparte de Trupul lui Hristos, iar realitatea Trupului lui Hristos se dă prin Duhul Sfânt, împărțindu-se individului ca hrană duhovnicească și întărire trupească.

2. Apologia și doctrina euharistică

Credința primilor creștini că pâinea și vinul sunt Trupul și Sângele lui Hristos, a condus lumea păgână să acuze creștinii că mănâncă cu adevărat carne și sânge de om. Față de aceste acuzații aduse de păgâni, Sfântul Iustin protestează arătând cum se săvârșește Euharistia, în timpul căreia săvârșitorul luând pâinile proaduse și paharul cu vin și apă, înalță slavă și laudă Părintelui tuturor, în numele Fiului și Sfântului Duh, și rostește o lungă rugăciune de mulțumire, pentru ca acestea să fie primite de către El. După ce săvârșitorul a terminat euharistia și tot poporul a rostit: Amin, slujitorii aceia care sunt numiți la noi diaconi dau fiecăruia, dintre cei ce se găsesc de față, să se împărtășească din pâinea și vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în Euharistie .

Sfântul Iustin continuă astfel: „hrana aceasta se numește la noi euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite sunt adevărate și care a trecut prin baia iertării păcatelor și a renașterii, trăind mai departe așa cum ne-a transmis Hristos. Căci noi nu primim aceasta ca pe o pâine comună și nici ca pe o băutură comună, ci după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat și a avut în vederea mântuirii noastre și trup, și sânge, tot așa și hrana transformată în Euharistie prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele și trupurile noastre prin schimbare, am fost învățați că este atât trupul, cât și sângele Acelui Iisus întrupat“. Sfântul Iustin arată că pentru Euharistie se aduce pâine obișnuită și vin obișnuit, dar el nu ține seama că scopul său era acela de a apăra Biserica creștină de acuzațiile păgânilor, acelea că se întrebuințează în Euharistie trup și sânge omenesc, nicidecum nu neagă că în Euharistie nu ar fi prezent Trupul și Sângele real al lui Hristos.

Dacă n-ar fi existat o astfel de credință în Biserică, ci s-ar fi privit, de exemplu, la pâinea și vinul euharistic numai ca la niște simboluri ale Trupului și Sângelui lui Hristos, ar fi fost mult mai ușor apologetului creștin să se folosească de această privire pentru atingerea scopului său.

Sfântul Iustin descoperă o imitație a Euharistiei preluată de Misterele lui Mitra unde cu prilejul ungerii candidatului i se pun înainte pâine și un pahar cu apă, însoțite de unele formule. Toate acestea erau considerate de Sfântul Iustin imitări diavolești. Odată cu acestea, Sfântul Iustin arată lămurit despre Euharistia ca jertfă, care preînchipuia și înlocuia toate jertfele din Legea Veche, ca jertfă fără de sânge și curată. Dacă în Vechiul Testament există preînchipuiri ale chipului jertfei euharistice, despre jertfele păgâne, Iustin spune că sunt imitații și curse diavolești pentru a îndepărta de la adevăr, cerând sacrificii și slujbe de la cei ce trăiesc irațional . Despre preînchipuiri iudaice, Sfântul Iustin spune: „taina mielului pe care a poruncit Dumnezeu ca să-l jertfească de Paște, era o imagine a lui Hristos, cu sângele căruia, după cuvântul credinței în El, se ung casele lor (Ieș. 2, 7-21), adică voi înșivă care credeți în El. Căci puteți cu toții să înțelegeți că Adam, creatura pe care a creat-o Dumnezeu, a fost casă a suflării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îngăduie să se jertfească mielul pascal nicăieri, decât pe locul unde s-a chemat numele Lui, știind că vor veni sute după pătimirea lui Hristos, când și locul Ierusalimului se va da vrăjmașilor voștri și se va înceta pur și simplu a se aduce ofrandă. Și porunca de a fi consumat tot mielul acela era un simplu simbol al pătimirii pe cruce. Căci mielul atunci când se frânge, se așează tot in felul crucii. Într-adevăr, o suliță dreaptă se trece din părțile cele de jos până la cap și alta iarăși pe la spate, de care se atârnă și labele mielului.

Pe de altă parte, și ofranda de făină, care fusese poruncită să fie adusă de către cei care se curățau de lepră (Lev. 14, 10), era o preînchipuire a pâinii euharistice, pe care Iisus ne-a dat-o să o aducem, în amintirea pătimirii pe care a răbdat-o El pentru oameni, ale căror suflete sunt curățate acum de toată răutatea .

Merită atenție doctrina lui Tertulian, care deși nu se deosebește prin claritate, totuși cuprinde semnele neîndoielnice ale privirii Bisericii vechi asupra esenței Euharistiei. Tertulian descriind munca și osteneala neîntreruptă pe care o depune trupul omenesc pentru luminarea sufletului, fără de care sufletul nu s-ar mântui, spune următoarele: „trupul se spală pentru ca sufletul să se curățească de vicii; trupul se unge pentru ca să se sfințească sufletul, trupul se pecetluiește pentru ca și sufletul să se îngrădească, trupul se adumbrește prin punerea mâinilor pentru ca sufletul să se lumineze cu Duhul, trupul nostru se hrănește cu Trupul și Sângele lui Hristos pentru ca și sufletul să se sature de Dumnezeu ” . Deci, trupul nostru se hrănește real pentru viață, reiese de aici, că noi nu ne hrănim cu Trupul și Sângele închipuit al lui Hristos. Mai mult, aici nu se poate presupune vreun simbolism precar, pentru că hrana trupului nostru cu Trupul și Sângele lui Hristos se pune în paharul cu Botezul și Mirungerea, alte lucrări de sfințire mistic- harice.

Ca dovadă că Tertulian, prin frângerea trupului euharistic, nu înțelege un simbol, ci Trupul real al lui Hristos, servește un alt loc analog, în care își exprimă ideea sa despre esența vinului euharistic: „Așa și prin amintirea despre patimi, stabilind așezământul pecetluit cu Sângele Său, Hristos a întărit substanța Trupului Său, căci nici într-un trup, afară de trup, nu poate fi sânge, deci dovada existenței trupului se întărește prin mărturia trupului, iar dovada existenței trupului reiese din mărturia sângelui. Pentru ca să știi că vechea figură a sângelui se cuprindea în vin, la aceasta îți ajută Isaia proorocul: Cine este acesta care vine din Edon? Roșeala hainelor lui din vison? Acesta este împodobit în haina Sa și strigă cu tărie : Eu grăiesc dreptate și judecată de mântuire (Isaia 63, 1).

Mult mai lămurit spune cartea Facerea: „Spăla-va în vin haina Sa și în sânge de strugure veșmântul său ” ( Facere 49, 11 ), prin cuvintele haina și veșmânt se arată trupul, iar prin cuvântul vin se subînțelege sângele. Deci și acum sângele Său îl cuprinde în vin, tot acel care atunci a arătat vinul în sânge ca în prefigurare.

Există încă două lucruri care dau ocazia să se presupună simbolismul euharistic al lui Tertulian : în primul arată el lui Marțian că Domnul, pe care el îl recunoaște ca și Creator Suprem al lumii, nici până acum n-a înlăturat nici apa creatorului cu care îl spăla pe aderenții săi, nici untdelemnul cu care îi unge și la acestea adăuga: „Nici pâinea, care reprezintă însuși Trupul Său” , iar în alt loc relevând despre pâinea cea de toate zilele pe care o cerem în rugăciunea domnească și înțelegând prin ea afară de pâinea obișnuită, și pâinea spirituală din viață prin care se numește însuși Hristos, și la aceasta adaugă că prin cererea pâinii trebuie să se înțeleagă dorința de a locui neîntrerupt cu Hristos și nedespărțiți de Trupul Lui. Cerem nedespărțirea de Trupul lui Hristos și suntem constrânși să presupunem și prezența reală a lui Hristos în pâine. În caz contrar, n-ar avea nici un sens fiindcă nu se putea cugeta atingerea nedespărțită de Trupul lui Hristos fără împărtășirea reală cu Dânsul. Vorbind într-un loc de pâinea euharistică, de care s-a servit Mântuitorul la Cina cea de Taină, Tertulian s-a exprimat că Hristos a făcut-o Trupul Său, prin faptul că a zis: „Acesta este Trupul Meu, adică figura Trupului Meu ”; apoi el însuși explică în alt loc, lămurind că prin figura Trupului, se înțelege ceva substanțial sau lăuntric și nedespărțit, unit cu substanța și nu numai un semn sau o fantomă a trupului, cum credea Marcian.

De importanța Trupului și Sângelui lui Hristos a fost pătruns Tertulian atunci când se ridică împotriva unor creștini care se ocupau cu facerea de idoli și în același timp se împărtășeau cu Euharistie, scriind următoarele: „Ei îndrăznesc să meargă de la meșteșugul facerii lor de idoli, inamicii neîmpăcați ai lui Dumnezeu, în casa Domnului și a ridica mărire către Dumnezeul Părinților, precum și a-și întinde la trupul Domnului mâinile cu care fac trupurile demonilor. O, ce făcători de rele! Iudeii numai o dată și-au pus mâinile lor pe Hristos, dar acești oameni se răscoală în fiecare zi asupra Trupului Lui. O, mâini care trebuiau să fie tăiate! Să vadă ce s-a zis când numai preînchipuit dacă mâna ta cea dreaptă te smintește, tai-o” (Mt. 5, 20). Ce mâini pot merita mai mult să fie tăiate dacă nu acelea, care necinstesc Trupul Domnului ” .

O doctrină tot atât de precară și lămurită despre Euharistie, ca Taină a adevăratului Trup și Sânge al lui Hristos, găsim la Sfântul Irineu al Lionului, care și-a exprimat-o cu ocazia falselor învățături gnostice despre această Taină. Gnosticii contemporani Sfântului Irineu, cum se vede din lucrările lui „ Contra ereziilor ”, pe de o parte săvârșeau Euharistia ca și creștinii și în același sens, iar pe de alta, se țineau de vederile dualiste asupra materiei și chiar asupra Euharistiei. Față de această împrejurare, Irineu combate cu toată energia doctrina gnostică despre Euharistie și pune în evidență adevărata doctrina bisericească, despre care zice el: „ Dacă trupul nu se mântuiește, atunci nici Domnul nu ne-a răscumpărat cu Sângele Său și paharul Euharistiei nu este împărtășirea Sângelui Său și pâinea pe care o frângem nu este împărtășirea Trupului Său, pentru că sângele nu-i decât din vine, trup și celelalte care compun firea omenească, în care s-a îmbrăcat real Cuvântul lui Dumnezeu și ne-a răscumpărat cu scump Sângele Său, cum spune Apostolul Lui: în El avem răscumpărare prin Sângele lui și iertarea păcatelor (Coloseni 1, 14)”. Deci dacă gnosticii înlătură participarea trupului întru nestricăciune, atunci evident, înlătură totodată și întruparea Mântuitorului în firea omenească, deci și prezența Trupului și Sângelui Său real în Euharistie, sânge care curge numai prin vine și trup.

Pentru ca să arate mai lămurit care-i legătura internă care există între împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos în Euharistie și nestricăciunea așteptată, sau învierea trupului, Sfântul Irineu spune: „Întrucât noi suntem membrele lui Hristos și ne hrănim cu creatura Lui, apoi paharul de la creație El l-a recunoscut Sângele Său, din care El înmulțește sângele nostru, și pâinea de la creație a întărit-o pentru ca să fie Trupul Lui, cu care ne întărește trupurile. Dacă potirul și pâinea pregătite primesc Cuvântul lui Dumnezeu, și Euharistia se face Trupul lui Hristos cu care se întărește și se susține compoziția trupului nostru, atunci cum spun ereticii, că trupul nu-i părtaș darului lui Dumnezeu, care este viața veșnică, trup ce se hrănește din Trupul și Sângele Domnului și care compune membrele Lui; când și fericitul Pavel, în Epistola către Efeseni spune: „ Pentru că suntem membrele Trupului Lui, din Trupul Lui și din oasele Lui ” ( Efeseni 5, 30 ), și nu spune aceasta ca despre un om oarecare spiritual, nevăzut, căci Duhul n-are nici oase, nici carne, ci după compoziția omului adevărat, compus din trup, nervi și oase, care se adaugă din paharul Lui, care este Sângele Lui și crește din pâinea, care este Trupul Lui” .

Deci Trupul lui Hristos, bineînțeles, cu toate membrele lui, nu-i părtaș stricăciunii; dar noi creștinii suntem membrele Trupului Lui, trup din Trupul Lui și os din oasele Lui; deci astfel de membre ne facem numai dacă ne hrănim cu adevăratul și realul Trup și Sânge al lui Hristos, iar nu închipuit. Trupul și Sângele real al lui Hristos e reprezentat prin vinul și pâinea euharistică, care devin ca atare după ce primesc în sine Cuvântul, „acel cuvânt” care, după cum observa Sf. Irineu „a putut să facă din el, deși supuse stricăciunii, trupul și Sângele Său și care va putea să dea și trupurilor noastre stricăcioase, nestricăciune” .

În alt loc îi mustră pe gnostici fiindcă dânșii nu recunosc pe Hristos ca Fiu al Creatorului lumii sau Cuvânt, prin care pământul produce mai întâi verdeața și după aceea trunchiul și în sfârșit, fructul: „Iar doctrina noastră, zice el, este conformă Euharistiei și din contră, Euharistia ne întărește doctrina. Noi îi producem Lui pe ale Lui proprii, propovăduind consecutiv și mărturisind comuniunea, unirea și unitatea trupului și a duhului. Căci după cum pâinea, privind chemarea lui Dumnezeu, nu mai este pâine obișnuită, ci Euharistie, care constă în două lucruri ceresc și pământesc, așa și trupurile noastre, primind Euharistia, nu mai sunt stricăcioase, ci având nădejdea învierii în veci”

Sfântul Irineu învață că Dumnezeu a făcut posibilă jertfa lui Hristos nu din necesitate sau pentru a-și satisface onoarea pierdută, ci pentru ca nu cumva noi să ne arătăm nemulțumitori și nerecunoscători față de jertfa produsă în Vechiul Testament, care, potrivit proorociei lui Maleahi (Maleahi 1, 10), după duh și esență este mare și curată sau perfectă și de aceea, totdeauna „fără nici o pierdere se ridică din templele pământești către templul ceresc sau din altarele pământești către altarul ceresc” .

Deosebirea jertfei euharistice de cele din Vechiul Așezământ se prezintă în următoarele trăsături: „ Aceste proaduceri nu-s după lege ci după duh; căci trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în Duh și Adevăr. De aceea și proaducerea euharistică nu-i corporală ci spirituală și deci curată. Căci proaducem lui Dumnezeu pâinea și paharul binecuvântării, mulțumindu-i că a poruncit pământului să crească aceste roade spre hrana noastră și pe urmă săvârșind proaducerea chemând Sf. Duh ca El să prefacă în această jertfă pâinea în Trupul lui Hristos și paharul în Sângele Lui ca cei ce le vor primi să capete vederea păcatelor și viața veșnică ”. Aici merită atenție următoarele expresii, care pun pe oricine în nedumerire: „Proaducerea Euharistiei nu-i corporală ci spirituală, pentru ca cei ce primesc aceasta în locul chipului să capete iertarea păcatelor”. Lesne putem observa că aceste expresii sunt întrebuințate numai pentru deosebirea proaducerii în Noul Așezământ în antiteză cu jertfele Vechiului Așezământ, pe care ea le-a înlocuit. Sfântul Irineu își exprimă aici ideea sa despre esența jertfei euharistice din Noul Așezământ în următoarele expresii clare „astfel săvârșind proaducerea chemăm Sf. Duh ca el să prefacă pâinea din această jertfă în Trupul lui Hristos, iar paharul în Sângele Lui” .

3. Școala din Alexandria

Dascălii din Alexandria, Clement și Origen, deși prin alegorismul lor întruneau foarte mult sensul autentic al privirilor la Euharistie, totuși întâlnim multe locuri în scrierile lor, care dau lumina asupra doctrinei bisericești despre această chestiune.

Clement Alexandrinul, cu toate că explică euharistic aproape numai sensul moral alegoric și anume sensul hranei spirituale a sufletului credincios, totuși nu se poate crede că n-a unit cu împărtășirea euharistică ceva mai mult decât hrana spirituală cu doctrina lui Hristos când își exprimă următoarele idei: „Cuvântul pentru copil este totul, și tată, și mamă, și educator, și hrănitor . Mâncați, spune El, Trupul Meu și beți Sângele Meu. Această hrană proprie ne-o dă Domnul, împărțind Trupul Său și vărsând Sângele Său, în urma cărora nimic nu mai lipsește copiilor pentru creșterea lor. O, ce taină minunată! El ne poruncește să ne lepădăm de vechea putreziciune trupească, precum și de hrana veche și luând o nouă normă de viață, după Hristos, Luându-L, de e posibil, pe El Însuși și punându-L în noi înșine să-L închidem în inimile noastre ca prin aceasta să ne omorâm patimile trupului nostru” . În alt loc Sfântul Clement vorbește despre Euharistie ca lucrare sfințită văzută și emite idei foarte apropiate de credința Bisericii: „Prea slăvita și harica Euharistie, spune el, se numește amestecarea ambelor obiecte, adică băutura și cuvântul. Cei ce o primesc cu credință se sfințesc și cu trupul și cu sufletul, pentru că voința Tatălui amestecă pe om tainic și această amestecare e amestecare dumnezeiască cu Duhul și cu Cuvântul și pentru că într-adevăr Duhul se unește cu sufletul ce-l poartă; iar trupul cu Cuvântul pentru care Cuvântul s-a făcut trup” . Prin „băutură” și „cuvânt”, luate aparte, se înțelege după Clement, pe de o parte Sângele trupesc al Domnului, prin care ne-a izbăvit de pierzare, iar pe de altă parte, Sângele spiritual, cu care am fost unși. Primul, după cum credem, se raportează la natura trupească și omenească a Domnului, pe când ultimul trebuie să se raporteze la natura Lui curat spirituală și dumnezeiască, deoarece Clement face următoarea observație: „Puterea Cuvântului este Duhul, după cum e trupului sângele( spiritual )” . Prin urmare, Euharistia se compune din Duh și Cuvânt, care, sunt prezente, în Euharistie, deodată și în mod real (adică dumnezeirea și omenitatea lui Hristos) și cei ce o primesc cu credință se sfințesc și cu sufletul și cu trupul. Ei se sfințesc, pentru că voința Tatălui amestecă în mod tainic omenitatea și dumnezeirea – amestecarea cu Duhul și Cuvântul, din care cauză – într-adevăr iar nu numai primit, Duhul lui Dumnezeu se unește cu sufletul omenesc, iar trupul cu Cuvântul, care s-a întrupat pentru el”.

Trebuie adăugat faptul că Sf. Clement pretinde cu o deosebită insistență de la cei ce se apropie de Euharistie atât curățarea trupească cât și sufletească. Pentru ca să se înfățișeze ca temple întru tot sfințite ale Domnului; de asemenea, împotriva acuzațiilor din apus asupra lui Clement pentru sinharismul său euharistic aducem concepția lui prin care susține că euharistia aduce ca roadă nestricăciune nu numai sufletească ci și trupească . Mai mult, el discută lămurit despre Euharistie, pe care o contrapune misterelor păgâne ca jertfă, exprimându-se astfel: „într-adevăr jertfa unică este Fiul lui Dumnezeu, sfințit pentru noi, El se dă pe sine Însuși și se arată jertfă produsă pentru noi”.

În doctrina lui Origen se descoperă foarte clar credința lui în prezența reală a Trupului și Sângelui lui Hristos în Euharistie. Astfel, Origen având însemnătatea euharistiei din care credincioșii trebuie să se îngrijească să nu cadă nici cea mai mică părticică din aceasta, spune următoarele: „voiesc să vă încredințez cu exemplele religiei noastre. Voi care v-ați obișnuit să asistați la dumnezeieștile Taine știți câtă băgare de seama și venerație trebuie să arătați când primiți Trupul Domnului pentru ca să nu lăsați să cadă ceva chiar cât de mic, din acest dar sfințit, căci vă considerați vinovați, dacă va cădea din El ceva din neglijența. Iar, dacă astfel vă îngrijiți pentru păstrarea Trupului Lui, și bine faceți, atunci cum credeți că e mai mic păcatul de a nu vă îngriji de Cuvântul lui Dumnezeu ca și de Trupul Lui” .

Tot referitor la prezența reală a lui Hristos în Euharistie, o mărturisește Origen când discută cu Cels care zicea că, creștinii nici nu ar fi trebuit să trăiască și nici să nu se nască pentru pământ, iar dacă s-au născut să dea mulțumire demonilor, care guvernează lucrurile pământești. Origen îi scrie din partea creștinilor: „Cels, ca cel ce nu știe pe Dumnezeu, aduce daruri demonilor, iar noi creștinii mulțumind creatorului tuturor, să mâncăm pâinile: cu mulțumire și rugăciune asupra darurilor, pâinilor, care prin rugăciune, se fac Trup Sfânt și sfințesc pe cei ce le întrebuințează cu bună dispoziție” . În alt loc, Origen învățând despre Euharistie, ca jertfă, între altele spune că „altarele creștine nu se stropesc cu sânge de animale ca în Vechiul Testament, ci se sfințesc cu scump Sângele lui Hristos” .

Origen are însă și o privire personală asupra Euharistiei. Această privire constă în faptul că esența Euharistiei se cuprinde propriu, numai în puterea binefăcătoare a Trupului preaslăvit a lui Hristos, prezentă în pâinea și vinul care sunt pătrunse de această putere și de aceea, când Origen vorbește despre elementele euharistice unite cu această putere, le recunoaște ca Trup și Sânge ale lui Hristos, iar când vorbește despre el, îndeosebi și independent de anumită putere a lui Hristos, le consideră și le numește elemente materiale simple sau cel mult simbolice.

Explicând cuvântul Mântuitorului: „Nu cele ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies din gură, acelea spurcă” (Mt. 15, 11), cu aplicare la Euharistie, Origen deosebește în ea două părți: materia pâinii și Cuvântul propriu ce-i aparține, afirmând că „materia pâinii, prin sine însăși, ca materie, nu poate nici să strice nici să aducă foloase celui ce o primește, dar că aceiași materie a pâinii, ca hrană sfințită prin Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune, devin folositoare după măsura credinței și după rugăciune, după cum și celor ce o primesc fără credință le aduce pagubă din cauza Cuvântului propriu ei, aducând boli și slăbiciune” .

Față de nedumerirea : dacă a mâncat Iuda din pâinea euharistică, ce i-a dat-o Mântuitorul, și dacă a mâncat, pentru ce nu l-a mântuit de pieire, Origen spune următoarele: „După cum cel ce mănâncă pâinea Domnului și bea din paharul Lui cu nevrednicie, judecată își mănâncă și bea, față de prezența unei puteri prea înalte în pâine și pahar, care produce o lucrare bună, când este și o predispoziție bună, iar când predispoziția este rea, atunci aduce osândă, tot astfel și părticica de pâine, pe care a dat-o Mântuitorul lui Iuda, era de același fel ca și cea pe care a dat-o celorlalți Apostoli, împreună cu cuvântul luați mâncați lor însă le-a servit spre mântuire, iar lui Iuda spre osândire, așa că, după ce a mâncat, a intrat satana în el. Dacă ar fi să ne exprimăm printr-o asemănare, atunci am putea asemăna aceasta cu faptul: după cum pâinea cea mai hrănitoare pentru trup, face să se întărească în el figurile deja existente, tot așa într-un trup sănătos face să se înmulțească sănătatea. De aceea și cuvântul adevărat, dat unui suflet bolnav, care n-are nevoie de hrană, îl distruge și devine pentru el cauză spre mai rău și deci periculos. În aceasta mă încredințează părticica de pâine, dată de Iisus lui Iuda Iscarioteanul” .

Origen înclină către simbolism, după opinia lui, Trupul și Sângele lui Hristos se poate numi învățătura Apostolilor și a adevăraților ucenici. Tot în acest sens explică Origen și cuvintele spuse de Mântuitorul, la instituirea Euharistiei: „ Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…, beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei Noi” (Mt. 26, 26-28), spunând următoarele: „Pâinea, pe care Dumnezeu Cuvântul a numit-o Trupul Său, este Cuvântul ce hrănește sufletul, care iese din Dumnezeu Cuvântul, și băutura pe care Dumnezeu Cuvântul a numit-o Sângele Său, este cuvântul, care umple pe deplin, inima celor ce beau din el. Căci nu această pâine văzută, pe care a ținut-o în mâinile Sale, Dumnezeu Cuvântul a menit-o Trupul Său, ci cuvântul în Taina căruia trebuia să se frângă această pâine, și nu această băutură de vin o numea Sângele Său, ci cuvântul, în Taina căruia trebuia să se verse această băutură; și ce poate fi altceva Trupul și Sângele Cuvântului, dacă nu cuvântul care hrănește și înveselește inima”.

Explicând cuvintele Mântuitorului de mai sus în sens alegoric, Origen nu se gândea să înlăture celălalt sens literal, exprimat mai înainte. Ca o dovadă despre aceasta servesc alte locuri, pe care le explică în ambele sensuri deodată.

Astfel, explicând porunca Vechiului Testament referitoare la punerea înainte a pâinilor, spune: „Dacă te vei apropia de pâinea ce se pogoară din cer și care dă viață întregii lumi – de pâinea punerii înainte, pe care Dumnezeu a pus-o înainte spre iertare prin credință în Sângele Lui și dacă îți vei întoarce privirea la acea amintire de care vorbește Mântuitorul: Aceasta s-a făcut întru pomenirea mea, apoi vei găsi că această amintire este singura amintire care e în stare să milostivească pe Dumnezeu asupra oamenilor”.

Deosebită atenție merită locul în care Origen a explicat cuvintele Mântuitorului: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu” (Mt. 26, 26-28), în sens de hrană cerească spirituală, când zice: „Bem Sângele lui Hristos nu numai prin săvârșirea ceremonială a Tainelor, ci și atunci când primim cuvântul lui Hristos” . În alt loc explică același verset în sens euharistic, scriind următoarele: „Dacă voim să luăm pâinea binecuvântării de la Iisus, Cel ce ne-o dă, atunci să mergem în oraș, la oarecare casă, unde a săvârșit El Paștele cu ucenicii Săi, și să ne suim în foișorul înalt, unde, luând El pâinile de la Părintele și făcând mulțumire, le-a dat celor ce se suiseră cu El, zicând: Beți, căci acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi ( Matei 26, 27-28 ); Sânge care se bea și se varsă, se bea de ucenici, și se varsă spre iertarea păcatelor. El Însuși, care spune după primirea pâinilor: Beți dintru acesta toți, nu lipsește dintre noi când bem, ci bea împreună cu noi, fiindcă El există în fiecare din noi, căci singuri, fără de El, nu putem nici să mâncăm pâinea, nici să bem din rodul viței de vie cel adevărat. Nu te mira că El Însuși este și pâinea și mănâncă pâine împreună cu noi, că El Însuși este și băutură și bea împreună cu noi, căci Cuvântul lui Dumnezeu este atotputernic” .

În baza celor zise, suntem datori să admitem că Origen recunoștea în Euharistie prezența reală a pâinii de viață făcătoare a Trupului preaslăvit a lui Hristos, unit cu dumnezeirea și că, prin urmare, nu era cu totul simbolist.

Este mai puțin justificată însă umbra de simbolism, pe care unii o aruncă Sfântului Ciprian al Cartaginei, din cauza câtorva locuri din operele lui. Astfel, în Epistola către Caeciliu, scrisă din cauză că unii dintre păstori, din neștiință, întrebuințau în Euharistie pâine și apă, pe când ei trebuiau să întrebuințeze pâine și vin, între altele, scrie următoarele: „Nu se poate vedea prezența Sângelui Domnului, prin care suntem răscumpărați și întăriți, în paharul Domnului, când nu este vin în el, pentru că Sângele lui Hristos e reprezentat prin vin, după cum se vede din simboluri și mărturia tuturor scrierilor” . Faptul acesta dă multora ocazia să creadă că Sfântul Ciprian socotea vinul euharistic numai ca simbol, care reprezintă Sângele lui Hristos. Sfântul Ciprian face aici legătura între partea internă și partea externă a Euharistiei, anume că, după cum în Euharistie, Trupul lui Hristos este reprezentat prin pâine tot așa și Sângele lui Hristos potrivit poruncii Mântuitorului, nu trebuia reprezentat prin apă, ci prin vin.

Sfântul Ciprian explică prezența reală a lui Hristos în alt loc, deosebind sângele euharistic a lui Hristos de prototipul din Vechiul Testament, cuprins numai în vinul simplu, adus împreună cu pâinea de Melchisedec, lui Avraam. Tot Sfântul Ciprian spune următoarele: „Aici găsim că potirul pe care l-a proadus Domnul, pe care l-a prefăcut și l-a numit Sângele Său este vin. Evident că Sângele lui Hristos nu se proaduce dacă nu este vin în potir și nu se săvârșește jertfa Domnului prin legiuita sfințire, dacă jertfa și proaducerea noastră nu corespund patimilor Domnului” .

Alt loc din care am putea presupune că Sfântul Ciprian ar fi simbolist, este acela în care se explică simbolic unirea pâinii și a apei, în potir, prin apă înțelegând poporul. Iată cum se exprimă el: „În taina potirului ( pe temeiul Apocalipsei 17, 15), prin apă se înțelege poporul, iar prin vin Sângele lui Hristos. Amestecarea apei cu vinul în potir, arată legătura poporului cu Hristos, a credincioșilor cu Acela în care cred, de aceea la sfințirea paharului Domnului, nu se poate proaduce nici numai apă, nici numai vin. Dacă s-ar proaduce numai vin, atunci poporul ar rămânea fără Hristos – de aceea – numai atunci se săvârșește taina cerească și pământească când se amestecă una cu alta și se unesc nedesăvârșește una cu alta. Prin urmare, potirul lui Hristos nu constă nici numai din apa nici numai din vin ci din ambele împreună; de asemenea, Trupul Domnului nu constă nici numai din făină, nici numai din apă, ci din ambele unite în compunerea unei pâini; aici, de asemenea, se înfățișează mistic, unirea poporului. Căci după cum multe semințe adunate la un loc, măcinate și frământate, formează o pâine, tot asemenea formează unul și același trup mulți credincioși, unindu-se în Hristos, această pâine cerească” .

Forma de prezentare mistic – alegorică, în opera Sfântului Ciprian, are ca scop de a-i întări moral – spiritual pe credincioși, nicidecum să determine precis substanța internă a elementelor care compun Sfânta Euharistie.

Se observă credința vie a Sfântului Ciprian în prezența reală a Trupului lui Hristos în Euharistie, când face observație celor ce se împărtășesc cu nevrednicie „batjocorind Sfântul Trup al Domnului” . Iată ce scrie: „Ei nesocotesc Trupul și Sângele Domnului, și prin urmare, cu mâinile și cu buzele greșesc acum mai mult împotriva Domnului decât atunci când s-au depărtat de El”. Sfântul Ciprian arată cazul unei copile minore care se împărtășise cu Euharistie după ce mâncase hrană idolească și care pe urmă a fost apucată de o vărsătură puternică; despre aceasta el observă: „Băutura spirituală în Sângele Domnului s-a îndepărtat de spurcăciunile cele dinlăuntru”. Tot astfel și despre un om, în mâinile căruia se afla, ca și la alții, părticica din Sfântul Trup, care s-a prefăcut în cenușă, el zicea: „ocazia aceasta arată că Domnul se îndepărtează când se leapădă de El și că ceea ce se primește nicidecum nu servește spre mântuirea celor nevrednici, fiindcă darul mântuirii, după ce se depărtează sfințenia, se preface în cenușă” .

În alte locuri, descriind roadele cele mari și mântuitoare ale Euharistiei, care comunică tărie și putere celor ce se împărtășesc, Sfântul Ciprian spune: „Cum putem să învățăm și să convingem pe cineva că trebuie să-și verse sângele pentru mărturisirea numelui lui Hristos, dacă, mergând la luptă vom refuza să primim Sângele Lui? Sau cum îi vom putea face capabili să bea paharul martiric, dacă mai întâi nu le permitem să se apropie de paharul Domnului în Biserică, după legea comună?” .

Și iarăși: „Să ne înarmăm dreapta cu sabia Duhului, pentru că ea, cu curaj să îndepărteze jertfele spurcate ca astfel, amintindu-și de Euharistie, care cuprinde în ea Trupul Domnului, să-L îmbrățișeze când, după aceea, va primi de la El răsplata cununilor cerești”. Toate acestea, despre Euharistie, evident că le putea vorbi, numai acela care se hrănește cu credința vie și sinceră în prezența reală a lui Hristos sau care vede în ea „adevăratul Trup și adevăratul Sânge a lui Hristos”.

Sfântul Macarie Magnes, preot din Ierusalim, care scria despre Euharistie: „În Euharistie nu-i chipul trupului și nici chipul vinului cum strigă oarecare orbi, ci cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos” .

Credința Bisericii despre esența Euharistiei o găsim foarte clar lămurită în însăși practica bisericească și în viața religioasă a creștinilor. Din cea mai veche liturghie, a Sfântului Apostol Iacov, păstrată în Constituțiile apostolice, vedem că slujitorii sfințesc în timpul proaducerii jertfei euharistice, compusă din pâine și vin, după exprimarea cuvintelor Mântuitorului: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care pentru mulți se frânge spre iertarea păcatelor. Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care pentru mulți se vărsa spre iertarea păcatelor” – „ne rugam lui Dumnezeu Tatăl să trimită asupra jertfei acesteia Duhul Său cel Sfânt, martor al patimilor Domnului Iisus, ca să arate pâinea aceasta Trupul Hristosului Său, iar paharul Sângele Hristosului Său” .

De aceea, în timpul împărtășirii, dând altora proaducerea sau pâinea euharistică, trebuia să zică: „Trupul lui Hristos, la care fiecare din cei ce primeau trebuiau să răspundă :Amin. De asemenea, dând potirul, trebuiau să răspundă: Amin” . Prin acestea se exprimă credința sinceră și vie în prezența reală a Trupului și Sângelui lui Hristos în Euharistie. Aceiași credință se exprimă și prin faptul că, credincioșii trebuiau să vină la Euharistie cu venerație și nădejde în iertarea păcatelor și învrednicirea pentru viața veșnică .

Pe când împărtășirea se consideră indispensabilă pentru toți cei botezați în moartea, neexceptând nici pruncii, pentru cei neluminați sau nebotezați era oprită necondiționat și sub pedeapsa judecații dumnezeiești . De asemenea, era interzisă și acelora dintre creștini, care păcătuiseră greu, cu toată căința lor, permițându-se aceasta numai în caz de boală periculoasă, mortală – în acest scop se păstrau Sfintele Daruri în biserică .

Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, lucrare datată din secolul V, prezintă modul în care se săvârșește Euharistia și arată importanța acesteia prin faptul că cei ce se împărtășeau trebuiau să fie de o curăție sufletească exemplară: astfel, înainte de primirea euharistiei, inimile noastre trebuie să fie în ceruri: „dacă cineva are ură împotriva aproapelui să se împace; dacă are aplecat sufletul spre necredință să se mărturisească, dacă are mintea străină ( în necunoștință ) de învățătura să plece; dacă este căzut în păcat, să nu se ascundă, nu-i este îngăduit să se ascundă, dacă e împovărat de vreun gând bolnav să nu se apropie; dacă este spurcat, nestatornic să dea locul, dacă este străin de învățăturile lui Iisus să plece, dacă disprețuiește pe preot să se despartă de turmă, să se păzească de mânia Unuia – Născut, să nu disprețuim crucea; să ne ferim de amenințările Domnului nostru, suntem văzuți de Părintele luminilor împreună cu Fiul și de îngerii care vin să ne cerceteze; luați aminte la voi înșivă, să nu țineți ură împotriva semenilor voștri; luați aminte să nu cadă nimeni în mânie, Dumnezeu vede, înălțați inimile voastre, ca să aducem jertfa spre mântuirea și sfințirea vieții, prin înțelepciunea lui Dumnezeu și prin harul ce ne-a fost dat nouă”.

4. Dovezi din Vechiul Testament care demonstrează

prezența reală a lui Hristos în Euharistie

Învățătura despre Euharistie în secolul al IV-lea păstrează temelia de mai înainte așezată pe învățătura Revelației și Tradiției Apostolice.

Odată cu apariția marilor dascăli ai Bisericii, învățătura despre Euharistie primește o formă mai dezvoltată, mai precisă și în același timp este demonstrată însemnătatea tainei și roadele ei asupra celor ce-o primesc.

O problemă importantă la care părinții Bisericii au trebuit să răspundă a fost dovedirea că din pâine și vin se poate face Trupul adevărat a lui Hristos.

Sfântul Ambrozie, episcop al Milanului, aducea dovezi din Vechiul Testament din care putem concluziona că este posibilă transformarea Euharistiei în Trupul și Sângele Domnului. Astfel, Sfântul Ambrozie spune: „Poate vei spune: Eu văd altceva, ce tot îmi spui că primesc Trupul lui Hristos” și răspunde la această întrebare, dovedind că Euharistia nu este ceea ce se vede, ci ceea ce binecuvântarea Domnului a sfințit și că mai mare este puterea binecuvântării decât natura văzută, pentru că prin binecuvântare „natura însăși se schimbă”.

Sfântul Ambrozie argumentează acest citat aducând mărturii din Vechiul Testament, zicând: „Moise ținea în mână o nuia; a aruncat-o și s-a făcut șarpe. A apucat apoi de coada șarpelui și ea s-a prefăcut din nou în nuia” ( Ieșirea IV, 30; VII, 9 s.u. ).

Vezi deci că prin harul proorocului de două ori s-a schimbat și natura șarpelui și cea a nuielei? Fluviile Egiptului curgeau ducând ape curate, dar deodată, a început să țâșnească sânge din vinele izvoarelor, încât nu mai era apă de băut în fluvii. Dar la rugăciunea proorocului a încetat sângerarea apelor, iar firea apelor a revenit la loc ( Ieșirea VII, 20 ș.u. ). Poporul evreu era împresurat din toate pârtile, dintr-o latură fiind învăluit de egipteni, dintr-alta închis de mare; dar Moise a ridicat nuiaua, apele s-au despărțit și au încremenit în chip de ziduri, iar între valuri s-a ivit cale de mers cu piciorul ( Ieșirea XIV, 21 ș.u. ). Iordanul, întors înapoi, a curs, împotriva firii, spre locul izvorului sau ( Iosua III, 15, ș.u.; PS. CXIII, 5 ). Oare nu este limpede că firea, atât a valurilor mării, cât și a apelor curgătoare, a fost schimbată?

Poporul evreu era însetat; Moise a lovit atunci stânca și din stâncă a țâșnit apă ( Ieșirea XVII, 6 ). Oare, nu a lucrat harul împotriva firii, așa încât stânca să verse apa, pe care n-o avea din fire? Merar era un râu cu apă tare amară, așa încât poporul însetat nu putea să bea. Moise a aruncat atunci un lemn în apă, iar apele și-au pierdut amăreala lor naturală, căci pătrunzându-le harul, le-a făcut dintr-o dată bune de băut ( Ieșirea XV, 23 ). Pe vremea proorocului Elisei, unuia dintre fii proorocului i-a căzut în apă fierul securii și pe dată s-a scufundat. Cel ce pierduse securea a rugat pe Elisei; acesta a aruncat un lemn în apă „și fierul a plutit pe deasupra” ( IV Regi VI, 5 ). Știm, desigur, că și aceasta s-a făcut împotriva firii, căci materia fierului este mai grea decât lichidul apelor.

Ne dăm, deci, seama că harul are mai multă putere decât firea. Și totuși, încă mai socotim harul ca fiind al binecuvântării profetice? Dar dacă o binecuvântare omenească a avut atâta putere încât a schimbat firea, ce vom zice despre sfințirea dumnezeiască însăși, unde operează chiar cuvintele Stăpânului mântuitor? Căci taina aceasta, pe care o primești, se săvârșește prin cuvintele lui Hristos. Căci dacă cuvintele rugăciunii lui Ilie proorocul au avut atâta putere de a face din nimic ceea ce nu era, să nu poată ele să schimbe pe cele ce sunt în ceea ce nu era? Căci doar nu înseamnă mai puțin să dai ființa lucrurilor decât să le schimbi firea . Sfântul Ambrozie continuă argumentarea, dovedind adevărul Tainei, aducând ca exemplu întruparea, zicând astfel: „Oare s-au petrecut lucrurile potrivit naturii atunci când Domnul Iisus se năștea din Fecioara Maria? Dacă cercetăm rânduiala firii, a fost dat ca femeia să zămislească împreunându-se cu bărbatul. Este limpede deci că Fecioara a născut înafară de rânduiala firii. Și acest trup, pe care îl avem la Sfânta Euharistie, este tot din Fecioară. De ce, dar, cauți rânduiala firii în Trupul lui Hristos, când Domnul Iisus Însuși S-a născut din Fecioară peste fire? Este adevăratul Trup a lui Hristos, care a fost răstignit, care a fost îngropat, este real; cu adevărat este deci taina trupului Său”. Domnul Iisus Însuși striga: „Acesta este trupul Meu”; înainte de binecuvântarea cuvintelor dumnezeiești, altfel se numește pâinea, dar după sfințire devine trup a lui Hristos. El însuși îl numește sângele Său; înainte de sfințire i se spune altfel, dar după sfințire se preface în sângele lui Hristos. Și tu spui: Amin, adică adevărat este ! Ceea ce spune gura să mărturisească cugetul lăuntric; ceea ce o spune cuvântul să o simtă inima.

De aceea, Biserica însăși văzând atâta har, îndemna pe fii ei, îndemna pe cei mai apropiați, ca să alerge la Sfintele Taine, zicând: „mâncați, prietenii mei, și beți, și vă îmbătați, frații mei!” ( Cântarea Cântărilor V, 2 ). Ce să mâncăm, ce să bem, ți-o arată clar în altă parte Duhul Sfânt, zicând prin gura proorocului: „Gustați și vedeți că bun este Domnul! Fericit bărbatul care nădăjduiește într-Însul!” ( Psalmul 33, 9 ). În acea taină este Hristos, deoarece a lui Hristos este trupul; nu este, așadar, hrană trupească, ci duhovnicească. De aceea, și apostolul spune despre preînchipuirea ei simbolică: „Fiindcă părinții au mâncat hrană duhovnicească și au băut băutură duhovnicească” ( I Cor. 10, 3-4 ). Căci trupul lui Dumnezeu este trup duhovnicesc: este trupul Duhului dumnezeiesc; fiindcă duh este Hristos, după cum citim: „Duh înaintea feței noastre este Hristos Domnul” (Plângerea lui Ieremia 4, 20 ). Și în Epistola lui Petru avem scris: „Hristos a murit pentru noi…” ( I Petru 2, 21 ). În sfârșit, hrana aceasta, întărește inima noastră, iar băutura aceasta înveselește inima omului, după cum a grăit proorocul ( Psalmul 103, 104; 15, 16 – 17 )” .

Tot astfel, Sfântul Chiril al Ierusalimului, indicând faptul că însăși Hristos numea pâinea euharistică Trupul Său și vinul euharistic Sângele Său și că, prin urmare, e necesar a le recunoaște ca atare. Sfântul Chiril argumentează luând prefigurări din Vechiul Testament și Noul Testament, spunând:

„În Vechiul Testament erau pâinile punerii înainte; dar acelea, pentru că aparțineau Vechiului Testament, au luat sfârșit. În Noul Testament avem pâine cerească și pahar al mântuirii, care sfințesc sufletul și trupul. Căci după cum pâinea este pentru trup, tot așa și Cuvântul este potrivit sufletului.

Altă dată Hristos, vorbind iudeilor, spunea: Dacă nu veți mânca Trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu, nu veți avea viață întru voi (Ioan 6, 53 ). Iudeii însă, pentru că nu au înțeles în chip duhovnicesc cele spuse, s-au depărtat de El, socotind că-i îndeamnă să mănânce trupul Lui.

Nu te uita deci la pâine și la vin, ca la pâine și la vin obișnuite. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului, sunt trup și sânge al lui Hristos. Chiar dacă simțirea te îndeamnă să gândești așa, totuși credința să-ți dea certitudinea faptului. Să nu judeci taina după gustare, ci, neîndoielnic, încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de trupul și sângele lui Hristos.

David îți tâlcuiește puterea tainei prin cuvintele: Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă necăjesc pe mine (Ps. 22, 6 ). Cuvintele lui David au această tâlcuire: înainte de a veni Tu, Doamne, demonii au gătit oamenilor masă spurcată, pângărită și plină de putere drăcească; dar după ce ai venit, Stăpâne, gătit-ai înaintea mea masă. Când omul spune lui Dumnezeu: Gătit-ai înaintea mea masă, ce altceva înseamnă decât masa cea tainică și spirituală, pe care Dumnezeu ne-a gătit-o împotriva demonilor. Și pe bună dreptate, căci masa aceea ne făcea părtași demonilor, pe când aceasta ne face părtași lui Dumnezeu. Uns-ai cu untdelemn capul meu (Ps. 22, 6 ). Ți s-a uns capul tău, pe frunte, cu untdelemn, din pricina peceții lui Dumnezeu, pe care o ai, spre a avea în tine urma peceții, sfințirea lui Dumnezeu ( Ieș. 28, 32 ). „Și paharul tău este adăpându-mă ca un puternic” ( Ps. 22, 6 ). Vezi în aceste cuvinte paharul despre care am vorbit, pe care l-a luat Iisus în mâini, a mulțumit și a zis: Acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor (Matei 26, 28 ).

Pentru aceasta și Solomon la acest har se referă, când spune în Ecclesiast: Vino și mănâncă cu veselie pâinea ta – pâinea cea duhovnicească; vino este o chemare mântuitoare și dătătoare de fericire – și bea cu inimă bună vinul tău ( Eccl 9, 7 ) – vinul cel duhovnicesc – și untdelemn să se verse pe capul tău (Eccl 9, 8 ) – vezi că arată și ungerea cea tainică – și hainele tale să fie pururi albe ( Eccl. 9, 8 ), că au plăcut Domnului faptele tale ( Eccl. 9, 7 ). Înainte de a te apropia de har, faptele tale erau deșertăciunea deșertăciunilor ( Eccl. 1, 2 ). Odată ce te-ai dezbrăcat de hainele cele vechi și te-ai îmbrăcat cu cele albe, duhovnicești, trebuie să fii pururi îmbrăcat în alb. Negreșit nu vream prin aceste cuvinte să spunem ca tu să porți necontenit haine albe, ci că se cuvine să te îmbraci cu hainele cele cu adevărat albe, strălucitoare și duhovnicești, ca să spui împreună cu fericitul Isaia: Să se bucure sufletul meu de Domnul, că m-a îmbrăcat cu haina mântuirii și cu veșmântul veseliei m-a acoperit (Isaia 61, 10 ).

Altă dată Hristos în Cana Galileii a prefăcut la un semn al Său apa în vin (Ioan 2, 1 – 10). Nu este oare vrednică de credință și prefacerea vinului în Sânge? A fost chemat la o nuntă lumească și a săvârșit această minune de nespus. Oare nu cu mult mai mult se va mărturisi că a dăruit nuntașilor ( Matei 11, 15; Luca 5, 34 ) spre desfătare Trupul și Sângele Lui?

Pentru aceea suntem pe deplin încredințați că ne împărtășim cu trupul și cu sângele lui Hristos. În chipul pâinii ți se dă trupul, iar în chipul vinului ți se dă sângele ca să ajungi prin împărtășirea cu Trupul și cu Sângele lui Hristos unit într-un singur Trup și Sânge cu El. Astfel ajungem și purtători de Hristos, pentru că Trupul și Sângele Lui împărtășesc mădularele noastre. Astfel, după cuvintele fericitului Petru, ajungem părtași firii dumnezeiești ( II Petru 1, 4). Odată ce ai aflat că pâinea ce se vede nu este pâine, chiar dacă o simțim pâine la gust, ci trup al lui Hristos; că vinul ce se vede nu este vin, chiar dacă gustul așa ne spune, ci sânge al lui Hristos; că David a spus de mult în psalmi despre acestea: Pâinea inima omului o întărește și vinul veselește inima omului (Psalmii 103, 16, 17), când te împărtășești cu pâinea cea duhovnicească, întărește-ți inima și veselește-ți fața sufletului tău“.

Sfântul Grigorie de Nyssa, vede în prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos rezolvarea nedumeririi cum trupul lui Hristos fiind unul și dat la mulți, poate să se împartă în multe părticele și în același timp șă rămână unul și același Trup. După ideea lui, după cum pâinea și vinul în timpul vieții pământești, prin mâncare și băutură, s-a prefăcut în sânge și a devenit Trupul Său, Trup primit în ipostasul dumnezeirii Sale, tot astfel și acum dumnezeirea Lui, unindu-se cu pâinea și vinul euharistic, le preface în ceea ce era Trupul Lui, adică pâine și vin,dar prefăcut nu prin mâncare și băutură, cum era mai înainte, ci prin sfințire, după cum spune Apostolul, prin rugăciune și Cuvântul lui Dumnezeu, (I Tim. 4, 5 ), de la sine înțelegându-se că Trupul Lui rămâne întreg și nedespărțit .

Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur, chiar în Liturghiile lor, care iși au începutul din liturghia Sfântului Iacov, fratele Domnului, mărturisesc lămurit atât credința lor, cât și a Bisericii Ortodoxe Universale vechi în prefacerea pâinii și a vinului euharistic în Preacuratul Trup și cinstitul Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Mai mult, Sfântul Ioan Gură de Aur, în alte opere ale sale, adaugă și face următoarele observații lămuritoare și foarte însemnate, arătând că cea mai covârșitoare cauză a posibilității Tainei, este faptul că aici, cauza primă și săvârșitorul e însuși Hristos, „Lucrarea acestei Taine, spune el, nu se săvârșește de o putere omenească. Cel ce a săvârșit această lucrare la Cina cea de Taină, tot Acela o săvârșește și acum. Noi ținem locul slujitorilor, iar darurile le sfințește și le preface Însuși Hristos” . În alt loc zice: „Cel ce a instituit acea taină,Acela o instituiește acum și pe aceasta. Căci n-a prefăcut omul cele puse înainte în Trupul și Sângele lui Hristos, ci Însuși Hristos Cel răstignit pentru noi. Preotul stă, purtând Chipul Lui și rostind cuvintele Lui, lucrează, însă, puterea și darul lui Dumnezeu” .

La Sfântul Ioan Gură de Aur, în Epistola către Chesarie, observăm că se găsește un loc, care, după cum se vede, aparent slăbește doctrina lui despre prefacerea pâinii și vinului euharistic în Trupul și Sângele lui Hristos. Acolo citim: „După cum pâinea mai înainte de sfințire o numim pâine; iar când dumnezeiescul Dar o sfințește prin mijlocul preotului, atunci nu se mai numește pâine, ci, cu vrednicie, Trupul Domnului, deși natura pâinii rămâne în ea și nu două corpuri ci un singur Trup al Fiului îl numim, așa și aici după ce se introduce dumnezeiască natură în trup, ambele compun un singur Fiu, o singură Persoană, recunoscută, împreunată și nedespărțită, nu numai într-o fire singură, ci în două firi desăvârșite” .

Dar independent de faptul că unii pun la îndoială autenticitatea acestei epistole, ținând cont de diferitele însemnări ale cuvântului natură, se poate presupune că autorul prin natura pâinii, a înțeles aici tot aceea ce și alți părinți (de exemplu, Chiril al Ierusalimului) numeau chipul pâinii, presupunând că pâinea, foarte esențial se preface în Trupul lui Hristos. Toate acestea se confirmă prin compararea pâinii euharistice cu două naturi – Dumnezeiască și omenească – ce există în Hristos neunificate și nedespărțite, precum și prin observația că în ea, neținând socoteală de natura pâinii, e un singur trup al Fiului lui Dumnezeu, iar nu două.

În acest sens, presupunem că a întrebuințat cuvintele ψύσις și ousia față de pâinea euharistică și fericitul Teodoret când, în discuția cu potrivnicul său, Eutihian, care spre a argumenta schimbarea și prefacerea naturii omenești a lui Hristos în singura natură dumnezeiască, spune că simbolul Trupului și a sângelui Domnului în euharistie după sfințire, tot așa de perfect se schimbă și devin altele după esență, se exprimă astfel: „Simbolurile mistice nu-și pierd natura nici după sfințire, ci rămân ca și mai înainte, și după figură, și după chip, pot fi văzute și pipăite ca și mai înainte” . Pentru că fericitul Teodoret nu se gândea deloc să nege prin aceasta prezența adevăratului Trup și Sânge a lui Hristos în formele pâinii și a vinului euharistic, ci voia numai să le reprezinte deosebit și fără amestecare, deși în unitate nedespărțită, după cum el nu se gândea deloc să nege natura dumnezeiască în Hristos, ci susținea numai că noi i-am adăugat și natura omenească, deși în unire nedespărțită cu cea dumnezeiască. Credința Bisericii în prefacerea reală a pâinii și vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos o găsim în cult și anume la cele trei Sfinte Liturghii, alcătuite de Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigorie Dialogul.

O primă mărturie a prezenței Sfintei Euharistii în Biserică o găsim în liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, și anume, la rugăciunea a doua pentru credincioși, după desfacerea sfântului antimis: „Dar lor să-Ți slujească totdeauna cu frică și cu dragoste și întru nevinovăție și fără osândă să se împărtășească cu Sfintele Tale Taine și să se învrednicească de cereasca Ta împărăție” .

O altă dovadă o mai găsim tot în Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, la rugăciunea din timpul cântării heruvimice: „și învrednicește-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoției, și să stau înaintea Sfintei Tale mese acesteia și să jertfesc Sfântul și preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge” .

Dar dovada cea mai deplină a prezenței lui Hristos în Sfânta Euharistie o găsim în cadrul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur, în timpul Epiclezei: „Și fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt” .

Despre existența reală a Mântuitorului Hristos în Sf. Euharistie, o avem și în Liturghia pe care Sf. Vasile cel Mare a compus-o pentru Biserică: „A dat sfinților Săi Ucenici și Apostoli, zicând: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Asemenea și paharul, din roada viței luând, amestecând, mulțumind, binecuvântând și sfințind a dat sfinților Săi Ucenici și Apostoli, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” . În continuare preotul, plecându-și capul, se roagă în taină: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea, că ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Mea veți vesti, învierea Mea veți mărturisi” .

Momentul culminant al prefacerii pâinii și a vinului în Trupul și în Scump Sângele Mântuitorului Hristos îl aflăm, în Liturghia pe care Sf. Vasile cel Mare ne-a lăsat-o ca moștenire, chiar în momentul Epiclezei, atunci când strana cântă cântarea: „Pre Tine Te lăudăm…”, iar preotul se roagă în taină: „Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte, și noi păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, care ne-am învrednicit a sluji Sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptățile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta și îndurările Tale, pe care le-ai vărsat cu prisosință peste noi, îndrăznind, ne apropiem de Sfântul Tău jertfelnic, și punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău, Ție ne rugăm și de la Tine cerem, Sfinte al Sfinților, cu bunăvoința bunătății Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste Darurile acestea ce sunt puse înainte și le binecuvinteze pe dânsele și să le sfințească, și să le arate: Pâinea aceasta, adică, însuși Cinstitul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este în potirul acesta, însuși Cinstitul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a vărsat pentru viața lumii. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt” .

După toate cele ce sunt scrise, preotul se roagă apoi, în taină: „Iar pe noi, pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh și pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau osândă” .

5. Cuvintele de instituire a Sf. Euharistii

Cuvintele clare rostite de Mântuitorul la Cina cea de Taină sunt cel mai important argument al prezenței lui Hristos în Euharistie.

Sf. Efrem Sirul, explicând cuvintele Mântuitorului, încearcă să convingă pe cei ce se împărtășesc cu Sf. Euharistie să fie puternici în credință pentru că se împărtășesc real cu Hristos. El mărturisește: „Cine are ochiul credinței acela contemplă clar și lămurit pe Stăpânul și cu convingerea credinței perfecte, mănâncă Trupul Mielului neîntinat – Unul născut, Fiul Părintelui Ceresc. Necercând credința lui Dumnezeu nicidecum, pentru că ea lucrează în noi, contemplă viitorul și totdeauna se numește credință, iar nu cercetare. Crezi iubite că unul născut Iisus Hristos S-a născut pe pământ cu trupul pentru tine? Pentru ce mai cercetezi? Dacă iubești cercetarea atunci nu trebuie să te numești credincios, ci iscoditor. Fii credincios sincer: Împărtășește-te cu toată credința cu Preacinstitul Trup al Stăpânului și fii încredințat, că într-adevăr, mănânci Însuși Mielul. Tainele lui Hristos sunt foc veșnic. De aceea, nu fi iscoditor, ca să nu te arzi din Împărtășirea cu Sfintele Taine. Patriarhul Avraam a propus îngerilor cerești bucate pământești și ei au mâncat. Mare și adevărată taină este a vedea cum îngerii cerești mănâncă pe pământ cele ce le sunt puse înainte. Dar orice minte și orice cuvânt întrece ceea ce a făcut Unul Născut, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru noi cei trupești, dându-ne spre mâncare foc și duh, adică Trupul Său, precum și Sângele Său” .

Sf. Epifanie al Ciprului, considerând această credință comună întregii Biserici, observă, pe scurt, următoarele: „Hristos referitor la pâinea euharistică a voit după darul Său să zică: Acesta este Trupul Meu (Matei 26, 26) și nu-i nimenea care să nu creadă acestui cuvânt, iar cel ce nu crede că este adevărat Hristos, se depărtează de dar și de mântuire” .

În puține cuvinte și Sf. Vasile cel Mare repetă aceiași doctrină, când pune întrebarea: „Cu ce frică, cu câtă convingere și predispoziție trebuie să ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos? Și tot el zice: „La aceasta ne răspunde Sfântul Apostol Pavel: Cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, judecată sieși își mănâncă și bea ( I Cor. 11, 29 ). Neîndoială ne produce credința în cuvintele Domnului care zice: „Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi spre iertarea păcatelor, aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea ( Luca 22, 19)” .

În Catehezele Sf. Chiril al Ierusalimului găsim cuvinte cu o claritate deosebită, în care ne mărturisește că, odată cu inițierea în tainele lui Hristos prin botez, doar cel ce nu crede în Hristos se poate îndoi de cuvintele Lui.

Sf. Chiril adresându-se celor nou botezați, spune: „Dacă Hristos a zis despre pâine: Acesta este trupul Meu, atunci cine mai poate îndrăzni să nu creadă? Și dacă El Însuși a încredințat și a zis despre potir: Acesta este Sângele Meu, atunci cine se va îndoi și va zice: Acesta nu este Sângele Lui? Deci să nu înțelegeți pâinea și vinul ca simple elemente, căci ele sunt Trupul și Sângele lui Hristos, după cum spune însuși Stăpânul. Deși simțurile tale ( cele trupești ) îți prezintă pâine și vin, totuși să-ți întărească credința. Nu judeca despre lucruri după gust, ci să-ți fie știut din credință și să fii bine convins că te-ai învrednicit de Trupul și Sângele lui Hristos” .

Deosebită atenție merită mărturisirea Sf. Ioan Gură de Aur, care ne îndeamnă să ne supunem necondiționat cuvântului lui Dumnezeu. „Deci, dacă Hristos, continuă Sf. Ioan Gură de Aur, spune: „Acesta este Trupul Meu, apoi să fim bine încredințați că trebuie să privim la El cu ochi spirituali, căci Hristos nu ne-a dat nimic sensibil, ci numai spiritual, însă în lucruri sensibile. Așa și în Taina Sf. Botez, prin lucru sensibil – care este apa, ni se comunică darul, iar lucrarea duhovnicească constă în naștere și în renaștere, adică în reînnoire ( … ). Cât de mulți spun acum: Aș voi să văd fața lui Hristos, chipul, veșmântul, încălțămintea. Iată, îl vezi pe El în Euharistie, te atingi de El, îl mănânci. Voiești Să-i vezi veșmintele, iar El îți permite nu numai să-l vezi, dar și să te atingi de El, să-l mănânci și să-l primești înăuntru ( … ). De aceea, totdeauna, trebuie să fii curajos și cu băgare de seamă, căci mare pedeapsă îi așteaptă pe cei care se împărtășesc cu nevrednicie. Gândește-te cât de mult îl disprețuiește pe trădătorul și pe cei ce l-au răstignit pe Hristos. Deci, ferește-te ca nu cumva să te faci și tu vinovat Trupului și Sângelui lui Hristos ( … ). Căci n-a fost de ajuns ca El să se facă om, ca să fie spânzurat ( pe cruce ) și omorât, dar El ni se comunică nu numai prin credință, ci și cu însuși fața ne face pe noi trup al Său. Care păstor își hrănește oile cu propriile sale membre? Și ce spun eu, păstor? Se găsesc adesea astfel de mame care-și dau copii lor, de abia născuți, altora spre mâncare. Hristos, însă, n-a putut răbda aceasta. El ne hrănește cu propriul Său Sânge și prin aceasta ne unește cu El” .

Între alte asemenea lucruri, la Sf. Ioan Gură de Aur, merită atenție următorul: „Rogu-vă … să ne apropiem de Trupul lui Hristos cu frică, cu cutremur și cu toată curăția. Când îl vei vedea pe Dânsul pus înainte, să-ți zici: Prin acest Trup am ajuns să nu mai fiu pământ și cenușă, nici rob, ci slobod. Prin El nădăjduiesc să ajung în ceruri și să mă împărtășesc bunurilor gătite acolo, viață fără de moarte, fericirea cu îngerii, unirea cu Hristos. El este trupul care a fost sângerat, împuns cu sulița și care a stors acest izvor universal de mărturisire, sânge și apă… Acest Trup a fost cinstit de magi, când se afla în iesle…să imităm măcar pe acești cetățeni ai omului. Ei, Văzându-L în colibă și iesle, fără să vadă ceva din ceea ce vezi tu acum, s-au apropiat cu mare cutremur. Tu Îl vezi pe jertfelnic, iar nu în iesle, vezi pe preotul ce-I stă înainte și Duhul care umbrește cele puse înainte cu mare Dar, și nu vezi simplu numai acest Trup, cum au văzut ei, ci știi și puterea Lui și toată iconomia, știi tot ceea ce s-a săvârșit prin El, Învățând aceste taine … după cum în palatele împărătești mai însemnat este trupul împăratului, care șade pe tron, decât zidurile și aurul acoperământului, așa și în ceruri Trupul Împăratului. De asemenea, poți vedea și acum pe pământ și ceea ce e mai însemnat, nu numai că vezi, dar te și atingi de El, nu numai că te atingi, dar și mănânci și mâncând intri în casa Lui? Deci, curățește-ți sufletul, pregătește-ți inima pentru primirea acestor taine” .

Tot în acest sens au gândit și cei mai însemnați Părinți și dascăli apuseni din secolul al IV- lea și începutul celui de-al V-lea: Sf. Ilarie, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim și Fer. Augustin.

Nestorie, față de cuvintele Mântuitorului: De nu veți mânca Trupul fiului omenesc și nici nu veți bea Sângele Lui nu veți avea viață întru voi (Ioan 6, 53) între altele, spunea că iudeii, cei ce-L ascultau pe Iisus, au înțeles rău cuvintele Lui, adică le-au înțeles în sensul mâncării de oameni, neputând să le înțeleagă sensul înalt și natural. Iată ce răspunde Sfântul Chiril despre aceasta: „Dar nu-i oare aceasta (la noi, creștinii), în adevăr, un fel de mâncare de oameni (…), (căci) mâncăm (în Euharistie) nu dumnezeirea, ci Trupul propriu al Cuvântului, care a devenit dătător de viață din cauză că s-a făcut Trupul Lui, pentru Tatăl Cel întru tot viu (…) și, după cum Trupul Cuvântului s-a făcut dătător de viață prin faptul că a devenit propriu Lui prin adevărată unire, deși neajunsă și negrăită, tot așa și noi, care ne folosim de comunicarea Sfântului Lui Trup și Sânge, reînviem cu totul, pentru că locuiește în noi Cuvântul nu numai după dumnezeire prin Sfântul Duh, dar și după omenitate prin scumpul lui Trup și neprețuitul Sânge“. Afară de aceasta, Sfântul Chiril, în tâlcuirea sa la Evanghelia Sfântului Ioan, oprindu-se asupra cuvintelor zise iudeilor că le va da Trupul Lui ca mâncare: Cum poate acesta să-și dea Trupul Său nouă să-l mâncăm? (Ioan 6, 52), observă că acesta este cuvânt nepios la adresa lui Dumnezeu și merită cea mai mare pedeapsă, fiind cu totul neiertat celor care primiseră atâtea semne minunate, să nu înțeleagă că pentru Dumnezeu totul este cu putință, iar în locul acestora, ca oameni materiali, care nu pot, după cuvântul Apostolului (I Corinteni 2, 14), să înțeleagă cele spirituale și care considerau marea taină a înțelepciunii lui Dumnezeu ca nebunie. Sfântul Chiril continuă: „Iar noi, vom păstra credința, lipsită de orice cercetări despre dumnezeieștile Taine și niciodată nu ne vom permite să le supunem acestui: Cum?, căci acest cuvânt iudeu este vrednic de cea mai mare pedeapsă (…), dacă tu, iudeule, și acum vei abuza de acest Cum, apoi și eu din parte-mi, după exemplul tău, te întreb, cum ai ieșit din Egipt? Cum s-a prefăcut toiagul lui Moise în șarpe? (…). Cum s-a prefăcut apa în firea sângelui? Cum ai trecut prin mijlocul mării ca pe uscat? Cum s-au prefăcut apele cele amare ale mării în ape dulci prin lemn? Cum ți-a ieșit apa din pietrele cele seci? Cum ți s-a pogorât mana din cer? în sfârșit, cum, a stat nemișcat Iordanul, înainte-ți? Sau, cum au căzut înaintea ta zidurile Ierihonului, numai prin sunet?“ Toate aceste raționamente ale Sfântului Chiril, fără îndoială, mărturisesc credința lui cea vie și profundă în prezența reală a adevăratului Trup și Sânge al lui Hristos în Euharistie și aceeași credință și în atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu.

La Anastasie Sinaitul găsim nu numai dovezi despre credința lui proprie în prezența reală a Trupului și Sângelui lui Hristos în Euharistie, dar și dovezi că o astfel de credință s-a păstrat și la monofiziti. El impută (însă) monofiziților că recunosc în Hristos numai firea dumnezeiască, și le arată că ei, ca și ortodocșii, întemeindu-se pe cuvintele Mântuitorului, pâinea euharistică care se frânge în timpul împărtășirii, se sfărâmă și se mănâncă, n-o recunosc ca pâine obișnuită, simplă sau numai chipul trupului, ci adevăratul Trup al lui Hristos, asemenea și vinul euharistie, care se varsă și se bea îl recunosc ca adevăratul Sânge al lui Hristos, iar nu vin simplu sau numai chipul sângelui. De aici, ajunge la rezultatul că monofiziții se contrazic când admit, pe de o parte, în Hristos existența trupului omenesc prezent în Euharistie, iar pe de alta, recunosc în El numai firea dumnezeiască, când ar fi trebuit să se țină de una din două, recunoscând în El, ambele naturi – dumnezeiască și omenească, sau negând pe aceasta din urmă, să înlăture și pe cea dintâi.

In sfârșit, Sfântul Ioan Damaschin exprimă doctrina sa despre esența euharistiei, cu multă precizie și exactitate, zicând: „Pâinea și vinul nu sunt numai un simbol al Trupului și Sângelui lui Hristos, – să nu fie, ci însuși Trupul îndumnezeit al Domnului. Căci însuși Domnul a zis: Acesta este Trupul Meu, iar nu chipul trupului, – acesta este Sângele Meu, iar nu chipul sângelui. Și apoi, El le spunea evreilor De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață întru voi (…). Căci Trupul Meu adevărat este mâncare și Sângele Meu adevărat este băutură;… cela ce Mă mănâncă pe Mine, acela va fi viu prin Mine. (Ioan 6, 53, 55 și 57).

Rămâne să adăugăm la cele zise, că aceeași doctrină s-a repetat și s-a confirmat necontenit, chiar la Sinoadele ecumenice. Astfel, Părinții Sinodului I ecumenic au mărturisit că „pe dumnezeiasca trapeză nu trebuie să vedem pâinea și paharul puse înainte, ca simple, ci să ne înălțăm cu mintea și să înțelegem cu credința, că pe sfânta trapeză stă însuși Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29), adus ca jertfa de către preot și primind cu sinceritate Preacuratul lui Trup și Sânge, să credem că acesta este semnul învierii noastre“ . Iar Sinodul din Efes (al III-lea ecumenic) scrie către Nestorie următoarele: „Săvârșindu-se în biserici jertfa cea fără de Sânge și noi ne sfințim împărtășindu-ne cu Sfântul Trup și Preacuratul Sânge al lui Hristos Mântuitorul nostru; primim acesta nu ca Trup obișnuit (să nu fie!), nu ca Trup al omului sfințit (…), ci ca Sânge cu adevărat făcător de viață și propriu Cuvântului“. Tot de această idee s-a condus și Sinodul Trulan, hotărând pentru cei ce se apropie către împărtășirea cu Preacinstitul Trup al lui Hristos, „să pună mâinile în chipul crucii“, precum și pentru cei ce dau Sfânta Împărtășire: „Ca nimeni… (dintre dânșii) să nu pretindă bani sau altceva de la cei ce se împărtășesc cu Sfintele Taine, căci darul nu se vinde și noi nu dăm sfințirea Duhului pentru bani“. In sfârșit, tot aceeași credință și doctrină și cu aceeași claritate a confirmat-o și Sinodul al VII-lea ecumenic: „Nimeni dintre trâmbițele Duhului, adică dintre Sfinții Apostoli și Sfinții Părinții noștri prea slăviți n-au numit jertfa noastră, cea fără de sânge, chip al Trupului lui Hristos, pentru că n-au primit de la Domnul porunca să vorbească și să propovăduiască așa, ci au auzit că El zice în Evanghelia Sa: De nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nici nu veți bea Sângele Lui, nu veți intra în împărăția cerească; de asemeni: Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el (Ioan 6,53-56); și încă: Luați mâncați, acesta este Trupul Meu (Matei 26, 26-28) și n-a zis: Luați mâncați, acesta este chipul Trupului Meu“.

6. Legătura între Întrupare și Euharistie

Odată cu lămurirea problemelor hristologice din secolul V, s-a sistematizat prin hotărâri sinodale și doctrina Bisericii despre Euharistie.

Disputele cu privire la Euharistie au survenit indirect și temporar, cu ocazia disputelor hristologice, ca o consecință a acestora. Strânsa legătură dintre doctrina hristologică și cea euharistică, explică până la un punct absența disputelor euharistice atâta timp cât doctrina hristologică era necontroversată.

Teologia creștină nu-și are sens și existența înafara întrupării. Creștinul vorbește despre Dumnezeu, că Dumnezeu este cu noi, el vorbește din Biserică care este Trupul mistic al lui Hristos. Fericitul Augustin va merge mai departe și va afirma că Dumnezeu este interior mie, și aceasta pentru că El s-a întrupat și de atunci trăiește în noi și în voi. Iată deci, că există o relație antică între Timpul istoric, mistic și euharistic al lui Iisus Hristos.

Iar a trata despre relația dintre întrupare și Euharistie înseamnă a urmări ceva de la cauză la efect și nu invers cum se obișnuiește astăzi, deoarece nu se poate vorbi de o identitate în acest mod de a trata lucrurile.

Considerăm că doctrina euharistică aprobată la sinoadele al III-lea și al IV-lea ecumenice, sistematizate de Sf. Chiril al Alexandriei, apreciată în chip diferit în vremea sa, fiind atacată de nestorieni și rău interpretată de monofiziți, este pusă mai des în lumină astăzi, când se consideră că prin el cugetarea hristologică, patristică își atinge întreaga ei adâncime și originalitate .

Se apreciază, de asemenea, că prin claritatea și corectitudinea hristologiei sale, Sf. Chiril depășea chiar pe antiohieni și capadocieni, având în acest sens avantajul unei profunde cugetări asupra problemelor trinitare, hristologice și euharistice .

Controversa euharistică dintre Sf. Chiril și Nestorie

Punctul esențial al disputei dintre cei doi este hristologia cu consecințe euharistice. Concepând firea umană ca persoană, Nestorie nu putea să accepte ca această fire să aibă o putere proprie, așa cum se afirmă despre trupul euharistic și să rămână în același timp fire . De aceea, Nestorie acuza pe Sf. Chiril prin prisma formulării acestuia o singură fire întrupată a Logosului, că vorbind despre firea umană ca fire dătătoare de viață, face din aceasta o emanație a Logosului. Pentru el persoana din întrupare apare concret în timpul euharistiei simplu. Astfel, prin sensul simbolic ce dă Euharistiei, Nestorie confirmă până la ultimele consecințe, doctrina sa despre separarea naturilor în Hristos. Punctul său de vedere nu-i îngăduia să vadă alt sens al unirii dintre Lege și trup, decât unul moral .

Sf. Chiril, plecând de la învățătura Mântuitorului despre Trupul Său, ca Trup dătător de viață, Sf. Chiril avea să descopere și poziția exactă a firii umane în întrupare ca fire enipostatică, considerându-le identice.

Pe latura diferenței dintre trupul comun și Trupul dătător de viață din Euharistie, Sf. Chiril ajunge la diferența dintre firea comună sau persoana nestoriană și firea dătătoare de viață sau enipostaziată. Ca metodă, Sf. Chiril pleacă de la afirmația că Trupul Euharistic este dătător de viață; acest lucru îl verifică Sf. Chiril apelând la doctrina tradițională, ca prezență reală a Logosului, pentru a identifica în cele din urmă, Trupul dătător de viață cu firea umană enipostaziată în Logos.

Doctrina euharistică o descoperim la Sf. Chiril în Comentariul Evangheliei de la Ioan, cap. III, precum și în Scrierile contra nestorienilor și partizanilor lor.

Sf. Chiril înțelege afirmația Mântuitorului că Trupul Său este dătător de viață nu ca semn al prezenței Logosului în Trupul Euharistic și despre efectele acestui Trup asupra credincioșilor, ci despre posibilitatea ca, acest Trup să fie în tine dătător de viață. Acest lucru îl arată Sf. Chiril când vorbește despre unirea indisolubilă dintre Logos și Trupul Său: „Hristos, scrie Sf. Chiril, și-a dat viața tuturor, propriul său trup și prin El a sălășluit din nou în noi viața, dar în ce fel a făcut aceasta, voi spune după puterile mele. Întrucât Cuvântul lui Dumnezeu, cel dătător de viață, s-a sălășluit în trup, a preschimbat acest Trup în propriul său bun, adică în viață. Și după rațiunea cea negrăită a unirii Sale cu trupul, ca urmare, a arătat acest Trup dătător de viață, precum este și El însuși prin fire. Din această pricină dăruiește viață celor ce sunt părtași la Trupul lui Hristos” .

Unirea dintre Logos și trupul natural face ca Trupul Euharistic să fie de viață făcător. Trupul dătător de viață este însă pentru Sf. Chiril și o măsură a acestei uniri, care nu duce la amestecare: „Cel ce mă mănâncă pe Mine, zice Hristos, va trăi și el. Noi îl mâncăm nu mâncând însă dumnezeirea Sa, departe de noi această impietate – ci trupul propriu al Logosului devenit dătător de viață, deoarece s-a făcut Trupul Celui ce trăiește prin Tatăl Său” .

Trupul primește o însușire care nu-i aparține în mod obișnuit, deoarece nu aparține sieși, ci este al Logosului. Unirea ipostatică capătă astfel sens de integrare în Logos. Această integrare a trupului, ca parte în Logos, găsește și o analogie la Sf. Chiril: „Când aruncă o bucată de pâine în vin sau în untdelemn sau în vreunul dintre lichide o găsești îmbibată de calitatea aceluia. Dacă vei pune fier în foc, atunci el se umple de energia acesteia și fiind fier, după natura proprie, el poartă puterea focului. Tot așa Logosul lui Dumnezeu, cel dătător de viață, unindu-se pe sine cu trupul său propriu, într-un mod în care numai el știe, l-a arătat pe acesta dătător de viață” .

În mod asemănător apa, care este rece prin fire, capătă însușirile focului , iar mierea amestecată cu lucruri amare comunică acestora dulceața ei .

„Ce este de mirare, să nu crezi că într-un fel oarecare, având viață după fire, Logosul lui Dumnezeu – Tatăl, dătător de viață trupul, cel unit cu El. Căci este al Său propriu și nu al altcuiva, socotit în sine ca entitate și ca un om dintre noi” .

Elementele euharistice au la Sf. Chiril sens de trup al Logosului prin sfințire, în urma căruia el capătă puterea de a da viață. Această sfințire capătă sensul de apartenență a lui la Logos. „Însuși Trupul Domnului a fost sfințit prin puterea Logosului, care este unit cu El. La El a fost focul lucrător până într-atât încât în Euharistie El ne poate comunica propria sa sfințire” .

Plecând de la învățătura Mântuitorului că Trupul Său este dătător de viață, Sf. Chiril atribuie continuu această situație aparte a acestui Trup, unirea cu Logosul. Pe de altă parte, acest dar revelat în legătură cu Trupul Euharistic, trebuie recunoscut și cu privire la trupul istoric al Domnului, ca o consecință a aceluiași mod de unire, dintre cele două firi, deoarece Trupul Mântuitorului a devenit dătător de viață, fiind unit cu viața cea după fire, cu Logosul lui Dumnezeu, care s-a arătat când gusta din El, atunci apare viață în noi înșine, fiind viață și noi cu El, după cum și el este unit cu Logosul care locuiește în el.

Căci din această cauză, a unirii, chiar și atunci când înviază morții, Mântuitorul se află lucrător nu numai cu cuvântul, nici numai prin porunci cuvenite lui Dumnezeu, ci se grăbește să ia Trupul Său cel Sfânt drept colaborator, ca să arate că el poate să unifice și că prin urmare a devenit una cu El; într-adevăr, trupul era al său propriu și nu unul străin. El a luat mâna și după cum este scris, făcând-o vie ca Dumnezeu, prin porunca Sa atotputernică, dar făcând-o vie prin atingerea de Trupul Său Sfânt, ceea ce arată că de ambele părți este una și aceiași lucrare .

Astfel, Sf. Chiril găsește argumente în modul de lucrare a Trupului lui Hristos în Euharistie și întrupare, pentru a accentua unirea strânsă și ipostatică dintre firea umană și Logos.

Efectele euharistice sunt astfel o consecință a unirii inefabile dintre Logosul divin și firea umană, dar ele constituie, în același timp, și o dovadă a acestei uniri prin realismul cu care se prezintă . Echilibrul acestui realism euharistic îl vom descoperi fixând cadrul unirii dintre Logos și firea umană, în concepția hristologică a Sf. Chiril, unire care la el este și măsura integrării trupului euharistic în Logos prin prefacere.

Într-adevăr, Sf. Chiril nu insistă în Euharistie nici asupra prefacerii, după cum nici asupra modului întrupării Logosului, ci numai asupra consecințelor unirii, adică asupra faptului că Trupul lui Hristos este dătător de viață, după cum reiese din anatematisma a XI-a: „Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viață și că aparține însuși Logosului lui Dumnezeu și Tatăl, ci altcineva deosebit de el, cu care este unit după demnitate, adică având acest trup numai ca sălaș Dumnezeiesc și că nu este făcător de viață, cum am spus, pentru că s-a făcut trupul propriu al Logosului, care poate să unifice toată arătarea și firea” .

Nestorie crede că Logosul nu este înăuntrul firii umane la întrupare și cu atât mai puțin la întrupare, de aceea consideră Euharistia ca o continuare arbitrară istoric al Domnului. Spunând că Trupul Euharistic este un trup comun, el nu acordă nici un credit cuvintelor Domnului: „Acesta este Trupul Meu”, deoarece Logosul nu e vizat direct.

Sf. Chriril, plecând de la doctrina revelată, arată că trupul euharistic nu e un trup comun și Cel Care Se jertfește, nu este un om comun. Este Logosul, Care își dă trupul propriu, dătător de viață pentru noi. În versetul „acesta este Trupul Meu”, Domnul vrea să arate că Trupul Său nu este un Trup comun. În aceste posesiv „al Meu” spus de Mântuitorul, stă tot sensul tainei Euharistiei, ca și al Întrupării.

Euharistic, acest Trup se integrează în Logos, printr-o prefacere adevărată, după explicația Sf. Chiril, care zice : „tocmai de aceea, punând cele mai de sus arătate elemente sub privirea lui Dumnezeu, ne rugăm cu insistență să fie schimbate pentru noi într-o binecuvântarea spirituală, pentru ca primindu-le, noi să fim sfințiți trupește și sufletește. Apoi El zice arătând pâinea și vinul: Acesta este Trupul Meu și Acesta este Sângele Meu, ca tu să nu-ți închipui că ceea ce apare este o figură, ci să știi bine că prin ceva de negrăit al lui Dumnezeu cel Atotputernic, elementele sunt schimbate într-adevăr în Trupul și Sângele lui Hristos, iar noi, împărtășindu-ne cu ele, primim puterea de viață făcătoare și sfințitoare a lui Hristos. Căci trebuie ca Hristos, prin Sf. Duh, să fie în noi într-un mod demn de Dumnezeu și să Se unească și cu trupurile noastre prin sfântul Său Trup și scump Sângele Său, pe care îl avem în binecuvântarea dătătoare de viață, ca în pâine și vin“ .

Pentru Sf. Chiril, prefacerea se face în același mod de împropriere-însușire a Trupului Său ca și Întruparea. Diferența modului de subzistență nu constituie însă o deosebire de rol sau funcție. În ambele cazuri, Trupul Mântuitorului exercită o lucrare. Modul în care se exercită această lucrare în Euharistie este pentru Sf. Chiril continuarea necesară a celei din întrupare. După învățătura Mântuitorului, Trupul Euharistic este dătător de viață.

Sf. Chiril, comentând cuvintele „dacă nu veți mânca Trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu, nu veți avea viață în voi înșivă” (Ioan 6, 54), afirmă : „Numai aceia rămân fără nici o participare la viața de sfințenie și fericire, care n-au primit pe Fiul prin binecuvântarea tainică” . La fel, când Domnul spune „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6, 48), Sf. Chiril observă că El vorbește astfel „pentru ca cei ce ascultau să afle că dacă vor să fie mai tari decât moartea și să scape de această moarte, care se rezema pe călcarea poruncii, va trebui ca ei să se îndrepte către împărtășirea cu Acela Care are puterea să dea viața și tăria, să nimicească stricăciunea și să biruiască moartea. Căci aceasta era lucrarea potrivită și cuvenită vieții după fire” .

Pentru a avea efectele Trupului dătător de viață a lui Hristos, noi trebuie să ne atingem de El. Consumarea Trupului Euharistic are aceeași rațiune ca și atingerea binefăcătoare de Trupul istoric a lui Hristos, deși în Euharistie ea este cu mult mai intimă. Sf. Chiril comentează „Mântuitorul zice: cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, rămâne în Mine și Eu în el”. trebuie să remarcăm cu grijă că Hristos nu zice că vom fi El printr-o relație de afecțiune, ci mai curând printr-o participare fizică. Sf. Chiril caută să explice prin comparație ce înțelege el prin această participare fizică: „dacă unim laolaltă două bucăți de ceară, el apar intim amestecate una cu cealaltă. La fel, cel care primește Trupul lui Hristos și bea Sângele Său scump, se face una cu El, așa cum spune El Însuși; El este într-un fel oarecare adunat și amestecat cu el prin împărtășire, în așa fel încât el este în Hristos și Hristos este în el. Este ceea ce Domnul ne învăță în Evanghelia de la Matei, când zice: împărăția cerurilor este asemenea cu aluatul pe care o femeie îl ia și-l amestecă cu trei măsuri de făină, până ce se dospește totul. (…) Puțin aluat face să crească toată frământătura, zice Sf. Ap. Pavel. Tot așa cea mai mică parte de binecuvântare pune stăpânire pe tot trupul nostru și-l umple cu propria Sa energie, și în acest fel Hristos este în noi și noi în El.”

Analogiile de efecte pe care le avem prin participare la Trupul Euharistic sunt pentru Sf. Chiril asemănătoare cu cele ale unirii dintre Logos și trup: „apa este rece prin natură, dar dacă o turnăm într-un vas și-l apropiem de foc, ea uită firea proprie, luând energia focului. În același fel și noi, deși suntem coruptibili prin natura trupului nostru, dar prin amestecare, lăsând slăbiciunea noastră, suntem aduși către însușirea vieții” . Pentru Sf. Chiril, participarea fizică la Trupul Euharistic prin comuniune, face să locuiască în noi Hristos în chip trupesc .

Sf. Chiril face deosebirea între participarea fizică la Trupul Euharistic care ne unește cu Logosul, prin trupul Acestuia, și unirea substanțială dintre trup și Logos, zicând : „ Să nu vină un necredincios și să spună : dar dacă Logosul, Care este viața, prin natură, locuiește în noi, trupul fiecăruia dintre noi devine deci el însuși făcător de viață? Nu, căci participarea relativă prin care Fiul vine în noi, este altceva, și altceva unirea prin care El și-a făcut Sieși trupul luat din Sf. Fecioară. Venind în noi, Logosul nu se face om, El nu S-a întrupat decât o singură dată, când a venit ca om, fără a înceta de a fi Dumnezeu; deci trupul Logosului cel luat din Sf. Fecioară și unit cu El, a devenit al Său propriu.”

Astfel este o deosebire clară între unirea ipostatică substanțială și participarea fizică relativă, specifică celor ce se împărtășesc cu trupul Euharistic.

În Euharistie, Mântuitorul însuși ni se dă spre mâncare. Trupul istoric era de asemenea dătător de viață, ca trupul propriu al Logosului, dar ca fire lucra în exterior. Prelungirea trupului istoric în cel euharistic are ca scop să ne transmită întreaga putere a acestui trup de a da viață : „Dacă prin singura atingere a trupului Său, El a vindecat ceea ce era corupt, cum nu vom avea parte de o binecuvântare mântuitoare mai bogată, când ne împărtășim.”

Efectele comuniunii sunt pentru Sf. Chiril pe măsura prezenței Logosului în noi, așa cum învață Biserica. Ca și Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Chiril arată ca un prim efect al comuniunii cu trupul euharistic, nemurirea și învierea : „Deși moartea care ne-a cotropit din cauza păcatului, a supus trupul nostru la necesitatea stricăciunii, totuși, deoarece Hristos este în noi prin propriul Său trup, noi vom învia cu siguranță. Într-adevăr, este de necrezut sau mai curând, cu neputință, ca viața să nu umple de viață pe cei în care se află. Așa cum cineva luând o scânteie, o acoperă cu paie multe, pentru a păstra sămânța de foc, tot astfel și Domnul nostru Iisus Hristos ascunde în noi viața prin trupul său propriu și-l introduce în noi ca o sămânță de nemurire, care distruge orice stricăciune din noi” .

Prezența lui Hristos în noi prin trupul Său, are efecte atât pentru sufletul nostru, cât și pentru trup, după cum spune Sf. Chiril : „Atunci când eram necurați, Hristos S-a amestecat cu noi trupește și duhovnicește și a făcut să dispară astfel petele care erau în noi. El ridică păcatele noastre pentru ca prin El și din cauza Lui noi să fim curați și strălucitori” .

Sufletul nostru este curățit de toate slăbiciunile și bolile prin Euharistie, așa cum plumbul topit cu argint, curăță toate petele argintului. Trupul nostru primește nestricăciunea prin această împărtășire conformă cu natura lui : „Veniți să primim și noi pe Iisus, căci când intră El în noi și-L păstrăm în minte și în inimă, atunci va stinge flacăra plăcerilor străine, ne va ridica și ne va arăta întăriți duhovnicește ca să slujim Lui, adică să facem cele plăcute Lui. Vezi iarăși cât de mare este folosul atingerii de Trupul Lui, căci îndepărtează bolile diferite și mulțimea demonilor și abate puterea diavolului și însănătoșează mulțime multă în același timp. Căci deși poate să facă minuni numai prin cuvânt și semn, ca să ne învețe ceva din cele necesare, El pune și mâinile pe cei ce erau în boli. Căci trebuia să ne învețe pe noi că a purtat energia puterii Logosului trupul Său sfânt, pe care El și l-a făcut al Său propriu, sădind în el puterea lui Dumnezeu. Așadar, atingă-se și de noi, deși mai curând noi de El, prin binecuvântarea tainică, pentru ca să ne elibereze și pe noi de bolile sufletești și de incursiunea și tirania demonilor“ .

Trupul Euharistic este un semn al dragostei lui Dumnezeu, Care vine spre noi într-o formă și mai smerită decât la întrupare, pentru a ne îmbrățișa și mai strâns și pentru a rămâne cu noi în veci. În acest trup este viața ce ne cheamă sub această formă, care nu silește, dar căreia trebuie să-I răspundem prin participare, cu aceeași dragoste cu care S-a apropiat ea de noi. Pentru Sf. Chiril, Hristos Care Se află pe altare, repetă aceleași cuvinte: „Iată, Eu stau la ușă și bat.”

Doctrina euharistică a Sf. Chiril este oglinda hristologiei sale ortodoxe. Sf. Chiril recurge la Euharistie, făcând din ea un argument pozitiv cu valoare filosofică pentru hristologie, oglindind teoria ipostazei, intuită cu mult înainte de Leonțiu de Bizanț. În controversa euharistic-hristologică, Sf. Chiril descoperă deosebirea dintre natură și persoană, care stă în independență, negând această independență pentru a afirma unirea ca integrare prin lucrare și prezență a firii umane în Hristos, ceea ce e caracteristic enipostazei.

7. Momentul prefacerii euharistice (epicleza)

Totodată găsim destul de lămurit la Sf. Părinți și învățătura despre timpul când anume și cum se face prefacere pâinea și vinul în Trupul și Sângele lui Hristos. De perfect acord cu mărturiile vechi ale Sf. Iustin, Sf. Irineu și Constituțiile Apostolice,părinții din epoca sinoadelor ecumenice învață că prefacerea se face în timpul rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt, după rostirea cuvintelor de instituire a tainei rostite la Cina cea de Taină de Mântuitorul

Astfel, spre exemplu, Sf. Chiril al Ierusalimului învățând pe cei nou botezați despre Taina Euharistiei și despre sfințenia ei, spune: „După cântarea serafimică, sfințindu-vă cu aceste cântări duhovnicești, îl rugăm pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca să trimită pe Sf. Duh asupra darurilor ce sunt puse înainte, ca El să prefacă pâinea în Trupul lui Hristos, iar vinul în Sângele Lui. Căci fără îndoială, de ceea ce se atinge Sf. Duh se sfințește și se preface” . De aceea pâinea în Euharistie nu mai este pâine simplă, după chemarea Sf. Duh, ci Trupul lui Hristos . Până la sfânta chemare a întru tot închinatei Treimi, pâinea și vinul euharistic erau pâine simplă și vin simplu, iar după săvârșirea invocării, pâinea se preface în Trupul lui Hristos, iar vinul, în Sângele Lui .

Sf. Chiril, ca cel mai important sistematizator al învățăturii vechi a Bisericii despre Taine de inițiere, a prezentat clar și succint Euharistia ca ultima taină de inițiere și cea care desăvârșește lucrarea celorlalte două, unind pe credincios prin Duhul cu Mântuitorul.

Liturghiile – a Sf. Vasile cel Mare și a Sf. Ioan Hrisostom – ca cele mai sintetice opere dogmatice, prezintă timpul prefacerii darurilor, la momentul epiclezei. Liturghiile, ca izvoare vechi ale Bisericii, prezintă după cuvintele memorabile ale Mântuitorului „acesta este Trupul Meu … și acesta este Sângele Meu“ rugăciunea de invocarea a Sf. Duh spre a preface pâinea și vinul, căci până acum nu erau decât preînchipuitoare, în însuși cinstit Trupul și însuși cinstit Sângele Domnului . In liturghii se păstrează neschimbată formula de invocare a Duhului Sfânt din primele secole creștine, preluată de la Sf. Ap. Iacob.

Sf. Vasile susține că momentul prefacerii este păstrat după tradiția apostolică nescrisă. ,,Căci dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învățătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiția apostolică“. Ambele forme de transmitere au aceeași putere pentru credință. Căci spune Sf. Vasile,,dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile care n-au temei scris, ca și când n-ar avea nici o însemnătate, am greși, păgubind Evanghelia în cele esențiale“. Sf. Vasile prezintă anumite rânduieli nescrise ale Bisericii necontestate, printre care și unele referitoare la tainele de inițiere. De exemplu, spune Sf. Vasile, „ce temei scris au cei care spera în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Dar ce scrieri au învățat, să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre apostoli ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei, care se rostesc în timpul sfințirii pâinii Sf. Euharistii și al paharului binecuvântării? Nu ne mulțumim cu acele cuvinte pe care le amintește Apostolul sau Evanghelia și de aceea înainte și după Euharistie zicem și altele, pentru că știm din învățătura nescrisă că au putere în săvârșirea Tainei“.

În afară de Euharistie, Sf. Vasile mai prezintă și alte tradiții păstrate în Biserică ca fiind apostolice, zicând ,,în virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnul ungerii și pe cel care se botează ? Nu în virtutea tradiției transmise tainic? În care scrieri avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul care se botează, de unde îl avem? Și celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de satana și de îngerii lui, în care scrieri au temeiul? Nu provin toate acestea din învățătura părinților noștri păstrată în taină care bine au știut că prin tăcere se păstrează caracterul sacru de taină? De altfel, cum era posibil să fie explicat în scris sensul acelora pe care nici să le vadă nu este permis celor neștiutori?“ Sf. Vasile argumentează tradiția nescrisă aducând scrierile lui Moise ca model.

Sf. Grigore de Nyssa întărește și el spusa fratelui său, deși mai pe scurt învățând că pâinea și vinul, în Euharistie, se prefac de Dumnezeu în Trupul și Sângele Lui, prin rugăciune și puterea binecuvântării.

Este cunoscut în unanimitate de Sf. Părinți că Taina Euharistică a fost instituită prin cuvintele Mântuitorului la Cina cea de Taină, dar prefacerea pâinii și vinului euharistic în Trupul și Sângele lui Hristos este pusă în dependență de pronunțarea cuvintelor Mântuitorului. Dar singure aceste cuvinte nu sunt în stare să producă prefacerea.

Sf. Ioan Hrisostom explică legătura dintre cuvintele Mântuitorului și prefacere, prin paralela cu Vechiul Testament, voind să spună că temeiul necontenitei transformări se află în cuvintele Mântuitorului, acestea fiind ca lege pentru împlinirea voinței Sale. Cuvintele euharistice ale Mântuitorului, Sf. Ioan le pune în paralel cu cuvintele „creșteți și vă înmulțiți” (Facere 1, 28), care singure nu sunt în stare să producă înmulțirea continuă a omenirii, căci ele sunt un fel de mijloc prin care se exprimă voința lui Dumnezeu cea atotputernică și conform cu aceasta Dumnezeu a și instituit și determinat o lege – o regulă.

Iată acest loc, Preotul stă purtând chipul Lui și pronunță cuvintele lucrării, însă puterea și darul lui Dumnezeu. Acesta este Trupul Meu, așa a zis El. Aceste cuvinte prefac cele puse înainte și după cum expresia „creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” s-au pronunțat o singură dată, însă dau neîntrerupt naturii noastre puterea nașterii de a fii, tot astfel și acea expresie pronunțată o singură dată a Mântuitorului, face jertfa desăvârșită neîntrerupt, de atunci până astăzi și până la venirea Lui, în fiecare Biserică .

Sf. Ioan Gură de Aur, mustrând pe cel ce se poartă cu nevrednicie în timpul Sf. Liturghii, în biserică, el spune „ ce faci omule când preotul se află înaintea Sf. Mese, ridicând mâinile spre cer și invocând Sf. Duh ca să se pogoare și să se atingă de cele puse înainte, atunci trebuie să domnească cea mai mare liniște, cea mai perfectă tăcere. Iar când Sf. Duh a atins darul, adică s-a prefăcut, când s-a atins de sfintele daruri cele puse înainte, când vezi deja Mielul înjunghiat și pregătit, atunci începi a face neliniște, împerecheri, ceartă, gâlceavă”

Trupul și Sângele tainic nu se pot săvârși fără darul Sf. Duh , căci „preotul stând înaintea jertfei, nu pogoară foc, ci Sf. Duh, invocând pe Sf. Duh, el săvârșește jertfa cea înfricoșată” .

Faptul că Sf. Ioan Gură de Aur arată timpul transformării darurilor la rugăciunea pentru invocarea Sf. Duh, iar nu la rostirea cuvintelor Mântuitorului, se mai confirmă și prin aceea că ucenicul său cel mai apropiat – Proclu – tot așa cugeta, învățând ca și Sf. Ioan. Iată ce spune dânsul despre această chestiune : „După înălțarea Mântuitorului nostru la ceruri Sf. Apostoli, mai înainte de a se răspândi pretutindeni în toată lumea, adunându-se într-un cuget, petreceau în rugăciune de toată ziua și se mângâiau cu lucrarea sfințită mistică a Trupului Domnului, săvârșeau Sf. Liturghie. Prin astfel de rugăciuni cereau ei pogorârea Sf. Duh; ca prin sfânta Lui arătare să se declare și să se arate pâinea și vinul unit cu apă, transformate în însuși Trupul și Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ceea ce se săvârșește și până astăzi și se va săvârși până la sfârșitul veacului”. Tot atât de lămurit este și argumentul adus de fericitul Nil Sinaitul, despre această chestiune. Iată ce spune el : „Hârtia pregătită din papirus și clei se numește proastă, simplă, iar când este iscălită de Împărat, atunci după cum se știe se numește oarecum sfântă. Așa trebuie să judeci și despre dumnezeieștile Taine. Până în timpul când se pronunță cuvintele și până când se pogoară Sf. Duh peste cele puse înainte sunt pâine simplă și vin obișnuit; iar după înfricoșata chemare și după pogorârea întru tot schimbătorului și de viață Făcătorului Duh, pâinea și vinul puse înainte nu mai sunt pâine simplă și vin obișnuit, ci adevăratul Trup și curatul și prea cinstitul Sânge al Mântuitorului Hristos, Dumnezeul tuturor care îi curățește pe toți cei ce se împărtășesc cu frică mare și cu dragoste” .

Tot în sensul acesta învață și părinții și dascălii bisericești apuseni ca : Ambrozie, Ciprian, Ieronim și Augustin.

După Sf. Ambrozie, Sf. Taine se sfințesc prin binecuvântare și se transformă în Trupul și Sângele Mântuitorului prin taina sfintei rugăciuni: „Domnul Iisus însuși strigă: Acesta este Trupul Meu, înainte de binecuvântarea cuvintelor dumnezeești, altfel se numește pâinea, dar după sfințire devine Trup. El însuși îl numește Sângele Său; înainte de sfințire i se spune altfel, dar după sfințire se preface în Sânge. Și tu spui Amin, adică adevărat este! Ceea ce spune gura și mărturisește cugetul lăuntric, ceea ce spune cuvântul, să o simtă inima” .

Dacă Sf. Ambrozie s-a exprimat câteodată, vorbind de transformarea darurilor euharistice, că aceasta se săvârșește de întru-tot puternicul cuvânt al lui Hristos, apoi însuși acel cuvânt, care a fost atât de puternic încât a adus toate din neființă la ființă . Prin aceasta a avut în vedere să lămurească numai posibilitatea acestui lucru dumnezeiesc, neajuns de mintea omenească, iar nici de cum să determine timpul săvârșirii lui.

8. Euharistia ca jertfă

Părinții și dascălii bisericești recunosc prezența reală în Euharistie a Trupului și Sângelui lui Hristos, și pun mai presus de orice îndoială faptul că Euharistia e jertfă curată și perfectă, care înlocuiește jertfele din Vechiul Testament care aveau un rol simbolic. Pe jertfelnicul creștin, începând cu Cina cea de Taină, este pus înainte și se înalță Mielul cel adevărat al lui Dumnezeu, Care a ridicat păcatele lumii, fiind răstignit pe cruce, Trup care a pătimit și Sânge care s-a vărsat pentru păcatele tuturor.

Sfântul Grigore de Nyssa, vorbind despre Hristos Cel jertfit pentru noi, Însuși fiind preot și în același timp Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii, întreabă: „Când s-a săvârșit aceasta?, și răspunde: Atunci, când și-a dat Trupul Său, spre mâncare, ucenicilor, arătând lămurit prin aceasta că aducerea Mielului, ca jertfa, s-a săvârșit deja“. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, completându-l, zice: „Arhiereul nostru a adus jertfa, care ne curățește; aceeași jertfa, care s-a adus atunci, o aducem și noi acum, ea nu se sfârșește. Aceasta se face în amintirea celor ce au fost atunci: Aceasta să faceți, a poruncit, întru pomenirea Mea. Nu altă jertfa, ci chiar aceea pe care a adus-o atunci Arhiereul, o aducem și noi totdeauna, sau mai bine – săvârșim amintirea acelei jertfe“.

Importanța Euharistiei este una foarte mare și neobișnuit de însemnată și binefăcătoare după lucrările sale, atât pentru acei pentru care ea se săvârșește, cât și, cu deosebire, pentru acei care se împărtășesc cu dânsa, cu vrednicie. Ea îl face pe Dumnezeu milostiv și dă iertare de păcate tuturor, pentru care se aduce, nu numai celor vii, ci și morților. Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă că atunci când ne rugăm pentru cei morți, deși au fost păcătoși și invocăm pe Hristos, Care s-a răstignit pentru păcatele noastre, atunci milostivim pe iubitorul de oameni Dumnezeu și pentru ei și pentru noi. De aceea și Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să facem pomenirea celor trecuți din viață la săvârșirea tainelor dumnezeiești și să rugăm pentru ei pe Mielul, Cel jertfit, care a ridicat păcatele lumii .

Prin comunicarea internă și unirea cu Hristos, Sf. Euharistie introduce în natura celor ce se împărtășesc și germenele unei vieți noi în Hristos și-i face părtași și moștenitori vieții veșnice. După Sfântul Grigore de Nyssa, Trupul lui Hristos, pe care îl primim în Euharistie este un antidot puternic împotriva forței distrugătoare a morții introduse prin păcat în natura noastră și, ca urmare, „trupurile noastre care primesc Euharistia, nu mai sunt deja stricăcioase, ci au nădejdea învierii în viata veșnică", Iar după Sfântul Chirii de Ierusalim și Damaschin, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, ne facem părtași Trupului și Sângelui Lui, părtași Trupului și dumnezeirii Lui, iar după Sfântul Vasile cel Mare și Ambrozie, împărtășindu-ne, noi ne facem și părtași vieții veșnice. Fără comunicarea Trupului și Sângelui lui Hristos, nimic din toate acestea nu se petrece și nici nu poate fi. „Cel ce nu mănâncă Trupul Domnului, spune Sfântul Ioan Gură de Aur și nu bea Sângele Lui, se lipsește de viața veșnică“, sau: „A nu se împărtăși cu această cină mistică este moarte“. De aceea și Fericitul Augustin zice: „Cine nu primește Trupul și Sângele Domnului, nu are viața veșnică" .

Săvârșitorii Tainei

Despre dreptul exclusiv al ierarhiei sacramentale de a săvârși Sfintele Taine și mai ales Sfânta Euharistie, dau mărturie Sfinți Părinți, precum: Ilarie, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom, Sfântul Epifanie, Fericitul Ieronim și Sfântul Chiril al Alexandriei, și mai ales sinoadele bisericești : Sinodul I din Niceea, Sinodul din Ancira și Sinodul din Laodiceea. Prin canoanele acestor sinoade, săvârșirea Euharistiei este afirmată ca lucrare exclusiv preoțească, încredințată doar episcopilor și preoților, nu și diaconilor și gradelor inferioare lor. De aceea, diaconii, după cum prevăd aceste canoane, pot doar să asiste, să ajute și, prin încredințare specială, să împărtășească pe credincioși. Nu pot să-și dea siguri Sf. Împărtășanie, căci se afirmă printr-un canon de la Trulan : „Nimeni din cei ce sunt în rândul mirenilor să nu-și dea singuri dumnezeieștile Taine, când este episcop, preot sau diacon. Cel ce va îndrăzni să facă așa ceva, să fie excomunicat de la Biserică pe timp de o săptămână, înțelepțindu-se prin aceasta ca să nu cugete mai mult decât trebuie a cugeta” (Romani 12,3)

Dreptul acesta de a săvârși Sf. Euharistie este dat doar celor care s-au învrednicit să devină urmași ai lui Hristos, întrucât ei s-au pregătit pentru această jertfă, le-a fost cercetată vrednicia pentru această jertfă și s-a garantat pentru ei. Așadar, preotul nu săvârșește Sf. Euharistie în nume propriu, ci în numele ierarhului, a cărui nepomenire la săvârșirea acestei Sfinte Taine, o invalidează în chip real, fiind pierdută ascultarea. De aceea, preotul nu săvârșește nimic de la sine, ci în numele celui care l-a uns în preoție și care va da seama pentru el înaintea lui Dumnezeu.

10. Materia Tainei

În perioada ce am examinat-o și în cea precedentă era recunoscut de toți că materiei Euharistiei trebuiau să-i servească pâinea de grâu – obișnuită sau dospită și vinul din viță, amestecat cu apă, conform cu Sângele și apa cursă din coasta Mântuitorului răstignit.

S-a afirmat că primii creștini săvârșeau Sf. Euharistie folosind în loc de vin, must, având ca temei episodul Pogorârii Sf. Duh, când Sf. Apostoli au fost acuzați că erau „plini de must”. Vinul este folosit în această taină și din cauza simbolismului său : bobul de strugure este strivit și trebuie să fermenteze pentru a deveni vin. Asemenea și Hristos, pentru a putea institui Sf. Euharistie, trebuie să pătimească, să fie zdrobit și să moară, pentru ca sângele său să devină vinul de viață făcător.

Că în această perioadă se credea că e necesar să se întrebuințeze și chiar se și întrebuința la săvârșirea Sfintei Euharistii, pâine dospită și nu azimă, aceasta se vede din faptul că această pâine, de obicei, se numea simplă (artos) sau chiar pâine dospită. De asemenea se mai vede și din faptul că împotriva acestei întrebuințări a pâinii dospite, la săvârșirea Sfintei Euharistii, nu s-au primit dispoziții niciodată, pe când împotriva întrebuințării azimilor, se întâlnesc dispoziții, deși indirecte. Așa, de exemplu, Sfântul Chiril al Ierusalimului dă credincioșilor următorul sfat referitor la pâinea și vinul euharistie, după sfințirea lor : „privește, nu ca la pâine și ca la vin simplu, pentru că după cuvintele Stăpânului, ele sunt Trupul și Sângele lui Hristos, deși simțurile (tale trupești) ți le prezintă ca pâine și vin". Aceasta arată lămurit, că pâinea până la sfințire, era pâine obișnuită sau pâine simplă, după cum și vinul. Sfântul Ambrozie numește de-a dreptul această pâine: pâine întrebuințată (panis usitatus). Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă și susține săvârșirii Cinei celei de Taină în zile obișnuite, iar nu în zilele azimelor, explicând cuvintele Sfântului Evanghelist Matei, care hotărăsc timpul acesta: în prima zi a azimelor (Matei 26,17), în sensul de zi care preceda ziua praznicului azimelor, iar cuvintele Sfântului Evanghelist Luca: iar venind ziua azimelor (Luca 22, 7), în sensul că ea se apropiase și era oarecum lângă ușă. Prin aceasta, se înțelege a înlătura orice idee, că însuși Hristos ar fi săvârșit Sfânta Euharistie cu azime. Înlătura totodată și ideea că creștinii ar fi putut și ar putea întrebuința azime și face următorul raționament: „(Hristos) S-a supus și tăierii împrejur, a observat și sâmbăta, a săvârșit praznicele, a mâncat azime și toate acestea le-a făcut în Ierusalim; noi, însă, nu suntem cu nimic datori din toate acestea, din contra, Sfântul Apostol Pavel ne spune: De vă veți tăia împrejur, Hristos nimic vouă nu vă va folosi (Galateni 5, 2). Iar despre azime spune: să serbăm, nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutății și al vicleșugului, ci întru azimile Curăției și ale adevărului (I Corinteni 5, 8). Azimele noastre nu constau în faină amestecată, ci în viața ireproșabilă și virtuoasă”.

Sfântul Epifanie afirmă despre ereticii ebioniți că se țineau foarte serios de legea lui Moise folosind azima la euharistie diferențiindu-se de Biserică.

Episcopii romani, ca Inocențiu I, Melchiad și Siriție, numesc pâinea întrebuințată la săvârșirea Sfintei Euharistii – pâine dospită (fermentum), fapt din care se vede că ei nu găseau necesar să întrebuințeze azime la săvârșirea Sfintei Euharistii și nici nu știau că se întrebuințează undeva.

In final amintim de interdicția sinodul Trulan de a primi azimele ce li se dau de iudei. Cu toate că această interzicere avea scopul de a-i înlătura pe creștini de tot ce-i iudaic, se interzicea și admiterea împrumutării azimelor de la iudei, spre a le întrebuința într-o lucrare creștinească sfințită, cum era Sfânta Euharistie. Amintim și canonul 70 apostolic, care oprește comuniunea religioasă cu iudeii: „ dacă vreun episcop sau diacon sau oricare din rândul clericilor ar posti cu iudeii sau ar prăznui cu ei sau ar primi de la ei daruri de sărbătoare, precum azimile, să se caterisească, iar dacă ar fi laic, să se afurisească” .

Că în Biserică era recunoscut ca necesară, pe lângă întrebuințarea pâinii, la săvârșirea Sfintei Euharistii și întrebuințarea vinului de viță amestecat cu apă, aceasta se vede atât din mărturiile diferiților Părinți bisericești , care, când învățau direct despre însemnătatea și necesitatea acestui obicei, când condamnau comunitățile eretice, care, – ca encratiții și maniheii,- nu întrebuințau deloc vin în Euharistie, ci numai apă, cât și din hotărârile directe ale sinoadelor, ca cel din Cartagina . Mai ales sinodul Trulan în canonul 32, în vederea inovației armenilor de a întrebuința numai apă, fără de vin, la săvârșirea Euharistiei, a hotărât următoarele: „Ni s-a făcut cunoscut că în provincia armeană cei ce săvârșesc jertfa cea de sânge, aduc la sfânta masă, numai singur vinul, neamestecat cu apă. Sfinții Părinți, însă, ne-au predat obiceiul ca să amestecam vinul cu apă, când trebuie să săvârșim jertfa cea fără de sânge, fapt care se referă la unirea Sângelui cu apa, care a curs din prea cinstita coastă a Răscumpărătorului nostru și Mântuitorului Iisus Hristos, spre viața întregii lumi și răscumpărarea de păcate. Și în toate bisericile unde au strălucit luminile spirituale, s-a păstrat această regulă și Tradiție dumnezeiască. Dacă vreunul dintre episcopi sau preoți nu săvârșește după regula dată de Apostoli și nu amestecă vinul cu apă și astfel să aducă Prea Curata Jertfa, să fie depus, ca unul ce nu vestește și nu săvârșește Taina desăvârșită și a alterat, prin inovație, regula primită de la Apostoli“.

11. Concluzii

Este recunoscut faptul că în Biserică, Taina Euharistiei totdeauna a fost o lucrare sfințită, la care participă însuși Hristos, cu adevăratul Său Trup, cu care a pătimit pentru noi și cu adevăratul Său Sânge, pe care L-a vărsat pentru noi. Felul acestei participări, totdeauna s-a presupus în proaducerea sau prefacerea pâinii și a vinului euharistie în Trupul și Sângele lui Hristos.

Timpul acestei prefaceri mistice, niciodată n-a coincis cu pronunțarea cuvintelor lui Hristos, cu care a instituit Sfânta Euharistie, ci cu chemarea darului Sfântului Duh, asupra celor puse înainte.

Euharistia totdeauna a fost recunoscută ca jertfă adevărată și bine plăcută lui Dumnezeu, care dă celor ce o aduc și celor ce o primesc iertarea păcatelor, unirea cu Hristos și arvuna vieții veșnice.

De aceea, totdeauna s-a recunoscut ca necesară împărtășirea credincioșilor cu Sfânta Euharistie, împărtășindu-se sub ambele forme, a pâinii și a vinului, exceptând numai pe prunci pe care-i împărtășește numai sub forma vinului.

Dreptul de a săvârși lucrarea sfințită a Euharistiei s-a atribuit totdeauna în Biserică numai episcopilor și preoților, nepermițându-se niciodată, nu numai mirenilor, de a o săvârși, dar nici chiar diaconilor.

În sfârșit, materia necesară pentru Euharistie, totdeauna s-a recunoscut în Biserică, ca fiind pâine de grâu obișnuită sau dospită și vin de viță, amestecat cu apă. Se poate pune întrebarea: cum a învățat Biserica despre Euharistie în timpurile ce au urmat? Biserica Ortodoxă, păstrează nealterat adevărul primit din timpurile apostolilor și nu-și îngăduie nici o abatere de la acest adevăr mântuitor, conducându-se după principiul sobornicității. Despre Biserica Apuseană, care s-a despărțit de Biserica de Răsărit (la anul 1054), nu putem spune că păstrează adevărul nealterat , fiindcă ea și-a permis multe și însemnate inovații, majoritatea din cauze politice. Libertatea totală fața de orice autoritate nu ține de smernenia Lui Hristos și de aceea inovațiile sunt inevitabile.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit Sf. Taină a Euharistiei joi seara, în 13 Nissan, la ultima cină pe care o ia înainte de patima Sa, împreună cu Apostolii Săi. Elementele Sf. Euharistii sunt : pâinea dospită, și nu azima, și vinul curat din struguri. Săvârșitorul nevăzut al Tainei este Însuși Hristos, Cel Care se aduce jertfă pentru noi și El este Cel Care a dat Apostolilor și urmașilor acestora, preoții și episcopii, porunca și puterea de a săvârși Sf. Euharistie (Lc. 22,19; I Cor. 11,24).

Prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului se săvârșește prin binecuvântarea lor de către Domnul Iisus Hristos, prin harul Sf. Duh, la rugăciunea epiclezei rostită de preotul săvârșitor.

Hristos este prezent în mod real în Sf. Împărtășanie, iar aceasta nu este doar o Taină, ci și jertfă, nesângeroasă, de ispășire pentru vii și pentru morți. Această jertfă aduce iertarea păcatelor, tămăduirea rănilor trupului și sufletului și realizează unitatea eclezială a tuturor mădularelor Trupului lui Hristos, Biserica. De aceea Sf. Euharistie poate fi privită ca un punct de sprijin pentru refacerea unității bisericești, dintr-o perspectivă ecumenică.

CONCLUZII

Cuvântul taină reprezintă ceva închis, care se poate descoperi printr-o anumită inițiere.în creștinism cele trei etape ale inițierii sunt strâns legate. Botezul, ca prima taină, pregătește pe cel nou-venit în Biserică printr-o curățire a sufletului. Sf. Chiril al Ierusalimului afirmă că noi folosim apa văzută pentru că, dintre cele materiale, ea este cea mai aproape de natura sufletului. Moartea împreună cu Hristos prin Botez este explicată de Sfinții Părinți ca moarte a păcatului sau ca jertfire a noastră prin omorârea patimilor. După cum explică Sf. Grigorie de Nyssa, trecerea poporului iudeu prin Marea Roșie preînchipuia Botezul, iar oastea egipteană care se îneacă în apă reprezintă patimile. Deci botezul este înțeles ca o îngropare a noastră prin moartea lui Hristos și o înviere a noastră împreună cu Hristos.

Neputința noastră de a ne ridica singuri din patimile noastre este anulată de Hristos, Care S-a făcut om. Botezul este prima treaptă a ridicării, pentru că prin el noi ajungem să ne luminăm sufletele, înțelegând starea noastră dinainte și conștientizând adevărul revelat în religia creștină. Biserica mărturisește că fără Botez nu poate nimeni intra în împărăția cerurilor. Aceasta nu înseamnă că noi suntem exclusiviști sau că ne considerăm superiori celorlalți, ci că „răutatea învechită“ nu poate fi înlăturată prin propriile puteri, după cum arată Sf. Ciprian al Cartaginei, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu, făcut om pentru noi.

Înțelegând Botezul ca o curățire a sufletului și ca o luminare pentru înaintarea noastră în virtute, atunci acesta poate fi administrat și pruncilor nou-născuți.

Taina Mirungeri dă celui nou-botezat cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, și anume Duhul înțelepciunii, Duhul sfatului și al puterii, Duhul cunoașterii și al evlaviei, Duhul temerii de Dumnezeu. Sf. Grigorie de Nyssa explică prezența Sf. Duh lucrător prin cele șapte daruri astfel: „harul se îndulcește odată ce vine peste el Duhul cel Sfânt, așa cum s-a întâmplat cu lemnul crucii înfipt în apa amară din Mera, care pentru cei credincioși își schimbă în bine însușirile, pe când pentru cei necurați s-a dovedit cu gust rău și de neînțeles“.

Chipul porumbelului luat de Duhul Sfânt la Botezul Domnului sugerează că Duhul cel Sfânt poate fi primit doar dacă devenim curați, iubind virtuțile închipuite de această pasăre, și anume blândețea și smerenia.

Sf. Dionisie Areopagitul afirmă că Hristos este chipul mirului. Astfel, mireasma sfințeniei face ca îngerul să cunoască pe Hristos în persoana Fiului lui Dumnezeu. Îngerii fiind naturi sensibile, duhuri, pot percepe duhovnicește mireasma dumnezeirii.

Dacă prin sfințenie se poate cunoaște duhul lui Dumnezeu, atunci înseamnă că religia creștină este o religie a sfințeniei.

Cântarea Postului Mare – „Doamne, femeia ceea ce căzuse văzând dumnezeirea Ta și a luat rânduială de mironosiță“ – poate primi următoarea interpretare: sfințenia din persoana Mântuitorului poate face ca noi să ne întoarcem la chipul smerit al virtuții.

Taina Euharistiei este taina care ne unește prin intermediul pâinii și vinului cu Trupul și Sângele lui Hristos. Creștinii primelor secole chiar au fost acuzați că ar fi mâncat carne și sânge. Trupul și sângele se mănâncă spre iertarea păcatelor și spre unirea cu Hristos în patimile noastre.

Operele Sfinților Părinți conțin un grad de maturitate intelectuală și echilibru sufletesc care indiscutabil vin dintr-o gândire curată și o apropiere intensă de Dumnezeu. Doar un suflet smerit poate primi darurile lui Dumnezeu și poate cunoaște tainele existenței. Dacă ne îndepărtăm de gândirea Sfinților Părinți nu ne îndepărtăm de niște concepte filosofice sau de niște dogme ale unei religii, ci ne îndepărtăm de normalitatea vieții noastre.

Am încercat în lucrarea de față să demonstrez ajutându-mă de gândirea Sfinților Părinți ai Bisericii, că Biserica noastră păstrează un adevăr neschimbabil indiferent de epocă. Lumea actuală se confruntă cu niște probleme care nu pot fi rezolvate fără gândirea curată a sfintilor.

Între Biserica noastă și celelalte Biserici există unele discuții interminabile, fie în legătură cu pedobaptismul (între noi și bisericile protestante ) , fie în legătură cu folosirea pâinii dospite (între noi și Biserica romano-catolică),fie în legătură cu cinstirea icoanelor și sfințirea și binecuvântarea materie.Toate aceste întrebări și probleme se pot înlătura dacă preluăm gândirea și calea Sfinților Bisericii noastre.

ABREVIERI

Abrevieri generale:

apud – citat preluat din

arhim – arhimandrit

art. cit. – articol citat

asist – asistent

Buc. – București

col. – colecția

ed. – editura

dr. – doctor

drd. – doctorand

op. cit. – opera citată

p. – pagina

pr. – preot

prof. – profesor

sf.. – sfântul

trad. – traducător

v. – verset

Cărți și publicații periodice:

A.B.- Altarul Banatului

B.O.R.-Biserica Ortodoxă Română

E.I.B.M.B.O.R.-Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

Î. B.- Îndrumător Bisericesc

M.B.- Mitropolia Banatului

M.M.S.-Mitropolia Moldovei și Sucevei

O- Ortodoxia

P.S.B.-Părinți și Scriitori Bisericești

S.T.-Studii Teologice

S.P.A.-Scrierile Părinților Apostolici

T.R.-Telegraful Român

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Ambrozie, Sfântul, Despre Sfintele Taine – De Mysterii, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Scrisori, trad. și note de Prof. David Popescu, Imnuri, trad. și introd. de Lect. Dr. Dan Negrescu, P.S.B. vol. 53, partea a II-a, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1994.

Idem, De sacramentis, trad. Ene braniște, Studii teologice, 7-8/1965

Apologeți de Limbă greacă, trad., introd., note și indici de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997.

Apologeții de Limbă latină, P.S.B. vol. 3, trad. de Prof. Nicolae Chițescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol și Prof. David Popescu, introd., note și indici de Prof. Nicolae Chițescu, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1981.

Augustin, Fericitul, Confesiuni, trad. Nicolae Barbu, EIBMBOR, București, 1994.

Biblia, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1982.

Canoanele Bisericii Ortodoxe, note și comentarii de Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Tipografia Polsib, Sibiu, 1993.

Chiril al Ierusalimului, Sfântul, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, P.S.B. vol. 41, partea a IV-a, traducere, introducerie și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Instit. Biblic și de Mis. al B.O.R., București, 2000.

Chiril al Alexandriei, Sfântul, Închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, P.S.B. vol. 38, partea I, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1991.

idem, Glafire, P.S.B. vol. 39, partea a II-a, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1992.

Damaschin, Ioan, Sfântul, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, București, 1993.

Dionisie Areopagitul, Sfântul, Opere Complete și Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Scoliile, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București, 1996.

Efrem Sirul, Sfântul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, studiu introd. și trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Efrem Sirul, Sfântul, Imnele Nașterii și Aratării Domnului, trad. și prezentare de Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească. Martirii din Palestina., P.S.B. vol. 13, partea I, trad., studiu, note și comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1987.

Grigorie de Nyssa, Sfântul, Scrieri Exegetice, Dogmatico-Polemice și Morale, P.S.B. vol.30, partea a II-a, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998.

idem, Scrieri Exegetice, Dogmatico-Polemice și Morale, P.S.B. vol.30, partea a II-a, trad. și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998.

idem,Despre viața lui Moise, trad., studiu introductiv și comentariu de Pr. Prof. Ion Buga, Editura Sf. Gheorghe-Vechi, 1995.

idem, Marele cuvânt catehetic,trad. pr. Prof. Grigore Teodorescu, Editura Sofia, 1998

Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Sfinții, Despre Preoție, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1998

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Postul Mare, Colecția „ Comorile Pustiei ”, vol. 19, trad. de Episcopul Melchisedec al Romanului (1893), Editura Anastasia, București, 1997.

idem, Predici la Duminici și Sărbători, trad. de Ep. Melchisedec al Romanului, Editura Buna Vestire, Bacău, 1997.

Idem, Predici la Sărbători Împărătești și Cuvântări de laudă la Sfinți, trad. din gr. și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 2002.

Liturghier, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1980.

Macarie Egipteanul, Sfântul, Omilii Duhovnicești, P.S.B. vol. 34, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, introd., indici și note de Pr. Prof. Dr. N. Chițescu, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1992.

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Ambigua, Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Dialogul, P.S.B. vol. 80, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1983.

idem, Mystagogia, Cosmosul și Sufletul, Chipuri ale Bisericii, introd., trad., note și două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura I.B.M.B.O.R., București 2000.

Idem, Cuvânt Ascetic. Capete despre dragoste, în col. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, trad. Pr. D. Stăniloae, ediția a II-a , edit. Harisma, București 1993.

Idem, Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptură, Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, trad. Pr. D. Stăniloae, ediția a II-a , edit. Harisma, București 1994.

Origen, Scrieri alese, Exegeze la Noul Testament. Despre rugăciune. Filocalia., P.S.B. vol. 7, partea a II-a, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Lațcu, studiu introd. și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1982..

Scrierile Părinților Apostolici, trad. de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1995.

Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos, trad., note și studiu introductiv de Pr.Dr. Nicolae Achimescu, Editura Polirom, Iași, 1996.

Vasile cel Mare, Sfântul, Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), P.S.B. vol. 12, partea a III-a, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1988.

idem, Asceticele, P.S.B. vol. 18, partea a II-a, trad., intr., indici și note de Prof. Iorgu D. Ivan, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1989.

Studii și articole

Buzescu, Pr. Prof. Nicolae C., Lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, Revista „Ortodoxia”, nr. 3-4, București, 1979, pp.562-582

Buzdugan, Prof. Costache , Dumnezeiasca Euharistie, taină a unității Bisericii, la Fericitul Augustin, Revista „ Mitropolia Moldovei și Sucevei ”, nr. 1-2, anul 49, Iași, ianuarie-februarie 1973, pp. 47-61.

Caraza, Drd. Ioan , Doctrina Euharistică la Sfântului Chiril al Alexandriei, Revista „Studii Teologice”, nr. 7-8, București 1968, pp. 528-542.

Cyrille, Argenti, La Chrismation, Contact, 1982, nr. 118.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur, Revista „Ortodoxia”, nr. 4, anul 17, București 1965, pp. 520-535.

Idem. ., Sfânta Euharistie în concepția vechilor catolici și poziția Bisericii Ortodoxe în această problemă, Revista „Ortodoxia”, nr. 3, an 19, București, iulie – septembrie 1967, pp. 321-349.

Georgescu, Pr. Magistr. Mihai , Sfintele Taine după catehezele Sfântului Ciril al Ierusalimului, Revista „Studii Teologice”, nr. 7-8, București, 1959, pp. 428-442.

Kirkos, Drd. Gîrma Wolde, Slujba mirungerii în ritul liturgic etiopian și în cel bizantin, Revista „ Ortodoxia ”, nr. 4, București, 1972, pp. 568-577.

Mehedințu, drd.Viorel, Dogma Euharistică în Sfânta Liturghie, Revista „Studii Teologice”, nr. 5-6, București 1967, pp. 276-289.

Mihail de Astrahan și Enotaevsk, Episcopi , Euharistia și unirea creștinilor, în „Studii Teologice”, revistă periodică, editată de Patriarhia din Moscova, vol. 7, Moscova,1971, pp. 222-231,Revista „Ortodoxia”,nr. 2,București,1973, pp.286-289.

Mircea, Pr. Ioan, Taina Mirungeri, Revista „ Ortodoxia ”, nr. 3-4, București, 1979, pp. 477-484.

Nicolescu, Diac. Prof. Nicolae. , Cele patru Evanghelii dovadă pentru folosirea pâinii dospite la Sfânta Euharistie, Revista „Studii Teologice”, nr. 9-10, București, noiembrie-decembrie 1951, pp.552-558.

Nișcoveanu, Pr. Drd. Mircea , Teologia Sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, Revista „Studii Teologice”, nr. 5-6, București, 1967, pp. 290-301.

Piteșteanul, Mitrop. Silvestru B., predică, Misterul Mi-ungerii, Revista „ B.O.R.”, nr.5, anul 6, București, Mai 1882, pp. 257- 279.

Săuca, drd. Ioan, Taina Sfântului Botez de-a lungul vremii (I), Revista „ Mitropolia Banatului ”, nr. 5-6, 1934, pp. 285-306

Idem, Taina Sfântului Botez de-a lungul vremii (II), Revista „ Mitropolia Banatului ”, nr. 7-8, 1934, pp. 428-441.

Sârbu, Pr. Prof. Corneliu , Sfânta Euharistie și unitatea creștină, Revista „Ortodoxia”, nr. 1, București, 1967, pp. 49-64.

Spicq, C., La théologie paulinienne du Baptême, „Les Questions Liturgiques et Paroussiales“, Louvain, nr. 3 – 4, 1939.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală în ortodoxie, Revista „Ortodoxia”, nr. 3-4, București, 1979, pp. 499-510

Idem, Teologia Euharistiei, Revista „ Ortodoxia”, nr. 3, anul 21, București, iulie-septembrie 1969, pp. 343-363.

Idem, Proscomidia sau rânduiala proaducerii Darurilor pentru Sfânta Jertfă a lui Hristos (I), Revista „ Studii ”, Mitropolia Banatului, pp. 261-277.

Stănuleț, Drd. Constantin, Doctrina euharistică în operele Sfântului Chiril al Ierusalimului, Revista „Orodoxia”, nr. 2, București, 1971, pp. 210-218.

Streza, Pr. Asist. Dr. Liviu, Taina Mirungeri în Biserica Ortodoxă și în bisericile vechi-orientale, Revista „ Ortodoxia ”,nr. 2, București, 1987, pp. 62-84

Șchiopu, drd. Iulian, Botezul și Mirungerea în operele Sfântului Ambrozie și Teodor de Mopsuestia, Revista „ Studii Teologice ”, nr. 7-8, anul 20, septembrie-octombrie 1968, pp. 544-557.

Todoran, Drd. Simion, Sfânta Euharistie, Revista „B.O.R.”, nr. 9-10, București, septembrie-octombrie 1982, pp. 834-843..

Țilea, Pr. Gheorghe, Evlavia euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, Revista „Studii Teologice”, nr. 9-10, anul 9, București, 1957, pp. 632-648.

Zezioula, Ioan D., Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și în episcop, în primele trei veacuri ( teză de doctorat în Teologie ), Atena, 1965, pp. 211, Revista „ Ortodoxia ”, nr. 20, București, iulie-septembrie 1968, pp. 424-425.

Cărți și manuale

Braniște, Pr. Prof. Ene , Liturghia Specială, Editura Nemira, București, 2002

Cabasila, Nicolae , Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, trad. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, trad. din lb. Gr. de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997.

Credința Ortodoxă,Editura Trinitas,Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași, 1996.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, vol. III, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1988

Idem, Patrologie, Editura I.B.M.B.O.R., București 1956.

Învățătură Sântă adecă a Sântei și dumnezeieștii Liturghii, trad. de Ieremia Cacavela, Sfânta Măn. Cozia, Eparhia Râmnicului, Editura Regia Autonomă „ Monitorul Oficial ”, București, 1998.

Mitrofanovici, V., Liturgica Bisericii Ortodoxe, 1929.

Silvestru, Arhimandrit, Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. IV, trad. de Arhim. Gherasim Miron, Editura Credința Strămoșească, 2001.

Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe, după princiipii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii Săi, vol. I, Ediție îngrijită de Protos. Grichentie Natu, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2002.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.B.O.R., București, 1997.

Telea, Asist. Univ. Dr. Marius, Antropologia Sfinților Părinți Capadocieni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001