Taina Sfintei Euharistii LA Ortodocsi Si Romano Catolici
TAINA SFINTEI EUHARISTII LA
ORTODOCȘI ȘI ROMANO-CATOLICI
C U P R I N S
Introducere
Capitolul I.
SFÂNTA EUHARISTIE CA TAINĂ LA ORTODOCȘI
SI LA ROMANO-CATOLICI
– Ființa Sfintei Euharistii
a) Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharistii
b) Partea văzută a Sfintei Cuminecături
c) Partea nevăzută a Sfintei Euharistii
Capitolul II.
PREZENȚA REALĂ A LUI HRISTOS ÎN SFÂNTA
EUHARISTIE
Capitolul III.
PREFACEREA ELEMENTELOR EUHARISTICE LA
ORTODOCȘI
– Epicleza
– Consecințele prefacerii elementelor
– Cererile adresate lui Dumnezeu după prefacere
Capitolul IV.
TRANSSUBSTANȚIAȚIA
– Modul de săvârșire și împărtășire a Euharistiei
– Sfânta Euharistie și unitatea creștină în cadrul
Mișcării Ecumenice
Capitolul V.
EUHARISTIA CA JERTFĂ LA ORTODOCȘI ȘI LA
CATOLICI
– Ființa Euharistiei ca jertfă
– Efectele Euharistiei ca jertfă și ca taină
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
De la început, omenirea a fost sortită trăirii în Dumnezeu , la o viață fericită, lipsită de griji, suferințe și moarte. În nemărginita Sa bunătate, Dumnezeu n-a voit să dețină singur viața de fericire dumnezeiască, ci a binevoit să facă și pe om părtaș la o asemenea viață. Astfel a creat omul „după chipul și asemănarea Sa”, dându-i posibilitatea de a-și menține această stare de fericire inițială.
Totuși, Dumnezeu n-a întârziat să-și reafirme dragostea față de om, trimițându-i, Răscumpărător din robia păcatului și a morții, pe însuși Fiul Său iubit, Iisus Hristos. Venirea lui Hristos împacă pe om cu Dumnezeu și șterge păcatul strămoșesc. Până la Hristos, viața, mântuirea și desăvârșirea erau, practic, imposibile. Prin El acestea devin scopul și ținta oricărui creștin. Prin Hristos, orice suflet omenesc se simte făcut ca să trăiască o viață mai înaltă, mai curată, mai aleasă, o viață cu totul duhovnicească, dumnezeiască aproape. Prin moartea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, în viața omului, ținta asemănării cu Dumnezeu a devenit o nouă realitate. Chipul lui Dumnezeu adâncit în sufletul omenesc, odinioară întunecat prin cădere, prin Hristos devine iarăși o dorință și scop de realizare omenească. Aspirația omului către Dumnezeu, dezideratul sfințeniei divine prin Hristos, planează iarăși asupra omenirii, prin îndemnul care străbate și covârșește sufletele celor însetați după o altă viață decât aceea pe care o cunoșteau. „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”. Acum omul cel înnoit prin jertfa de pe Golgota nu se mai lasă tras de lut spre pieire, ci ajutat de noul Adam, râvnește veșnicia pierdută prin vechiul Adam, tinzând să-și realizeze scopul nou al vieții: asemănarea și unirea cu Dumnezeu.
Hristos, noul Adam, noua viață, deși plecat cu trupul dintre noi, continuă să fie prezent, , prin Sfintele Taine. Adeseori se pune întrebarea ce sunt aceste taine, care păstrează mereu viu pe Hristos între noi? Ele sunt niște lucrări sfinte văzute, prin care ni se împărtășesc harurile nevăzute ale lui Dumnezeu. Prin mijlocirea Sfintelor Taine, însuși Hristos, venind la noi, își face sălaș în sufletul nostru. El omoară păcatul din noi, ne dă propria Sa viață și lucrează desăvârșirea noastră, făcându-ne părtași dumnezeirii Lui.
Prezența Mântuitorului în lume se află în modul cel mai vădit în Biserică, în Sfânta Euharistie, pentru că ea este însuși Trupul și Sângele Domnului. Inseparabilă de Hristos cel înviat, Euharistia nu este separabilă nici de taina Bisericii care este Trupul tainic al Domnului.
Astăzi ca de altfel în fiecare moment al timpului, fie prezent, trecut sau viitor, dumnezeiasca Euharistie nu este altceva decât centrul vieții creștine.
A cuteza să scrii ceva vrednic despre această taină este ca și cum ai încerca să pătrunzi în „corola de minuni a lumii”. Pentru acest lucru e nevoie de pana unui înger, de mâna unui serafim sau, mai bine, de lumina Duhului Sfânt. Înainte de a încerca să înțelegem această taină divină trebuie să cădem cu fața la altar și să-L rugăm pe Hristos să ne trimită lumina Sa călăuzitoare care să ne străbată mintea și să ne poarte mâna pentru a putea scrie ceva vrednic.
Prin Sfintele Taine și cu deosebire prin Taina Sfintei Euharistii, care coboară pe Hristos real și substanțial în noi, ne facem încă din această lume, părtași vieții și slavei viitoare. Sufletul nostru trăiește din această pâine a vieții după ce și-a primit ființa din baia Botezului și întărirea prin ungerea cu sfântul Mir. Mulțumită lucrării sfințitoare a tainelor, Hristos, Soarele dreptății, intră ca printr-o fereastră în această lume întunecată și omoară tot ce-i pieritor în ea, căci Lumina lumii biruiește lumea, potrivit cuvintelor Lui: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33), vrând să arate prin aceasta că toți aceia care îndrăznesc a se apropia de El, prin ospățul de la Masa Lui și trăirea tainică întru El, biruiesc lumea pierzării și se fac vrednici de viața veșnică, a desăvârșirii.
În ceea ce privește dezvoltarea lucrării de față, este o modestă încercare de prezentare a aspectului de viață trăită mai intens în Hristos, prin Euharistie. Am vrut să evidențiez importanța acestei mari taine în viața creștinului ortodox, pe de o parte, și-n teologia romano-catolică, pe de altă parte.
„Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât
din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta
viu va fi în veci. Iar pâinea pe care eu o
voi da pentru viața lumii este trupul Meu.”
(Ioan 6, 51)
Capitolul I
SFÂNTA EUHARISTIE CA TAINĂ LA
ORTODOCȘI ȘI LA ROMANO-CATOLICI
Scopul ultim al oricărui creștin este desăvârșirea sau unirea cu Hristos. Această unire se realizează prin sfintele taine și trăirea în Hristos.
Sfânta Euharistie (ή Έυχάριστιά) este taina în care creștinul, sub chipul pâinii și al vinului , primește adevăratul trup și sânge al Domnului, pentru iertarea păcatelor și câștigarea vieții de veci, înfățișându-se, totodată, real și nesângeros, jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Astfel, Sfânta Euharistie are caracter dublu, de Taină și de Jertfă.
„Euharistia e steaua polară ce călăuzește corabia vieții noastre pe valurile existenței pământești” – afirmă părintele Stăniloaie. Într-adevăr, în Euharistie, omul renăscut în Hristos și întărit prin Duhul Sfânt nu se mai unește cu Hristos care Se naște și moare pentru păcatele noastre, ci cu Hristos care moare la sfârșitul activității Sale, pentru a învia la viața eternă. Deci, euharistia se dă pentru viața de veci, pentru ridicarea deasupra vieții cotidiene, pământești.
Taina Sfintei Euharistii este de origine dumnezeiască și instituirea ei s-a făcut de însuși Mântuitorul, la Cina cea de Taină, când Iisus, luând pâinea și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu”, apoi, luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: „Beți dintru acesta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” și a mai adăugat Hristos: „acesta să faceți întru pomenirea Mea”.
Despre taina aceasta supranaturală a Euharistiei, Mărtirisirile creștine nu învață unanim și-n același fel în toate privințele. Deosebirile dintre ele se referă pe de o parte la ființa Cinei Domnului, iar pe de altă parte la săvșirea ei canonică și la împărtășire. Față de atitudinea diferitelor secte, care spun că Euharistia e doar o comemorare a Cinei sau a morții Domnului, și de Reformați, care precizează că prin Euharistie se primește numai o putere de la Domnul din Cer, Bisericile Ortodoxă, Catolică și Luterană au luat poziție, afirmând solemn că în Euharistie se află prezent spre a se comunica credincioșilor, însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Izvorul și Vistiernicul tuturor darurilor, nu numai vreunul din harurile Sale, ca în celelalte taine. Deosebirile dintre cele trei mari confesiuni apar atunci când se determină modul în care e prezent Mântuitorul în Euharistie, raportul acestei prezențe cu elementele pământești și modul de săvârșire și de împărtășire a acestei taine.
Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică învață că prin chemarea Sfântului Duh și sfințirea de către preot a elementelor euharistice, pâinea și vinul se schimbă, în realitate, în însuși trupul și sângele lui Hristos, încât pâinea și vinul, după binecuvântare, sunt pâine și vin numai în forma exterioară și după gust, în timp ce, prin ființă, ele sunt Trupul și Sângele lui Hristos.
Iisus Hristos a venit în lume să vestească și să dăruiască oamenilor împăcarea cu Dumnezeu. El a pus temelia unei noi vieți, a unei noi ordini. El și-a început propovăduirea cu vestirea că „s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” și a întemeiat în lume Noul Așezământ divino-uman: Biserica, pentru ca să înalțe, prin ea, întreaga lume la Dumnezeu, s-o facă părtașă Împărăției veșnice. Această împărăție a iubirii, Iisus a încredințat-o la Cina cea de taină prin apostoli întregii omeniri. Necesitatea instituirii Euharistiei o nuanțează atât de frumos Sfântul Ioan Damaschin: „Pentru că acest Adam este duhovnicesc trebuia ca și nașterea să fie duhovnicească; tot astfel și mâncarea. Dar pentru că suntem dubli și compuși trebuie ca și nașterea să fie dublă; tot astfel și mâncarea compusă. Nașterea nu s-a dat prin apă și prin Duh, adică prin sfântul botez; iar mâncarea este însăși pâinea vieții, Domnul nostru Iisus Hristos, cel care s-a pogorât din cer”.
Ca Taină e numită după diferita aspecte ale Tainei, Euharistie sau Euloghie (adică mulțumire sau binecuvântare), ca fiind instituită după o mulțumire lui Dumnezeu, conform obiceiului iudaic, Cină domnească ș.a.m.d. de la timpul instituirii, Corpul lui Hristos, Sfântul Potir, ș.a.m.d. din cauza prezenței reale a corpului și a sângelui Domnului, Comuniune (Cuminecătură), Provizie – pentru efectele ei, uniunea cu Domnul. După celălalt caracter e numită și Jertfă sau Aducere și anume Aducere sfântă, mistică, cuvântătoare ș.a.m.d.
Sfintele Taine țin de ființa Bisericii, prin aceasta realizându-se comunitatea sobornicească sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt. După temeiul scripturistic al instituirii lor, toate cele șapte taine prezente în Biserica Ortodoxă și în cea Romano-Catolică sunt instituite de Hristos, unele în mod direct (Botezul, Euharistia, Spovedania, Preoția sacramentală), altele în mod indirect (Mirungerea sau Confirmarea, Nunta și Maslul). După părintele Stăniloaie, Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt cele trei taine „prin care cel ce crede în Hristos e unit deplin cu El sau introdus deplin în Biserică. Ele sunt cele trei taine ale inițierii”.
Dintre toate tainele, cea mai covârșitoare în esența și în efectele ei este Sfânta Euharistie. Ea are darul de a ne desăvârși unirea noastră cu Hristos în gradul cel mai înalt posibil. Dacă în toate celelalte taine, Hristos împărtășește credincioșilor numai unul sau altul din darurile speciale ale harului mântuitor, iar, în Taina Euharistiei, Hristos se dă pe Sine însuși, în întregime, ca mâncare și băutură – însuși Trupul și Sângele Său – astfel ca , acei care se apropie de această taină „cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” se împărtășesc nemijlocit cu Domnul și Mântuitorul lor, se unesc cu însuși harul mântuitor, descoperindu-li-se, prin împărtășire, tot harul și bunăvoința lui Hristos. Prin acest act, credincioșii se leagă între dânșii într-o inimă și-un cuget.
Așadar, atunci când ne împărtășim la această Sfântă Masă, noi, deși suntem în lume, nu mai aparținem lumii, fiindcă trupul și sângele euharistic ne transformă din oameni cu natură păcătoasă, în oameni cu natură transfigurată, îndumnezeită. Prin Euharistie, trupul omului aparține lui Hristos, după cum arată Pavel: „Voi sunteți trupul lui Hristos și unii altora mădulare”.
Părintele Stăniloaie reliefează importanța Euharistiei în actul de mântuire, spunând că „e taina care încoronează Botezul și Mirungerea”. Omul trebuie să depășească starea de păcătoșenie, să uite de „omul vechi”, „murind” prin Boteznă „cu frica lui Dumnezeu, cu credință și cu dragoste” se împărtășesc nemijlocit cu Domnul și Mântuitorul lor, se unesc cu însuși harul mântuitor, descoperindu-li-se, prin împărtășire, tot harul și bunăvoința lui Hristos. Prin acest act, credincioșii se leagă între dânșii într-o inimă și-un cuget.
Așadar, atunci când ne împărtășim la această Sfântă Masă, noi, deși suntem în lume, nu mai aparținem lumii, fiindcă trupul și sângele euharistic ne transformă din oameni cu natură păcătoasă, în oameni cu natură transfigurată, îndumnezeită. Prin Euharistie, trupul omului aparține lui Hristos, după cum arată Pavel: „Voi sunteți trupul lui Hristos și unii altora mădulare”.
Părintele Stăniloaie reliefează importanța Euharistiei în actul de mântuire, spunând că „e taina care încoronează Botezul și Mirungerea”. Omul trebuie să depășească starea de păcătoșenie, să uite de „omul vechi”, „murind” prin Botez și, după aceea, prin împărtășirea de Trupul și Sângele Mântuitorului său, să repete această moarte tainică.
Botezul este taina care ne naște în Hristos, prin ea începem o viață nouă, devenim oameni noi și mădulare noi. Noi înșine devenim prin Botez mădulare nu ale trupului păcătos, ci ale trupului mistic al lui Hristos, care este Biserica întreagă, cu toți membrii ei. Pe cei botezați, Hristos îi curățește de întinăciunea păcatului și întipărește în ei chipul Său. În cei miruiți face mai lucrătoare puterile Duhului Sfânt, a căror comoară s-a făcut trupul Său prin ungere. Dar, când credinciosul este dus la Sfânta Masă spre a se hrăni cu însuși Trupul Fiului lui Dumnezeu, atunci în interiorul său are loc acea minunată transfigurare: „noroiul care primește vrednicie de împărat nu mai este noroi, ci se preface în însuși trupul Împăratului”. Mare este această Taină! – nu poate fi cuprinsă de mintea umană. De aceea, pentru a ne apropia de înțelegerea acestei taine, trebuie să pornim cu credința vie, cu cuvintele omului din Evangelie: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).
Sfânta Euharistie, afirmă arhimandritul Ioan Iovan, corespunde fazei a treia a vieții spirituale, adică fazei unirii cu Hristos. Prin Euharistie trecem de faza purificării prin Botez și de iluminarea prin Mirungere. Devenim „maturi în Hristos” unindu-ne cu Acesta în modul cel mai intim posibil. Păcătoși fiind, avem nevoie de sprijinul unei puteri supraomenești. Acest sprijin ni L-a oferit însuși Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, prin unirea euharistică. În general, se afirmă că în Euharistie nu ne mai naștem în Hristos ca om nou, ci că acest om nou dat de Botez și pecetluit de Taina Mirungerii se hrănește cu hrana sa cerească – Hristos însuși. Odată încorporat deplin în Hristos, Euharistia este aceea cu care împărtășindu-ne tot mai des, realizează și susține împărtășirea noastră tot mai deplină de Hristos, plin de Duhul și creșterea noastră în Hristos, în Biserică, nu în afara ei, și numai ca mădular activ al ei.
Euharistia desăvârșește unitatea și comuniunea cu Hristos și între ei a celor botezați, făcând din cei mulți un singur trup. În teologia contemporană se reafirmă cu tărie că Euharistia nu e Una din taine, ci e chiar Taina Bisericii prin excelență, adică Euharistia înglobează întreaga realitate a Bisericii, într-o continuă deschidere spre ceea ce nu poate fi exprimat niciodată până la capăt, sau cuprins și definit prin simboluri.
Primatul Sfintei Euharistii, între celelalte taine, îl justifică prezența tainică a lui Hristos Dumnezeu, în întregime în ea. Această prezență tainică a lui Dumnezeu în Sfânta Euharistie, noi nu o putem înțelege și concepe cu mintea, întrucât cunoștințele noastre nu pot depăși bariera contingenței acestei lumi. Prin urmare, Euharistia presupune un stadiu mai avansat al vieții duhovnicești a omului. Atunci când suntem luminați de Duhul Sfânt și înțelegerea noastră este pătrunsă de o credință vie, cunoaștem și simțim că în Sfântul Potir, sub forma pâinii și vinului, sălășluiește însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ce stă de-a dreapta Tatălui. Această credință vie va rodi nădejdea că pe Acela pe care acum Îl contemplăm cu credința, ascuns în sfintele taine, odată Îl vom vedea față către față. Aceasta e, de fapt, fericirea omului, adevărata fericire, ce produce acea stare înaltă la care aspiră creștinul: dorul de unire cu Hristos, încă din timpul acestei vieți.
Taina Euharistiei se deosebește de celelalte taine prin aceea că e actul de mulțumire, prin excelență, al Bisericii, e modul euharistic de a fi al Bisericii, pentru tot ceea ce a primit de la Dumnezeu în și prin Fiul Său întrupat: „Pentru toate acestea mulțumim Ție și Unuia născut Fiului Tău cel Sfânt” (rugăciunea liturgică „Cu vrednicie și cu dreptate”).
Nu este vorba doar de împărtășirea tainică a harului, ci de cuminecarea cu Trupul și Sângele lui Hristos, care constituie hrana împărăției veșnice. Aceasta ne-a fost transmisă de către Sfinții Apostoli: „mâncare și băutură ai dat oamenilor spre desfătare ca să-Ți mulțumim Ție, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău, mâncare și băutură duhovnicească și viață veșnică”.
Omul ieșit din apa Botezului nu este întru totul asemenea lui Hristos-Omul, înainte de moarte și înviere. El are nevoie de o pecetluire în viața cea nouă, pe care i-o dă Duhul. Astfel, se poate apropia de însuși Hristos, prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Său în Euharistie.
În Biserica Ortodoxă, Botezul trebuie să fie înaintea Sfintei Împărtășanii, pentru că întâi trebuie să se facă mădularele asemenea Capului (ceea ce face dumnezeiescul Botez), apoi să se unească cu Capul (ceea ce se înfăptuiește în Euharistie). Astfel prin Botez, oamenii sunt frați ai lui Hristos, după har, iar după unirea cu El, în Euharistie, devin Mădulare ale Trupului Său, pline de Duh Sfânt. Din această cauză este necesară săvârșirea celor trei taine în această ordine: Botez, Mirungere, Euharistie.
În Biserica Romano-Catolică s-a distanțat, în timp, administrarea Confirmării, la începutul pubertății, acordându-se uneori Împărtășania înainte de Confirmare, de la vârsta de 7 ani în sus, deci nu îndată după Botez sau amânându-se Împărtășania până la vârsta pubertății, administrând-o odată cu Confirmarea, bineînțeles, după ea, în cadrul unei mise pompoase. În teologia romano-catolică, Confirmarea este taina care încheie lucrarea de încorporare eclezială, și nu Euharistia – ca la ortodocși. Până la conferirea Confirmării, încorporarea eclezială este nedeplină.
Fiecare Taină este o relație cu Hristos cel Răstignit și înviat. Dar Euharistia reprezintă punctul culiminant al acestei relații. Dacă prin toate celelalte Taine, noi avem posibilitatea participării la Patima și viața lui Hristos, prin Euharistie Hristos însuși trăiește în noi și noi în El, iar prin El în Tatăl.
Întreaga învățătură și Tradiție a Bisericii actualizează misterul total al mântuirii noastre în Hristos. Acest mister se revelează nouă în întreitul său aspect temporal, adică al misterului Celui care este, care era și care va veni. Biserica experiază în Euharistie toate trei modurile de prezență, de acțiune și de venire ale lui Hristos.
Dar, pentru că noi înșine nu ne putem îndrepta, însuși „Hristos, venind din sânurile Tatălui S-a făcut pentru noi dreptate și sfințire și răscumpărare”, „și a stricat zidul vrajbei în trupul Său”, și ne-a împăcat cu Dumnezeu. Acest nou legământ instituit de Fiul lui Dumnezeu prin jertfa Sa, se reactualizează ori de câte ori, părându-ne rău de păcate, ne întoarcem spre Cel ce este „Calea, Adevărul și Viața”.
Euharistia e una din acele Taine, care e în stare să ne scape de orice păcat față de Dumnezeu, judecătorul nostru. De aceea trebuie să ne botezăm numai o dată, dar să ne apropiem de Sfânta Masă, de Cina Domnească de mai multe ori.
Nicolae Cabasila explică necesitatea împărtășirii de mai multe ori cu Trupul și Sângele Domnului „pentru că ni se întâmplă, ca oameni ce suntem, să supărăm adeseori pe Dumnezeu, lucru pentru care se cade să ne pară rău, să ne înfrânăm și să ducem aprigă luptă contra păcatului spre a ne scăpa de el. Dar astfel de mijloace nu dau roadă în lupta contra păcatului decât dacă luăm în noi singurul leac împotriva răutăților omenești”. Aici este subliniată și importanța Tainei Pocăinței – indispensabilă mântuirii noastre.
Dacă în sufletul nostru este prezent păcatul – ca vierme ce roade neîncetat în ființa noastră, atunci nici Domnul nu se poate lipi de noi, ci ne îndepărtează, pentru că, atunci când s-a întrupat, Hristos nu a luat doar trupul omenesc, ci întreaga fire omenească. Astefl că, în Euharistie, El se unește în întreaga noastră ființă, dându-ni-se nouă tuturor cu ființa Sa întreagă.
Omul nu se poate uni deplin cu Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, jertfit și înviat, dacât prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui, care ni se dau sub chipul pâinii și vinului prefăcute în cadrul Sfintei Liturghii săvârșite de preot în Biserică. Deci, omul nu se poate umple de Hristos în afara Bisericii și fără Hristos nu se poate face fiu al Tatălui și purtător al Duhului lui Iisus. Oricine se împărtășește fără a fi spovedit de preot sau fără dezlegarea primită pentru păcatele mărturisite și fără încuviințarea lui cade sub osândă grea, așa cum scrie și Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Să se cerceteze însă omul pe sine și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi și mulți au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înșine (la Spovedanie), nu am mai fi judecați. Dar, fiind judecați de Domunl, suntem pedepsiți”.
În fața unei Taine atât de mari, atât de înfricoșătoare, nu se poate vorbi de vrednicie, ci de nevrednicia omului. Dacă ajungem la ideea c^a suntem vrednici, atunci cădem. Cu cât ne vom socoti mai nevrednici de primirea acestei Taine, cu atât vom fi mai vrednici, însă cu cât ne vom socoti mai vrednici, cu atât vom fi mai nevrednici. E prea mare jertfa care s-a adus pentru dobândirea acestui dar – hrana duhovnicească – să putem vorbi de vrednicia omului. După primirea talantului, a sfintei împărtășanii, creștinul trebuie să lucreze cu el, să-l înmulțească. Puterea Euharistiei se realizează în măsura în care noi conlucrăm cu Harul transmis prin cuminecare.
Mare este taina aceasta prin care se desăvârșește unirea noastră cu Domnul; Cabasila exclamă: „O, adânc neajuns al tainelor! Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui cu voia noastră, trupul și sângele Lui una cu trupul și sângele nostru! Și atunci, cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voința noastră, dacă însuși Domnul o mână și cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuși se revarsă peste el”.
De aceea, Hristos ne sfătuiește a ne împărtăși mai des cu această hrană care, pogorându-se din cer, dă viață lumii, iar pe oamenii ce se împărtășesc cu ea îi face „cetățeni ai Raiului”, ai Împărăției veșnice. În Sfânta Scriptură, Hristos spune clar: „Eu sunt pâinea cea care s-a coborât din Cer. De va mânca Cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii”. Când Domnul a predat această Taină ucenicilor săi, nu a dat-o ca un sfat, ca adică să mănânce Trupul Meu cine vrea și să bea Sângele Meu cine vrea așa cum a zis „cine vrea să vină după Mine” și „dacă vrei să fii desăvârșit”, ci a poruncit: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” și „beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu”, adică neapărat trebuie să mâncați Trupul Meu și neapărat trebuie să beți Sângele Meu. Apoi continuă: „aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea”. Adică această Taină pe care Eu v-o predau, să o săvârșiți nu numai o dată, de două ori sau de trei ori (precum tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur), ci zilnic, întru pomenirera patimilor Mele, a morții și a întregii Mele rânduieli.
Prin unirea Euharistică, întreaga noastră făptură se schimbă. Ce oare poate fi mai frumos și mai dorit de orice creștin. Astfel Hristos lucrează în noi, ne modelează după chipul Său, ne face asemenea Lui, devenind făpturi noi, oameni noi. Prin această unire desăvârșită El ne face pe noi asemena Lui, nu trebuie să înțelegem că Hristos se face asemenea nouă, adică trupesc și supus conupiscenței, ca noi.
Toate tainel dau roade incontestabile în viața duhovnicească, dar Sfânta Euharistie e desăvârșirea tuturor celorlalte. Prin ea, creștinul ajunge pe cele mai înalte culmi ale duhovniciei. Dar. Incontestabil, legătură dintre Sfânt^a Euharistie și celelalte taine rămâne mereu una strânsă. El nu pot rodi una fără alta.
Hristos nu numai că a murit pentru noi, ba mai mult, El a înviat, stă de-a dreapta Tatălui mijlocind pentru noi. Euharistia e taina prin care suntem părtași la trupul Împăratului. Liturghia euharistică e o recapitulare a iconomiei divine: „e pâinea supraființială prin care devenim părtași ai firii dumnezeiești, pâinea pentru drumul veșniciei”.
FIINȚA SFINTEI EUHARISTII
După ființa ei, această Sfântă Jertfă Euharistică este o jertfă de împăcare, de mulțumire, de laudă și de cerere. De împăcare, deoarece prin ea, creștinul dacă se apropie de Dumnezeu cu credință tare și dragoste curată, dobândește mila de la Dumnezeu și iertare de păcate. De mulțumire, întrucât prin Euharistie mulțumim neîncetat lui Dumnezeu pentru binefacerile ce le revarsă asupra noastră. De laudă, fiindcă prin săvârșirea Sfintei Euharistii aducem mereu laudă lui Dumnezeu. De cerere, deoarece prin îndeplinirea acestui sfânt sacrificiu facem nenumărate cereri lui Dumnezeu, pentru nevoile noastre sufletești.
Autorii manualului de „Teologie Dogmatică și Simbolică” fac referire la trei momente importante, atunci când vorbesc de Sfânta Euharistie, și anume:
instituirea dumnezeiască a acestei mari taine;
partea văzută;
partea nevăzută a Euharistiei.
Instituirea dumnezeiască a Sfintei Euharistii.
Promisiunea instituirii tainei e relatată de evanghelistul Ioan. După ce a săturat mulțimea, Mântuitorul a ținut o cuvântare despre pâinea cea cerească, arătând cu claritate necesitatea ca oamenii să se împărtășească cu Trupul și Sângele Său, ca să poată ajunge în Împărăția Tatălui, pentru a dobândi viața veșnică (Ioan 6, 34, 47-51, 53-56). Sfânta Euharistie a fost instituită pentru totdeauna, săvârșindu-se întru pomenirea Domnului și pentru iertarea păcatelor, până la a doua venire a Lui (Luca 22, 19; I Corinteni 11, 24-26). „Pe când în vestibulul Caiafei se discuta modul în care Iisus avea să fie pedepsit și jertfit, Acesta instituia sacramentul trupului și sângelui Său și arăta ce sacrificiu trebuie să i se ofere lui Dumnezeu”.
În timp ce unii umblau să-L ucidă El ne dădea antidotul morții – pâinea vieții celei fără de moarte. În acest moment înălțător al Cinei celei de taină Legea veche se dispersează și se stinge în locul ei apărând o lume nouă, dar reală. Acum se arată lumii lumina Noului Legământ – care împlinește legea și proorocii. „promisiunea dată demult protopărinților noștri se realizează acum când Hristos dă legii Sale o bază de nezdruncinat. El revine asupra scopului morții Sale în consacrarea propriului sânge care va fi vărsat pentru mulți pentru înlăturarea păcatelor”.
Sfânta Euharistie a fost instituită odată pentru toți oamenii din toate timpurile și de oriunde. Aceasta pentru ca jertfa Sa de pe Golgota să nu rămână doar un fapt mărginit la o singură generație și un singur loc. Astfel a considerat Hristos să ne arate calea prin care să putem toți să ne bucurăm de roadele jertfei Sale. Dar El nu numai că ne arată modulși calea în care să săvârșim jertfa Sa nesângeroasă, ci chiar ne poruncește să o săvârșim: „Aceasta s-a faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19).
Dacă în Vechiul Testament ca semn al pecetluirii legământului a fost sângele de animale și miaelul pascal, prin instituirea dumnezeieștii Euharistii se pecetluiește și Noul legământ dintre Dumnezeu și om, înlocuind astfel mielul pascal cu jertfa cea de bunăvoie a „Mielului lui Dumnezeu care a ridicat păcatele lumii” (Ioan 1, 29) ca „oricine crede în El” să „aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15).
Partea văzută a Sfintei Cuminecături.
În ceea ce privește partea vizibilă a acestei sfinte taine, Liturgica bisericii noastre ortodoxe ne învață că se disting trei părți: 1) materia în sine, 2) cuvintele care se pronunță și 3) lucrarea însăși.
Materia tainei o constituie două elementa: pâinea și vinul. Ambele conțin materii nutritoare, care condiționaeză viața organică. Ele nu numai că susțin corpul omenesc, dar consumarea lor contribuie la întărirea organismului, producând omului și o anumită plăcere. Deci, și Sfânta Euharistie nu numai că susține sufletul celui care o ia cu vrednicie, dar îi argumentează puterile, mai ales cele duhovnicești, prodicându-i și o nespusă bucurie în trăirea unei vieți mai descătușate de materie. Prin valoarea lor nutritivă, pâinea și vinul ajută celui care le consumă la înlăturarea unor defecte, „boli” trupești, deci și prin consumarea Sfintei Euharistii, care în esența ei este însuși trupul și sângele Mântuitorului Hristos, se înlătură „bolile” sufletești, curățindu-se astfel, întreaga fire, de păcate și de patimi.
Biserica Ortodoxă folosește pâine dospită și vin de struguri amestecat cu apă. Biserica Romano-Catolică întrebuințează, din secolul IX, azima. Practica Bisericii Catolice e o inovație târzie, fără nici un temei scripturistic, nici tradițional. În secolul VII a apărut în Spania, această practică, după care s-a extins în Anglia – secolul VIII, în Germania – secolul IX, iar spre sfârșitul secolului al IX-lea s-a generalizat în Apus.
În Evanghelia lui Ioan se vede clar că folosirea pâinii dospita e justificată: „Iudeii n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce pasca” și că „ziua Sâmbetei ce a urmat răstignirii Domnului a fost o zi mare” (Ioan 18, 28; 19, 31). De aici, înțelegem că Domnul S-a răstignit în ajunul Paștilor evreiești, numită la Sinoptici prima zi a azimei, deci Cina Domnului a avut loc cu o seară înainte, la 13 Nisan, nu la 14 Nisan, adică atunci când iudeii mâncau mielul pascal și începeau folosirea azimei. De la începuturile sale, Biserica a folosit pâine dospită, așa cum se observă și-n Faptele Apostolilor (2, 42): „și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și-n rugăciuni”.
Domnul a instituit Euharistia cu pâine, pentru că n-a voit să se confunde cu vreo practică iudaică și s-o condiționeze de vreun aliment ce nu era în uz decât la iudei, ci a vrut să lege necesitatea pâinii cea de toate zilele – care se află oriunde și oricând la dispoziția oamenilor – cu pâinea vieții, care este Trupul Său.
Biserica Ortodoxă și cu ea și Protestanții, Socinianii și Armenii mărtirisesc că trebuie ca fiecare credincios să se împărtășească sub ambele chipuri: pâine și vin, după porunca Domnului (Luca 22, 19) și după practica bisericească. Biserica Catolică împărtășește pe laici doar cu azimă, rezervând clericilor „privilegiul” de a se împărtăși sub ambele chipuri. Catolicii înțeleg prin „Beți dintru acesta toți” (Matei 26, 27) sau din „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19) doar faptul că Hristos se referă la Apostoli și preoți, rezultă că numai preoții trebuie să se împărtășească din Potir. În afirmarea acestei teorii nu se ține seama nici de Evanghelie, nici de Tradiție.
De fapt, Biserica Catolică voind să ridice pe clerici peste popor și să combată pe cei ce cred că Hristos se cuprinde întreg sub amândouă chipurile și nu sub unul singur au hotărât, în chip de dogmă, că „mirenii și clericii, care nu participă la slujbă nu sunt obligați de nici o poruncă să se împărtășească sub amândouă chipurile, nici nu se pune la îndoială faptul că este deajuns pentru mântuire împărtășirea cu un singur chip”.
Această abținere de la Potir s-a numit maniheism, deoarece numai maniheii nu se împărtășeau din potir. Practica catolică s-a generalizat din secolul al XII-lea. Numai Papa sau episcopii îngăduiau împărtĂșirea din potir, mai ales celor care vin la papism. Chiar papa Gelasie a interzis această practică.
Neavând temeiuri scripturistice și tradiționale, catolicii, pentru a argumenta această practică, aduc diferite argumente practice: se păzește mai bine demnitatea Euharistiei, se ocolește necinstirea, vărsarea sângelui, se ușurează administrarea ei întrucât procurarea unei cantități corespunzătoare de vin în anumite ținuturi și păstrarea mai îndelungată a acestui chip e împreunată cu greutăți, apoi mulți oameni au o greață de vin sau nu vor să se împărtășească cu alții din același potir întrucât în anumite împrejurări din pricina aceasta există primejdie de infecție. Dacă acestea ar fi motive serioase, atunci și preoții ar trebui să le respecte.
Cea mai importantă parte a Liturghiei credincioșilor o constituie episodul prefacerii, care începe prin cuvintele rostite de Mântuitorul la instituirea tainei: „Luați, mâncați …” (Matei 26, 26-28) și culminează în invocarea Duhului Sfânt, când darurile euahristice se prefac în însuși Trupul și Sângele Domnului. Dar de lucrurile acestea mă voi ocupa în capitolele următoare ale prezentei lucrări.
Cât privește partea a treia sau lucrarea însăși, prin care se săvârșește taina, aceasta se face prin binecuvântarea din partea preotului cu semnul crucii, pronunțând cuvintele, întâi cele privitoare la darul pâinii, apoi la al vinului și în sfârșit, la ambele daruri.
Partea nevăzută a Sfintei Euharistii.
Sfânta Euharistie se încadrează în Liturghie, deoarece toată slujba Sfintei Liturghii, prin toate actele sale, nu este altceva decât ideea și faptul mtuirii neamului omenesc prin Hristos. Așadar, numai în Sfânta Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii, are loc această „înfricoșătoare” taină a prefacerii pâinii în sfântul trup și a vinului în sfântul sânge al lui Hristos, prin rugăciuni de cerere, de umilință și de preamărire. În Sfânta Euharistie este „multă mântuire”, așa cum subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, de aceea ea n-are loc decât în adunare, unde toți membrii aspiră la mântuire.
Forma Euharistiei este pâinea și vinul amestecat cu apă, care prin binecuvântare și invocarea Logosului sau a Sfântului Duh asupra lor devin trupul și sângele Domnului. Speciile sunt vizibile, dar prezența reală a lui Hristos și efectele mântuitoare pe termen lung sunt nevăzute. Această minunată prefacere este considerată de unii ca inexistentă, dar Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Deoarece Hristos a zis: «Acesta este trupul Meu» (Matei 26,26), să fim convinși de acest lucru, să credem în El și să privim aceasta cu ochii inteligibili (duhovnicești)”. „Sunt numeroși aceia care spun acum: „Aș vrea să văd fața Sa, chipul Său, veșmintele ale, încălțămintea Sa. Dar iată-L (în Euharistie) tu îl vezi, îl atingi, îl mănânci”. Deci, forma nevăzută a Euharistiei ascunde o profundă realitate duhovnicească, care trebuie privită cu ochi duhovnicești și primită, cu credință, cu nădejde și cu dragoste de sufletul însetat de dreptate.
Dar, despre minunata prefacere a elementelor euharisice în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos, voi vorbi într-unul din capitolele următoare.
Pentru a evidenția importanța vitală a leacului oferit de Sfânta Euharistie, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne sfătuiește: „Când te apropii deci să te împărtășești, nu te apropia cu palmele mâinii întinse, nici cu degetele răsfirate; dimpotrivă fă mâna stângă tron mâinii drepte, ca una ce are să primească pe Împărat. Fă-ți căuș palma și primește trupul lui Hristos răspunzând «Amin». După ce-ți vei sfinți cu multă grijă ochii prin atingerea Sfântului Trup, împărtășește-te având grijă să nu pierzi ceva din el. Căci dacă vei pierde ceva este ca și cum ți-ai pierde unul din propriile tale mădulare”. „Sfințește-te împărtășindu-te din Sângele lui Hristos. Și pe când sunt încă umede buzele tale, du degetele la gură și sfințește cu umezeala buzelor tale, ochii, fruntea și celelalte simțuri. Apoi, așteptând rugăciunea, mulțumește-i lui Dumnezeu care te-a învrednicit de atât de mari taine”.
„Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este cu adevărat mâncare și sângele Meu, adevărată băutură”.
(Ioan 6, 55-55)
Capitolul II
PREZENȚA REALĂ A LUI HRISTOS ÎN
SFÂNTA EUHARISTIE
Biserica Ortodoxă și Catolică și confesiunea luterană învață că în Euharistie este prezent real însuși Domnul nostru Iisus Hristos cu Trupul și Sângele Său. Acest acord încetează atunci când e vorba de modul în care e prezent Mântuitorul în Euharistie.
Biserica Ortodoxă și catolică au afirmat întotdeauna că în chipul pâinii și al vinului e prezent însuși Răscumpărătorul Cel întrupat, ipostatic și substanțial. Prezența reală a lui Hristos în Sfânta Euharistie e un adevăr fundamental al credinței creștine și a fost mărturisit întotdeauna de Biserică. Euharistia e o continuare, o prelungire a misterului întrupării. Alături de dogma Sfintei Treimi și de întruparea Cuvântului, Sfânta Euharistie înalță misterul creștinismului pe cele mai înalte culmi. Sfânta Treime se face cunoscută prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, iar Sfânta Euharistie actualizează, până la sfârșitul veacurilor, Jertfa mântuitoare, unind pe oameni cu Dumnezeu întrupat, îndumnezeindu-i.
După Ortodocși și Catolici, Hristos e prezent în Euharistie prin prefacerea elementelor în trupul și sângele Lui, după Luterani, prin alăturarea Lui lângă aceste elemente. Reformații n-au admis prezența reală, despărțindu-se de Luther pe această temă, dar se deosebesc și între ei. Zwingli și Cailvin își întemeiază învățătura lor pe o interpretare alegorică a civintelor Scripturii referitoare la Euharistie. Zwingli, în special, nu vrea să adimită în cuvântul „este” din „acesta este trupul meu” alt înțeles decât acela de „înseamnă” iar un alt aderent al lui, Bucer, înțelegea „trupul” metaforic, prin „semnul trupului”.
Expresia „a mânca trupul” înțeleasă alegoric înseamnă „a cauza răul cuiva” – așa cum se arată în multe locuri, în Sfânta Scriptură. Dar în cuvintele „pâinea pe care Eu voi da-o pentru viața lumii, trupul Meu este”, „cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, are viață veșnică” (Ioan 6, 51-54) nu poate însemna „cine îmi cauzează Mie un rău, va avea viață veșnică”. Așadar sensul figurat este exclus, aceste cuvinte trebuie înțelese în sensul lor propriu. În accepțiunea literală sunt înțelese și de iudeii din Capernaum, care, auzindu-le s-au scandalizat, zicând: „Cum poate Acesta să ne dea trupul Său să-L mâncăm?” (Ioan 6, 52). Dar Mântuitorul întărește ceea ce spisese mai înainte prin răspunsul Său „Amin. Amin, adevărat zic vouă, dacă nu ceți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi” (Ioan 6, 53). Chiar unii ucenici îl părăsesc pentru că „greu e cuvântul acesta” (Ioan6, 52, 60, 66). Cu toate acestea, Mântuitorul repetă cuvintele sale, cu sensul lor propriou, cu riscul de a pleca și unii din cei 12 apostoli: „Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6,67).
Cuvintele Mântuitorului au fost luate în sensul lor propriu de toți Sfinții Părinți și scriitori bisericești care au făcut comentarii asupra lor ca Sfântul Irineu, Origen, Sfântul Ciprian, Sfântul Atanasie cel Mare, Fericitul Augustin, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie, Fericitul Ieronim, Sfântul Ioan Damaschin.
Sfântul Ioan Damaschin argumentează prezența reală a lui Hristos în Euharistie într-un mod pe cât de simplu, pe atât de profund: „Dacă «Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător» și «toate cțe a voit Domnul a făcut» și dacă a zis «Să se facă lumină» și s-a făcut, «să se facă tărie» și s-a făcut; dacă prin «Cuvântul Domnului s-au întâlnit cerurile și prin Duhul gurii Lui, toată puterea lor», dacă cerul, apa, pământul, focul aerul și toată podoaba lor s-au alcătuit prin Cuvântul Domnului și chiar această ființă faimoasă, omul; dacă, voind, însuși Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om și și-a făcut fără sămânță corp lui și din sângiuirile curate și neîntinate ale Sfintei pururea Fecioare, nu poate oare să facă și pâinea corp al Său și vinul și apa, sânge?”.
Cuvintele din Ioan, capitolul 6, coicid și cu cuvintele de instituire a Euharistiei: „acesta este trupul Meu” și „acesta este sângele Meu”. Ele nu pot fi înțelese ca „bucata aceasta de pâine înseamnă trupul Meu, sau este simbol al trupului Meu” pentru că pâinea nu a fost considerată niciodată simbol al trupului omenesc. Așadar, la Cina cea de taină, Mântuitorul lămurește și întărește credința în prezența Sa reală în Euharistie. Se poate observa că în momentele mai dificile, când era pericol de rătăcire, Iisus explica oamenilor sensul cuvintelor Sale mai greu de înțeles și cu sens figurat (Ioan 3,3; 4,32; 9,11; Matei 16,6; Luca 12,1 etc.). Deci, nu putem crede că El ne-a lăsat în rătăcire, mai ales când e vorba de Taina Sfintei Euharistii.
Dacă Legământul cel vechi se instituia prin sânge real de animale (Evrei 24,8), astfel și Fiul lui Dumnezeu unește pe oameni cu Tatăl, prin Legământul cel Nou, prin sângele Său. Dacă Domnul ar fi instituit pâinea și vinul ca niște simboluri ale legăturii Sale cu cei ce cred în El, atunci iudeii ar fi avut în mielul pascal o închipuire cu mult mai adecvată a lui Iisus cel răstignit, decât noi în pâinea frântă.
Sfinții Părinți sunt unanimi în a mărturisi prezența reală și ființială a Mântuitorului în Sfânta Euharistie: „însuși trupul care a fost conceput din Maria și a pătimit pe Golgota, fiindcă e gustat real de vrednici și de nevrednici, de cei dintâi spre mântuire, de ultimii spre osândă”.
Sfântul Ignatie Teoforul, vorbind despre docheți, zice: „ei se abțin de la Euharistie și de la rugăciune, pentru că nu mărturisesc că Euharistia e trupul lui Iisus Hristos care a pătimit pentru păcatele noastre și pe care Tatăl L-a înviat prin bunătatea Sa”. Sfântul Ioan Damaschin întărește credința noastră spunând: Pâine și vinul nu sunt tipul trupului și sângelui lui Hristos – să nu fie! – ci însuși trupul îndumnezeit al Domnului”.
Hristos e prezent în mod real cu trupul și cu sângele în Euharistie, pentru că numai astfel „putem muri și învia noi împreună cu El; și numai prin această moarte și înviere împreună cu Hristos, devenim părtași vieții veșnice”.
La nunta din Cana Galileii, Iisus a prefăcut, la un semn, apa în vin. Dacă această minune a săvârșit-o la o nuntă lumească, oare pe „cei aleși”, pe nuntașii pregătiți, Mirele nu-i va ospăta cu trupul și sângele Său pentru a se putea veseli împreună în împărăția Tatălui? Cum să nu credem că Hristos este prezent în Euharistie, dacă El însuși ne spune aceasta: „cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu, întru Mine petrece și Eu întru el”.
Datorită unirii euharistice cu Hristos, noi ne facem părtași „firii dumnezeiești” – cum afirmă Sfântul Chiril al Ierusalimului. „În chipul pâinii ți se dă trupul. Iar în chipul vinului ți se dă sângele, ca să ajungi prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos unit într-un singur trup și sânge cu El. Astfel ajungem și purtători de Hristos, pentru că trupul și sângele Lui se împărțește în mădularele noastre”.
Prin împărtășirea cu pâinea și vinul prefăcute pe Sfântul Prestol, în trupul și sângele lui Hristos, noi ne unim cu Acesta în mod real, prin comuniunea iubitoare cu El. Odată sălășluit în noi, Hristos ne desăvârșește, făcându-ne să fim untrup și un suflet cu El, căci după împărtășanie atât trupul nostru, cât și sufletul nostru și puterile noastre se înduhovnicesc și așa cum spune sfântul Pavel „de acum, dacă trăiesc, nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. De aceea Hristos s-a întrupat: ca să ridice trupul omenesc din căderea lui Adam și să-l așeze din nou la locul de cinste, ce i se cuvenea ca tamplu al lui Dumnezeu și lăcaș al Împăratului Împăraților. Ori de câte ori mâncăm trupul lui Hristos și-I bem sângele Său, trebuie să fim vrednici de aceasta, ca El să lucreze în noi, să ne facă asemenea Lui și ca trupurile noastre să devină „temple” ale lui Dumnezeu.
Părintele Stăniloaie afirmă că în Euharistie „noi mâncăm trupul lui Hristos și bem sângele Lui, mort, înviat și pnevmatizat”, astfel „trupul și sângele nostru poartă în ele împreună cu Hristos moartea tainică în Dumnezeu și pregustarea învierii ce se lucrează în ele. Însă trupul și sângele lui Hristos rămân și trupul și sângele Lui personal, dar ele sunt prelungite în trupul și sângele nostru încât acestea se încadrează în trupul și sângele Lui, primind calitatea lor”.
Unirea cu Hristos presupune și unirea noastră cu ceilalți credincioși în care se prelungește trupul Mântuitorului. Înseamnă că unitatea Bisericii este strâns legată de Sfânta Euharistie. Din această cauză s-a afirmat că Euharistia este Biserica în potență, pentru că Biserica nu este decât Euharistia sau Trupul și Sângele Domnului extinse în credincioși. Așadar, între Sfânta Euharistie și Biserică există o legătură ființială. Taina Euharistiei, săvârșită de urmașii direcți ai Apostolilor și prin ei, de însuși Fiul lui Dumnezeu, unește pe creștini într-una și adevărată Biserică, care, de fapt, este Trupul lui Hristos.
Biserica reprezintă adunarea celor chenați într-un anumit scop și care sunt uniți prin actul mântuirii. În Noul Testament, cuvântul se folosește la singular, fapt ce denotă unitatea Bisericii. Membrii acestei adunări sunt într-o strânsă unitate prin darurile deosebite ale Sfântului Duh. Dar această unitate în sânul Bisericii nu este posibilă decât prin dragostea și dăruirea totală față de Același Trup din care se împărtășesctoți. Unirea dintre Hristos și credincioși, în Euharistie, e mărturia supremei iubiri a Lui față de oameni.
Încă mai înainte de anaforaua liturgică (de rugăciunea ce precede prefacerea) toți credincioșii cântă: „Să ne iubim unii pe alți ca într-un gând să mărturisim”, după care toți rostesc Crezul sau Simbolul credinței.
Principala cauză care duce la moartea sufletească a celor aflați în afara Bisericii este lipsa de comuniune cu Hristos, adică unirea cu ființa Lui, care se realizează prin Taina Sfintei Împărtășanii, săvârșită numai de acea ierarhie cu succesiune apostolică. Sfântul Ioan Hrisostom arată că Sfântul Pavel a ales în mod conștient cuvântul «koinonia» și nu «metochi», deci «comuniune» și nu «participare» pantru că el voia să spună mai mult decât că se realizează numai o oarecare legătură naturală între cei care sunt în comuniune. Cel ce intră în comuniune nu ia parte simplu la ospăț, ci ajunge la o unire cu Hristos și cu frații.
Sub influența scolastică din Apus, s-a denaturat relația dintre Euharistie, Biserică și adunarea euharistică. Euharistia se definește ca una din , iar nu ca „Taina adunării” – potrivit definiției din secolul al V-lea a autorului „areopagitic”. Această dogmă „scolastică” promovată de Biserica Catolică a ignorat sensul eclesiologic al Euharistiei, precum și valoarea euharistică a eclesiologiei, adică învățătura despre Biserică. În adunarea euharistică se săvârșește Cina Domnului, adică „frângerea euharistică a Pâinii”. De fapt adunarea euharistică este baza săvârșirii Euharistiei. La sfârșitul tuturor rugăciunilor euharistice rostite în timpul sfintei Liturghii, adunarea rostește „Amin” – un cuvânt cheie al slujirii divine, care leagă într-un tot organic pe proistos de poporul lui Dumnezeu pe care-l conduce. Toate aceste rugăciuni cuprind în conținutul lor laudă noastră, mulțumirea noastră, având ca scop final unirea omului cu Hristos.
Comuniunea și unitatea cu Hristos a Bisericii, ca o comunitate de mădulare ale aceluiași Trup și a fiecăruia în parte, sunt rezultatele Euharistiei. Acest lucru este subliniat și de către Sfinții Părinți. Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă „noi devenim un singur Trup, zice Scriptura (Efeseni 5, 30), mădulare ale cărnii și oaselor Sale. Aceasta (taina) oferă hrana pe care El ne-o dă. El se amestecă cu noi ca noi să devenim toți un singur lucru, ca un trup unit cu capul”. Pentru Fericitul Augustin eficacitatea Trupului lui Hristos euharistic stă în unitatea eclezială: „ca adunați în Trupul lui Hristos, deveniți mădularele Sale, să fim într-adevăr ceea ce noi primim”.
Euharistia ne unește cu Hristos, face din noi Biserica sau Trupul Lui extins în umanitatea răscumpărată. Această unificare dintre persoane poate crește sau poate slăbi și astfel, ea trebuie refăcută. Din această cauză ne împărtășim adeseori de Hristos. Părintele profesor Ioan Mihălțan sublinia importanța conlucrării omului cu harul, fără de care împărtășania nu ar da roade: „preoții se împărtășesc foarte des și Maria Egipteanca s-a împărtășit o singură dată, dar a conlucrat cu harul încât umbla pe apele Iordanului. Cantitativ și calitativ socotesc că trebuie îmbinate într-un mod înțelept”.
Prin împărtășirea cu Trupul și sângele Domnului, prin rugăciunile rostite, omul devine locaș al lui Hristos și al Duhului Lui cel Sfânt. Prin aceasta omul este ridicat într-o relație filială față de Tatăl. Datorită faptului că pâinea și vinul au fost prefăcute în trupul și sângele lui Hristos în timpul Sfintei Liturghii, săvârșite în locașul bisericesc, omul a devenit și el locaș al lui Hristos și al Prea Sfintei Treimi numai dacă rămâne în Biserică și crede cu adevărat, în prefacerea mai sus amintită și-n prezența reală a Mântuitorului în Euharistie. Deci omul nu se poate umple de Hristos în afara Bisericii și fără Hristos nu se poate face fiu al Tatălui și purtător al Duhului lui Hristos.
În chivotul de pe Sfânta Masă se află permanent Trupul și Sângele lui Hristos, rămase din sărbătoarea Paștilor,care dau cea mai înaltă sfințenie locașului bisericesc. Părintele Stăniloaie afirmă că „sfânta masă este într-un fel tainic mormântul permanent al Domnului, în care El este continuu într-o stare de jertfă pentru noi în fața Tatălui ceresc, dar și scaunul de slavă al Tatălui, Căruia Fiul Său cel Întrupat I se aduce jertfă pentru noi”.
Euharistia constituie Biserica, ca Trup al lui Hristos și ca o comunitate a mădularelor Trupului lui Hristos. Biserica este și va rămâne mereu Trup al lui Hristos, iar Hristos e Capul ei. Niciodată nu trebuie să confundăm Biserica cu Hristos, așa cum se observă, mai recent, în catolicism. Dacă Biserica ar fi identică cu Capul ei, atunci rugăciunile către Hristos nu ar mai fi necesare și nu ar mai trebui ca preotul și credincioșii să spună: „Încă ne mai rugăm Ție, pomenește Doamne, Sfânta Ta, sobornicească și apostolească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câștigat-o cu scump Sângele Hristosului Tău și împacă pe dânsa și sfânt lăcașul acesta întărește-l până la sfârșitul veacurilor”.
Biserica se formează ca trup alcătuit din credincioșii cărora li se dăruiește Hristos în mod deplin în Euharistie, dar care din puterea dăruirii lui Hristos se dăruiesc și ei unii altora, într-o mișcare de continuă unifcare. Euharistia unifică în Trupul lui Hristos pe toți cei ce se adună să o săvârșească împreună printr-un preot hirotonit de episcop. Această taină ne unifică prin faptul că Hristos ne adună pentru a ne oferi Tatălui în Sine ca jertfă și prin faptul că toți ne împărtășim de El.
În Didahia celor doisprezece Apostoli s-a mai păstrat unul din cele mai vechi rugăciunieuharistice care accentuează unitatea Bisericii. „Precum această pâine frântă, odinioară risipită pe coline afost adunată în așa fel ca să nu mai fie decât una, așa adună Biserica Ta de la marginile pământului în Împărăția Ta”. Prin Euharistie, Hristos se întrupează tainic, dar real, în noi, iar noi ne integrăm organic în Trupul Său tainic = Biserica. Misterul unității Bisericii este o expresie a iubirii divine. Această iubire tinde să adune pe toți oamenii în Trupul tainic al Domnului – Biserica.
În virtutea cuminecării după vrednicie, Iisus Hristos petrece în noi și noi petrecem în El (Ioan II; 6,8). Astfel se înfăptuiește o unitate desăvârșită, deoarece, prin Hristos creștinul se unește cu Dumnezeu-Tatăl în Sfântul Duh. Toți cei ce cuminecă cu vrednicie se adună ca într-un singur trup zidind această unitate nu numai în chip religios, ci și în chip moral și social. Așadar, se ajunge la o mare familie creștină, deși fiecare creștin rămâne în Biserica sa.
Teologia scolastică influențată de tomism, de filosofia aristotelică a neglijat învățăturile Sfinților părinți. Deoarece scolasticii refuzau faptul că Sfântul Har și energiile divine sunt necreate, nu s-a putut vorbi despre Biserică, Trupul lui Hristos, ca despre un organism omenesc și dumnezeiesc: „Cum putea el îndumnezei pe creștini, pentru ca adunarea tuturor să formeze acea comunitate omenesc-dumnezeiască, când puterea îndumnezeitoare era atât de înjosită?”. În protestantism situația aceasta s-a înrăutățit: partea văzută a Bisericii nu există și nici idealitatea și indivizibilitatea ei. „Aceste două nume, care arată lucrarea lui Hristos lume, Biserică și Trupul Lui, sunt ca două fețe ale aceluiași diamant; ele numesc aceeași realitate. Dar în cuvântul «Biserică» biruie mai mult partea văzută, pământească – urmare a folosinței lui cu acest înțeles, de multa veacuri; iar în «Trupul mistic al Domnului», predomină universalismul și partea nevăzută, cum se cuvine acestui organism omenesc și dumnezeieswc, continuare a Întrupării. Trebuie deci să umplem cu acest cuprins cuvântul «Biserică», fiindcă e mai potrivit ei”.
În Hristos, Biserica de pe pământ celebrează în comuniune cu Biserica cerească – lucru evidențiat și-n rugăciunile din timpul Sfintei Liturghii. „Cerul în care s-a înălțat Hristos și în care ne atrage și pe noi în Euharistie este una cu centrul cel mai intim al Bisericii; Biserica se întinde până acolo până unde este Capul ei. De acol, din Trupul înviat și înalțat al Capului ei, se preface continuu Biserica tot mai deplin în Trupul Lui, împreună cu pâinea și cu vinul din care membrii comunității se hrănesc și care sunt oferite de comunitateîmpreună cu ea însăși, lui Hristos sau îndreptate spre înălțimea Lui”.
Nu trebuie să uităm că cine nu este în comuniune cu Biserica locală sau cu o oarecare comunitate a Bisericii, acela este în afara Bisericii întregi. Deci cel excomunicat din comunitatea locală, se exclude din sânul Bisericii întregi.
În concepția părintelui Afanasiev nu există Biserica Universală din care să facă parte toate Bisericile locale. Apartenența la o Biserică universală nu e necesară unei Biserici locale pentru a fi deplină. Orice comunitate în care se săvârșește Euharistia și are ca centru un episcop este Biserică deplină indiferent de se află în comuniune cu alte comunități euharistice. Părintele Alexander Schmemann a accentuat și a corectat, în același timp, ideile lui Afanasiev în direcția unității Bisericilor locale între ele: „unitatea lor se întemeiază nu pe o sipmlă coalescență «a unor celule independente … care se închid în ele însele și nu au nici o legătură cu celelalte Biserici»”.
Părintele Stăniloaie respinge aprig ideile lui Afanasiev, afirmând că Biserica e și comunitate în învățătură, nu numai comunitatea euharistică. Euharistia nu reprezintă doar o adunare și daruri euharistice, ci și rugăciune euharistică care e un rezumat al credinței și învățăturii. Sfântul Siluan de la Athos spunea: „Pentru omul ce se roagă în inima sa lumea întreagă e o biserică”.
Biserica ne învață necesitatea metanoiei, a unei transformări a nunții pentru a „vedea” lumea lui Dumnezeu, pentru a trăi mai simplu într-un mod mai puțin distructiv. „Ethosul liturgic subliniază într-adevăr caracterul comunitar al Euharistiei: aceasta e un partaj, comuniune cu Hristos și, în El, cu ceilalți frați, o comuniune ce nu poate avea limite”.
Mărturisirile ortodoxe de credință afirmă cu tărie prezența reală a Domnului în Euharistie. În Mărturisire lui Dositei, în a douăsprezecea definiție, se subliniază: „la săvârșirea Euharistiei, credem că Domnul Iisus Hristos este prezent, nu în sens tipic, nici figurativ, nici printr-un har excepțional ca-n celelalte taine, nici prin singura prezență, cum au spus unii Părinți cu privire la Botez, nici prin pătrunderea pâinii, încât să se unească dumnezeirea Cuvântului cu pâinea euharistică pusă înainte, în mod ipostatic, cum învață Luteranii, cu multă neștiință și-n chip greșit, ci cu adevărat și-n mod real, încât, după sfințirea pâinii și a vinului, pâinea se schimbă, se transubstanțiază, se transformă în însuși adevăratul trup al Domnului, în care s-a născut în Betleem din pururea Fecioara, s-a botezat în Iordan, a pătimit, a fost îngropat, a înviat, s-a înălțat, șade de-a dreapta Tatălui, va veni peste norii cerului; iar vinul se preface și se transubstanțiază în însuși adevăratul sânge al Domnului, care s-a vărsat pentru viața lumii, când era El răstignit pe cruce”.
În Sfânta Liturghie avem, deci, reprezentarea misteruli sau a tainei mântuirii, prin Fiul lui Dumnezeu, Care, prin Jertfa euharistică se face prezent, în chip real, în Biserică. Domnul este prezent și real în Sfânta Liturghie nu numai ca Jertfă, ca „Mielul lui Dumnezeu, care – jertfindu-se – ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29), ci și ca Arhiereu sau Preot jertfitor în chip tainic. Așa citim în rugăciunea din timpul Heruvicului: „Că Tu ești cel ce aduci (jertfa) și Cel ce Te aduci (Te jertfești ca Miel), Cel ce primești și Cel ce Te împarți Hristoase, Dumnezeul nostru …”.
Astfel Mântuitorul Hristos Își continuă lucrarea Sa mântuitoare în Biserică și în fiii sau mădularele ei, prin Duhul Sfânt. Întreaga Sfântă Treime este prezentă la săvârșirea și lucrarea Sfintelor Taine, de aceea ele sunt săvârșite în numele Ei: al Tatălui și-al Fiului și-al Sfântului Duh. Tatăl primește jertfa ce I se aduce pentru răscumpărarea lumii și Sfântul Duh sfințește darurile aduse – pâinea și vinul – prefăcându-le în Trupul și Sângele Domnului real, ca el de pe cruce, Care S-a jertfit. Așa conlucrează Sfânta Treime și în toate celelalte Sfinte Taine precum și în toate ierurgiile sau slujbele sfinte. De asemenea și harul divin care se împărtășește prin Sfintele Taine este lucrare și dar comun al întregii Treimi.
Prin porunca „aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19), Hristos ne asigură că El va fi tot atât de prezent cu noi și Se va dărui sub chipul pâinii și vinulu, ori de câte ori Apostolii și urmașii lor se vor ruga Lui să facă aceasta cum a făcut-o la Cina cea de taină. El le poruncește, nu îi sfătuiește, să facă aceasta spre a-L pomeni pe El, spre a-și aduce aminte de ceea ce a făcut El la Cina cea de taină, ca să-l pomenească. Pomenirea Lui nu se poate face fără prezența Lui, iar prezența lui Hristos nu e posibilă fără pomenirea Lui. Deci, Euharistia nu-i o simplă pomenire a numelui lui Iisus Hristos fără prezența Lui reală. Între Cina cea de taină și jertfă liturgică sau Euharistia din orice timp, e o legătură strânsă și vie. Aceea o face posibilă pa aceasta, iar aceasta ne leagă cu aceea. Nu Hristos are nevoie de pomenirea noastră, ci noi, ca să ni Se dăruiască mereu.
Nicolae Cabasila ne învață că „Domnul a poruncit să facem aceasta întru pomenirea Lui ca să ne arătăm recunoscători, căci pomenirea binefăcătorilor noștri, adică aducerea aminte față de ei și de binefacerile lor, este un semn de recunoștință față de ei. Deci prin jerta de la Liturghie nu avem numai imaginea trupului, ci pe însuși Binefăcătorul nostru, însuși trupul Său”.
Unirea cu Dumnezeu în Euharistie e o unire deplină tocmai pentru că El nu mai este lucrător în noi numai prin energia adusă în om de Duhul Sfânt, ci cu trupul și sângele Lui imprimate în trupul și sângele nostru. Această unire desăvârșită prin Euharistie e mărturia supremei iubiri a lui Dumnezeu față de fiii Săi și aceasta e baza comunicării naturale, desăvârșite dintre Hristos și oameni.
Euharistia întărește comuniunea; în cadrul rugăciunilor Sfintei Împărtășanii sunt evocați toți: cei vii, cei adormiți, îngerii. Cabasila nuanțează importanța acestor rugăciuni din timpul Sfintei Liturghii, explicându-le: „când zicem «întru pomenirea Domnului», «întru slava cinstitei Lui Maici» sau «întru cinstirea sfinților» e ca și cum am spune: «mulțumescu-Ți Ție că prin moartea Ta ușile vieții ne-ai deschis, că Ți-ai ales Maică dintre noi, că noi oamenii am dobândit atâta mărire încât avem mijlocitori pe sfinții cei de aceeași fire cu noi și că ai dăruit atâta trecere celor de același neam cu noi». Căci acel «spre slava» și «spre cinstea» e tot una cu «pentru slava și cinstea», după cum și «spre iertarea păcatelor» e același lucru cu «pentru iertarea păcatelor». Aceste cuvinte au o îndoită însemnare, exprimând și ceea ce avem și ceea ce nădăjduim”.
Sfânta Euharistie e rodul dragostei dumnezeiești, din această dragoste împărtășindu-se toți credincioșii pentru a ne putea uni cu Izvorul harului, adică cu Hristos, și unul cu altul în virtutea iubirii devenind astfel trupul mistic al lui Hristos. În fața lui Hristos, prin Euharistie, se unește Cerul cu pământul, Creatorul cu creatura Sa, însuși Cel atotsfânt se coboară la păcătos ca să-l ridice pe acesta la sfințenie. De aceea nu mai există nici o deosebire de rang, de rasă, de vârstă, de stare socială. Toți suntem chemați la Cina cea sfântă de însuși dumnezeu.
Domnul este prezent cu adevărat în Sfintele Daruri. Această prezență reală a lui Hristos în Euharistie, pentru romano-catolici, are origine scolastică și nu una patristico-bisericească.
Teologii romano-catolici admit faptul că Domnul este prezent în hostie nevăzut, fără «accidente», totuși absolut substanțial, adică așa cum petrece în ceruri la dreapta Tatălui. Din această cauză prezența Lui aici este tot una cu întoarcerea Sa pe pământ după înălțare. Astfel hostia este expusă – la altar – adorării, închinării și este scoasă la procesiuni întru semnul Domnului Care petrece pe pământ.
Teologia ortodoxă afirmă că Domnul în realitate este prezent în Sfintele Daruri, dar că aceste Daruri sunt date cu un scop determinat, precis: pentru împărtășire. Așadar prezența lui Hristos se revelează doar în împărtășire. Pe de-o parte avem în Sfânta Euharistie adevărata prezență a Domnului Însuși și ne închinăm ei; pe de altă parte această prezență este determinată pentru împărtășire.
Hristos, după înălțare, nu mai este prezent personal pe pământ și nu se descoperă, nu ni se arată nouă ca până la înălțare, ci El se dă pe Sine în Sfânta Împărtășanie și, de aceea, este prezent în ea.
Învățătura că întregul Hristos este în Euharistie și pretutindenea, că Trupul și Sângele Domnului sunt neîmpărțite, iar împărțirea și pluralitatea privește chipurile pâinii și ale vinului, este statornic afirmată de Sfânta Tradiție. În Sfânta Liturghie se spune: „Frânge-se și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cel ce se frânge și nu se împarte, Cel ce întotdeauna se mănâncă și niciodată nu se sfârșește”. Hristos încă înainte de împărțirea chipurilor este prezent întreg în fiecare parte a lor, fără ca să fie mai mulți Hristoși, cum e sufletul în toate părțile trupului.
Taina Sfintei Euharistii constituie miezul cultului ortodox, aș putea spune că reprezintă focul cel viu care ne menține pe calea cea dreaptă, călăuzindu-ne la Dumnezeu Tatăl prin Fiul, cu ajutorul Duhului Sfânt. Esența practică și reală a religiei noastre e acest praznic misterios, în care Hristos, în carne adevărată și în sânge adevărat se împarte mâncare credincioșilor. Esența ortodoxiei noastre e mistică. În centrul vieții noastre bisericești arde permanent focul euharistic al jertfei celei fără de sânge, prin care natura pământească se regenerează și se transformă într-o natură duhovnicească. Focul euharistic e focul dragostei lui Hristos pentru fæpturile Sale.
Din această cauză trebuie să ne pregătim pentru a lua acest leac cu vrednicie, așa cum ne sfătuiește Sfântul Apostol Pavel. Deci nu trebuie să facem aforturi de a pătrunde în taina Sfintei Euharistii cu rațiunea, ci să supunem mintea noastră credinței neispititoare. Așa ne învață și Sfântul Chiril al Ierusalimului când spune: „Nu te uita la pâine și vin ca la pâine și vin obișnuite. Ele, potrivit hotărârii Stăpânului sunt trup și sânge al lui Hristos. Chiar dacă simțirea îți bagă vreun gând de acest fel, totuși credința să-ți dea certitudinea faptului.
Să nu judeci taina după gustare, ci neîndoielnic încredințează-te prin credință că ai fost învrednicit de trupul și sângele lui Hristos”.
În concluzie, prin Euharistie credinciosul se pune în contact cu Însuși Hristos Cel din ceruri și cu însăși moartea lui de pe Cruce, pentru aceasta să-și facă și în el efectele din umanitatea lui Hristos. Așadar, Fiul lui Dumnezeu și jertfa Lui sunt trăite cu toată intensitatea prezenței lor, iar Biserica nu e simțită nicidecum ca o interpusă între Hristos cel jertfit și credincios, ci tocmai prezența Domnului și a jertfei Sale susține și dă viață Bisericii.
Așa că trebuie să-I mulțumim Domnului că „ori de câte ori ne apropiem de Sfânta Masă, primim în noi înțelepciunea, lumina necreată, cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul cel viu; primim pe întemeietorul harului, pe săvârșitorul credinței, amanetul nemuritor al nădejdii noastre; trupul răstignit pentru noi se întrupează cu trupul nostru, sângele care a mântuit lumea se amestecă cu sângele nostru; o sfântă sărutare cu sufletul Răscumpărătorului”.
„Hristos a dat Trupul Său pentru toți, iar prin El face să se sălășluiască în noi viața . Și cum s-a făcut aceasta, voi spune după putere”.
(Sfântul Chiril al Alexandriei)
Capitolul III
PREFACEREA ELEMENTELOR EUHARISTICE
LA ORTODOCȘI
Sfânta Euharistie – această taină între taine, ne ridică pe treapta cea mai de sus a vieții mistice sacramentale. Prin ea ne unim cu Hristos. Ea ne hrănește sufletul care, ca și trupul, are nevoie de a se hrăni ca să poată trăi și să se poată întări. Însă, pentru a ține în viață ceva dumnezeiesc trebuie ca și hrana să fie dumnezeiască. Această hrană dumnezeiască este trupul și sângele lui Iisus Hristos, sufletul și dumnezeirea Lui, care vor face din noi oameni noi. Dar această participare la viața lui Hristos nu se limitează numai la Dumnezeu Fiul, ea include întreaga dumnezeire, Sfânta Treime, în întregime. Căci, a participa la viața lui Hristos înseamnă a participa la viața Sfintei Treimi.
Prefacerea este un mister, o lucrare nu numai nevăzută, dar e de nepătruns și e ascunsă puterilor rațiunii omenești. Aici se concentrează misterul liturgic adevărat și real. Sfinții Părinți afirmă că prezența reală e o urmare a prefacerii elementelor și pentru această prefacere folosesc termeni care nu lasă nici un echivoc: schimbare, prefacere, mutare stihială. După ortodocși și catolici, Domnul este prezent în Euharistie prin prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele Lui, încât din momentul prefacerii pâinea și vinul au încetat să mai existe, după luterani, Domnul este prezent în Euharistie prin alăturarea Sa la pâinea și la vinul euharistic, coexistând împreună cu ele. Filozofia nu poate pricepe acest mare mister care învăluie Sfânta Euharistie, dar credința o pricepe, căci pentru ea mai mare este autoritatea cuvântului dumnezeiesc decât a rațiunii.
Sfinții Părinți mai vechi nu formulează clar prefacerea elementelor euharistice în trupul și sângele Domnului. Dar de la Irineu și Sfântul Chiril al Ierusalimului, prezența reală e arătată ca urmare a prefacerii elementelor euharistice. Aceasta (prefacerea) e caracterizată pasiv (prin verbe ca: a deveni, a se schimba, a se preface) sau activ (prin verbe ca: a face, a transforma). Unii o compară cu asimilarea mâncărurilor și băuturilor în trupul nostru, alții cu minunea apei prefăcute în vin sau cu întruparea Domnului, alții ne învață că prefacerea pâinii și a vinului în trupul și sângele Mântuitorului se realizează prin atotputernicia lui Dumnezeu și din această cauză e un mare mister care nu trebuie cercetat de rațiunea umană. Acestora din urmă le dau dreptate, căci cum poate rațiunea supusă stricăciunii și limitării să cugete la o așa de “înfricoșătoare” taină.
Sfinții Părinți ne învață că nu trebuie să privim cu ochii minții această realitate, ci cu ochi duhovnicești, așadar să ne apropiem “cu credință și cu dragoste” de Sfânta Masă ca să ne bucurăm de roadele Sfintei Euharistii. Sfântul Ioan Damaschin ne „poruncește” să credem în puterea Duhului Sfânt, nu să punem atâtea întrebări despre modul în care se prefac elementele euharistice: „Dumnezeu a spus: „Acesta este trupul Meu” și „acesta este sângele Meu” și „aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea” și se face prin porunca Lui atotputernică, până ce va veni. Căci așa a spus: „până va veni” (I Corinteni 11,26). Și plouă, prin invocare, în această țarină nouă puterea umbritoare a Sfântului Duh. (…) energia Duhului lucrează cele mai presus de fire, pe care nu le poate cuprinde nimic altceva decât credința. „Cum îmi va fi mie aceasta, zice Sfânta Fecioară, pentru că eu nu cunosc bărbat?” (Luca 1,34). Iar arhanghelul Gavriil îi răspunde: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine și puterea celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1,35). Și acum mă întrebi cum pâinea se face corpul lui Hristos și vinul și apa sângele lui Hristos? Ți-o voi spune eu. Sfântul Duh se coboară peste ele și face pe acelea ce sunt mai presus de cuvânt și de cuget.”
Unii Părinți au asemănat prefacerea din Sfânta Euharistie cu creațiunea și cu transformările din lumea fizică și morală.
Prefacerea supranaturală din Sfânta Euharistie este opera aceleiași puteri infinite care produce lucrurile din nimic. Dar altceva este a crea și altceva este a preface. Creatorul cheamă la existență cele mai inexistente; Duhul Sfânt, în Euharistie preface din două substanțe coexistente pe una – cea a pâinii și vinului – în cealaltă – trupul și sângele lui Iisus Hristos, fără ca în cea de-a doua să se producă vreo schimbare. Toate aceste analogii apropie mintea de mister, dar nu-l poate explica rațional.
Sfânta Euharistie se încadrează în Liturghie, deoarece întreaga slujbă a Sfintei Liturghii, prin toate actele ei, nu este altceva decât ideea și faptul mântuirii neamului omenesc prin Hristos. Unde s-ar putea săvârși mai bine această sfântă taină a prefacerii pâinii în sfântul trup și a vinului în sfântul sânge al lui Hristos, dacă nu în cadrul acestei slujbe, care în ansamblul ei de rugăciuni, de cereri de umilință și de preamărire, constituie coroana tuturor slujbelor și ierurgiilor celorlalte. Deoarece Sfânta Liturghie înfățișează toate fazele vieții lui Hristos, arătarea Lui pe pământ, moartea, învierea și înălțarea la cer, se cuvenea ca această slujbă aleasă să o întărească, cu însăși prezența Sa reală și substanțială. Din această cauză s-a hotărât ca Sfânta Euharistie să se săvârșească și să se împărtășească numai în cadrul Sfintei Liturghii, al cărei punct central este și fără de care nici nu se poate realiza. Ritul Sfintei Euharistii, ca și al celorlalte taine, cuprinde un ansamblu de acte și rugăciuni în centrul cărora stă însuși actul și formula necesară prefacerii, cu deosebire ca taină euharistică se încadrează în slujba Sfintei Liturghii.
Sfânta Liturghie cuprinde trei părți mai importante: proscomidia sau partea pregătitoare a liturghiei, liturghia chemaților sau a catehumenilor și liturghia credincioșilor.
În liturghia credincioșilor are loc cel mai important moment : prefacerea. Acest moment deosebit culminează cu epicleza euharistică sau invocarea Duhului Sfânt, prin mijlocirea căreia darurile aduse spre sfințire se prefac în însuși trupul și sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Iată rânduiala extrasă din Liturghier:
Săvârșirea Sfintei Euharistii începe cu rugăciunea introductivă: „Cu aceste fericite Puteri și noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt; Sfânt ești și Preasfânt și slava Ta este plină de măreție. Căci Tu ai iubit lumea atât de mult, încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Și acesta venind și toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut și mai vârtos Însuși pe Sine S-a dat pentru viața lumii, luând pâinea cu sfintele și preacuratele și fără prihană mâinile Sale, mulțumind și binecuvântând, sfințind și frângând a dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli zicând:
Ecfonis: „Luați, mâncați: Acesta este trupul Meu, carele se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.”
Corul: „Amin”.
Pe când zice preotul acestea, Diaconul arată preotului Sfântul Disc, ținând orariu cu trei degete ale mâinii drepte; iar în decursul cântării „Amin” ambii fac o închinăciune.
Preotul continuă în taină: „Asemenea și paharul după cină, zicând …”
Ecfonis: „Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.
Strana: Amin.
Preotul se roagă în taină: „Aducându-ne aminte dar de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi; de suirea la ceruri; de șederea de-a dreapta, de a doua și mărita iarăși venire.
Ecfonis: „Ale tale, dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate”.
Când preotul zice acestea, Diaconul pune ripida și așezând mâinile în chipul crucii, apucă sfântul disc cu dreapta și sfântul potir cu stânga și, ridicându-le puțin spre înălțime, face cu toate semnul crucii și, plecându-se apoi cu multă umilință, le reașează pe prestol.
Strana: „Pre Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru.
Preotul se roagă împreună cu Diaconul, închinându-se de trei ori înaintea sfintei mese: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul și mă miluiește, Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de lângă noi, ci ni-l înnoiește nouă, celor ce ne rugăm Ție”.
Diaconul: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule și Duh drept înnoiește întru cele din lăuntrul ale mele”.
Preotul: „Doamne, acela ce ai trimis pe preasfântul Tău Duh …”
Diaconul: „Nu mă lepăda pe mine de la fața Ta și Duhul Tău cel sfânt nu-L lua de la mine.”
Preotul: „Doamne, acela ce ai trimis pe preasfântul Tău Duh …”. Apoi se roagă în taină: „Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge, și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri, ce sunt puse înainte”.
Suntem în momentul de taină al prefacerii pâinii și vinului în trupul și sângele Domnului. Plecându-și Diaconul capul și arătând cu orariul sfânta pâine, zice în taină: „Binecuvântează, stăpâne, sfânta pâine”. Preotul, stând drept, binecuvântează sfintele daruri, zicând așa: „Și fă adică pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău”.
Diaconul: „Amin. Binecuvântează, stăpâne, sfântul potir”.
Preotul: „Iar ce este în Potirul acesta cinstit sângele Hristosului Tău”.
Diaconul: „Amin”.
Diaconul, arătând acum cu orariul spre amândouă sfintele, zice: „Binecuvântează, stăpâne, pre amândouă”. Iar Preotul binecuvântând amândouă sfintele zice: „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel sfânt”.
Diaconul: „Amin. Amin. Amin!”
Se închină amândoi până la pământ. La urmă, plecându-și Diaconul capul către Preot, zice: „Pomenește-mă pe mine, stăpâne sfinte”. Preotul îl pomenește astfel: „să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa, totdeauna , acum și pururi și în vecii vecilor”.
Diaconul: „Amin”.
Și, luând ripida, apără sfintele ca și mai-nainte, iar Preotul se roagă încet: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.
Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească pentru cei adormiți întru credință: strămoși, părinți, patriarhi, prooroci, apostoli, predicatori, evangheliști, mucenici, mărturisitori, pustnici și pentru tot sufletul, carele s-a săvârșit întru buna credință”.
În momentul acesta, jertfa de pe Sfânta Masă, prin Sfântul Duh care lucrează în chip nevăzut prefacerea darurilor, devine însuși trupul și sângele real și substanțial al lui Hristos. Aici nu se întâmplă numai o transpunere de ordin strict metafizic, cum greșit afirmă Serghie Bulgakov în lucrarea sa „Dogma euharistică”, ci de o prefacere întru totul reală și substanțială în însuși trupul și sângele lui Hristos.
Serghie Bulgakov și Homiakov au susținut că Hristos n-a mai dus cu Sine la cer un trup material, ci numai o putere energetică a corpului, care poate să se dezvolte iarăși în corp, putând să facă din orice mediu un „trup” al său. Pâinea și vinul euharistic, fără să-și schimbe substanța, ci rămânând în întregime pâine și vin, devin doar un mediu al puterii lui Hristos.
Homiakov afirmă că Hristos a acordat omului nu numai comuniunea Duhului, ci și comuniunea manifestării și omul, sclav al cărnii, își asimilează materia cu care Hristos se îmbracă printr-un act spiritual.
Bulgakov dezvoltă teoria lui Homiakov spunând că minunea prefacerii darurilor nu se realizează ca minunea de la Cana, deci nu e vorba de prefacerea unei materii în alta, ci în prefacerea darurilor euharistice există „o identitate a neidenticului, o unire a diferitului”. El își întemeiază această învățătură – transfigurarea materiei în dumnezeiasca Liturghie – pe distincția existentă între prezența euharistică a lui Hristos și prezența Sa materială înainte de Înălțarea la cer. Dar această deosebire a accentuat-o corect Sfântul Ioan Damaschin: „nu se coboară din cer trupul care s-a înălțat, ci însăși pâinea și vinul se prefac în trupul și sângele Domnului”. Dar Bulgakov susține că acest corp duhovnicesc cu care Hristos s-a înălțat și „șade de-a dreapta Tatălui” sau mai bine spus, „energia spirituală a corpului” o manifestă prin orice materie voiește, în special prin pâinea și vinul euharistic: „Corpul lui Hristos înfățișându-se în pâine și vin, nu încetează de a fi corp duhovnicesc, care petrece sau rezidă deasupra lumii. Pâinea și vinul devenind Corpul și Sângele lui Hristos, aparțin acum transcosmicității, corporalității Sale preamărite, fără însă să-și piardă propria fire în această lume”. După Bulgakov, trupul lui Hristos nu mai are nici ființa, nici chipul, ci numai puterea de a deveni trup.
Deosebirea dintre doctrina ortodoxă și cea a lui Bulgakov constă în faptul că Biserica crede că a păstrat „substanța însăși a corpului, străbătută și covârșită așa de mult de Duh, cum nu va fi niciodată trupul nostru”, pe când Bulgakov crede că Domnul a păstrat doar energia corpului, nu și trupul, putând prin ea să-și facă oricând un corp.
Aceste afirmații ale părintelui Bulgakov „răstoarnă” doctrina ortodoxă. Se nasc o serie de probleme, de întrebări care rămân fără răspuns dacă acceptăm aceste teorii: dacă Trupul Domnului n-ar mai avea o materialitate, atunci în ce-ar mai consta ridicarea trupului nostru din stricăciunea morții prin Învierea Domnului și prin învierea noastră. Dacă în Hristos ar rămâne doar „energia potențială a corporalității” și noi ar trebui să înviem doar cu sufletele, fără trupuri, atunci de ce vine la judecată Domnul în trup?
Gândindu-ne la aceste lucruri putem să-i dăm dreptate lui Bulgakov? În nici un caz, fiindcă Sfinții Părinți ne întăresc în credința învierii cu trupurile, nu cu spiritul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că trupul înviat va fi același cu cel de acum „după ființă și chip”, dar „nestricăcios și nemuritor”.
Așadar, după rostirea cuvintelor epiclezei, taina cea sfântă s-a săvârșit și s-a împlinit: darurile s-au sfințit și jertfa s-a efectuat, iar Mielul cel înjunghiat pentru păcatele lumii se vede zăcând pe Sfânta Masă. Acum pâinea nu mai este o închipuire a trupului celui a tot sfânt, Trupul care a primit cu adevărat toate acele umiliri, ocări și lovituri, trupul cel răstignit, cel jertfit, cel care a dat mărturia cea bună sub Ponțiu Pilat, la fel și vinul: este însuși sângele care a țâșnit din Trupul cel împuns cu sulița.
După actul solemn al prefacerii darurilor, preotul cădește în fața sfintei Mese rugându-se pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru sfinți, numind pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe Apostol, pe Sfântul din acea zi, pentru vii și morți, pentru toți păcătoșii și tot clerul bisericesc. După o serie de ectenii, rugăciuni și cântări, preotul sfarmă Sfântul Agneț în patru părți, zicând: „Sfarmă-să și se împarte Mielul lui Dumnezeu cel ce se sfarmă și nu se desparte”. Așază aceste părți pe sfântul Disc; luând partea cu semnul „IS”, face cu dânsa semnul Sfintei Cruci deasupra Sfântului Potir și zice: „Plinirea credinței Sfântului Duh”, apoi o pune în Sfântul Potir. Pe celelalte trei părți rămase le pregătește pentru împărtășirea sa (partea „HR”) și pentru împărtășirea credincioșilor (părțile „NI” și „KA”). Se binecuvântează căldura și se toarnă în Sfântul Potir rostind cuvintele „Căldura credinței plină de Duhul Sfânt”.
După ce și preotul și credincioșii se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului și toți devin „una”, putem spune că scopul săvârșirii Jertfei euharistice a fost împlinit.
EPICLEZA constituie momentul central al jertfei euharistice; în câteva cuvinte se exprimă esențialul miracolului euharistic: coborârea Duhului peste Biserică și peste darurile puse înainte și transformarea lor în Trupul și Sângele lui Hristos. Euharistia este o rugăciune adresată în/prin Hristos, Tatălui și ea este desăvârșită prin pogorârea Duhului sfânt, deci, epicleza reprezintă împlinirea acțiunii euharistice, așa cum Cincizecimea este desăvârșirea iconomiei dumnezeiești a mântuirii.
Existența epiclezei, adică a unei rugăciuni speciale de invocare a puterii divine peste cinstitele daruri, pentru a fi transformate în Trupul și Sângele Domnului, este atestată încă din secolele al II-lea și al III-lea – din scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filozoful și ale lui Origen. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, originea epiclezei în Liturghie „era atât de veche încât nu se putea spune care dintre sfinți ne-a lăsat în scris cuvintele invocării la sfințirea pâinii Euharistice și a paharului binecuvântării”.
În epicleză se reflectă două aspecte esențiale: primul se referă la așteptarea sau pregătirea, rugăciunea stăruitoare, conștiința că Duhul Sfânt va veni și Biserica se purifică pentru aceasta, este în stare de rugăciune și de comuniune a rugăciunii, într-o rugăciune unanimă. Al doilea aspect se referă la unanimitatea – condiție a venirii Duhului Sfânt, de la Tatăl, prin Hristos, asupra credincioșilor și asupra darurilor puse înainte, transformându-le.
Anaforaua este o înlănțuire de epicleze. În Liturghie există epicleze preconsacratoare, epicleze postconsacratoare, epicleze privind darurile sau comunitatea, epicleze în care preotul roagă pe Dumnezeu să trimită pe Duhul Sfânt, căruia propria sa nevrednicie să nu-i fie un obstacol. În aceasta rezidă importanța rugăciunilor rostite de preot înainte de actul suprem al prefacerii cătra Tatăl Ceresc, către Hristos – supremul Arhiereu de a-l învrednici să aducă această „jertfă cuvântătoare” cu puterea Duhului Sfânt.
Expresia „jertfă cuvântătoare” are o dublă semnificație: o dată se referă la aducerea darurilor de pâine și vin ca jertfă a trupului nostru, cât și a trupului și sângelui Domnului – ambele sunt trupuri cuvântătoare; dar această expresie exprimă și rugăciunea preotului și a comunității, care se dăruiește lui Hristos și prin rugăciune, nu numai prin pâine și vin. Din această cauză preotul Pavel Florenski afirmă că întâi eu cu creatura căzută în nedreptate mă aduc jertfă lui Dumnezeu, primind nimicirea în fața Lui. Dar prin rugăciunea aceasta, nimicirea mea e preluată de Mielul lui Dumnezeu asupra Lui. De aceea, în Liturghie, prin „jertfa cuvântătoare” se înțelege întâi jertfa omului, apoi a lui Hristos”. În epicleză, preotul vorbește la plural (ca. De altfel, în toate rugăciunile liturgice) pentru că vorbește în numele Bisericii, al trupului tainic al Domnului. Prin el vorbește Hristos. Comuniunea dintre om și Dumnezeu, prin Euharistie, este realizată printr-un act suprem de iubire și de dăruire. Acest fapt a fost constatat și de teologul apusean, Georg Koepgen, care nota: „prin atitudinea noastră scolastică interpretăm prefacerea ca pe un proces real, extern. Biserica răsăriteană gândește altfel. Pe ea nu o interesează conceptele și procesele obiective … nu vede conceptul, ci evenimentul însuși, realitatea spirituală. Ce este pentru ea Euharistia? Prefacerea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos? Desigur, este și aceasta. Pentru ea pe primul plan stă nu prefacerea, ci îndumnezeirea creaturii. În adâncurile spirituale se săvârșește unirea între Dumnezeu și lume sau faptul că Mielul veșnic – în sensul Apocalipsei – se jertfește încă o dată. Taina este punctul în care se săvârșește pătrunderea celeilalte lumi în cea a noastră de aici. Și acest fapt este opera Sfântului Duh”.
Rugăciunea preotului și a comunității adresată lui Dumnezeu, face să coboare peste preot, peste credincioși și peste darurile aduse puterea de transfigurare a Duhului Sfânt, în diferite gradații. Prin împărtășirea de Hristos, comunitatea întreagă e asimilată la un grad și mai înalt cu Hristos cel înviat, din care iradiază Duhul. Așadar, toți credincioșii vii și morți ai Bisericii beneficiază de lucrarea Duhului lui Hristos cel înviat, prin Euharistie.
Deci, nu se poate nega necesitatea epiclezei, sub motiv că Hristos își este Sieși suficient și cuvintele lui Hristos de instituire a Euharistiei, pronunțate de preot, au toată eficiența cuvântului – act al lui Dumnezeu. Nu se poate separa invocarea Duhului Sfânt – epicleza – de cuvintele lui Hristos, deoarece nu putem separa pe Hristos de Duhul sau invers.
Preotul nu se identifică cu Hristos, nu-L substituie. Preotul e ales de Hristos prin Duhul Lui lucrător în chip văzut prin episcop, ca urmaș al Apostolilor. Rugăciunea credincioșilor către Hristos e concentrată în rugăciunea preotului, dar și comunitatea susține rugăciunea lui, se roagă în rugăciunea lui: „Preotul nu pronunță cuvintele «Acesta este Trupul Meu» in persona Christi, ci se identifică cu Biserica și vorbește in persona ecclesiae et in nomine Christi, ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu”. Aceste cuvinte ale lui Hristos, memorizate de preot, dobândesc eficacitate dumnezeiască prin invocarea Duhului Sfânt, în epicleză.
Boris Bobrinskoy considera că o „teologie sănătoasă a Duhului Sfânt asigură echilibrul între cler și laicat într-o coliturghisire unică în jurul mesei euharistice”.
De Duhul care iradiază din Hristos în momentul prefacerii, nu se resimt prin prefacerea lor numai pâinea și vinul, ci toți credincioșii din Biserică, chiar dacă nu se împărtășesc de trupul și de sângele Lui. Toți credincioșii vii și morți ai Bisericii beneficiază prin Euharistie de o lucrare a Duhului lui Hristos Celui Înviat, în ei, și prin Duhul se realizează o nouă unitate între ei. Teologia ortodoxă a comuniunii euharistice ne confirmă această viziune. „Credincioșii, spun Sfinții Părinți, devin „co-trupeși” (syssomoi) și „co-sanguini (synaimai) cu Hristos”.
În uzul catolic de a săvârși liturghia, fără prezența obligatorie a comunității, se constată tendința de a despărți Euharistia de comunitate și de a o privi separat de aceasta. Preotul se plasează cu Hristos într-o relație deasupra comunității. Tendința de separare a lui Hristos și a preotului de comunitate, se observă foarte bine în concepția catolică despre Euharistie în general și despre relația ei cu Biserica. Lipsa epiclezei concretizează această concepție. Hristos se aduce jertfă prin preot și nu prin comunitatea eclezială care are în fruntea ei pe episcop sau preot. Într-adevăr, jertfa se aduce pentru comunitate, dar nu prin ea. Totul are loc deasupra comunității, fără ea.
Deoarece în doctrina catolică se concentrează în mod exclusiv Bserica pe Hristos și episcopul se identifică cu Hristos, s-a eliminat epicleza, socotindu-se că Hristos nu are nevoie să cheme pe Duhul ca să se aducă pe Sine jertfă Tatălui, deci s-a tăiat orice legătură a Bisericii cu Duhul. Eliminarea epiclezei este o consecință a Filioque. Prefacerea darurilor are loc exclusiv prin cuvintele lui Hristos de instituirea Tainei, rostite de preot în numele și în locul Mântuitorului. Astfel se observă că în Biserica Catolică se separă Hristos de Duhul Sfânt, se face distincție între prezența lui Hristos și lucrarea Duhului Sfânt.
Prezența euharistică a Sfântului Duh și lucrarea Sa nu sunt mai puțin reale decât cele ale lui Hristos, dar ele sunt diferite, „cer astfel un alt limbaj pentru a vorbi despre ele. În Duhul, cultul și tainele își dobândesc adevărata lor funcție, unica lor rațiune de a fi, care este cea de a-l conduce pe om la cunoașterea Prea Sfintei Treimi în iluminare și unire îndumnezeitoare”. Pentru a demonstra prezența Sfântului Duh în cult și în viața Bisericii e necesar un „alt limbaj, cel al interiorității, al experienței duhovnicești și sacramentale, când Duhul Însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”. Duhul Sfânt este puterea de cunoaștere, lumina în care noi vedem fața lui Hristos și în care se realizează prezența lui Hristos în noi înșine.
Sfinții Părinți consideră Euharistia „hrana Duhului”, astfel Sfântul Efrem afirmă că Iisus „a numit pâinea Trupul Său viu și l-a umplut cu El însuși și cu Duhul … Luați, mâncați cu credință, neîndoindu-vă că acesta este Trupul Meu și că acela care-L mănâncă cu credință, mănâncă astfel focul și Duhul … Mâncați toți și mâncați astfel Sfântul Duh, căci este cu adevărat Trupul Meu”. Pentru Teodor din Mopsuestia, hrana euharistică este „sfântă și nemuritoare, fiind Trupul și Sângele Domnului nostru și este plină de sfințenie prin Sfântul Duh care sălășluiește în ea”.
Dacă comunitatea și toți cei pomeniți de ea, vii și morți, se bucură de o transfigurare din partea Duhului lui Hristos, fără ca să se prefacă în ființa Lui, darurile aduse de comunitate prin preot se prefac din pâine și vin în însuși trupul și sângele Domnului, iar comunitatea credincioșilor, împărtășindu-se din ele, sporește și mai mult în calitatea ei de trup tainic al Domnului, motivele pentru care pâinea și vinul ca daruri ale comunității nu se prefac, sunt mai multe. În primul rând, credincioșii au deja un trup și sânge omenesc, asemenea cu cele ale lui Hristos și unite în parte cu ele, iar prin împărtășanie se unesc într-o măsură și mai mare cu ele. În al doilea rând pâinea și vinul sunt prin firea lor menite să se prefacă în trupul omenesc pentru a-l întreține, pentru a-l întări. În general, rațiunile tuturor celor ce sunt date spre hrănirea omului se prefac în rațiunea trupului și sângelui omenesc. Numai trupul și sângele omenesc, al fiecărei persoane în parte sunt destinate să rămână în veci. Trupul și sângele omului sunt destinate învierii și vieții de veci, în ele transfigurându-se toate chipurile materiale ale cosmosului.
Un al treilea motiv pentru care pâinea și vinul aduse de comunitate se prefac în trupul și sângele Domnului fără să se piardă chipurile lor, este că acestea sunt mijloace prin care noi mâncăm trupul și bem sângele lui Hristos, unindu-ne astfel cu El. Actul de mâncare și de băutură este actul supremei uniri a noastră cu ceea ce mâncăm și bem, în acest caz cu trupul și sângele lui Hristos, mâncat și băut prin chipul pâinii și vinului. „Trupul lui Hristos este atât de pnevmatizat, încât raționalitatea Lui dinamizată prin Duhul luminează însăși mintea și îndumnezeiește însuși sufletul nostru, în care sunt înrădăcinate și deci luminate rațiunile trupului nostru”. Deoarece în trupul lui Hristos avem hrana dumnezeiască a vieții de veci, dată nouă prin chipul pâinii, iar în sângele Său, puterea de viață, dată nouă sub chipul vinului, cel ce a înaintat în duhovnicie nu se va sătura niciodată de bunătățile din Euharistie.
Epicleza deschide calea comuniunii omului cu Dumnezeu, căci după Sfinții Părinți dacă nu putem intra la Tatăl decât prin Fiul, tot așa nu avem acces la Fiul decât prin Duhul sfânt. Primirea Duhului în vederea prefacerii și la împărtășanie nu este individuală, ci personală, eclezială. Ea nu este dată individului, ci persoanei care realizează în Biserică comuniunea euharistică cu ceilalți. Duhul s-a dăruit apostolilor când aceștia se aflau în comuniune, sau cum spune și Sfântul evanghelist Ioan „unde erau adunați”(Ioan 22,19) sau fiind „împreună la un loc” – cum se precizează în Faptele Apostolilor. Se disting două orientări ale epiclezei:
a) Epicleza către Hristos, care nu poate să se facă decât în Duhul Sfânt, căci numai prin puterea Duhului, Biserica poate să invoce, să roage și să anunțe pe Hristos, în Euharistie;
b) Epicleza propriu-zisă a Duhului Sfânt, adică invocarea venirii Duhului Sfânt. Aceasta se întemeiază pe faptul că, înainte de Patimi, Hristos însuși anunță și făgăduiește că îl va ruga pe Tatăl să trimită Duhul – această rugăciune va fi o epicleză, o rugă fierbinte către Tatăl pentru Duhul Sfânt: „Eu voi ruga pe Tatăl și El va trimite un alt Mângâietor (Ioan 15, 16). Invocarea Duhului se realizează doar datorită lui Hristos, prin rugăciunea Fiului slăvit și înălțat de-a dreapta Tatălui.
Chemarea Duhului, rugăciunea fierbinte a comunității de la epicleză este cel mai important moment al Liturghiei, în ea culminează întreaga viață a Bisericii. Invocând Duhul Sfânt, Biserica „se identifică cu Hristos”, „participă la liturghia de mijlocire cerească a lui Iisus pe lângă Tatăl, pentru lume, devine locul prezenței Duhului Tatălui, a Mângâietorului, care arată bunăvoința și reîmpăcarea Tatălui cu oamenii”. Epicleza este adresată Tatălui mai exact lui Dumnezeu Celui în Treime, precum se poate remarca în Liturghia Sfântului Ioan Gură de aur: „Și fă adică pâinea aceasta, cinstit trupul Hristosului Tău…”. Nicolae Cabasila explică de ce preotul liturghisitor nu invocă pe Fiul care este preotul și sfințitorul jertfei, ci pe Tatăl, atunci când trebuie să se sfințească darurile: „Mântuitorul are puterea de a sfinți nu ca om, ci ca Dumnezeu. El sfințește prin puterea dumnezeiască pe care o are comună cu Tatăl”. Deci, atunci când preotul binecuvântează darurile, însuși Hristos este Cel ce lucrează prin preot împreună cu Părintele și cu Duhul.
Cerând Tatălui să trimită pe Duhul, Hristos Însuși Îl trimite (Ioan, 15,26). Totul se face în comun în Sfânta Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază nu doar prezența lui Hristos în Euharistie, ci chiar lucrarea Fiului: „Hristos este aici prezent și lucrează. Slujba preotului este să deschidă gura; totul se lucrează de către Dumnezeu, stă un preot și rostește cuvintele, dar puterea lor vine de la Dumnezeu; căci nu un om e cel ce face ca darurile să devină trupul și sângele lui Hristos, ci El Însuși”. Cuvintele omului sunt lipsite de putere, pe când în „înfricoșătoarea Taină”, prin preot, Hristos umple cu puterea Sa dumnezeiască darurile oferite de comunitate, prefăcându-le în trupul și sângele Său. Așadar, Hristos cere Tatălui împreună cu preotul și cu comunitatea liturgică, rugat de aceștia, prefacerea pâinii și vinului. Prin Duhul, în trupul și sângele Său, dar și lucrează pentru a oferi sfintele daruri pe de o parte Tatălui pentru ei, pe de altă parte pentru a le întoarce lor prefăcute.
În Euharistie întreaga comunitate liturgică și prin ei, tot cosmosul devine o singură cerere, rugăciune și implorare și primesc coborârea Sfântului Duh, îndumnezeindu-se.
La înțelegerea acestei mari Taine, reale, contribuie aprofundarea a două idei afirmate în tradiția creștină: cea de simbol și cea de trăire interioară a stării de jertfă. După Sfinții Părinți, toate realitățile văzute sunt simboluri ale celor nevăzute, dar aceste simboluri nu sunt rupte de ceea ce simbolizează. Între simbolul material și realitatea spirituală pe care o simbolizează există un șir de trepte. După cum pâinea materială, cu care ne hrănim, întărește nu numai trupul nostru, ci și sufletul, sau, după cum un cuvânt bun întărește nu numai sufletul aproapelui nostru, ci și trupul lui, astfel se poate înțelege copleșirea pâinii și vinului în Euharistie de trupul și sângele lui Hristos, ca pâine și vin, de pe o treptă superioară, dar nedespărțite de pâinea și vinul de pe treapta materială cea mai de jos.
În orice om vibrează emoții, sentimente, trăiri interioare puternice provocate de persoanele din afară, prin mijlocirea trupului Hristos trăiește durerile și slăbiciunile noastre datorate săvârșirii păcatelor din marea Sa iubire. Astfel „El Își însușește văzul nostru ca văzul Lui, ca să ne curățească de invidii și de poftele egoismului; El Își însușește auzul nostru ca auzul Lui ca să-l curățească de pornirea de a disprețui și de a primi cu bănuială ceea ce se spune altfel. El S-a făcut subiectul nostru în noi și trupul Lui S-a unit cu trupul nostru, fără să ne anuleze pe noi. Dar și noi trebuie să ne deschidem Lui în gândurile și simșirile noastre și aceasta echivalează cu a ne dărui Lui, cu voința de a ne face locaș Lui, Care vrea să se sălășluiască în noi”.
Mare este iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii! Ori de câte ori cerem, Hristos ni se oferă; ni se dă sub chipurile pâinii și ale vinului, unindu-se cu noi și îndumnezeindu-ne, „dacă cineva unește o ceară cu o altă ceară, va vedea desigur pe una în cealaltă, la fel socotesc și cel ce primește trupul Mântuitorului nostru Hristos și bea cinstitul Lui sânge, cum zice El însuși, se face una cu El, amestecând-se și unindu-se cu el prin împărtășire, întrucât el se află în Hristos și Hristos în el”.
CONSECINȚELE PREFACERII ELEMENTELOR:
a) După prefacerea elementelor, Domnul este prezent în Euharistie întreg, nu numai sub fiecare din cele două chipuri ale pâinii și vinului, ci și în fiecare părticică din ele. Trupul Domnului cel prezent în Euharistie fiind Trupul cel Înviat, el nu poate fi despărțit de sânge, de suflet și de dumnezeire căci el nu mai moare. Nici trupul, nici sângele nu stau despărțite de celelalte părți ale Domnului, ci însuși Hristos cel ipostatic e în Euharistie, prin prefacerea elementelor, în fiecare parte. Problema prezenței Domnului cu Trupul și cu Sângele Său întreg pe fiecare altar, sub fiecare din cele două chipuri și în fiecare părticică din ele a creat numeroase discuții și în Teologia ortodoxă. Din corespondența dintre Patriarhul Dositei și Sevastos Kuminitul aflăm că primul a încercat să explice această prezență, afirmând că Trupul Domnului este într-o anumită privință infinit, altfel ar rezulta una din două: ori Hristos nu se află real prezent în Euharistie ori trupul din Euharistie e deosebit de cel din cer. Sevastos afirma că Trupul Domnului chiar înviat fiind, nu poate evada din atributele Lui nedespărțite de el, din circumscriere și distanță. Pentru a demonstra prezența lui Hristos în Euharistie, el apelează la o serie de comparații, după cum însuși recunoaște – imperfecte. Prezența cuvântului rostit de cineva în toți cei ce-l aud sau prezența soarelui, prin razele sale, în toate cele în care se reflectă, fără să se deplaseze din cer și fără să devină infinit. Soarele văzut de noi în diferite oglinzi e același după substanță și subiect cu cel din cer și cuvântul auzit de învățăcei e același cu cel din Învățător. Nu e altul. Dar într-un mod deosebit e soarele pe cer și în mod deosebit în oglinzi, așa cum într-un mod deosebit e cuvântul în învățător și într-un mod deosebit e cuvântul în învățăcei.
Despre prezența Domnului în Euharistie azi se vorbește într-un mod duhovnicesc, nu atât de speculativ. Astfel că prin Euharistia de pe toate altarele, credincioșii sunt ridicați în jurul aceluiași Trup al Domnului din cer. Învățătura că întregul Hristos este în Euharistie și pretutindeni, că Trupul și Sângele Domnului sunt neîmpărțite, iar împărtășirea și pluralitatea privește chipurile pâinii și vinului este afirmată de sfinții Părinți. Chiar în Sfânta Liturghie se spune: „Frânge-se și se împarte Mielul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Cel ce se frânge și nu se împarte, Cel ce totdeauna se mănâncă și niciodată nu se sfârșește”. Hristos încă înainte de împărțirea chipurilor este prezent întreg în fiecare parte a lor, fără ca să fie mai mulți Hristoși, cum e sufletul în toate părțile trupului.
b) Dacă Domnul este prezent în Euharistie prin prefacerea elementelor, evident că este prezent nu numai în momentul împărtășirii, ci și înainte sau după împărtășire, începând din momentul prefacerii, sub chipul pâinii și vinului, unit substanțial cu ele.
În Biserica veche se păstrau pentru bolnavi sau pentru cei din închisori, aceste daruri prefăcute în Trupul și Sângele Domnului, care erau trimise prin diaconi. Astăzi, Biserica păstrează pâinea și vinul sfințite, în chivot pe altar, pentru a-i împărtăși pe bolnavi. Acest lucru demonstrează că, sub chipul pâinii și al vinului, se află prezent, permanent, Hristos. De aici rezultă importanța Bisericii: nu ca un simplu loc de adunare religioasă, cum o consideră protestanții și sectele, ci ca o casă a lui Dumnezeu în care locuiește, sub chipul pâinii și vinului, însuși Hristos – Mântuitorul.
CERERILE ADRESATE LUI DUMNEZEU DUPĂ PREFACERE.
Cu epicleza, anafora liturgică a încheiat rugăciunea de doxologie și euharistie (mulțumire) propriu-zisă, acum urmează rugăciunile de cerere. Se poate afirma chiar că epicleza însăși formează linia de trecere de la rugăciunea de adorare și de mulțumire la rugăciunile de cerere. Finalul textului de la epicleză continuă parcă, în mod firesc, marea rugăciune de cerere: „pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor…, spre împlinirea împărăției cerurilor, iar nu spre judecată sau spre osândă”.
Jertfa euharistică este adusă, negreșit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime; este un act de adorație și de mulțumire pentru toate cele ce s-au făcut în scopul mântuirii noastre. Celui ce se va împărtăși de jertfa prezentă i se promit bunuri mai înalte. În primul rând prin aceste rugăciuni cerem o stare de „trezirea sufletului” astfel încât să nu fim cuprinși de „potrivnicul … diavol” care „umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru, 5,8). Apoi ne rugăm pentru iertarea păcatelor, ca să putem intra în împărăția lui Dumnezeu, ca o împărăție a iubirii care să cuprindă, dacă se poate, pe toți oamenii. Se cere, în sfârșit, „îndrăznirea” către Dumnezeu, despre care vorbește și Sfântul Apostol Pavel la Efeseni 3,12: „Avem, prin credința în El (Hristos), îndrăzneală și apropiere de Dumnezeu cu deplină încredere”.
Dar în rugăciunea dipticelor nu sunt cerute doar bunurile supranaturale și nepieritoare, ci și trebuințele și nevoile tuturor credincioșilor care se găsesc în unitate de credință și împăcați cu Biserica. În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur se cere ca darurile „puse înainte, spre binele nostru al tuturor să le întocmească după trebuința deosebită a fiecăruia…” (prima rugăciune după „Tatăl nostru”).
Preotul anunță, în taină, că aduce jertfa cuvântătoare pentru cei adormiți în credință, după ordinea lor în istoria mântuirii: Protopărinți, Părinți, Patriarhi, prooroci, Apostoli, Propovăduitori, Evangheliști, Mucenici, Mărturisitori, Pustnici, apoi, cu voce tare, pomenește pe Născătoarea de Dumnezeu ca tot poporul să o laude „mai ales pentru Prea Sfânta, Curata, Prea binecuvântata, Stăpâna noastră slăvită, de Dumnezeu Născătoarea și Pururi Fecioara Maria”. Pomenirea sfinților se încheie cu cuvintele „Cu ale căror rugăciuni cercetează-ne pe noi”. De aici se poate observa că jertfa euharistică nu are menirea să le aducă lor iertarea păcatelor, trezvie, plinirea Împărăției cerurilor și îndrăznirea către Dumnezeu, căci acestea toate ei le au, ci la fiecare nouă jertfă euharistică primesc un spor de slavă și de aceea ni se dă și nouă o încredere și mai mare în rugăciunile lor pentru noi”.
După ce i-a pomenit pe sfinți pentru a le cere rugăciunile ca ale unora ce stau lângă Hristos, preotul pomenește și pe cei care au adormit în nădejdea învierii și a vieții de veci, dar care în viața lor nu s-au ridicat la sfințenie: „și pomenește, Doamne, pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții de veci; și-i odihnește pe dânșii, Dumnezeul nostru, acolo unde strălucește lumina feței Tale”. Prin această pomenire se evidențiază faptul că jertfa euharistică e necesară și pentru cei ce nu se împărtășesc de ea în respectiva Sfântă Liturghie. Rugăciunile de cerere continuă cu rugăciunile pentru cei de pe pământ. Folosind încă expresia „încă aducem Ție această slujbă (jertfă) cuvântătoare”, preotul se roagă „pentru lumea locuită, pentru sfânta, sobornicească și apostolească Biserică, pentru cei ce viețuiesc în curăție și viață cinstită”, pentru conducătorii țării ca să trăim într-o viață „pașnică și netulburată”, „în toată evlavia și curăția”, pentru „mântuirea și iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu” și pomenește numele celor vii, pentru „iertarea păcatelor și odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu în loc luminat…” repetând rugăciunea obișnuită pentru cei adormiți. Aceste rugăciuni de cerere prin care preotul se roagă lui Dumnezeu pentru „toți și pentru toate” scoate în evidență iubirea ce sentiment puternic în Jertfa euharistică. Această relație, comuniune dintre cei vii și cei adormiți este intens trăită în Liturghie. Numai prin iubirea față de celălalt putem ajunge la mântuire. În liturghie, fiecare credincios se roagă pentru aproapele său, fie că acesta se află sau nu în Biserică, fie că a adormit „întru Domnul”. Biserica, printr-un „singur glas”, se roagă Părintelui ceresc pentru mântuirea și îndumnezeirea lumii. De aici, Sfânta euharistie are o dimensiune cosmologică, prin care însăși natura se îndumnezeiește. Putem afirma, ca și Fericitul Augustin, că Biserica întreagă de la o margine la alta a pământului, se roagă ca un singur om „cu Capul ei și sub Capul ei”. În sfârșit preotul cere lui Dumnezeu de a duce voința Lui de unire a tuturor în Biserica sobornicească ca să slăvească numele lui Dumnezeu cel în Treime cu o singură gură și cu o singură inimă, ca un singur trup. „Ei doresc să fie între ei o unitate care să se asemene prin iubire cu unitatea celor trei Persoane dumnezeiești. Așa cum Dumnezeu, deși întreit în Persoane, are un singur nume, la fel se cuvine să ajungem și noi la o singură inimă și la o singură gură, la o singură simțire, exprimată în aceleași cuvinte de laudă. Unitatea neconfundată a Treimii e modelul căruia trebuie să-i corespundă unitatea neconfundată a credincioșilor sau a Bisericii în care credincioșii sunt o unitate multiplă”.
În Biserică creștinul trebuie să aibă un rol activ, angajându-se într-un dialog cu Dumnezeu Tatăl – acest lucru culminează în rugăciunea către Dumnezeu. Pentru ca mila Domnului să se reverse peste toți credincioșii este necesară conlucrarea omului, fără aceasta scopul Jertfei euharistice nu a fost atins.
Nu putem ști în ce măsură se vor împlini cererile noastre, precum nu putem găsi cu mintea un termen de comparație pentru chipul în care darurile se fac sau sunt primite în Trupul și Sângele Domnului, tot așa nu se poate cunoaște măsura în care ele sunt primite de Dumnezeu. Acordarea sau neacordarea binefacerilor solicitate ține și de planul Proniei și al iconomiei divine pentru mântuirea lumii, așa cum sublinia și Sfântul Apostol Pavel „noi nu știm ce să cerem” (Romani 8,26). Dumnezeu ascultă, deci, rugăciunea pe care Biserica o unește cu Jertfa Fiului Său și chiar dacă dorințele nu au fost împlinite în modul în care au fost formulate, totuși Bunul Părinte le înlocuiește pe acestea cu altele spre folosul nostru și la timpul pe care El îl socotește potrivit.
Așadar Liturghia nu este doar o rugăciune comună, a tuturor, ci mai mult decât atât: ea izvorăște dintr-o profundă iubire pentru aproapele, e o rugăciune pentru toți, pentru tot cosmosul. Preotul, având sprijinitor și mijlocitor pe însuși Hristos, se roagă lui Dumnezeu, plin de încredere și speranță, pentru toți membrii Bisericii ca, astfel, să se împlinească scopul săvârșirii jertfei euharistice: acordarea harului dumnezeiesc, iertarea păcatelor, moștenirea împărăției veșnice, iar cei vii să fie învredniciți a se împărtăși fără a cădea în osândă.
Prin rugăciunea dipticelor, liturghia asigură „viața și respirația vie a Bisericii. Unitatea și comunitatea bisericească apar aici în toată măreția și plinătatea ei de Trup tainic al lui Hristos. … Cei de pe pământ având într-ajutor pe prea fericiții din ceata sfinților, se roagă unii pentru alții, pentru frații lor vii și repauzați de pretutindeni și din toate generațiile, iar pentru toți laolaltă, Capul lor, Hristos, care prin Jertfa liturgică, unește într-un trup cele două părți ale Bisericii, a celei cerești și a celei pământești. Hristos este deci în Biserică, precum Tatăl este în Hristos, ca iubirea cu care Tatăl a iubit pa Fiul să fie și în ei și El în ei. (Ioan 17,21,23,26). Biserica este pusă astfel în mișcare pentru a se afirma în viața Duhului și în unitatea dragostei.
„De ce vă munciți să adânciți ceea ce n-are fund? De ce căutați să înțelegeți ceea ce nu se poate înțelege? … Să nu pretindem a judeca cu mintea lucrurile dumnezeiești, nici a le supune legilor și necesităților naturii. Să credem lui Dumnezeu în toate lucrurile și să nu I ne împotrivim nicidecum, chiar dacă ceea ce se spune pare contrar cugetului și vederilor noastre”.
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Capitolul IV
TRANSSUBSTANȚIAȚIA
Întreaga Tradiție moștenită de Biserica Ortodoxă de la Biserica primară afirmă că Domnul e prezent real în Euharistie prin „prefacerea” pâinii și vinului în Trupul și Sângele Său, dar ea s-a ferit să explice modul cum se face această prefacere și care este raportul Trupului și Sângelui Domnului cu chipurile pâinii și vinului care persistă după prefacere. Totul este un mister, pentru că noi nu cunoaștem propriu-zis calitățile Trupului îndumnezeit al Domnului. Transsubstanțiația nu explică nici ea acest mister, ci îl amplifică: ce este substanța, ce sunt accidentele, cum e posibilă schimbarea substanței naturale și unirea accidentelor ei cu altă substanță.
Biserica romano-catolică în loc de prefacere, folosește, de la o vreme, termenul transsubstanțiație sau transsubstanțiațiune – așa cum îl întâlnim în unele scrieri. Conceptul de transsubstanțiație e înțeles, axclusiv ca și sinonim al celui de prefacere, nu atrage o înțelegere greșită a adevărului dogmatic. Totuși, folosirea lui nu aduce nici un spor de lumină asupra prefacerii sau schimbării elementelor euharistice – cuvinte întrebuințate de atâtea veacuri de Biserică. Aceasta denotă că e inutil. În teologia romano-catolică, transsubstanțiația are un profund caracter filozofic necreștin și caută să raționalizeze misterul prefacerii, astfel folosirea acestui termen e greșită. Asupra folosirii acestui termen persistă încă un dezacord între teologii ortodocși, dacă e bine sau nu să fie adoptat în învățătura ortodoxă.
Termenul acesta a fost folosit prima dată de teologii apuseni în disputele provocate de erezia lui Berengar de Tour (1088), care susținea că în Euharistie avem numai o prezență dinamică a Domnului, nu una reală, prin prefacerea elementelor. Aceasta, după ce episcopul Guimond de Aversa făcuse prima dată în Euharistie deosebirea între substanță și accidente, în lucrarea sa împotriva lui Berengar de Tour: „De corporis et sanguinis Christi veritate in Euharistia” (1073). La Sinodul IV din Lateran (1215) s-a folosit prima dată formula transsubstantiatio în mod oficial. O deosebită actualitate și-a căpătat acest termen odată cu apariția ereziilor lui Zwingli, Calvin, Luther care negau prezența reală a trupului și Sângelui Domnului în Euharistie sau prefacerea elementelor în Trupul și Sângele Domnului.
Așadar, termenul acesta a fost creat și folosit în mod frecvent în fața ereziilor ivite. Împotriva lui Berengar de Tour s-a precizat că nu numai o putere din Trupul Domnului e prezentă în Euharistie, ci însuși Trupul Lui.
Sub influența filozofiei aristotelice, transsubstanțiația la romano-catolici vrea să explice rațional modul de prefacere a pâinii și vinului în Trupul și Sângele Domnului. Conform concepției aristotelice toate lucrurile și ființele constau din substanță, ca temelie transcendentă, abstractă și permanentă a lor, și din accidente, care pot să varieze. Toate bucățile de pâine au una și aceeași substanță care se susține ca bază uniformă și permanentă în orice bucată de pâine, până există aceea. Accidentele de culoare, gust, miros variază de la o pâine la alte. Substanța determină existența accidentelor, ea e purtătoarea accidentelor.
Teologii catolici au aplicat această teorie pentru a interpreta transsub- stanțiația. Așadar ei au afirmat că substanța pâinii și vinului se preface în substanța trupului și sângelui, dar accidentele pâinii și vinului rămân. Astfel că în Sfânta Euharistie, nu întreaga pâine și nu întreg vinul se preface, ci numai substanța lor, ca și cum Hristos n-ar fi spus despre toată pâinea ce-o avea în mână și despre tot vinul din potir: „Acesta este Trupul Meu” și „Acesta este Sângele Meu”, ci numai despre o parte a lor. Teoria transsubstanțiației din Apus a pregătit teoria luterană raționalistă a impanației. Recunoașterea că pâinea și vinul nu își mențin decât accidentele este în realitate tot una cu confirmarea credinței comune protestanților, care susțin că pâinea și vinul rămân aceleași și că întreg trupul și sângele lui Hristos se unește cu ele în momentul consumării lor de către credincioși.
Teologii romano-catolici susțin că în natură nu există o astfel de prefacere care să schimbe total substanța unui lucru, iar accidentele să rămână neschimbate, încât să fie purtate de o altă substanță. Deci, transsubstanțierea din Euharistie „e o minune săvârșită de atotputernicia dumnezeiască”. „Prin urmare, minunea euharistică, după concepția teologiei romano-catolice, consistă din supranatural și, până la un punct oarecare, și din antinatural: unirea laolaltă a substanței Trupului și a substanței Sângelui lui Hristos, private de accidentele lor, cu accidentele străine lor, ale pâinii și ale vinului, care și-au pierdut substanțele lor proprii (…) accidentele pâinii și ale vinului, în taină sunt unite într-un atare grad de inseparabilitate, încât odată cu distrugerea accidentelor dispare, încetează și prezența substanței”.
Această teorie, în loc să explice misterul Euharistiei, așa cum și-a propus, nu a făcut decât să-l amplifice dând naștere la o serie de probleme. Cum poți să susții că substanța pâinii și vinului se preface numai în substanța Trupului și Sângelui, odată ce întreg Trupul și întreg Sângele, cu accidente cu tot, sunt prezente în Euharistie. Sau cum pot sta accidentele pâinii și vinului peste accidentele Trupului și Sângelui Domnului? Ei, toate aceste speculații îl fac pe om să uite de măreția și de importanța tainei euharistice, încurcându-se în labirintul scolasticii. Rațiunea, prin ea însăși, așa cum găsește de neînțeles transsubstanțierea și consecințele care decurg din ea, astfel găsește de neînțeles și prezența reală a trupului Domnului în Euharistie. Deci nu putem îngădui rațiunii umane să cerceteze toate tainele creștine căutând să risipească orice contradicție dintre ele sau care provine din ele.
Termenul „transsubstanțiere” a pătruns și în teologia ortodoxă după ce protestantismul, cu diluarea prezenței reale în Euharistie devenise amenințător și pentru Răsărit, mai ales după apariția Mărturisirii lui Chiril Lucaris. Cu acest scop, antiprotestant, a fost folosit în Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă de la 1640, respectiv 1642, și-n Mărturisirea Ortodoxă a patriarhului Dositei din 1672. Termenul, preluat de unii teologi ortodocși explică prefacerea substanței pâinii și vinului în substanța Trupului și Sângelui Domnului, nedespărțind substanța de accidente. Acest lucru este evidențiat și în Catehismul mitropolitului Filaret (Drozdov), subliniindu-se faptul că nu e vorba de o acceptare a gândirii medievale aristotelice, ci de întărirea credinței în prezența reală a lui Hristos în darurile euharistice. El accentuează faptul că prin cuvântul acesta nu se explică modul prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele domnului, ci se arată că pâinea este cu adevărat, în mod real, ființial, adevăratul Trup al Domnului, ca și vinul Sângele Mântuitorului Hristos.
Și-n Răsărit, folosirea acestui termen răspundea nevoii de precizare că Trupul și Sângele Domnului sunt prezente în Euharistie nu numai printr-o putere, ci substanțial, iar pâinea și vinul nu mai rămân cu adevărat, ci chiar dacă se mai constată cu simțurile, ele se schimbă substanțial, iar Mărturisirea lui Dositei se pare că folosește și teoria despre substanță și accidente, afirmând că după accidentele pâinii și vinului se împarte Trupul și Sângele Domnului, în sine însă rămâne întreg în fiecare părticică, totuși se precizează că prin transsubstanțiere nu vrea să explice modul prefacerii. Astfel că în articolul 17 declară: „Noi nu credem că prin cuvântul μετουσίωσις ni se dă înțelegerea chipului în care pâinea și vinul se prefac μεταποιυται în Trupul și Sângele Domnului; căci aceasta e ceva de neînțeles, pe care numai Dumnezeu poate să o facă, ci ca să arate că pâinea și vinul sunt schimbate în Trupul și Sângele Domnului, după sfințire, nu într-un chip tipic sau prin icoană, nu printr-un har copleșitor, ca în celelalte Taine, nici numai prin prezență, cum au spus unii Părinți despre Botez, nici prin impanație, ca să se unească dumnezeirea Cuvântului ipostatic cu pâinea prezentă a Euharistiei, cum opinează aderenții lui Luther, foarte neînvățat și nebunește, ci cu adevărat și real, încât după sfințirea pâinii și a vinului se schimbă, se transsubstanțiază, se preface pâinea în Trupul adevărat al Domnului care s-a născut în Vifleem din pururi Fecioara Maria, s-a botezat în Iordan, a pătimit, s-a îngropat, a înviat, s-a înălțat , s-a așezat de-a dreapta Tatălui și va veni să judece viii și morții, iar vinul se preface și se transsubstanțiază în însuși Sângele Domnului, pe care, spânzurat pe Cruce, l-a vărsat pentru viața lumii”.
Așadar, folosirea acestui termen este bună, nu pentru a se deosebi substanța de accidente, ci pentru a preciza prefacerea elementelor euharistice și prezența reală, permanentă a Trupului și Sângelui Domnului în Euharistie. Nici definițiile dogmatice ale Bisericii Catolice nu fac uz de teoria separării ființei ei de accidente.
Părintele Stăniloaie recomanda chiar folosirea termenului „transsubstanțiațiune” pentru a stabili cu certitudine prezența Mântuitorului Hristos în Euharistie „e bine să se folosească termenul mai categoric de transsubstanțiațiune sau mai ales adverbul substanțial, adăugat la „prefacere”, spunând că pâinea și vinul se prefac în mod substanțial, esențial, în Trupul și Sângele Domnului, nu numai printr-o îmbibare de putere cerească”.
Unii teologi catolici au vorbit despre trei trupuri ale lui Hristos după prefacerea euharistică: trupul Lui personal, trupul Lui tainic sau comunitatea euharistică și trupul euharistic. În realitate însă e vorba de un singur trup, pentru că trupul tainic e o prelungire a trupului personal, iar trupul euharistic e însuși trupul Cuvântului care se oferă în continuitatea comunității bisericești, ca prelungire a trupului Său tainic, nu anulează distincția dintre ea și trupul personal al lui Hristos.
Dar dacă Hristos e tot așa de prezent, de real în Euharistie cum ne va fi și-n viața viitoare, însă sub chipurile pâinii și vinului, aceasta se datorează faptului că nu suntem noi în stare să-L vedem acum așa cum îl vom vedea atunci, în slava Sa – afirma părintele Stăniloaie: „Chipurile netransfigurate ale pâinii și vinului și în general ale lumii acesteia corespund trăirii noastre actuale prin credință, cum tot acestei trăiri îi corespunde prefacerea lor reală, în ascuns”.
MODUL DE SĂVÂRȘIRE ȘI ÎMPĂRTĂȘIRE A EUHARISTIEI
Între Ortodocși și Catolici deosebirile se referă mai mult la modul de săvârșire și împărtășire a Euharistiei. Acestea sunt următoarele:
1. Biserica Ortodoxă folosește pâine dospită și vin de struguri amestecat cu apă după Ioan 19,34 conform căruia din coasta Mântuitorului a ieșit sânge și apă. Din secolul IX, Biserica Catolică și după modelul ei Protestanții, Armenii și Maroniții, folosesc azima. Folosirea pâinii dospite își găsește justificarea în Evanghelia lui Ioan, unde se spune: „Iudeii n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce pasca” și că ziua Sâmbetei ce a urmat Răstignirii Domnului a fost „zi mare” (Ioan 18,28; 19,31). De aici rezultă că Domnul a fost răstignit în ajunul Paștilor evreiești, numită la Sinoptici prima zi a azimilor, deci Cina euharistică a avut loc cu o seară înainte de seara în care iudeii mâncau mielul pascal, când începuse folosirea azimei. Adică la 13 Nisan, nu la 14 Nisan.
În teologia romano-catolică se afirmă că Domnul a întrebuințat la Cina cea de Taina pâine nedospită, dar apoi adaugă: „chiar dacă pe temeiul lui Ioan 13,1 s-ar admite că El a serbat Cina la 13 Nisan, probabilitatea ar spune totuși că a folosit pâine nedospită”. Din această cauză, catolicii admit în teorie că se poate folosi atât pâine dospită cât și nedospită, dar „în Biserica latină e strict poruncit să se întrebuințeze pâinea nedospită”.
Domnul a instituit Euharistia cu pâine pentru că nu a vrut s-o lege de nici o practică iudaică sau de vreun aliment aflat în uz doar la iudei, ci s-o asocieze cu pâinea cea de toate zilele, care se află oriunde și oricând la dispoziția oamenilor.
2. Biserica Ortodoxă, Protestanții, Socinianii și Armenii învață că fiecare credincios trebuie să se împărtășească sub ambele chipuri, după porunca Domnului (Luca 22, 19-20) și practica bisericească. Biserica Catolică împărtășește pe laici numai cu azimă, rezervând exclusiv clericilor împărtășirea sub ambele forme. Abia din secolul XII a început să se introducă treptat în Apus împărtășirea sub un singur chip, devenind hotărâre formală la Conciliile din Constanța și Trident.
Această hotărâre din sânul Bisericii Catolice vine ca să ridice pe clerici peste popor și să combată pe cei ce cred că Hristos se cuprinde întreg sub amândouă chipurile și nu sub unul singur. Teologii catolici au interpretat cuvintele Domnului din Evanghelie, afirmând că prin porunca de a mânca atât Trupul cât și Sângele (Ioan 6,54), Domnul nu cere împărtășirea sub două chipuri, ci cu două realități care se pot primi și sub un singur chip. În Biserica veche se întrebuința împărtășirea sub ambele forme ca practică regulată. Numai maniheii se abțineau de la potir, iar această abținere a fost numită maniheism și a fost interzisă strict de papa Gelasie. Prin cuvintele „beți dintru acesta toți” teologii catolici au înțeles că toți Apostolii trebuie să se împărtășească cu Sângele lui Hristos, de unde ar rezulta că numai preoții se împărtășesc din potir. Astfel că numai papa sau episcopii au dreptul să permită potirul celor ce revin la catolicism. Din potir se mai împărtășesc regii la încoronare și ca dispensă specială se permite potirul la ultima împărtășire înainte de moarte.
Deoarece nu au temeiuri scripturistice și tradiționale, teologii romano-catolici aduc câteva motive practice: se păzește mai bine demnitatea Euharistiei, se ocolește necinstirea, vărsarea sângelui, se ușurează administrarea ei, mulți oameni au greață de vin sau nu vor să se împărtășească cu alții din același potir, existând primejdie de infecție, în anumite situații. Dar toate aceste motive ar trebui să fie valabile și pentru preoți.
3. Biserica Ortodoxă învață că prefacerea elementelor în Trupul și Sângele Domnului se săvârșește prin invocarea Duhului Sfânt (epicleza), iar în Biserica Catolică, prin rostirea cuvintelor Domnului: „Luați, mâncați … Beți dintru acesta toți …”. Teologii catolici se sprijină pe cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur „Creșteți și vă înmulțiți”, care, deși rostite o singură dată, rămân pururea atotlucrătoare. La fel se întâmplă și cu cuvintele rostite de Hristos la Cină „Luați, mâncați …” deși rostite odată de Mântuitorul, ele își fac totdeauna efectul.
Nicolae Cabasila a răspuns acestor speculații: „«Creșteți și vă înmulțiți» au lipsă de contribuție omenească pentru ca oamenii să crească și să se înmulțească, tot așa la Euharistie e lipsă de un preot și de rugăciunea lui pentru ca porunca Domnului să-și facă efectul. Apoi rugăciunea nu este de disprețuit, căci ea nu reprezintă o putere omenească, ci tocmai cheamă ajutorul dumnezeiesc”. Prin aceste cuvinte, Cabasila a răspuns afirmațiilor catolice conform cărora nu s-ar putea acorda mai multă putere unei rugăciuni omenești, decât cuvintelor lui Dumnezeu. Această inovație funcționează în Apus abia din secolul XII.
Teza romano-catolică e greșită observându-se aceasta clar în Sfânta Scriptură și-n Sfânta Tradiție. Se confundă temeiul Tainei sau cuvintele de instituire cu forma Tainei sau cu cuvintele de consacrare a elementelor euharistice. Prin cuvintele rostite („luați, … beți …”), Mântuitorul cheamă pe Apostoli la împărtășire. Deci, pâinea și vinul erau deja Trupul și Sângele Său, prefăcându-le mai înainte prin binecuvântarea Sa. Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt pentru prefacerea elementelor euharistice s-a compus și s-a rânduit de Biserica primară nu ca inovație, ci urmând pilda și porunca Mântuitorului, care a binecuvântat pâinea (Matei 24,26, Marcu 14,22) și a mulțumit (Luca 22, 17, 19; I Corinteni 11,24), făcând la fel și cu vinul, ceea ce înseamnă că le-a sfințit, prefăcându-le și după aceea le-a dat Apostolilor. Hristos a poruncit ca ceea ce a făcut El la Cina cea de taină și așa cum a făcut El atunci, să se facă și în Biserica Lui: „Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea” (Luca 22,19). Păstrarea rugăciunii de invocare a Duhului Sfânt în vechile liturghii, dovedesc că Biserica veche a împlinit porunca dată de Mântuitorul (liturghia Sfântului Iacob, a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur).
4. Biserica Ortodoxă împărtășește Euharistia și pruncilor, dar Biserica catolică respinge acest lucru din cauză că pruncii n-ar distinge trupul și sângele Domnului. De reținut e faptul că până în secolul XII Și Biserica din Apus acorda împărtășania copiilor, pe baza cuvintelor rostite de Domnul: „cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,54).
Catehismul roman oprește împărtășirea pruncilor pe motiv că nu deosebesc Trupul și Sângele Domnului. La I Corinteni 11,29: „cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului”, Sfântul Apostol Pavel se referă la adulți, nu împiedică împărtășirea copiilor întrucât, neputând să deosebească trupul Domnului de pâinea obișnuită din cauza lipsei de dezvoltare a minții lor, ei nu pot fi considerați că se împărtășesc cu nevrednicie. Însă, precum lipsa conștiinței nu e considerată motiv de a-i opri de la Botez și Confirmație, așa nu trebuie considerată motiv nici pentru a-i opri de la Euharistie. Deci, fără Euharistie nimeni nu poate fi încorporat deplin în Trupul tainic al Domnului – Biserica.
SFÂNTA EUHARISTIE ȘI UNITATEA CREȘTINĂ ÎN CADRUL MIȘCĂRII ECUMENICE
Nicăieri nu se poate vorbi de o unire mai strânsă a credincioșilor, de o comuniune prin iubire a tuturor decât în Sfânta Euharistie. Unirea cu Dumnezeu în Împărtășanie e o unire deplină, tocmai pentru că El nu mai este lucrător numai prin energia adusă în noi de Duhul Sfânt, ci cu trupul și sângele Lui imprimate în trupul și sângele nostru. Unirea deplină dintre Hristos și om realizată prin Euharistie e mărturia supremei iubiri a lui Dumnezeu Creatorul față de creatura Sa și acest lucru constituie baza comunicării naturale, desăvârșite dintre El și noi. Problema unității creștine este o problemă viu dezbătută.
Sunt numeroase elementele care alcătuiesc baza ecumenică a Euharistiei; dragostea, sfințenia, libertatea și pacea sunt doar câteva idei asupra cărora mă voi opri.
Nu numai ca jertfă, dar și ca hrană și împărtășire, Euharistia este expresia dragostei lui Hristos față de oameni. Ideea de unitate, de comuniune în și prin iubire a credincioșilor între ei și cu Hristos este ideea ce caracterizează și definește Biserica lui Hristos. Misterul unității Bisericii este o expresie a iubirii divine. Această iubire concretizată în planul iconomiei divine a mântuirii neamului omenesc căzut în păcat, tinde să adune pe toți credincioșii în Trupul tainic al lui Hristos – Biserica. Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Pentru ca noi să fim aceasta nu numai după dragoste, ci și realmente, să ne unim cu acest trup. Devenim acest trup prin hrana pe care El ne-a dat-o, voind să ne arate dragostea pe care o are pentru noi. Pentru aceasta s-a unit El cu noi și a unit trupul Său, pentru ca să fim una, așa cum trupul este unit cu capul”.
Sfințenia este „floarea dragostei lui Hristos”. Darurile euharistice (pâinea și vinul) nu devin trupul și sângele Domnului fără sfințire și fără Acela care este Izvorul sfințirii. Hristos e Acela care sfințește și preface. Hristos e Acela care a săvârșit Cina cea de taină atunci, dar o săvârșește continuu și azi, jertfindu-se în fiecare liturghie, pe altar. Prezența lui Hristos în toate Euharistiile din prima zi și de pretutindeni garantează același grad de sfințenie pentru toate aceste Euharistii menite să purifice și să sfințească progresiv lumea.
Ceea ce dă forța și solemnitatea, în același timp, a Trupului tainic al lui Hristos este libertatea membrelor sale de a se integra și de a rămâne în El. Cu cât acest trup euharistic e mai pătruns de dragoste și de sfințenie, cu atât libertatea are mai multe posibilități de alegere. Această libertate exercitată a făcut și face încă sfinți. Omul e creat după chipul lui Dumnezeu, după chip în vederea asemănării; nu e cu adevărat om decât în măsura în care își asumă liber condiția sa de chip. Luptând împotriva patimilor sale, prin supunerea voii sale în fața voii lui Dumnezeu, omul ajunge întreg chip de lumină și se întoarce spre iubirea dumnezeiască neîncetată, mutându-se de la cele pământești la cle dumnezeiești. Astfel, treptat, omul atinge detașarea și libertatea ce sunt însăși condițiile iubirii.
Una din condițiile esențiale ale unității euharistice este înțelegerea și pacea membrilor tuturor comunităților și Bisericilor creștine. Trebuie să-l descoperim pe celălalt ca pe o persoană, pe care trebuie s-o respectăm și s-o iubim, cu defectele ei. În acest sens, patriarhul Bartolomeu I afirma că „dacă diferența pare ireductibilă, fie ca ea să fie prilej de rugăciune, nu de război! De-a lungul istoriei sale, Biserica n-a încetat să respingă, să excludă și să excomunice pe cei pe care îi socotea devianți. Trebuie înțeles un lucru: noi construim pentru întreaga umanitate o casă cu porțile deschise, Ierusalimul cel nou, Împărăția. Dacă unii muncitori refuză sau compromit planul casei, suntem siliți să constatăm aceasta și să le cerem să nu mai lucreze împreună cu noi. Dar casa le va fi bineînțeles, destinată și lor”. Așadar credinciosul adevărat trebuie să-și iubească și dușmanul, văzând în el ceea ce este mai bun. Astfel se poate purta un dialog ecumenic.
Din păcate, situația de dezbinare din sânul creștinismului face ca Sfânta Euharistie să nu apară ca o Taină ce promovează unitatea creștină, ci ca o Taină în fața căreia se observă mai clar și se simte mai dureros lipsa de unitate a credincioșilor creștini de azi. Astăzi, credincioșii nu mai trăiesc în comuniune – în adevăratul sens al cuvântului – adică în raporturi frățești, prin trăirea vieții bisericești în aceeași credință, în aceeași dragoste a lui Hristos exprimată printr-o viață sacramentală comună, culminând cu comuniunea euharistică. În cadrul ecumenismului de azi, cuvântul «intercomuniune» arată o stare anormală și inacceptabilă. Prin ea se evidențiază faptul că nu poate avea loc o viață sacramentală comună și cu atât mai puțin o cuminecare în comun la aceeași Sfântă Masă, ca expresie concretă a comuniunii unei singure Biserici nedespărțite. Din această cauză se propune numai o „intercomuniune” – adică o cuminecare între două sau mai multe corpuri de Biserici separate – care rămân mai departe diferite, despărțite din punct de vedere duhovnicesc, organic și confesional.
În cadrul ecumenismului actual problema intercomuniunii e pusă sub forma unei alternative: sau intercomuniunea este prezentată ca un mijloc în vederea ajungerii la unitate, sau intercomuniunea este văzută ca scopul final al unității și nu poate fi realizată decât atunci când acordul doctrinar va fi total.
Romano-catolicismul face din problema intercomuniunii un mijloc de acțiune în sens expansionist. Mesajul Papei Paul al VI-lea către cea de-a III-a Conferință Panortodoxă de la Rodos afirmă dorința ca prin Sfânta Euharistie să se ajungă la unitatea creștină, încheind astfel: „Fie ca iubirea hrănită la Masa Domnului să ne facă în fiecare zi mai grijulii față de unitatea Duhului în legătura păcii” (Efeseni 4,3). Pe de altă parte, Constituțiile despre Sfânta Liturghie și despre Biserică afirmă că celebrarea Sfintei Euharistii de către comunitatea eclezială adunată în jurul episcopului ei stă la baza oricărei ecleziologii sănătoase.
În cadrul mișcării ecumenice, Biserica Ortodoxă a exprimat faptul că nu este dispusă la compromisuri în doctrină și nici nu este în situația de a restabili o „communio in sacris” cu aceia care, după învățătura ei, sunt eretici. În ortodoxism, unitatea Bisericii este, în fond, unitatea de credință care se realizează deplin în comuniunea euharistică: prin lucrarea Sfântului Duh, Iisus Hristos este prezent în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Deci unitatea provine și din participarea unanimă la același Trup de credință și în comuniunea sacramentală, aceasta din urmă culminând în comunitatea euharistică. În spirit ortodox condițiile comuniunii euharistice constau în: credința cea autentic creștină, aceeași structură ierarhică și reprezentarea Bisericii celei adevărate din primele veacuri.
În acest sens nu este lipsit de importanță următorul eveniment: cu ocazia retrocedării de către Papa Paul al VI-lea a Capului Sfântului Apostol Andrei, care până la 1564 a fost păstrat la Patras, remiterea – la care au fost prezenți mulți mitropoliți greci – a avut loc în Piața Aliaților și nu într-o biserică, aceasta ca să se evite orice semn de intercomuniune.
Cât privește situația actuală din cadrul creștinismului privind comuniunea euharistică, ea se desprinde din precizarea unui însemnat purtător de cuvânt al ecumenismului actual – secretarul general, din 1965, al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Dr. W. A. Visser’t Hooft. El a afirmat că în problema comuniunii euharistice dintre Bisericile diferite confesional cu anevoie se poate consemna un progres.
„Dacă cineva unește o ceară cu o altă ceară, va vedea desigur pe una în alta, la fel socotesc și cel ce primește trupul Mântuitorului nostru Hristos și bea cinstitul Lui sânge, cum zice El însuși, se face una cu El, amestecându-se și unindu-se cu El prin împărtășire întrucât el se află în Hristos și Hristos în el”.
(Sfântul Chiril al Alexandriei)
Capitolul V
EUHARISTIA CA JERTFĂ LA ORTODOCȘI
ȘI LA CATOLICI
Biserica Ortodoxă și Catolică învață că Euharistia este nu numai taină, ci și jertfă, sau e însăși Jertfa de pe Golgota, aducându-se spre folosul credincioșilor. Cele două aspecte ale euharistiei, cel de Taină și cel de Jertfă, sunt nedespărțite. Taina, în general, aduce ceva de la Dumnezeu credincioșilor sub o formă sensibilă. Jertfa e oferită de credincioși lui Dumnezeu. În Euharistie se dau spre mâncare și spre băutură Trupul și Sângele lui Hristos, sub formele văzute ale pâinii și vinului.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Hristos a iubit de la început pe oameni; deoarece oamenii Vechiului Testament erau mai nedesăvârșiți decât aceia de mai târziu, Hristos a îngăduit ca ei să aducă jertfă sângeroasă. El a prefăcut jertfa de sânge într-o lucrare sfântă, înfricoșătoare și măreață „schimbând această jertfă și hotărând să înlocuiască uciderea de animale prin sacrificiul Său”. În Biserică, noi realizăm și pomenim în Euharistie această jertfă. Deși se realizează zilnic în toată lumea totuși e o jertfă unică pentru că Hristos e UNUL și ACELAȘI pentru toți și se oferă ca jertfă în toate Bisericile.
Prin Euharistie Hristos ni se oferă nouă în starea de jertfă în care Se aduce Tatălui ca om, în numele nostru, pentru noi. Liturghia ne elipește pe toți Sieși ca om, ca să atragă iubirea Tatălui față de noi, după ce și-a atras-o Hristos – ca om – în numele nostru. „În chipul omenesc al lui Hristos care se predă Tatălui ca jertfă, Tatăl privește cu iubire fața tuturor oamenilor. Dar aceștia trebuie să-și însușească starea de jertfă a lui Hristos către Tatăl, ca iubirea cu care ne privește Tatăl virtual, pe toți în Fiul Său, să devină o iubire actuală față de fiecare dintre noi, care ne însușim starea de jertfă a Fiului Său ca om”.
Jertfa nu se săvârșește nici înainte, nici după ce s-a sfințit pâinea, ci chiar în timpul sfințirii. În felul acesta nu știrbim și nu schimbăm nimic din cele ce trebuie să știm despre Jertfă: ea nu este numai o închipuire sau un simbol al jertfei Domnului, ci însăși Jertfa cea adevărată a Fiului lui Dumnezeu, ceea ce se aduce ca jertfă nu e pâinea, ci însuși Trupul lui Hristos; Jertfa lui Hristos e unică, adică cea adusă odată pe cruce.
Euharistia, ca jertfă, este preînchipuită și-n Vechiul Testament. La Maleahi 1,10-11 se spune „jertfă nu voi primi din mâinile voastre, fiindcă de la Răsărit și până la Apusul soarelui numele Meu s-a preamărit între popoare și-n tot locul se aduce numelui Meu tămâie și jertfă curată, pentru că mare este numele Meu întru popoare, zice Domnul atotțiitorul”. Aceste cuvinte fac referire la timpurile mesianice, deci la jertfa Sfintei Euharistii, cea nesângeroasă și adusă de toate popoarele spre mărirea numelui lui Dumnezeu. Așadar nu este vorba de jertfa de pe Golgota, adusă într-un singur loc, nici jertfa de rugăciuni pe care o aduceau evreii. Este neîntemeiată obiecțiunea că aceste cuvinte se referă la Jertfa de pe Golgota, indicând nu că Domnul săvârșește Euharistia ca jertfă, ci că va jertfi Trupul și Sângele Său pe Cruce. Jertfa euharistică este preînchipuită în Vechiul Testament și de jertfa lui Melchisedec și a mielului pascal.
Cuvintele Domnului prin care a instituit această Taină, spun de Trupul Său din Euharistie că e Trupul „care pentru mulți se frânge” iar de Sângele din Euharistie că e „Sângele Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. Verbele la timpul prezent „se frânge”, „se varsă”, „se dă” arată că e vorba despre o jertfă prezentă, continuă, deci de jertfa euharistică prin care Domnul a săvârșit anticipat în chip nesângeros Jertfa de pe Cruce. Această Jertfă euharistică a poruncit Domnul să se facă întru amintirea Lui (Luca 22,19).
Sfânta Tradiție confirmă aceste indicații ale Sfintei Scripturi despre Jertfa din Euharistie. Referindu-se la Jertfa din Taina Sfintei Euharistii, Sfinții Părinți folosesc cuvinte ca: altar, masă, jertfă, aducere, a jertfi, a junghia, a aduce. Astfel la sfintele sinoade se precizează: „Pe sfânta masă e așezat Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii și e jertfit de slujitorii Domnului ca jertfă nesângeroasă” (Sinodul II ecumenic, can. 18) și „noi săvârșim în Biserică jertfa nesângeroasă, sfântă și de viață dătătoare și credem că trupul și prețiosul sânge sunt însuși Trupul și Sângele Cuvântului, care dă viață tuturor” (Sinodul III ecumenic, scrisoarea sinodală către Nestorie).
Caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii rezultă din demnitatea de Arhiereu a Mântuitorului Hristos – Arhiereu veșnic – după rânduiala lui Melchisedec (Evrei7,17,21,24,25), înlocuind preoția provizorie din Vechiul Testament cu preoția Sa definitivă.
Părintele Stăniloaie afirmă „în perioada viitoare, în toată creația sa ve vedea Hristos în stare de jertfă dăruită Tatălui și în cea de înviere sau toată creația se va vedea ridicată în El la această stare. Jertfa înseamnă dăruirea creației Tatălui, ceea ce îi procură învierea întru lumina veșnică. Căci jertfa ca dăruire totală Tatălui este deschidere pentru viața fără de sfârșit care izvorăște din Tatăl. Deci fără împărtășirea de Hristos cel Jertfit nu ne unim deplin cu El, iar Tatăl nu are prilejul de a ne vedea ca fii dăruiți Lui în unire cu Fiul Său. Nu putem să ne aducem jertfă Tatălui în afara lui Hristos, Arhiereul și jertfa izvor, dar nici Hristos nu se oferă în continuare jertfă separat de noi și nu s-a așezat în stare de jertfă decât pentru noi.
Jertfa plăcută lui Dumnezeu e cea întru miros de bună mireasmă. Dar numai Hristos a putut aduce lui Dumnezeu o jertfă de o perfectă mireasmă. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă că „arderile de tot dintre animale se ardeau întregi de focul sfânt și nestins, nescoțându-se nimic, ci fiecare părticică și mădular urcând la Dumnezeu întru miros de bună mireasmă. Iar cele junghiate pentru jertfă de mântuire, primeau o sfințire parțială, ca de pildă în umărul drept, în cap și în picioare, în rărunchi și-n ficat și-n alte oarecare părți dinăuntru. Deci numai Hristos e apt să se aducă ardere de tot. Căci este cu adevărat întreg sfânt, întreg binemirositor și sfințit. Iar nouă ne e propriu a nu avea o sfințenie deplină și o curăție în toate privințele”.
Hristos s-a adus pe Sine jertfă pentru toși, iar El este un om și nu numai un om obișnuit, ci un om care e și Dumnezeu. Așadar, jertfa lui Hristos are și un caracter personal, dar în același timp, este singura jertfă universală cu o valoare infinită, care se aduce în mod neîntrerupt în Biserică.
Jertfa are caracter universal deoarece firea umană a lui Hristos nu e firea unei persoane obișnuite, ci a unui ipostas divin. Firea Lui umană e deschisă tuturor, e centrul tuturor. Hristos vrea să-i facă pe toți asemenea Lui, să-i unifice pe toți cei ce cred în El. jertfa Lui se înalță spre Tatăl, cu voința de a le deschide tuturor intrarea, de a-i antrena pe toți după Sine, astfel se realizează intrarea virtuală a tuturor.
Starea de jertfă a lui Hristos se revarsă asupra întregii Biserici și asupra membrilor: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh”, „Încă aducem Ție, această slujbă duhovnicească – jertfă – pentru cei adormiți, întru credință, strămoși, părinți, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evangheliști, mucenici (…) și pentru tot sufletul drept care s-a săvârșit pentru credință” (Rugăciune în taină rostită de preot îndată după prefacerea Darurilor). În jertfa euharistică se pomenesc viii și morții. Sunt prezenți în ea: Fiul lui Dumnezeu, îngerii, arhanghelii, credincioșii; ofrandele sunt pentru întreaga Biserică, pentru toată lumea. Jertfa euharistică aduce mântuirea tuturor depășind limitele Vechiului Testament.
În teologia catolică se face o oarecare distincție între jertfa Euharistică ca jertfă a Bisericii și jertfa de pe Cruce a Mântuitorului. Se observă tendința de a face Biserica subiect al jertfei euharistice și pe Iisus obiect al ei.
În baza lui Toma d’Aquino, unii teologi catolici afirmă că preotul e atât de asemenea cu Hristos, deci îl înlocuiește așa de mult, încât el este identic cu victima sacrificată pe altar. Rolul important ce și-l rezervă clerul în frunte cu papa în distribuirea meritului obiectiv al lui Hristos, importanța covârșitoare a meritului dobândit de cler în transferarea meritului Jertfei lui Hristos în contul credincioșilor, se vede de acolo că credincioșii se pot lipsi cu totul de Liturghiile săvârșite de cler pentru ei. Membrii clerului pot îndeplini o funcție de intermediari între oameni și Dumnezeu, adică de intermediari care se pot dispensa de orice asistență a credincioșilor (fapt vizibil și în distribuirea penitențelor). Ei au un merit special și se bucură de privilegii deosebite la Dumnezeu. Se pot împărtăși singuri din potir. Autoritatea clerului a crescut când a slăbit contactul direct dintre credincioși și Hristos, în măsura în care Hristos în Liturghie se jertfește nu pentru a se împărtăși credincioșilor în stare de jertfă și de înviere, pentru a-i atrage și pe ei în această stare, nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a face să se înscrie la rubrica Bisericii și a credincioșilor un nou merit.
În tendința Bisericii Catolice de a-i considera pe credincioși asistenți în aducerea jertfei euharistice, Luther a găsit una din cauze pentru care a respins caracterul de jertfă al Euharistiei. El a imputat teologiei catolice că răstoarnă raportul dintre om și Dumnezeu; nu noi suntem cei ce dăruim ceva în Euharistie, ci Dumnezeu e Cel ce dăruiește și prin ea Dumnezeu e dăruitorul și omul primitorul.
Conform catolicismului, omul nu se mântuiește prin unirea cu Hristos; mântuirea nu constă într-o refacere a firii umane prin Întruparea, Jertfa și Învierea lui Hristos și prin unirea Lui cu fiecare om, ci prin satisfacerea lui Dumnezeu cu ajutorul Jertfei lui Hristos. Aceasta ar însemna că jertfa de pe Golgota nu a satisfăcut deplin pe Dumnezeu și nu a obținut tot meritul și grația mântuirii. În consecință ar fi trebuit respinsă Euharistia ca jertfă. Dar nu! Teologia catolică s-a ferit de această concluzie și a impus o teorie conform căreia nu ajunge numai satisfacerea adusă de Hristos lui Dumnezeu pentru mântuirea omului; deci nici numai meritul Lui, așadar e nevoie de o satisfacție adusă de Biserică și de oameni. Dar aceștia nu pot aduce ceva demn de Dumnezeu, de la ei, așa că Hristos se pune la dispoziția oamenilor pentru acest surplus de satisfacere adus anume de ei și pentru a-și câștiga un merit al lor. Deci omul contribuie cu un merit la aducerea jertfei euharistice. Aceasta este concepția juridică care stă la temelia Euharistiei ca jertfă în catolicism.
În ultimul timp, teologii catolici au legat de această concepție juridică și unirea credincioșilor cu Hristos, astfel că alături de Hristos, se aduce ca jertfă Biserica în totalitate. Jertfa euharistică e necesară pentru că trebuie să se aducă și ei (credincioșii) pe ei înșiși, pentru a se sfinți prin faptul că se apropie ca jertfă de Dumnezeu. Așadar se depășește concepția juridică, adăugându-se un element moral-ontologic,
Biserica Ortodoxă afirmă că necesitatea Euharistiei ca jertfă nu se poate întemeia pe ideea că mântuirea omului se realizează numai prin satisfacerea onoarei lui Dumnezeu, ci pe ideea că mai are lipsă și de o unire cu Iisus Hristos Cel ce continuă a se jertfi, pentru ca prin puterea Jertfei Mântuitorului să se jertfească și el, nu ca să-și câștige un merit în plus față de cel al Mântuitorului, ci ca să se ridice din stricăciune.
Euharistia e o reprezentare reală și obiectivă și o amintire a jertfei de pe Golgota, pentru că în Euharistie e prezent Iisus Hristos în demnitatea Lui arhierească, ca Cel ce aduce și ca Cel ce se aduce pe Sine jertfă. Astfel că jertfa euharistică și jertfa de pe Golgota coincid pentru că ambele au același sacrificator și sacrificiu – Iisus Hristos. Singura deosebire constă în forma și-n scopul jertfei. Pe Golgota, Domnul s-a adus pe Sine în chip sângeros, în Euharistie se jertfește pe Sine prin preot în chip nesângeros și misterios, în forma pâinii și a vinului, fără să moară. Prin jertfa de pe Cruce, Hristos a adus lumii mântuirea obiectivă, împăcând-o cu Dumnezeu, jertfa euharistică se aduce cu scopul însușirii personale a bucuriilor crucii, adică pentru mântuirea subiectivă. Jertfa de pe Cruce s-a adus o dată pentru totdeauna, iar cea euharistică, fără să fie altă jertfă, se aduce până la sfârșitul veacurilor.
„Euharistia ca Jertfă e o Taină, căci dăruindu-ne lui Dumnezeu ne înălțăm și ne împărtășim de sfințirea și de binecuvântarea Lui. Și chiar Taina e o Jertfă căci trupul Domnului care ni se dă este în stare de trup jertfit și înviat și ne imprimă starea de jertfă, prin care ne înălțăm și ne înaintăm spre înviere”.
„Preotul slujitor nu oferă jertfa lui personală în această calitate a lui (dar el este și preot personal pentru jertfa sa personală). El aduce jertfa tuturor, aduce jertfele comunității ca întreg. Jertfa comunității religioase e baza jertfelor personale ale membrilor comunității. Jertfa comună e baza vieții de comunitate religioasă, care se întărește prin toate jertfele personale. Astfel se revelează sensul jertfei, ca factor de depășire a egoismului subiectivist în iubirea dintre membrii comunității”.
Deoarece Jertfa lui Hristos a fost adusă pentru toată lumea, așa și Jertfa euharistică sa aplică în lume. În Liturghie, rugăciunea dipticelor prezintă, într-o formă deosebită, solidaritatea și unitatea tuturor creștinilor. Se asigură viața Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos. Prin Jertfa euharistică, Hristos „unește într-un trup cele două părți ale Bisericii, a celei cerești și a celei pământești. Hristos este deci în Biserică, precum Tatăl este în Hristos, ca iubirea cu care Tatăl a iubit pe Fiul să fie în ei și El în ei(Ioan 17,21,23,26)”.
FIINȚA EUHARISTIEI CA JERTFĂ
Atât Biserica Ortodoxă cât și cea Catolică afirmă că Jertfa euharistică este o jertfă reală, dar nu o jertfă separată de Jertfa de pe Golgota, nici o repetare sau o prelungire reală a acestei, în forma ei de atunci, ci o reprezentare reală a ei. Pe cruce, Domnul S-a adus pe Sine în mod sângeros și vizibil, iar în Euharistie se aduce în mod nesângeros și misterios, prin preot. Scopul Jertfei de pe Golgota a fost răscumpărarea lumii, în general, iar jertfa euharistică se aduce pentru a împărtăși credincioșilor din Biserică bunurile Crucii.
Jertfa este darul oferit de cineva lui Dumnezeu. În orice jertfă există un jertfitor, o victimă jertfită și un act de jertfă. Deoarece Jertfitorul este Unul și Același cu victima, înseamnă că Jertfa euharistică coincide cu Jertfa de pe Golgota. În ceea ce privește actul de jertfire în Euharistie, teologii catolici au dat diferite determinări. Astfel că din veacul XVI până în timpul cel mai nou, jertfa este văzută ca distrugere, urmărindu-se să se apropie cât mai mult actul jertfirii euharistice de moartea pe Cruce a Domnului, fără ca să se identifice însă cu totul, pentru a nu face din jertfa euharistică o repetiție a aceleia. Mai nou, teologii catolici privesc ființa jertfei în oferire.
Determinările care au pornit de la definiția jertfei în general, ca prefacere (junghiere, ardere, distrugere) au căutat să arate că și actul jertfirii euharistice constă într-o astfel de prefacere sau distrugere. În acest sens s-au conturat trei teorii care determină actul jertfei euharistice ca prefacere.
După o teorie, prefacerea se referă la elementele sensibile: pâine și vin, căci e vădit că Domnul înviat nu se mai poate preface. Actul de jertfă constă pe de o parte în distrugerea substanței pâinii și vinului, pe de alta în realizarea prezenței Trupului și Sângelui Domnului spre slava lui Dumnezeu. Deci actul jertfirii are loc în momentul sfințirii. S-a obiectat că victima în Euharistie E Trupul și Sângele Domnului, nu pâinea și vinul, iar prefacerea trebuie să se producă în el (= elementele euharistice). Această teorie nu arată o prefacere în Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos și nu aplică definiția jertfei de la care pleacă.
O altă teorie e susținută de Bellarmin (+1621) și de către De Lugo (+1660) și se referă la o prefacere în Trupul și Sângele Domnului care are loc atât în momentul sfințirii, cât și în cel al împărtășirii, după Bellarmin, momentul și actul principal ar sta în împărtășirea preotului, căci aceasta e o faptă distrugătoare. După De Lugo actul principal al jertfei s-ar afla în momentul sfințirii și ar consta în sfințirea elementelor, pentru că prin aceasta e coborât Trupul și Sângele Domnului pe altar, în formă de mâncare și de băutură, ceea ce constituie o așezare a Domnului într-o stare mai de jos. Dar s-a obiectat că în împărtășire nu poate sta actul jertfirii pentru mai multe motive: nu Hristos se împărtășește, ci preotul; prin mâncare nu se distruge ființa lui Hristos ci chipurile pâinii și vinului; jertfa se aduce lui Dumnezeu, dar împărtășirea nu e oferire lui Dumnezeu, ci o primire de la Dumnezeu, această teorie desparte jertfa euharistică de cea de pe Golgota.
O altă teorie susține că acest act nu constă decât într-o comemorare a prefacerii sau a distrugerii de pe Golgota, într-o prefacere simbolică sau „mistică”, indicată prin sfințirea separată a pâinii și vinului, care amintește de despărțirea Trupului de Sânge pe Golgota.
Toate aceste teorii stau în legătură cu practica și doctrina catolică, conform căreia „sacrificiul euharistic nu e un act continuu împlinit de Hristos în cer; el e o succesiune de sacrificii multiple care se disting din punct de vedere al oamenilor care participă”. Teologii catolici au rupt jertfa euharistică din legătura cu jertfa continuă a Domnului din cer, deci și cu cea de pe Golgota, a cărei continuare este jertfa din cer. Aceste teorii nu pot aplica definiția generală a jertfei ca distrugere sau prefacere la jertfa euharistică. Prefacerea realizată prin sfințire se referă la elementele de pâine și vin, nu la Hristos, care, petrecând în slavă, nu se mai preface. Prefacerea simbolică, „mistică”, cum au spus unii, nu e tot una cu prefacerea sau cu distrugerea.
În timpul mai nou, teologii catolici au declarat că prefacerea în Euharistie nu se referă la Trupul și Sângele Domnului, ci la pâine și vin; Hristos cel slăvit nu se mai schimbă. Astfel au ajuns la concluzia că ființa jertfei, în general, constă în aducere, în oferire. Prin jertfă se aduce ceva lui Dumnezeu. Jertfa de pe Cruce a Domnului ca distrugere e numai începutul jertfei Lui, care constă într-o necontenită autooferire a Sa Tatălui în cer. Teoria aceasta a primit până acum două forme: una vede ființa Euharistiei ca jertfă în oferirea lui Hristos de către El însuși (aceasta a fost formulată de Lepin), a doua formă vede în Euharistie o aducere a lui Hristos de către Biserică.
Teoriile distrucționiste despart jertfa euharistică de cea din cer și de cea de pe Golgota, nu mai știu în ce să afle caracterul ei de jertfă, ajungând aproape la evaporarea ei. Teoriile oferirii leagă oferirea euharistică de cea din cer, dar nu mai văd în această oferire elementul de jertfă, adică de moarte – e aceeași evaporare a caracterului de jertfă a Euharistiei.
Biserica Ortodoxă învață că Hristos este în cer necontenit în stare de jertfă și așa se oferă Tatălui, mijlocind pentru lume. În această stare de jertfă se înfățișează și pe altar, sub chipurile pâinii și vinului, devenind activă pentru noi, prin împărtășirea noastră cu ea și prin unirea jertfei noastre duhovnicești cu ea. Prezența lui Hristos pe altar, în stare de jertfă începe din momentul sfințirii elementelor. Astfel pe altar nu are loc un nou act de jertfă, nici în sens de distrugere, nici de aducere. Preotul nici nu jertfește, nici nu aduce, ci prilejuiește prezența Jertfei lui Hristos pe altar.
Actul jertfei trebuie căutat în sfințire când victima și sacrificatorul este una și aceeași persoană. Stabilind în sfințire jertfa Euharistiei, ea va fi pe de o parte o reprezentare a jertfei de pe cruce, pe de alta o jertfă reală; reprezentare pentru că prin sfințirea pâinii și vinului se reprezintă jertfa sângeroasă, despărțirea reală a trupului de sângele lui Hristos, pe cruce, iar jertfa reală, pentru că Hristos, fiind prezent în Euharistie în realitate, e prezent în funcția Lui de Arhiereu, împlinind pe pământ ceea ce împlinește în cer. Slujba lui Hristos ca Arhiereu – Mântuitor va fi dusă până la capăt când va face să se adauge la jertfa Lui pentru noi jertfele noastre personale, cum se făcea simbolic în Vechiul Testament. Dacă noi nu ne aducem jertfa noastră, de bunăvoie și din iubire, atunci nici jertfa lui Hristos nu-și va da roadele pentru care s-a adus. Jertfa lui Hristos s-a adus pentru noi pentru a ne atrage în starea de jertfă adevărată, pentru a ne ridica din egoism, pentru a muri păcatul.
În Euharistie, Mântuitorul nu aduce lui Dumnezeu din nou Jertfa Sa de pe Cruce, pentru că a adus-o odată în chip văzut și de atunci o aduce necontenit în cer, pentru păcatele noastre. Jertfa euharistică e aceeași pe care a adus-o Domnul la Cina cea de Taină și aceeași pe care o aduce necontenit în cer, deci toate jertfele sunt una și aceeași. Fiind prezent pe altar, Hristos coboară cerul pe pământ, iar prin împărtășirea noastră cu Trupul și Sângele Lui ne înalță la cer. În acest sens, Sfântul Ioan de Kronstadt exclamă cu o negrăită bucurie: „O, ce înălțime, ce măreție, ce frumusețe și ce dulceață în dumnezeiasca liturghie; ce bogăție a duhului și ce fericire pentru noi! În timpul liturghiei aerul și pământul se fac una; Dumnezeu e împreună cu oamenii, îngerii cerului cu oamenii pământului, toate chipurile sfinților, protopărinți, patriarhi, prooroci, apostoli, evangheliști, ierarhi, mucenici, cuvioși și toți sfinții! Ce luminoasă, preasfântă, prisositor-iubitoare, cerească, frumoasă și fericită comuniune”.
Moartea mistică reală exprimă starea culminantă de unire a omului cu Dumnezeu. Moartea aceasta este o autoanulare, o autoîncetare a omenescului în fața divinului, o autoîncetare a lucrărilor umane pentru ca sufletul uman să se umple cu totul de divin, de lucrările dumnezeiești. Jertfa necontenită din cer a Domnului și arătarea ei pe altar în timpul Liturghiei, crește din Jertfa de pe Cruce sau e continuarea aceleia, dar fără a avea un caracter sângeros. Chipurile pâinii și vinului despărțite și actele de junghiere și vărsare săvârșite în ele, exprimă moartea mistică reală a Domnului, ca o continuare a morții sângeroase de pe Golgota. Astfel, jertfa euharistică e aceeași cu Jertfa de pe Golgota, avându-și totuși caracterul ei propriu.
A intra la Dumnezeu înseamnă a muri total, deși nu fizic, modului egoist de viață, înseamnă a te înălța la un mod superior acestui egoism, la un mod de iubire nesfârșită față de aproapele. Dar omul nu se poate înălța singur la acest nivel, nu poate atinge acest mod de viață decât atunci când e ajutat. Aici intervine Hristos: prin unirea cu Fiul credinciosul se poate înălța la Dumnezeu Tatăl. Jertfa pentru toți pe care Hristos a adus-o și care se continuă ca stare de jertfă, trebuie să fie însușită voluntar de credincioși. Noi trebuie să ne deschidem lucrării lui Hristos, Arhiereul și Jertfa ce durează în veac; trebuie să ne oferim Lui ca să ne facă și pe noi jertfe asemenea lui și astfel să intrăm la Tatăl prin El.
Tot ce se oferă lui Dumnezeu se sfințește pentru că se apropie de Dumnezeu și prin aceasta depășește egoismul și se învăluie în atmosferă de curăție. Dar, prin împărtășirea cu Sfintele Taine nu se realizează doar sfințirea credincioșilor, căci Hristos, sălășluit cu tot Trupul și Sângele Său și cu întreaga sa dumnezeire în sufletul celui ce se cuminecă, îl unește pe acesta întru totul cu El. Astfel, împărtășirea reprezintă cel mai perfect mijloc de legătură a omului cu Dumnezeu. Această unire nu se reduce la o simplă legătură simbolică, ci este o încorporare reală, fizică, a fiecărui credincios în parte și a tuturor împreună, adică a comunității sau a Bisericii întregi, la Trupul lui Hristos. Acesta este Capul trupului Său mistic, adică Biserica, iar noi suntem mădularele vii ale acestui trup, trăgându-ne seva de viață din însuși Capul.
Nicolae Cabasila spune că înainte de a ne renaște, trebuie să murim trecutului. Deci omul e atras nu în moartea sângeroasă de pe Golgota, pentru că aceea aparține trecutului, ci în moartea mistică, care durează veșnic în cer, dar care nu e decât prelungirea celei de pe Golgota și care produce o moarte reală tainică a omului și o înviere reală în Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că noi, murind cu Hristos în Botez, avem viața cu Hristos „ascunsă în Dumnezeu” (Coloseni 3, 1-4).
Nașterea omului celui nou în trupul mistic al lui Hristos s-a făcut prin Sfânta Taină a Botezului, Euharistia fiind hrana acestui om înviat. Nu trebuie să uităm că Sfânta Euharistie desăvârșește unirea omului cu Hristos, existentă prin taina Botezului. Ea presupune la început Botezul a cărui operă o adâncește, o intensifică, o perfecționează.
„În această împărtășire eternă se încheie iconomia Mântuirii ca unire eternă a oamenilor cu Dumnezeu în Hristos. Euharistia în viața de veci este, ca încoronare a iconomiei dumnezeiești, acea unire desăvârșită între creație și Hristos, în care Dumnezeu va fi totul în toate (I Corinteni 15,28)”.
EFECTELE EUHARISTIEI CA JERTFĂ ȘI CA TAINĂ
Atât catolicii cât și ortodocșii afirmă că efectele Euharistiei ca jertfă sunt identice cu efectele Jertfei de pe Cruce, dar nu pentru lumea întreagă, în general, pe planul obiectiv, ci cu referire specială la Biserică și la Persoanele care există, se împărtășesc și se pomenesc.
Biserica Catolică explică efectele jertfei euharistice în același sens juridic ca și ale Jertfei de pe Golgota, la care se adaugă și un sens moral. Prin jertfa euharistică se laudă mărirea lui Dumnezeu. Ceea ce face necontenit în cer Hristos, sunt antrenați să facă acum și credincioșii, jertfindu-se și ei cu Hristos. De aceea ea e o jertfă de laudă, de cinstire, de adorarea, de mulțumire, adusă pentru anumiți și de anumiți credincioși. Prin aceasta se obține bunăvoința, dragostea lui Dumnezeu care vede pe oameni uniți cu Fiul Său în mărirea ce I-o aduc prin această jertfă. De aceea ea este și o jertfă de împăcare a lui Dumnezeu. Se extinde asupra oamenilor care asistă și pentru care se fac rugăciuni, mila și iertarea obținută de la Dumnezeu prin Jertfa de pe Cruce a lui Iisus Hristos, ca și toate bunurile ce ne pot veni de la Dumnezeu.
Euharistia este o jertfă de cerere deoarece credincioșii adresează lui Dumnezeu diferite rugăciuni. Producându-și efectul în modul acesta juridic, catolicismul poate separa Euharistia ca jertfă de Euharistia ca Taină și efectele ei ca jertfă de efectele ei ca taină. Până nu se împărtășește, credinciosul se bucură numai de roadele ei ca jertfă, iar când se împărtășește, încetează cumva de a o primi ca jertfă, primind-o numai ca taină, deci, în el nu se produce moartea împreună cu Hristos, ca un eveniment mistic-ontologic. După catolici, efectele Euharistiei ca taina sunt următoarele:
Prim împărtășire, Hristos se dă credincioșilor spre mâncare și băutură duhovnicească. Dar această mâncare euharistică, datorită naturii nepieritoare, nu se transformă în substanța celui ce o primește, ci acesta se preface în Trupul lui Hristos. Euharistia nu e destinată să trezească pe cineva da la moarte la viață, ci să susțină viața existentă și s-o hrănească. De aceea, Euharistia nu se dă în primul rând pentru iertarea păcatelor.
Unirea sufletului cu Hristos există mai înainte de Euharistie, dar aceasta o întărește, o desăvârșește prin legătură iubirii. Această unire durează și după desfacerea chipurilor de pâine și vin. E o unire morală, nu ipostatică sau substanțială care ar anula persoana sau natura omului. Prin ea se desăvârșește încorporarea în Hristos și-n Trupul Său mistic, realizată la Botez, dar prin aceasta ea aduce și o unire cu Sfânta Treime. Euharistia șterge păcatele noastre veniale, care împiedică deplina comuniune, nu numai în mod indirect (trezind căința), ci și direct, dacă nu e în cel ce se împărtășește o aplecare spre păcatele ușoare. În urma acestei uniri cu Hristos, trupul nostru ia forma după chipul Trupului Său, pe de o parte, prin slăbirea poftelor, pe de alta prin primirea unui drept special la învierea întru slavă. Toate aceste roade se dau în măsuri diferite, după gradul de pregătire și de progres duhovnicesc al celor ce se împărtășesc, după gradul de colaborare cu darurile obținute.
Biserica Ortodoxă consideră că Jertfa de pe Golgota nu-și epuizează sensul într-o satisfacere juridică a dreptății divine, ce aduce lui Hristos un merit pe care îl trece în Euharistie asupra credincioșilor, ci având pe lângă rostul de mărire a lui Dumnezeu și pe acela ontologic de moarte voluntară a omului purtător de afecte, ca să învie întru nestricăciune. În euharistia ca jertfă se săvârșește exact acest act de Hristos și Biserica Sa, în general și cu credincioșii care asistă și pentru care se fac rugăciuni. Ortodocșii nu separă atât de tare Euharistia ca jertfă de Euharistia ca taină.
Euharistia ca jertfă își produce efectul prin împărtășanie. Dacă Hristos își aduce Jertfa sa în mod necontenit pe altar, ca să atragă tainic în moartea Sa pe oameni, atunci aceștia trebuie să se împărtășească de ea, altfel El se jertfește zadarnic. Din această cauză în Biserica veche se împărtășeau toți credincioșii de fiecare dată. Astăzi trebuie să se împărtășească cel puțin preotul ,ceea ce n-ar fi necesar la catolici .
„Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați!”, cheamă diaconul când iese cu Sfintele Daruri din altar. La origine, aceasta era o chemare care îi îndemna pe laicii din nava bisericii la Împărtășanie. Dar ea n-a fost înțeleasă așa întotdeauna. Adeseori dumnezeiasca Liturghie se continua după această chemare fără să existe vreo împărtășanie. Chemarea la Împărtășanie e reinterpretată în cadrul unei explicații conform căreia Liturghia este percepută ca o reprezentare simbolică a istoriei mântuirii. Sfântul Nicodim Aghioritul a chemat, la începutul secolului al XIX-lea, la primirea mai deasă a Împărtășaniei. În Rusia acest lucru l-a făcut mai ales preotul Ioan Serghiev din Kronstadt determinând o schimbare profundă a practicii Împărtășaniei în interiorul Bisericii Ortodoxe Ruse. Sprijinindu-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 11, 27-34) el a avertizat însă și față de o primire cu nevrednicie a Împărtășaniei. În nici un caz el nu a pus în discuție regula obișnuită de pregătire pentru Împărtășanie în Biserica Ortodoxă. Sfântul Ioan din Kronstadt arată că cea mai importantă condiție pentru primirea Împărtășaniei este „deschiderea inimii pentru Dumnezeu”, „îmbunătățirea lăuntrică” și „credința sinceră” că „sub forma pâinii și vinului” primim „Trupul și Preacuratul Sânge al Mântuitorului”, că „Mântuitorul Însuși este primit cu gura” în inimă, că aceia care se împărtășesc cu credință devin „un trup și un sânge cu El” și „un Duh”, precum și credința tare în iertarea păcatelor în Euharistie, adică credința în faptul că „El asemenea unui foc dumnezeiesc arde și curăță prin Sângele Său … toate păcatele”.
Hristos se jertfește continuu înlăuntrul trupului tainic al Bisericii și Hrănește cu trupul Său jertfit Biserica pentru a întreține și spori mereu viața îndumnezeită în ea. Trupul euharistic, trupul îndumnezeit al Domnului, întreține ca mâncare Trupul tainic al Lui, deci unitatea credincioșilor între ei, pe de o parte, iar pe de altă parte între ei și Hristos.
Acest sfânt mărgăritar euharistic, această unire cu Hristos nu este numai comoara celor vii în această viață. Efectele ei ca jertfă, după Cabasila, care face distincție între Euharistia ca „jertfă” și Sfânta Euharistie „ca taină sau sacrament”, sunt comune atât celor vii, cât și celor adormiți întru Domnul, deoarece și aceștia rămân până la judecata din urmă într-o legătură cu Biserica. Prin mijlocire, darurile aduse lui Dumnezeu, prin însăși aducerea lor, sfințesc pe cei care le aduc, cât și pe cei pentru care se aduc, făcând pe Dumnezeu îndurător față de ei.
Cabasila spune: „Hristos se împarte și celor morți într-un chip pe care El însuși îl știe”, apoi vorbește de efectul pe care îl are Euharistia asupra celor adormiți: „Dar care sunt condițiile sfințirii? Oare a avea trup? Sau a alerga pe picioare spre Sfânta Masă? A primi Sfintele în mâini, a le introduce în stomac? A mânca sau a bea? Nicidecum! Căci la mulți din cei ce îndeplinesc aceste condiții și s-au apropiat astfel, numai trupește de Sfintele Taine, nu le-a folosit acest lucru la nimic, ba au plecat împovărați și de mai mari păcate. Dar atunci care sunt condițiile sfințirii pentru cei ce se sfințesc și ce cere de la noi Hristos? – Curăția sufletului, iubirea de Dumnezeu, credința, dorirea Sfintelor Taine, râvna spre împărtășire, zel fierbinte, alergarea cu sete. Acestea sunt cele ce atrag spre sfințire, ele sunt virtuțile cu care trebuie să ne apropiem și fără de care nu e cu putință a se face părtaș lui Hristos. Dar toate acestea nu sunt însușiri trupești, ci aparțin numai sufletului; prin urmare, nimic nu se împotrivește ca și sufletele celor adormiți să aibă aceste virtuți, ca și ale viilor. Dacă sufletele sunt pregătite după cuviință pentru primirea Tainei și dacă Hristos, Sfințitorul și Săvârșitorul, voiește totdeauna să sfințească și dorește oricând să se împartă pe Sine ce ar putea împiedica participarea? Absolut nimic!”
Acest fel de împărtășire spirituală, „nevăzută” este valabilă și rezervată celor adormiți. Cei vii sunt obligați la împărtășirea sacramentală, văzută, altfel ei nu pot a-și împropria sfințirea. Absența celor vii de la împărtășirea sacramentală este scuzabilă doar în cazul neputinței fizice. Unirea prin Taine cu Hristos nu ne este numai necesară, ci ne este absolut indispensabilă și încă nu numai în viața aceasta, ci chiar și în cea de dincolo de mormânt, pentru menținerea sufletelor în legătură durabilă și permanentă cu Hristos.
Spiritualitatea Euharistiei nu constă numai în trăirea simplă a unirii cu Hristos, ci într-o unire în curăție, pentru care trebuie să ne străduim înainte și după Împărtășanie, pentru că această curăție nu e produsă de Hristos înlăuntrul nostru fără efortul care vine de la noi. Deci, după primirea „talantului”, adică a Sfintei Împărtășanii, trebuie să lucrăm cu el. puterea Sfintei Cuminecături se realizează în măsura în care noi conlucrăm cu harul transmis prin cuminecare. Din această cauză în Biserica Ortodoxă, credincioșii se spovedesc, postesc, se împacă cu toți cei cărora le-au greșit și se feresc de orice păcat înainte de Sfânta Împărtășanie. Dacă sunt repetate des, aceste acte de spiritualizare îl duc pe credincios spre o spiritualitate adânc întipărită în ființa lui.
Cei ce se împărtășesc în cursul vieții pământești de trupul lui Hristos cel îndumnezeit, vor învia spre unirea fericită cu Hristos. Cei ce nu s-au împărtășit de trupul Lui, vor învia și ei cu trupul, căci trupul înviat al lui Hristos va aduce viața fără de moarte. Deoarece aceștia „se vor menține închiși față de comunicarea voluntară cu Hristos, starea învierii lor va fi o stare nevrută de ei și nepărtașă de bunurile ce vin prin comuniunea în iubirea cu El”.
Fiecare mădular al trupului nostru, unit în Euharistie cu Hristos, devine mădular al lui Hristos; prin fiecare lucrează Duhul Sfânt. Astfel toți suntem una în Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog accentuează starea de curăție în care trebuie să fie creștinul pentru a fi vrednic de primirea lui Hristos: „eu însumi să mă fac curat, încât Hristos să poată rosti prin gura mea numai cuvintele Lui curate, sau eu să pot rosti prin gura Lui cuvintele Lui curate, apărând ca un autentic organ al lui Hristos. La fel, dacă ochii mei și mâna mea devin mâna și ochii lui Hristos, ele trebuie să fie curate ca Hristos să poată privi prin ochii mei în chip curat și să poată săvârși prin mâna mea faptele Sale curate”.
În Biserica Ortodoxă, jertfa euharistică este o jertfă de ispășire pentru vii și pentru morți, este o jertfă de laudă și de cerere. Ca jertfă expiatoare împacă și înduplecă pe Dumnezeu spre iertarea păcatelor personale; ca jertfă de mulțumire este o laudă a bunătății dumnezeiești adresate de preot și de comunitatea lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui nesfârșite. Ca jertfă de cerere, Euharistia este o implorare nu numai a bunurilor spirituale, ci și a celor materiale, pentru că acestea contribuie într-un fel sau altul în împlinirea scopurilor spirituale. Jertfa euharistică e relativă, fiind determinată în conținutul și valoarea ei de Jertfa de pe Cruce.
Între efectele euharistice ca jertfă și între efectele ei ca taină e numai o deosebire de grad în ce privește pe credincios. Împărtășindu-ne de Trupul îndumnezeit al Domnului, de Trupul în care s-a sălășluit plenitudinea dumnezeirii, ne îndumnezeim și noi, la început în ascunsul nostru ontic, apoi treptat în viața noastră conștientă, în măsura colaborării noastre. Unirea cu Hristos, în Euharistie, e deplină: întreg omul este hristificat și transfigurat, în toate dimensiunile lui, în toate simțurile lui. Această hristificare a omului mu-i o impresie pe care și-o creează credinciosul despre sine însuși, ci, cu adevărat, el devine mădular al lui Hristos, așa cum o spune răspicat Sfântul Apostol Pavel: „avem mintea în Hristos” (II Corinteni 2,16), „cereți o dovadă că Hristos vorbește în mine” (II Corinteni 13,3), „vă iubesc în măruntaiele lui Iisus Hristos” (I Corinteni 7,40) și concentrează totul în „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,20). Prin îndumnezeirea omului este transfigurat și îndumnezeit întreg cosmosul. Astfel că Euharistia are două dimensiuni: una antropologică, care se referă la îndumnezeirea omului și una cosmică, care decurge din prima și se referă la îndumnezeirea universului întreg.
Euharistia reprezintă reconstituirea vetrei străvechi a paradisului (…) unifică absolut umanitatea făcând-o Trup al lui Hristos. Ca jertfă și ofrandă, creează din nou relația dinainte de cădere a omului cu creația și o desăvârșește. Creaturile care reprezintă bogăția omului sunt oferite cu iubire lui Dumnezeu. Astfel, creația devine mediul prin care omul se unește cu Dumnezeu. Materia se umple de Duhul și viața spirituală funcționează în Liturghie neîntrerupt și deplin. Toate acestea se fac pentru că EUHARISTIA ESTE HRISTOS care reprezintă trecutul, prezentul și viitorul real al lumii”.
Nevrednicia noastră omenească nu este și nu va fi nicicând în stare a statornici cantitatea și calitatea darurilor ce izvorăsc din Sfântul Potir. Iisus Hristos este o comoară de infinite daruri duhovnicești, pe care noi o deschidem prin taina Sfintei Euharistii și luăm din acestea atâtea câte putem, în virtutea vredniciei noastre personale. Considerente de ordin predestinaționist în Hristos nu sunt. Iisus este la fel de iubitor și darnic pentru toți. Dacă celor mai puțin osânduitori întru El le împărtășește doar mângâieri duhovnicești, apoi este, pe bună dreptate, ca celor ce se nevoiesc mai mult să le dea daruri mai mari și mai alese. Ierarhia vredniciei se raportează direct la ierarhia calitativă a darurilor duhovnicești.
CONCLUZII
Taina Sfintei Euharistii e sâmburele de foc al cultului ortodox. Esența practică și reală a religiei noastre e acest praznic misterios, în care Hristos, în carne adevărată și-n sânge adevărat se împarte mâncare credincioșilor. În centrul vieții noastre bisericești arde permanent focul euharistic al jertfei celei fără de sânge, prin care natura pământească se regenerează și se convertește în natură duhovnicească. Sfânta Euharistie – această taină între taine, ne ridică pe treapta cea mai de sus a vieții mistice sacramentale. Prin ea ne unim cu Hristos, Hrana care susține și dezvoltă Trupul Său – Biserica.
Deoarece toți suntem zidiți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Hristos înviază în noi, toți creștinii suntem datori a-L imita în viață și a tinde spre asemănare cu El. Dacă numai puțini au atins culmea totalei transformări și îndumnezeiri, aceasta nu înseamnă că obștea creștină nu este chemată la viața mistică, deoarece prin botez toți am primit pe Hristos și ținta desăvârșirii Lui.
Unirea cu Hristos și viața mistică este un rezultat al dragostei și o dragoste împărtășită reciproc între Dumnezeu și om. Și este foarte natural să fie așa, căci dragostea este suprema virtute a desăvârșirii creștine, este cea mai frumoasă virtute creștină. Dragostea este aceea care a fost în stare să coboare cerul pe pământ, dragostea a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se coboare pe pământ și tot dragostea este aceea care înalță pe om până la El pe scara vieții mistice. Suportul acesta al viețuirii în Hristos prin dragoste, nu este fixat la întâmplare, el este cimentat prin exemplul vieții lui Hristos și îndemnul Său: „Cel ce mă iubește și poruncile mele împlinește, iubit va fi de Tatăl Meu și vom veni la el și ne vom sălășlui într-însul (Ioan 14). Prin această dragoste se țese legătura între Hristos. Ea rodește o comuniune personală între Hristos și creștinul care trăiește prin excelență în El.
Când stăm să analizăm în amănuntele ei această sfântă taină a Împărtășirii, fără să o ispitim, căci taina nu ne ispitește, ci se pătrunde cu credință, atunci înțelegem că roadele pe care le dă celor ce o primesc cu vrednicie sunt multiple, încât nu pot fi cuprinse în întregime de mintea noastră, după cum necuprinsă rămâne, de mintea noastră, însăși Întruparea Lui la infinit pe Sfânta Masă din altar.
Din nefericire există mari deosebiri în ceea ce privește această Sfântă Taină, între Ortodocși și Catolici, așa cum s-a văzut pe parcursul acestei lucrări. Sub influența scolastică, Biserica Catolică a dat o serie de explicații de ordin teoretic speculativ („transsubstantiatio”, concepția juridică a actului de jertfire în Euharistie, privilegiul deosebit al preoților față de credincioși ș.a.), ea îndepărtându-se astfel de la învățătura dreaptă transmisă și păstrată din Biserica primară.
Dacă în ortodoxie mântuirea se dobândește dintr-o trăire intimă a omului cu Hristos, în Hristos și prin Hristos, însușindu-și tot mai mult din plinătatea dumnezeirii sălășluită în firea Lui omenească și din starea ei îndumnezeită, în catolicism pentru obținerea mântuirii nu este necesară o atât de intimă unire cu Hristos. Deși cauza ultimă a mântuirii este tot Hristos, totuși, pentru a fi mântuit nu e necesar să fii în Hristos. A fost suficient ca Hristos să aducă jertfa Sa pe un plan exterior oamenilor, ca aceștia să primească în schimbul ei mântuirea de pedeapsa divină, dacă cred că această jertfă s-a adus pentru ei. Jertfa lui Hristos fiind o compensație deplină pentru păcatul lor, mântuirea se realizează printr-o simplă trecere în socoteala lor a meritelor lui Hristos, desigur cu consimțământul lor. Pentru trecerea aceasta a meritelor lui Hristos în contul lor nu e necesară viața în Hristos, nici jertfa euharistică a Lui.
Teologia catolică, pentru a găsi un rost jertfei euharistice în cadrul teoriei juridice a mântuirii, a trebuit să complice procedura transferului meritului Jertfei lui Hristos de pe Golgota la rubrica omului. Astfel că prin jertfa euharistică, credincioșii trebuie să câștige meritul pentru a li se dărui mântuirea obiectivă realizată prin meritul lui Hristos. Deci jertfa euharistică a început să fie considerată ca deosebită de cea de pe Golgota.
Membrii clerului pot îndeplini o funcție de intermediari între oameni și Dumnezeu, care se pot dispensa de orice asistență a credincioșilor. Ei au un merit special și se bucură de privilegii deosebite la Dumnezeu. Se pot împărtăși singuri din potir. Autoritatea clerului, superioritatea lui față de credincioși s-a accentuat în măsura în care s-a slăbit contactul direct între credincioși și Hristos, în măsura în care Hristos în Liturghie se jertfește nu pentru a se împărtăși credincioșilor în stare de jertfă și de înviere, pentru a-i atrage și pe ei în această stare, nu pentru a se uni cu ei, ci pentru a face să se înscrie la rubrica Bisericii și a credincioșilor un nou merit. Din doctrina complicat construită, din practica Bisericii Romano-Catolice cu privire la Euharistie, apar obișnuitele tendințe ale papalității și ale factorilor pe care se sprijină de a-și crea o situație avantajată din toate punctele de vedere: obișnuite tendințe de dominație.
Dacă doctrina catolică nu poate vorbi despre o creștere reală a Bisericii, socotindu-se că ea are totul în mod deplin încă de acum, în ortodoxie, Euharistia desăvârșește încorporarea omului credincios în Hristos ca mădular al Trupului Său, Biserica și extinderea comunitar sobornicească a lui Hristos în cei încorporați prin Botez și pecetluiți de către Duhul lui Hristos în Taina Ungerii cu Sfântul Mir. Hristos însuși este Cel ce lucrează în noi prin Duhul Său, făcându-ne, pe rând, „creator în Taina Botezului, întăritor în cea a Mirului și împreună-luptător în cea a Împărtășaniei”.
Euharistia este fundamentată și zidită în întregimea ei pe misterul Întrupării, Paștilor, Înălțării, Cincizecimii și al celei de-a doua veniri a lui Hristos. În funcție de Paști, de Învierea lui Hristos, ai căror martori noi suntem în Euharistie, în funcție de Cincizecime ai căror beneficiari noi suntem în Euharistie și de Înălțarea Domnului, întru slavă, de-a dreapta Tatălui, pe care noi o însoțim și de a cărui slavă noi ne împărtășim prin Euharistie, poate fi înțeleasă minunea creștină, minunea Bisericii.
Prin Euharistie se realizează, se menține și crește Biserica în sensul deplin al cuvântului, ca unitate a credincioșilor cu Hristos și întreolaltă, prin Duhul Lui. Ea este plenitudinea Bisericii, comuniunea și sacramentul ei. Împărtășindu-ne tot mai des se realizează creșterea noastră, în Biserică, nu în afara ei, ca mădular activ al ei.
Prin Euharistie, Biserica nu este numai o comunitate euharistică, ci o comunitate sacramentală universală, sobornicească care implică unitatea credinței, episcopatul cu succesiune apostolică în har și credință și plenitudinea vieții lui Hristos în Duhul, împărtășită prin Tainele Bisericii, care au în centrul lor Sfânta Euharistie.
Omul și natura se proslăvesc în Taina Cinei Domnului. Duhul comuniunii unește, aici, în mod organic, în actul rugăciunii, pe toți credincioșii, vii și adormiți, întreaga Biserică, cerească și pământească și chiar întreaga creație se adună în jurul lui Hristos care este „Capul trupului, al Bisericii”, „Începutul, Întâiul-Născut din morți, ca să fie El Cel dintâi întru toate” (Ioan 1,18). Prin transformarea, transfigurarea elementelor ei cele mai simple se comunică oamenilor însăși viața lui Dumnezeu. Astfel, Euharistia, ca punct central al cultului creștin, primește o semnificație cosmică. Prin Euharistie cele pământești se îndumnezeiesc prin pătrunderea lor de puterea divină.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE:
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968.
II. VOLUME SAU LUCRĂRI DE SPECIALITATE:
1. Stăniloaie, Pr. prof. dr. Dumitru, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
2. Andrutsos, Hristu, „Dogmatica Bisericii Ortodoxe Române”, traducere autorizată de Pr. prof. dr. D. Stăniloaie, Sibiu, 1930.
3. Idem, „Simbolica”, trad. din limba greacă de Prof. univ. Iustin Moisescu, Craiova, 1955.
4. Bobrinbskoy, Boris, „L’Eucharistie, plénitude de l’Eglise”, în vol. B. Bobrinskoy, Jean Jaques Heitz, Paul Lebeau, Intercommunion. Des chretiens s’interrogent – Eucharistie – Eglise Unité, Maison Mame, 1969.
5. Bulgakov, Sergiu, „Dogma euharistică”, trad de Paraschiv Angelescu, București, 1936.
7. Cabasila, Nicolae, „Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii”, trad. de Pr. prof. dr. Ene Braniște, București, 1946.
8. Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze mistagogice”, IV – V, trad. de pr. D. Fecioru, partea a II-a, București, 1943.
9. Sf. Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia după Ioan”.
10. Sfântul Ioan din Kronstadt, „Liturghia: cerul pe pământ”, Ed. Deisis, Sibiu, 1996 (trad. de Boris Buzică).
11. Sf. Nicodim Aghioritul, Kavsokalivitul Neofit, „Deasa Împărtășanie cu preacuratele lui Hristos taine”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.
12. Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”, Ed. Scripta, București, 1933.
13. Bobrinskoy, pr. prof. Boris, „Împărtășirea Sfântului Duh”, București, 1999.
14. Bria, Pr. prof. Ioan, „Dicționar de teologie ortodoxă”, București, 1994.
15. Bălan, protos. Ioanichie, „Convorbiri duhovnicești”, vol. II, Ed. de Episcopia Romanului și Hușilor, 1990.
16. Clement, Olivier, „Adevăr și libertate. Ortodoxia în contempora-neitate”, trad. de Maci Mihai, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.
17. Chițescu, Prof. Nicolae, Todoran, Pr. prof. I., Petreuță, Pr. prof. I., „Teologia Dogmatică și Simbolică”, vol. II, București, 1958.
18. „Didahia”, în „Scrierile Părinților apostolici”, trad. de pr. D. Fecioru, București, 1955.
19. Felmy, K. Christian, „Dogmatica experienței ecleziale – înnoirea teologiei ortodoxe contemporane”, trad. de pr. prof. dr. Ică Ioan, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
20. Panayotis, Nellas, „Omul – animal îndumnezeit”, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
21. Iovan, arhim. Ioan, „Sfânta Împărtășanie, calea desăvârșirii creștine”.
22. Maxim, Gh., „Rugăciunile Sfintei Împărtășanii”, Mănăstirea Neamț.
23. Liturghier, București, 1967.
24. Schmemann, Alexandre, „Euharistia, Taina Împărăției”, trad. de pr. Boris Răduleanu, București, 1993.
25. Stăniloaie, Pr. prof. dr. Dumitru, „Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986,
26. „Urmarea lui Hristos”, Ed. Bunavestire, Bacău.
27. Vintilescu, pr. prof. dr. Petre, „Liturghierul explicat”, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
28. Bria, Pr. prof. Ion, „Credința pe care o mărturisim”, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
29. Chițescu, Prof. Nicolae, „Biserica, Trupul tainic al Domnului”, București, 1942.
III. ARTICOLE ȘI STUDII:
30. Bel, Pr. prof. Valer, „Biserică și Euharistie”, în „Studii teologice”, 1982, nr. 3-4
31. Coman, pr. prof. Ioan, „Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 4, 1965.
32. Gheorghjieschi, A.I., „Sfânta Euharistie și învățătura despre Bisaerica Ortodoxă”, în „Revista Patriarhiei din Moscova” – recenzie de I. Băjeu în rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1979.
33. Kalogheras, Macarias, „Despre Sfânta Euharistie”, trad. de Atanasie popopanu în rev. „Glasul Bisericii” nr. 8, 1958.
34. Radu, pr. prof. D., „Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția Apostolică din punct de vedere ortodox”, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1980.
35. Idem, „Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978.
36. Sârbu, Pr. prof. C., „Sfânta Euharistie și unitatea creștină”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1967.
37. Stăniloaie, Pr. prof. D., „Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni creștine”, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1953.
38. Idem, „Legătura dintre Euharistie și iubirea creștină”, în „Studii teologice”, nr. 1-2, 1965.
39. Idem, „Teologia Euharistiei”, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1969.
40. Idem, „Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală în Ortodoxie”, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1979.
41. Stăniloaie, Pr. prof. D., „Biserica universală și sobornicească”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1966.
42. Idem, „În problema intercomuniunii”, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1971.
43. Idem, „Sfânta Euharistie și învățătura despre Biserica Ortodoxă”, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1979.
BIBLIOGRAFIE
I. IZVOARE:
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1968.
II. VOLUME SAU LUCRĂRI DE SPECIALITATE:
1. Stăniloaie, Pr. prof. dr. Dumitru, „Teologia dogmatică ortodoxă”, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.
2. Andrutsos, Hristu, „Dogmatica Bisericii Ortodoxe Române”, traducere autorizată de Pr. prof. dr. D. Stăniloaie, Sibiu, 1930.
3. Idem, „Simbolica”, trad. din limba greacă de Prof. univ. Iustin Moisescu, Craiova, 1955.
4. Bobrinbskoy, Boris, „L’Eucharistie, plénitude de l’Eglise”, în vol. B. Bobrinskoy, Jean Jaques Heitz, Paul Lebeau, Intercommunion. Des chretiens s’interrogent – Eucharistie – Eglise Unité, Maison Mame, 1969.
5. Bulgakov, Sergiu, „Dogma euharistică”, trad de Paraschiv Angelescu, București, 1936.
7. Cabasila, Nicolae, „Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii”, trad. de Pr. prof. dr. Ene Braniște, București, 1946.
8. Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze mistagogice”, IV – V, trad. de pr. D. Fecioru, partea a II-a, București, 1943.
9. Sf. Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia după Ioan”.
10. Sfântul Ioan din Kronstadt, „Liturghia: cerul pe pământ”, Ed. Deisis, Sibiu, 1996 (trad. de Boris Buzică).
11. Sf. Nicodim Aghioritul, Kavsokalivitul Neofit, „Deasa Împărtășanie cu preacuratele lui Hristos taine”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.
12. Sf. Ioan Damaschin, „Dogmatica”, Ed. Scripta, București, 1933.
13. Bobrinskoy, pr. prof. Boris, „Împărtășirea Sfântului Duh”, București, 1999.
14. Bria, Pr. prof. Ioan, „Dicționar de teologie ortodoxă”, București, 1994.
15. Bălan, protos. Ioanichie, „Convorbiri duhovnicești”, vol. II, Ed. de Episcopia Romanului și Hușilor, 1990.
16. Clement, Olivier, „Adevăr și libertate. Ortodoxia în contempora-neitate”, trad. de Maci Mihai, Ed. Deisis, Sibiu, 1997.
17. Chițescu, Prof. Nicolae, Todoran, Pr. prof. I., Petreuță, Pr. prof. I., „Teologia Dogmatică și Simbolică”, vol. II, București, 1958.
18. „Didahia”, în „Scrierile Părinților apostolici”, trad. de pr. D. Fecioru, București, 1955.
19. Felmy, K. Christian, „Dogmatica experienței ecleziale – înnoirea teologiei ortodoxe contemporane”, trad. de pr. prof. dr. Ică Ioan, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
20. Panayotis, Nellas, „Omul – animal îndumnezeit”, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.
21. Iovan, arhim. Ioan, „Sfânta Împărtășanie, calea desăvârșirii creștine”.
22. Maxim, Gh., „Rugăciunile Sfintei Împărtășanii”, Mănăstirea Neamț.
23. Liturghier, București, 1967.
24. Schmemann, Alexandre, „Euharistia, Taina Împărăției”, trad. de pr. Boris Răduleanu, București, 1993.
25. Stăniloaie, Pr. prof. dr. Dumitru, „Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă”, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986,
26. „Urmarea lui Hristos”, Ed. Bunavestire, Bacău.
27. Vintilescu, pr. prof. dr. Petre, „Liturghierul explicat”, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
28. Bria, Pr. prof. Ion, „Credința pe care o mărturisim”, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
29. Chițescu, Prof. Nicolae, „Biserica, Trupul tainic al Domnului”, București, 1942.
III. ARTICOLE ȘI STUDII:
30. Bel, Pr. prof. Valer, „Biserică și Euharistie”, în „Studii teologice”, 1982, nr. 3-4
31. Coman, pr. prof. Ioan, „Sensul ecumenic al Sfintei Euharistii la Sfântul Ioan Gură de Aur”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 4, 1965.
32. Gheorghjieschi, A.I., „Sfânta Euharistie și învățătura despre Bisaerica Ortodoxă”, în „Revista Patriarhiei din Moscova” – recenzie de I. Băjeu în rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1979.
33. Kalogheras, Macarias, „Despre Sfânta Euharistie”, trad. de Atanasie popopanu în rev. „Glasul Bisericii” nr. 8, 1958.
34. Radu, pr. prof. D., „Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția Apostolică din punct de vedere ortodox”, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11-12, 1980.
35. Idem, „Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978.
36. Sârbu, Pr. prof. C., „Sfânta Euharistie și unitatea creștină”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1, 1967.
37. Stăniloaie, Pr. prof. D., „Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni creștine”, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1953.
38. Idem, „Legătura dintre Euharistie și iubirea creștină”, în „Studii teologice”, nr. 1-2, 1965.
39. Idem, „Teologia Euharistiei”, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1969.
40. Idem, „Taina Euharistiei, izvor de viață spirituală în Ortodoxie”, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1979.
41. Stăniloaie, Pr. prof. D., „Biserica universală și sobornicească”, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1966.
42. Idem, „În problema intercomuniunii”, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1971.
43. Idem, „Sfânta Euharistie și învățătura despre Biserica Ortodoxă”, în „Ortodoxia”, nr. 3-4, 1979.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Taina Sfintei Euharistii LA Ortodocsi Si Romano Catolici (ID: 167996)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.