Taina Sfantului Botez
Introducere
Sfintele Taine – Generalități
Caracterul hristologic și bisericesc al Tainelor
Baza ecleziologică a Tainelor
I.Taina Sfântului Botez
Instituirea Botezului
Imagini ale Botezului
Necesitatea Botezului
II.Efectele Botezului
Botezul ca moarte și Înviere
Botezul – eveniment pascal
III.Botezul – act ecleziologic și implicațiile ecleziale
Caracterul ecleziologic al Botezului
Condiția sacramentală a Botezului
Semnificația comunitar misionară a Botezului
Botezul – naștere în Hristos prin Duhul Sfânt
IV.Botezul copiilor
Necesitatea
V. Semnificațiile și rolul Botezului în viața creștină
Iluminarea și sfințirea credinciosului
Botezul în iconomia mântuirii conform epistolelor pauline
Botez și misiune
Concluzii
=== Taina Sfântului Botez ===
PLAN
Introducere
Sfintele Taine – Generalități
Caracterul hristologic și bisericesc al Tainelor
Baza ecleziologică a Tainelor
I.Taina Sfântului Botez
Instituirea Botezului
Imagini ale Botezului
Necesitatea Botezului
II.Efectele Botezului
Botezul ca moarte și Înviere
Botezul – eveniment pascal
III.Botezul – act ecleziologic și implicațiile ecleziale
Caracterul ecleziologic al Botezului
Condiția sacramentală a Botezului
Semnificația comunitar misionară a Botezului
Botezul – naștere în Hristos prin Duhul Sfânt
IV.Botezul copiilor
Necesitatea
V. Semnificațiile și rolul Botezului în viața creștină
Iluminarea și sfințirea credinciosului
Botezul în iconomia mântuirii conform epistolelor pauline
Botez și misiune
Concluzii
„De nu se va naște cineva din apă
și din Duh,nu va putea să intre în
Împărăția lui Dumnezeu.”(In. 3:5)
I N T R O D U C E R E
Îndreptarea sau sfințirea omului se realizează în Biserică, Trupul tainic al lui Hristos, așezământul întemeiat de El și înzestrat cu puterea și mijloacele necesare spre a se putea împărtășii credincioșilor mântuirea obiectivă sau răscumpărarea înfăptuită de Mântuitorul Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce, Din această putere care izvorăște din jertfa de pe Cruce – putere care îndreptează și sfințește pe credincioși – nu lucrează asupra acestora în mod nemijlocit, ci este legată de anumite semne (mysterion – care denumește în ortodoxie Tainele se împotrivește prin însăși etimologia lui oricărei definiți) și lucrări văzute, care sunt organele purtătoare sau transmițătoare ale Harului, deci mijloace de mântuire sau sfințire a credincioșilor. Tainele, ca și cuvântul, aparțin iconomiei sau istoriei actuale. Hristos a pus în ele puterea harului, pe care acestea o comunică acolo unde celebratul și primitorul nu ridică obstacole. După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat o Singură dată din Fecioară și S-a născut din ea trupește în chip negrăit și mai presus de cuvânt, întrucât nu se mai poate întrupa sau naște trupește iarăși din fiecare dintre noi, ce face? Ne împărtășește spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Maria; născându-Se din ea trupește și mâncând acest trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioși și care Îl mâncăm cu vrednicie, Îl avem în noi, întreg, pe Dumnezeu, Cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Însuși Fiul lui Dumnezeu și Fiul Preacuratei Fecioare Maria, care sade de-a dreapta lui Dumnezeu și Tatăl.Încercăm să facem o amplă simbolistică a numărului șapte al Tainelor. Așa avem de pildă ziua a șaptea în care S-a odihnit Dumnezeu de lucrurile pe care le făcuse (Facere 2,1-2); șapte perechi de animale și păsări curate a poruncit Dumnezeu lui Noe să bage în corabie (Facere 7, 2-3). Tot lui i-a zis că peste șapte zile va veni potopul (Facere 6, 7). În luna a șaptea s-a oprit corabia pe munții Ararat (Facere 8, 4). După șapte zile a dat drumul Noe a doua oară porumbelului din corabie s-a întors acesta având în cioc o ramură de măslin verde (Facere 8,10), precum și Avraam a dat lui Abîlmec împăratul, șapte mielușele (Facere 21,30). Fărăon a visat șapte vaci grase și șapte vaci slabe, șapte spice pline și șapte seci ( Facere 41). Moise a primit poruncă să ducă un sfeșnic curat de aur și să pună deasupra lui șapte candele ca să lumineze (Ieșire 25,31-37). De șapte ori în zi, David lăuda pe Dumnezeu (Psalm 118, 164). Șapte sunt darurile Duhului Sfânt (Ieșire 11, 2-3). Șapte sunt stâlpii peste care înțelepciunea lui Hristos a zidit casa Sa (Pilde 9, 1), etc. În Noul Testament Hristos ne-a îndemnat să iertăm de șaptezeci de ori (Luca 17, 3-4).
Aceste mijloace sunt Cuvântul lui Dumnezeu și Sfintele Taine. Viața de har se împlinește în Biserică pentru fiecare membru, prin căîle sale proprii, misterioase și insondabile. Cu toate acestea plăcutu-I-a Domnului să stabilească o formă determinată, accesibilă tuturor a primirii Harului Sfântului Duh în Sfintele Taine și mai cu seamă în Taina Sfântului Botez.
Sfintele Taine – Generalități
Tainele sunt acte sfinte în care, sub un simbol vizibil, se împărtășește un dar determinat, indivizibil al Duhului Sfânt. „Ceea ce este esențial tainei este uniunea lucrurilor vizibile cu lucrurile invizibile, uniunea unei forme exterioare cu un conținut interior.” Această lucrare pornește de la Dumnezeu; din partea noastră se adaugă numai bunăvoința, căci doar a Lui e săvârșirea, a noastră e numai dorința de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atâta putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât ne supunem Harului și întrucât nu ascundem talantul și nu stingem duhul care arde în noi. Adică să nu săvârșim nimic ce strică viața sufletului, căci orice de felul acesta aduce moartea.
Cu ajutorul Sfintelor Taine – care vestesc moartea și îngroparea Mântuitorului Hristos – ne naștem la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem să ne unim în chip strălucit cu însuși Mântuitorul nostru. Căci prin aceste lucrări sfinte viem, ne mișcăm și suntem cum spune Sfântul Apostol Pavel.
Sfintele Taine sunt lucrări sfinte, văzute și instituite de Mântuitorul Hristos, încredințate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtășește celor ce le primesc Harul nevăzut al Duhului Sfânt, iar scopul lor este mântuirea și sfințirea celor ce le primesc cu ajutorul harului sfințitor prin care ele se împărtășesc. „Aceste lucrări sfinte sunt harul divin, energia sau viața divină izvorâtă din trupul transfigurat al lui Hristos care se transmite membrilor Bisericii, adică nouă oamenilor.”
Toate Sfintele Taine au câteva elemente esențiale: instituirea sau așezarea dumnezeiască, partea văzută sau sensibilă, partea nevăzută sau împărtășirea harului divin. Că sunt instituite de Hristos, Sfânta Scriptură confirmă acest adevăr: „Iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos”(In. 1:17), apostolii erau numiți „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu”(ICor. 4:1), ei îndeplinesc toate din încredințarea și în „numele lui Iisus Hristos”(F.A.3:6). Partea văzută, sensibilă sau externă este rânduiala, ritualul sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârșirea ei cuprinzând: materia și forma. Partea nevăzută, internă, este împărtășirea harului divin, celor ce le primesc având drept scop după cum am afirmat mai sus sfințirea omului prin harul sfințitor ce se împărtășește prin el. Între cele două părți există un raport, o legătură indisolubilă, prin care acțiunea harului săvârșește partea văzută.
Cât despre importanța lor pentru viața morală creștină ea este multiplă; Sfintele Taine sporesc și îmbie forțele morale din credincios, prin revărsarea harului divin, deoarece țin de ființa Bisericii, realizând și exprimând Biserica ca o comunitate sobornicească, sacramentală a oamenilor. „Relația strânsă fințială dintre Sfintele Taine și Biserică este dată de Mântuitorul Hristos Însuși care a instituit atât Biserica cât și Tainele Ei, în care lucrează Duhul Sfânt care face prezent pe El atât în Biserică cât și în Taine, precum și în Cuvântul Scripturii.” De aceea nu există taină în afără Bisericii, ci numai în interiorul ei.
Caracterul hristologic și bisericesc al Tainelor
Legătura strânsă dintre Biserică și Sfintele Taine își are temeiul în relația ființială dintre Hristos și Biserică, Trupul lui extins comunitar sau social în umanitate. „În Sfintele Taine, Sfântul Duh se conferă totdeauna și într-un chip stabil după un procedeu normat de Biserică, dar el este primit de oameni în mod diferit. Biserica are puterea să facă să se coboare Sfântul Duh în Sfintele Taine.” Mântuitorul Hristos încorporează în Sine pe oameni, făcându-i mădulare ale Trupului Său, prin Tainele Bisericii în Biserică. „Cel ce săvârșește această încorporare și creștere în Hristos a oamenilor este Hristos Însuși prin Duhul Său în Biserică, la epicleza preoților Bisericii făcută cu ajutorul Duhului Sfânt, care este prezent și lucrează în ea fără întrerupere de la Cincizecime.”
Duhul lui Hristos ni se împărtășește (direct) exclusiv în Biserică și din Biserică și ne face pe noi membrii ai Bisericii Lui făcându-ne acceșibîl și lucrători în noi pe Duhul, dar acest lucru nu este posibil „fără lucrarea Duhului care este în Biserică.” Sfintele Taine sunt săvârșite de către Biserică sau de către Hristos prin Biserică pe seama unor persoane care vor să intre în ea și să rămână în ea, unindu-se prin aceasta cu Hristos Însuși, Care le-a și instituit. Desigur „Tainele se acordă unor persoane și comunității întregi a Bisericii sau unor grupuri de persoane”. Aceasta nu înseamnă că Sfintele Taine se dau acelor persoane luate izolat de Biserică. Prin Taine Sfânta Biserică sau mai precis Mântuitorul Hristos lucrează în Biserică, „efectuează acțiunea Lui de unire a acelor persoane cu Sine și cu ceilalți membrii ai Bisericii uniți în și cu El.”
Taina lui Hristos nu trebuie restrânsă la cadrul vieții sale pământești, „El este prezent în Biserica pe care o însuflețește și pe care o păstrează în duhul. Hristologia creștină este o hristologie extensivă recapitulând în ea întreaga istorie umană și cosmică, istorie sfântă, care culminează în taina Bisericii. Aceasta nu poate fi exterioară nici lui Hristos nici lucrării mântuirii.”
Mântuitorul Hristos este izvorul tainelor ca lucrări harice în Biserică, în El este baza Sfintelor Taine, mai precis în întruparea Logosului, în faptul că El „a asumat și menține pentru totdeauna în ipostasul Său nu numai sufletul ci și trupul omenesc și le-a ridicat pe acestea prin actele Sale mântuitoare la starea de îndumnezeire.” Mântuitorul Hristos este „mysteriul sacramental prin excelență, este cea mai mare taină sau mister”, după cum arată Sfântul Apostol Pavel când afirmă că: „Hristos este descoperirea tainei celei ascunse din cele mai vechi timpuri”(Rm.16:25).
Hristos împărtășește harul din persoana Sa divino-umană prin Trupul Său îndumnezeit, deci mediu și spațiu de lucrare al harului divin în Sfintele Taine este bine precizat: „Trupul lui Hristos este Biserica”(Efes.4.12), în calitatea Ei de trup mistic al Domnului unic spațiu și mediu de lucrare și eficiență a harului lui Hristos.
Biserica este însuși o taină în sens general, „o taină generală și principală, condiție și rezultat al altor taine care exprimă proprie ei sacramentalitate.” Mântuitorul Hristos este izvor și săvârșitor al lucrărîlor harului în sensul primordial, virtual, dar în sens restrâns, actualizarea acestuia în persoanele umane o face Biserica. Hristos lucrează prin mediul precis și expres al Bisericii, începută creațional, dar slăbită prin păcat la o nouă calitate. Ea este modul sau forma aleasă de Dumnezeu pentru „împlinirea unității supreme al lui Dumnezeu cu lumea creată sau altfel spus Dumnezeu totul în toate.”
Sfintele Taine sunt actele prin care Mântuitorul Hristos recapitulează în Sine ca Biserică pe oamenii despărțiți de Dumnezeu și într-olaltă, dacă ei cred în El. „Tainele au astfel o funcție unificatoare” de aceea, ele sunt ale Bisericii, ca unitate realizată în Hristos a celor ce cred în El, pentru extinderea acestei realități, sau pentru atragerea altora în ea, și pentru a întării unitatea lor în Hristos sau unitatea Bisericii ca trup tainic al lui Hristos.
Prezența și lucrarea Mântuitorului Hristos Însuși în Taine este implicată în faptul că harul Tainelor e energia necreată a lui Hristos sau lucrarea Lui. Prin fiecare taină El însuși retrăiește și iradiază în credincios trăirea și puterea unei alte stări prin care a ridicat El umanitatea Sa până la înălțimea și îndumnezeirea ei deplină.
Baza ecleziologică a Tainelor
Toate Sfintele Taine comunică același Duh, aceeași energie dumnezeiască a lui Hristos cel Înviat și proslăvit ca om, dar nu toate la fel în mod indistinct, ci din bogăția fără de sfârșit a vieții dumnezeiești, numai ceea ce se potrivește cu starea credinciosului, așa cum din puterîle și destoiniciîle sale, părintele comunică copilului ceea ce este de trebuință și poate primii la fiecare vârstă.
Toată energia lui Hristos cel înviat și înălțat la cer s-a revărsat umanitatea Lui și a ridicat-o la această stare prin faptul „central al morții, al jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în fața Tatălui ceresc.”
Mântuitorul Hristos produce această stare de continuă jertfă sau dăruire împreună cu Duhul Lui, în Taine, întrucât este capul trupului Său – Biserica. Deci, starea de continuă moarte tainică cu Hristos și de umplere de viața lui Dumnezeu are o formă eclezială. „Mântuirea însăși, are de astfel o formă eclezială, adică nu se poate obține în afără Bisericii.” În Biserică și împreună cu Biserica noi ne mântuim, căci cine nu are pe Biserică drept mamă, nu poate avea pe Dumnezeu drept tată după cum spune Sfântul Ciprian episcopul Cartaginei.
Datorită lui Hristos care se împărtășește prin Sfintele Taine în Duhul, toate tainele țin de Biserică, sunt ale Bisericii și introduc sau promovează pe cei ce le primesc în Biserică. De aici caracterul ecleziologic și efectul eclezial al Tainelor. Toate la un loc și fiecare în parte sunt condiționate de Biserică pe de o parte, iar pe de alta Biserica este circumscrisă și condiționată de către Tainele ei, în sensul că prin ele Biserica își manifesta sacramentalitatea ei, că prin ele unește mădularele trupului și în sensul că acestea sunt condiția indispensabîlă pentru creșterea trupului Bisericii.
Caracterul ecleziologic precum și efectul lor eclezial indică și învederează numărul „de șapte pentru Tainele Bisericii.” Fiecare Sfânta Taină este articulată de Biserică atât prin instituirea ei și a Bisericii de către Hristos Însuși, cât și prin credința Bisericii – condiția obiectivă a tuturor Tainelor.
Tainele fac Biserica, iar Biserica se exprimă prin ele, le condiționează și le săvârșește prin episcopii și preoții ei învestiți pentru aceasta cu puterea Duhului Sfânt „în actul hirotoniei și invocată de aceștia cu fiecare taină și slujbă.” Sfintele Taine sunt articulate în Hristos cel mort, înviat și slăvit pentru a noastră mântuire și în Duhul Sfânt care venind ipostatic în lume la Cincizecime, întemeiază Biserica, fiind comunitatea oamenilor cu Dumnezeu prin incorporarea lor în Hristos. Pentru Biserica noastră ortodoxă Taina Sfântului Botez este un eveniment pascal, eveniment eclezial și act eclezial.
Mântuirea subiectivă și Biserica
Unul dintre Părinții Bisericii a făcut afirmația: „Omul este un animal chemat să devină Dumnezeu”. Omul este după chipul lui Dumnezeu, este chemat la asemănare și participare reală la viața în Dumnezeu. „Omul nu este cu adevărat om decât în Dumnezeu”.
După concepția ortodoxă, nu există o separație între Dumnezeu și creatură, între Dumnezeu și om. Omul tindea în mod liber spre Creatorul său și prin ajutorul minții comunica cu Dumnezeu, iar prin simțuri, cu lumea materială. Existând ființial omului această legătură între natură și har, concepția ortodoxă conșideră că cea dintâi lucrare a harului, această „reactivare” a sa își are izvorul în întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru noi, spre restabilirea legăturii noastre cu Dumnezeu. Hristos este Cel care „îl smulge pe Adam din mormânt”.
Principalul termen foloșit de Sfânta Scriptura, cât și de Sfânta Tradiție spre a arăta motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, precum și scopul operei Sale cu privire la om, este „mântuire”. Iar mântuirea subiectivă nu reprezintă nimic altceva decât însușirea fiecărui credincios a roadelor jertfei de pe Golgota. Căci dacă Dumnezeu l-a făcut pe om fără voia lui, nu vrea ca să se mântuiască tot fără voia lui, zicea Sfântul Vasile cel Mare.
„Mântuirea subiectivă este împreună lucrarea lui Dumnezeu și a omului, prin care acesta își însușește roadele jertfei de pe cruce a Mântuitorului, fiind eliberat din robia păcatului și a morții, începând de la Botez și Mirungere o nouă viață, prin care se face drept înaintea lui Dumnezeu”. Ea este consecința răscumpărării în Iisus Hristos. Taina răscumpărării neamului omenesc s-a împlinit prin „jertfa trupului lui Iisus Hristos, o dată pentru totdeauna” (Evrei 10, 10). El nu ne-a mântuit prin plata unei echivalențe juridice pe cruce. Cincizecimea nu a avut altceva ca rod decât începutul Bisericii pe pământ prin extenșiunea trupului înviat și îndumnezeit al lui Hristos în noi, dar și începutul mântuirii noastre subiective. „Duhul este garantul și instrumentul prezenței lui Hristos în istoria și mișiunea Bisericii, fiind Duhul Adevărului” (Ioan 16,13).
„Mântuirea oamenilor se realizează prin încorporarea și creșterea lor în Hristos, până la măsura bărbatului desăvârșit, care este Hristos” (Efeseni 4, 13). Hristos Care ne-a mântuit, recapitulativ pe toți în Sine, adunându-ne după aceea în chip actual în Sine, ne unește cu umanitatea Sa spre a ne face pe noi asemenea Lui.
„Pentru a ne uni cu Hristos, va trebui să trecem prin toate câte a trecut El, să răbdăm și să suferim și noi câte a răbdat și a suferit El… Căci într-adevăr, noi de aceea ne și Botezăm, ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne și ungem cu Sfântul Mir, ca să ajungem părtași ai Lui, prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii și, în sfârșit, de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu Însuși trupul și Sângele pe care Hristos și le-a asupră-și încă din pântecele Fecioarei. Așa că la drept vorbind, noi ne facem una cu Cel ce S-a întrupat și-a îndumnezeit, cu Cel ce a murii și a înviat pentru noi”.
Hristos mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei. Biserica este această extindere a lui Hristos în oameni. Ea este acest „laborator” în care se sfințesc oameni, se hristoformizează. Mântuirea se realizează numai în Hristos și astfel, în chip tainic, Însuși Hristos repetă în oameni, cu oamenii, acest drum al Golgotei, pentru a le da și lor la rându-le puterea să o facă.
Biserica este câmpul larg, este mediul în care viețuiește în chip nevăzut Hristos, pe care Îl face prezent Duhul Sfânt. Bineînțeles să nu uităm că „vântul suflă unde vrea” (Ioan 3, 8). Tainele nu sânt altceva decât actele parțiale prin care se oferă fiecăruia în parte viața dumnezeiască a lui Hristos în Biserică. Dar asupra ființelor tainelor vom reveni în capitolul următor.
CAPITOLUL -I-
T A I N A S F Â N T U L U I B O T E Z
Instituirea Botezului
Semnificația cuvântului Botez vine din grecescul βαπτισμα (lat.baptismum) și înseamnă cufundare, scăldare, tainică spălare cu apă. În Biserică, este Sfânta Taină prin care omul capătă iertare de păcate și „se face membru al societății creștine prin întreita cufundare în apă sfințită în numele Sfintei Treimi.” Corespunzător cu însemnătatea sa, Botezul a primit diferite numiri, care se referă la partea văzută sau la efectele sale. Astfel el a fost numit: – baie, scăldătoare – Sfântul Ioan Gură de Aur în catehezele sale baptismale;
– izvor sfânt – Fericitul Augustin;
– apa vieții – Iustin Martirul și Filozoful;
– luminare, pecetea lui Hristos;
– baia renașterii.
El este cea dintâi taină, ușă prin care se întră în Biserică și condiție „sine qua non” pentru primirea celorlalte Sfintei Taine.
Taina Sfântului Botez a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos înainte de înălțarea Sa la cer, prin cuvintele adresate apostolilor: „Mergând învățați toate neamurile Botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”(Mt.28:19). Înțeles într-o viziune unitară Botezul creștin se întemeiază pe aceea că Hristos a venit în trup, a murit ca fiecare om, a înviat, S-a înălțat de-a dreapta Tatălui Ceresc „revărsând pe Duhul Sfânt peste ai Săi”
2. Imagini ale Botezului
A. În Vechiul Testament
Botezul creștin a fost prefigurat în Vechiul Testament prin circumciziunea iudaică, prin care Dumnezeu a întărit și pecetluit legământul Său cu Avraam și prin el cu poporul evreu; prefigurarea Botezului creștin este și apa din timpul potopului ca și prin corabia lui Noe, care a salvat de apele potopului întreaga famîlie. „Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aștepta în zilele lui Noe și se pregătea corabia în care puține suflete, anume opt sau mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia Botezul, care vă mântuiește astăzi și pre voi.”(IPetru 3:20-21; Fac.7:1)
De asemenea trecerea prin Marea Roșie a întregului popor isdraelit, este imaginea Botezului creștin în Vechiul Testament: „și toți prin Moise s-au Botezat în nor și în mare”(ICor.10:2). Dar și în stânca din care a curs apă în același pustiu spre a-i adăpa pe evrei, reprezintă imaginea Botezului creștin: „Și toți aceeași băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce avea să vine iar piatra era Hristos.”(ICor.1:4: Ieș.17:6) Iar în Vechiul Testament imaginea Botezului creștin cu simbolul Botezului Sfântului Ioan, Botez numit al pocăinței care oferă și iertare de păcate dar nu era sacramental pentru că în acțiunea lui nu lucra Duhul Sfânt.
Sfinții Părinți identifică în mod consecvent Iordanul cu natura umană, în care Logosul Divin S-a pogorât ca s-o restaureze: „Să lucreze în centrul ei îndreptarea și sfințenia astfel Hristos se arată ca centru intim al întregii naturi omenești ca un nou Adam.”
B. În Noul Testament
Pentru ca Mântuitorul Iisus Hristos ne-a răscumpărat prin jertfa Sa de pe Cruce de corupția păcatului, trebuie ca fiecare om personal să se reintegreze în opera restauratoare a lui Hristos prin Taina Botezului.
Îngroparea lui Hristos a adus lumii mântuirea, iar trupul nostru îngropat prin Botez a produs ca roadă: dreptatea, sfințirea, învierea și infierea. Fapt cert este că Botezul creștin privește și sfințește deopotrivă și sufletul și trupul de aceea sunt necesare pentru această taină și apa și Duhul care o sfințește, pentru ca și una și cealaltă să lucreze cu putere și folos asupra celor două componente ale ființei umane „Căci prin Duhul se sfințește sufletul omului, iar prin apă se sfințește trupul lui.”
3. Taina Botezului în lumina Canoanelor Bisericii Ortodoxe
După învățătura creștină, Botezul este condiția necesară pentru intrarea în Biserică și pentru dobândirea calității de membru al ei. Acest adevăr dogmatic îl consfințesc Sfintele canoane, „arătând că cel Botezat se îmbracă în Hristos și devine următor al vieții Lui”(Can. 96, Sin.VI Ec.), iertându-i-se toate păcatele de dinainte de săvârșirea tainei (Can.2,3 Sin.I Ec.; Sin.din Ancira Can.12; Sfântul Chirîl al Alexandriei Can.5), adică cel original și cele personale.
Pentru ca să aibă aceste efecte, Botezul trebuie săvârșit după Învățătura Bisericii de pretutindeni și de totdeauna, conform căreia acel Botez este valid care se săvârșește după porunca Domnului, numele celor trei persoane ale Sfintei Treimi prin cufundarea de trei ori în apă și cu formula trinitară. Astfel Canoanele 45 și 50 apostolice, Canonul 7 al Sinodului 2 Ecumenic și Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare se pronunță dar în această privință: „Dacă vreun preot sau episcop nu va săvârșii trei cufundări ale unei taine, ci o afundare, care se face moartea Domnului, să se caterisească.” Fiindcă nu a zis: „ Botezați în moartea mea” ci, „Mergând învățați toate neamurile Botezându-le în numele Sfintei Treimi.”(Can.50 apostolic)
Pe lângă formula trinitară, care se cere să fie respectată canoanele prescriu și obligația ca Botezul să fie administrat prin afundare de trei ori. Acest obicei de a Boteza prin trei cufundări se bazează așa cum arată Sfântul Vasile în canonul 91, pe tradiție, dar a fost consfințit de practica Bisericii de totdeauna.
Administrarea Botezului prin stropire sau turnare este oprită de canoane, în afără cazului când taina trebuie dată celor bolnavi. Este regretabîl că Biserica de Apus a făcut o regulă din această practică care constituia la început doar o excepție.
Biserica Ortodoxă a păstrat cu rugozitate această practică și are grija ca, în împrejurări normale Botezul să se săvârșească numai prin afundare. Din această cauză Biserica Ortodoxă din vechime nu a primit în cler pe cei ce nu au primit Botezul prin cufundare.(Can. 12 Neocezareea), dar nu leapădă Botezul săvârșit prin turnare sau stropire, deoarece prin aceasta nu este anulată puterea tainei.(Hotărârea Canonică a Bisericii Ortodoxe Elene și Ruse din sec.XVII-XVIII)
Botezul săvârșit după învățătura Bisericii nu poate fi repetat, iar preotul săvârșitor care îl repetă să se depună din treapta preoției.(Canonul 68 apostolic, 19 Sin 2 Ec.; 32 Laodiceea și Can. 48 și 72 Cartagina) Motivul nerepetării Botezului este lezne de înțeles, el bazându-se pe un adevăr dogmatic după care Botezul șterge păcatul strămoșesc, iar acesta odată șters, repetarea Botezului are un non-sens. De aceea cei care îl repetă sunt aspru pedepșiți, ca unii care batjocoresc Crucea și moartea lui Iisus Hristos, bineștiind că Botezul prin întreita cufundare simbolizează moartea, îngroparea și Învierea împreună cu Mântuitorul Hristos.
Botezul se săvârșește de regulă de către preoți sau episcopi; acest lucru îl arată lămurit canoanele 47, 49, 50 apostolic. Din ele reiese porunca Mântuitorului de a săvârșii taina și se adresează preoților , deținătorii puterîlor harice depline și nu diaconîlor.
Totuși în cazuri de absolută necesitate și mai ales în primejdie de moarte, Botezul poate fi săvârșit și de diacon sau chiar de purtătorii ai treptelor inferioare ale clerului: (Can. 44 Al Sf. Nichifor Mărturișitorul)
În ceea ce privește timpul săvârșirii Sfântului Botez Sfintele canoanele ne adu reguli precise și termene care trebuiesc să fie respectate, dar pomenesc de o perioadă a catehumenatului care preceda „zilele Paștelui” când se dădea Botezul (Can. 45 Laodiceea).
Din secolele V și VI, odată cu încetarea catehumenatului prin generalizarea pedobatismului ( Botezul pruncilor), Botezul fiind administrat ori de câte ori era nevoie nu numai în zilele Paștelui. Ba, mai mult, pentru cazurile de necesitate urgentă Botezul se dădea imediat după naștere (Can. 38 Sf. Nichifor Mărturisitorul).
Cât privește obiceiul unora de a amâna Botezul pentru ca să poată trăi liberi și absolviți de obligațiile morale pe care le impunea învățătura creștină, iat în timp de boală se Botezau, canonul 12 al Sinodului din Neocezareea dispune ca aceștia să nu fie primiți în cler, Botezul nefiind din convingere, ci din necesitate .
Referitor la locul săvârșirii Botezului, Sfintele canoane hotărăsc ca el să se dea numai în biserică sfințită și numai în cazuri excepționale în case particulare: (Can. 59 Sin. 6 Ec.; 10 Cartagina).
În ceea ce privește materia întrebuințată la Botez, Sfintele canoanele nu ne spun în mod expres că trebuie să fie apă, dar din moment ce ele vorbesc de administrarea Sfântului Botez prin întreita cufundare, se înțelege de la Sine ca afundarea nu se poate face numai în apă.
Pe lângă aceasta Sf. Vasile cel Mare amintește în canonul 91 de binecuvântarea apei Botezului, ceea ce arată ca practica Sfintelor Biserici a fost și este aceea de a săvârșii Botezul prin apă și nu prin alte lichide.
Din vechiul ritual al catehumenatului, Sfintele canoane amintesc ca și ritual doar de lepădarea de satana și de îngerii lui și mărturisirea de credință în cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Din rânduiala Botezului propriu-zis se amintește ungerea cu untdelemn a candidatului înainte de Botez, binecuvântarea apei, (91 Sf. Vasile cel Mare) și întreita cufundare.
În ceea ce privește formula Botezului, canoanele nu ne spun dacă aceasta este indicativă (eu te Botez) sau pașivă (se botează) ci doar că Botezul trebuie făcut neapărat în numele Sfintei Treimi (Can. 49 Apostolic).
În Biserica Veche, Botezul era administrat la început persoanelor mature care veneau de păgânism sau iudaism. Pentru ca să fie primiți la credința adevărată (creștinism) prin baia Botezului, aceste persoane trebuiau instruite în adevărurîle de credință, fapt pentru care Biserica Veche a organizat o instituție a catehumenilor. Catehetul trebuia să treacă succesiv prin trei clase sau momente până la primirea Sfântului Botez.
Timpul șederii în fiecare dintre aceste trepte îl decidea numai episcopul. Cu șapte zile înainte de Botez se începeau acele reuniuni solemne, care erau un fel de examinare (Can. 46 Laodiceea).
Cât privește femeîle gravide canonul 6 al Sinodului din Neocezareea prevede ca acestea să fie Botezate oricând.
După Sfintele Canoane Taina Sfântului Botez trebuie dată numai celor vii, nu și celor morți ne Botezați (Can. 18 Cartagina).
Când credința creștină a dobândit libertate în imperiul greco-roman, păgânismul a fost oprit și cea mai mare parte dintre popoarele păgâne s-au creștinat, atunci a dispărut și catehumenatul, locul fiind luat de Botezul copiilor care era administrat imediat după naștere. Astfel, Sinodul din Cartagina, unde pedobaptismul a devenit legitim încă din secolul III (Can. 110 Cartagina). Pruncii se botează întru iertarea păcatelor, ca să se curățească prin renaștere ceea ce și-a atras din nașterea cea veche: ( Can. 1 și 4 Sin 3 Ec; 109 și 271 Cartagina).
Deoarece Sfântul Botez se administrează numai în urma unei adevărate mărturișiri de credință, iar pruncul nu poate face această mărturișire din timpurile cele mai vechi există dispoziția ca orice candidat neapărat trebuie să fie însoțit de nașul său, care garantează în fața Sfintei Biserici pentru credința ortodoxă și pentru educația spirituală a finului său.
În Biserica primară, nașii erau obligați să prezinte pe candidatul la Botez să-l însoțească la lepădări, să-l ajute să se dezbrace și să iasă din baia Botezului, să-l primească din mână preotului, să-l aducă acasă și să-l instruiască în adevărata credință.
Din cele spuse până aici, am putut observa că Sfântul Botez ca taină de intrare în creștinism a avut și continuă să aibă un rol covârșitor în viața creștinului. De aceea Sfânta Biserică a vegheat cu toată grija Sa administrarea lui să se facă după normele date de Întemeietorul ei și de ea însăși. Normele date de Sfinții Părinți în Sinoadele ecumenice și locale sau prin părerîle lor personale, sunt valabîle și pentru biserica de azi, ele păstrând învățătura nealterată a bisericii și continuând tradiția Bisericii primare. Ele dobândesc o aplicare mai concretă în zilele noastre, când lumea creștină este angajată în mișcarea ecumenică pentru a cunoaște mai amănunțită și o apropriere cât mai mare între confeșiunii și denominațiunîle creștine. Tocmai de aceea se dă o așa de mare importanță Sfântului Botez mai ales datorită necesității absolute a Botezului pentru mântuirea sufletelor.
4. Necesitatea Botezului
„Fără Botez nu există mântuire” această formulă rezidă din cuvintele Mântuitorului de la Ioan capitolul 3 versetul 5 și tot așa de clar de la Marcu capitolul 16 versetul 16: „Cel ce va crede și se va Boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”, rezultă limpede de aici necesitate a Botezului pentru toate neamurile.
Baia renașterii este atât de necesară pentru „Starea vieții spirituale după roua este necesară pentru fructul care se produce din pământul uscat”.
În creștinism, Sfântul Botez dă omului o formă și o înfățișare nouă și anume: „pune pe sufletele omenești o pecete, un chip care le leagă de moartea și învierea Mântuitorului Hristos. De aceea chipul acesta se numește pecete pentru că însemnează cu chipul Împăratului Hristos și întru asemănarea cu Dumnezeu, căci Botezul este începutul vieții noastre în Iisus Hristos”.
Botezul este o necesitate spirituală care arată un suspin al sufletului după Dumnezeu pentru înfierea și eliberarea din robia păcatului în care este ținut, așa cum suspină făptura însăși în așteptarea izbăvirii ei din robia stricăciunii, în care a ajuns prin căderea omului, iar acum așteaptă să se bucure și ea odată libertatea măririi fiîlor lui Dumnezeu. „Acest suspin și dorință a sufletului se împlinește numai gând găsește pe Dumnezeu și se sălășluiește întru El”.
Se vede că așa este sortit sufletului să nu-și afle liniștea decât aflându-l și imitându-l pe Iisus Hristos. Botezul creștin este o taină sfântă, iar nu un simplu simbol, este o Taină pentru că și lucrărîle Lui sunt reale și adevărate, iar nu numai aparente și simbolice.
Sfântul Botez curăță păcatul strămoșesc și toate păcatele personale săvârșite până la Botez, precum îndreaptă și sfințește pe cel Botezat.
În teologia ortodoxă această înnoire pe care o produce Sfântul Botez este (ανα γεννσις) = „baia veșniciei”, adică „transformarea totală a ființei omenești prin care plămada primește adevăratul chip, Chipul lui Dumnezeu”.
Cuvintele apostolului sunt edificatoare în cele afirmate mai sus : „v-ați spălat, v-ați sfințit, v-ați îndreptat întru numele Domnului Iisus Hristos”(ICor. 6:11).
Taina Sfântului Botez dă omului renașterea spirituală la o viață nouă, sfântă, cu adevărat creștină, după cum însuși Mântuitorul a zis: „Cel ce este născut din Duh, Duh este”(In. 3:5). Iar Sfântul Apostol Pavel scria lui Tit: „Hristos ne-a mântuit , nu din faptele cele întru dreptate săvârșite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Sfântului Duh” (Tit 3:5)
Pe lângă toate acestea Botezul creștin aduce dobândirea calității de fii ai lui Dumnezeu și de membrii ai Trupului lui Hristos, adică ai Bisericii.
Prin această Taină are loc „Întemeierea unei relații personale a celui ce se botează cu Hristos”. Botezul nu este altceva decât un raport între voințe personale, libere, el implică voie liberă și creștere.
Botezul nu desființează sau nu atentează nici de cum la libertatea umană „Ci o restaurează. De astfel trebuie observat în acest sens că orice Sfântă Taină implică totdeauna o chemare la libertate.”
Capitolul -II-
E F E C T E L E B O T E Z U L U I
Teologia ortodoxă înțelege din punct de vedere mistic, spiritual și organic conținutul actului baptismal și este interesată de cunoașterea aportului uman la finalizarea acestui început de proces duhovnicesc ce are menirea să-l ducă pe credincios, prin dobândirea virtuțîlor, până la „transfigurare organică și sfințire”.
Prin cufundarea la Botez teologia ortodoxă înțelege renunțarea totală la noi înSine, „uitarea de noi înSine întru predare totală lui Dumnezeu”.
Cufundarea dincolo de orice voință de a fi noi înSine într-o viață care ne sleiește dincolo de Creatorul nostru, care se epuizează treptat în adâncimea morții apofatice sau a vieții în Dumnezeu. Prin această cufundare omul se întâlnește cu Hristos sau se enipostaziază în El, și se umble de energiîle Duhului Sfânt. În mod corespunzător și scoaterea din apă a Botezului nu este numai un simbol al învierii la o nouă viață, nu simbolizează ceva, ci este ceva: „Ea produce realmente un om cu totul nou.”
În ceea ce privește păcatul strămoșesc (original) Sfântul Botez curăță numai păcatul însăși, adică vina și pedeapsa acestui păcat, dar nu și urmărîle lui adică înclinarea voinței și a inimii mai mult spre rău decât spre bine, suferințele de tot felul, bolîle și moartea fizică, cărora omului rămâne supus și după săvârșirea Sfântului Botez.
Efectul principal al Botezului este nașterea la o viață nouă pe pământ. De aceea, în Botez, Hristos lucrează în mod principal asupra noastraă ca Cel ce S-a născut Și-a închinat viața total lui Dumnezeu printr-o moarte în sens de dăruire, care-L va duce la moarte în sensul încetării vieții pământești.
În Mântuitorul Hristos este unită nașterea cu moartea Sa, pentru că în El e implicată jertfa de la naștere, cum arată unele icoane vechi ale Nașterii Domnului. De aceea, și în Botez Hristos își trăiește cu noi într-un mod unit nașterea și răstignirea. Astfel, noi nu murim la Botez așa cum a murit Hristos la sfârșitul activității Sale, ci ne ridicăm la o viață de curăție închinată lui Dumnezeu; de aceea nici nu înviem cum a înviat El după acea moarte. Viața la care ne ridicăm din Botez este numai un drum spre înviere. Nașterea noastră cea din Botez îchipuie începutul vieții ce va să fie. Dobândirea de noi mădulare și de sfințiri noi formează o pregătire pentru viața ce ne așteaptă. Dar pentru viața viitoare nu ne putem pregăti decât câștigând de aici, de jos, viața lui Hristos care s-a făcut : „Părinte al veacului ce va să fie” (Is.9,6)
Teologia ortodoxă subliniază necesitatea Botezului pe baze biblice: (In.3,5) dar nu ca o necesitate declarativă, juridică ci pentru că Botezul desființează păcatul strămoșesc prin unirea cu Hristos și tot astfel fără această unire nu se poate intra în împărăția lui Dumnezeu. Ortodocșii înțeleg acțiunea harică a Botezului în cadrul mântuirii subiective ca fiind strâns determinată de mântuirea obiectivă înfaptuită de Hristos, respectiv prin însuși Botezul Său în Iordan.
Sfinții Părinți vorbind despre Botezul Domnului spun că el este purificarea păcatelor, iertarea greșelîlor, cauza reânoirii și renașterii. Întreaga teologie patristică reflectată în cântaărîle bisericești arată că prin acest Botez, sfințindu-se apele Iordanului, prin ele s-au sfințit apele cosmice, întreaga fire(Ps.113,2). Iar efectul Botezului asupra firii umane a lui Hristos înseamnă, de fapt, anticiparea restaurării chipului Slavei lui Adam, cel dintâi, căci prin acest Botez noi ne însușim roadele restabilirii chipului celui dintâi, dobândite prin întreaga operă de răscumpărare a Mântuitorului. Mai mult încă, teologia ortodoxă afirmă că înnoirea și sfințirea firii umane prin Botezul Domnului constă nu numai într-o imprimare nouă cu energiile harului divin ci și într-o eficientizare și capacitate nouă a firii umane de a primi o plenitudine de haruri pe care nu o putut să o cunoască până la Hristos.
Actul sacramental al Botezului constă din transmiterea unui har divin împărtășit prin elementul material concret sfințit în prealabîl, prin „Crucea lui Hristos”, adică printr-o rugăciune sfințitoare a clericului oficiant. Totuși, cu toată acestă subliniere a elementului material transmițător de har, teologie ortodoxă nu cade într-o înțelegere necanonică a lucrării ci insistă asupra caracterului personalist al actului sacramental. Din slujba ortodoxă a Botezului se poate vedea că acesta are în vedere nu primirea unui har dintr-un depozit impersonal al Bisericii, ci mai presus de toate, întemeierea unei relații personale a celui ce se botează cu Hristos.
Înnoirea efectuată de Botez este transformarea totală a ființei omenești prin care plămada sa primește adevăratul chip, Chipul lui Dumnezeu, această înnoire nu este numai un dat fix ci e viață într-o noutate continuă, într-o altă și altă formă de manifestare a bunătații și iubirii noastre, conform menirii persoanei umane care este mereu nouă prin libertatea ei responsabilă, prin iubirea interminabilă a ei.
Ieșirea din apa Botezului nu înseamnă ceva, ci este cu adevărat o naștere și o existență nouă, pentru că respectiva persoană e într-un fel enipostaziată în Hristos, deși nu pierde libertatea de a se despărți de El. Realitatea și noutatea acestei existețe baptismale poate fi exprimată și ca o relație noauă, o relație personală, responsabilă în chip direct, specific și absolut față de Dumnezeu.
O mare problemă care pune în dificultate misteriologia, este și întrebarea: Dacă harul baptismal e real și eficient, cum se explică păcatele ulterioare ale persoanei, dispozitia lui către păcat?
Teologia ortodoxă explică acestă posibilitate și realitate a păcatelor ulterioare Botezului, prin voința omului care rămâne liberă și după Botez, și prin urmare, influențată și capabilă de rău. Păcatele personale post – baptismale nu anulează realitatea lucrării harice, chiar de la Botez, după darul lui Hristos n-i s-a dăruit harul desăvârșit al lui Dumnezeu.
Curățirea e reală, numai că ea e înfaptuită în chip tainic prin Botez, dar e aflată efectiv prin porunci, pentru că poruncile lui Hristos, cele date de după Botez, sunt o lege a libertății. De aceea, tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlinește poruncile, pe masura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat. Este vorba aici de o realitate antinomică: relația între acțiunea harului și libertatea omului este totdeauna paradoxală. Cu cât e mai activ harul cu atât responsabilitatea omului, departe de a scădea, e solicitată mai mult. Chiar dacă harul lucrează mult, responsabilitatea omului nu dispare, ci dimpotrivă, e chemată sa se exprime activ ca și când, așa zicând, nici nu s-ar manifesta harul în prim plan. Orice lucrare a lui Dumnezeu este o interpelare care solicită imperativ un răspuns, iar acest răspuns există, chiar și ca tăcere și ca lipsă de răspuns, aceasta însemnând un refuz. Din răspunsul diferit al omului, rezultă roadele baptismale diferite. Prin urmare, dacă actul haric nu lucrează în cei Botezați, aceleași roade, explicația sau greșeala constă în faptul că unii au risipit comoara baptismală, prin neglijență, nesimțire, lenevie, inactivitate și întunercare sau răutate.
1. Relația omului cu Dumnezeu – Hristos și cu Dumnezeu cel în Treime
Taina Sfântului Botez stabilește o relație personală, particulară între cel ce vine să mărturisească credința sa cea adevărată și se botează în numele lui Hristos, Săvârșitorul suprem al tainei Botezului și Capul Bisericii. Această relație poate să se exprime, fie pentru unii Hristos cel înălțat dăruiește Botezul; pentru alții Hristos este cel ce trebuie imitat; și în sfârșit pentru alții Mântuitorul Hristos „este Domnul care afirmă domnia Sa asupra credinciosului primitor al Sfântului Botez.”
Ca încorporare în Mântuitorul Hristos, Capul Bisericii, Sfântul Botez este începutul relației și comuniunii noastre personale cu Hristos care se adâncește și crește prin celelalte Sfinte Taine de inițiere în creștinism: Mirungere și Euharistie. Deci Botezul apare ca un rezultat și ca o mișiune și drum spre întreaga viață a Duhului care vine prin Hristos.
Când însă după întreita cufundare în apa sfințită catehumenul se îmbracă în glasul cântării celei sfinte, atunci îndată primește tot ce poate dorii; „se naște, vine la lumina cea adevărată, primește pecetea cea sfântă, dobândește întreaga fericire dorită și se face lumină cel ce mai înainte întuneric”. Capătă viață cel ce nici nu exista, e primit în sălașele lui Dumnezeu și făcut fiu al Său, căci apa Sfântului Botez nimicește viața dintâi ca să nască din nou altă mai bună „sugrumă omul cel vechi și dă viață celui înnoit prin cufundarea Botezului.”
Când preoții sau episcopii săvârșesc taina nașterii din nou prin Baia Botezului și cheamă prin cântării ajutorul Sfintei Treimi, nu spune atunci numai singur numele lui Dumnezeu, care n-ar fi destul de lămurit și clar, ci cântă totodată cu mai deplină lămurire și desăvârșire numele separat al fiecărei persoane din Sfânta Treime. Dar mai este și altă mărturie despre chemarea Sfintei Treimi.
Chiar dacă Sfânta Treime a mântuit neamul omenesc printr-o singură iubire de oameni, apoi nu-i mai puțin adevărat că fiecare din persoanele dumnezeiești au jucat aici un rol deosebit: „În vreme ce Tatăl primește împăcarea, Fiul este cel ce face împăcarea, iar Sfântul Duh este mulțimea binefacerîlor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El.”
Prin Sfântul Botez, Mântuitorul Hristos încorporează pe om în Sine „extinzându-se și sălășluindu-se în el.” Este o încorporare personală și ființială în Duhul Sfânt, dar prin Hristos cel Botezat întră în relație personală cu toate persoanele Sfintei Treimi.
Însăși formula trinitară a Sfântului Botez, indicată de însuși Mântuitorul Hristos odată cu trimiterea apostolilor la propovăduirea evangheliei: „Mergând învățați toate neamurile Botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.”(Mt.28:19), subliniază tocmai acest lucru. De altfel Mântuitorul Hristos Fiul lui Dumnezeu făcut Om, nu se concepe Singur și nu este Singur, ci împreună lucrător cu toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi.
2. Botezul ca moarte și înviere
Ca o convergență a trecutului și a viitorului realizat întru prezent existențial, „Sfântul Botez este o împreună moarte și înviere reală, efectivă și totală, cu Hristos și în Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică.” Este o moarte pentru că cel Botezat a murit păcatului, dar este și o naștere – înviere pentru că, murind noi și înviind pentru prima dată cu El, ne naștem în El sau El se naște în noi.
Din Baia Botezului omul iese ca o existență cu totul nouă. Nu se înnoiește numai într-o privință ci însăși existența lui e alta. „El este ca un nou născut, dar în alt plan: în planul vieții comune cu Mântuitorul Hristos, plină de virtualitățile pnevmatizării.”
Ca împreună moarte și înviere cu Mântuitorul Hristos, Sfântul Botez este o transformare reală, profundă și ființială a omului lucrată de Duhul Sfânt. Botezul nu poate produce nașterea unui om care n-a mai fost ci nașterea din nou a aceluiași, adică a unui om care a existat și înainte. Dar pentru ca omul născut a doua oară să nu se adauge celui dinainte trebuie ca omul cel vechi să moară: „Nașterea lui din nou urmează morții omului, născut înainte în trup.”
Nicolae Cabasila a remarcat că: „Această succesiune este inversă nu numai celei a omului natural ci și celei a lui Hristos, care întâi se naște și apoi moare.” Hristos însă nu trebuia să moară întâi la Botez, ca să renască pentru că „Prima lui naștere este fără de păcat și de la Duhul Sfânt. El se botează pentru noi ca să întemeieze Botezul sfințind apele universale.”
Hristos botează în Sine umanitatea, precum o și naște în Sine ca umanitate nouă. A crede în Hristos înseamnă și totdeauna a însemnat nu numai al mărturisii, nu numai a primii de la El, ci mai înainte de toate a te dărui Lui. Astfel credința însăși nu numai că ne îndeamnă să vrem a murii cu Hristos, ci ea însăși este această dorință, și fără această dorință credința nu mai este credință, ci o simplă ideologie la fel de supusă unei cauțiunii și la fel de trecătoare la fel ca orice altă ideologie.
Credința este cea care cere Sfântul Botez; „Credința este cea care cunoaște că Botezul este realmente moarte și înviere cu Hristos.” Numai Dumnezeu răspunzând credinței realizează această posibilitate, făcând din acestea cu adevărat ceea ce credința dorește: moarte și înviere alături de Mântuitorul Hristos. Numai prin harul liber și suveran al lui Dumnezeu putem să cunoaștem că această apă sfințită a Botezului este cu adevărat pentru noi deodată și mormânt și mare. Aceasta este taina: „ Darul Morții și Învierii lui Hristos pentru fiecare din noi, dar care este Harul Botezului? Este darul participării noastre la un eveniment care, întrucât el a avut Loc. pentru noi și care înseamnă mântuirea noastră, era destinat fiecăruia dintre noi, era la început și totalmente un dar cu poate și trebuie primit, acceptat, iubit, și făcut propriu de fiecare dintre noi.”
În Taina Sfântului Botez Moartea și Învierea lui Hristos se împlinesc cu adevărat ca moartea Lui pentru mine și învierea Lui pentru mine, și sunt deci moartea și învierea mea în El.
Succesiunea moarte – renaștere, care se petrece cu omul la Taina Sfântului Botez, e inversă față de succesiune a naștere – moarte a lui Hristos, numai când înțelegem moartea noastră ca moarte față de păcat, ca moartea omului vechi. Și moartea noastră în Sfântul Botez are și acest înțeles dar moartea noastră în Botez are și alt înțeles: „Ea e predare deplină a noastră lui Dumnezeu ca să nu mai trăim nouă ce exclusiv lui Dumnezeu.”
Prin această moarte noi ne scufundăm în Dumnezeu, adică în adevărata viață, căci în Dumnezeu e viața nesfârșită. Murind lui Dumnezeu intrăm propriu-zis în viața cea nesfârșită.
Moartea omului vechi și nașterea omului nou din Dumnezeu sunt astfel aproape simultane. De aceea nu este nici o distanță între moarte și începutul vieții noi în Botez: „Întrând la Dumnezeu ca jertfă împreună cu Hristos, omul se sfințește, adică se umple de viața lui Dumnezeu.”
Botezul nostru este socotit drept chip al Nașterii și Botezului lui Hristos pe deoparte, iar pe de altă parte este socotit ca un chip al morții și al învierii Lui. Noi ieșim din baia Botezului la o viață de curăție asemenea lui Hristos după Nașterea și Botezul Lui, dar „ieșim la o astfel de viață datorită faptului că am murit păcatului și ne-am predat total lui Dumnezeu întru asemănarea morții lui Hristos.”
Astfel noi nu murim la Botez așa cum a murit a murit Hristos la sfârșitul activității Sale pământești, ci ne ridicăm la o viață de curăție și de fapte bune, închinată lui Dumnezeu.
De aceea nici nu înviem, cum a înviat El, după acea moarte. Viața la care ne ridicăm din Botez este nu numai un drum spre înviere: „nașterea noastră cea din Botez închipuie începutul vieții ce va să fie.”
Dobândirea de noi mădulare și de simțuri noi formează o pregătire pentru viața ce ne așteaptă. Dar pentru viața viitoare nu ne putem pregătii decât câștigând de aici, de jos viața lui Hristos, Care S-a făcut: „părinte a veacului ce va să fie.”(Isaia 9:6) Deci după ce în Botez am acceptat moartea față de păcat odată cu moartea ca ofrandă a ființei noastre adusă lui Dumnezeu, trebuie sa murim în continuare, dar nu cu moartea omului vechi, căci acela murit definitiv „ci moartea ca predare continuă lui Dumnezeu împreună cu Hristos.”
Sfântul Botez este act al Bisericii, dar și condiție a realizării Bisericii în umanitate: „el este un eveniment și un sacrament pascal, fiindcă în misterul Botezului avem deci o adevărată prezență a Domnului care moarte și învie în noi și împreună cu noi”
Murind și înviind cu Hristos în apa Botezului la o viață nouă în Duhul Sfânt cel Botezat primește pecetea apartenenței sale la poporul lui Dumnezeu, reunit în Hristos , care este Biserica. Dar nașterea din nou prin apă și prin Duh contribuie numai un singur moment al inițierii creștine, în care sunt legate ca într-un buchet al mântuirii cele trei taine majore: Botezul, Mirungerea și Euharistia. Fiecare dintre acestea sunt articulate în Hristos cel Mort, Înviat și Slăvit pentru a noastră mântuire și din Duhul Sfânt care venind ipostatic în lume la Cincizecime întemeiază Biserica ca și comunitate a oamenilor cu Dumnezeu prin încorporarea lor în Hristos.
3. Botezul – eveniment pascal
Chipul personal al omului e atât de dependent și de impresionat de chipul lui Hristos, sau răspunsul la apelul lui Hristos crește atât de mult din puterea apelului lui Hristos încât cel Botezat dacă rămâne în această stare și o dezvoltă poate spune cum și Sfântul Pavel a spus: „M-am răstignit împreună cu Hristos și acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.”(Gal. 3:20)
Prin Sfântul Botez, Hristos incorporează în Sine, pe om, extinzându-se și sălășluindu-se în El. Este o incorporare personală și ființială în Duhul Sfânt. Când ieșim din apa Botezului subliniază Nicolae Cabasila, „noi avem în suflete pe Însuși Mântuitorul Hristos și încă și nu numai în suflete ci și pe frunte, în ochi ba și în mădulare și în cel mai ascuns ungher al ființei noastre și anume îl avem plin de mărire, curat de orice păcat și lipsit de orice stricăciune, așa precum a înviat, așa cum S-a arătat apostolilor, precum era când S-a înălțat la cer și în sfârșit așa cum va fi când va veni iarăși să ne ceară comoara pe care ne-a încredințat-o.”
Sfântul Botez stabilește o relație personală, particulară între cel care vine să mărturisească credința sa și se botează, intrând astfel în Biserica cea Sfântă a cărui cap este Hristos Însuși. Prin Botez noi am fost însemnați într-un fel oarecare cu chipul și pecetea lui Hristos care de acum în acolo stăpânește toate ieșirile ființei noastre pentru ca nimic străin să nu mai pătrundă în noi. „Ca incorporare în Hristos, Capul Bisericii, Botezul este deci începutul relației și comuniunii noastre personale cu Mântuitorul Hristos care se adâncește și crește prin celelalte taine.”
Învierea înseamnă reînnoirea sau dobândirea stării celei dintâi a firii omenești, ori așa ceva sigur nu poate fi decât un dar al lui Dumnezeu. Căci după cum ne-a zidit după fără voia noastră, tot așa ne și înviază fără să ceară ajutorul nostru.
Cât despre aceea că vom împărății împreună cu Hristos, că-L vom vedea față către față și că ne vom unii cu El, acestea sunt bucuria strădaniîlor noastre. Căci o așa bucurie ne-o dă Dumnezeu decât la cei care au vroit-o, au iubit-o și au dorit-o fierbinte.
Urmându-i pe Sfântul Pavel și pe Sfântul Ioan Părinții Bisericii definesc viața creștină drept o incorporare în Hristos prin Sfântul Duh în Taine: „ Botezându-vă în Hristos și îmbrăcându-vă în Hristos ați devenit asemenea Fiului lui Dumnezeu.” Prin ungerea Duhului Sfânt, incorporarea sacramentală în Taina lui Hristos, mort și înviat este în același timp baptismală cât și euharistică: „ Botezul semnifică și se realizează trecerea Paștilor, de la moarte la înviere, de la trupesc la duhovnicesc, în comuniunea eclezială în care individul devine persoană și se împlinește în comuniunea cea în numele Sfintei Treimi.”
Cincizecimea restituie lumii prezența interiorizată a lui Hristos și o revelează acum nu înaintea ci în lăuntrul ucenicilor. Cel Botezat intră în relație personală cu Hristos cel interiorizat de Duhul Său înăuntrul lui și se bucură de dragostea Tatălui al cărui Fiu a devenit după har prin Botez. Intrarea celui Botezat în relație personală cu Hristos și cu fiecare dintre celelalte persoane ale Sfintei Treimi, subliniată chiar de Mântuitorul la Matei 28:19, este concretizată prin pronunțarea distinctă a numelui fiecărei persoane divine, însoțită de cufundarea și înălțarea din apă a primitorului tainei.
Întreita cufundare și înălțare semnifică: „Atât cele trei zile petrecute de Hristos în mormânt și deci moartea și învierea cu Hristos a celui Botezat, cât și cele trei persoane ale Sfintei Treimi cu care cel Botezat întră în comuniune.” Expresiile: „Să se Boteze fiecare în numele lui Iisus Hristos”(Filipeni 2:38); „ Botezați în numele Domnului”(Filipeni 8:16), subliniază în mod deosebit relația stabilită de Botez între cel Botezat și Hristos fără se excludă relația neofitului, cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi, care apare totdeauna implicate: „Să se Boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor voastre și veți primi harul Duhului Sfânt.”(Filipeni 2:38)
Duhul Sfânt care se împărtășește odată cu Hristos în taine ne face „cunoscut pe Fiul și pe Tatăl și ne susține în comuniunea Lor” Botezul creștin este deci un mod adevărat, „un eveniment pascal și un sacrament pascal”. Taina Sfântului Botez face pe credincios să participe în mod real și efectiv la moartea și învierea Mântuitorului. Textul clasic în această privință este cel de la Romani 6:3-5 „Au nu știți că toți câți în Hristos ne-am Botezat, întru moartea lui ne-am Botezat?”.
Acest dublu aspect al Botezului de a fi în același timp moarte și înviere în Hristos este esențial: „căci numai prin moartea și învierea lui Hristos omul poate fi eliberat de păcat și născut la o viață nouă în același timp”
Sfântul Botez nu are nici o eficacitate în Sine dacă nu este o participare la răscumpărarea Mântuitorului Hristos.
În Botez este o dublă convergență, a ceea a trecutului și a viitorului, a cea a luptei care se pregătește și se angajează și a victoriei care strălucește și determină întreaga viață creștină: „a ceea a purificării și a iertării, a ceea a lepădării de starea de satana și a adeziunii la Hristos.”
Ca și convergență a trecutului și a viitorului, realizată într-un prezent esențial, evenimențial și pascal, taina Botezului este o împreună moarte și înviere reală, efectivă și totală cu Hristos și în Hristos, prin Duhul Sfânt în biserică. Este o moarte pentru că cel Botezat o murit păcatului și eonului păcatului: „Întrucât prin Botez apare pentru prima dată în omul concret viața cea adevărată, după moartea în care a trăit, Botezul este considerat și ca naștere din nou a omului, ca o a doua naștere a lui sau ca naștere a Lui Hristos în el.”
Noi ne naștem din nou în Hristos care a murit și înviat pentru noi, participând la moartea și învierea Lui, deci Botezul este o naștere – înviere. Cel ce se botează, se botează în: „Crucea lui Hristos, în patima Lui, care e în Botez dar și în Învierea Lui, care este slava Crucii Lui.”
În apa Botezului ne cufundăm ca într-un mormânt și ne ridicăm în slava învierii. Deci sângele lui Hristos și Duhul care Îl întărește pe Hristos, Omul – Dumnezeu pe Cruce, ca să trăiască până la capăt pentru om întreaga dramă a păcatului și înstrăinării acestuia și umple de plin umanitatea Lui după înviere, sunt deopotrivă prezente în Taina Botezului.
Ca împreună moarte și înviere cu Hristos, Botezul este: „o transformare reală”, profundă și ființială a omului lucrată de Duhul Sfânt. Incorporarea și creșterea în Hristos a celui Botezat are loc în Biserică și formează Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. Sfântul Botez este un act al Bisericii dar mai cu seamă este o condiție a realizării Bisericii în umanitate.
Capitolul -III-
B O T E Z U L, A C T E C L E S I A L
ȘI
I M P L I C A Ț I I L E E C L E S I A L E
„Sacramentalitatea Bisericii învederează adevărul că Biserica singură este condiția Tainei Botezului, Botezul fiind un act ecclezial al lui Hristos în Duhul Sfânt.”
1. Biserica, sacrament și mediu sacramental
Sfântul Botez condiționează și dă realitate Bisericii, dar și Biserica condiționează Botezul: „Biserica este sacramentală prin faptul că e constituită din cei ce au imprimat în ei sacramentul Botezului.”
A devenii membru al Bisericii a însemnat întotdeauna integrarea în umanitatea Mântuitorului Hristos și aflarea aici a adevăratei și dumnezeieștii libertăți a omului, Biserica știe că toate ființele umane au nevoie de primirea Botezului, ea știe de asemenea că: „viața cea nouă care învăluie pe cel Botezat nu se împlinește decât în Biserică deși Botezul se acordă unei persoane, întreaga Biserică este cea care constituie realitatea și împlinirea acestui Botez.”
Sfântul Ciprian în tratatul său „De unitate ecclesiae” comentează eclezialitatea Botezului astfel: „fiindcă nașterea creștinilor se realizează în Botez și fiindcă înnoirea și sfințirea baptismală nu se găsesc decât în unirea singurei mirese a lui Hristos care Singură poate să zămislească și să nască spiritual pe copii lui Dumnezeu, eu întreb: unde, de cine și pentru cine s-a născut cel care nu este fiu al Bisericii? Cum poate să aibă cineva pe Dumnezeu ca Tată înainte de a avea Biserica drept mamă.”
Sfânta Biserică este totdeauna un mediu spiritual în care copilul se trezește în viața duhului, se îmbăiază, se dezvoltă și crește progresiv în experiențe intime. Și pentru adulți tot Biserica este aceea care dă mărturie despre deschiderea lor în completă libertate personală acțiunii harului baptismal.
Toată Biserica locală în vechime participa la misterul baptismal și această participare trebuie să pornească de la pregătirea prebaptismală și să continue pe toată durata creștină a omului. Nașterea în Duhul lui Hristos sau îmbrăcarea cu Hristos, participarea la Moartea și Învierea lui Hristos, murind păcatului și omului celui vechi și înviind la o viață nouă împreună cu mântuitorul Hristos: „sau circumciziunea întru tăierea împrejur a lui Hristos”(Col.2:11) și întru cuvânt încorporarea în Hristos prin Duhul Sfânt, săvârșită de Botez, au Loc. numai în Biserică.
Aici în Trupul lui Hristos „Biserica”, cel Botezat este înconjurat de rugăciunea Bisericii. „ Botezul său se celebrează în climatul de audiență la Cuvântul lui Dumnezeu proclamat în Biserică”, el devine membru al unei familii care îl primește ca pe un frate, fiindcă el a devenit fiu al aceluiași Părinte, în această Biserică noul Botezat va avea responsabilități, va aduce mărturie, va fi o lumină, și va avea nevoie de puterea lui Dumnezeu.
Botezul, sacrament al Bisericii, este ideea centrală care dă sens mântuitor vieții creștinului pus în relația personală cu Mântuitorul Hristos, în comuniunea sacramentală a Bisericii. Această idee dă tot sensul activității misionare și pastorale a Bisericii. Botezul este un act public al Bisericii de cea mai înaltă importanță, care are o dublă articulație după cum spune Părintele Dumitru Radu: „Una individual-personală, realizând relația sacramentală a celui Botezat cu Hristos, prin Duhul Sfânt iar a doua, comunitar-sobornicească realizând relația celui Botezat cu toți membrii sau mădularele Bisericii în Hristos.”
De aceea Sfântul Botez interesează nu numai pe om pentru mântuirea lui personală, ci întreaga comunitate eclezială care îl primește pe cel Botezat în sânul ei.
Credința Botezului este mai mult decât o atitudine subiectivă și individuală a catehumenului, simbolul de credință pe care acesta îl primește la începutul pregătirii, și pe care va trebui să-l redea prin mărturisirea publică, nu-i aparțin lui însuși: „este mărturisirea de credință a Bisericii, temeiul oricărui edificiu creștin bisericesc întrucât însăși Biserica este zidită pe această credință”
Substanța acestei credințe a Bisericii, a acestei „pietre pe care este zidită”(Mt. 16:18), o constituie potrivit concepției semitice, credincioșia lui Dumnezeu, adevărul însuși, statornicia milostivirii Sale.
Credința treimică îl introduce astfel pe catehumen în comunitatea eclezială, ea creează din nou și perpetuează Biserica, căci în Biserică se revelează Sfânta Treime, și în Treime își află Biserica existența, în ea trăiește se mișcă și dăinuie.
Teologia ortodoxă este foarte sensibilă la ceastă ontologie treimică a Bisericii, la ceea ce Biserica trăiește după chipul Treimii și la faptul că aceeași dragoste care revelează Ființa negrăită și veșnică a lui Dumnezeu constituie misterul ultim al Bisericii.
Euharistia este în același timp venirea împărăției Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, care ni se deschide prin baia Botezului săvârșit în numele Sfintei Treimi, dar și locul în care Biserica se manifestă și se înnoiește. „ Botezul este deci în același timp și poartă a vieții celei noi, dar al Duhului, izvor al harului treimic și poartă a Bisericii în care se săvârșește Taina Botezului.” Astfel, dacă Botezul este taina credinței Biserica: „Este stâlp și temelie a adevărului”(ITim. 3:15), este locașul adevăratei credințe; credința și Biserica, Biserica și Botezul sunt strâns legate.
Credința se va hrănii prin deplina participare la euharistie, taina prin excelență a adunării ecleziale, în care Sfântul Botez își află punctul culminant.
Harul Botezului se împărtășește celui ce i se administrează haina din Biserica și în Biserică, și pentru „a crește la măsura vârstei deplinătății lui Hristos”(Efes. 4:13) în Biserică. Căci nici un mădular nu poate crește în afără Trupului căruia îi aparține și fără referire la Capul acestuia.
2. Caracterul ecleziologic al Botezului
Botezul este sacramentul prin care întreaga Biserică a fost purificată și sfințită: „Ca să o sfințească, curățindu-o cu baia apei prin cuvânt”(Efes. 5:26). Botezul se înscrie pentru apostolul Pavel în contextul comunitar al Bisericii și urmărește realizarea acestui context. El este sacramentul prin care se constituie Trupul lui Hristos: „Căci într-un Duh ne-am Botezat noi toți, ca să fim un Singur trup…”(ICor. 12:13)
Prin aceasta „creștinul nu se unește numai în mod individual cu Hristos, nici nu numai în credință ci el devine membru al unei comunități”, în care toți „îmbrăcându-se în Hristos nu mai sunt decât una în Iisus Hristos”(Gal. 3:28)
Sfântul Apostol Pavel dă aici expreșie uneia dintre principiîle fundamentale ale evenimentului petrecut la Cincizecime, după care credința și Botezul sunt inseparabîl unite cu întemeierea și prelungirea Bisericii, realizând incorporarea omului în Biserică.
Sfânta Biserică a intrat în istorie ca și comunitate văzută, sacramentală a oamenilor cu Dumnezeu. Deci Biserica este comunitatea celor ce cred în Hristos Fiul lui Dumnezeu, și se botează spre iertarea păcatelor și spre primirea Duhului Sfânt mărturiSind astfel Sfânta Treime.
Botezul joacă un rol proponderent, taina încorporării în Hristos și deci în Biserică, Trupul Său, „Botezul arată în mod public consecințele credinței și caracterul ei comunitar eclezial.”
El este actul eclezial prin care cel convertit este unit cu Biserica și actul personal prin care creștinul manifestă unirea sa intimă, în credință cu toți frații și se reunește cu ei, dar este și un angajament în Noul Israel constituit din toți cei care cred în Mântuitorul Hristos. Și într-un sens și în celălalt, considerat obiectiv sau subiectiv, Sfântul Botez este sacramentul care manifestă și actualizează o virtualitate esențială a credinței.
Taina Sfântului Botez implică și împărtășește Darul Sfântului Duh în Biserică și din Biserică și la cererea acesteia. Botezul și Darul Duhului apar ca unite în modul cel mai strâns. Prin aceea se manifestă, în același timp, caracterul eclezial și eshatologic al Botezului.
Darul Duhului Sfânt este ceea ce formează Biserica reunind pe credincioși într-o comunitate care așteaptă venirea împărăției. Acest dar al Duhului este după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel; darul pârgei noii creații, care este în așteptarea manifestării ei. Astfel primind Botezul și prin acesta Duhul, credinciosul este introdus în Biserică, în această comunitate a ultimîlor timpuri care posedă grația Duhului, arvuna împărăției viitoare.
Eveniment și sacrament cu obârșia în Sfintele Paști și în Cincizecime ca și Biserica însăși care îl administrează și a cărei credință o exprimă; „Taina Sfântului Botez este legată de ființa însăși a Bisericii și are implicații comunitare pentru cei ce îl primesc.”
Prin Sfântul Botez Biserica dreptmăritoare primește cu dragoste noi membrii: „Acești membrii sunt credincioșii trecuți prin apa Botezului și prin apa spirituală nevăzută a Duhului, sunt credincioșii care se reșimt de faptul că au fost spălați și curățiți odată spiritual în această apă.”
Cei ce au primit Botezul poartă imprimată în ființa lor lucrarea sacramentală a Botezului „toți membrii Bisericii sunt renăscuți sacramental după asemănarea și imitarea nașterii Mântuitorului Hristos.”
Primitorii Botezului se nasc la o viață nouă, fără de păcat după Chipul lui Hristos, în toți aceștia Mântuitorul Hristos este ca prunc născut fără de păcat prin puterea Duhului din Sfânta Fecioara iar ei sunt într-un anume grad unificați spiritual prin aceasta în Hristos după cum mărturisește apostolul Pavel galatenîlor: „Câți în Hristos v-ați Botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat.”(Gal. 3:28)
3. Credința Bisericii
Credința baptismală constituie deci o prezență dumnezeiască, o întâlnire a lui Dumnezeu, Care vorbește și Se dăruiește, cu omul care ascultă, invocă și se împărtășește de această prezență. Credința implică deci un dublu dinamism: „Mișcare a lui Dumnezeu, care iese din nemișcarea Sa de făptură, dar și mișcarea omului, care își depășește autonomia și își află în Dumnezeu statornica desăvârșire.”
Această îndoită mișcare este lucrarea proprie Duhului, care este în același timp și martorul omului, temeiul rugăciunii sale, al elanului său lăuntric dar și martorul lui Dumnezeu, al iertării și iubirii Tatălui.
Credința acesta nu este deci prealabîlă mântuirii, ci constituie concomitent miezul acesteia, anticamera și roada. În raport cu Sfântul Botez, credința nu va fi altfel o condiție externă, prealabîlă, formală, ci va constituii esența Botezului. Ea fiind cea care va conferii ritualului întreaga lui semnificație. Această dimensiune constitutivă a credinței se aplică de altfel și Euharistiei, aflându-se în miezul lucrării sacramentale a Bisericii.
Credința în Sfânta Treime nu înseamnă doar o aderare subiectivă, fie ea intelectuală sau morală, la voia lui Dumnezeu: „Ci o întâlnire adevărată în care cel Botezat vine în atingere cu lumea Duhului, este proiectat duhovnicește în realitatea dumnezeiască, dobândește ochii Duhului și înțelege rațiunile lucrurilor.” Acest nou raport între om și Dumnezeu se înfăptuiește prin prezența de viață dătătoare a Duhului care lucrează în om, a doua naștere, îl încorporează în Hristos cel proslăvit prin Trupul Său – Biserica și îl introduce astfel în intimitatea fiască a Tatălui.
Mărturisirea de credință pe care trebuie s-o facă cel care candidează la primirea Sfântului Botez (sau în cazul pruncilor nașul), personal și asistat de cei cel duc la Biserică, este credința Bisericii în care el trebuie să rămână și să crească după primirea Tainei Botezului, împreună cu întreaga unitate eclezială, căci credința fiecăruia trebuie să participe la credința comunității ecleziale și la adevărul comun: „această credință constituie deschiderea spre Botez și fructul apoi al Botezului.”
Botezul și credința. aceste două moduri ale mântuirii sunt legate unul de altul și indisolubile, căci dacă credința primește din Botez perfecțiunea sa, Botezul se întemeiază pe credință și unul și celălalt își atrag perfecțiunea din aceleași nume divine; „Mărturisirea de credință care duce spre mântuire, vine întâi, iar Botezul ca pecete a asentimentului nostru o urmează imediat”
Credința Bisericii este temeiul obiectiv al validității Sfântului Botez și a lucrării lui mântuitoare. Ea ține de ființa Botezului, așa cum de altfel ține de ființa fiecărei taine, fiindcă Tainele sunt ale Bisericii și exprimă credința și lucrarea Bisericii în lume pentru mântuirea celor încorporați în Mântuitorul Hristos: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu nu intervine direct, într-un mod transcendent și autonom, ci la cererea Biserici făcută de preot sau episcop, prin care se transmite puterea dumnezeiască.”
Credința Bisericii implică deci plenitudinea adevărului dumnezeiesc revelat și viața și lucrarea Duhului în Biserică, prin Capul ei Hristos, împărtășește Bisericii și credincioșilor ei prin Sfintele Taine, la cerea ei prin organele ei sfințitoare instituite de Mântuitorul Hristos însuși și consacrate de Duhul Lui, spre a fi iconomi ai tainelor lui Hristos în Biserică.
Mărturisirea de credință sacramentală de rugăciune-iertare sau declarativă a Bisericii, Hristos cel ceresc poate să facă dintr-un element pământesc sau dintr-un act uman expresia sacramental – vizibilă a actului Său ceresc de mântuire, ea fiind principiul informat sau definitoriu față de activitatea simbolică pământească.
Sacramentul în general și sacramentul Botezului în special, este constituit în structura sa printr-un act al credinței Bisericii.
Astfel privit prin credința Bisericii Sfântul Botez este în același timp, ușa vieții celei noi, darul Duhului Sfânt, izvorul harului trinitar și ușa Bisericii în care el se desăvârșește.
4. Condiția sacramentală a Sfântului Botez
Sfântul Botez este un act eclezial săvârșit de către Biserică sau exact de către Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică prin mână preotului sau a episcopului săvârșitor care invocă pe Duhul Sfânt ca să reverse harul Său asupra candidatului pentru primirea Botezului.
Miniștrii Tainei Botezului sunt episcopul sau preotul, Botezul valid și eficient pentru primirea celui ce îl primește implică cu necesitate condiția sacramentală și canonică a săvârșitorului său. Ministrului sau săvârșitorului i se cere să se găsească în comuniune cu Biserica și să creadă, făcând ceea ce face și crede întreaga Biserică. În Sfânta Taină a Botezului în primul rând „ex opere operato, pentru că Hristos este supremul săvârșitor sau ministru în Duhul Sfânt prin mâinîle episcopului sau a preotului în Biserică.”
Lucrarea harului, deci în această Taină este obiectivă și eficace prin sine, totuși Dumnezeu lucrează asupra oamenilor numai ca Spirit asupra spiritului, ca libertate asupra libertății: „Niciodată omul nu este pur pasiv sau pur neutru la ceea ce se întâmplă lui prin primirea Sfântului Botez și prin Taine. Atitudinea omului este totuși un răspuns, efect ei înseamnă întâlnirea interpelării cu răspunsul. Duhul Sfânt se face prezent în orice Taină în urma unei invocări, a unei epicleze. Iar aceasta nu e individuală ci eclezială; oficiantul o face împreună cu întreaga comunitate liturgică, cu întreg poporul participant.”
Toată rugăciunea Bisericii, chiar cea a persoanelor particulare care fac parte din Biserică este o epicleză în sens mai larg.
Sfințenia interioară a vieții săvârșitorului este cerută de harul dumnezeiesc al preoției dăruit lui de către Hristos însuși prin Duhul Sfânt, în Taina Hirotoniei, în Biserică, prin rugăciunea și prin punerea mâinilor episcopului hirotonisitor.
Vrednicia cu care ei trebuie să administreze Tainele lui Dumnezeu este și trebuie să fie corolarul firesc al harului arhieriei sau preoției pe care îl posedă în vasele lor de lut, din iubirea lui Dumnezeu care i-a îmbrăcat și i-a chemat la această cinstire de: „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu în Duhul Sfânt.”(Evrei 4:4; ICor. 4:1)
De condiția sacramentală și canonică a Sfântului Botez ține întregul act extern al Botezului, formula trinitară, împreună cu întreita cufundare în apă sfințită a primitorului tainei, fiind elementul esențial; „întregul act al Tainei Botezului este solidar și exprimă întreaga credință a Bisericii.”
Prin însuși Botezul Mântuitorului în apele Iordanului care după cum am precizat nu este Botezul creștin ci numai premize ale acestuia, Iisus Hristos a indicat formula trinitară și apa ca materie în care are loc renașterea la o viață nouă: Pogorârea Duhului Sfânt și mărturisirea făcută de Tatăl la Botezul Domnului „iar Botezându-se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel și venind peste El. Și iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit.”(Mt. 3:16-17)
Coborând în apele Iordanului „Hristos a sfințit firea apelor făcându-le baia ale vieții celei noi în Duhul Sfânt”
Săvârșirea Botezului de către episcop sau preot prin întreita cufundare în apă constituie condiția fundamentală, sacramentală și canonică a Botezului, care exprimă învățătura de credință a Bisericii.
Condiția sacramentală și canonică, atestată de către cărțile Noului Testament, de Tradiția Apostolică și postapostolică este constitutivă validității Tainei Botezului și chezășie a eficienței mântuitoare în Biserica lui Hristos. Botezul implică cu necesitate Biserica; „Adică apartenența eclezială”, dată de către Sfântul Botez și invers, Botezul fiind al Bisericii exprimând credința ei.
Așadar, nu există Botez valid și eficient în afără Bisericii, adică în afără credinței Bisericii și a lucrării harului a Duhului din Biserică, în Biserica și prin Biserică, înțelegând aici pe iconomii Tainelor lui Dumnezeu (episcop și preot) consacrate prin puterea Duhului și lucrând cele sfinte: taine, ierurgii în Biserică, pentru comuniunea credinței și rugăciunea întregii comunități ecleziale.
5. Semnificația comunitar – misionară a Botezului
În predania apostolică Sfântul Botez are o rezonanță universală, o amploare cosmică: „Cuvântul era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume.”(In. 1:9)
Mesajul evanghelic de iertare, de mântuire, de viață privește în același timp pe fiecare om în parte precum și întreaga omenire, în ansamblul său: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ drept aceea mergând învățați toate neamurile, Botezându-le…”(Mt. 28:18)
Taina Sântului Botez implică întotdeauna o mărturie personală „de la inimă la inimă, este o adevărată naștere harismatică care se săvârșește și se înnoiește pururea”
Mărturisirea evanghelică va fi însă recunoscută și primită îndeosebi prin iubirea frățească: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei”(In. 13:35) Realizând încorporarea omului în Hristos și extinderea Lui în umanitatea răscumpărată- Botezul are un profund caracter misionar. Dimensiunea pascală a Sfântului Botez, ca afundare reală în Moartea și Învierea lui Hristos prin puterea Duhului Sfânt; „impune regăsirea sensului urgenței misionare a Botezului”, și prin aceasta revenire la maximul sacramental și cosmic al plenitudinei vieți celei noi și bucuriei în Duhul Sfânt care a cedat locul, în unele biserici, comunități și organizații ecleziale intercreștine, minimalizmul juridic al validității Botezului.
Urgența este cerută nu numai de realitatea păcatului strămoșesc conceput ca o păcătoșenie ereditară care reclamă dezbrăcarea omului celui vechi și îmbrăcarea cu Mântuitorul Hristos prin Sfântul Botez, ci și de necesitate a imperioasă de a comunica omului pe cel de care a fost creat, adică de ai împărtășii plenitudinea de viață și comuniunea de iubire a lui Dumnezeu.
Toată predica apostolică a fost îndreptată spre convertirea profundă: „Spre credință, spre Botez, spre plenitudinea de viață”
Viața creștinului înseamnă o continuă mișiune de creștere personală în Duhul dar în sânul comunității ecleziale în care este dat Duhul lui Dumnezeu-Hristos. Cel Botezat venind în maximă apropiere de toți cei care poartă același chip dumnezeiesc ca și el trebuie să participe în viața oamenilor, mărturiSind în același timp credința sa.
Aceasta ar fi o primă manifestare a acestei responsabilități, a doua latură a responsabilității baptismale este participarea creștinului la plenitudinea vieții Duhului lui Hristos care este în Biserică și care se împărtășește de celelalte Taine în Biserică. Dar aici în Sfânta Biserică este și tot adevărul cel mântuitor încredințat ei de Capul Hristos. Responsabilitatea cu caracter mișionar a celui Botezat: „Implică păstrarea și trăirea acestui adevăr dumnezeiesc, mărturia despre Hristos în lume.” Aceasta ar fi o a treia latură a responsabilității baptismale.
Deci, Biserica și Botezul se implică și se condiționează reciproc, prin Hristos care incorporează în Sine cu ajutorul Duhului în Sfântul Botez cu fiecare ins în parte ca mădular al Trupul Său, Biserica.
Ea este o comunitate sobornicească sacramentală, întrucât este alcătuită din cei ce au imprimat în ei sacramentul Botezului, Botezul fiind act eclezial săvârșit de Hristos în Duhul prin și în Biserică. El este un sacrament al Bisericii fiindcă numai Biserica are puterea de la Hristos să extindă sacramentalitatea ei asupra celor ce vor să între în ea sau sunt deja în ea. Căci Duhul nu lucrează în afără lui Hristos ci numai acolo unde este Hristos și împreună cu El.
Mântuitorul Hristos este Capul Bisericii la care se referă prin Duhul toate mădulare ei: „Din toată ambianța Bisericii țâșnește puterea lui Dumnezeu, pentru că Duhul Sfânt este lucrător în toată Biserica în mod permanent ca în Trupul tainic al lui Hristos.” Căci unde este Biserica acolo este și Duhul lui Dumnezeu și unde este Duhul lui Dumnezeu acolo este și Biserica și tot harul, deoarece Biserica este Trupul lui Hristos, acel Hristos comunitar sobornicesc, extins peste veacuri și spații, prin Duhul lui Hristos.
Începutul extinderii sociale a lui Hristos în oameni are loc prin Botez; „Și anume prin Botezul prin Biserică și din Biserică.” Comparând raportul dintre Hristos și Biserică în mod combinat atât cu raportul dintre Mire și Mireasă, cât și raportul dintre Adam și Eva, Medodiu de Olimp spună că: „Credincioșii care se botează sunt ca niște născuți dintre unirea între Hristos ca Mire și Biserică, fiind mireasă în Baia Botezului în care în același timp de reînnoiește moartea tainică a lui Hristos ca alt somn al lui Adam, în trupul căruia are Loc. scoaterea Bisericii ca o altă Eva din coasta Lui.”
Cu alte cuvinte: din Botez ia ființă pe de o parte Biserica, dar în același timp, prin împreuna lucrare a lui Hristos și a Bisericii, se nasc credincioșii ca membrii ai Bisericii.”
Biserica botează gândind totdeauna la Hristos pentru a împlinii voința Sa, pentru a răspunde la cuvintele Lui. Ea botează în numele Lui: „Prin autoritatea Lui, la porunca Lui, astfel Biserica este prin Duhul Său este împuternicită să dea și să administreze Taina Botezului.” Există în centrul ritualului Botezului „numele Lui”, Dumnezeu în Treime închinat, în care suntem cufundați, în care suntem Botezați. Botezul și credința sunt legate una de alta și se referă ambele la Biserică.
Sfântul Botez nu este în mod unic un act individual care are loc numai între Hristos și catehumen. Credinciosul nu se botează el însuși ci el e Botezat de Biserică pentru a aparține unei comunități ecleziale.
Fiind Botezat, credinciosul este încorporat comunității ecleziale: „Prin faptul că păcatele sale sunt iertate, acesta este admis în comunitatea sfințîlor; prin faptul că este însemnat cu pecetea apartenenței la numele lui Hristos, el devine în mod autentic membru al acestei comunități care este a Sa prin faptul că Duhul îi este conferit, el este înserat ca piatră vie în edificiu comunității Duhului; prin faptul că el participă la moartea și învierea lui Hristos.”. Credinciosul este încorporat în comunitatea pascală a celor ce cred în Hristos și îl iubesc. Dar încorporarea lucrată de Duhul este și un act de decizie personală, făcut public prin mărturisirea de credință în fața Bisericii care face parte integrantă din actul Botezului.
Cu fiecare nou încorporat în Mântuitorul Hristos, prin Taina Sfântului Botez, Biserica lui Hristos crește. Botezul este deci un eveniment pascal-cincizecimic eclezial.
6. Botezul, nașterea în Hristos prin Duhul Sfânt
Duhul Sfânt prin puterea sa sfințitoare „lucrează renașterea spirituală pentru cei chemați la înfiere zămislind făptură nouă prin Botez.” Prin sălășluirea în cel Botezat în numele Sfintei Treimi, Duhul Sfânt îl dăruiește lui Hristos al cărui Duh este „dacă cineva nu are Duhul lui Hristos acela nu este al Lui”(Rom. 8:9), ne redă Tatălui; „mărturisirea împreună cu Duhul nostru că suntem fii lui Dumnezeu și fii ai lui Hristos”(Rom. 8:16)
Această lucrare a Duhului Sfânt se exprimă simbolic în ritualul ungerii cu untdelemn sfințit, de dinaintea Botezului, în sfințirea apei prin invocarea Duhului Sfânt, prin darul concomitent al Sfântului Duh primit de cel Botezat în clipa afundării, într-o nouă Cincizecime, și în sfârșit prin plenitudinea reiterată a comuniunii rituale cu Duhul Sfânt în Euharistie numite de tradiția siriană „foc și duh”.
În ritualurile succesive ale Botezului lucrarea Duhului Sfânt nu este niciodată înțeleasă în mod izolat și independent de o naștere și o creștere duhovnicească în Hristos. Funcția esențială sau mai curând slujirea personală a Sfântului Duh este întotdeauna de a da mărturie despre Hristos, de a-L manifesta în viața noastră, de a ne încorpora în Trupul prea slăvit și sacramental al lui Iisus Hristos.
Orice inițiere baptismală are o valoare și o rezonanță plevmatologică, dar în același timp are și un sens hristologic căci untdelemnul ne pecetluiește cu însuși numele lui Hristos, Unsul, apa ne face părtași morții și învierii Sale. Pâinea și vinul din potirul euharistic, această participare baptismală ne hrănesc și ne întăresc cu pâinea cerească, cu Trupul însuși a lui Hristos plin de Foc și de Duh.
În această ungere a Cincizecimii personale, Sfântul Duh coboară peste noi și rămâne în noi ca dar personal al lui Hristos, făgăduind venirea Lui: „va lua din ceea ce este al meu și vă va împărtășii vouă; tot ceea ce are Tatăl este al meu; de aceea v-am zis că vă va da ceea ce va primii de la mine.”(In. 16:14)
Și noi primim acest dar personal al propriului Duh al lui Hristos nu pentru că aparținem Mântuitorului prin credință și iubire; „ci pentru că această credință și iubire ne-a făcut să dorim viața Lui și dorim a fi în El și pentru că prin Sfântul Botez, în Hristos, am fost îmbrăcați în El. Mântuitorul Hristos este Unsul și noi primim ungerea lui, Hristos este Fiul și noi suntem adoptați ca fii, Hristos are în El Duhul care este viața Lui și noi suntem primiți să participăm la viața Lui.”
Astfel, prin această unică, minunată și divină ungere a Duhului Sfânt, pentru că este Duhul lui Hristos, ne dă pe Hristos și Hristos pentru că Duhul Sfânt este viața Lui, ne dă pe Duhul Sfânt: „Duhul adevărului, Duhul înfierii, prefigurarea bunătăților viitoare, izvorul sfințeniei după cum spune Sfântul Vasile cel Mare în rugăciunea euharistică de la Sfânta Liturghie, sau după cum spune Sfântul Apostol Pavel corintenîlor: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți.”(ICor. 13:13), darul și descoperirea lui Dumnezeu întreit Însuși, făcută omului. cunoașterea lui Dumnezeu, comuniunea cu El ca împărăție și ca viață veșnică.
Acest dar nu ține de natura umană în sine, chiar dacă ea a fost creată pentru al primi: „Pregătit și făcut prin Sfântul Botez, care se împlinește astfel în el, acest dar poartă în om dincolo de Botez, dincolo de mântuire, făcându-l Hristos în Hristos, ungându-l cu ungerea Celui care este Unsul, el deschide omului ușa dumnezeirii – Θεοσις.”
Prin renașterea sa spirituală credinciosul află din nou insuflarea Duhului Sfânt, precum el deja a primit-o la creație. Prin cădere și înclinare către păcat el a devenit în parte lipsit de plinătatea acestei insuflări.
Prin sângele legii celei noi, pe care L-a vărsat Hristos pe Golgota, Tatăl a îluminat pe oameni din nou în Duhul Său. Cuvintele lui Iisus cel înviat către ucenici: „Luați în voi Duhul Sfânt” sunt socotite de părinții bisericești drept o repetarea insuflării originare.
Duhul Sfânt devine lumina sălășluită în creștin, o lumină a cunoștinței luminând cunoașterea Tainelor vestite oamenilor de Dumnezeu: „Duhul înțelepciunii și al descoperirii întru cunoașterea lui”(Efes. 1:17).
În această viață a luminii „se încorporează creștinului prin liberă voință, culminând cu harului Duhului Sfânt, care dă viață credinței sale”, trece astfel într-o părtășie în natura divină, devenind fiu adoptiv al lui Dumnezeu și „moștenitor al împărăției cerurilor”(Gal. 4:6).
Sfântul Apostol Pavel spune că cei care „sunt născuți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu”(Rom. 8:14).
Conținutul noutății în urma renașterii harice îl constituie osteneala creștinului care este în el, de a manifesta o continuă desăvârșire îndepărtând răul și săvârSind binele, trăind viața lui Hristos. „Duhul Sfânt se revarsă peste cei Botezați în chip desăvârșit, asemenea soarelui, dar fiecare din noi se luminează în măsura în care urându-și patimile care îl întunecă, le smulge din Sine.” Cuvântul Apostolului Petru: „El ne-a hărăzit făgăduințe mari și de mare preț, ca prin ele să vă faceți părtași dumnezeirii firi și să scăpați de stricăciunea poftei cele din lume.”(IIPtr. 1:4)
Astfel cel Botezat primește dreptul ca membru al Bisericii să se bucure și de darurile celorlalte daruri și de toate binefacerile vieții bisericești, de plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu.
Duhul Sfânt face din „primitorul Botezului o făptură nouă după chipul lui Hristos”, fiind „împreună sădiți în asemănarea morții Lui”(Rom. 6:5). Duhul Sfânt ne renaște în Botez dar rămâne în noi ca ajutor al trăirii în această renaștere ne face să șimțim transformarea și mutația în viața hristică și prin Duhul lui Hristos și prin colaborarea necontenită a voinței noastre, înnoite după voința lui Hristos, cu harul Duhului Sfânt, să putem da roadele acestei vieți.
Însuși Mântuitorul Hristos ne îndeamnă la conlucrarea până la roade zicând: „Rămâneți în Mine și eu în voi…Eu sunt vița, voi mlădițele, cel ce rămâne în Mine și eu în El acesta aduce roadă multă, căci fără mine nu puteți să faceți nimic.”(In. 15:4).
După cum mlădițele primesc seva hrănitoare din butucul viței, tot așa și cei ce au primit Taina Sfântului Botez, primesc harul Duhului Sfânt și toate darurile prin Fiul lui Dumnezeu Întrupat și Înălțat, de la Tatăl.
Fără Taina Sfântului Botez nu este cineva în Biserică, organ însuflețit de Duhul Sfânt (al lui Hristos), fără de care nu este mântuire.
Simeon Noul Teolog spune despre aceasta că: „fără a fi Botezat de Duhul Sfânt nu devii nici fiu al lui Dumnezeu, nici moștenitor al lui Hristos.” Astfel prin Botez primim dreptul, puterea și într-armarea de cucerire a paradisului pierdut.
7. Participarea individuală a celui Botezat în viața oferită de Noul Adam
Întruparea Logosului readuce lumii văzute corelația ei strânsă cu spiritualitatea divină, natura umană luând loc – după Înălțare – în lăuntrul de taină a vieții Sfintei Treimi. Dar planul global de reacordare a veșniciei vieți fericite, datorită respectului pentru libertatea omului, Dumnezeu îl vrea individualizat, îl vrea participat nu numai de toți dar și de fiecare persoană în parte.
Bucuria lui Dumnezeu pentru întoarcerea uneia din cele „100 de oi” ca în parabola Mântuitorului, subliniază tocmai interesul viu al Tatălui nostru atât pentru turmă cât mai ales pentru fiecare din turmă. De aceea, odată realizată obiectiv, virtual și global mântuirea omului căzut în Adam, Dumnezeu oferă în continuare și mijloacele suficiente și depline pentru ca prețul bogat plătit pentru greșeala noastră și rămas la dispoziția noastră să ne devină acceșibîl nouă, în condițiîle proprii actuale noastre existențe extraedenice.
Toate cele șapte Sfinte Taine rânduite de El și administrate de câtre Biserică sunt mijloacele prin care noi avem acces la opera răscumpărătoare a lui Hristos, fiecare din noi, după voia sa proprie.
Pentru participarea fiecărui subiect omenesc la viața oferită de Noul Adam, este necesar ca fiecare subiect separat, intenționat conștient și liber, să pășească de sub domnia păcatului, prin poarta împărăției către Dumnezeu.
Iar „poarta este zona de taină a morții și învierii lui Hristos, este lepădarea omului vechi, recunoașterea nevinovăției și incapacității proprii și înscrierea lui în cartea Domnului, cu noul nume primit la Botez, al noii ființe ce se vrea după modelul Omului Dumnezeu.” Este, adică renașterea din apă și din Duh, baia spirituală a Botezului.
Nimeni nu poate păși astfel spre împărăția care-i este propria finalitate și unic sens, decât prin această deschidere spre lumină care este baia Botezului, cufundarea totală a insului omenesc în valul de sfințenie a Duhului lui Dumnezeu, Mântuitorul însuși avertizează despre aceasta încredințând celor prezenți, în scurta Sa prezență istorică, taina nașterii din apă și din Duh.
Consemnările evangheliștilor, explicațiîle apostolilor, indemnul sfinților, ce L-au urmat asigură întreaga creștinătate că ea este angajată pe pista de ridicare spre lumina cea apropiată, coborâtă în mormânt și în iad, dar biruind și moartea și forțele demonice. Dincolo de orice înțelegere greșită Sfânta Taină a Botezului ca și Sfânta Taină a Euharistiei coborâtă din adâncurile de Har adunate de Dumnezeu – Fiu în zestrea Bisericii – Trup tainic al Lui, spre împreună viețuire cu El al fiecărui purtător de chip dumnezeiesc: „Nimeni nu va veni la Tatăl decât prin Mine”(In. 14:5), „Nimeni nu va intra în împărăția lui Dumnezeu, dacă nu se va naște din apă și din Duh.”(In 3:5)
Garanție a reînfierii noastre, Taina Botezului este începutul viețuirii creștine, ușa prin care se pătrunde la comuniunea de iubire lăsată de Hristos în Biserica Sa, pentru a cărei desăvârșire El a realizat întreaga Sa operă de răscumpărare: Întrupare, Răstignire spre moarte, Învierea și Înălțarea.
La toate aceste mari acțiuni participă fiecare ființă umană, conștientă sau nu, în momentul prelungit al administrării Botezului. Căci nu numai sufletul dar chiar și însuși trupul său adică partea văzută a existenței sale, este preluată în arvuna înfierii și curățit în efluviîle energiei divine, spre o existență angajată în Hristos.
Ajuns sau nu la desăvârșirea vieții sale, fiecare om născut fiind cu păcatul strămoșesc se cuvine a primi acces la iertarea dăruită de Dumnezeu Tatăl în Fiul său. Aceasta este și explicația faptului că spre deosebire de celelalte Sfinte Taine, cea a Botezului poate fi săvârșită și de un laic creștin, în cazuri excepționale și în absența preotului; că nimeni nu trebuie să rămână în moartea adamică, ci să moară în Hristos, ca să învie cu El. De importanță majoră alături de Euharistie și provenind din aceasta, ca încorporare a credinciosului în opera hristică: „Botezul este Taina evanghelică”, fiind instituită de Mântuitorul la sfârșitul ciclului răscumpărării, atunci când afirmă: „Mergând învățați toate neamurile, Botezându-le, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.”(Mt. 28:19)
Această putere o transmite Mântuitorul Hristos după învierea Sa, ucenicilor care stăteau înfricoșați după plecarea dintre ei a Învățătorului. „Luați Duh Sfânt” mai adaugă la evanghelia după Ioan la capitolul 20, versetul 22; îndemnându-și ucenicii la propovăduire și la pescuirea de oameni, despre care le vorbise cu câtva timp în urmă.
Explicația Tainei Botezului o aflăm în teologia bogată a Sfântului Apostol Pavel: „Dacă Hristos a murit pentru a dezlega pe om de robia păcatului strămoșesc, cuprinzând firea oamenilor în acest act, fiecare purtător al acestei firi trebuie să repete personal, cu Omul nou, același drum, pentru care să ajungă cu El și la starea de Înviere cu care Hristos Noul Adam îl așteaptă la capătul istoriei lui, și acelui a neamului omenesc.
O teologie a harului în noul lui dinamism imprimat de Hristos naturii omenești, se desprinde din capitole dense, în special capitolul 5 și 6 ale Epistolei către Romani, ca și în cele către Efeseni 2-4, Coloseni 2 și 3, Galateni 2-4, în care este arătat și explicat rolul Tainei Sfântului Botez.
Tot paralelismul între lege și har, foloșit mereu de Apostolul Neamurilor , este ținut în cumpănă de Hristos – Mijlocitorul între noi și Dumnezeu, El care a trebuit și a vrut să ne preia și să ne predea Tatălui.
Jertfa lui Răscumpărătoare, infunzând o nouă bogăție de haruri în firea omenească, o menține astfel mereu aptă de a se sustrage din preponderența legii vechi, legea adamică, legea păcatului: „Dacă deci din urma greșelii unuia Singur, moartea a domnit prin el Singur, cu mult mai mult cei ce primesc în toată plinătatea harul și darul stării omului după voia lui Dumnezeu, vor domnii în viață prin acel unul Singur, care este Iisus Hristos.”(Rom. 5:17) Ori, acea moarte care a domnit în urma greșelii unui Singur om a fost nimicită de moartea nemeritată a celuîlalt Unul Singur care și cei următori Lui mor fără de păcat. Iar aceasta se face în primul rând la inși, prin Botez, actul de sfințire în care urmăm real drumul parcurs de Hristos, prin intermediul apei sfințite în care ne afundăm în moartea Lui și ne ridicăm în învierea Lui. Căci „toți câți am fost Botezați în Hristos am fost Botezați în moartea Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului pentru a nu mai fi robia ai păcatului. Căci Cel care a murit a fost curățit de păcat. Iar dacă am murit împreună cu Hristos cu Hristos credem că vom și viețui împreună cu El.”(Rom. 6:3-6)
În același sens dezvoltă teologia Botezului Sfântul Chiril al Ierusalimului, în catehezele sale Sfântul Botez este: „preț de răscumpărare pentru cei robiți, iertarea păcatelor, moartea păcatului, renașterea sufletului, libera renaștere a înfierii, renașterea duhovnicească a sufletului căci Dumnezeu șterge zapisul contra morții, iartă păcatele săvârșite de până acum și ne sădește în Biserică.”
Prin Botezare primitorul este curățit atât de păcatul adamic, de care nu are cunoștință cât și de tot păcatul personal săvârșit de la nașterea sa după trup, căci Sfânta Taină a Botezului are deplin efectul Sfintei Euharistii, fiind primul contact al persoanei umane care posedă firea mântuită cu Jertfa Mântuitorului, care este esența și centrul oricărei acțiuni sfințitoare a lumii.
Întrucât prin săvârșirea tainei Botezului beneficiarul ei se: „înnoiește pentru viața de veci”, el este imediat după aceea „apt să intre în împărăția lui Dumnezeu.”
Cei care se botează întră în marea famîlie a hristoforîlor, a creștinilor, devenind membrii ai Bisericii. Sfântul Chiril ține lecție de teologie catehumenilor, celor ce se pregăteau pentru a primi taina Botezului – taina lui Hristos, și îi îndeamnă să se „îndeletnicească cu exorcismele”
Lepădarea expresă, afirmarea voinței de a se despărții de satana și de toată influența lui, reprezintă un exercițiu obligatoriu pentru ca un catehumen să ajungă la treapta următoare, a fotizomenilor, acelor ce se prezentau la Botez. Căci primirea luminii (φοτισμο) era asigurată numai în condițiile unei curățiri prealabile de tot ceea ce reprezenta păcatul adamic și consecințele lui personale.
Administrarea Botezului, ca taină a introducerii plinitorului în arena de luptă pentru câștigarea mântuirii se adresa inițial adulților. Era firească practica aceasta atunci când urmașii lui Hristos „învățau” toate neamurile despre împărăția lui Mesia atât de așteptată de poporul lui Israel sau total cunoscută altor popoare.
Firește că propovăduirea, anunțarea vieții celei bune, se adresa celor ce puteau înțelege conținutul acestei învățături.
Cronologic, Botezul adulților a precedat Botezul copiilor, după însuși Hristos s-a făcut cunoscut celor care erau deja pregătiți să înțeleagă cuvântul Lui sau măcar sensibilizați pentru a-l primi.
Cuvântul rostit prin care El transmitea conținutul de credință ce urma să fie reținut, preluat și transmis mai departe, era oricum un act ce se adresa cugetului apt de a înțelege, evalua și primii sau respinge învățătura Sa.
Dar după formarea primei generații de creștini, ca să nu mai vorbim de cei care se botezaseră împreună cu toată familia „deci și cu copii lor, Biserica a administrat și Botezul pruncilor”.
Ca taină a inițierii, Botezul era atunci precedat de post (40 de zile) de citirea și interpretarea articolelor din Simbolul credinței, de explicația unor locuri din Vechiul Testament sau din noîle scrieri sfinte, ca și de exorcismele în care surprindem și azi un adânc sens dogmatic.
Propovăduirea creștinismului implica riscuri mari, atât din partea autorităților, cât și a păgânilor cât și a unor inamici declarați dintre iudei. Disciplina concretă care se impunea în primele veacuri creștine avea de păzit și de păstrat adevărul ce nu puteau fi primite de oricine atât din pricina sfințeniei conținutului revelat cât și a neputinței de a fi acceptat de cei refractori Duhului înnoit aflat în învățătura Mântuitorului Hristos.
Aceasta era șituația începutului predaniei care și-a făcut drum în suflete celor însetați după dreptate, a celor flămânzi, a tuturor impilaților vremii, dar după consolidarea comunităților creștine și apoi ale Bisericii în veacurile următoare, nimic nu mai justifica reținerea unora dintre creștini sau împiedicarea și atacul din partea altora în privința administrării Botezului și pruncilor, ceea ce presupunea lipsa conșimțământului expres al primitorului, a pregătirii sufletului, a cunoașterii învățăturii.
Chiar dacă „autoritatea bisericească s-a pronunțat destul de târziu în problema Botezării celor mici, adică numai atunci când s-a simțit trebuința clarificării unor nedumeriri, autoritatea patristică se pronunță categoric și invariabil chiar din secolul II pentru administrarea Tainei Sfântului Botez pruncilor.”
Capitolul -IV-
B O T E Z UL COPIILOR
NECESITATEA BOTEZULUI COPIILOR
Dacă Botezul produce prin unirea cu Hristos, desființarea păcatului originar, al despărțirii de Dumnezeu imprimat în firea noastră și dacă fără acestă unire cu Hristos nu se poate intra în împărăția lui Dumnezeu, evident că: „ Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire”(In.3,3). El este absolut necesar „și pentru copii, căci și ei au acestă stare de despărțire de Dumnezeu prin nașterea lor din trup, deci și trebuie să treacă de la starea de născuți din trup și destinați pierzaniei la starea de născuți din Apă și din Duh și prin acesta la starea de mânuiți”.
Întrucât nimeni nu este curat de întinăciune chiar dacă viața lui de pe pământ ar fi de o Singură zi (Iov.14,4), evident că acestă întinăciune o au și copiii, nu prin păcătuire personală ci prin naștere. Numai Hristos se deosebește de noi, ca om în privința acesta, căci S-a făcut „întru toat asemenea nouă, afară numai de păcat”.(Evr.4,15). Sfântul Apostol Pavel socotește pe toți oamenii fără excepție, supuși păcatului, din pricina lui Adam și toți trebuie să îngroape prin Botez pe omul cel vechi al păcatului, pentru ase naște ca oameni noi în Hristos. Faptul că moartea domnește peste toți, este pentru el un semn că peste toți oamenii domnește păcatul și osânda lui, căci „moartea este plata păcatului” (Rm.5,12). Prin Botez: „ s-a stricat trupul păcatului” (Rm.6,6). Acum chiar dacă murim fizic, numai suntem supuși morții veșnice: „că de am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El”(Rm.6,8).
Copiii nu pot fi privați de acestă „moarte cu Hristos” a omului vechi din ei și de temelia vieții eterne pusă în orice om de Hristos”. E drept că ei nu pot oferi lui Hristos mărturisirea credinței lor, ca deschiderea ființei lor pentru sălășluirea lui Hristos în ea. La prunci „catehumenatul dinaintea Botezului este înlocuit de cateheza eclesială”, la îndemul aceluiași Duh Sfânt care ne trezește la viața cea nouă și ne face să pătrundem în taina lui Hristos cel mort și înviat.
Biserica constiutie întotdeauna mediul duhovnicesc în care un copil se deșteaptă la viața Duhului, se scoală în ea, se dezvoltă în ea și devine treptat conștient de ea printr-o trăire intimă.
Botezul copiilor nu se vrea o negare a libertății și a angajărilor personale ci doar a firmă valoarea mediului dumnezeiesc și sacramental pe care-l reprezintă Biserica pentru deșteptarea acestei conștiințe. Conștiința eclesială a comunității euharistice și acelei familiale „este o condiție esențială a deșteptării copilului la viața Duhului Sfânt”. Orice Biserică locală participă la Taina Botezului și acestă participare trebuie să pornescă de la pregătire și să se continue de-a lungul întregii vieți a creștinului. În toate etapele vieții sale spirituale „catehumenul apoi credinciosul este susținut și înconjurat de comunitatea creștină”.
În acestă solidaritate sacramentală poate fi înțeles și transferul angajamentului luat de nași în numele copilului și în numele întregii comunități eclesiale.
Necesitate a Botezului copiilor decurge din însăși semnificația profundă și lucrarea harică a Botezului. Fără Botez nu există încorporare în Hristos, după cum am mai afirmat; și extensiunea comunitară a lui Hristos în umanitatea răscumpărată și înnoită de El prin Cruce și Înviere. De la acestă încorporare și relație personală cu Hristos, în comunitatea Bisericii prin Duhul Sfânt care se împărtășește prin Botez, nu pot fi excluși copiii, ca și cum aceștia nu ar face parte din umanitate sau că ei sunt lipsiți la vârsta copilăriei lor de dragostea lui Hristos, care voiește „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”(I.Tim.2,4).
Copilul nu este mai puțin om sau mai puțin persoană și deci Chip al lui Dumnezeu, decât adultul și omul matur. Caracterul de chip și deci de persoană care implică rațiune, șimțire și voință liberă este un dat ontologic care se dezvoltă și se manifestă ca atare în timp, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pe linia asemănării tot mai depline cu Modelul Sau, Dumnezeu. Chipul dumnezeiesc din om implică, deopotrivă, relația omului cu Dumnezeu, și relația oamenilor între ei, comuniunea sobornicească a lor cu Dumnezeu, al Cărui chip Îl poartă în întregime fiecare, dar în unire cu toți ceilalți. De aceea, în aceeși măsură ca și Botezul adulților, Botezul copiilor este un eveniment eclezial – pascal și Cincizecimic, precum și un act al cultului bisericesc.
Mântuitorul Hristos prin instituirea Botezului, după Învierea Sa din morți, nu a exceptat nici o vârstă de la primirea lui. Ba dimpotrivă, „El le-a arătat ca fiind obligatoriu fără excepție pentru toți cei care vor să intre în Împărăția lui Dumnezeu”.
Botezul copiilor datează chiar din timpul Sfinților Apostoli. Faptele Apostolilor și epistolele Pauline vorbesc de familii întregi care au primit Botezul: sutașul Corneliu cu toată casa lui, Lidia și cu casa ei, temnicerul din Filipi și toți ai lui, Crispus și cu toată casa lui.(Fapte 11,14; 18,8). În mod sigur, pruncii și copiii au fost cuprinși în aceste case și au fost Botezați și aceasta cu atât mai mult cu cât Botezul era, cum spune Apostolul Neamurilor „circumciziunea lui Hristos”, nefăcut de mână prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, care în locul circumciziunii la evrei, făcută copiilor de opt zile după naștere.
Însuși Mântuitorul Hristos a arătat o atenție particulară copiilor care-L îmbulzeau cerând ucenicilor să nu-i împiedice, spunând: „Lăsați copiii să vină la mine” (Mt.19,14) și faptul că El își pune mâinile peste ei, cu acestă ocazie, nu este lipsit de semnificație. Absența unei mărturii exprese în Noul Testament despre practica directă a Botezului copiilor „nu poate constitui și nici nu poate fi adusă ca argument împotriva pedobaptismului”, căci firește, într-o Biserică misionară care se constituie, ocazia acestei practici, era mai rară decât într-o Biserică constituită. Ea nu avea loc decât atunci când o casă întreagă în care se găseau și copii, trecea la Biserică și când se nășteau copiii după convertirea și Botezul părinților. Problema Botezului copiilor trebuie trecută pe terenul exegezei și al teologiei nou – testamentare „Biserica în care Botezul este primit este desigur, după Noul Testament, o Biserică mărturisitoare”. Atitudinea și argumentarea exegetică adusă în sprijinul Botezului copiilor ca fiind necesar încorporării lor în Trupul lui Hristos și punct de plecare al mântuirii personale a omului, stabilește o relație personală a celui Botezat cu Hristos Însuși prin Duhul care se împărtășeste odată cu Hristos.
Copilul este adus la Botez de către părinții lui și pentru el dă mărturie de unirea lui cu Hristos, mărturisind credința în El, nu numai nașul, părinții lui ci Biserica întreagă care oficiază Taina prin Episcopul sau Preotul respectiv. Obștea întreagă a Bisericii este „prezentă nu numai prin ministrul Tainei, ci și prin cei ce asistă, se roagă și se bucură de acest nou în Hristos”. Botezul are,deci, implicații mult mai profunde, ontologice și comunitar ecleziale. Mântuitorul Hristos a săvârșit nu numai pentru credința sau cererea exprimată de bolnavi ci și pentru credința și la cererea celor din jurul acestora, dar și pentru a-și arăta „marea Sa iubire față de om și Slava Sa dumnezeiasca” (In.9,3-7), la fel și Învierii din morți a „tânărului din Nain din milă față de mama lui” (Lc.7,14), „Lazăr pentru credința surorilor lui și pentru a-și arăta Slava Sa” (In.9,4).
Se poate spune, că Botezul adulților nu diferă de cel al copiilor decât în măsura în care se vorbește de neofiți, veniți din iudaism sau păgânism, dar în amândouă cazurile, doctrina Botezului este aceeași: „elementul decisiv fiind mărturisirea credinței creștine prin fapte și gesturi ale celui botezat după primirea în sânul Bisericii”. Copiii se deschid mai ușor credinței „mărturișite de cei din familia lor, decât adulții, sau chiar decât tinerii atât pentru că în ei nu s-a dezvoltat orgoliul individualist” cât și pentru că ei nu se simt încă strâmtorați de legalitatea naturii și împiedicați de pornirile inferioare. Ei cred că totul este posibil și au o bucurie pentru tot ceea ce e frumos și bun.
Sfântul Irineu arată că Hristos a venit să mântuiască pe toți oamenii și anume, zic, pe toți care dobândesc de la El nașterea a doua pentru Dumnezeu, „pe prunci și pe cei mici, pe tineri și pe bătrâni”.
Scrierea așezămintelor apostolice redactată în jurul anului 400 d.Hr., dar transmițând tradiții autentic – apostolice, conține și ea indicații despre practica Botezării pruncilor: „ Botezați și copiii voștri și creșteți-i în supunerea și învățătura Domnului”.
Este adevărat ca Domnul Hristos s-a Botezat la vârsta de treizeci de ani, vârsta care se socotea la evrei matură, pentru a-și începe activitatea. El s-a Botezat cu Botezul lui Ioan, Botezul pocăinței. Dar El nu s-a pocăit, nu avea păcat (Ioan VIII, 46), ci s-a Botezat pentru a se face cunoscut publicului prin mărturia lui Dumnezeu-Tatăl și a Duhului Sfânt (Matei III, 16-17).
Domnul Hristos s-a Botezat spre „a plini toata dreptatea” (Mt. 3, 15), adică a îndeplini iconomia mântuirii divine. El și-a asumat întreaga omenire și a primit Botezul lui Ioan spre a împlini poruncile divine în integralitatea lor, referitoare la om.
De asemenea, Sfântul Ioan Boteza pe cei care se pocăiau și deci erau adulți. Dar, s-a amintit, Botezul lui Ioan era un simbol, o pregatire a Botezului creștin, iar Botezul Domnului Hristos nu era Botezul creștin. Botezul lui Ioan era cu apă, extern, cel creștin este cu Duhul Sfânt, intern.
Tot în legatură cu Botezul copiilor se mai afirmă că pruncii nu au nevoie de Botez, caci sunt fără de păcat, sunt sfinți și pot astfel intra în împaratia cerurilor fără Botez. Se invocă drept sprijin cuvintele Mântuitorului, unde se spune: „Lasați copiii și nu-i opriți să vină la Mine că a unora ca acestora este împărăția cerurilor” (Mt 19, 14). Sau, în alt loc: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Mt. 18, 3). Deci, copiii sunt nepătați și n-au nevoie de Botez.
Același lucru îl mai afirmă Sfântul Pavel, spune el, în alta parte. Astfel, el spune: ,,Iar dacă este pârga sfântă și frământura este sfântă; și dacă radacina este sfântă și ramurile sunt” (Rm.11, 16). Deci, aceeași idee: din părinți sfinți, creștini, se nasc copii curați, nepătați, fără păcat. Deci, Botezul acestora ar fi fără obiect, inutil.
Insă, in versetele de mai sus nu se afirmă puritatea integrală a copiilor, sfințenia lor. Mai întâi, acest lucru nici nu este posibil căci „ce se naste din trup, trup este” (In. 3, 6). Copiii se nasc nevinovați, fără păcate personale, dar ei se nasc cu păcatul originar, pe care-l moștenesc de la strămosul nostru Adam (Rm. 5, 12).
Viața nouă și veșnică cu Hristos nu o putem primi fără Botez, fără să murim și noi în Botez întru asemănarea morții Lui. Copiii nu pot fi privați de acestă moarte cu Hristos, a omului vechi din ei și de temelia vieții eterne pusă în orice om de către Hristos. Este drept că ei nu pot oferi lui Hristos mărturisirea credinței lor ca decidere a ființei lor pentru sălășluirea lui Hristos în ea „dar ei fac parte dintr-o familie creștină trăitoare în Biserică”.
Copilul însușindu-și conținutul spiritual al familiei, iși însușește și credința ei imprimată în el sau determinată pentru el „o primește cu nesaț și o manifestă voluntar cu bucurie, e bucuros să arate că este și el ca cei mari din familie și se poate manifesta cu ei. El poate fi, astfel, Botezat pentru credința familiei pe care și-o va însuși în mod neîndoielnic.”
Astfel Botezul este puterea hotărâtoare care îi dă copilului putere pentru a-l face să se desprindă, de a se socoti creștin și dator să se comporte ca atare, luptând cu ispitele înainte de a se robi unor deprinderi rele.
In Noul Testament ni se spune că Botezul creștin a fost preînchipuit încă din Vechiul Testament prin: tăierea împrejur, prin potop și prin trecerea prin Marea Roșie sub conducerea Stâlpului de foc. Aceste semne vestitoare au fost pentru tot poporul, adică și pentru copiii, sau în primul rând pentru copii, ei nu au putut fi lipsiți de ele. Dar dacă ele au închipuit Botezul, e de la sine înțeles că și Botezul trebuie administrat și copiilor, așa cum aceste semne l-au închipuit. Deci, ceea ce pentru Vechiul Testament era tăierea împrejur, în Noul Testament este Botezul. El ne pune în legatură cu Dumnezeu, astfel copiii nu pot fi lipsiți de acestă legătură, ba dimpotrivă, ei sunt cei dintâi chemați a fi în legătură cu El. Acestă legătură se face acum prin Botez, pentru că prin el ne dezbrăcăm de trupul pământesc, prin el înviem din morți și prin el ni se iartă toate păcatele. Așa fiind, Botezul trebuie împărtășit de-a dreptul de copii întocmai cum a fost împărtășită tăierea împrejur, care l-a închipuit și l-a vestit ca o umbră al cărei obiect avea să se arate în reme lui Mesia.
Așadar, și pruncilor le este Botezul așa de necesar și folositor ca și celor vârstnici; ei singuri nu pot să-l ceară; iar Hristos le-a poruncit să nu-.i oprim de la împreunarea cu El prin acestă mare taină a Botezului, însemnând că suntem datori să administrăm Taina Sf. Botez pruncilor.
Ai lăsa nebotezați pe copii înseamnă a-i lăsa în păcatul strămoșesc, deci în afara Împărăției lui Dumnezeu, așa cum rămân copiii sectanților. Copiii nu sunt cu nimic vinovați față de noi spre a-i lăsa fără Botez, în eventualitatea unei morți prin surprindere. Dacă ei nu sunt vinovați față de noi, de ce să ne facem noi vinovați față de ei și prin aceasta față de Dumnezeu. A veni la Hristos, înseamnă a trece prin baia Botezului, fără de care nu poate fi creștin, al lui Hristos, sau membru al unei comunități ecleziale conduse de Capul – Hristos.
La capătul acestor considerații pe care le-am întreprins în acestă temă a pedobaptismului suntem în măsură a trage și unele concluzii.
A. La primirea Botezului, nu vârsta este lucrul principal, ci efectele Botezului, iar dacă ținem seama de aceste efecte ajungem sa concluzionăm că vârsta nu poate fi o condiție, ci dimpotrivă, Botezul trebuie aplicat și copiilor sau chiar numai lor.
B. Din punct de vedere teologic, Botezul copiilor nu constituie o eroare, precum sustin unele culte ci practica de veacuri a Bisericii, întemeiată pe tradiții păstrate însăși de la Sfinții Apostoli. Cele dintâi comunități și urmând exemplul lor, Biserica din totdeauna a primit copii la Botez fără a-i excepta și fără să le impună mărturisirea personală și conștientă a crezului sau angajamentului lor.
C. Trebuie să reținem că deși generalizată practica pedobaptismului n-a fost în vechime unica admisă de Biserică, ci doar recomandată ca preferabilă altora. Numai când fundamentarea teoretică ”a respingerii pedobaptismului viza chestiuni de credință, Biserica a intervenit spre a statua regula și rânduiala”.
D. Biserica s-a arătat mereu sensibilă la scrupulele de conștiință ale adepților ei, când doreau să întârzie primirea Botezului și când doreau să-l grăbească. Totdeauna a susținut însă, că pentru dobândirea mântuirii și intrarea în împărăția cerurilor, Botezul reprezintă o condiție „sine qua non”.
E. Botezul, ca orice altă Taină, este împreunat cu o seri de acte rituale supuse factorilor sociologici, pastorali și misionari, deci implicit cu o evoluție în timp și spațiu, acceptarea sau respingerea lor netrebuind să ducă vreodată la constatarea esenței dogmei necesar a rămâne intangibilă.
F. Trebuie remarcat că în Biserica rasăriteană nu a existat niciodată vreo controversă privind Botezul copiilor, pentru că teologia ei n-a făcut decât să rămână fidelă practicii biblice și patristice. „Este semnificativ deasemenea faptul că ea nu a întemeiat necesitatea Botezării copiilor pe ideea de păcat ci pentru faptul că în toate etapele vieții sale, inclusiv pruncia și copilăria, omul are nevoie să se nască din nou în baia Botezului”, adică să înceapă o viață nouă în Hristos.
Cap. V
SEMNIFICAȚIILE ȘI ROLUL BOTEZULUI ÎN VIAȚA CREȘTINĂ
Mântuirea credincioșilor se realizează în Biserică prin împărtășirea de roadele Jertfei răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos. Mijloacele văzute prin care Biserica conferă credincioșilor harul prin care credinciosul devine membru al Trupului tainic al Domnului este Sfânta Taină a Botezului.
De aceea, despre Botez se vorbește în Sfânta Scriptură subliniindu-se semnificațiile lui multiple pentru viața creștină. Prin cuvintele de instituire a Botezului de la Ev.Matei, cap.28 :19-20, Mântuitorul arată atât necesitatea noului act cât și urmările pentru care-l primise. Cel care primește Botezul și împlinește cele poruncite de El, devine un om nou, un moștenitor al promisiunilor făcute de Dumnezeu neamului omenesc.
Calitatea de membru al Trupului tainic al Mântuitorului, îi dă creștinului posibilitatea să se împărtășească de roadele jertfei de pe Cruce, putând să participe tainic la moartea și Învierea lui Hristos: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui”(Rm.6 :4-5). Prin participarea la moartea lui Hristos și la Învierea Sa, se produce „o identificare tainică între neofit și Hristos în virtutea căreia neofitul moare, termină cu viața sa din trecut, păcatele îi sunt curățite prin și în Hristos și este transformat în vas ales, vrednic de binefacerile divine”.
A fi Botezat în numele lui Hristos înseamnă a fi încorporați de El în actul însuși prin care ne-a mântuit, înseamnă a muri tainic „în Acela care suferă moartea în numele și în favoarea tuturor” (Rm.6,11). Botezul conferă credincioșilor efectele Crucii: „apa baptismală are valoarea sângelui lui Hristos după cum spune Nicolae Cabasila, ea ștergând păcatul”, căci „ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăiește, trăiește lui Dumnezeu.” (Rm.6,10).
Mântuitorul ne-a asociat tainic, dar real la moartea Sa pe Cruce și la viața Sa, prin acestă asociere sublimă a credincioșilor la moartea Sa, El nimicind păcatul și influența lui negativă. Asociindu-ne la viață, distruge germenii morții și ne conferă privilegiul unei vieți fără sfârșit: „Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteți sub lege, ci sub har.” (Rm.6,14) Dumnezeu vrea să desăvârșească lucrarea Lui în noi „unitatea tainică a credincioșilor cu moartea și Învierea lui Hristos este asemănată de Sf. Apostol Pavel cu altoirea, care contopește două vieți până la identificare”.
Viața trunchiului din Epistola către Romani (11,20) se contopește cu viața ramurei, această operație minunată ne face pe noi și pe Hristos însuflețiți de același principiu vital, stăpâniți de același principiu de activitate sau cum ne explică Sf.Apostol Pavel: „Căci, câți în Hristos v-ați Botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Gal.3,27)
Jertfa pe Cruce cu care credinciosul intră în legătură prin Taina Botezului, conține în ea puterea de refacere a firii omenești. Mântuitorul a luat fire omenească și a îndumnezeit-o, păcatul a fost desființat prin moartea Sa, iar moartea a fost învinsă prin Învierea Sa. Moartea va fi biruită definitiv la sfârșitul veacurilor, așa cum spune Apostoul neamurilor : „Vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea” (I Cor.15,26). Dar până la biruirea definitivă a morții, se impune cu necesitate efortul permanent al fiecărui credincios pe planul vieții duhovnicești. La Botez, creștinul dăruiește viața sa lui Dumnezeu, se apropie de El iar Acesta îl întărește pe calea virtuții „Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteți sub lege, ci sub har.” (Rm.6,14)
Participarea omului la viața divină oferită prin actul răscumpărării de către Mântuitorul Hristos, se realizează prin însușirea subiectivă a harului mântuitor care se revarsă în fiecare primitor al Tainei Sf. Botez.
Botezul este condiția „sine qua non” a înnoirii spirituale, este poarta prin care se intră în creștinism, primitorul intră în comuniunea cu Sfânta Treime în numele Căreia primește acestă Taină, i se iartă păcatul strămoșesc și cele personale, este renăscut la o nouă viață, devine fiu al lui Dumnezeu și moștenitor al vieții vesnice.
Mântuitorul Hristos prin Jertfa Sa a schimbat destinul făpturii omenești, păcatul lui Adam moștenit de toți urmașii săi, a fost răstignit împreună cu Hristos pe Cruce. Fiecare om se poate împărtăși de roadele jertfei Mântuitorului prin Botez. Știind că Botezul desființează păcatul, credincioșii se situează față de păcat într-o stare de moarte care, după voia lui Dumnezeu, trebuie să fie permanentă și definitivă: „Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Rm.6,6). Harul divin „ajută, luminează și întărește pe credicnios pe această cale a desăvârșirii”
Prin omul vechi, înțelegem tot ceea ce avem comun cu primul om – Adam , tot ceea ce direct sau indirect moștenim de la el. Evident că moartea omului vechi este progresivă și omul cel vechi nu este nimicit deodată datorită slăbiciunii, care s-a născut din păcatul primilor oameni, slăbiciunea găsește mediul prielnic în trupul păcatului, însă acest trup a fost sfințit de Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. După eliberarea din robia păcatului, credinciosul trece tainic la viața cea nouă prin Izvorul Vieții – Botezul, în care abundă harul divin, așa cum mărturisește Sf.Apostol Pavel: „Dar acum, izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveți roada voastră spre sfințire, iar sfârșitul, viață veșnică.”(Rm.6,22)
Moartea păcatului coincide cu eliberarea din Legea Veche și de prescripțiile ei formale și exterioare, Mântuitorul Hristos a pus capăt acestei stări contradictorii în care păcatul și moartea stăpânea ființa umană: „Desființând vrăjmășia în trupul Său, legea poruncilor și învățăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou și să întemeieze pacea, și să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniți într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmășia.” (Ef.2:15-16).
Destinul omenirii este schimbat deoarece Taina Sf. Botez a refăcut firea umanității și a așezat-o în comuniunea cu Creatorul. Această lucrare de curățire a firii omenești, este realizată „în cadrul evenimentului soteriologic al Botezului Domnului în apele Iordanului fiind mai mult o anticipare a ceea ce El avea să îndeplinască pe Golgota.”
După pogorârea Sf.Duh pentru credincioși, a început o epocă nouă în care toți pot să obțină iertarea păcatelor prin întreita cufundare în numele Sfintei Treimi, prin baia Botezului.
Iluminarea și sfințirea credincioșilor prin Botez
Începutul participării credinciosului la viața „în Duh” îl constituie baia renașterii sau iluminarea care se realizează prin rugăciune, apă și credință „prin Botez se săvârșește actul sfințirii noastre la viața divină”. După spusele Sf.Apostol Pavel, „căci voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei; nu suntem ai nopții, nici ai întunericului.”(I Tes.5,5), înnoirea și iluminarea sunt specifice vieții creștine încoronate de sfințirea omului născut prin baia Botezului. La această acțiune de iluminare a făturii umane prin Botez, participă toate Persoanele Sfintei Treimi.
Condiția esențială pentru intrarea în Împărăția Cerurilor este această „naștere din Duh”, pentru că ceea ce este născut din trup, trup este, iar ceea ce este născut din duh, duh este.(In.3,6) Este vorba aici de iluminarea divină „care creează în sufletul credinciosului o ambianță duhovnicească și îi îngăduie să întrezărească cu ușurință Tainele lui Dumnezeu.”
Iluminarea nu este decât un aspect al renașterii dobândite prin Botez, în viața credincioșilor această luminare înseamnă curățirea sufletelor, înduhovnicirea lor „altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul; umblați ca fii ai luminii!” (Ef.5,8) ; „ca să fiți fără de prihană și curați, fii ai lui Dumnezeu neîntinați în mijlocul unui neam rău și stricat și întru care străluciți ca niște luminători în lume” (Filipeni 2,15). Iluminarea Botezului le luminează ochii inimii, iar ei umblând ca fii ai luminii, fiind capabili să înțeleagă cele duhovnicești. În acțiunea de sfințire și înnoire, credinciosul primește un ajutor substanțial de la Hristos, care va fi cu el până la sfârșitul veacului. Mântuitorul Iisus Hristos este Modelul după care făptura cea nouă se conduce în acțiunile de automodelare și desăvârșire. Această lucrare sublimă este adânc înrădăcinată în conștiința Sf.Apostol Pavel care scrie Colosenilor: „și v-ați îmbrăcat cu cel nou, care se înnoiește, spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit, unde nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos.” (Col.3:10-11).
Renașterea în Duh dăruiește credincioșilor sfințenia care creează în ființa lor acea ambianță duhovnicească atât de necesară mântuirii. În rugaciunea arhierească, Iisus roagă pe Tatăl să sfințească întreaga lume spunând :
„sfințește-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” (In.17,17),
în acest context, sfințenia înseamnă o revărsare a vieții divine asupra întregii creații prin harul divin. Creștinul trăiește din plin prezența lui Dumnezeu, viața credinciosului care trăiește prezența lui Dumnezeu – încă de la Botez – este „plină de lumină și sfințenie deoarece este hrănită cu darurile Duhului Sfânt”. Botezul este începutul vieții duhovnicești și al sfințirii credincioșilor, el fiind „arvuna Duhului în inimile noastre” (II Cor. 1,22).
Sf.Apostol Pavel a făcut cunoscută credincioșilor „taina cea din veac ascunsă” prin care ei participă tainic la moartea și Învierea Mântuitorului chiar din momentul în care se botează. Afundarea reală a creștinilor în moartea lui Hristos prin apa sfințită a Botezului, este încununată de ridicarea din apă în starea de Înviere.
Doctrina Apostolului neamurilor despre Taina Botezului a devenit normativă pentru întreaga Biserică creștină. Sf.Apostol Pavel insistă asupra Botezului săvârșit in numele lui Hristos, iar Sf.Ev.Luca în cartea F.A. și Sf.Ev.Matei în Evanghelia Sa accentuează Botezul în numele Sfintei Treimi „poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie Botezați aceștia care au primit Duhul Sfânt ca și noi? Și a poruncit ca aceștia să fie Botezați în numele lui Iisus Hristos.” (F.A.10 :47-48).
Această Taină a Botezului conferă credincioșilor calitatea de membri ale Trupului tainic al Domnului care este Biserica Sa. Prin baia nașterii celei de-a doua, credincioșii devin fii ai lui Dumnezeu după har, iar ca fii moștenesc mulțimea de bunuri spirituale, între care amintim: renașterea sufletească „căci, câți în Hristos v-ați Botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat.”(Gal.3,27), mântuirea „și acum de ce zăbovești? Sculându-te, botează-te și spală-ți păcatele, chemând numele Lui.”(F.A.22,16), înnoirea și viața veșnică.
Botezul în iconomia mântuirii conform epistolelor pauline
Asimilarea perfectă a credinciosului în Taina mântuirii prin încorporarea în Trupul tainic al lui Hristos, care este Biserica, se realizează prin Taina Sf. Botez care acordă Duhul infierii „Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii” (Rm.8,15); „ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moștenitorii vieții celei veșnice.”(Tit.3,6), transformând natura credinciosului „într-o natură a Chipului Fiului Său”(Rm.7,29). Botezul creștin îndeplinește scopul Celui care a hotărât „dinainte ca noi să fim pentru El fii adoptivi prin Iisus Hristos” (Ef.1,5).
Pentru Sf.Apostol Pavel, Taina Sf. Botez este început și sfârșit, eliberare și încorporare. Acțiunea lui care primește puterea din moartea și învierea lui Hristos, omoară și învie „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt”(Ef.5 :25-26). El omoară omul vechi distrugându-i trupul păcatului și dezlegându-l de trupul lui de carne „Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare; și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului.” (Ef.4 :22,24).
Efectul Botezului este mult mai mare decât restaurarea naturii umane în starea de dinainte de păcat „de aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el.”(Rm.5,12), prin închipuirea morții și Învierii lui Hristos noi suntem făcuți una cu El „căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui”(Rm.6,5), participând în consecință la viața nouă pe care El o are după Înviere „iar pe voi care erați morți, în fărădelegile și în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greșealele”(Col.2,13). Fiind puși în contact vital cu Duhul Sfânt, care prin „baia renașterii și reânnoirii”(Tit.3,5), nu ne-a curățit și înnoit numai „bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt”(Ef.5 :25-26), ci a făcut din noi propria Sa locuință căci „nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.”(Rm.5,5).
Curățindu-ne de păcatul strămoșesc și de toate păcatele personale „El devine indispensabil mântuirii subiective”, potrivit afirmației Mântuitorului către Nicodim „de nu se va naște cineva din apă și din duh nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu”(In.3,5).
C. Botez și misiune
În predania apostolică, Botezul are o rezonantă universală, o amploare cosmică:” Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”(In.1, 9). Mesajul evanghelic de iertare, de mântuire, de viață, privește în același timp pe fiecare om în parte, precum și întreaga omenire în ansamblul său:” Și apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, Botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Mt.28:18-20), „ Și le-a zis: Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura.Cel ce va crede și se va Boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.”(Mt.16: 15-16).
Botezul a fost privit prea adesea ca modalitate de asigurare a mântuirii individuale a omului; rânduiala baptismală și-a pierdut treptat caracterul său ecleziologic și misionar, pentru a se preschimba într-o ceremonie intimă și familială. Mult timp, remarcă Pr.A.Schmemann: „Interesul teologic și duhovnicesc al Botezului a fost desprins, la modul virtual de seminificația sa cosmică, de relația totală a omului cu lumea. Era explicat ca fiind eliberarea omului de păcatul strămoșesc, dar acest păcat și eliberarea omului au dobândit un sens extrem de îngust și de individual.
Taina Sfântului Botez a fost înțeleasă ca mod de a se asigura mântuirea individuală a sufletului omenesc. Nu e de mirare că o asemenea concepție despre Botez a dus la o restrângere corespunzătoare a liturghiei baptismale. Din act a întregii Biserici, îmbrățișând tot cosmosul, acesta a devenit :” o ceremonie strict privată săvârșită într-un colț întunecat al Bisericii” , asemenea unei ierurgii particulare în care Biserica este reudusă la rolul de administrator al tainelor, iar cosmosul la cei trei stropi simbolici de apă, considerați ca necesar și suficienți pentru validitatea Tainei. Preocuparea era validitatea nu sensul, plenitudinea, bucuria, din cauza complexității teologiei baptismale cu termeni juridici și nu ontologici apare adevărata întrebare:”Ce anume devine valid? Rămâne fără răspuns.”
Maximalismul sacramental și cosmologic al plenitudinei vieții celei noi și al bucuriei în Duhul Sfânt, a făcut loc minimalismului juridic al validității Botezului. Numai dimensiunea pascală a Botezului ca afundare reală în moartea și Învierea Domnului, prin puterea Cincizecimică a Duhului Sfânt, ne îngăduie să deslușim și să regăsim sensul urgenței misionare a Botezului. Urgența nu doar în virtutea unui blestem dumnezeiesc care l-ar apăsa pe om ca urmare a păcatului strămoșesc, conceput ca o culpabilitate ereditară căci destinul veșnic al omului aparține tainei de nepătruns a înțelepciunii dumnezeiești, ci mai ales urgența ducerii la cunoștința omului a țelului pentru care a fost creat: ”plenitudinea vieții, a comuniunii dumnezeiești, a iubirii împărățești”.
Predania apostolică este îndreptată către convertire, către credință, Botez, plinătate a vieții, pentru a adăuga dreptatea, înfierea, harul de a fi frați și mădulare a lui Hristos, astfel devenind lăcaș al Duhului Sfânt. Botezul implică întotdeauna mărturisirea personală de la inimă la inimă, este o adevărată naștere harismatică, care se săvârșeste și se înnoiește pururea. Există o continuitate organică și necesară între paternitatea catehumenatului, care ducea la nașterea prin Botez, și paternitatea duhovnicească care duce viața cea nouă celui Botezat și care se exprimă prin îndrumarea duhovnicească, atât în zidirea credincioșilor cât și în ascultarea monahală.
Această zămislire duhovnicească care precede Botezul, este o introducere a acestuia, dar și se continuă în creșterea duhovnicească. La rândul său, în lăuntrul comunității euharistice misionare, cel Botezat accede la maturitatea duhovnicească, la vestirea Evangheliei, primind puterea Duhului Sfânt pentru a putea mărturisi (propovădui). Mărturisirea Evangheliei va fi însă recunoscută și primită îndeosebi prin iubirea frățească:” Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” (In.13,35)
Sfânta Euharistie este cea care asigură permanenta suflare cincizecimică a Duhului, „trimiterea” de la sfârșitul liturghiilor creștine „Cu pace să ieșim”, exprimă supunerea permanentă a comunității celor Botezați la porunca Domnului „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”(Mc.16, 15). Sensul acestui moment nu este ieșirea din Biserică, ci intrarea Bisericii în lume, în săptămâna, în locul și timpul muncii să dăm această mărturisire. Smerita dragoste de zi cu zi este cu adevărat sensul prin excelență al Împărăției lui Hristos, a Cărei venire în inimile noastre o împlinește încă de pe acum Duhul Sfânt, Împărăție Căreia El îi lucrează mărturia și germnarea.
Convertirea baptismală deci implică și pretinde întotdeauna o angajare totală a vieții și a mărturiei culminând în sfințenie și în mucenicie, până la moarte. Așadar, Botezul implică o alegere inițială care trebuie reânoită și reafirmată în mod constant care poate duce la o confruntare tragică cu lumea, cu instituțiile și duhului acesteia. Dimensiunea pur eshatologică a Botezului arată limpede că „aceasta îl introduce deja pe credincios în lăuntrul judecății lui Hristos și chiar dincolo de ea, Botezul dezvăluie judecata dumnezeiască asupra lumii”. Această Taină nu ne face numai să murim, ci ne înviază, ducându-ne dincolo de judecată și de moartea care apasă ineluctabil asupra lumii „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață.” (In.5, 24)
Această idee de liberare, de judecată și în același timp de prezenta judecății în Botez și Euharistie, este un element tradițional al catehezei sacramentale, fiind legată în principal de tema potopului „la potop s-a săvârșit taina mântuirii oamenilor” . Ca și atunci, tot așa prin patimile lui Hristos și în arca bisericii în care am intrat prin baia Botezului, cei care sau pregătit prin apă, prin foc, prin lemn și s-au pocăit de păcatele lor, vor scăpa de judecata Domnului ce va să fie, fiind numiți fii ai Împărăției Cerurilor „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor.”(Mt.18,3)
În legătură cu Taina Botezului, privită sub întreitul eveniment Pascal, Cincizecimic și Eclezial, putem concluziona următoarele:
Botezul este Taina prin care devenim cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, Taină prin care murim păcatului și înviem cu Hristos.
Cel Botezat prin întreita cufundare în apa sfințită prin rostirea formulei în numele Sfintei Treimi, intră în starea harică din cea a robiei păcatului, curățindu-se de păcatul strămoșesc și păcatele personale făcute până atunci (dacă este adult), se renaște spre o viață nouă, se face părtaș roadelor răscumpărării prin jertfa Crucii și devine membru al Bisericii lui Hristos.
Botezul realizează o încorporare personală și ființială a omului în Hristos, el este începutul relației comuniunii noastre personale cu Hristos care se adâncește și crește prin celelalte Taine. Această Taină apare ca o misiune și drum spre întreaga viață a Duhului Sfânt care ne vine prin Hristos – Capul Bisericii.
Prin Hristos, cel Botezat întră în relație personală cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Formula trinitară a Botezului indicată de Însuși Hristos, odată cu trimiterea Apostolilor la propovăduire, subliniază acest lucru.
Dumnezeu a rânduit „apa” ca un semn materialnic al acestui mare și sfânt Har, ea spală toate întinăciunile, Botezul curățeste pe om de toate păcatele, apa înnoiește toate puterile trupului celui însetat, Botezul înviază însuși însușirile sufletului cele omorâte de patimi, apa este păzitoarea vieții, Botezul este dătătorul mântuirii.
Botezul „cu apă și duh” este taină sfântă, ne curăță de păcate, făcându-ne făpturi noi. El se săvârșește o singură dată și nu se repetă.
Istoria, prin Sfânta Tradiție și Sfinții Părinți amintiți aduc mărturii în favoarea necesității Botezului, îndeosebi cel al copiilor, întărind învățătura și practica Bisericii noastre.
Botezul este absolut necesar pentru mântuire, reproducând efectele jertfei de pe Cruce și ale Învierii Domnului. El este începutul și temelia vieții în Hristos, el fiind și o necesitate spirituală care arată un suspin al sufletului după Dumnezeu, pentru înfiere și eliberarea din robia păcatului.
Această Taină a Botezului este o împreună moarte și înviere reală. Efectivă și totală cu și în Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică. Este o moarte fiindcă cel Botezat a murit păcatului; este o naștere – înviere, pentru că murind noi și înviind pentru prima dată cu El, ne naștem în El sau El se naște în noi. Deci, Botezul este act eclezial, dar și condiție a realizării Bisericii în umanitate.
Momentul invocării Duhului Sfânt este crucial în timpul săvârșirii tainei Botezului, pentru că atunci credinciosul se integrează în Trupul Bisericii, se încorporează în Hristos, devenind de acum o persoană plină de har și de adevăr, o persoană cu o existență reală în Persoana lui Hristos.
Taina Sfântului Botez are un profund caracter misionar, cu o rezonanță universală și o importanță cosmică, căci toată predica Sfinților Apostoli a fost îndreptată spre convertire profundă, spre credință, spre Botez, spre plenitudinea vieții.
Botezul este un veritabil eveniment pascal – eclezial, începutul relației și comuniunii noastre personale cu Hristos, apare ca o misiune și drum spre întreaga viață a Duhului care vine prin Hristos, Capul Bisericii. Botezul creștin este un eveniment și sacrament pascal, este actul sacrament prin care Biserica întreagă a fost purificată și sfințită.
Prin Taina Botezului crește Trupul tainic al Mântuitorului Hristos și se extinde Taina Întrupării Cuvântului, arătând pe alesul Domnului pe care îl asemenea lui Hristos, îi dă o formă creștină, rămânând ca o adevărată pecete pentru faptul că Hristos este sacramentul prin excelență al Bisericii, este misterul originar al mântuirii și al tuturor tainelor.
Mărturisirea de credință exprimată în taina Botezului prin întreita interogație și afundare îl face pe cel Botezat să se nască din nou întru Sfânta Treime.
Odată introdus în comunitatea eclezială, ca însăși manifestare și vestire a Împărăției Treimice, mărturisirea de credință continuă în coliturghisirea rugăciunii de mulțumire a Bisericii pentru mântuirea lumii și culminează cu împărtășirea din ospățul Tatălui încă de acum, încă de aici: „Am văzut lumina cea adevărată…” vestește această cântare cincizecimică pe care Biserica Ortodoxă o intonează după fiecare săvârșire a Sfântului Botez care se termină cu Împărtășirea din Potirul Vieții.
Credinciosul, prin Taina Botezului intră în comuniune cu Dumnezeu, se naște la viața spirituală, se înnoiește permanent, având ca model pe „casnicii” lui Dumnezeu care locuiesc în Ceruri și se bucură continuu de vederea Slavei dumnezeiești.
BIBLIOGRAFIE
Cărți – Izvoare :
1. Biblia sau Sf.Scriptură, Tipărită cu îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriah Teoctist, Patriarhul B.O.R, Edit.I.B.M.B.O.R., București, 1988
2. ANDRUTSOS, Hristu, Dogmatica Bisericii Răsăritene, Trad. de Dr.Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930.
3. BOBRINSKOY, Pr.Prof. Boris, Împărtășirea Duhului Sfânt, Edit.I.B.M.B.O.R., București, 1999
4. BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, Edit. Paideea, 1997
5. CABASILA, Nicolae, Despre viața în Hristos, Trad. de Prof.Dr.Teodor Bodogae, Sibiu, 1946
6. CHIRIL al Ierusalimului, Sf., Cateheze, Trad. de Dumitru Fecioru, Edit. Institutului Biblic, București, 1945
7. COMAN, P.S.Episcopul Oradiei, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor, Oradea, 1980
8. DAMASCHIN, Sf.Ioan, Dogmatica, București, 1938
9. DEHELEANU, Pr. Dr. Petre, Manual de sectologie, Arad, 1948
10. EVDOCHIMOV, Paul, Ortodoxia, Trad.D.Stăniloae, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1996
11. IOAN Gură de Aur, Sf., Cateheze baptismale, trad. Pr. Marcel Hancheș, Edit. Oastea Domnului, Sibiu, 2003
12. ISIDOR, Pr.Prof. Todoran, Teologie Dogmatică ortodoxă, Edit.Renașterea, Cluj – Napoca, 2000
13. MARCU Ascetul, Sf., Despre Botez, în Filocalia I, trad.din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1947
14. NICOLE, Mitr.Banatului, Pedobaptismul, Arad, 1975
15. RADU, Pr.Prof. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Edit.I.B.M.B.O.R., București, 1978
16. SCHMEMANN, Pr.Alexandre, Din apă și din Duh, Edit. Symbol, 1992
17. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol.III, Edit. I.B.M.B.O.R., București, 1978
18. VASILE cel Mare, Sf., Despre Botez, Trad.Pr.D.Georgescu, Colecția Comorile Pustiei, Edit. Anastasia, 1999
Studii și articole:
19. AVRAMESCU, Pr.Drd.Ioan, Ființa Bisericii în Sfintele Taine, rev.Ortodoxia, nr.4, 1972
20. CHIȚESCU, Prof.Nicolae, Sfintele Taine, rev.St. Teologice, nr.7-8, 1949
21. IOAN, Pr.Mircea, Taina Botezului , rev. Ortodoxia, nr.3-4, 1979
22. IZVORANU, Alexandru, Prezența Duhului Sfânt în Taine, București, 1977
23. GEORGESCU, Mihai, Sfintele Taine după Catehezele Sf.Chiril al Alexandriei, rev.St.Teologice, nr.7-9, 1959
24. MANOLACHE, Drd.Ana, Sfânta Taină al Botezului, rev.Glasul Bisericii, nr.5-6, 1979
25. NICOLAE, Mitr. Ardealului, Valoarea Morală a Sf.Taine, rev.St.Teologice, Sibiu, 1969
26. OLIVIER, Clement, Puterea Credinței, Trad.de Avramescu Alexandrina,
27. POPESCU, Prof.Dumitru, Doctrina despre Taina Botezului, rev.Ortodoxia, nr.3, 1961
28. RADU, Pr.Prof.Dr.Dumitru, Sfintele Taine în viața Bisericii, rev. St. Teologice, nr. 3-4, 1981
29. Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică din punct de vedre ortodox, rev. BOR, nr.11-12, 1980
30. Idem, Semnificația soteriologică a Botezului, rev. Ortodoxia, nr. 4-5, 1955
31. Idem, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine (teză de doctorat ), București, 1979
32. REMETE, Pr. Prof. George, Curs dogmatică pentru anul al IV-lea. Misteriologie, 2006
33. ROMAN, Pr. Gh. Gheorghe, Implicațiile eclesiale ale Tainei Botezului, București, 1982
34. SPIRIDON, Pr. Prof. Dr., Botezul din necesitate, Edit. Revistei Teologice, Sibiu, 1940
35. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Numărul Tainelor. Raportul dintre ele și Tainele în afara Bisericii, rev. Ortodoxia, nr. 2, 1956
36. Idem, Din aspectul sacranental al Bisericii, rev. St. Teologice, nr. 9-10, 1964
37. Idem, Transparența Bisericii în viața sacramentală, rev. Ortodoxia, nr. 4, 1970
38. Idem, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, rev. Ortodoxia, nr.2, 1968
39. Idem, Drumul cu Hristos Mântuitorul, prin Tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, rev. Ortodoxia, nr.2, 1976
40. TUDOR, Pr. Prof. Dr. Isidor, Sfinte Taine și Ierurgii, rev. Mitropolia Ardealului, nr. 1-3, 1965
41. VIEZUIANU, Pr. Prof. Drd. Dumitru, Semnificația și rolul Botezului, rev. St. Teologice, nr. 1-2, 1980
42. ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Sfintele Taine, rev. Mitropolia Ardealului, nr. 3-4, 1971
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Taina Sfantului Botez (ID: 167334)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.