Taina Preotiei In Biserica Greoc Catolica Romana

Lucrare de licență

Declarație

TAINA PREOȚIEI

ÎN BISERICA GRECO-CATOLICĂ ROMÂNĂ

CUPRINS

Declarație

CUPRINS

INDICE ANALITIC

Abrevieri

Abrevieri biblice

Alte Abrevieri

INTRODUCERE

Capitolul I

Ministrul Sfintei Hirotoniri

1.1 Hirotonirea Episcopului

1.1.1 „Episcopul va fi hirotonit de trei Episcopi” (Can. 746)

1.1.2 Prezența mai multor episcopi subliniază caracterul colegial al episcopatului

1.2 Hirotonirea diaconului și a preotului

1.3 Despre candidații la Sfânta Hirotonie

1.3.1 Cerințe care trebuie îndeplinite de candidații la Sf. Hirotonire în vederea validității sacramentului

1.3.2 Cerințe care trebuie îndeplinite de candidații la Sf. Hirotonire în vederea liceității sacramentului

1.3.3 Impedimente

1.3.4 Vârsta prescrisă de drept pentru primirea sacramentului hirotonirii în diferitele lui grade

1.3.5 Necesitatea unei formări intelectuale adecvate

1.3.6 Căsătoria candidaților la hirotonire

1.4 Sfânta preoție în Dreptul Particular al Bisericii Greco Catolice Române

Capitolul II

Celebrarea liturgică a sacramentului Sfintei Preoții în ritul bizantin român

2.1 Gradele minore ale clerului

2.1.1 Lectoratul

2.1.2 Ipodiaconatul

2.2 Gradele majore ale clerului

2.2.1 Hirotonirea diaconului

2.2.2 Hirotonirea preotului

2.2.3 Hirotonirea episcopului

CAPITOLUL III

IZVOARE PATRISTICE:

SFINȚII TREI IERARHI DESPRE PREOȚIE

3.1 Preotul la Sfântul Vasile cel Mare

3.2 Preotul la Sfântul Grigore de Nazianz

3.3 Preotul la Sfântul Ioan Gură de Aur

Concluzii

Anexe

Veșmintele gradelor minore ale clerului

Veșmintele Diaconului

Veșmintele preotului

Veșmintele Episcopului

DICȚIONAR

BIBLIOGRAFIA

1. Izvoare

Izvoare biblice

Izvoare ecleziastice

Izvoare antice și texte liturgice

2. Autori Români

3. Alți autori

INDICE ANALITIC

A

America Latină 26

Antiohia 16, 18, 58

Arhiepiscop Major 14

Australia 26

B

Biserica 12

Bisericile Orientale 12, 14, 25, 26, 61

Blaj 36, 78

C

Canada 26

Canoanele Apostolilor 18, 20

Cartagina 16

CCEO 11, 12, 17, 18, 20, 21, 22, 23, 24, 26, 27

Cesarea 55

CIC 11

Conciliul Provincial 12, 28

Conciliul Ecumenic de la Niceea I 15

Conciliul Ecumenic din Calcedon 14

Conciliul Trulan 22

Conciliul Vatican al-II-lea 12

Conciliului Ecumenic Niceea II 16

Constantinopol 18, 52, 55

Crezul Niceo – Constantinopolitan 45

D

Dreptul Particular 28

Dumnezeu 13, 17, 18, 19, 22, 26, 29, 31, 32, 33, 35, 36, 38, 42, 43, 44, 45, 46, 48, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 60, 62, 63, 73

E

Epigonatul 45, 48

Episcop 15, 16, 18, 21, 34, 35, 37, 39, 42, 43, 48

F

Familie 29, 35, 52, 61

G

Grigorie de Nazianz 12, 56

H

Hirotesire 31

Hirotonia 12

I

Isus Hristos 18, 19, 20, 21, 24, 28, 30, 33, 35, 36, 37, 38, 42, 43, 44, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 53, 56, 57, 58, 60, 62, 74, 76

Ioan Gură de Aur 12, 51, 58, 61

Ipodiacon 38

L

Laodiceea 16

Lectoratul 12, 31, 32, 37, 61

Lumen Gentium 14, 17

M

Magisteriul Bisericii 12

Meletius al Antiohiei 58

Mitropolit 14

P

Păstor 24, 48

Patriarh 15

PCCICOR 11

R

Roma 56, 59, 62, 78

S

Sardica 16, 18, 24

Scaunul Apostolic 18, 26

Sfânta Liturghie 29, 31, 32, 33, 34, 36, 54, 58, 61, 74

Sfânta Masa 37, 41

Sfânta Taină a Împărtășaniei 19, 56

Sfântul Apostol Pavel 29, 36

Sfânta Treime 13, 33, 49, 74

Sfinții Trei Ierarhi 12, 51

Spiritul Sfânt 13

Statele Unite ale Americii 26

T

Taina Preoției 12

Taina Sfântului Botez 19

Taina Sfântului Mir 19

Taina Sfintei Preoții 12, 28, 31, 34, 35

Teofil din Alexandria 58

V

Vasile cel Mare 12

Vecernie 55

Viață 28, 30

Abrevieri

Abrevieri biblice

Cărțile biblice

Gen Cartea Genezei

Ex  Cartea Exodului

Lev Cartea Leviticului

Num Cartea Numerilor

Dt Cartea Deuteronomului

Ios Cartea lui Iosue

Jud Cartea Judecătorilor

Rut Cartea lui Rut

1Sam Cartea întâi a lui Samuel

2Sam Cartea a doua a lui Samuel

1Rg Cartea întâi a Regilor

2Rg Cartea a doua a Regilor

1Cr Cartea întâi a Cronicilor

2Cr Cartea a doua a Cronicilor

Esd Cartea lui Esdra

Neh Cartea lui Nehemia

Tob Cartea lui Tobia

Idt Cartea Iuditei

Est               Cartea Esterei

1Mac Cartea întâi a Macabeilor

2Mac Cartea a doua a Macabeilor

Iob Cartea lui Iob

Ps Cartea Psalmilor

Prov Cartea Proverbelor

Qoh Cartea lui Qohelet (Ecleziastul)

Ct Cartea Cântării Cântărilor

Înț Cartea Înțelepciunii

Sir Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)

Is Cartea Profetului Isaia

Ier Cartea profetului Ieremia

Lam Cartea Lamentațiunilor (Plângerile lui Ieremia)

Bar Cartea profetului Baruh

Ez Cartea profetului Ezechiel

Dan Cartea profetului Daniel

Os Cartea profetului Osea

Il Cartea profetului Ioel

Am Cartea profetului Amos

Abd Cartea profetului Abdia

Iona Cartea profetului Iona

Mih              Cartea profetului Mihea

Nah Cartea profetului Nahum

Hab Cartea profetului Habacuc

Sof Cartea profetului Sofonia

Ag Cartea profetului Aggeu

Zah Cartea profetului Zaharia

Mal Cartea profetului Malahia

Mt Evanghelia sfântului Matei

Mc Evanghelia sfântului Marcu

Lc Evanghelia sfântului Luca

In Evanghelia sfântului Ioan

Fap Faptele Apostolilor

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

Fil Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni

Col Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni

1Tes Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către  Tesaloniceni

2Tes Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către  Tesaloniceni

1Tim Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei

2Tim Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei

Tit Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit

Flm Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filemon

Evr Scrisoarea către Evrei

Iac Scrisoarea sfântului apostol Iacob

Iud Scrisoarea sfântului apostol Iuda

1Pt Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru

2Pt Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru

1In Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan

2In Scrisoarea a doua sfântului apostol Ioan

3In Scrisoarea a treia sfântului apostol Ioan

Ap Cartea Apocalipsului

Alte Abrevieri

can. / cann. (canon / canoane)

cap. / capp. (capitol / capitole)

cfr. (conform)

CCEO (Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium )

CIC (Codex Iuris Canonici)

d. C. (după Cristos)

n. / nn. (numar / numere)

OT (Optatam Totius- Decretul Conciliului Vatican II despre formarea preoțescă)

PCCICOR (Pontificia Commissio Codici Iuris Canonici Orientalis Recognoscendo)

vol. (volum)

INTRODUCERE

Tema acestei lucrări reprezintă o aprofundare a doctrinei ecleziastice în jurul Tainei Preoției, în tradiția uneia dintre Bisericile Orientale sui iuris.

Abordarea temei legate de Preoție vine analizată din trei puncte de vedere diferite: canonico – legislativ, liturgic și teologico – patristic.

Lucrarea este divizată în trei capitole, urmate de concluzii alături de un dicționar care explică termenii tehnici, dar și unele ilustrații care vor spori descrierile diverselor veșminte liturgice, conținute în text.

Primul capitol din prezenta lucrare va fi un rezumat al normelor canonice majore cuprinse în Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium (CCEO) privitor la Taina Preoției, în materie de candidați, ministru, impedimente, materie etc. în ceea ce privește corecta și valida celebrare valabil a acestui sacrament și administrarea lui doar pentru cei ce sunt vrednici. Prezentarea canoanelor sacre ale Codului canoanelor Bisericilor Orientale va fi însoțită de mai multe trimiteri la canoanele orientale antice și a textelor Magisteriul Bisericii, ca de altfel și la documentele Conciliului Vatican al-II-lea.

Pe lângă toate acestea, la sfârșitul primului capitolul va fi dedicată o secțiune de expunere a doctrinei despre Preoție cuprinsă în documentele de la Primul Conciliu Provincial al Bisericii Greco Catolice Române ținut între 5 – 14 mai1972.

Al doilea capitol va fi o expoziție a tradiției liturgice Constantinopolitane în jurul modului de celebrare a sacramentului preoției (hirotonia) în diversele grade și binecuvântările (hirotesirea) referitoare la gradele minore ale clerului, care astăzi în uzanța Bisericii au rămas numai lectoratul și ipodiaconatul. Expoziția va fi însoțită de citații ale textelor liturgice.

Capitolul al treilea și ultimul al lucrării va fi o expoziție de doctrină teologică despre preot în viziunea a trei părinți ai Bisericii, cei mai reprezentativi ai secolului al – IV-lea, care, în tradiția liturgică bizantină, sunt cunoscuți sub numele de Trei Ierarhi: Vasile din Cezareea, Grigorie de Nazianz și Ioan Gură de Aur.

Biserica Bizantină cântă lauda lor într-o stihiră (30 ianuarie) spunând: „pe organele harului, alăutele Spiritului, trâmbițele bine vestitoare ale propovăduirii, tunetele cele înfricoșătoare și vrednice de auzit, care de sus au glăsuit și mărirea lui Dumnezeu au făcut-o cunoscută până la margini, pe cei trei propovăduitori ai Sfintei Treimi: pe Ioan împreună cu Vasile și cu Grigore, după vrednicie, să-i cinstim”.

Capitolul I

Ministrul Sfintei Hirotoniri

1.1 Hirotonirea Episcopului

Dreptul privitor la hirotonia episcopală e fundamentat pe normele din vechime. Canonul 28 de la Conciliul Ecumenic din Calcedon (451) stabilește: „…fiecare mitropolit […] împreună cu episcopii din eparhie (mitropolie) hirotonind pe episcopii din eparhie (mitropolie) după cum se rânduiește […] prin dumnezeieștile canoane; iar mitropoliții pomenitelor dieceze să fie hirotoniți, după cum s-a spus, de către arhiepiscopul Constantinopolului…”.

În Lumen Gentium nr. 21 se afirmă că: „Numai episcopii au puterea de a primi noi aleși în colegiul episcopal prin consacrare”. Numai printr-o hirotonire legitimă (având mandat), un candidat la episcopie devine membru al colegiului episcopilor, aflându-se în comuniune ierarhică cu capul colegiului, care este Romanul Pontif (cfr. Can. 49).

În Bisericile Orientale hirotonia episcopilor este rezervată după caz: Patriarhului (cfr. can 86-§1, 2o), Arhiepiscopului Major (cfr. Can. 152) sau Mitropolitului (cfr. Can. 159, 1o).

Patriarhul, având putere asupra tuturor episcopilor Bisericii sui iuris pe care o prezidează (Can. 56), poate hirotoni Mitropoliții personal, sau prin intermediul altor episcopi, dacă este împiedicat; de asemene el poate hirotoni toți episcopii dacă dreptul particular permite. Același lucru este valabil și în cazul Arhiepiscopului Major (cfr. Can. 151). De asemenea revine Mitropolitului care prezidează o provincie aflată pe teritoriul Bisericii patriarhale sau Arhiepiscopale Majore și Mitropolitului care prezidează o provincie Mitropolitană sui iuris îndatorirea de a hirotoni episcopi pentru propria provincie (cfr. cann. 133 -§1, 1o; 159, 1o).

Dacă hirotonirea nu e celebrată de Patriarh, Arhiepiscop Major sau Mitropolit, este nevoie de mandatul lor legitim, altfel hirotonirea este ilicită.

Can. 1459-§1 stabilește pedepsirea cu excomunicarea majoră a episcopilor care au hirotonit fără mandat.

1.1.1 „Episcopul va fi hirotonit de trei Episcopi” (Can. 746)

Constituțiile apostolice (380) stabilesc: „Dispunem ca episcopul să fie hirotonit de trei episcopi sau măcar doi, pentru că mărturia a doi sau trei este mai solidă și de nediscutat; și dacă și dacă nu este posibil, să fie constituit de unul singur”(Cartea III, 20,1).

Primul canon al Apostolilor, datat în jurul anului 400 d. Hr. stabilește: „episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi” (Cartea II, 20, 1).

Canonul 4 de la Conciliul Ecumenic de la Niceea I (325) arată că:

„Se cuvine […] ca episcopul să se așeze […] de către toți (episcopii) cei din eparhie (mitropolie, provincie), iar dacă ar fi greu un lucru ca acesta […] adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători făcându-se și cei absenți și consimțind prin scrisori, atunci să se facă hirotonirea”.

Acest canon este reluat de Can. 3 al Conciliului Ecumenic Niceea II altor episcopi, dacă este împiedicat; de asemene el poate hirotoni toți episcopii dacă dreptul particular permite. Același lucru este valabil și în cazul Arhiepiscopului Major (cfr. Can. 151). De asemenea revine Mitropolitului care prezidează o provincie aflată pe teritoriul Bisericii patriarhale sau Arhiepiscopale Majore și Mitropolitului care prezidează o provincie Mitropolitană sui iuris îndatorirea de a hirotoni episcopi pentru propria provincie (cfr. cann. 133 -§1, 1o; 159, 1o).

Dacă hirotonirea nu e celebrată de Patriarh, Arhiepiscop Major sau Mitropolit, este nevoie de mandatul lor legitim, altfel hirotonirea este ilicită.

Can. 1459-§1 stabilește pedepsirea cu excomunicarea majoră a episcopilor care au hirotonit fără mandat.

1.1.1 „Episcopul va fi hirotonit de trei Episcopi” (Can. 746)

Constituțiile apostolice (380) stabilesc: „Dispunem ca episcopul să fie hirotonit de trei episcopi sau măcar doi, pentru că mărturia a doi sau trei este mai solidă și de nediscutat; și dacă și dacă nu este posibil, să fie constituit de unul singur”(Cartea III, 20,1).

Primul canon al Apostolilor, datat în jurul anului 400 d. Hr. stabilește: „episcopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi” (Cartea II, 20, 1).

Canonul 4 de la Conciliul Ecumenic de la Niceea I (325) arată că:

„Se cuvine […] ca episcopul să se așeze […] de către toți (episcopii) cei din eparhie (mitropolie, provincie), iar dacă ar fi greu un lucru ca acesta […] adunându-se în orice chip trei la un loc, împreună alegători făcându-se și cei absenți și consimțind prin scrisori, atunci să se facă hirotonirea”.

Acest canon este reluat de Can. 3 al Conciliului Ecumenic Niceea II (787); aceeași idee a fost susținută și în cadrul conciliilor particulare Antiohia (341) Can. 19; Cartagina (419) Cann. 13 și 49, Laodiceea (347/381) Can. 12 și Sardica (343/344) Can. 6.

1.1.2 Prezența mai multor episcopi subliniază caracterul colegial al episcopatului

Episcopul principal își va asocia cel puțin alți doi episcopi consacratori. Este chiar de preferat ca toți episcopii prezenți să consacre alesul împreună cu aceștia.

Se cere de asemenea ca al doilea și al treilea episcop consacrant să facă parte din aceeași Biserică sui iuris din care face parte și primul (cfr. Can. 746-§2).

Totuși același Can. 746-§2 lasă posibilitatea ca în cazul în care nu pot fi prezenți doi episcopi coconsacratori din aceeași Biserică sui iuris din care face parte și primul episcop care hirotonește, pot fi și din altă Biserică sui iuris.

1.2 Hirotonirea diaconului și a preotului

Candidatul la diaconat sau preoție va fi hirotonit de către propriul episcop eparhial, sau în cazul în care acesta nu poate fi prezent, de către un alt episcop însărcinat printr-o scrisoare de demitere (cfr. Can. 747).

Constituțiile Apostolice (380) stabilesc: „Dispunem ca […] să fie constituit de către un singur Episcop preotul și diaconul și restul clerului”(Cartea III, 20, 1). Prin aceasta se subliniază unitatea preotului cu propriul episcop.

În Presbiterorum Ordinis la nr. 7 se afirmă că:

„Episcopii, în virtutea darului Spiritului Sfânt dat preoților prin hirotonire, au în preoți colaboratori și sfătuitori necesari în slujirea și funcția lor de a învăța, de a sfinți, și de păstori poporul lui Dumnezeu” (munera sanctificendi, docendi et regendi).

Lumen Gentium nr. 28 atestă faptul că: „Prezbiterii, deși nu dețin plinătatea preoției și depind de episcopi în exercitarea puterii lor, sunt totuși uniți cu aceștia în demnitatea sacerdotală”. Astfel devine clar motivul pentru care orice cleric trebuie să fie înscris într-o eparhie, exarhat sau institut religios (cfr. Can. 357-§ 1). Conform Can. 358 „prin hirotonirea diaconală cineva este înscris ca și cleric al eparhiei pentru al cărei serviciu a fost hirotonit…”.

Canonul 6 de la Conciliul Ecumenic din Calcedon (451) afirmă:

„Nimeni să nu fie hirotonit fără sorocire (destinație, absolut fără legătură, legat de vre-un loc), nici prezbiterul nici diaconul, nici altcineva oarecare din starea bisericească (clericală). Cine vine hirotonit trebuie să fie atașat unei biserici a orașului sau a țării, sau unei capele a unui martir sau unei mânăstiri” .

Conform acestei norme, orice diacon sau preot este încorporat prin Sfânta Hirotonire vieții ecleziale într-o eparhie determinată, sub autoritatea propriului episcop. Fiecare preot sau diacon trebuie să fie hirotonit de propriul episcop, precum stabilește Can. 747 și de către un alt episcop având o scrisoare legitimă de demitere.

Canonul 1459-§ 1 afirmă că: „Episcopul care a administrat cuiva hirotonirea diaconală sau preoțească contra prescrierilor canoanelor, va fi pedepsit cu excomunicarea majoră”.

Pentru ca un episcop să poată hirotoni un candidat dintr-o altă Biserică sui iuris are nevoi de permisiunea Scaunului Apostolic, iar dacă acesta din urmă este înscris într-o Biserică Patriarhală și are domiciliul în limitele teritoriale ale acestei Biserici, permisiunea o poate acorda Patriarhul (cfr. Cann. 748 -§ 2; 752).

Un episcop nu poate celebra Sfânta Hirotonire pe teritoriul unei alte eparhii decât a sa, fără a fi primit permisiunea episcopului eparhial din acea eparhie (cfr. Can. 749).

Episcopul care face hirotoniri în afara eparhiei sale, fără învoirea Episcopului respectiv, „să se caterisească și el și aceia pe care i-a hirotonit” (cfr. Canoanele Apostolilor nr. 35 (Cartea VIII, 47,35); Niceea I nr. 16; Constantinopol I nr. 2; Efes nr. 8, Antiohia nr. 13, 22; Sardica nr. 3).

În cazul Patriarhului, normele de drept particular pot fi stabilite și altfel în acest caz (cfr. Can. 749).

1.3 Despre candidații la Sfânta Hirotonie

1.3.1 Cerințe care trebuie îndeplinite de candidații la Sf. Hirotonire în vederea validității sacramentului

Numai prin Botezul primit în fapt, omul devine capabil de celelalte sacramente” (Can. 675,2). Fiind încorporat lui Hristos participă la misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii îndeplinind în mod specific funcția sacerdotală, profetică și regală a lui Hristos (cfr. Can. 7).

Anumiți creștini se disting de ceilalți prin divina inspirație: „clerici prin hirotonire sunt deosebiți, prin sfânta instituire de ceilalți creștini” (Can. 323, 2). Canonul 754 vine în întâmpinarea celor amintite mai sus afirmând că „sacra hirotonire o poate primi valid numai bărbatul botezat”. Astfel, pe lângă necesitatea apartenenței la poporul lui Dumnezeu, candidatul la Sfânta Hirotonie trebuie să fie de parte bărbătească.

Declarația Iter insigniares din 30 noiembrie 1975 a Congregației pentru Doctrina Credinței stabilește că:

„Biserica Catolică nu a susținut nici o dată că femeile pot primi valid hirotonirea prezbiterială sau episcopală; Biserica, cheamă doar bărbații la ordinul sacru și la ministerul propriu sacerdotal, dorind să rămână fidelă normelor lăsate de Hristos și păstrate cu fidelitate de apostoli”.

Chiar dacă religiile păgâne în mijlocul cărora s-a dezvoltat creștinismul, aveau preotese, nu există documente care să ateste prezența femeilor în funcție prezbiterială sau episcopală. Așa numitele diaconese se ocupau doar cu pregătirea catehumenelor pentru Botez și cu administrarea Sf. Împărtășanii la femeile bolnave.

1.3.2 Cerințe care trebuie îndeplinite de candidații la Sf. Hirotonire în vederea liceității sacramentului

Se cere ca subiectul Sfintei Hirotoniri să fi primit Taina Sfântului Mir (Can. 758 – § 1, 1°).

În Tradiția Constantinopolitană Sf. Mir este administrat imediat după Botez pentru a sublinia, prin celebrarea liturgică, inseparabilitatea acestor două sacramente, în vederea unei încorporări depline în misterul și în trupul lui Hristos și al Bisericii, pentru o împărtășire a preoției regale.

1.3.3 Impedimente

CCEO vorbește de impedimente în ceea ce privește primirea ordinului sacru, nu de iregularități precum se exprimă canoanele din CIC în acest sens, deoarece această ultimă terminologie nu este proprie Bisericilor Orientale. În ceea ce privește substanța, CCEO și CIC nu diferă pe plan disciplinar.

Respectul menit sacrilor miniștri impune neadmiterea la hirotonire a subiecților din diferite impedimente. Aceste impedimente fac ilicită primirea sacramentului, dar nu-i afectează validitatea. Deși nu este o sancțiune penală, impedimentul este un mijloc de salvgardare a demnității statului clerical și a funcțiilor ecleziastice excluzând pe cei nepotriviți sau incapabili de a dezvolta misiunea acestui sacru minister.

Canonul 758 – § 1, 2° afirmă necesitatea de a avea o „conduită morală și calități fizice și psihice corespunzătoare hirotonirii sacre”. În acest sens Canoanele Apostolilor nr. 77 și 78 stabilesc:

„(77) dacă cineva ar fi hirotonit cu ochiul vătămat sau cu piciorul rănit, dar este vrednic de episcopie, să fie hirotonit căci nu stricăciunea […] trupului îl spurcă pe el, ci necurăția sufletului […] (78) Iar surd fiind și orb, să nu fie […] episcop, nu pentru că ar fi spurcat, ci pentru ca să nu împiedice […] cele bisericești”.

Din aceste vechi canoane care sunt valabile și în cazul candidaților la diaconat și preoție, rezultă că Sfinții Părinți, chiar dacă insistau mai mult asupra calităților spirituale, le cer și pe cele fizice, de care ar fi nevoie spre slujirea clericală.

Infirmitățile psihice nu permit desfășurarea corectă a ministeriului (cfr. Can. 762). Demența sau nebunia este un stadiu de infirmitate mentală caracterizat prin pierderea progresivă a facultăților mintale și morale.

Expresia infirmitate psihică trebuie înțeleasă într-un sens larg în raport cu desfășurarea ministeriului. Pentru depistarea acestui gen de inabilitate, trebuie ca episcopul eparhial sau superiorul major să se servească de examinarea și părerea unuia sau mai multor preoți. Examinarea trebuie fundamentată pe reguli științifice doar dacă din circumstanțe nu apare ca fiind inutilă.

Canonul 1255 arată necesitatea de a face apel la experți „de fiecare dată când dreptul sau judecătorul prescriu examinarea și părerea lor” (cfr. Can. 1366).

Impedimentele prezentate de Can. 762 – § 1, 2°-6° se referă la păcate grave comise după botez de către eventuali candidați la hirotonire.

Impedimentul din Can. 762 – § 1, 2° nu se referă doar la apostazie, erezie sau schismă, ci și la alte delicte care ar consta în declarații sau manifestări ale voinței, doctrinei sau științei (cfr. Cann. 1436, 1437).

În canonul 10 de la Conciliul Ecumenic din Niceea I se afirmă că: „oricâți din cei căzuți (de la credință) au fost înaintați (în cler) fie cu neștiință , fie cu știință mai dinainte (a stării lor) din partea celor ce i-au înaintat, acesta nu aduce slăbire […] canonului bisericesc, pentru că după ce se vor cunoaște, se caterisesc”.

De asemenea canonul 62 al Apostolilor, care se referă la apostazia clerului, spune că: „dacă pentru frica omenească, fie a vreunui iudeu, fie a vreunui elen, sau vreunui eretic, vreun cleric cumva leapădă numele lui Hristos, să se îndepărteze din Biserică […]; iar dacă leapădă numele de cleric să se caterisească, dar pocăindu-se să fie primit la loc”(Cartea VIII, 47,62).

Impedimentul care se referă la căsătoria ilegitimă a candidatului (Can. 762 – § 1, 3°) este justificat de necesitatea păstrării integrității sacramentului căsătoriei, și a impedimentelor matrimoniale de ordin sacru (Can. 804), al votului perpetuu de castitate (Can. 805) și al unei căsnicii precedente (Can. 802).

Canonul 17 al Apostolilor stabilește că:

„cel care s-a legat cu două căsătorii după Botez, sau care a luat concubină […], nu poate să fie episcop sau prezbiter sau diacon…” și 18: „cel care a luat în căsătorie văduvă, sau lepădată (alungată) sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriță), nu poate să fie episcop, sau prezbiter sau diacon…”(Cartea VIII, 47,17-18).

Canonul 3 de la Conciliul Trulan dezvoltă de asemenea ideea că cei căsătoriți de două ori nu pot fi clerici. Canonul Sf. Vasile cel Mare oprește „de la slujbe pe cei ce s-au căsătorit de două ori”.

Impedimentul împotriva celui care a comis omicidiu voluntar sau avort sau a cooperat pozitiv la săvârșirea lui (Can. 762 – § 1, 4°), încălcând învățătura Bisericii de a apăra viața. Sfintele canoane din vechime stabilesc pedepse severe în ceea ce-i privesc pe cei care comit omucidere, nu doar voluntar ci și involuntar. Dacă sunt clerici sunt depuși, dacă sunt laici sunt excomunicați.

În normativa actuală doar omuciderea voluntară constituie un delict și un impediment în ceea ce privește hirotonirea. Can. 1450 din CCEO stabilește că: „- § 1 cel care a comis omucidere, va fi pedepsit cu excomunicarea majoră ; clericul va fi pedepsit pe lângă aceasta și cu alte pedepse, inclusiv depunerea. – § 2 Tot astfel va fi pedepsit cel care a provocat avort urmat de efect, rămânând neschimbat 728- §, 2”.

Impedimentul în cazul mutilării sau a tentativei de sinucidere (Can. 762 – § 1, 5°) este stabilit clar în normativa veche orientală. Canonul 22 al Apostolilor prescrie: „cel care s-a mutilat pe sine, să nu se facă cleric fiindcă ucigaș de sine este și vrăjmaș al credinței (rânduielii) lui Dumnezeu”(Cartea VIII, 47,22).

În canonul 1 al Conciliului de la Niceea I (325) se stabilește:

„dacă cineva în boală, s-a tăiat cu meșteșug (s-a operat) de către medici, sau de către barbari s-a tăiat pe sine, acesta, chiar dacă se numără în cler […], se cade să înceteze a mai face parte din cler și de acum înainte nici unul dintre cei de felul acesta nu trebuie să se înainteze (în cler)”.

Canonul 762 – § 1, 6° privește abuzul de ordine sacră „cel care a împlinit un act al hirotonirii rezervat aceluia care este constituit în hirotonirea episcopală sau a preoției, sau fiind privat de acesta, ori fiindu-i interzisă exercitarea acesteia datorită unei pedepse canonice oarecare”. Can. 762 – § 1, 7° se referă la acele oficii publice care comportă participarea în exercițiul puterii civile și alte activități incompatibile cu ministerul sacru „cel care exercită o funcție sau un serviciu interzis clericilor, despre care trebuie să dea socoteală, până când, abandonate fiind funcția și serviciul, și, de asemenea, fiind făcută darea de seamă, a devenit liber” (cfr. Cann. 382, 383, 385).

Impedimentul prezentat la canonul 762 – § 1, 8°, stabilit clar de canonul de la Conciliul din Niceea I (325) stabilește că nu se admit în cler neofiții „neofitul, exceptând cazul în care, după judecata Ierarhului, este încercat suficient”.

1.3.4 Vârsta prescrisă de drept pentru primirea sacramentului hirotonirii în diferitele lui grade

Canonul 758 – § 1, 3°, din CCEO stabilește necesitatea respectării vârstei minime prescrise de drept pentru candidatul la hirotonire.

Canonul 759 – § 1 vine în întâmpinarea acestui canon arătând că:

„vârsta prescrisă pentru diaconat este de douăzeci și trei de ani împliniți, pentru preoție de douăzeci și patru de ani împliniți, rămânând neschimbat dreptul particular care ar pretinde o vârstă mai înaintată”. În cazul candidatului la episcopat, Can. 180, 4o precizează: „vârsta de cel puțin treizeci și cinci de ani” și cel puțin cinci ani de preoție (180, 5o).

Canonul 758 – § 1, 6o se referă la necesitatea primirii treptelor inferioare anterioare treptei clericale la care aspiră candidatul, conform normei particulare a Bisericii sui iuris.

Canonul 10 de la sinodul particular de la Sardica (343/344) care se referă la ținerea rânduielii canonice a treptelor preoțești:

„… să nu se așeze în episcopat mai înainte până nu va fi îndeplinit slujba de citeț și de diacon, și de prezbiter, ca prin fiecare treaptă, de s-ar socoti vrednic să poată păși progresând spre înălțimea episcopiei și va avea gradul fiecărei trepte lungime de vreme, firește nu prea mică, prin care să se poată cunoaște credința lui și felul onestității moravurilor și statornicia și buna cuviință a lui”.

1.3.5 Necesitatea unei formări intelectuale adecvate

Conform directivelor Conciliului Vatican II conținute în decretul despre formarea clericală, Optatam Totius, educația viitorilor miniștri trebuie să aibă ca scop formarea unor veritabili păstori ai sufletelor după exemplul Domnului nostru Isus Hristos, Învățător, Preot și Păstor. „De aceea toate elementele formării spirituale, intelectuale și disciplinare să fie îndreptate în mod convergent spre acest scop personal; pentru realizarea lui, toți superiorii și profesorii trebuie să acționeze în mod statornic și unanim, în ascultare fidelă față de autoritatea episcopului” (OT nr. 4). Astfel Conciliul a emanat diverse norme pentru revizuirea studiilor ecleziastice (cultura umanistică, orientarea către teologie, studii filozofice, studii teologice, metode didactice, studii superioare), pentru formarea strict pastorală (educare la dialog, la spiritul misionar, exercitări practice în activități extraseminariale), și pentru perfecționarea formării după perioada studiilor (o actualizare teoretică și practică cfr. OT nr. 13-22).

În urma acestor norme și directive conciliare, Congregația pentru Educația Catolică a emanat diferite documente.

Pentru cei destinați sacerdoțiului, studiile cuprind cursuri filozofice și teologice, care trebuie să cuprindă cel puțin șase ani compleți, astfel încât timpul dedicat studiilor filozofice să atingă doi ani compleți și patru ani de studii teologice (cfr. Can. 348- § 1). În ceea ce privește formarea proprie care trebuie impusă diaconilor care nu sunt destinați sacerdoțiului, Can. 354 stabilește că studiile lor ar trebui să dureze cel puțin trei ani.

În ceea ce privește hirotonirea, aspiranții la preoție pot fi promovați la diaconat doar după terminarea celui de-al patrulea an al perioadei studiilor filozofico-teologice. Apoi pentru ca un diacon să fie admis la preoție se cere să aibă mai întâi terminate studiile teologice.

Canonul 760 admite dreptul Sinodului Episcopilor din Bisericile patriarhale și arhiepiscopale majore, precum și Consiliului Ierarhilor Bisericilor mitropolitane sui iuris, de a stabili în mod diferit în ceea ce privește studiile cerute pentru hirotonirea diaconală. Iar despre formarea miniștrilor sacri orientali în general se vor aplica Cann. 342-356 din CCEO.

1.3.6 Căsătoria candidaților la hirotonire

În ceea ce privește admiterea la ordinele sacre a celor căsătoriți, trebuie amintit mai întâi faptul că statutul preoților uniți prin legătură matrimonială a fost mereu ținut cu mare stimă de-a lungul secolelor în Biserica primară și în Bisericile Orientale (cfr. 373). În schimb, în ceea ce privește Biserica latină, este interzisă primirea hirotonirii de către bărbatul căsătorit, cu excepția diaconului permanent (cfr. CIC Can 1042- § 1).

Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1580, bazându-se pe decretul conciliar PO nr. 16, afirmă:

„În Bisericile Orientale, este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleși numai dintre celibatari, bărbați căsătoriți pot fi căsătoriți diaconi și preoți. Această practică este de multă vreme considerată legitimă; acești preoți exercită o slujire rodnică în sânul comunităților lor. De altfel celibatul preoților este la mare cinste în Bisericile orientale și mulți preoți l-au ales în mod liber, pentru Împărăția lui Dumnezeu. În Orient ca și în Occident, cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoției nu se mai poate căsători”.

„În ceea ce privește admiterea la hirotonirile sacre a celor căsătoriți, se va respecta dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau normele speciale stabilite de Scaunul Apostolic”(Can. 758 § 3). Acest număr § 3 a fost adăugat canonului 758, la cererea unor membri ai PCCICOR, care au vrut să mențină disciplina unui cler celibatar în acele Biserici în care rămâne încă în vigoare o rațiune determinată. Astfel în diferite comunități orientale celibatul a fost, ca normă, respectat de clerici pentru mult timp și cu rezultate pozitive. De asemenea sunt încă în vigoare deciziile Scaunului Apostolic cu privire la regiunile din afara teritoriilor Bisericilor Orientale și mai ales pentru USA, America Latină, Canada, Australia.

În timp ce Can. 373 întărește statutul clericilor uniți prin matrimoniu, conform tradiției Bisericilor Orientale, în Can. 758 § 3, se admite posibilitatea de a opta, precum s-a procedat în Biserica latină, pentru celibatul obligatoriu prin intermediul unei norme de drept particular sau prin norme speciale ale Scaunului Apostolic.

Când se vorbește despre clerul celibatar și despre clerul unit prin legătură matrimonială, trebuie să se aibă în vedere că celibatul și matrimoniul, în ministeriul prezbiterial au făcut parte din tradiția Bisericii universale; de aceea în Bisericile Orientale nu ar trebui îndepărtat candidatul căsătorit, care este apt prin normă de drept, primirii diaconatului și al prezbiteriului.

În ceea ce privește candidatul la episcopat Can. 180, 4o atestă faptul că acesta nu trebuie să „fie ținut de legătura căsătoriei”. Această normă nu interzice o căsătorie anterioară, dar cere ca acea căsătorie să fie dizolvată sau anulată. Can. 853 atestă faptul că: „Legătura sacramentală a căsătoriei, odată ce căsătoria a fost consumată, nu poate fi desfăcută de nici o putere omenească și din nici un motiv, cu excepția morții”.

De-a lungul timpului a existat o evoluție a acestei discipline. Este general recunoscut de către specialiști, că în timpurile apostolice, un văduv sau un bărbat legat prin matrimoniu putea fi promovat la treapta episcopatului cu condiția ca el să fi fost căsătorit o singură dată ( 1 Tim 3, 2).

Cu timpul, alegerea episcopilor din cadrul clerului secular, celibatar sau văduv a evoluat, dar legea vremii respective permitea unu cleric care a fost căsătorit să fie ales episcop cu condiția ca soția lui să consimtă separarea ei de soț și trimiterea în mănăstire. La Conciliul Trullan (691), în Can. 48, se afirmă:

„femeia celui ridicat la vrednicia (demnitatea) episcopiei, divorțând mai înainte de bărbatul său, prin înțelegere întreolaltă (reciprocă) după hirotonirea episcopală asupra lui (ea) să intre într-o mănăstire zidită departe de sălașul (locuința) episcopului și să aibă parte (beneficieze) de îngrijirea (cea) din partea episcopului; dar de s-ar arăta vrednică să se înainteze și la treapta (slujba) diaconiței”.

1.4 Sfânta preoție în Dreptul Particular al Bisericii Greco Catolice Române

În această secțiune a lucrării, va fi evidențiată figura preotului așa cum Conciliul Particular al Bisericii Greco Catolice a creionat-o prin canoanele sale. Tema legată de Sfânta Preoție a fost discutată în Primul Conciliu al Bisericii noastre care s-a ținut între 5 și 14 mai 1972, tratându-se atunci temele legate de Sfintele Taine, temele principale despre credință precum și instituțiile de învățământ ale Bisericii.

Referitor la Taina hirotonirii sunt oferite informații cu privire la persoana care poate primi acest sacrament, vârsta necesară, apoi într-un alt capitol tratându-se despre viața și modul de a trăi al clericilor.

În canoanele Conciliului Provincial vine conturată imaginea preotului, care trebuie să fie demn de această mare Taină a Legii celei noi, instituită de Domnul Isus Hristos. Pentru a primi Taina Preoției, Conciliul Provincial prevede anumite cerințe pentru candidatul la această treaptă. În primul rând candidatul trebuie să fie botezat, să fie sănătos din punct de vedere fizic și mental și să-și fi terminat studiile teologice cu demnitate. De notat aici importanța pe care părinții conciliari o dădeau acestui sacrament, în modul în care nu putea oricine ajunge să primească acest dar, ci doar aceia care au trecut printr-o pregătire intelectuală adecvată.

Demnitatea este un alt aspect evidențiat între canoanele Conciliului; la preoție nu pot ajunge cei care intenționează să cumpere această demnitate sau cei care sunt împiedicați pe baza motivelor de sănătate fizică, sau cei care au comis erezie sau apostazie.

Primul Conciliu Provincial pe care îl analizăm, precum și Constituțiile Apostolice la Can. 35, vorbesc despre ministrul Sfintei hirotoniri aducând aminte că în ceea ce privește acest sacrament, „materia în biserica noastră este impunerea mâinilor” de către episcop.

Biserica oferă linii precise candidaților asupra calităților necesare pentru a primi acest sacrament, cerând preoților să fie exemple vii a lui Hristos în fața credincioșilor; acesta pentru că misiunea mare a preotului este acea de ai conduce pe credincioși spre Cel care este Calea, Adevărul și Viața.

Preotul trebuie să păstreze cu fidelitate bunurile patrimoniale ale Bisericii și nu le piardă sau le confunde cu averile sale personale.

Una dintre cele mai importante învățături, conținute în texte Conciliului este cea referitoare la celebrarea Sfintei Liturghii. În momentul în care celebrează, datoria preotului este aceea de a îmbrăca toate veșmintele corespunzătoare propriului rit.

Preotul trebuie să fie în bună armonie cu toți, rămânând într-o relație bună cu ceilalți membrii ai altor culte creștine din regiunea sa, demonstrând respect. Comportamentul preotului nu trebuie să scandalizeze proprii credincioși, nicidecum modul său de îmbrăcăminte, fiindu-i recomandat preotului, ca nicidecum în călătoriile sale personale să nu renunțe la hainele caracteristice propriei sale misiuni. În întâlnirile pe care poate avea cu alți preoți, sau în cele oficiale, preotul trebuie întotdeauna să poarte haine potrivite, evitând culori luminoase și haine scumpe.

Deoarece Biserica Greco Catolică Română admite la Sfânta Preoție bărbați căsătoriți, părinții conciliari oferă învățături pentru cei care vor dori să urmeze acest mod de viață. Este recomandat ca viitoarea soție de preot să fie aleasă cu grijă, având o bună educație, deoarece de multe ori există probleme, femeia neputând fi aptă misiunii soțului ei. Și în această situație de viață de familie, preotul trebuie să fie un exemplu pentru poporul său și pentru familia lui, guvernând casa sa „în milă, în armonie și ordine, fiind un neobosit în activitățile sale”.

Preotului nu îi este permis să se recăsătorească, această practică fiind condamnată de Biserică: „Biserica noastră a condamnat a doua căsătorie a clericului, celui tentează spre o a doua căsătorie să li se impună pedepse canonice… ”.

Pentru cei care aleg viața de celibat, există, de asemenea, reguli. Aceștia sunt rugați să se roage lui Dumnezeu fără încetare, cerând în rugăciunile lor darul fidelității și al loialității ocupându-și timpul lor liber cu citirea Sfintei Scripturi, înarmându-și corpul lor împotriva ispitelor cu posturi și rugăciuni precum Sfântul Pavel spune: „ci îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (1 Cor 9, 27). Preotul celibatar trebuie mai întâi de toate să ofere timpul său lui Dumnezeu: „dar eu vreau ca voi să fiți fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijește de cele ale Domnului, cum să placă Domnului” (1 Cor. 7, 32).

Viața preotului nu duce lipsă de încercări, pentru aceasta îi este recomandat să se abțină de la păcat, fiindu-i interzis să citească literatură imorală sau să frecventeze barurile. În schimb îi este „iertat preotului petrecerile oneste, în casele private de bună reputație; plimbările, interesul și grija pentru muzică și cânt, mai ales pentru cel sacru, cultivarea copacilor, florilor și a grădinilor”.

În concluzie, Conciliul spune: „toți cei care nu se supun canoanelor, vor fi pedepsiți în conformitate cu canoanele sacre”. Acestea au fost cerințele pe care Conciliul le cerea candidaților la Sfânta Preoție, scoțând în evidență demnitatea pe care preotul trebuie să o aibă înaintea credincioșilor săi, ca reprezentant al lui Hristos pe pământ; și armonia cu care el trebuie să privească la toată lumea, indiferent de confesiunea lor, pentru că toate sunt copii de același Tată.

Capitolul II

Celebrarea liturgică a sacramentului Sfintei Preoții în ritul bizantin român

Biserica bizantină cunoaște două modalități de celebrare a Tainei Preoției de-a lungul istoriei sale. Prima modalitate sunt așa numitele hirotesiri, prin care cei pregătiți sunt introduși treptat în slujirea preoțească. Aceste două trepte minore în tradiția bizantină sunt lectoratul (psaltis) și ipodiaconatul (ypo-diakonos). Trepte minore în tradiția noastră se oferă candidaților, în afara Sfintei Liturghii, de obicei la începutul acesteia, treptele având rolul de serviciu, de bună desfășurare a serviciului divin, ei pregătind cele necesare serviciului, și nu de slujire ca celelalte trepte majore.

Hirotesirea diferă în mod fundamental de hirotonire. Hirotesirea nu este o taină, este o ierugie prin care se acordă celui care o primește un rang, sau o treaptă a clerului inferior. Pentru oficierea acestor hirotesiri, Biserica a rânduit a forma anumite rugăciuni, prin care candidatul primește treptele specifice.

Harul primit prin hirotesire este unul de ajutor pentru slujba încredințată candidatului, nu un har pe care îl primesc candidații la treptele majore. Prin hirotesire se face o separare a celor care acced spre Taina Preoției, față de credincioșii laici, arătând prin aceste trepte minore, o consacrare față de Dumnezeu. Aceste trepte nu oferă capacitatea de a celebra sacramentale, ele fiind doar un serviciu de ajutor, venit în ajutorul preotului. Așadar hirotesirea este o binecuvântare, săvârșită de către episcop.

2.1 Gradele minore ale clerului

2.1.1 Lectoratul

Gradele minore în tradiția constantinopolitană sunt lectoratul (psaltis) și ipodiaconatul (ypo-diakonos) și sunt oferite candidaților înainte de celebrarea Sfintei Liturghii. Acestea au rolul de a ajuta la buna funcționare a serviciului divin, fiind cei care pregătesc necesare pentru celebrările religioase.

Lectoratul este „cel mai important grad minor și este prezent în toate bisericile” și „în general reprezintă începutul carierei ecleziastice”. Cei care au primit harul lectoratului, pot citi lecturile în timpul celebrărilor, în acest mod transmițând Cuvântul Domnului:

„Cel ce s-a făcut citeț, citește poporului Sfintele Scripturi, după porunca diaconului sau a preoților (…) stând cu capul descoperit, în mijlocul bisericii. Dar și în Altar intra ca o slugă a Altarului, aprinde lumânările, aduce foc preotului, merge înaintea Darurilor purtând sfeșnicul, aduce prescurile și apa cea încălzită. El îngrijește biserica și face ascultare la celelalte treburi ale bisericii. El citește pe carte, pe scurt, el este slujitor al lucrurilor dumnezeiești în biserică, fiind dator a face toate întru cucernicie și să cunoască al cui slujitor este și cum că este slugă a lui Dumnezeu și al celor ce se apropie de El, și slujește împreună cu sfinții îngeri, acolo împreună intrând”.

Pentru primirea acestei trepte candidatul trebuia să fi împlinit vârsta de 18 ani „dar, de obicei, cititorul trebuie să aibă cel puțin 18 ani”.

Candidatul este tuns în formă de cruce, Sfântul Simeon al Tesalonicului oferind o explicație în acest sens:

„lucrarea părului înseamnă sfințire, pentru că părul este ca înflorirea din tot trupul și

însemnează ca se aduce lui Dumnezeu pârga din om. Iar în chipul crucii se tunde pentru Isus Hristos, că Însuși întrupându-se și răstignindu-se se sfințește. Iar în numele Sfintei Treimi pentru că aceasta este făcătoarea și desăvârșitoarea tuturor”.

2.1.2 Ipodiaconatul

Serviciul ipodiaconului sau a subdiaconului cum mai vine numit, este acela „de ajutor al diaconului, desfășurând misiuni diverse comunității”.

Tot Sfântul Simeon al Tesalonicului în tratatul lui ne vorbește și despre această treaptă cum că ipodiaconul este cel care „păzește sfintele uși ca să nu intre cineva în Altar dintre cei nevrednici. Ia sfintele vase și le așează după rânduială, ca să aducă preoții Darurile în bună rânduială. (…) La litanii, el merge cu crucea înainte. Aprinde candela și sfeșnicele de pe Sfânta Masă. Când este de trebuință a sluji arhiereului, el stă după diacon înaintea sfintelor uși la Liturghie și se împărtășește cu Sfintele Taine, la fiecare Liturghie, în afară de Altar”.

2.2 Gradele majore ale clerului

Treptele majore, adică diaconatul, preoția și episcopatul, se primesc în tradiția bizantină în cadrul Sfintei Liturghii fiecare într-un anumit moment. Diaconatul se săvârșește după prefacerea darurilor, după consacrare „nemaiavând putință să oficieze prefacerea Sfintelor Daruri, care este punctul esențial al Sfintei Liturghii și să pună în practică la aceeași Liturghie slujirea principală a diaconului, care este aceea de a ajuta pe preot la împărtășirea credincioșilor”.

Preotul în schimb este hirotonit înainte de consacrarea Sfintelor Daruri „pentru a împlini imediat la aceeași Liturghie slujirea prefacerii lor” actul esențial al Liturghiei și al slujirii preoțești în cadrul Sfintei Liturghii .

Episcopul este hirotonit înainte de citirea lecturilor Apostolului și Evangheliei pentru ca el să supravegheze imediat la citirea acestora, episcopul reprezentând slujirea învățătorească, „iar mai apoi sa oficieze prefacerea Sfintelor Daruri”.

Diaconatul și Preoția sunt conferite prin mâna episcopului, pe când pentru hirotonirea episcopului sunt ceruți 3 episcopi „pentru hirotonirea episcopului trebuie să fie prezenți cel puțin 3 episcopi din aceeași provincie”, cerință susținută și de părinții conciliari ai Conciliului din Niceea din 325. Tot canoanele bisericești hotărând ca nici un candidat la Taina Preoției să nu poată primi toate treptele preoțești în cadrul aceleași Jertfe Euharistice.

Hirotonirea la toate cele trei trepte în Biserica Orientală se face în partea dreapta a Mesei Sfântului Altar, acolo unde în momentul sfințirii bisericii se așează chipul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan. Aceasta are o semnificație aparte, pentru că Sfântul Ioan este cel care a stat la Cina cea de Taină pe pieptul Mântuitorului „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Isus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Isus. Deci Simon Petru i-a făcut semn acestuia și i-a zis: Întreabă cine este despre care vorbește. Și căzând acela astfel la pieptul lui Isus, I-a zis: Doamne, cine este?”(Ioan 13, 23-25), era ucenicul cel mai apropiat și singurul dintre apostoli care mai târziu se va găsi sub cruce. „Deci Isus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine”(Ioan 19, 26-27), el fiind simbolul preoției, cel care nu fuge de cruce ci stă sub ea. El este primul care după Învierea Domnului ajunge la mormânt, simte pe deplin Învierea Domnului în viața sa. Așa cum Sfântul Ioan a fost „ucenicul iubit” tot așa și preoții trebuie să fie cei mai apropiați de Domnul, cei mai fideli.

Vedem un simbolism foarte important pe care Biserica Bizantină îl oferă Tainei Preoției și legăturii pe care preotul trebuie să o aibă în slujirea sa cu Isus, preotul martor fiind în slujirea sa al crucii și al Învierii lui Isus Hristos. O relație directă a lui Isus prin preoții săi, ei fiind reprezentanții Lui în lume, chemați a fii icoane ale Sale în lume.

Așa cum aminteam în capitolul precedent, Biserica Greco Catolică Română, acceptă la Taina Preoției și preoți căsătoriți, căsătoria trebuie însă să aibă loc înainte de primirea treptei diaconatului. Odată primită treapta diaconatului, nu se mai poate oficia căsătoria candidatului. Căsătoria preotului nu îi ia nimic din demnitatea sa de preot, și el ca și preotul celib lucrând în numele lui Isus Hristos „astfel și preotul căsătorit lucrează in persona Christi și este configurat al lui Hristos, preot al său fiind și în modul de a acționa” […] Preotul căsătorit îi chemat la preoție nu pentru că este căsătorit, ci pentru că Dumnezeu îl vrea preot în căsătorie, adică trăind serviciul pentru Biserică, și al comunității – trăind în comuniune nupțială cu o altă persoană”.

Biserica recunoaște originea divină a preotului chemat la o viață de familie. Preotul fie că alege viața de familie, fie că alege viața celibatară, trebuie să o facă în vederea dobândirii Împărăției cerurilor „ca orice căsătorie a familiei creștine, căsătoria și familia preotului trebuie să trăiască sub primatul lui Dumnezeu”.

Preotul prin viața de familie, poate cunoaște mult mai bine viața pe care o au credincioșii săi și problemele cu care aceștia se confruntă. Tradiția aceasta a preoților căsătoriți are o vechime în Biserică, vorbindu-se despre fundamentul ei în Biblie în 1 Timotei 3, 12: „diaconii să fie bărbați ai unei singure femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor”, și Tit 1, 5-6: „pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc și să așezi preoți prin cetăți, precum ți-am rânduit: De este cineva fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători”.

În tradiția noastră călugării și episcopii trebuie să fie celibatari. Episcopul nu se poate căsătorii pentru că „ființa lui trebuie să fie ocupată în întregime de grija Bisericii, să uite de orice interes al său sau al familie, asemenea lui Hristos, al cărui reprezentant deplin este”, dispoziția aceasta „referitoare la episcop datează de la Sinodul din Trulan încoace”. Slujirile diaconului, preotului și episcopului se întâlnesc relatate încă din perioada apostolică în Epistola către Efeseni, Epistola către Timotei, unde Sfântul Pavel ne amintește că a lăsat episcopi în Creta, în Efes, ca ei să conducă comunitatea (1 Tim 3, 1-7).

Referitor la treapta diaconatului găsim referințe în Faptele Apostolilor unde sunt aleși cei 7 diaconi de către Petru (Fap. 6, 3-6). Odată cu creșterea comunităților, episcopul ne mai putând prezida toate celebrările, este ajutat de către cei mai bătrâni (Tit 1, 5).

Instituirea Tainei Preoției are ca fundament o instituire divină, fiind instituită de Isus Hristos. Sfântul Pavel ne vorbește despre această taină, în momentul în care el mergea din cetate în cetate pentru comunitățile creștine și „hirotonindu-le preoți, în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în care crezuseră” (Fap. 14,23), vedem ca instituirea în comunitățile creștine, are loc în urma hirotoniei.

Taina hirotoniei, este taina prin care cel care se sfințește primește harul sfințitor, transmis încă de la început de către Isus Hristos prin Sfinții Apostoli și prin urmașii acestora de atâtea veacuri, pentru exercitarea celor 3 funcții ale preotului, aceea de a învăța, de a conduce și de a sfinți. Fiecare persoană care primește hirotonirea este purtătoare de har. Prin punerea mâinilor și prin rugăciunea de consacrare, preotul se face purtător de acest har, tocmai în acest har preotul se deosebește de ceilalți oameni, el având harul de a săvârșii lucrurile sfinte, acest har lucrând în toți preoții.

Preotul fiind și el la rândul lui om, supus păcatului, pentru păcatele sale și el răspunde în fața lui Dumnezeu de ele, însa lucrarea lui sfințitoare nu are de suferit din cauza păcatelor sale. În tradiția noastră preotul rugându-se în taină, în timpul Sfintei Liturghii spune:

„Deci pe tine te rog, cel ce singur ești bun și binevoitor: caută spre mine, păcătosul și netrebnicul tău rob, si-mi curățește sufletul și inima de cuget viclean; și mă învrednicește, cu puterea Sfântului Spirit ca, îmbrăcat fiind cu harul preoției, să stau înaintea mesei tale acesteia și să jertfesc sfântul și preacuratul tău Trup și prețiosul Sânge”.

Deci dacă preotul păcătuiește, aceasta nu împiedică operarea harului în ceea ce face, el nu se împuținează și nici nu se pierde. Așa cum odată primit botezul, omul rămâne creștin toată viața așa și preotul chiar dacă i se retrage dreptul de a mai sluji, harul rămâne în el, doar ca îi este interzis să mai slujească. Episcopul are acest drept de a interzice unui preot să-și mai exercite misiunea în momentul în care acesta considera grave abateri ale preotului, potrivit canoanelor Bisericii.

Întâietatea slujirii o are întotdeauna episcopul, el rămânând conducătorul spiritual și administrativ al Bisericii. El având plinătatea preoției, putând oficia orice slujbă, în special aceasta a hirotonirii. În orice adunare de cult în care este prezent episcopul, el este cel care conduce, fiindu-i rezervate formule liturgice speciale, în special cele de binecuvântare.

În misiunile lor, episcopii, preoții și diaconii sunt ajutați de credincioși, care fac parte din această preoție universală, rezervată tuturor credincioșilor, întâlnită și în Vechiul Testament, poporul evreu distingându-se de popoarele păgâne, iar în Noul Testament prin primirea Botezului, Mirului și Euharistiei, ei făcând parte din Biserica lui Hristos. Preoția universală nu se confundă cu preoția particulară, adică cea a diaconilor, preoților și a episcopilor.

Diaconul, preotul și episcopul continuă misiunea lui Isus Hristos în lume, aceea de Arhiereu, Profet și Împărat.

2.2.1 Hirotonirea diaconului

Imediat după consacrarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului Isus, în Biserica Greco Catolică Română are loc hirotonirea diaconului. Pentru a primi treapta diaconatului, el trebuie să fi primit deja celelalte două trepte minore, lectoratul și ipodiaconatul.

Diaconul este prezentat în fața episcopului, în mijlocul bisericii de către doi diaconi, timp în care episcopul îl binecuvântează pe candidat de trei ori. După aceasta intră cu toții în Altar, episcopul așezându-se pe tronul arhieresc în stânga Sfântului Altar, în timp ce candidatul înconjoară de trei ori Sfânta Masa, în timp ce se cânta:

„Sfinților mucenici, care bine v-ați nevoit și v-ați încununat, rugați-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.”

„Mărire Ție, Hristoase Dumnezeule; lauda apostolilor și bucuria mucenicilor, a căror propovăduire este Treimea cea de o ființă.”

„Isaie, dănțuiește; Fecioara a avut în pântece și a născut Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu și Omul; Răsăritul este numele Lui, pe Care mărindu-l, pe Fecioara o fericim” .

Această înconjurarea a Sfântului Altar pe care o vom întâlnii și în celelalte hirotoniri ale preotului și episcopului semnifică faptul că: „preocuparea și iubirea preotului se va mișca toată viața în mod neîntrerupt în jurul lui Hristos, prezent nevăzut pe Sfânta Masă și văzut în persoana episcopului de lângă ea” .

La fiecare înconjurare a Sfintei Mese candidatul sărută cele 4 colțuri ale Mese, unde sunt așezate chipurile celor patru evangheliști, sărutând apoi mâna episcopului, arătând prin aceasta ascultarea față de episcopul său. După înconjurarea Altarului, candidatul îngenunchează în partea dreaptă, unde se găsește chipul Sfântului Ioan, iar episcopul rostește rugăciunea în care amintește că harul este cel care îl ridica pe candidat în treapta diaconatului:

„Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, rânduiește pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon; să ne rugăm dar pentru acesta ca să vină peste el Harul întru tot Spiritului Sfânt”, vedem aici , că în rugăciune se amintește și calitatea sa, aceea de ipodiacon „atât pentru a face aluzie la succesiunea treptelor preoțești, dar mai ales pentru a sublinia condiția liturgică necesară primirii diaconatului”.

Episcopul cu mâna dreaptă pe capul diaconului rostește prima rugăciune, unde se va aminti de primul diacon Ștefan „cerând pentru el virtuțile necesare misiunii sale, credință, onestitate, puritate de conștiință, spiritul de ajutor pentru rolul său de administrator”:

„ Doamne Dumnezeul nostru, Acela ce cu a Ta mai înainte știință ai trimis darul Sfântului Tău Spirit peste cei ce s-au rânduit de puterea Ta cea neurmată, a fi liturghisitori și a sluji preacuratelor Tale taine, Însuți Stăpâne și pe acesta, care ai voit as se rândui prin mine în slujba diaconiei, păzește-l în toată sfințenia, având taina credinței în cuget curat. Dăruiește-i și lui harul pe care l-ai dăruit lui Ștefan, întâiul Tău mucenic, pe care l-ai și chemat cel dintâi la lucrarea diaconiei, și-l învrednicește pe dânsul, după a Ta bună-plăcere, a iconomisi treapta cea dăruită lui de a Ta bunătate, pentru cei ce bine slujesc, bună cinstire își agonisesc, și-l arată pe dânsul desăvârșit slujitor al Tău. Că a Ta este împărăția și puterea și mărirea a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Spirit, acum și pururi și în veci vecilor. Amin”.

Urmează rugăciunea a doua în care asupra candidatului sunt cerute darurile ca prin Spiritul Sfânt diaconul, să fie plin de forță, sfințenie și plin de credință:

„Dumnezeule Mântuitorul nostru, Acela ce cu nestricăciosul Tău grai ai dat Apostolilor Tăi legea diaconiei, și pe întâiul mucenic Ștefan l-ai arătat a fi unul dintre ei, și pe dânsul întâi l-ai chemat a împlini slujba diaconiei, precum este scris în Sfânta Ta Evanghelie: «Cel ce voiește să fie întâi între voi, să fie vouă slugă». Tu, Stăpâne al tuturor, și pe robul Tău acesta (N), pe care l-ai învrednicit a intra în slujba diaconiei, umple-l de toată credința, dragostea, puterea și sfințenia, prin venirea Sfântului și de viață Făcătorului Tău Spirit asupra lui; căci nu prin punerea mâinilor mele peste dânsul, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul; pentru ca și acesta în afară de orice păcat să se înfățișeze Ție curat în ziua ce înfricoșătoare a Judecății Tale și să primească nemincinoasa răsplată a făgăduinței Tale. Că Tu ești Dumnezeul nostru și Ție mărire Înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Spirit, acum și pururi și în veci vecilor. Amin”.

După aceste rugăciuni, episcopul împreună cu diaconul ies din Sfântul Altar, pentru a-l înveșmânta cu veșmintele proprii slujirii sale, în fața credincioșilor, afirmând la fiecare veșmânt: „Vrednic este!”, credincioșii răspunzând la rândul lor: „Vrednic este!”, expresia aceasta „nu este o întrebare în vederea alegerii, ci o aclamație de confirmare din partea episcopului, însușită și repetată în semn de adeziune din partea tuturor celor prezenți”.

Diaconul primește peste stiharul (Anexa 1) cu care deja este îmbrăcat, orarul și mânecuțele. Stiharul este o cămașă lungă care simbolizează cămașa albă purtată la botez, „până în secolul IV, această haină era purtată și de femei și de clerici, iar după aceea încetează de a mai fi purtată în viața de toate zilele și devine un veșmânt exclusiv liturgic”. Stiharul simbolizează strălucirea și curățenia spirituală a îngerilor, așa cum era și îngerul care s-a arătat femeilor după Înviere.

Orarul (Anexa 1) este o fâșie pe care diaconul o ține între degete, înfășurată în jurul pieptului. Orarul este privit ca o imagine a aripilor îngerești. Încingerea și încrucișarea orarului în timpul rugăciunii domnești, în vederea apropierii de Sfintele Taine, pentru împărtășire, sunt privite ca un simbol, prin care diaconul amintește umilința arătată de Mântuitorul, când a spălat și a șters picioarele ucenicilor Săi. „Când îl îmbracă diaconul sărută crucea de pe el si zice: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, adică imnul serafimilor din viziunea lui Isaia”(Is 6, 3).

Mânecuțele (Anexa 2) sunt purtate de către diacon sub stihar, la ambele mâini. Ele au rolul de a strânge în cazul preotului și al episcopului mânecile stiharului. Se pare ca introducerea mânecuțelor în costumul liturgic se datorește la origine unei concesii imperiale, care s-a extins ulterior de la arhiereu și la celelalte două trepte ale ierarhiei bisericești, „ele nu au un corespondent în veșmintele slujitorilor din Vechiul Testament”.

După înveșmântarea diaconului, se continuă Sfânta Liturghie, noul hirotonit zicând ecteniile. Ajungându-se la momentul împărtășaniei, noul diacon primește Sfânta Împărtășanie de la episcop „după ce a primit împărtășania de la preot, primește de la el potirul euharistic, al cărui este ministru și îi cuminecă pe credincioși”.

2.2.2 Hirotonirea preotului

Hirotonirea preotului are loc imediat după Intratul cel Mare, în care Sfintele Daruri sunt aduse și așezate pe Sfânta Masa a Altarului.

Și aici diaconul este adus , de data aceasta de către doi preoți, care-l prezintă în fața episcopului cu afirmațiile:

„Poruncește”

„Porunciți”

„Poruncește Prea Sfințite Stăpâne spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit preot”.

Urmează și aici cele trei înconjurări ale Altarului, timp în care se cânta și aici cele trei cântări, care se întâlnesc la toate cele trei trepte, după care îngenunchează în partea dreaptă, doar că, aici cu amândouă picioarele, spre deosebire de diacon care îngenunchează doar cu piciorul drept, preotul arătând că „se predă accentuat lui Hristos”.

Urmează rugăciunea specifică hirotonirii preoțești, episcopul ținând mâna pe capul diaconului zice:

Dumnezeule, Cel fără de început și fără de sfârșit, Acela ce ești mai presus decât toată făptura, Acela ce ai cinsti cu numirea de preot pe cei ce i-ai învrednicit a sluji cu sfințenie în treapta aceasta cuvântul adevărului Tău, Însuți Stăpâne al tuturor, și pe acesta pe care ai binevoit a se rândui prin mine, binevoiește să primească acest mare har al Sfântului Tău Spirit întru viață curată și credință nestrămutată; arată-l desăvârșit rob al Tău, bine-plăcându-Ți întru toate și având purtare vrednică de această mare cinste preoțească, dăruită lui de puterea Ta cea mai înainte știutoare. Că a Ta este stăpânirea și a Ta este împărăția și puterea și mărirea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Spirit, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.

Episcopul cere acest mare har, cel al preoției, urmând ca în partea a doua a rugăciunii să se ceară: „o bună conduită, dar nu spune în ce constă misiunea preotului: nu există nici o aluzie la celebrarea Euharistiei și nici la alte ministere”.

Această rugăciune este urmată de ectenia în care episcopul se roagă pentru noul preot, pentru ierarhia bisericească și pentru bunăstarea tuturor, urmată de rugăciunea a doua a hirotonirii „precizând mai detaliat că preotul are datoria de a predica Cuvântul Evangheliei, de a celebra Cuvântul și de a prezenta lui Dumnezeu darurile și sacrificiile spirituale (aluzie la celebrarea euharistică), de a boteza”:

Dumnezeule, Cel mare în putere, neurmat în pricepere, Cel minunat întru sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor, Însuți Doamne și pe acesta, pe care ai binevoit a intra în treapta preoției, umple-l de darul Sfântului Tău Spirit, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înainte Jertfelnicul Tău, a propovădui Evanghelia împărăției Tale, a lucra cu sfințenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ție daruri și jertfe spirituale, a înnoi pe poporul Tău prin baia nașterii de a doua, ca și el, întâmpinând la a doua venire pe marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Isus Hristos, Unul Născut, Fiul Tău, și să primească întru mulțimea bunătății Tale, plata bunei chivernisiri a treptei sale. Că s-a binecuvântat și s-a preamărit întru tot cinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.

Episcopul și candidatul ies din Sfântul Altar urmând înveșmântarea noul preot cu veșmintele specifice slujirii sale. Pe lângă stiharul (Anexa 3) și mânecuțele cu care diaconul a fost îmbrăcat primește, epitrahilul, brâul și felonul. La fiecare dintre veșminte făcându-se de către episcop afirmația: „Vrednic este!”, alături de răspunsul credincioșilor.

Epitrahilul (Anexa 4) este simbolul specific preoției. Acesta este o bucată de pânză care este purtat pe după gât, simbolizând jugul cel bun al lui Hristos. În partea de jos, acesta având niște mici ciucuri care ar simboliza sufletele credincioșilor, pe care preotul este dator să le conducă spre mântuire.

La îmbrăcarea epitrahilului preoții rostesc Psalmul 132, 2-3: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel care varsă harul său peste preoții Săi, ca mirul pe cap, ce se coboară pe barba, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui”.

Brâul (Anexa 5) este o bucată mai mică de pânză cu care preotul își fixează stiharul și epitrahilul, simbolizând inocența, puterea dată de Isus preoților, ca să alunge poftele trupești, slujind în stare de curăție cele către Dumnezeu. Rugăciunea pe care o face preotul în momentul în care se încinge cu brâul, face trimitere la aceasta: „Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce mă încinge cu putere și a făcut fără prihană calea mea Cel ce întocmește picioarele mele ca ale cerbului și peste cele înalte mă pune” (Ps. 17, 35-36).

Felonul (Anexa 6) este o mantie mare care acoperă toate celelalte veșminte, un veșmânt fără mâneci, ca și o pelerină, „îmbrăcarea cu felonul simbolizează împrejmuirea protectoare a hirotonitului”. Alături de tunică sau de stihar este unul dintre cele mai vechi veșminte; „când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada, la Carp, precum și cărțile, mai ales pergamentele…” (2 Tim 4, 13). Felonul simbolizează sfințenia, puterea, lumina cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe preot: „Preoții Tăi Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate și cuvioșii Tăi, întru bucurie se vor bucura totdeauna…” (Ps. 131, 9).

După înveșmântare, episcopul cu noul preot intră în Altar, continuând Sfânta Liturghie, preotul așezându-se în dreapta a episcopului. Imediat după consacrarea Sfintelor Daruri, episcopul oferă noului preot o bucată din Sfântul Trup, pe care i-o așează în palmă prin cuvintele: „Primește acest Odor și-L păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos, când are să-L ceară de la Tine înapoi”.

Preotul se retrage cu Sfântul Trup în mână, în spatele Altarului, simbolizând faptul că „preotul va ține Trupul jertfit pe seama credincioșilor până la sfârșitul lumii atât ca reprezentant al tuturor preoților Bisericii, cât și ca preot singular, care trebuie să țină la dispoziția credincioșilor acest Trup până la sfârșitul vieții lui, pentru el, coincide cu sfârșitul lumii, căci cum va încheia viața lui, așa se va scula în fața Domnului la înviere, sau se va prezenta după moarte”.

Noul preot primește primul Sfintele Taine din mâna episcopului cu care se împărtășește. La sfârșitul Liturghiei, preotul oferă binecuvântarea sa episcopului, preoților și tuturor credincioșilor, aceștia la rândul lor sărutând mâinile sale.

În virtutea îndemnului paulin adresat lui Timotei, prin care acesta să se îngrijească de „răsplata” acelora care-și îndeplinesc cu sfințenie cele încredințate lor (1Tim 5, 17), Biserica oferă anumite distincții preoților și diaconilor. Diaconul poate purta crucea pectorală, numindu-se arhidiacon. Pe când preoții pot primi crucea pectorală, sau mitra, fără crucea din vârful acesteia, ei numindu-se purtători de mitra (mitrofori), sau pot primi epigonatul. Toate aceste distincții vin oferite printr-o rugăciune, care se numește și ea hirotesire, prin punerea mâinilor și îmbrăcarea respectivului veșmânt, sau însemn.

Tot printr-o astfel de hirotesire, preotului i se acordă dreptul de a spovedii, acest drept le este conferit tuturor preoților, de obicei după o anumită perioadă de timp, de la primirea hirotonirii.

2.2.3 Hirotonirea episcopului

După cum am spus, hirotonirea episcopului este săvârșită înainte de citirea lecturilor. Această hirotonire este puțin mai complexă față de celelalte două, pe care deja le-am analizat.

Candidatul la episcopat este hirotonit de alți trei episcopi, „ca și un semn de aprobare și de comuniune în credință din partea a toată Biserica”. Dintre ei doar unul este celebrantul principal, ceilalți fiind „locțiitorii” celorlalți episcopi ai Bisericii și „semnifică comuniunea cu toți ceilalți împrăștiați peste tot” .

„În ritualul hirotonirii episcopului, o mare importanță este dată credinței sale, manifestată public prin profesiunea de credință”, aceasta se desfășoară înainte de hirotonirea propriu zisă, când cei trei episcopi, îl interoghează pe candidat despre ceea ce crede.

De față cu candidatul se citește public decretul ecleziastic: decretul sinodal de numire. Cel ales răspunde chemării sale la episcopat sub forma unei rugăciuni, prin care le mulțumește acelora care l-au găsit vrednic de aceasta slujire, rugându-l pe Dumnezeu pentru a putea primi cu bunăvoință sfânta hirotonire.

La prima întrebare care îi este adresată candidatului: „Ce ai venit să ceri de la noi?”, el răspunde: „Hirotonia arhierescului har, fiind ales de Sfântul Sinod, al Bisericii noastre”. Urmează o altă întrebare care ii este adresată de unul dintre episcopi: „Și ce crezi?”, el răspunzând cu Crezul Niceo – Constantinopolitan. După această profesiune, candidatul vine binecuvântat de către episcop cu formula: ”Harul Spiritului Sfânt să fie cu tine”. Urmată de o altă întrebare: „Arată-ne și nouă mai pe larg cum mărturisești și despre însușirile celor trei fețe ale necuprinsei dumnezeiri?”, „vine interogat, de această data de al doilea episcop despre doctrina de credință sau despre doctrina trinitară”. Cel de-al treilea episcop întreabă: „Arată-ne și nouă încă și mai pe larg cum mărturisești și cele despre înomenirea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Celui în ipostas și câte firi dogmatizezi în Unul și același Hristos Dumnezeul nostru”, candidatul vorbind despre doctrina cristologică a ceea ce crede el. După aceste două profesiuni candidatul este binecuvântat cu formula: „Harul Spiritului Sfânt, să fie cu tine luminându-te, întărindu-te și înțelepțindu-te în toate zilele vieții tale”.

Toate aceste profesiuni se desfășoară în mijlocul bisericii, pe covorul cel mare (Anexa 16), unde este desenat un vultur, cu aripile întinse, și în spate o cetate ca semn al evlaviei și al înțelepciunii arhiereului, care prin știința și viața sa exemplară trebuie să se ridice deasupra credincioșilor pe care-i păstorește, „trebuie să vadă, ca și vulturul, tot ceea ce se petrece jos, în cuprinsul eparhiei sale”. Cetatea care este desenată pe covor simbolizează episcopia care este în grija arhiereului.

Sfântul Simeon al Tesalonicului vorbește despre cele trei profesiuni de credință ale candidatului la treapta arhieriei, amintind și despre faptul că, candidatul la această treaptă trebuie să mărturisească în fața tuturor că nu a ajuns la această treaptă prin simonie.

Pe lângă mărturisirile de credință, candidatul la arhierie, mai depune și jurămintele de credință față de superiorii ierarhici, toate actele semnându-le în mod public.

Preotul care urmează a fi ridicat în treapta arhieriei are în stânga și dreapta sa doi preoți, care-l prezintă în fața celor trei episcopi și care-l conduc după profesiunile de credință până la intrarea în Altar de unde este preluat de 2 episcopi concelebranți, urmând a înconjura masa Altarului. După cum am văzut și la celelalte trepte, candidatul este primit de slujitorii acelei trepte la care candidatul urmează să fie hirotonit, arătând colegialitatea dintre miniștrii aceleași misiuni.

Ritualul este identic ca și la celelalte hirotoniri, adică are loc înconjurarea Altarului și prima rugăciune schimbându-se doar intenția de hirotonire. După ce se așează în partea dreapta a Mesei, cei trei episcopi își scot mitrele, arătând prin aceasta „ca nu ei ca și oameni vor investi cu puterea episcopatului pe candidat, ci Hristos Însuși”. Peste capul candidatului, episcopul principal așează mâna, peste care așează Sfânta Evanghelie, deschisă în jos „indicându-se pe deoparte sarcina principală ce o primește noul arhiereu, pe de altă parte accentuându-se credința că Isus Hristos Însuși și-l face organul deplin al său”, „ritualul deschiderii Evangheliei pe capul ordinandului în timpul hirotonirii este pomenit în Constituțiile Apostolice, în cartea VIII, capitolele 4 și 5”.

Urmează rugăciunea:

„Stăpâne, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce prin prealăudatul Tău Apostol Pavel ne-ai legiuit nouă rânduială de trepte și cete: întâi pe Apostoli, al doilea pe profeți, al treilea pe dascăli, ca să slujească sfintelor și preacuratelor Tale Taine, și să le săvârșească în Sfântul Tău jertfelnic, însuți Stăpâne al tuturor, și pe acesta, care s-a ales și s-a învrednicit a lua jugul Evangheliei și vrednicia arhierească, prin mâna mea a păcătosului și a celor de față liturghisitori și împreună episcopi, întărește-l prin venirea, puterea și harul Sfântului Tău Spirit,precum ai întărit pe Sfinții Tăi Apostoli și Profeți,precum ai uns pe împărați, precum ai sfințit pe arhierei. Vădește neprihănită arhieria lui, înfrumusețându-l cu toată cucernicia, și sfânt îl arată pe dânsul, ca să fie vrednic a cere de la Tine cele pentru mântuirea poporului, și a fi auzit el de către Tine. Că s-a sfințit numele Tău, și s-a preamărit împărăția Ta: a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Spirit, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.”,

prezentându-se misiunea episcopului, aceea de slujitor al Sfintelor Taine și propovăduitor al Evangheliei.

După ectenie, urmează rugăciunea a doua a hirotonirii:

„Doamne, Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi ființa Dumnezeirii cu iconomia Ta ai așezat dascăli asemenea nouă, care stau pe scaunul Tău casă aducă Ție jertfă și prinos pentru tot poporul Tău. Tu, Hristoase, și pe acesta ce s-a arătat iconom al harului arhieresc, fă-l să fie următor Ție, Adevăratului Păstor,punându-și sufletul său pentru oile Tale, povățuitor orbilor, lumină celor din întuneric, certător celor neînțelepți, învățător pruncilor, luminător în lume;ca desăvârșind sufletele ce i s-au încredințat lui în viața aceasta, să stea nerușinat înaintea Judecății Tale și să primească plata cea mare pe care o ai gătit celor ce s-au luptat pentru propovăduirea Evangheliei Tale. Că al Tău este a ne milui și a ne mântui pe noi, Dumnezeule, și Ție mărire înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte și Preasfântului și Bunului și de viață Făcătorului Tău Spirit, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.”

Episcopul vine înveșmântat, peste celelalte veșminte specifice preotului, cu care deja este îmbrăcat: stihar, epitrahil, brâu și mânecuțe (Anexa 8), el primește epigonatul (Anexa 9), „acesta își are originea într-un șervet purtat odinioară de către arhierei la brâu, pe care aceștia îl foloseau pentru a șterge mâinile la diferite spălări rituale”. Acesta are o semnificație simbolică, având în vedere poziția și locul în care este purtat, în partea dreaptă, pe la genunchi și este privit ca simbol al puterii și autorității, dar și ca „sabia spirituală, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef. 6, 7).

Sacosul (Anexa 10) este „un vesmânt în formă de sac și cu mâneci mai scurte și largi”, relativ scurt, până la genunchi, având doisprezece clopoței, șase pe o parte, șase pe alta, amintind de cămașa cu care Hristos a fost îmbrăcat când a fost condamnat la moarte. Clopoțeii simbolizând Cuvântul lui Dumnezeu care trebuie propovăduit de către episcop, iar numărul doisprezece simbolizează pe cei doisprezece apostoli care au predicat Cuvântul lui Dumnezeu.

Omoforul (Anexa 11) este o „largă fâșie pe care episcopul o poartă în jurul gâtului”, primind omoforul „el își asumă răspunderea pastorală pentru toată oastea credincioșilor, asemenea lui Hristos care și-a pus sufletul pentru mântuirea fiecăruia dintre noi, ca Pastorul care lasă pe cele nouăzeci și nouă de oi și pleacă în căutarea celei pierdute”.

Mitra (Anexa 12) având o formă de coroană, rotundă și înaltă cu o cruce în vârf, împodobită cu diferite pietre, având chipul celor patru evangheliști, simbolizează cununa de spini de pe capul Mântuitorului. Este semnul demnității împărătești a Mântuitorului și semnul încrederii primite de către arhierei de la Isus. În momentul în care își pune mitra pe cap , arhiereul spune: „Pus-a Domnul coroană de pietre scumpe pe capul meu, viață am cerut de la Tine și mi-ai dat lungime de zile în veacul veacului ” (Ps. 20, 3-4).

Engolpionul (Anexa 13) este „o medalie pectorală ovală sau cruciformă, cu icoana lui Hristos, sau a Fecioarei Maria”, alături de crucea pectorală, care simbolizează crucea lui Hristos, fiind semn al biruinței, al întăririi și al propovăduirii.

În Biserica noastră arhiereul primește și inel (Anexa 12), ca semn al căsătoriei sale cu Biserica.

După acestea episcopul primește toiagul arhieresc (Anexa 14) prin formula: „Primește toiagul acesta, ca să păstorești turma lui Hristos cea încredințată ție; și celor ascultători să le fie de la tine toiag de reazăm, și întărire, iar pentru cei neascultători și nestatornici să-l întrebuințezi pe el, ca toiag de deșteptare, toiag de certare”, toiagul simbolizează crucea lui Hristos, în numele căruia slujește arhiereul, în capătul de sus al cârjei sunt doi șerpi, care „simbolizează înțelepciunea pastorală a arhiereului”.

Dicherul și Tricherul (Anexa 15) sunt două sfeșnice, cu două respectiv trei brațe cu care episcopul binecuvântează în timpul ceremoniilor religioase, „dicherul simbolizează cele două firi din persoana Mântuitorului, iar Tricherul simbolizează cele trei persoane ale Sfintei Treimi”.

După toate acestea se continuă Jertfa Euharistică, la care noul arhiereu este celebrantul principal „ca organ a lui Hristos, arhiereul are cea mai cutremurătoare răspundere pentru mântuirea sufletelor, având să imite pe Hristos în smerenie, pildă de curăție, de dezinteresare, de blândețe, de jertfire”, asemenea Veșnicului Arhiereu.

CAPITOLUL III

IZVOARE PATRISTICE:

SFINȚII TREI IERARHI DESPRE PREOȚIE

Sfinții trei Ierarhi, așa numiți în tradiția bizantină, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz și Ioan Gură de Aur, s-au îngrijit în lucrările lor a le oferi preoților îndrumări și ai întări în misiunea lor de păstori ai turmei Domnului, rugându-i să-și îndrume credincioșii spre mântuire cu toată credința fiind exemple vii în fața oamenilor, pentru că omul devine exemplu în momentul în care conducătorul său este un exemplu.

Vedem în viețile Sfinților Ierarhi devotamentul cu care au slujit și servit Biserica lui Hristos, ajutând pe cei mai năpăstuiți ai societății, pe bolnavi și luptând cu vrednicie în a apăra adevărul Bisericii lui Hristos, adevăr pe care de-a lungul veacurilor alții au vrut să-l schimbe, sacrificându-și viața pentru Biserică și pentru credincioșii săi.

În lucrările lor, nu au ezitat să scoată în evidență misiunea specifică la care este chemat preotul, arătând că faptele preoților arată lumii adevărata trăire a Evangheliei, preotul fiind cel care mai întâi de toți pune în practică cele ce învață. Pentru a-și căpăta încrederea în preot, credincioșii trebuie să vadă la el că învățătura sa devine fapta.

Vom vedea pe parcursul acestui capitol, figura exemplară a preotului în rândul credincioșilor săi, îndrumările pe care cei trei Ierarhi le oferă preoților și modul lor de a trăi după Evanghelia lui Hristos.

Sfinții Trei Ierarhi, înzestrați cu calități morale și intelectuale deosebite, au dat strălucire Bisericii timpului lor ca și preoți și ierarhi. Ei au slujit Biserica lui Hristos cu toată râvna și cu toată dragostea, aceasta văzându-se prin faptele lor.

Ei au dorit ca Biserica, Mireasa lui Hristos, să fie fără pată, prin grija, credința și dragostea preoților, cărora li s-a încredințat această slujire prin poruncă dumnezeiască.

3.1 Preotul la Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare se naște în jurul anului 330 în Cezarea, din Cappadocia. Provenea „dintr-o familie remarcată prin zel religios și evlavie”, primește de mic copil o educație demnă din partea părinților săi. A avut ca și prim maestru pe tatăl său Vasile, mai apoi continuând studiile la Cezarea, Constantinopol și Atena. Este convins de către Eusebiu de Cezarea să devină preot, fiind hirotonit în 364. După moartea lui Eusebiu de Cezarea care a avut loc în 370, Sfântul Vasile îi succede pe tronul arhieresc.

Sfântul Vasile cel Mare nu are o operă specifică despre taina preoției, dar în scrierile și regulile sale nu încetează să vorbească despre această taină, subliniind totodată marea cinste cu care preotul în momentul hirotonirii este înzestrat, dar și jugul greu al acesteia.

O figură importantă a vremii sale, Sfântul Vasile cel Mare nu a ezitat să lucreze în misiunea sa, ca preot și mai apoi ca și arhiepiscop cu greutățile vremii, slujind cu demnitate Biserica sa. Ajutător al săracilor și bolnavilor și mare luptător pentru adevăr, fiind un exemplu în Cezareea Cappadociei, atât pentru preoții acelei vremi cât și pentru credincioși, „suscitând admirația împăraților și guvernatorilor și închizând gura ereticilor cu discursurile sale”.

Între scrierile sale, există o serie de scrieri ascetice. Este vorba despre două reguli ascetice (Regulile mari și Regulile mici) și de un tratat care conține 80 de reguli morale (Regulile morale). Multe din sfaturile sale oferite în scrieri sunt adresate preoților, pentru ai ajuta să cârmuiască comunitățile creștine, vorbindu-le în special despre calitățile pe care un păstor al Turmei lui Dumnezeu trebuie să le dețină și cum să conducă mai bine pe credincioși pe calea mântuirii, îndrumându-i pe toți spre credința adevărată.

Pentru o bună lucrare în misiunea preoțească, recomandarea Sfântului Vasile pentru cel care dorea să primească preoția, era aceea de a avea o oarecare experiență a vieții, recunoscuți fiind prin purtarea lor între oameni, candidații fiind pregătiți înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Această pregătire trebuia să fie demnă, atât în fața oamenilor, având calități deosebite pentru ai îndruma pe credincioși, ca să nu renunțe așa ușor în vremurile grele prin care Biserica trece.

Preotul nu are voie niciodată să scoată sabia, dator fiind să păstreze taina căsătoriei și să se ferească de rele, „4. chemat fiind pentru a anunța Evanghelia, trebuie să fie mereu disponibil , fără nici o întârziere. 5. Nu trebuie să învețe doctrine străine […] trebuie să învețe toate perceptele date de Isus în Evanghelie și prin apostoli și tot ceea ce lor le-a dăruit (Regula 70, 4-5)”.

El îi întărea mereu pe preoți cu îndemnul „aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni”(Ps. 55, 29), arătând că Domnul în misiunea lor nu-i va lăsa la greu și El este Cel care-i va ajuta să ducă la bun sfârșit misiunea încredințată lor.

Candidatul mai întâi de toate trebuie să fie sănătos din punct de vedere fizic, sănătos și integru. Taina preoției trebuie să nu fie dată cu ușurință, ci cu băgare de seamă, viața lor trebuind să fie ireproșabilă. Sfântul Vasile constată că pe acea vreme, ajungeau la preoție mulți care nu erau demni de această mare slujire, „cu privire la hirotoniri, nu trebuie să fie foarte facil primite și date din imprudență: pentru că ceea ce nu este studiat, nu este lipsit de risc” (Regula 70, 2) .

Cu credincioșii creștini, preoții trebuie să se comporte:

„16. Ca un păstor al oilor lui Hristos care își pune sufletul pentru ele și nu le părăsește, pentru ca atunci când va fi timpul potrivit să le încredințeze Evanghelia lui Dumnezeu.

17. Ca doctori trebuie să se comporte cu multă milă după știința învățăturii Domnului, vindecând bolile sufletești spre îngrijirea sănătății și șederii întru Hristos.

18. Iar ca părinte și îngrijitor al propriilor copii cu multă dispoziție a dragostei lui Hristos, fiind bucuros să împărtășească aceasta, nu numai Evanghelia lui Dumnezeu ci și însăși sufletul sau” (Regula 80, 16-18).

Credincioșii vor să vadă în preot, în purtarea lui întruchiparea fidelă a virtuții și nu numai un simplu vorbitor despre Dumnezeu, ci un exemplu evident de împlinire a fiecărei porunci a Domnului, „20. Cine este responsabil pentru predicarea Cuvântului, trebuie să fie milostiv și plin de sensibilitate, mai ales pentru cei al căror sufletul este bolnav”(Regula 70, 20), astfel încât chiar și atunci când tace, exemplul faptelor lui să fie pentru învățătură mai eficace decât orice cuvânt. Ierarhul Vasile a predicat dragostea, slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Când Sfântul Vasile vorbește despre latura jertfitoare a preotului, cuvintele sale sunt pline de învățătură spunând: „este așadar necesar, și în special pentru momentul celebrării unui atât de mare mister, a se observa învățătură apostolului, care a spus: «având, prin urmare, aceste promisiuni, iubiților, să ne curățim de orice contaminare a trupului și a sufletului, aducând la perfecțiune sfințenia în frica de Dumnezeu, nedând la nimeni nici un motiv de poticnire, pentru că nu va fi acuzat ministerul, dar în toate cazurile să ne recomandăm ca slujitorii lui Dumnezeu». Astfel că unul devine demn de celebrarea misterul Jertfei Domnului potrivit Evangheliei lui Dumnezeu” .

Sfântul Vasile îi îndemnă pe preoți să aibă o ținută corespunzătoare slujirii ce li s-a încredințat și asta mai cu seamă în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii, pe care acest mare părinte punea atât de mare accent, slujind cu o inima curată în fața Sfântului Altar. Sufletul preotului trebuie să se umble de dragoste în momentul în care celebrează Sfintele Taine.

Preotul trebuie să cunoască toate slăbiciunile, patimile și neputințele omenești și cunoscându-le și simțindu-le este dator pe cât îi stă în putință să le ușureze, mângâind și luminând sufletele „3. trebuie să acceptăm a avea relații cu păcătoșii, dar cu unicul scop de a le chema înapoi la pocăință” (Regula 52) .

Activitatea preotului trebuie să fie încununată prin grija față de oamenii săraci și cei aflați în nevoi. Aici un model de urmat este însuși Sfântul Vasile, care în timpul păstoririi sale, activitatea principală era aceea de a ajuta văduvele, îngrijirea bolnavilor, ajutarea orfanilor, el înființând în 369 un așezământ în folos caritabil. Sfinții Părinți au depus din totdeauna eforturi pentru restaurarea stărilor sociale din vremea lor.

Sfântul Vasile a devenit un exemplu pentru toți preoții, așa cum îi cântă Biserica în ziua sărbătorii sale de la 1 ianuarie:

„Ai adunat cuvioase părinte mulțimea bunătăților sfinților: blândețea lui Moise, râvna lui Ilie, mărturisirea lui Petru, teologia lui Ioan și ca și Sfântul Apostol Pavel n-ai încetat a striga: cine nu este slab și eu să nu fiu slab, cine se smintește și eu să nu mă aprind” (Stihira a II-a, de la Stihoavna Vecerniei).

Multe dintre sfaturile sale sunt adresate călugărilor, dar acestea pot fi urmate chiar și de preoți pentru acesta „numeroase sunt lucrurile care determină Sfânta Scriptură inspirată divin și care trebuie îndeplinite de cei care au zelul de a fi plăcuți lui Dumnezeu”.

3.2 Preotul la Sfântul Grigore de Nazianz

Sfântul Grigore de Nazianz s-a născut în Azianzo, lângă Nazianz, în 330, fiind fiul episcopului Grigore. Sf. Gregorio nu a fost dispus să devină preot, dar a fost hirotonit de către tatăl său „împotriva voinței sale la presiunea comunității creștine”. Exasperat fuge în Pont, retrăgându-se în singurătate. Nu a trăit mult timp în Pont, pentru că a trebuit să se întoarcă, pentru a-l ajuta pe bătrânul său tată în misiunea episcopală, apoi „cu ocazia ereziei ariene, el a mers la Constantinopol să-i întărească cu discursurile sale, pe cei care profesau credința cea dreaptă și a devenit patriarh al Constantinopolului”. A fost hirotonit episcop în anul 371 de către Vasile cel Mare, ca eparh de Sasima.

Opera lui cea mai importantă, care vorbește despre preoție este „Apologeticus de fuga” (asupra demnității și sarcinile preoției) scrisă în timpul retragerii sale în singurătate. În ea, Sfântul Vasile „descrie detaliat natura și responsabilitățile ministerului preoției, pentru a justifica că el scade la acest minister cu retragerea în singurătate și să explice întoarcerea lui”. În acest tratat el vorbește despre misiunea lui ca păstor, subliniind lucrarea predicatorului Cuvântului Domnului și de aceea de apărător al credinței.

Preoții în viziunea Sfântului Grigore sunt aceia care „pentru virtute lor și familiarizarea lor cu Dumnezeu, se ridică mai sus decât alții” .

Misiunea preotului pe lângă faptul de a fi sfântă și sublimă presupune și mari răspunderi „cât de mare este înălțimea și demnitatea de acestei puteri, mare este de asemenea, pericolul care-l implică pentru cel care este sensibil” . Preotul dator este să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu, îndreptând sufletele oamenilor la lumina cunoștinței lui Dumnezeu, să-L ofere pe Isus Hristos oamenilor, prin taina Sfintei Împărtășanii și să-l reînnoiască pe om prin baia nașterii celei de-a doua.

Preotul este ajutat în misiunea lui de Spiritul lui Dumnezeu, cel care îl ghidează și îi insuflă, „căci Spiritul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneți” (Lc12, 12), „acum și pentru totdeauna (este nevoie) de Spiritul cu care se cunoaște, interpretează și se ascultă Dumnezeu” .

Scopul preoției în optica Sfântului Grigore este mântuirea credincioșilor „păstorul va avea grijă să caute pășuni irigate și potrivite, să-și conducă animalele la pășunat și să le poarte înapoi,le face să se odihnească și le mișcă, le face să se întoarcă câteodată uzând bastonul, dra de cele mai multe ori cu sunetul cimpoiului” . Sfântul Grigorie de Nazianz precizează că preoția are drept scop ca să facă sufletul să păzească chipul lui Dumnezeu daca nu l-a pierdut; daca e în primejdie să-l piardă, să-i arate calea, ca sa-l păstreze; iar dacă și l-a stricat, să-l aducă din nou la starea cea dintâi. Preoția urmărește să facă să locuiască, prin Spiritul Sfânt, Hristos, în inimile oamenilor „așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință”(Ef. 3, 17). Și în sfârșit, scopul cel mai de seamă al preoției este să-l facă pe om părtaș fericirii celei de sus.

Toată misiunea preotului trebuie să țină cont de modelul său care este Isus Hristos „este o datorie a bunului păstor pentru a cunoaște sufletele oilor sale și pentru a le conduce după rațiunea artei pastorale, aceea adevărată și dreaptă si demnă de adevăratul Păstorul nostru” .

Una dintre marile îndatoriri ale preotului, este aceea de a predica Cuvântul cel Viu. Pentru aceasta preotul trebuie să aibă o bună pregătire, pentru a le putea vorbi oamenilor despre Întruparea lui Hristos, patima și moartea, Înviere, despre răsplata celor buni și celor răi și despre celelalte învățături ale Sfintei Scripturi. În lucrările sale, Sfântul Grigore, prindea de multe ori poziție împotriva celor care vorbeau de multe ori despre Dumnezeu, ei neavând nici o pregătire în acest domeniu „cu mâinile murdare și cu sufletele profane se apropie de lucrurile sfinte și înainte de a fi demni pentru a interveni, își revendică dreptul de a sta în părțile Altarului”.

Preotul trebuie să fie un exemplu în fața credincioșilor săi, devenind „o oglindă cu adevărat imaculată a lui Dumnezeu”. Ca el să învețe, trebuie să fie înțelept „a începe ai educa pe alții înainte de a fi educat în mod corespunzător tu însuți, îi ca și cum se spune, învăța arta ceramicii cu un butoi”. Ca să-i curețe pe alții, trebuie întâi de toate să fie el curat „trebuie să se distingă prin bunătate, după acel percept care ordonă să fugi de rău și să faci binele. Și trebuie nu numai să-și elimine din inimă caracterele negative, dar și să-și imprime caractere mai bune pentru a excela în practicarea virtuților mai mult decât este pentru demnitatea”.

În concluzie preotul trebuie să fie un exemplu în tot ceea ce face, pentru că oamenii au nevoie de exemple vii pentru a trăi și ei exemplar în comunitățile din care fac parte. El trebuie să-i trateze pe toți cu bunătate și înțelegere „unii oameni trebuie observați foarte atent, până în cele mai mici lucruri […] pentru alții în schimb îi bine a lăsa să scape câte ceva, și de a nu vedea văzând și a nu asculta ascultând […] alții trebuie vindecați cu blândețe și umilință, favorizând speranțele lor cele bune”.

3.3 Preotul la Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia, în Siria, între 344 și 354. Tatăl său a fost un ofițer militar, în timp ce mama sa a fost descendentă a unei vechi familii creștine. El a fost hirotonit diacon de către episcopul Meletius al Antiohiei în 381. Cinci ani mai târziu a fost hirotonit preot de episcopul Flavian, „care la însărcinat cu misiunea de a predica în bisericile principale din oraș”.

În 389 a fost hirotonit de către episcop Teofil din Alexandria și „noul episcop în curând a dat exemplu de mare simplitate și modestie de viață”. El a fost un mare orator, cu o mare grijă pentru mântuirea sufletelor; faima lui s-a extins chiar și în afara granițelor Siriei. Tradiția liturgică bizantină îi atribuie compoziția unei Sfinte Liturghii care îi poartă numele și este celebrată în Bisericile care fac parte din tradiția Constantinopolitană.

Sfântul Ioan Gură de Aur în lucrarea sa „Despre Preoție” oferă indicații clare și precise despre activitatea preotului în comunitatea pe care o păstorește, despre comportamentul său față de credincioși și față de ceilalți oameni, scoțându-se în evidență misiunea sfânta la care este chemat slujitorul lui Dumnezeu. Această operă „vine citită de bună voie, în special de preoți si de persoanele consacrate, pentru caracteristica prezentării demnității preoțești”.

Pentru a arăta minunata putere cu care Dumnezeu îl poate investi pe om, Sfântul Ioan Gură de Aur numește preoția semnul iubirii lui Hristos și semnul iubirii credincioșilor. Roada slujirii după Sfântul Ioan este vindecarea și curățirea patimilor și a păcatelor credincioșilor.

În preoție, bucuria cea mai mare ți-o dă faptul ca poți face binele, poți sfătui și ridica pe om, din groapa păcatului. Dar în viața preotului, apar de multe ori ispite care nu fac altceva decât să răscolească sufletul preotului valurile care tulbura sufletul preotului sunt mai mari decât vânturile care fărâmă marea.

Atât Sfântul Ioan cât și ceilalți doi Ierarhi pun mare accent pe educația preotului, fără de care nu va putea conduce turma încredințată lui, iar daca preotul duce lipsa de educație, Biserica nu face altceva decât să sufere. Înainte de a se primi marea taină a preoției, Sfântul Ioan cere ca bărbatul să fie cercetat amănunțit, ca nu cumva să ajungă la preoție, unii oameni nepregătiți, să le fie cercetată viața și sufletul pe baza mărturiilor solide și serioase, adăugându-se și părerea mulțimii.

Preotul trebuie să-i ajute pe cei săraci, să facă binele, să fie înflăcărat propovăduitor al pocăinței. Preotul este pândit în percepția Sfântului Ioan de păcate cum ar fi: mărirea deșartă, mânia și invidia, tristețea, hula, cearta, fățărnicia, mâhnirea cauzată de binele altora, să fie dornici după onoruri, să le placă să fie lăudați.

Preotul poate fi considerat ca și un medic. Dar nu unul de trupuri, așa cum sunt medicii zilelor noastre, ci un medic al sufletelor, „aceștia în schimb au primit puterea nu de a elibera lepra corpului ci impuritățile sufletului, și nu de recunoaștere a vindecării ci de vindecare completă” . Medicamentul sau fiind rugăciunea, cuvântul și sfatul.

Preotului i se cere puritatea vieții „sufleul preotului trebuie să fie mai pură decât razele soarelui pentru ca Spiritul Sfânt sa nu-l abandoneze niciodată” cât și puritatea credinței. Echilibrul moral al preotului nu trebuie să se clatine în fața laudelor venite, dar nici în fața criticilor, care vin din partea credincioșilor dar mai ales din partea colegilor săi, „toți vor să-l judece pe preot nu ca un om făcut din carne și care aparține naturii umane, ci ca un înger și liber de la insuficiențele comune” . El trebuie să fie „demn și nu arogant, sever și uman, umil, puternic și mobil pentru a putea combate cu ușurință împotriva tuturor lucrurilor” .

Credincioșii preotului aparțin mai multor categorii: bogați sau săraci, culți sau ignoranți, tineri sau bătrâni, bărbați sau femei, pentru aceasta ei trebuie tratați conform predispoziției lor, „trebuie ca preotul să se comporte cu credincioșii săi așa cum un tată se comportă cu copii săi” .

Preoția este rânduită de Dumnezeu, ea coboară din ceruri, căci preotului i s-au încredințat lucruri cerești atunci când Mântuitorul a spus ucenicilor: „Și îți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri” (Mt. 16, 19).

În misiunea sa preotul este ajutat de puterea lui Hristos, cu acea putere dumnezeiască cu care Mântuitorul a încredințat-o apostolilor: „Iată, v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii, și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă va vătăma” (Lc. 10, 19).

Întreaga viață a preotului trebuie să fie o pregătire spirituală, pentru că el săvârșește Jertfa cea fără de sânge „când îl vedeți pe Domnul sacrificat și pe preotul care prezidează Sacrificiul și se roagă și toți înroșiți de acel sânge prețios, crezi în continuare ca este între oameni și că stă pe pământ? Nu te simți repede dus, lepădând orice gând carnal, cu sufletul gol și mintea curată, contemplând lucrurile cerești? O minune!” .

Din viața sa proprie, preotul trebuie să-și facă un locaș al Spiritului Sfânt, dar pentru asta trebuie să învingă patimile din el, să alunge gândurile răutății, poftele cele viclene și toate păcatele care îl trag în jos, pentru că el nu trebuie să recurgă niciodată la atitudini și gesturi necuviincioase care-l compromit în fața credincioșilor.

Concluzii

În această lucrare de licență am încercat să realizăm o prezentare pe cât se poate de completă a Tainei Preoției, așa cum este văzută ea în tradiția liturgică constantinopolitană, căreia îi aparține și Biserica Greco Catolică Română.

Am început cu o expoziție a normativei canonice în vigoare în toate Bisericile Catolice Orientale (CCEO), cu referințe la izvoare canonice vechi și la texte ale Conciliului Vatican al-II-lea; demonstrând în acest mod, care sunt normele de observat pentru o celebrare care să fie în același timp licită și validă. A fost deasemenea important a vorbi despre prezența clerului căsătorit în Bisericile Orientale și modul în care acest aspect al vieții de familie a preotului, vine prevăzut în normele canonice.

Odată definite aspectele juridice a acestei teme, am trecut la o expoziție a prezentării structurii liturgice a fiecăreia dintre celebrările pe care Biserica Bizantină le-a prevăzut pentru hirotonirea în diversele grade ale clerului major, făcând riferiment și la cele două grade minore care sunt în uz în Biserica noastră (lectoratul și ipodiaconatul).

În timp ce toate gradele clericale vin primite în diversele momente din timpul Sfintei Liturghii, cele minore vin conferite prima de aceasta. Diaconatul și preoția vin oferite prin mâinile unui singur episcop, în timp ce pentru hirotonirea episcopului este nevoie de trei episcopi, un prim celebrant și alți doi coconsacratori.

Teologie Sfinților Părinți este foarte importantă în contextul liturgic al celebrării sacramentului preoției; ei au oferit multe mărturii despre viață preoțească demnă și opere teologice de o bogată însemnătate pentru tema noastră, oferind bogate consilii pentru acei care vor să aleagă calea spre sfânta preoție. În una dintre predicile sale, Ioan Gură de Aur spunea: „nu știi ce este preotul? Este mesagerul Domnului. Anunță lucrurile proprii? Dacă îl disprețuiești, nu-l disprețuiești pe el, ci pe Dumnezeu, care l-a consacrat preot”. Modelul de urmat pentru preot este Isus Hristos, Marele și Veșnicul Preot al Noii Alianțe.

Există un simbolism foarte important pe care Biserica Orientală îl oferă sacramentului preoției și asupra legăturii pe care preotul trebuie să o aibă, în misiunea sa cu Isus Hristos, Mântuitorul: preotul fiind în misiunea sa martor al Crucii și al Învierii lui Hristos.

Biserica de-a lungul istoriei sale, încă de la începuturi, a purtat înainte prin ordinele ministeriale chemarea pe care Hristos a făcut-o la Ultima Cină, când a zis: „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc. 22, 19), dându-le Apostolilor puterea de a celebra Euharistia. După Înviere, Isus le dă Apostolilor putere de a ierta și dezlega păcatele celor care le confesează: „Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Spirit Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (In. 20, 21- 23). Apoi îi trimite în toată lumea să răspândească Cuvântul Evangheliei: „Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit. Învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin” (Mt 28, 19-20).

Așa cum zicea Sfântul Ioan Paul al-II-lea într-un discurs adresat episcopilor români cu ocazia vizitei Ad Liminam Apostolorum din 1991, îndemnându-i pe episcopi a fi apostoli ai adevărului și părinți ai preoților lor:

„În lumina acestei porunci a dragostei, fiți mai întâi de toate voi, iubiți frați în episcopat, neobosiți apostoli ai adevărului și făuritori ai dragostei concrete, totdeauna ascultând șoaptele Spiritului Sfânt, Cel care v-a consacrat prin ungere și v-a trimis (cfr. Is 61, 1) spre a mărturisi tuturor, prin îndurare și solidaritate, bunăvoința lui Dumnezeu pentru toți oamenii. Cu o neîntreruptă grijă fiți părinții preoților voștri, cei dintâi colaboratori prețioși în via Domnului; interesați-vă de condițiile lor materiale și spirituale, dar și de nevoia lor de a fi informați cu tot ceea ce este nou din punct de vedere teologic și pastoral; căutași să asigurați preoților în vârstă și celor bolnavi cuvenitul ajutor în nevoile în care se găsesc. Grija pentru viitorii slujitori ai Altarului să vă fie totodată un obiectiv prioritar. Mulțumind Domnului pentru înfloritul număr de vocații la slujirea preoțească și călugărească, nu uitați că fiecare vocație trebuie cultivată prin jertfă și dăruire, fără a lăsa la o parte nici un aspect al formării umane, culturale și spirituale” .

ANEXE

Veșmintele gradelor minore ale clerului

Veșmintele Diaconului

Stiharul și orarul

Mânecuțele

Veșmintele preotului

Stiharul

Epitrahilul (Patrafir)

Mânecuțele și brâul

Felonul

Veșmintele preoțești

Veșmintele Episcopului

Stiharul, epitrahilul și brâul

Epigonatul

Sacosul

Omoforul

Mitra și inelul

Engolpionul și crucea pectorală

Toiagul

Dicherul și Tricherul

Covorul cu vultur

Veșmintele episcopului

DICȚIONAR

Altarul – Altarul bizantin este pătrat și plin. Este consacrat de către episcop, care depune în el Sfintele Moaște. Pe altarul este de obicei Cartea Evangheliei, Cuvântul lui Dumnezeu.

Àxios – (Vrednic este!) Afirmația spusă sau cântată de trei ori de cel care hirotonește și de către popor în timpul hirotonirii unui diacon, preot sau episcop.

Biserica sui iuris – Biserici particulare, în comuniune cu Biserica Romei, distincte prin forma de cult liturgic, disciplina sacramentală, canonică și tradiție teologică.

Brâul – o centură dintr-o bucată de material care susține stiharul.

Concelebrare – Tradiție a bisericii bizantine, a fost mereu o celebrare a mai multor preoți. În timpul Celebrării diferiții concelebranți se dispun în jurul Altarului de-a dreapta și de-a stânga celebrantului principal în ordine descrescătoare a rangului și al vârstei.

Covorul – (Vulturul) Stema episcopului. Covor pe care este reprezentat un oraș deasupra căruia zboară un vultur cu aripile întinse și luminat de razele soarelui. Orașul este scaunul episcopului, care trebuie să o iubească și să o protejeze, vulturul simbolizează puritatea, noblețea sentimentelor și științei teologice, pe care trebuie să o aibă episcopul. Este rezervat pentru ceremonia de consacrare episcopală. Pe acesta noul episcop pronunță profesiunea de credință.

Cruce pectorală – Cruce cu un lănțișor purtată la gât peste veșmintele preotului. Episcopii poartă engolpionul și crucea pectorală, iar patriarhii poartă două engolpioane și o cruce.

Darurile sfinte – Pâinea și vinul pentru celebrarea euharistică.

Dicherul și Tricherul – Doua mici sfeșnice cu două, respectiv trei lumânări, încrucișate și legate cu o panglică. Sunt folosite de către episcop pentru binecuvântările date poporului, în timpul Sfintei Liturghii prin formula: „Doamne, Doamne caută din cer și vezi si cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea”. Primul simbolizează cele două naturi a lui Hristos, umană și divină, iar cel de-al doilea cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

Ectenie – O serie invocații cântate de către diacon la care poporul răspunde cu : Doamne îndură-te spre noi!.

Engolpionul – Icoană mică în formă de medalion purtată pe piept de către episcop.

Epigonatul – Veșmânt al episcopului sau de către un preot cu un rang ecleziastic, în formă de romb prins cu un șnur sau de un nasture, purtat la înălțimea genunchilor. În antichitate era folosită de către episcop ca și o gentuță unde episcopul își ducea hârtiile cu textul predicii.

Epitrahilul – (Patrafirul) Veșmânt preoțesc, constituit dintr-un larg material țesut care se pune pe gât și ajunge până la picioare. Patrafirul este brodat cu cruci, iar în partea de jos se termină cu niște ciucuri, simbol al credincioșilor pe care preotul trebuie să-i ducă la mântuire.

Excomunicare – o pedeapsă ecleziastică prevăzută de dreptul canonic, fiind de mai multe tipuri: minoră și majoră, dar și rezervată.

Felonul – Veșmânt preoțesc în formă de clopot, cu o gaură pentru a se putea îmbrăca.

Hirotonia – Punerea mâinilor episcopului în vederea conferirii ordinelor sacre.

Hirotesire – Punerea mâinilor episcopului în vederea conferirii unei demnități ecleziastice, ceea ce nu este hirotonire.

Intratul cel Mare – Intratul cel mare, momentul în care sunt purtate în procesiune Sfintele Daruri la Altar în timp ce poporul cântă imnul Heruvicului.

Ipodiaconul – Subdiaconul, al doilea grad minor.

Mânecuțele – Veșminte liturgice, sunt simbolul puterii precum spune si rugăciunea rostită în momentul în diaconul, preotul sau episcopul și le pune.

Lectorul – Este primul grad minor. Persoana care primește misiunea de a citi și de a cânta în timpul serviciilor religioase.

Mitra – Un acoperământ pentru capul episcopului, în formă cilindrică decorată cu diferite pietre și icoanele Evangheliștilor, deasupra ei fiind așezată o cruce.

Omoforul – Veșmânt liturgic propriu episcopului, fiind o fâșie largă brodată cu cruci. Vine îmbrăcat deasupra sacosului. Există două omofoare, unul mic și altul mare. Este similar cu paliumul arhiepiscopilor de rit latin.

Orarul – Veșmânt diaconesc dintr-o bucată de material prinsă pe umărul stâng care coboară prin partea din față apoi prin spate. Este ornat cu cruci iar pe el este scris de trei ori: Sfânt, Sfânt, Sfânt.

Patriarhul – Capul uneia dintre Bisericile sui iuris, este ales de către Sfântul Sinod, conducând Biserica împreună cu acesta.

Sacosul – Veșmânt al episcopului, fiind ca și o tunică cu mâneci scurte, care vine închisă pe margini cu 12 clopoței, simbol al celor 12 apostoli. Numele îi vine de la un veșmânt al pocăinței, simbolizând purpura cu care a fost îmbrăcat Hristos.

Toiagul – Bastonul folosit de către episcop în celebrările liturgice. Se termină în vârf cu un ornament format din doi șerpi, puși unul în fața celuilalt, ducând aluzie la prudența cu care păstorul trebuie să conducă oile.

BIBLIOGRAFIA

Izvoare

Izvoare biblice

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Izvoare ecleziastice

Catechismo della Chiesa Cattolica, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1992.

Conciliulu Provinciale Primu alu Provinciei Basericesci Greco Catolice Alb’a-Juli’a si Fagarasiu, Blasiu 1882.

Enchiridion Vaticanum 1, Documenti ufficiali del Concilio Vaticano II 1962-1965, Edizioni Dehoniane, Bologna 1993.

Enchiridion Vaticanum 12, Documenti ufficiali della Santa Sede compreso Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium 1990, Edizioni Dehoniane, Bologna 1992.

Izvoare antice și texte liturgice

Anthologhion di tutto l’anno, vol.1, Edizioni Lipa, Roma, 1999.

Arhieraticon, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1993.

Basilio Di Cesarea, Il battesimo, testo, traduzione, introduzione e commento a cura di Umberto Neri, Paideia Editrice, Brescia 1976.

Basilio Di Cesarea, Le lettere, vol. 1, introduzione, testo criticamente riveduto, traduzione, commento a cura di Marcella Forlin Patrucco, Società Editrice Internazionale, Torino 1983.

Basilio Di Cesarea, Le regole, Edizioni Qiqajon, Comunità di Bose 1993.

Basilio Di Cesarea, Opere Ascetiche, a cura di Umberto Neri, traduzione di Maria Benedetta Artioli, UTET, Torino 1980.

Giovanni Crisostomo, Il sacerdozio, Città Nuova Editrice, Roma 1989.

Gregorio Nazianzeno, Fuga e Autobiografia, Città Nuova Editrice, Roma 1987.

La teologia dei padri, vol. 4, Città Nuova Editrice, Roma 1982.

L’eucologio Barberini Gr.336, a cura di Stefano PARENTI e Elena VELKOVSKA, CLV-Edizioni Liturgiche, Roma 2000.

Les Constitutions Apostoliques, Tome 2, Les Éditions du Cerf, Paris 1986.

Les Constitutions Apostoliques, Tome 3, Les Éditions du Cerf, Paris 1987.

Manuale di preghiera, La liturgia di San Giovanni Crisostomo, Editrice “Buna Vestire”, Blaj 2005.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credințelor noastre ortodoxe, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților 2002.

Sinassario, Vita di Santi, Monastero di S. Maria di Grottaferrata 2004.

Autori Români

Botiza Ioan Vasile, Elemente de liturgică creștină orientală, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hatieganu”, Cluj Napoca 2005.

Braniște Ene, Liturgică generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2002.

Chițescu Nicolae, Todoran Isidor, Petrula Ioan, Teologia dogmatică și simbolică, vol. 2, Editura Renașterea, Cluj Napoca 2005.

Floca Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Tiparul execuat de Polisib S.A., Sibiu 1992.

Papa Ioan Paul al II-lea vorbește Bisericii Române Unite, volum îngrijit și tradus de Cristian Crișan, Galaxia Gutenberg, Târgul Lăpuș 2011.

Stăniloae Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997.

Alți autori

Altaner Berthold, Patrologia, Marietti 1820 Editore, Casale Monferrato 1992.

Faris John D., Eastern Catholic Churches: Constitution and Governance, Saint Maron Publications, New York 1992.

Gianazza Pier Giorgio, Temi di teologia Orientale 1, Edizioni Dehoniane, Bologna 2010.

Grossi Vittorino, Di Berardino Angelo, La Chiesa antica: ecclesiologia e istituzioni, Edizioni Borla, Roma 1984.

Petrá Basilio, Preti celibi e preti sposati: due carismi della Chiesa cattolica, Cittadella Editrice, Assisi 2011.

Pinto Pio Vito, Commento al Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2001.

Pospishil Victor J., Eastern Catholic Church Law, Saint Maron Publications, New York 1993.

Quasten Johannes, Patrologia, vol. 2, dal Concilio di Nicea a quello di Calcedonia, Marietti 1820 Editore, Casale Monferrato 1969.

Rosso Stefano, La celebrazione della storia della salvezza nel rito bizantino, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2010.

Salachas Dimitrios, Teologia e disciplina dei sacramenti nei Codici latino e orientale, Edizioni Dehoniane, Bologna 1999.

BIBLIOGRAFIA

Izvoare

Izvoare biblice

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Izvoare ecleziastice

Catechismo della Chiesa Cattolica, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 1992.

Conciliulu Provinciale Primu alu Provinciei Basericesci Greco Catolice Alb’a-Juli’a si Fagarasiu, Blasiu 1882.

Enchiridion Vaticanum 1, Documenti ufficiali del Concilio Vaticano II 1962-1965, Edizioni Dehoniane, Bologna 1993.

Enchiridion Vaticanum 12, Documenti ufficiali della Santa Sede compreso Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium 1990, Edizioni Dehoniane, Bologna 1992.

Izvoare antice și texte liturgice

Anthologhion di tutto l’anno, vol.1, Edizioni Lipa, Roma, 1999.

Arhieraticon, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1993.

Basilio Di Cesarea, Il battesimo, testo, traduzione, introduzione e commento a cura di Umberto Neri, Paideia Editrice, Brescia 1976.

Basilio Di Cesarea, Le lettere, vol. 1, introduzione, testo criticamente riveduto, traduzione, commento a cura di Marcella Forlin Patrucco, Società Editrice Internazionale, Torino 1983.

Basilio Di Cesarea, Le regole, Edizioni Qiqajon, Comunità di Bose 1993.

Basilio Di Cesarea, Opere Ascetiche, a cura di Umberto Neri, traduzione di Maria Benedetta Artioli, UTET, Torino 1980.

Giovanni Crisostomo, Il sacerdozio, Città Nuova Editrice, Roma 1989.

Gregorio Nazianzeno, Fuga e Autobiografia, Città Nuova Editrice, Roma 1987.

La teologia dei padri, vol. 4, Città Nuova Editrice, Roma 1982.

L’eucologio Barberini Gr.336, a cura di Stefano PARENTI e Elena VELKOVSKA, CLV-Edizioni Liturgiche, Roma 2000.

Les Constitutions Apostoliques, Tome 2, Les Éditions du Cerf, Paris 1986.

Les Constitutions Apostoliques, Tome 3, Les Éditions du Cerf, Paris 1987.

Manuale di preghiera, La liturgia di San Giovanni Crisostomo, Editrice “Buna Vestire”, Blaj 2005.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credințelor noastre ortodoxe, Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților 2002.

Sinassario, Vita di Santi, Monastero di S. Maria di Grottaferrata 2004.

Autori Români

Botiza Ioan Vasile, Elemente de liturgică creștină orientală, Editura Medicală Universitară “Iuliu Hatieganu”, Cluj Napoca 2005.

Braniște Ene, Liturgică generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați 2002.

Chițescu Nicolae, Todoran Isidor, Petrula Ioan, Teologia dogmatică și simbolică, vol. 2, Editura Renașterea, Cluj Napoca 2005.

Floca Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Tiparul execuat de Polisib S.A., Sibiu 1992.

Papa Ioan Paul al II-lea vorbește Bisericii Române Unite, volum îngrijit și tradus de Cristian Crișan, Galaxia Gutenberg, Târgul Lăpuș 2011.

Stăniloae Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997.

Alți autori

Altaner Berthold, Patrologia, Marietti 1820 Editore, Casale Monferrato 1992.

Faris John D., Eastern Catholic Churches: Constitution and Governance, Saint Maron Publications, New York 1992.

Gianazza Pier Giorgio, Temi di teologia Orientale 1, Edizioni Dehoniane, Bologna 2010.

Grossi Vittorino, Di Berardino Angelo, La Chiesa antica: ecclesiologia e istituzioni, Edizioni Borla, Roma 1984.

Petrá Basilio, Preti celibi e preti sposati: due carismi della Chiesa cattolica, Cittadella Editrice, Assisi 2011.

Pinto Pio Vito, Commento al Codice dei Canoni delle Chiese Orientali, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2001.

Pospishil Victor J., Eastern Catholic Church Law, Saint Maron Publications, New York 1993.

Quasten Johannes, Patrologia, vol. 2, dal Concilio di Nicea a quello di Calcedonia, Marietti 1820 Editore, Casale Monferrato 1969.

Rosso Stefano, La celebrazione della storia della salvezza nel rito bizantino, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano 2010.

Salachas Dimitrios, Teologia e disciplina dei sacramenti nei Codici latino e orientale, Edizioni Dehoniane, Bologna 1999.

ANEXE

Veșmintele gradelor minore ale clerului

Veșmintele Diaconului

Stiharul și orarul

Mânecuțele

Veșmintele preotului

Stiharul

Epitrahilul (Patrafir)

Mânecuțele și brâul

Felonul

Veșmintele preoțești

Veșmintele Episcopului

Stiharul, epitrahilul și brâul

Epigonatul

Sacosul

Omoforul

Mitra și inelul

Engolpionul și crucea pectorală

Toiagul

Dicherul și Tricherul

Covorul cu vultur

Veșmintele episcopului