Taina Marturisirii Si Persoana Preotului Duhovnic
TAINA MĂRTURISIRII ȘI PERSOANA PREOTULUI DUHOVNIC
ÎN VIAȚA BISERICII ȘI A
CREDINCIOȘILOR EI
LUCRARE DE LICENȚĂ
„Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci, nu te rușina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată, și Sfânta Lui icoană este înaintea noastră. Iar eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, să știi că toate păcatele îndoite le vei avea; ia seama, dar, de vreme ce ai venit la doctor, să nu te întorci nevindecat.”
(Molitfelnicul)
CUPRINS
CUPRINS
PREFAȚĂ
INTRODUCERE
O PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA TAINEI MĂRTURISIRII ÎN MĂRTURIILE BIBLICE, PATRISTICE ȘI LITURGICE
Noțiunea, sensul și accepțiunea cuvântului “pocăință” Pocăința la Sfântul Ioan Gură de Aur
Taina Mărturisirii la Sf. Simeon Noul Teolog Taina Mărturisirii la Sfântul Simeon al Tesalonicului
REALITATEA CĂDERII ȘI A PĂCATULUI
Necesitatea mărturisirii păcatelor
LOCUL SFINTEI TAINE A MĂRTURISIRII ÎN CADRUL
CELORLALTE SFINTE TAINE
ETAPELE MĂRTURISIRII
Rugăciunea sacramentală
Mărturisirea propriu-zisă Dezlegarea păcatelor Canonul sau epitimia – „pedeapsă sau medicament”?
SUBLIMITATEA SLUJIRII PREOȚEȘTI ȘI
DEMNITATEA PĂSTORULUI DE SUFLETE
DATORIILE PĂRINTELUI DUHOVNICESC
Să se roage pentru fiii săi duhovnicești
Să poarte o parte din povara fiilor duhovnicești
Să-și iubească fiii duhovnicești
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
PREFAȚĂ
Taina Sfintei Spovedanii joacă un rol central în viața și în spiritualitatea ortodoxă. Este taina prin care se restabilește legătura creștinului cu Dumnezeu, întreruptă prin păcat. Prin ea se reînnoiește și se spală haina luminoasă a Botezului, întinată și murdărită prin praful și noroiul păcatelor. Viața creștinului nu se poate concepe fără spovedanie, dacă avem în vedere că toți păcătuim, conform celor spuse de Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, el este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 9-10).
În activitatea pastoral-misionară a preotului, Taina Spovedaniei este una din lucrările sale cele mai importante, cele mai practicate și solicitate de către credincioși, și cu efectele cele mai benefice pentru progresul spiritual al păstoriților. De aceea, putem spune că Sfânta Spovedanie nu este numai o lucrare sau una din cele șapte Sfinte taine ale Bisericii, ci mai ales, este un mijloc și cale de pastorație individuală prin care preotul duhovnic poate să modeleze și să transforme sufletul penitentului.. în Taina Spovedaniei, duhovnicul, care cunoaște toate aspectele din viața credincioșilor săi, are posibilitatea să intervină cu sfatul, cu îndemnul și cu remediul cel mai potrivit pentru vindecarea rănilor lăsate de păcate, pentru a opri înclinațiile păcătoase și pentru a crea deprinderi virtuoase. Nici o altă lucrare sfântă și nici o altă ocazie pastorală nu-i oferă preotului o șansă așa de mare pentru a schimba în bine și a îndruma viața credincioșilor sau păstoriților săi. Uneori nici nu bănuim ce mijloc extraordinar avem la dispoziție și ce influență considerabilă poate avea Spovedania în redresarea morală a credincioșilor. De aceea, această posibilitate de a schimba viața credincioșilor are scopuri înalte și morale și nu trebuie neglijată sau ratată niciodată.
Având în vedere această realitate din activitatea pastoral – misionară a preotului, am găsit de cuviință să tratăm într-o lucrare de licență Taina Sfintei Mărturisiri atât sub aspect liturgic, cât și pastoral.
Lucrarea de față cuprinde 92 pagini dactilografiate în care sunt incluse notele și bibliografia generală.
Teza este structurată după următorul plan: prefață, o introducere, șase capitole și cu doisprezece subcapitole, concluzii și bibliografie generală.
În primul capitol – O privire istorică asupra Tainei Mărturisirii în mărturiile biblice, patristice și liturgice – sunt prezentate temeiurile veterotestamentare și noutestamentare despre existența mărturisirii și, respectiv instituirea ei de către Mântuitorul Hristos, fiind prezentate de altfel, numeroase exemple de pocăință din toată Sfânta Scriptură.
Dintre mărturiile patristice ale primelor veacuri creștine sunt menționate Epistola lui Barnaba, scrieri ale Sfântului Ciprian și Origen, Didascalia Apostolilor, opere ale Sfântului Vasile cel Mare, dar și cuvinte duhovnicești ale unor părinți filocalici. Subapitolul următor l-am consacrat explicării noțiunii și cuvântului „pocăință”, care este unul de origine slavă și exprimă caracterul de durere pricinuită de rana păcatului, de părere de rău pentru căderea în acesta. În exprimarea latină, pocăința vine de la „penitență” indicând aspectul de frică și de teamă, datorat conștiinței vinovăției ce apasă sufletul. Echivalentul grecesc – „metanoia” arată însă, schimbarea radicală produsă în firea umană, întoarcerea integrală a omului de pe drumul păcatelor, pe calea virtuților creștine.
Subcapitole speciale am consacrat prezentării învățăturii despre pocăință a Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Simeon Noul Teolog și a Sfântului Simeon al Tesalonicului.
În capitolul următor, intitulat: Realitatea căderii și a păcatului se face o prezentare biblică și patristică, dar cu profunde accente liturgice și spirituale, a experienței dramatice a păcatului, începând de la protopărinții noștri Adam și Eva și până în zilele de azi, prezentând Sfânta Taină a Mărturisirii ca mijlocul prin excelență de redobândire a păcii sufletești.
În subcapitolul Necesitatea mărturisirii păcatelor, am arătat că păcatul introduce în firea omului fenomenul de dezordine, dezmembrează unitatea facultăților sufletești, ducând omul la limita de jos a decăderii umane. El îl depărtează pe om de comuniunea cu Dumnezeu și-l izolează, închizându-l într-o stare de egoism și singurătate. Dar prin mărturisire și căință, omul poate realiza depășirea stării de închidere în sine, redobândind comuniunea cu semenii și cu Dumnezeu.
Cel de-al treilea capitol – Locul Sfintei Taine a Mărturisirii în cadrul celorlalte Sfinte Taine – prezintă învățătura ortodoxă privind legătura dintre Sfintele Taine și valoarea lor pentru urcușul duhovnicesc și pentru mântuire. Sunt menționate numirile date de către Nicolae Cabasila acestora, de „porți ale raiului”, „porți ale dreptății” și „porți deschise spre Împărăția lui Dumnezeu”.
Prin intermediul slujitorilor bisericești, mijlocitori ai harului dumnezeiesc, credinciosul retrăiește viața Domnului Iisus Hristos, sub forma memorialului liturgic și al adâncilor semnificații duhovnicești al sărbătorilor creștine, care conduc toate spre momentul esențial al vieții pământești al Mântuitorului și ne fac contemporani și beneficiari ai roadelor jertfei Sale pe Cruce.
Prin intermediul Sfintelor Taine, Hristos vine la noi, își face locaș în sufletul nostru, Se face una ce el și-l trezește la o viață nouă. Hristos, Cel sălășluit în sufletul curat prin Botez, își revarsă darurile Sale, pe măsura împlinirii de către credincios a virtuților, iar Sfintele Taine sunt mijloace de descoperire a acestei prezențe divine din suflet.
În tratarea capitolului patru – Etapele Mărturisirii – insistența a căzut asupra celor patru trepte ale ei: rugăciunea sacramentală, mărturisirea propriu-zisă, dezlegarea păcatelor și epitimia. Toate acestea, au ca scop trezirea conștiinței, căința, mărturisirea sinceră și integrală a păcatelor și, respectiv hotărârea de îndreptare prin împlinirea canonului. În legătură cu acesta din urmă – canonul sau epitimia – am încercat să subliniem dezvoltările unor teologi ortodocși contemporani, dar și a Sfinților Părinți, potrivit cărora epitimia nu are caracter de pedeapsă ci de normă sau dreptar după care să ne orânduim viața, dietă sau gimnastică duhovnicească, sfat părintesc și medicament sufletesc. El nu are ca scop satisfacerea dreptății divine, ci are un rol pedagogic – educativ.
Următorul capitol, cinci, intitulat Sublimitatea slujirii preoțești și demnitatea păstorului de suflete, am încercat să prezentăm mai întâi cuvintele sublime ale Sfinților Părinți – în mod deosebit a Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Sfântului Grigore de Nazianz referitoare la sublimitatea slujirii preoțești și demnitatea preotului duhovnic.
Am subliniat în acel context faptul că preoția reprezintă cea mai înaltă dintre slujirile și demnitățile de care se poate învrednici în această lume ființa omenească. Este o chemare și o alegere dumnezeiască ca răspuns la ostenelile omenești de îmbunătățire a vieții și de slujire până la ideal – a Arhiereului Hristos.
La rândul său, preotul este un om ales dintre oameni pe criterii de vocație și vrednicie, care își dedică viața sa slujirii integrale a lui Hristos și a semenilor săi. El este luat din lume, ales din cele ale lui, așa cum Însuși Mântuitorul și-a ales ucenicii Săi și i-a consacrat unei vieți duhovnicești înalte. Am încercat în continuare să schițăm un portret duhovnicesc al păstorului sufletesc ideal, așa cum apare el în operele patristice. Dintre calitățile esențiale asupra cărora am stăruit o importanță aparte am acordat curăției sufletești și sfințeniei vieții sale, culturii și credinței sale statornice, tactului pastoral și iubirii. Toate aceste calități se reflectă și își găsesc materializarea în scaunul Sfintei Spovedanii.
În capitolul următor, am prezentat datoriile părintelui duhovnicesc, în mod special: să se roage pentru fiii săi duhovnicești, să poarte o parte din povara lor și să-i iubească pe aceștia. Doar un astfel de duhovnic reprezintă, într-adevăr, o prezență providențială în viața creștinului, glasul lui Dumnezeu, făcut auzit și urmat în sufletul omului.
În concluzie, Sfânta Taină a Mărturisirii este Taina fundamentală, esențială a vieții creștine, de ea depinzând viața noastră în această lume, dar și cea veșnică.
Prin intermediul preotului duhovnic, ea ni se face un mijloc de restaurare a legăturii noastre cu Dumnezeu și cu aproapele, o împăcare cu Părintele ceresc, prin căință și hotărâre de îndreptare.
În încheiere, vreau să spun că lucrarea de față nu are pretenția că surprinde toate aspectele și semnificațiile Tainei Mărturisirii, dar aduce unele lămuriri în această direcție și punctează câteva însușiri importante, care sunt specifice cultului ortodox.
Pentru această împlinire, vreau să-I mulțumesc în primul rând lui Dumnezeu, apoi bunilor și dragilor mei părinți, Înalt Prea Sfințitului Prof. Dr. Laurențiu Streza și tuturor Părinților și Domnilor Profesori de la Teologie.
Lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit viață, părinților mei pentru că mi L-au făcut cunoscut pe Dumnezeu și m-au sprijinit în acest sens, Domnilor și Părinților Profesori pentru că mi-au oferit ocazia să-L descopăr și să-L cunosc și mai mult pe Dumnezeu, prin intermediul studiilor teologice, iar Înalt Prea Sfinției sale, Prof. Dr. Laurențiu pentru tot sprijinul și efortul de a mă îndruma în realizarea lucrării și pentru sfaturile folositoare pe care le-am primit pe tot parcursul perioadei în care am avut șansa și onoarea de a-i fi student.
INTRODUCERE
Potrivit învățăturii dogmaticța noastră în această lume, dar și cea veșnică.
Prin intermediul preotului duhovnic, ea ni se face un mijloc de restaurare a legăturii noastre cu Dumnezeu și cu aproapele, o împăcare cu Părintele ceresc, prin căință și hotărâre de îndreptare.
În încheiere, vreau să spun că lucrarea de față nu are pretenția că surprinde toate aspectele și semnificațiile Tainei Mărturisirii, dar aduce unele lămuriri în această direcție și punctează câteva însușiri importante, care sunt specifice cultului ortodox.
Pentru această împlinire, vreau să-I mulțumesc în primul rând lui Dumnezeu, apoi bunilor și dragilor mei părinți, Înalt Prea Sfințitului Prof. Dr. Laurențiu Streza și tuturor Părinților și Domnilor Profesori de la Teologie.
Lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit viață, părinților mei pentru că mi L-au făcut cunoscut pe Dumnezeu și m-au sprijinit în acest sens, Domnilor și Părinților Profesori pentru că mi-au oferit ocazia să-L descopăr și să-L cunosc și mai mult pe Dumnezeu, prin intermediul studiilor teologice, iar Înalt Prea Sfinției sale, Prof. Dr. Laurențiu pentru tot sprijinul și efortul de a mă îndruma în realizarea lucrării și pentru sfaturile folositoare pe care le-am primit pe tot parcursul perioadei în care am avut șansa și onoarea de a-i fi student.
INTRODUCERE
Potrivit învățăturii dogmatice a Sfintei noastre Biserici, Sfintele Taine sunt căi de pătrundere a vieții divine în comunitatea sacramentală a credincioșilor, uniți cu Dumnezeu prin har, credință și fapte bune. Prin intermediul acestor lucrări sfințitoare, Domnul nostru Iisus Hristos își prelungește în lume opera Sa mântuitoare, „ vine la noi, își face sălaș, în sufletul nostru…, sugrumă păcatul din noi, ne dă din Însăși viața Sa și din propria Sa desăvârșire și ne face părtași biruinței Sale.” Deci, viața spirituală a creștinului ortodox se naște, crește și se desăvârșește prin conlucrarea neîntreruptă cu harul divin revărsat prin Sfintele Taine.
Taina sfintei Spovedanii, a Pocăinței sau a Mărturisirii, instituită și poruncită de Mântuitorul Iisus Hristos (Ioan 20, 20-23) și practicată de Sfinții Apostoli și de urmașii acestora, episcopii și preoții, este acea lucrare harică prin care în urma mărturisirii păcatelor, a căinței și a părerii de rău pentru ele, ca și a făgăduinței de a nu le mai săvârși, ni se iartă acestea de către Mântuitorul Hristos, prin puterea și lucrarea preotului duhovnic. Taina aceasta a fost „instituită de Hristos prin faptul că El Însuși a săvârșit-o acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane și a acordat puterea iertării păcatelor și ucenicilor Săi și urmașilor acestora” prin succesiune apostolică.
Spovedania din punct de vedere al Bisericii Ortodoxe înseamnă, dincolo de Taină, o vorbire de taină, dar și o dezlegare de taină a păcatelor săvârșite în altfel de taină decât în Taina Bisericii. Ea este taina „regenerării noastre sufletești, a înnoirii și curățirii hainei Botezului pe care am întinat-o cu păcate. Cu toții păcătuim, toți avem nevoie de pocăință, de iertare și de curăție”.
În ceea ce privește Sfânta Taină a Mărturisirii, necesitatea ei pentru viața duhovnicească, se desprinde din faptul că greșelile morale n-au devenit imposibile pentru credincioși, după ștergerea păcatului originar, în Sfânta Taină a Botezului.
Ispitele, solicitările la abateri din drumul indicat de învățătura Mântuitorului nu ocolește pe nimeni în viața pământească și, dacă ele uneori sunt înfrânte, alteori înfrâng ele pe credincioși ducându-i la căderi morale de natură să pericliteze mântuirea. Și cum conștiința morală nu poate fi suprimată, ci cel mult adormită pentru un timp, apăsarea păcatului produce grea neliniște sufletească chiar și la cel mai mare făcător de rele.
Mărturisirea păcatelor, căința sau părerea de rău este un sentiment de mai lungă sau mai scurtă durată, care nu mișcă conștiința decât pentru moment, fără hotărâre de prelungire sau exteriorizare prin fapte. Pocăința nu se reduce la o părere de rău de tip platonic, subiectiv, ci se manifestă prin acte exterioare obiective, prin înfrânare, rugăciune, cu un cuvânt, prin antrenarea întregii ființe a omului spre o viață nouă, spre viața în Hristos.
Dar conștiința de a fi săvârșit fapte potrivnice învățăturii Mântuitorului îl tulbură, îndeosebi,pe credinciosul râvnitor să-și câștige mântuirea sufletească. Păcatul săvârșit de el și care s-a interpus între el și Dumnezeu,dezorganizându-i viața harică necesară mântuirii,îi apasă cu greutate sufletul și de aici dorința lui fierbinte de a se elibera de această apăsare și de a se apropia din nou de Mântuitorul.
Domnul Hristos a pus la îndemâna credincioșilor mijlocul pentru a-și putea curăți și ușura sufletul de chinurile produse de conștiința de a fi săvârșit fapte rele. Mijlocul prin excelență îl constituie Sfânta Taină a Mărturisirii, în care, în fața duhovnicului, credinciosul își poate dezvălui, fără reticențe, sufletul său și poate primi iertarea, ușurarea sufletească, mângâierea și întărirea morală, mult dorite, putându-și astfel normaliza viața harică. Această taină „prilejuiește întâlnirea fiului risipitor cu Tatăl cel ceresc.
În lumea noastră, mai mult decât oricând, strigăm după duhovnici care să ne conducă spre ușurarea de păcate. Duhovnicii buni sunt medicii buni ai sufletelor noastre. Dar nu este de ajuns să avem doar duhovnici buni, deci fără ei nu este posibilă creșterea duhovnicească. În Biserică este nevoie la fel de mult de penitenți buni, de creștini buni, care-și recunosc singuri păcatele și caută să le îndrepte.
Puțini însă încercăm să străbatem calea către noi înșine, spre a ne deschide, a ne elibera de povara păcatelor. Alergăm mai repede la soluții ieftine, moderne, psihologice sau parapsihologice, la practici străine care ne depărtează și mai mult de moralitate, ne depersonalizează de cele mai multe ori. Intervine omeneasca jenă și rușine de a ne spovedi și aceasta tocmai datorită faptului că nu mai dorim cu adevărat să Îl simțim și să Îl chemăm pe Mântuitorul Hristos când ne plecăm genunchii în fața icoanei Sale, de față fiind și preotul.
Actul spovedaniei, așadar, este și pentru duhovnic și pentru penitent dificil și ezitant, atunci când îl abordăm omenește. De îndată ce îl primim duhovnicește, intrăm în ordinea adevărată și în starea firească a normalității.
Pentru aceasta este nevoie de multă străduință și de multă răbdare a duhovnicului, de autentică vocație pedagogică și duhovnicească și de sfințenie în fața Tainei, dar din partea penitentului, de multă încredere în mila, în iubirea și în iertarea din partea lui Dumnezeu, pe care le obține doar respectând calea arătată de preotul duhovnic.
Marii duhovnici ai Ortodoxiei sunt conștienți și vor să ne sensibilizeze și pe noi duhovnicește de va1oarea deosebită a Sfintei Taine a Pocăinței sau a Mărturisirii. Fără ea, nu există nici un fel de creștere în viața noastră spirituală ci o cădere permanentă într-o experiență fără sens duhovnicesc, un continuu regres către zonele cele mai întunecate ale existenței umane.
Sfânta Taină a Pocăinței este Taina esențială, fundamentală, a vieții creștine, pentru că ea „vine să-i ceară omului să-și aducă aminte de unde este, în ce stație a vieții sale se află, cum poate să-și recupereze anumite lucruri pe care le-a avut și le-a pierdut sau cum poate dobândi unele noi, absolut necesare mântuirii. De ea atârnând viața noastră în această lume, dar și în cea veșnică. Pocăința este un mijloc de restaurare a legăturii noastre cu Dumnezeu,dar și cu aproapele. Pocăința este fiica nădejdii și tăgăduirea deznădejdii. Pocăința este împăcarea cu Domnul prin lacrimi și prin lucrarea cea bună a virtuți1or.
Dată fiind importanța acestei Sfintei Taine în viața duhovnicească a omului, vom încerca să prezentăm învățătura liturgică a Bisericii noastre cu privire la necesitatea și valoarea ei în lucrarea de dobândire a mântuirii.
O PRIVIRE ISTORICĂ ASUPRA TAINEI MĂRTURISIRII
ÎN MĂRTURIILE BIBLICE, PATRISTICE ȘI LITURGICE
Încă din momentul căderii, în sufletul omului a înmugurit simțământul părerii de rău. Tradiția ni-i înfățișează pe Adam și pe Eva plângând în fața porților închise a raiului. Atât la poporul ales, cât și la popoarele păgâne, care au mai păstrat un rudiment din Revelația primordială, întâlnim acte de pocăință și preocuparea lor de împăcare cu Dumnezeu. „Sentimentul de pocăință și practici pentru mărturisirea, ispășire și curățirea păcatelor aflăm în toate religiile primitive și antice. De aceea s-au ivit și s-au descoperit cele dintâi semne de viață religioasă la primitivi, întâlnim – în felurite chipuri – și ideea mijloacelor de purificare a sufletului și de împăcare cu Dumnezeu”
Riturile care însoțeau mărturisirea erau: îmbăierea, stropirea cu apă, alungarea duhurilor rele, arderea lucrurilor sau a animalelor asupra cărora erau trecute păcatele, scuiparea, vărsarea sau facerea de crestături pentru a curge sânge. Apoi, în diferite tradiții, mărturisirea era urmată de acte de penitență. Babilonienii aveau un sistem penitențial mai complicat, vestiți fiind la ei acei „psalmi penitențiali”. Tot de la ei au rămas tabele întregi ce cuprindeau chestionare referitoare la păcat. Vechii sirieni însoțeau mărturisirea păcatelor cu flagelări plăcute zeilor. Lista ar putea continua, demonstrându-se faptul că practica universală a mărturisirii păcatelor justifică spovedania creștină.
În Vechiul Testament conștiința păcătoșeniei este exprimată limpede, iar textele penitențiale sunt numeroase. Încă de la Adam, care simțindu-se dezbrăcat de frumusețea cea dintâi, îi răspunde lui Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut căci sunt gol și m-am ascuns” (Facere 3,10) și până la Sfântul Ioan Botezătorul a cărui predică pregătitoare pentru venirea lui Mesia poate fi rezumată în cuvintele: „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor”, tot Vechiul Testament fiind astfel străbătut ca de un fir roșu, de duhul pocăinței.
Așadar, pocăința, era un fapt universal înainte de venirea lui Hristos. Ea presupunea mărturisirea păcatelor, iar pentru convertirea la aceasta militau proorocii. Întâlnim atât la popoarele păgâne, cât și la poporul evreu mărturisirea publică, dar și particulară. „Mărturisirea publică și comună a păcatelor o făcea arhiereul la ziua ispășirii. Mărturisirea particulară și individuală a păcatelor și-o făcea fiecare păcătos pentru sine, cum au făcut-o David și Moise. Dar nu numai persoane particulare fac penitență. Când contagiunea păcatului devine comună și publică se cheamă la pocăință cetăți întregi, cum a fost vestita Ninive sau popoare, cum au fost israeliții”
Este evident și limpede faptul că pocăința de dinainte de Hristos nu era Taină, pentru că lipsea harul Sfântului Duh. Ci era un simbol, un ritual practic, un mijloc pedagogic care vestea, renașterea lăuntrică pe care păcătoșii o vor realiza în Hristos și în Biserică prin Taina Spovedaniei.
Cu întemeierea creștinismului, ritualul mărturisirii păcatelor și pocăința anticilor, care avea până la Hristos un caracter simbolic, exterior și formal, devine un act interior și sfânt, devine Taină. „Noul Testament nu-l înlocuiește pe cel Vechi, ci-l împlinește și completează, la fel noul cult, dacă trebuie să fie cultul Noului Legământ, nu-l înlocuiește ori desființează pe cel vechi ci apare ca împlinirea sa necesară. Revelația permanentă a Vechiului Testament referitoare la Dumnezeu, la creație, om, păcat și mântuire, dăinuie în toată plenitudinea în cel Nou, și este imposibil a înțelege opera lui Hristos în afara acestei revelații.
Noul Testament este cartea întoarcerii la Dumnezeu, este cartea pocăinței, cartea împăcării omului cu Dumnezeu.
În Evanghelie, Pocăința este încununată de iertarea păcatelor. Abia aici pătrundem în sanctuarul misterului, în oficiul creștin al Sfintei Taine a Pocăinței sau a Mărturisirii. Mântuitorul este împlinitorul a tot ce nu s-a realizat în Vechiul Testament, iertând păcatele: „Fiului Omului are pe pământ putere de a ierta păcatele” (Marcu II, 10). El este Cel care rânduiește Taina Mărturisirii, prin cuvintele de instituire a ei, rostite după Înviere: „Luați Duh Sfânt: cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 22-23). Sfinții Apostoli au fost lucrătorii tainei mântuirii, iar această prerogativă a lor se continuă în Biserică, prin episcopi și preoți.
Ca și Sfântul Ioan Botezătorul , care I-a pregătit calea, Mântuitorul își începe predica cu cuvintele : „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 5, 17). În intențiile Sale, Domnul Hristos era limpede: „N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Luca 5, 32). . Aceasta arată că pocăința formează nu numai începutul, ci și sensul însuși al Învățăturii creștine. Evanghelia, pocăința și Împărăția lui Dumnezeu sunt cele trei realități pe care le are în vedere Mântuitorul la începutul lucrării Sale mesianice.
Iisus Hristos a venit în lume tocmai pentru a căuta pe cei rătăciți, pe cei pierduți, pe cei bolnavi trupește și sufletește. Cu alte ocazii, ne dă mărturie despre valoarea pocăinței pilda cu oaia rătăcită sau cu drahma pierdută, arătând că “va fi bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește mai mult decât de cei nouă deci și nouă de drepți cărora nu le trebuie pocăință” (Luca 15, 4-7).
Tot El ne arată prin pilda propriei Sale vieți valoarea acestei virtuți. Iisus Hristos cercetează templul pe când a fost de doisprezece ani, trăiește în post și rugăciune (Matei 4, 2), învață cum trebuie să ne rugăm, îngenunchează și cade cu fața la pământ, cântă laude duhovnicești împreună cu Apostolii. Toate acestea le-a cerut și celor care doreau de la El iertare, dezlegare și vindecare. Vameșu1 care se ruga în templu spunea cu pocăință: “Dumnezeule, milostiv fie mie, păcătosului” (Luca 18, 13). Femeia păcătoasă din casa fariseului stătea lângă picioarele Sale și le uda cu lacrimile ei (Luca 7, 37-38). Petru își plânge cu amar păcatul lepădării de Domnul (Matei 26, 75), iar tâlharul de pe Cruce își recunoaște vina și intră în rai. Zaheu, vameșul, se convertește cu adevărat, iar Iuda se sinucide, din cauza păcatului vinderii Domnului său.
Ucenicilor Săi, Mântuitorul le poruncește să propovăduiască pocăința și le dă putere ca prin Taina Spovedanie să-i dezlege pe oameni de păcate. Sfinții Apostoli primesc, în două rânduri făgăduința că vor fi înzestrați cu prerogativa iertării păcatelor. Sfântului Apostol Petru, Domnul îi zice: „… îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ , va fi legat și în ceruri…” (Matei XVI, 19), iar către Sfinții Apostoli, zice: „ Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în ceruri…”(Matei XVIII, 18). Dar numai după Înviere, când Mântuitorul a suflat și Le-a zis: „Luați Duh Sfânt…” (Ioan XX, 22-23), li se transmite și li se arată făgăduința împlinită. Prin Hirotonie această putere de a lega și de a dezlega, Apostolii au transmis-o episcopilor și aceștia preoților.
La Pogorârea Duhului Sfânt, când ia ființă Biserica ca și comunitate văzută, când la predica Apostolilor se convertesc trei mii de bărbați, iar la întrebarea acestora ce trebuie să facă, Sfântul Petru le-a răspuns: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38). Se observă aici ca și în cazul botezului lui Ioan, că atunci când erau botezați oamenii mari, înainte de Botez își mărturiseau păcatele (Matei 3, 6). În același ton li se adresează Sfântul Pavel atenienilor în areopag: „Dumnezeu trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum oamenilor ca toți de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17, 30).
Este clar deci că „pocăința în Noul Testament începe cu predica Sfântului Ioan Botezătorul, se așează ca Taină Sfântă de Mântuitorul Hristos și se pune în lucrare de Sfinții Apostoli.”
În perioada post-apostolică se atestă continuitatea ritualului și a semnificației Tainei Mărturisirii din epoca apostolică. Scrierile Părinților Apostolici sunt presărate cu date referitoare la ritualul Mărturisirii și al iertării păcatelor. Pocăința are caracter de Taină Sfântă, se face după o regulă și după un ritual anumit, cu aceeași eficacitate și valoare soteriologică ca și Botezul.
Epoca imediat următoare Sfinților Apostoli a fost epoca Părinților Apostolici. Aceștia au fost ucenici ai Sfinților Apostoli sau i-au cunoscut pe aceștia. Scrierile lor constituie adevărate tezaure istorice, dogmatice și cultice, în care abundă cuvintele despre necesitatea și importanța Tainei Pocăinței pentru mântuire.
Epistola lui Barnaba, adresându-se creștinului, îi spune: “Să-ți mărturisești păcatele tale”.
Clement Romanul spune că “este mai bine pentru creștin să-și mărturiseascã păcatele decât să-și învârtoșeze inima”. Sfântul Ignatie Teoforul ne spune că “mărturisirea personală trebuie să o facă păcătoșii înaintea episcopului”, iar Tertulian, la începutul secolului al III-lea, definește mărturisirea actul “prin care mărturisim păcatele noastre Domnului” și o aseamănă cu arătarea rănilor în fața medicilor. Această arătare a păcatelor se face, spune Tertulian, prin om, prin Biserică, adică prin preot.
Pentru Sfântul Ciprian al Cartaginei, mărturisirea este o condiție neapărat necesară pentru dobândirea milei lui Dumnezeu în strâmtorări și necazuri, deoarece acestea vin în urma păcatelor noastre. Din acest motiv, el își îndeamnă pe păstorii săi, supuși persecuției lui Deciu, să-și recunoască fiecare păcatele sale, arătând viața cea păcătoasă a omului celui vechi. „Fiecare să-și mărturisească păcatul, câtă vreme cel care a păcătuit se află în viață, când mărturisirea sa poate fi primită, câtă vreme iertarea dată de episcopi este plăcută Domnului”.
Origen înțelege și el mărturisirea păcatelor ca o arătare a rănilor sufletești la medici și o consideră forma prin excelență de iertare a păcatelor. El precizează faptul că „Apostolii și preoții care sunt urmașii Apostolilor, ca unii care au primit alături, de Marele Preot, îndrumarea dumnezeiască, știu, fiind luminați de Duhul Sfânt pentru ce fel de păcate trebuie aduse jertfe, când și în ce chip…” Se vede de aici că iertarea o dă cel investit prin hirotonie cu această putere, și anume prin episcop. Pe măsură ce comunitățile creștine s-au înmulțit nemaiavând fiecare în frunte un episcop, sarcina mărturisirii trece pe seama preoților.
În Didascalia Apostolilor, document din secolul al III-lea creștin, este atestată practica mărturisirii, prin recomandările făcute episcopului și preotului: Să nu dai pentru fiecare păcate aceeași sentință, ci pentru fiecare una proprie, judecând cu multă chibzuință flecare greșeală, pe ce1e mici și pe cele mari și într-un fel pe cea cu lucrul, într-altu1 pe cea cu cuvântu1, deosebit pe cea cu intenția sau calomnia sau bănuiala. Si unora le vei impune ajutorarea săracilor, altora posturi, iar pe alții îi vei elimina după mărimea păcatului lor”.
În secolul al IV-lea, Sinodul I ecumenic, de la Niceea, din anul 325, în canonul 12, prevede că mărturisirea să fie individuală și făcută în fața episcopului sau a preotului. Canonul insistă asupra cercetării dispoziției lăuntrice a comportării penitentului, ca, în funcție de ea, să se scurteze sau să se lungească timpul penitenței.
Sfântul Vasile cel Mare (†379) insistă asupra valorii pe care o are mărturisirea personală a păcatelor, ca descoperire din proprie inițiativă în fața episcopului sau preotului, deoarece numai ei sunt încredințați cu “iconomia tainelor lui Dumnezeu” Dacă în Biserica primară disciplina penitențială cerea ca pentru păcatele grave să se mărturisească public, iar cei aflați sub canon stăteau în pronaos cu catehumenii, iată că deja, pe vremea Sfântului Vasile cel Mare este prezentă și mărturisirea tainică. În canonul 34 el spune: „ Pe femeile care au comis adulter și din evlavie au mărturisit sau vădite fiind în oarecare chip, părinții noștri au oprit de a le da la iveală în public ca nu cumva vădindu-se să le ofere cauză spre moarte…”
Pe vremea Sfântului Ioan Scărarul, mărturisirea se făcea de obicei în taină, dar în cazuri excepționale, duhovnicul putea porunci ca ea să se facă și în public: „Înainte de toate să ne mărturisim bunului și singurului nostru judecător. Iar dacă el poruncește, să ne mărturisim și tuturor”
Rânduiala mărturisirii publice a durat în Biserică timp îndelungat, deși practicarea ei a întâmpinat multe dificultăți și a fost împreunată cu multe primejdii pentru viața comunităților creștine și a slujitorilor acestora. Împrejurările vieții nu au permis creștinilor, oricât zel ar fi avut, să practice întotdeauna mărturisirea publică, de aceea alături de aceasta s-a practicat și mărturisirea secretă, atât pentru a se evita unele primejdii, cât și pentru că mărturisirea publică nu era posibilă în toate cazurile, ca de exemplu în cazurile celor bolnavi care nu se puteau deplasa sau nu aveau nici energia de a putea să suporte o încercare ca aceea pe care o constituia mărturisirea publică.
În cazurile în care se practica mărturisirea secretă, potrivit tot rânduielilor tradiționale, duhovnicul, fie episcop, fie prezbiter, era dator să nu divulge păcatele mărturisite și nici epitimiile pe care le aplica cu prilejul mărturisirii secrete, atunci când era cazul să fie aplicate. Cea dintâi măsură pentru îngrădirea mărturisirii publice și pentru înlocuirea ei cu mărturisirea secretă sau în taină s-a luat de către arhiepiscopul Constantinopolului, Nectarie, pe la sfârșitul veacului IV (390), în scopul de a se evita anumite scandaluri publice, care se produceau cu ocazia mărturisirii unor păcate mai grele în fața întregii Biserici. Perioada următoare epocii de aur, începând cu sec. VI, aduce cu sine fixarea rânduielii Mărturisirii în forma pe care o avem în Molitfelnicele din sec. XVIII încoace.
O învățătură bogată referitoare la Taina Mărturisirii dezvoltă și Părinții filocalici. Astfel, “Întrebându-se ce este pocăința, Sfântul Isaac Sirul răspunde: “Părăsirea celor de mai înainte și întristarea pentru ele” și o așează ca început, ca prima treaptă în procesul de creștere duhovnicească, fiind urmată de curăție, ca treaptă de mijloc și desăvârșire. Referindu-se la felurile mărturisirii, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că aceasta este de două feluri: o mărturisire de mulțumire pentru binefacerile primite, mulțumire care izvorăște și din lucrarea harului în cel ce crede, și o mărturisire “pricinuită de mustrare și certare pentru fărădelegi”. O numire dată mărturisirii și care reține în mod deosebit atenția, este aceea de “lucru mare și de mare cinste” și care aparține lui Simeon Metafrastul (…) la alți părinți cuprinși în Filocalia românească, mărturisirea este numită lumina însăși, dătătoare de lumină și trăită ca stare de luminare”.
Rânduiala actuală a Mărturisirii din Biserica noastră s-a dezvoltat pe baza tradiției apostolice, păstrând structura și elementele principale ale acesteia. Această rânduială atestă, în același timp, legătura ei organică cu rânduiala Botezului din care s-a desprins, constituind o slujbă aparte. Mai întâi, aceasta poate fi dedusă din faptul că rânduiala Tainei Mărturisirii nu începe cu „Binecuvântarea mare”, întâlnită numai în rânduiala Sfintei Taine, ci cu binecuvântarea mică, dovedind legătura cu o altă Taină, care nu poate fi decât Botezul. Taina Mărturisirii este singura numită „al doilea Botez”. Fără să-și modifice structura originală, rânduiala mărturisirii se dezvoltă, după cum, în funcție de împrejurări, își reduce dimensiunile în timp.
Din cele spuse se vede că tot creștinul în veacul de aur al creștinismului își mărturisea păcatele,.sentimentul pocăinței și nevoia mărturisirii fiind prezente în toate religiile. Pocăința este o trebuință firească a sufletului omenesc, primind în creștinism demnitatea de taină. Ea este „mijlocul prin care credincioșii sunt scoși din închisoarea egoistă în care i-a aruncat păcatul, pentru a fi readuși la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele”. De la creație, Dumnezeu a înscris în ființa omului aspirația firească înspre comuniunea cu El și cu semenii, însă păcatul a distrus această comuniune devenind un obstacol în calea ei.
Noțiunea, sensul și accepțiunea cuvântului “pocăință”
Cuvântul “pocăință” este de origine slavă (pocanija) și exprimă caracterul de durere pricinuită de rana păcatului, de părere de rău pentru căderea în acesta. În exprimare latină, pocăința, de la “penitență” (poenam+tendere)indică aspectul de frică sau de teamă, datorat conștiinței vinovăției ce apasă sufletul, mustrarea de conștiință
Sub aspectul acesta, putem spune că pocăința, ca regret și mustrare de conștiință, este un sentiment general uman, căci “omul este singura ființă care nu privește viața numai în prezent, ci și în viitor și în trecut. El are capacitatea de a-și analiza viața și de a face judecăți de valoare, de a trage concluzii din faptele trecutului și de a lua hotărâri pentru viitor. Omul posedă apoi conștiință morală, acel judecător al sufletului, care îi dă satisfacții pentru faptele bune sau îl mustră pentru cele rele. Putem vorbi astfel de mustrări ale conștiinței și de regretul sau căința care le urmează..
Atunci când este numită pocăință sau Taina Pocăinței, denumirea “accentuează părerea de rău declanșată de conștientizarea stării de păcătoșenie. Cu acest înțeles, pocăința nu este legată numai de Taină, în sine, ci este o stare pe care credinciosul o trăiește și o exprimă sub diferite forme. În fața perfecțiunilor dumnezeiești, credinciosul se vede păcătos și nevrednic”.
Pocăința este însă în mod predilect o noțiune religioasă, iar referiri asupra ei întâlnim în toate religiile. Caracterul general al pocăinței este, astfel, întâlnit la toate religiile dinaintea venirii Mântuitorului, ca regret, mustrare în urma păcatelor săvârșite, conștiință a vinovăției și frică de pedeapsă. Regretul acesta și frica de pedeapsă conducea spre o formă de pocăință. Exemplele de acest gen sunt numeroase. După ce Cain omoară pe Abel, în sufletul său apar mustrări de conștiință, sub forma fricii de pedeapsa lui Dumnezeu. Iuda suferă de căința de pe urma faptei sale, încât de sinucide. Petru își plânge cu amar întreita sa lepădare. Tâlharul mântuit pe Golgota, recunoscându-și vina, “fură” Împărăția cerurilor. Și exemplele ar putea continua cu numeroase pagini din istoria lumii și a Bisericii creștine.
Mântuitorul Iisus Hristos dă însă pocăinței un sens mult mai adânc și dinamic. în învățătura Sa, ea devine o virtute, o putere a sufletului, de înnoire, de schimbare, de transformare a vieții duhovnicești, care pornește din adâncul sufletului, al întregii ființe umane, și îi schimbă întreaga ființă: gânduri, cuvinte, fapte. Căința pentru păcat nu mai este acum, ca în vechile sisteme filosofice și religioase, o stare paralizantă, ci, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu față de ființa umană, pe care o caută spre a o mântui, ea se transformă într-o energie creatoare, în hotărârea constantă de înnoire a vieții. Ea exprimă, în lumina Evangheliei mântuirii, “regretul fiului că a căzut prin greșeala lui din iubirea părintească, dar acest regret fiind plin de încredere și iubire față de părintele său, care Îl așteaptă cu brațele deschise, se transformă în energia creatoare a hotărârii de schimbare și înnoire a vieții duhovnicești, pe măsură să-i asigure comuniunea de iubire cu părintele său”.
Cunoscând faptul că omul este supus păcatului, Domnul Hristos, acordând Sfinților Săi Apostoli puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19; Ioan 20, 21), a instituit Sfânta Taină a Pocăinței, în cadrul căreia credincioșii primesc iertarea păcatelor din partea lui Dumnezeu, prin cuvintele preoților, ca urmași legitimi ai Sfinților Apostoli, după ce mai înainte se căiesc de păcate, le mărturisesc și făgăduiesc să nu le mai săvârșească, ci să lupte pentru îmbunătățirea vieții lor duhovnicești.
Virtutea pocăinței se înfățișează astfel într-un Întreit aspect sau pe trei dimensiuni fundamentale: față de Dumnezeu, față de semeni și față de sine.
Față de Dumnezeu, pocăința constituie un act de răspuns la iubirea și chemarea Părintelui ceresc. În momentul în care credinciosul înțelege chemarea plină de iubire a lui Dumnezeu, la mântuirea neamului omenesc, realizează faptul că păcatul este o barieră, un zid în cadrul acestui itinerariu spiritual. Astfel apare regretul pentru păcatele săvârșite și dorința lepădării de ele.
Același zid ridică păcatul și în calea relații1or cu semenii și, din acest motiv, restabilirea adevăratei comunicări și comuniuni cu ei este un act de pocăință smerenie și iubire.
Pocăința ca expresie a iubirii față de sine se manifestă prin curăția vieții de orice pată și întinăciune, de orice păcat, odată ce păcatul înseamnă pervertire, schimonosire, alterare a chipului divin, din adâncul ființei sale. Pocăința ni se înfățișează, astfel, ca având un caracter esențial și permanent, capabilă să țină trează conștiința umană, în fața tuturor ispitelor, încercărilor și capcanelor care caută să o ademenească și să o întunece, legându-o și robindu-o păcatului.
Căința reprezintă o adevărată renaștere, o schimbare lăuntrică, iar profunzimea renașterii depinde de profunzimea pocăinței. Ea este “răspunsul la contrastul dintre conștiința pentru pedeapsa păcatului și oferta de iertare ce o dă dragostea răscumpărătoare și harul lui Dumnezeu”.
Denumirea mai largă de Mărturisire sau de Taina Mărturisirii “vizează expunerea păcatelor în fața duhovnicului, trădarea ascunzișurilor conștiinței, ca urmare a conștientizării stării de păcătoșenie, a dorinței de îndreptare și de reînnoire a comuniunii de iubire cu Dumnezeu. A mărturisi ceva prin cuvânt înseamnă a avea o convingere profundă despre acel ceva (…). Mărturisirea păcatelor, în această perspectiva teologică, arată Părintele Profesor Dr. Viorel Sava, “este rezultatul convingerii existenței lor reale în viata noastră și a conștientizării pervertirii modului nostru de gândire și de făptuire sub influența lor, iar rezultatul mărturisirii este “schimbarea spiritului”, înnoirea lui, efect exprimat mai bine prin termenul grecesc metania (metanoia de la verbul metanoein). Termenul grecesc metanoia, termen nou testamentar, nu a găsit un echivalent fidel în limbile principale de răspândire a creștinismului. Cuvântul românesc “pocăință” pune accentul pe remușcare, regretul, pe durerea pentru păcatul săvârșit.
Termenul penitență, derivat din poenarn+tenere, accentuează aspectul juridic, conștiința vinovăției, frica de pedeapsă. Cel grecesc, metanoia nu înseamnă nici numai căință, regret și nici numai frică de pedeapsă, ci înseamnă o transformare profundă, o schimbare radicală a convingerilor și deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârșirii lui și un nou început de viață, un câmp nou de lucru în har și adevăr”.
Într-o astfel de accepțiune și înțelegere, pocăința, metanoia, este “o mutație a minții”, înnoirea ei, o naștere din nou. Acesta este sensul creștin al pocăinței, o neîncetată înnoire a omului sau altfel spus, Taina Mărturisirii este Taina în care, în urma iertării păcatelor mărturisite, se armonizează din nou relațiile noastre cu Dumnezeu, cu semenii ș1 cu noi înșine și de aceea ea poate fi socotită Taina Mărturisirii, iertării păcatelor și împăcării.
Pocăința la Sfântul Ioan Gură de Aur
O dezvo1tare largă asupra acestei teme aflăm la Sfântul Ioan Gură de Aur, în omiliile sale despre pocăință. Pentru Sfântul Părinte, Pocăința este “Ca o mamă ce dezmiardă și alina durerile, este mângâierea și odihna trupului și sufletului, pocăința este apa răcoritoare care ușurează arșița păcatului, pocăința este bucurie, lumină, dragoste, pace cu Dumnezeu și semenii frați cu noi, pocăința este cel mai mare dar al lui Dumnezeu pus la îndemâna oamenilor păcătoși. Iar ca roadă a Duhului, pocăința este iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostenia, blândețea, înfrânarea poftelor”.
Sfântul Ioan Gură de Aur face distincție, în omiliile sale, între păcat și pocăință și arată că păcatul este rana, pocăința e leacul. Precum în trup sunt răni și leacuri, tot așa și în suflet sunt păcate și pocăință. Dar păcatul e împreunat cu rușinea, iar pocăința aduce încredere și curaj. „Dacă greșești în fiecare zi, pocăiește-te în fiecare zi. – spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ai curaj, căci în această pocăință a ta se mai amestecă și iubirea de oameni a lui dumnezeu. Îndurarea Domnului e fără măsură și bunătatea Lui nu se poate cuprinde în cuvinte. Ai încredere că ea o să biruie răutatea ta.”
Pocăința reflectă sufletul omenesc stricat, dar reface și trupul, înnobilând ființa umană și făcându-l pe om mai bun, mai drept, mai iubitor față de semenii săi. Din acest motiv, ea este absolut necesară ca temelie a vieții individuale și sociale.
Sfântul Părinte arată că pocăința se dobândește doar în cadrul Bisericii – Trupul tainic al lui Hristos, prin Harul Sfântului Duh și prin voința liberă a omului, adică prin colaborare divino-umană sau sinergism și cu ajutorul ierarhiei bisericești.
Iar vremea pentru pocăință, arată el, este viața pământească; când a sosit moartea, pocăința nu mai valorează nimic. Pe pământ e locul și timpul pocăinței; pe pământ e locul și timpul semănatului; dincolo, în viața viitoare, e locul și timpul secerișului și culesului de fapte bune. “Acesta e timpul căinței, arată Sfântul Ioan Gură de Aur, acela al judecății; acesta al întrecerilor, acela a1 cununilor, acesta al trudelor, acela al odihnei; acesta al ostenelii, acela al răsplății. Treziți-vă, vă rog, dezmeticiți-vă și să ascultați cu drag cele spuse. Am trăit în carne, să trăim de aici încolo întru duh; am trăit în desfătări, să trăim în virtuți; am trăit în nepăsare, să trăim în pocăință. Ce se fă1ește pământul cu cenușa? Ce te îngâmfi, omule? De ce ești așa semeț? Ce tragi nădejde de pe urma bogățiilor și a slavei lumești? Să mergem la morminte rogu-te, să vedem acolo tainele, să vedem firea sfâșiată, oasele mâncate, trupuri putrezite”.
Taina Mărturisirii la Sf. Simeon Noul Teolog
Sfânta Taină a Mărturisirii ocupă un loc predilect în opera Sfântului Simeon Noul Teolog. Sfântul Părinte susține universalitatea pocăinței ca reieșind din universalitatea păcatului strămoșesc al protopărinți1or noștri Adam și Eva și a urmărilor acestui păcat în firea omenească. “Adam, spune Sfântul Părinte, a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material și încă nedeplin duhovnicesc. Și a fost așezat de Făcătorul ca un Împărat nemuritor în această lume nestricăcioasã (…) El, însă, disprețuind porunca, n-a crezut Făcătorului și Stăpânului (…)ci a socotit mai vrednic de crezare pe șarpele viclean (…). Și, îndată au fost dezbrăcați protopărinții de veșmântul nestricăcios și s-au îmbrăcat în stricăcios (…). Deci, nevoind ei să se pocăiască și să cadă înaintea Stăpânului, sau să ceară iertare, Dumnezeu îi alungă și-i scoate din rai, ca dintr-un palat împărătesc și ca dintr-o casă preaîmpodobită, ca să viețuiască pe acest pământ ca niște exilați”.
Mântuitorul Iisus Hristos, prin întruparea, viața și jertfa Sa, a reașezat pe oameni în starea de har pierdută prin păcatul strămoșesc, însă acest păcat poate fi repetat și amplificat în mod personal, prin păcatele individuale.
Sfântul Simeon arată că ridicarea celui căzut din har se rea1izează prin pocăință, prin care devenim mădulare virtuoase ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii. Prin pocăință, Duhul Sfânt revine la cel căzut și astfel acesta redevine apt pentru un nou progres duhovnicesc. Sfântul Simeon Noul Teolog arată că pocăința ca virtute este poarta de intrare în lumina negrăită a lui Dumnezeu; ea pregătește inima pentru a răsădi în centrul ființei și vieții creștinului puterea vieții dumnezeiești, care este Sfântul Duh și darurile Sale.
Pentru Sfântul Simeon, pocăința reprezintă al doilea botez”, “botezul lacrimilor”, o adevărată naștere duhovnicească a omului printr-o viața nouă în Hristos și a eliberării din robia păcatelor, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Pentru el, Taina Mărturisirii este un al doilea botez întrucât Taina Sfântului Botez se administrează atunci când noi suntem prunci, dar, de-a lungul vieții pământești, putem cădea din har în păcate multe și grele.
Legat de Taina Mărturisirii, Sfântul Simeon vorbește despre importanța lacrimilor, ca element indispensabil al pocăinței adevărate. Totodată, pocăința trebuie, din această cauză, să devină o stare permanentă. Ea are, astfel, un caracter eshatologic și de aceea trebuie să o practice toți creștinii. Sfântul Simeon arată că roadele ei esențiale sunt: pacea sufletească, interioară, nepătimirea, vederea luminii dumnezeiești negrăite, cu alte cuvinte Împărăția cerurilor. Prin intermediul ei, reușim să urcăm pe drumul desăvârșirii creștine, al mântuirii și Îndumnezeirii, al contemplației și teologiei, ca harismă.
Pocăința este, așadar, absolut necesară, deoarece omul poartă în firea sa urmările căderii în păcatul strămoșesc, fiind un remediu sau medicament fără de care nu ne-am mai putea mântui.
Sfântul Simeon Noul Teolog are o înaltă concepție despre importanța și valoarea Sfintei Taine a Preoției și despre slujirea preoțească în dobândirea mântuirii. Ea nu se dobândește doar prin hirotonie, ci prin botezu1 Duhului Sfânt. Ea presupune, în viziunea Sfântului Părinte, vocație sau chemare încă din pântecele matern. La această vocație și curăție, Dumnezeu adaugă luminare dumnezeiască, care aduce o anume certitudine sufletului și aprinde și mai tare dorul iubirii dumnezeiești. Așadar, Preoția nu este, în accepțiunea Sfântului Simeon, doar Sfântă Taină, ci este dar al Duhului Sfânt.
Amintindu-și de părintele său duhovnicesc, de Cuviosul Simeon Evlaviosul, Sfântul Simeon Noul Teolog ne-a lăsat cuvinte despre sublimitatea și demnitatea slujirii preoțești, de o înălțime similară celor ale Sfinților Părinți, autori ai celebrelor tratate despre Preoție – Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Frigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Simeon al Tesalonicului, Sfântu1 Ioan Scărarul, etc.
Întrebat cum trebuie să fie preotul, Cuviosul Simeon Evlaviosul a răspuns cu smerenie: “Eu nu sunt vrednic să fiu preot. Dar am cunoscut, fără îndoială, cât de vrednic trebuie să fie cel ce avea să slujească tainele lui Dumnezeu. În primul rând, să fie curat nu numai cu trupul, ci și cu sufletul; pe lângă acestea, trebuie să nu fie părtaș la nici un păcat. În al doilea rând, să fie smerit atât în purtarea din afară, cât și în simțirea dinlăuntru a sufletului. Apoi, când stă înaintea Sfintei și Sfințitei Mese, trebuie să vadă, fără îndoială, cu mintea pe Dumnezeu, iar cu simțurile, Sfintele așezate înainte. Dar nu numai acestea, ci e dator să-l aibă în chip conștient, să1ăș1uit în inimă sa pe Însuși Cel prezent În chip nevăzut în daruri, ca să poată aduce cererile cu îndrăznire. Și ca prieten care vorbește cu prietenul său, să zică: “Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău”, rugăciunea arătându-i că având pe Cel ce e Fiul lui Dumnezeu prin fire, sălășluit în sine împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Așa am cunoscut eu pe preoți”.
Ace1ași Cuvios Simeon Evlaviosul, ascunzându-și înaltele trăiri duhovnicești, spunea: “Am auzit de un preot monah, care avea îndrăzneală față de mine, ca față de un frate iubit al lui: <<Niciodată n-am liturghisit fără să văd pe Duhul Sfânt cum L-am văzut venind asupra mea când mă hirotoneau și mitropolitul spunea rugăciunea preotului și Evhologhiul stătea asupra capului meu nevrednic>>. Întrebat de mine cum L-a văzut pe acesta atunci și în forma cărui chip, a spus: “Simplu și fără chip, dar ca lumina”. Și, fiindcă la început mă miram văzând ceea ce niciodată n-am văzut și întrebându-mă ce poate fi aceasta, acela mi-a spus în chip tainic, de parcă cunoșteam vocea: “Eu așa Mă pogor peste toți proorocii și apostolii, și aleșii, și sfinții de acum ai lui Dumnezeu. Căci sunt Duhul Sfânt al lui Hristos, căruia I se cuvine slava și stăpânirea în veci.”
Doar pe baza unor astfel de Înalte experiențe duhovnicești Sfântul Simeon putea să vorbească despre acest “botez al Duhului Sfânt”, în sensul unei prezențe neîncetate a Sfântului Duh, de la Botez și mai ales din clipa hirotoniei, în viața preotului autentic. Această prezență tainică,, dătătoare de putere, se manifestă sub forma a numeroase daruri duhovnicești, spre folosul și mântuirea turmei încredințate spre păstorire.
Având o atât de înaltă convingere despre mui1țimea slujirii preoțești, Sfântul Simeon critică în aspre ăi tăioase cuvinte lipsa de vocație: “Luptăm prin toate mijloacele să primim demnitatea Apostolilor, cumpărăm puterile lor cu preț de aur, fără teamă de Dumnezeu, fără rușine înaintea celor care ne văd. Nimeni nu îndrăznește să se urce în tronul Împăratului, împotriva voinței acestuia; nici chiar să împlinească rol de grămătic sau retor, dacă nu e cunoscător, sau să citească în fața poporului, dacă e analfabet. Și tu cauți demnitatea Apostoli1or sau o accepți înainte de a fi primit harul lor sau de fi văzut roade1e acestuia cu1tivate în tine”.
Pentru Sfântul Simeon, cel ce accede la treapta Preoției și a duhovniciei, înainte de a fi avut experiența cunoașterii personale a lui Dumnezeu, a comuniunii existențiale cu El, este un “intrus”, după cum și cel care vrea să învețe teologia pe alții, din studiu și nu din descoperire, înainte de a fi primit din partea lui Dumnezeu înțelegerea tainelor suprafirești, este un “fals savant” și un “simplu catehumen”.
Păstorirea duhovnicească trebuie primită numai la insistențele lui Dumnezeu și chiar și atunci cu multă teamă. Ea nu are un sens social – economic, ci duhovnicesc. Preotul trebuie să fie lumină a lumii, exemplu de credință și iubire, de slujire și dăruire.
Dacă păcatu1 reprezintă o boală a sufletului, pocăința este cel mai bun “antidot” împotriva ei. Dacă păcatul este venin sub masca mierii, căința îl face pe om să vomite veninul păcatului și să scuipe otrava lui”, curățindu-și sufletul prin “baia” sau “botezul lacrimilor”.
Sfântu1 Simeon consideră, astfel, “antidotul pocăinței” mijlocul cel mai direct și eficient de luptă. Împotriva răului moral, insinuat în viața noastră sub forma păcatelor și a înrobitoarelor patimi. Mărturisirea este, din această perspectiva, recunoașterea îndatorată a greșe1i1or și nebuniei proprii sau denunțarea sărăciei noastre”.
Pocăința se întemeiază pe o realitate cruntă, zguduitoare, a vieții și a sufletului omenesc – cea a păcatului și a căderii. Viața duhovnicească este o 1uptă încordată împotriva păcatelor și a patimilor, spre dobândirea și lucrarea deplină a virtuților. Or, în această luptă, văzută și nevăzută, cu diavolul, cu lumea și cu pornirile rebele și păcătoase din sufletul nostru, nu puține sunt șovăie1i1e, înfrângerile sau căderile. Împotriva tuturor acestora, arată Sfântul Simeon, suntem învățați de Dumnezeieștile Scripturi că acela care a păcătuit mult să se încreadă cu îndrăznire în pocăință și cel ce a greșit cu măsură să nu socotească că primește iertarea greșelilor lui numai de la faptele bune, ci să arate și pocăință; dar nu pocăință arătată numai prin cuvinte, post, băut de apă, culcare pe pământ și celelalte chinuri ale trupului, ci pe cea care se face prin întreaga zdrobire a sufletului cu totul în lume și în grijile lumii”.
Prin urmare, indiferent de cât de multe și de mari ar fi faptele noastre bune, din legătura și de sub povara păcatelor anterioare nu ne putem elibera deplin decât prin Sfânta Taină a Pocăinței, ca Taină a reînvierii noastre spirituale.
Iertarea păcatelor este dar al iubirii, bunătății și milostivirii din partea lui Dumnezeu, pentru că Părintele Cel Ceresc “nu închide și nu va închide nimănui îndurările iubitoare de oameni ale bunătății Lui; fiindcă iertarea păcatelor nu se face din faptele lui, ca să nu se laude cineva (Ef. 2,9), ci din iubirea lui Dumnezeu și din har.”
Lipsa unei călăuziri duhovnicești în viață echivalează cu rătăcire în întuneric și cu pierderea sufletului. Pe unii ca aceștia, Dumnezeu îi lasă să se găsească în rătăcirile în care au căzut ei singuri, întunecați fiind de întunericul patimilor, poftelor și voirilor lor și umblând întru ele ca într-o noapte adâncă. Acela, consideră Sfântul Simeon, nu poate să cunoască faptul că, fără un părinte duhovnicesc, o călăuză și un învățător, e cu neputință omul să păzească poruncile lui Dumnezeu și să viețuiască virtuos și să nu fie prins de cursele diavolului. Unul ca acesta se găsește în adâncul neștiinței sau, mai bine zis, al pierzaniei și nu poate înțelege nici măcar că se află împreună cu cei pierduți. Fiindcă această neștiință e ca o albeață pe ochii spirituali ai sufletului și nu ne lasă să privim limpede, ca să iubim lumea și lucrurile lumii. Ascultarea de un duhovnic este, prin urmare, o condiție a adevăratei cunoașteri și autocunoașteri în plan spiritual.
Sfânta Taină a Pocăinței sau a Mărturisirii sincere a căderilor și păcatelor proprii, trebuie să conducă în viața duhovnicească spre starea de pocăință permanentă. Aceasta echivalează cu simțirea stării de păcătoșenie și conduce spre plânsul și lacrimile duhovnicești, spre acea stare de penthos, de “străpungere a inimii” pentru imperfecțiuni1e vieții noastre, însoțită însă de sentimentul căinței și al încrederii în ajutorul lui Dumnezeu. Un astfel de îndemn la pocăința neîncetată, continuă, aflăm și la Sfântul Simeon: “Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu și să cercetezi în fiecare zi, ce ai făcut bine și ce rău. Iar de cele bune să uiți, ca nu cumva să cazi în patima slavei deșarte, iar față de cele potrivnice să te folosești de lacrimi împreunate cu mărturisire și cu rugăciune stăruitoare. Cercetarea să-ți fie așa: sfârșindu-se ziua și venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu 1-am scârbit, n-am căutat la fața cuiva cu patimă sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă și nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva sau stând la rugăciunea de obște, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică și de la pravila, îngreuiat de lene? Dacă te găsești nevinovat de toate acestea ‚ceea de e cu neputință, „căci nimeni nu e curat de întinăciune, nici măcar o zi din viața lui” (Iov XIV, 4) și nimeni nu se va lăuda că are inima curată, ) strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi mie toate câte am greșit cu lucrul, cu cuvântul, cu știință și cu neștiință. Căci multe greșim și nu știm”.
Așadar, din numeroasele denumiri date pocăinței, „Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, exegeți și teologi mai vechi sau mai noi au numit Biserica lui Hristos, „corabia care ne poartă spre limanul mântuirii”, punând-o în chip simbolic în relație cu arca lui Nae care l-a mântuit pe el și familia lui de potop. În alte locuri, însă, Biserica este numită drept mare, o mare de iertare de această dată. Corabia care poartă pe credincioși pe această mare a iertării este pocăința. „Pocăința, zice, este corabia, frica de cârmaciul ei, miluirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne așează, deci, în corabia pocăinței și ne trece pe marea vieții acoperită cu aburi sărați spre limanul dumnezeiesc care este iubirea”
Taina Mărturisirii la Sfântul Simeon al Tesalonicului
Potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, Taina Pocăinței este acea Taină prin care credinciosul dobândește iertarea păcatelor săvârșite după Botez și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica. Sf. Simeon o numește ca un „al doilea botez”, adică Taina curățirii de păcatele personale și refacerii legăturii spirituale cu Biserica, întreruptă și slăbită temporar prin păcat . Locul apei purificatoare îl iau în Taina Spovedaniei lacrimile de pocăință pentru păcatele săvârșite cu voie sau fără de voie
Interesantă este și observația Sfântului Părinte, potrivit căreia în vechime, mărturisirea păcatelor mai grave se făcea în public. Administrarea Tainei Pocăinței era mult mai riguroasă fiind reglementată prin disciplina penitenței, care separa pe păcătoși de credincioșii fără de păcate, obligându-i să rămână în pronaosul Bisericii. Datorită tulburărilor care s-au ivit din cauza acestei practici, Sfântu1 Simeon spune că, odată cu trecerea timpului, aceasta a început a se administra în mod secret și individual.
Sfântul Părinte socotește că omul poate cădea în păcat în trei feluri: cu mintea sau cu socotința, cu mânia și cu fapta. Duhovnicul, ca un bun cunoscător al sufletului omenesc, trebuie să cerceteze fiecare dintre aceste trei laturi și să învețe a lupta prin cele trei feluri de a împlini pe cele bune: cu mintea, cu cuvântul și cu fapta. Când se luptă cineva cu mintea cea socotitoare, va lua aminte la prezența lui Dumnezeu în inima sa, va stărui în rugăciune și în credință dreaptă. Când se va lupta cu Cuvântul, cu râvna și cu starea cea fierbinte a iubirii de Dumnezeu, va găsi în inima sa puterea de a se mărturisi Părintelui Ceresc. Când se luptă cu fapta, prind conținut toate care învață.
În ceea ce privește săvârșitorul Tainei Pocăinței, Sfântul Simeon precizează că dreptul de a lega și dezlega păcatele aparține arhiereilor, ca urmași direcți ai Sfinți1or Apostoli. Mai târziu, arhiereii au transmis acest dar și preoților, printr-un act deosebit de cel al hirotoniei, hirotesia. La început, darul acesta dădea numai preoților în vârstă, cu autoritate și experiență, pentru ca mai târziu, să se încredințeze tuturor preoților cu enorie. Cu toate acestea, învață Sfântul Simeon, canonisirea unor păcate mai grele, precum apostazia or crima, este rezervată exclusiv arhiereilor.
În privința monahilor nehirotoniți, Sfântul Simeon spune ferm căä aceștia nu pot spovedi. Cu delegație specială, însă, din partea arhiereului, ci pot asculta mărturisirea păcatelor, pentru a le transmite episcopului, sau pot îndeplini anumite însărcinări în legătură cu spovedania.
Referitor la primitorul Tainei, Sfântul Părinte arată că toți creștinii sunt datori a se spovedi, atât cei care au conștiința împovărată de păcate, cât și cei cu o viață mai curată. Sfântul Simeon consideră că obligația de a propovădui pocăința este fundamentală pentru slujitorii bisericești. El face referiri și la ținuta duhovnicului spunând că acesta trebuie să fie liniștit, blând, cucernic, înțelept și să arate că are în suflet pe Dumnezeu. El trebuie să aibă frică și curaj. Frică față de măreția misiunii sale și curaj față de a dezvălui în fața lui Dumnezeu.
În legătură cu locul unde trebuie să se săvârșească spovedania, Sfântul Simeon recomandă ca aceasta să se facă în tindă sau în pronaos, locul rezervat alta dată penitenților, în fața unei icoane, a Mântuitorului Hristos, pentru ca cel ce mărturisește să știe că o face ca și când ar sta în fața lui Dumnezeu Însuși, preotul fiind martorul Acestuia.
Prin urmare și potrivit Învățăturii Sfântului Simeon al Tesalonicului, Taina Mărturisirii este “Un examen lăuntric în fața lui Dumnezeu, prin duhovnic. Taina aceasta este o renaștere, este al doilea Botez, prin care omul se desprinde din 1anțul păcatelor și se apropie de Dumnezeu, își reface puterile lui spirituale și pornește pe drumul sfințeniei. Dar nu pornește singur, ci pornește cu ajutorul lui Dumnezeu, care i se dă prin lucrarea Duhului Sfânt. Aici apare foarte vizibil colaborarea omului cu Dumnezeu în actul de mântuire (…). Pe calea renașterii și a înaintării spirituale, trebuie să se conjuge voința omului cu harul”
REALITATEA CĂDERII ȘI A PĂCATULUI
Prin Sfânta Taină a Botezului se produce moartea omului vechi și renașterea lui la viața adevărată a lui Hristos. Odată cu aceasta, omul se spală de păcatul strămoșesc și de toate păcatele săvârșite mai înainte și se imprimă chipul lui Hristos în el, fiind introdus, totodată, în Trupul tainic al Iui Hristos, care este Biserica. Omul cel vechi, stăpânit de păcat, este dezbrăcat de faptele lui cele rele (Colos. 3, 9; Efes. 4, 22-24), iar omul cel nou, refăcut “după chipul Celui ce 1-a zidit” (Colos. 3, 10), îi ia locul, rezultând “Făptura cea nouă” (Gal. 6,15), Îmbrăcată în Hristos (Gal. 3, 27).
Condiția esențială pentru primirea botezului,în epoca primară a Bisericii era convertirea sau pocăința (Matei III, 2). Înainte de a fi botezat, fiecare își mărturisea păcatele, prin cuvinte, exprimând prin aceasta întoarcerea la Dumnezeu, în vederea obținerii iertării. Practica mărturisirii păcatelor apare uneori și în Vechiul Testament (Lev. V, 5-6 ; XXVI, 40; II Cron. VI,37; Ezdra X, 1; Num. I, 6; IX, 2 etc.). Pocăința care însoțea botezul lui Ioan nu avea un caracter sacramental, ca Taina pocăinței creștine. Ea era o căință și o părere de rău pentru păcatul săvârșit, însoțită de hotărârea de a nu mai păcătui. De asemenea, „botezul pocăinței” era numai un semn extern, un simbol al curățirii de păcate. El nu aducea iertarea păcatelor, căci prin el nu lucra puterea harului, ci era săvârșit numai în vederea iertării păcatelor pe care o va aduce Hristos. Acestui ceremonial îi lipsea deci acțiunea purificatoare a Duhului Sfânt.
Așadar,după Botez, se cere o continuă creștere, o continuă înaintare în viața harică dobândită prin Botez, până la “starea de bărbat desăvârșit, la măsura deplinătății lui Hristos” (Efes. 4,13). De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă ca “cei ce au crezut să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune” (Rit 3,8). Faptul că omul poate păstra nealterată această stare de dreptate, justifică și mai deplin posibilitatea mântuirii ca act liber din partea omului. Concupiscența sau predispozițiile firii spre păcat, poate fi învinsă atât timp cât voința acționează perseverent în scopul împlinirii faptelor bune și în strânsă colaborare cu harul divin.
„Voința omului este de una ajutor esențial – spune un Sfânt părinte – căci dacă nu este de față voința, nici Dumnezeu nu face ceva, deși ar putea pentru libertatea voinței. Deci, în voința omului stă ca Duhul să săvârșească opera de mântuire. Dacă îi dăm Lui toată voința, atunci Dumnezeu ne atribuie nouă tot lucrul.” Dacă voința înclină spre păcat, omul devine rob al păcatului (Romani, VIII, 19-20) și într-o măsură cu totul corespunzătoare pierde roadele celor trei Sfinte Taine: curăția sufletească și consacrarea și astfel, începutul divin din el oarecum înăbușit.
Dumnezeu, în nemărginita sa iubire de oameni, nu îngăduie ca omul să rămână în această stare de decădere, ci vine în ajutorul lui, oferindu-i posibilitatea îndreptării și însușirii vieții sufletești și trupești. „De fapt, noi nu suntem cei ce ne-am mișcat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu,spune un mare părinte al Bisericii, ci Domnul Însuși este cel ce s-a coborât și a venit la noi. Căci nu noi am căutat pe Domnul, ci El ne-a căutat pe noi, doar nu oaia a plecat în căutarea păstorului și nici drahma în căutarea stăpânei sale (Luca 15, 4-10), ci Însuși Domnul a coborât pe pământ și a găsit în om chipul Său, a cutreierat locurile pe unde rătăcise oaia pierdută și luând-o pe umeri a scăpat-o din rătăcire. Bineînțeles, nu ne-am mutat în alt loc, ci lăsându-ne pe pământ ne-a făcut încă de aici locuitori ai cerului și ne-a vărsat în suflete dorul după viața cerească, fără să ne ridice la cer, ci doar aplecând cerurile și pogorându-se, după cum zicea proorocul : „Domnul a plecat cerurile și s-a coborât pe pământ.”(Psalm 17, 11).
Pentru tămăduirea sufletului și a trupului, Domnul nostru Iisus Hristos a rânduit cele două Taine ale redresării morale: Pocăința și Maslul. Ele sunt taine restauratoare, fiindcă ne așează din nou în starea de har a Botezului și a Mirungerii, izbăvindu-ne de păcat și de toată neputința, pentru a restabili iarăși comuniunea cu Hristos.
Deși păcatul strămoșesc a fost distrus la cel botezat, după acest act creștin rămâne totuși o oarecare înclinare spre păcat, care însă nu contrazice faptul ștergerii păcatului, căci această aplecare nu mai are caracter de păcat decât dacă voința o aprobă și consimte s-o urmeze. Prin efort, această înclinare poate fi folosită de om ca imbold de exercitare a propriilor forțe morale, pentru stăruința în bine, să fie atenuată această înclinare spre rău și să domine cea spre binele moral.
Căderea în păcat este, așadar, rodul slăbiciunii firii omenești și al voinței libere de a împlini sau nu poruncile dumnezeiești. De aceea, de păcat nu este scutit nici unul dintre oamenii muritori, precum ne încredințează Sfântul Ioan Evanghe1istu1: “De vom zice cât păcat nu avem ne mințim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” ( Ioan 1, 8-9).
Păcatul nu este doar o simplă realitate a vieții umane, ci una cu grave adânci urmări asupra sufletului omului și asupra relației sale cu Dumnezeu, cu lumea și cu semenii. Păcatul reprezintă, precum arăta un moralist român contemporan, “refuzul de a se lăsa purtat de Hristos și de a purta pe Hristos prin extrapolarea reciprocă a eului personal, o repliere egoistă asupra lor înșile, prin care credincioșii se iau ca centre de gravitate ale întregii existențe în locul lui Dumnezeu și al aproapelui, care alienează profilând ființa lor”
Păcatul îl situează pe omul păcătos împotriva lui Dumnezeu, împotriva lumii și a Bisericii, împotriva semenilor săi și chiar împotriva firii sale. Prin păcat, credinciosul atentează la propria sa demnitate, își denigrează valoarea sa umană.
Păcatul are consecințe grave și asupra omului însuși, căci el distruge, macină și risipește ființa umană, introduce în viața omului fenomenul de dezordine, dezmembrează unitatea facultăților sufletești, ducând omul la limita de jos a decăderii umane. Deci, el este o realitate gravă în viața creștinului, păcatul nu are o realitate ontologică și nu reprezintă o existență de sine stătătoare, un fenomen de neînlocuit. El este obstacolul care intervine în calea înaintării omului spre unirea cu Dumnezeu, zădărnicind la un moment dat această înaintare spre bine. El răpește omului însuși țelul vieții sale, unirea cu Hristos, aici și în veșnicie.
Tendința omului spre păcat și materializarea acestei tendințe prin săvârșirea păcatului, arată Părintele Profesor Dr. Viorel Sava, îl depărtează de comuniunea cu Dumnezeu și-l izo1ează, închizându-l într-o stare de egoism și singurătate. Ieșirea din această stare se realizează prin mărturisirea păcatelor, care, ca act psihologic, înseamnă o depășire a stării de închidere în sine, iar pe plan duhovnicesc este hotărârea unei angajări ferme în lupta contra păcatului, pentru a redobândi comuniunea cu Dumnezeu. Întâlnirea cu Hristos și comuniunea cu El, prin Taina Mărturisirii, iau chipul unei dorințe arzătoare după această comuniune, în urma conștientizării că păcatul închide în sine, izolează și însingurează’’.
Teologia ortodoxă contemporană face mai multe delimitări și împărțiri ale păcatelor. Păcatul cu care ne naștem și-1 moștenim de la protopărintele neamului omenesc – Adam și de care ne curățim prin Taina Sfântului Botez. Există apoi păcatele personale, săvârșite de fiecare dintre noi. Acestea sunt de două feluri: păcate ușoare și păcate grele sau de moarte. Păcatele ușoare slăbesc comuniunea noastră cu Dumnezeu, în timp ce păcatele grele distrug legătura noastră cu El, provocând suferințe trupești și sufletești adânci. Păcatele grele distrug și comuniunea noastră cu semenii, provocând și adânci sciziuni la nivelul sufletului, al eu-lui.
În noțiunea de păcat, preciza un moralist român contemporan, trebuie să vedem o sincopă de voință, o eroare și chiar o lipsă a simțământului de demnitatea omenească, o fărădelege înaintea lui Dumnezeu, un obstacol care ne separă de Dumnezeu.
Prin căință, păcatul este doborât, este călcat, dar abia prin mărturisirea acestuia el este cu totul alungat din suflet. Din căința sinceră, trebuie să rezulte mărturisirea sinceră și deplină a păcatelor săvârșite, ura față de păcatele comise, hotărârea de îndreptare, împlinirea epitimiei, postul și rugăciunea, ca manifestări văzute ale căinței. Doar printr-o astfel pe pregătire spirituală intensă, devenim vrednici a ne împărtăși încă de aici, sub forma speciilor euharistice, cu Mântuitorul Iisus Hristos și de aceea se cuvine “ca întru sudoarea frunții să ne câștigăm această pâine (Sfânta Împărtășanie) ce pentru noi s-a frânt și numai pentru ființele cuvântătoare s-a rânduit; căci Domnul a zis să ne sârguim pentru hrană nepieritoare care durează pentru viața veșnică (Ioan 6,27)”
Din această perspectivă, mărturisirea păcatelor este o necesitate esențială a sufletului uman pentru că „este un act de asceză, este un act de pocăință în sine, cu conținut propriu; este un act, dacă vrei, mistic, pentru că în pocăință te întâlnești cu Hristos, cu puterea lui de iertare, și nu în ultimul rând cu Trupul și Sângele Său. De aceea este nevoie de pocăință.
Calea omului spre Dumnezeu și spre viata veșnică trece prin inimă și este profund legată de mărturisire, încât s-ar putea numi spovedania drept vehiculul care ne duce la Dumnezeu. Din păcate, însă, credinciosului de azi, în general, urmează calea spre Dumnezeu după itinerariul prescris de demult de către Sfinții Părinți nu numai că i se pare lungă, obositoare și poate incomodă, dar nici nu mai constituie o preocupare permanentă a sa. Și cu toate acestea nu există o altă cale, căci drumul întoarcerii la Tatăl Cel ceresc trebuie să-1 parcurgem fiecare.
Inițiativa căderii în păcat și decizia reîntoarcerii, după cum reiese din pilda fiului risipitor, sunt acte pur personale. A muri păcatului și a învia Împărăției lui Dumnezeu nu este posibil amânând or evitând pocăința și mărturisirea, singurele care duc la iertarea lui Dumnezeu, la îndreptarea de sine și la bucuria spre care tinde orice suflet sensibilizat de tristețea propriei păcătoșenii.
Pocăința exprimă o necesitate de reechilibrare morală a sufletului omenesc și de igienă spirituală. În consecință, nu putem nici amâna la infinit Taina Sfintei Spovedanii și nici a o neglija pentru că numai prin ea ne împăcăm cu Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos este ascuns în inima noastră de la Botez, iar drumul care ne ajută să ajungem la El este cel arătat de Sfintele Evanghelii, de Tradiția apostolică și de Sfânta Biserică. Acest drum trece în mod obligatoriu și necesar prin căință cu lacrimi și mărturisirea păcatelor personale.
Necesitatea mărturisirii păcatelor
Înclinarea spre păcat fiind inerentă firii umane, posibilitatea păcătuirii devine inevitabilă. Ea constituie o realitate în ființa și în viața noastră creștinească, căci, ori de câte ori consimțim la săvârșirea unui păcat, prin călcarea cu deplină știință și intenție a voii lui Dumnezeu, cădem sub osânda Lui, încât nimeni nu poate spune că este scutit de această primejdie. „Dacă zicem că păcat nu avem, pe noi înșine ne amăgim și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea.” (I Ioan, I, 8-9).Sfânta Scriptură învață in acest sens: Dezbrăcați-vă prin mărturisire pe „omul cel vechi, stricat prin poftele înșelăciunii” (Efes. 4, 22) „ca să vă îmbrăcați cu omul cel nou reînnoit prin cunoașterea Ziditorului” (Col. 3, 10). Dobândiți ,prin credință, „arvuna Sfântului Duh”(II Cor. 5, 5 ), ca să puteți fi primiți „în locașurile veșnice” (Luca 14, 9).
Deci, mărturisirea păcatelor în scaunul Spovedaniei, în fața preotului duhovnic, este un imperativ categoric. Dumnezeu cere în mod absolut acest lucru din partea penitentului „nu pentru că nu i s-ar cunoaște greșelile, ci pentru că prin mărturisire, ne manifestăm încredere și dragoste; prin mărturisire se arată căință și prin căință îmbunăm pe dumnezeu.”
Mărturisirea este punctul esențial în terapeutica sufletului. De aceea ea presupune un efort din partea penitentului, pentru că destăinui nu ceea ce are pozitiv credinciosul în sine ci ceea ce este negativ, rău , își destăinuie intimitățile sufletului său, fie ca produs al unei acțiuni rele, fie ca izvor al unor fapte rele sau insuficiente.
Părintele Stăniloae arată două motive care-l rețin pe credincios de la mărturisire: rușinea și teama că păcatele și slăbiciunile mărturisite vor folosite de cel căruia i se vor destăinui ca motive de dispreț sau ar fi un act de umilire în fața unui preot..
Acestea sunt clipele când satana, prin influența mândriei, îi insuflă penitentului anumite rezerve pentru a ascunde sau a retușa anumite păcate. Sf. Nicodim Aghioritul spune: „Se cuvine să te mărturisești fără rușine, căci rușinarea pe care o înfrângi când te mărturisești, îți aduce mărire și dar de la Dumnezeu. Ce te rușinezi? Când ai făcut păcatul nu te rușinai și acum când cauți să-l ușurezi, te rușinezi? Nu știi că rușinea acesta este de la diavol, care, când faci păcatul îți dă îndrăzneală și nerușinare, iar când îl mărturisești îți dă frică și rușinare? Deci, să-ți mărturisești păcatele, nici adăugând, nici scăzând nici punând jumătate din păcatele tale la un duhovnic și jumătate la altul – cum fac oarecari vicleni – nici arătându-te cuc cuvinte meșteșugite ca să-ți împuținezi rușinea, căci nu știi că, nu numai se va face urâtă mărturisirea ta la Dumnezeu, ci încă și păcatele pe care le-ai mărturisit vor răsări la tine iarăși după puțină vreme”
Al doilea motiv este teama de nu i se descoperi păcatele , dar pentru a-l depăși este necesar ca penitentul să fie mișcat d curajul pe care-l naște credința în nesfârșita iubire și bunătate a lui Dumnezeu. Teama mai poate fi învinsă și prin căutarea unui duhovnic de încredere, căci spune părintele Stăniloae : „Nimic nu umilește pe demoni și nu întărește sufletul și nu luminează mintea și nu dă strălucire inteligenței și nu curățește inima ca mărturisirea gândurilor și arătarea celor cugetate părinților duhovnicești. Și nimic nu bucură pe demoni și nu întunecă mintea și nu împietrește inima și nu înnoroiază conștiința ca ascunderea gândurilor”.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi sfătuiește pe cei ce au păcătuit : Intrați în Biserică și mărturisiți-vă acolo păcatele voastre, căindu-vă pentru ele, căci acolo veți afla doctorul care vă vindecă iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcatelor ci se dă iertarea lor”. „Hotărârea mărturisirii păcatelor semnifică momentul mișcării din starea și locul căderi și este o lucrare a harului care trezește căința, nemulțumirea de sine” de aceea se recomandă pentru că este prin sine eliberatoare.
„Mărturisindu-și bolile sufletești, omul le scoate afară din sufletul său, le privește ca străine de el și se leapădă de ele; rupe legăturile prin care era ținut de ele”. Taina Mărturisirii este o cale spre asemănarea nesfârșită cu Hristos și spre Împărăția lui Dumnezeu care se întemeiază cu cei asemenea Lui
Înainte de a începe mărturisirea propriu-zisă, preotul sugerează prezența lui Hristos prin rostirea rugăciunii : „Iată, fiule, Hristos stă nevăzut primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci, nu te rușina, nici nu te teme, nici nu ascunde de mine nimic din cele ce-ai făcut, ci toate mi le spune fără să te îndoiești și fără sfială, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos”.
După această pregătire a penitentului pentru a se realiza comunicarea care poate exista între doi oameni este nevoie ca penitentul să se simtă primit cu iubire precum tatăl față de fiul rătăcitor întors acasă , asemenea lui Hristos, care, pe cruce, L-a iertat pe tâlharul care s-a pocăit : „te suie, o Duhovnice și șezi deasupra pe scaunul cel înalt al mărturisirii, cu evlavie, vesel și dulce cu sufletul și cu căutătura, și pe dumnezeiasca dragoste prin fața ta arătând-o”. o asemenea atitudine a duhovnicului vrea să arate că menirea lui nu este de a-l judeca ci de a-l înțelege și de a-l compătimi în duh de iubire.
Mărturisirea poate fi monologică, despre care Sfântul Nicodim Aghioritul spunea că spre deosebire de alte tribunale de judecată unde cel ce se arată pe sine vinovat se pedepsește, la această judecată a mărturisirii, cel ce-și arată de la sine păcatele este iertat.. Acest lucru îl arată și Înțeleptul Solomon când zice că „Dreptul se face pe sine pârâș când își asuprește potrivincul , atunci se face cercetare” (Pilde 18, 17), iar sufletul îndeamnă la rândul său : „Spune-mi mai întâi nelegiuirile tale ca să te îndreptățești”. Rolul duhovnicului constă în a-l asculta, iar atunci când este cazul pune întrebări și cere lămuriri pentru a înțelege totul bine și pentru ca să poată să scoată tot ceea ce este nociv , distrugător în el și a-l reface în structura lui autentică . Nicodim Aghioritul spune următoarele : „Fiecare păcat pe care îl auzi, o duhovnice, să-l cerni cu cele șapte întrebări :cine este cel ce a făcut păcatul,ce fel de păcat a făcut, pentru ce l-a făcut, cu ce chip l-a făcut, în ce vreme, în ce loc și de câte ori, și la care dintre cele zece porunci a greșit. La aceasta să urmezi și tu dreptului Iov, care cerea cu osândire fieștecare judecată ce nu știa „cercetam cu sârguință pricinile care îmi erau necunoscute”(Iov, 29, 16)”.
Duhovnicul trebuie să facă aceasta cu mult tact și cu discreție, ca să arate că tot ce face este din dorința de a veni în ajutorul celui ce-și mărturisește păcatele : se va feri să-i intre în suflet cu forța sau să pătrundă în intimitatea lui, eliminând curiozitatea deșartă, respectând întru totul libertatea penitentului.
Întrebările sunt pentru a completa tabloul păcatelor destăinuie monologic de penitent, dar cu deosebire pentru a stabili păcatul dominant din care derivă celelalte păcate. Sunt necesare pentru a conștientiza anumite păcate pe care penitentul „nu vrea sau nu poate sa le vadă el însuși și prin urmare nu le mărturisește ca atare”. De asemenea este nevoie de întrebările duhovnicului în cazul celor timizi și emotivi, cel foarte sensibil și afectiv are nevoie de multă dragoste din partea starețului ca să-i înfrâneze râvna și să nu se vatăme brusc în nevoința sa. Preotul va evita întrebările de amănunt ce nu țin de Taina Mărturisirii, precum și pe acelea care ar putea trezi curiozitatea pentru păcate despre care penitentul nu a avut cunoștințe : „trebuie să iei aminte, o duhovnice, nu cumva să înveți pe vreun curat păcatul acela care nu îl știa”
Mărturisirea păcatelor trebuie să cuprindă răul începând de la rădăcina lui, de la gând, intenție de aceea trebuie să fie sinceră prin condiția ei, aceasta având „puterea iertării oricărui păcat”. sinceritatea pentru om este un lucru extrem de greu. „Nu există ceva pe lume mai greu decât sinceritatea” spunea Dostoievski. Dar această sinceritate în cadrul mărturisirii păcatelor este ajutată de pocăința despre care Sfântul Isaac Sirul spunea :„Nu e păcat de neiertat decât cel pentru care nu se face pocăință.”
Mărturisirea trebuie să fie integrală, adică să cuprindă toate păcatele : „să nu ascundeți nici un gând, nici un necaz, nici o voie și nici o bănuială, ci descoperiți-le cu toată bunătatea părintelui vostru (duhovnicesc) și siliți-vă cu toată credința să împliniți ceea ce veți auzi de la el.”
La spovedanie, penitentul nu trebuie să fie stăpânit numai de sentimentul unei sincere căințe și integrale, ci și de dorința vie de a nu mai greși și de voința de a păși din nou pe căile Domnului, în deplină curăție.
Mărturisindu-ți păcatele înaintea duhovnicului, creștinul nu se mai simte singur, pierdut, rătăcit din cauza păcatelor sale; sfaturile duhovnicului îi redau coordonatele adevărate și sigure, care îi permit să redescopere calea și să știe, fără putința de a se înșela, ce trebuie să facă pentru a-și regăsi și a-și păstra sănătatea pierdută. Aceste sfaturi nu sunt vorbe obișnuite, cu atât mai mult cu cât ele se spun „într-un timp și într-un spațiu ecclesial”, iar preotul nu vorbește în numele său, ci în cel al Bisericii. Ele revelează cuvântul și harul tămăduitor al lui Dumnezeu sub inspirația Sfântului Duh,ceea ce le conferă o lucrare și o putere cu totul speciale, mai ales atunci când creștinul se deschide cu totul și voiește din tot sufletul să se vindece.
Sfaturile îi ajută să recâștige dreapta judecată și dreapta viețuire, conforme cu voința lui Dumnezeu, îi reamintesc țelul duhovnicesc spre care trebui să se îndrepte,dar i se arată și căile pe care poate să ajungă la el : „Primește sfatul părinților tăi și vei trăi tot timpul tău în odihnă”. Este necesar ca și ele să fie clare și precise, să se evite generalitățile; cu alte cuvinte, trebuie să aibă în vedere un obiect determinat, un scop lămurit și să cuprindă recomandări precise având un caracter profilactic, preventiv.
LOCUL SFINTEI TAINE A MĂRTURISIRII ÎN
CADRUL CELORLALTE SFINTE TAINE
Teologii ortodocși români contemporani dezvoltă o învățătură adâncă privind valoarea Sfintelor Taine, nu doar din perspectivă dogmatică și liturgică, dar și duhovnicească. Privite ca lucrări sfinte, dinamizatoare și dătătoare de viață, “Sfintele Taine se constituie în trepte de urcuș duhovnicesc, de adâncime neîncetată în cunoașterea lui Dumnezeu și în trăirea tot mai intensă a unirii cu Hristos Cel Întrupat, răstignit și Înviat (…). Ele sunt porți deschise spre Împărăția lui Dumnezeu (…), care orientează pe primitorul lor spre Hristos”.
Întemeind Biserica Sa, Hristos i-a dăruit acesteia și mijloacele cele mai eficiente pentru desfășurarea rodnică a lucrării ei mântuitoare. După Înălțarea Sa minunată la cer, nu ne-a lăsat orfani, iar pe Biserica pe care a întemeiat-o la Cincizecime a întărit-o astfel încât nici “porțile iadului”, adică toată lucrarea diavolească, să nu o poată birui. Datorită Sfintelor Taine – care vestesc moartea și îngroparea Domnului – ne naștem și noi la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem să ne unim în chip minunat cu Însuși Mântuitorul nostru. Căci prin aceste lucrări sfinte „viem, ne mișcăm și suntem”, cum spunea Sfântul Pavel. (Fapte 17, 28).
În Biserică și cu ajutorul “sfințiților slujitori”, credinciosul retrăiește, spre al său folos și spre a sa mântuire, viața Domnului Hristos, sub forma memorialului liturgic și al adâncilor semnificații duhovnicești ale sărbătorilor creștine, care conduc toate spre momentele esențiale ale vieții pământești a Mântuitorului Hristos, ne fac contemporani Lui și beneficiari ai roadelor Jertfei Sale de pe Cruce, pentru mântuirea noastră și a lumii.
Tot în Biserică și cu ajutorul mijloacelor harice pe care aceasta și le pune la dispoziție, credinciosul progresează duhovnicește până la statura “bărbatului desăvârșit” (Efeseni 4, 13) – Hristos Domnul.
În Biserică, se naște mai întâi la o viață nouă, superioara celei fizice lumești, viața cea duhovnicească, întru Hristos, prin Sfânta Taină a Botezului, când primește, ca un dar dumnezeiesc, harul desăvârșit. Curățit de păcatul strămoșesc prin baia Sfântului Botez, pecetluit cu arvuna Duhului Sfânt prin Taina Mirungerii și unit cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie,omul este mântuit în mod real. Acum rămâne de datoria lui să păstreze acest dar. „A planta și a uda este lucrul lui Dumnezeu – spune Sfântul Chiril al Alexandriei – iar lucrul tău este de a aduce fructe: este lucrul lui Dumnezeu de a da harul, iar al tău de a-l primi și a-l păstra. Deci, după ce l-ai primit păstrează-l cu evlavie.”
Tot în Biserică, prin Mirungere, creștinul primește potențial pecetea și cununa darurilor Duhului Sfânt, ca pe niște arme care sä-1 întărească în lupta cea duhovnicească, la care a pornit și al cărei scop final – victoria, este mântuirea, fericirea veșnică.
În Biserica slavei lui Dumnezeu, cerul pe pământ, Împărăția lui Dumnezeu coborâtă în lume și în sufletele noastre, creștinul primește binecuvântare divină, în toate momentele vieții sale, fericite sau triste, căci în acest cadru spiritual și în această ambianță duhovnicească primește el harul și binecuvântarea dumnezeiască în întemeierea unei familii; aici mulțumește lui Dumnezeu pentru darurile pe care i le-a făcut, în persoana copiilor și tot aici își află curățirea și ușurarea de păcate, prin Sfânta Taină a Mărturisirii și ajutor trupesc și sufletesc în necazuri și nevoi, prin Taina Sfântului Maslu.
În ace1ași timp, prin intermediul Sfintelor Taine, creștinul participă la marile momente ale vieții Mântuitorului, folosindu-se duhovnicește de roadele acestei participări. Iar aceasta conduce până la unirea cu Hristos, căci, Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că în acest scop “ne și botezăm, ca să ne îngropăm și să înviem împreună cu El, de aceea ne ungem și cu Sf. Mir, ca să ajungem părtași cu El, prin ungerea împărătească a îndumnezeirii și, în sfârșit, de aceea mâncăm hrana cea prea-sfântă a Împărtășaniei și ne adăpăm din dumnezeiescul potir, pentru ca să ne cuminecăm cu Însuși Trupul și Sângele pe care Hristos le-a luat asupra-și”. Iar prin intermediul Sfintelor Taine “ne facem părtași cu El prin moarte și suferim împreună cu El”, dar și înviem și ne înä1țăm la cer împreună cu El.
În mod culminant, însă, tot în biserică, credinciosul se unește deplin cu Hristos Cel euharistic, în cadrul Sfintei Taine a Împărtășaniei, centrul liturghiei creștine. De aceea, spiritualitatea ortodoxă vorbește despre o unire treptată a creștinului cu Hristos, începând cu asceza și rugăciunea persona1a și desăvârșindu-se, plinindu-se , în cadrul ecclesial, în Sfânta Biserică, prin Sfintele Taine,mai ales prin spovedanie,care, „în esența ei este o Taină a lui Dumnezeu, pentru că prin ea lucrează energiile necreate ale Treimii, adică omul poate fi schimbat până în măduva șirei spinării.”
În Biserică și cu ajutorul Sfintelor Taine, administrate de “cinstita preoțime”, ajutată de “cea întru Hristos diaconime”, creștinul, flu al lui Hristos, progresează în această stare haricã până la a deveni “Dumnezeu și flu al lui Dumnezeu” iar firea omenească, cea căzută în păcat, “Se învrednicește de cinstea care numai Domnului I se cuvine și se ridică la atâta mărire, încât ajunge părtașă la însăși cinstea și firea dumnezeiască”. „Deoarece sunteți ucenici ai Noului Testament și părtași ai tainelor lui Hristos, acum prin chemare, dar după puțină vreme și prin har, „înnoiți-vă inima voastră și duhul vostru” (Iezechiel 18, 31), ca să se facă veselie în ceruri! Dacă, după cum se spune în Evanghelie, „se face bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15, 17), cu cât mai mult va bucura pe cel din ceruri mântuirea atâtor suflete!”
Sfintele Taine sunt socotite în Biserica Ortodoxă a fi mijloacele desăvârșirii, mijloace de sălășluire a Iui Hristos în sufletul nostru, în împărăția lăuntrică. “Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, ne spune Sfântul Nicolae Cabasila, Hristos vine la noi, Își face sălaș în sufletul nostru, se face una cu el î1 trezește la o viață nouă”, căci “odată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă din Însăși viața Sa și din propria Sa desăvârșire, ne face părtași la biruința Sa”, “ne pune pe frunte cununa de lauri, iar la ospățul Sfintei Împărtășanii ne mai declară și biruitori împreună cu El!”.
Din acest motiv și pe bună dreptate, Sfintele Taine sunt considerate “porți ale dreptății”, ca expresii ale bunătății și dreptății lui Dumnezeu,adevărate porți ale raiului, căci acestea nu se deschid nimănui dacă n-a trecut înainte prin cele dintâi; “porțile raiului” stau încă închise, în timp ce celelalte sunt de mult deschise; cele dintâi lasă pe om să intre, dar îi opresc de a mai ieși, celelalte dau omului libertatea de a mai ieși, chiar după ce a intrat odată”.
Datorită acestei însemnătăți capitale în viața duhovnicească. a creștinului, Sfintele Taine întrec prin puterea lor chiar și strălucirea stelelor de pe cer, copleșesc și covârșesc prin strălucirea și măreția lor orice altă făptură și zidire a lui Dumnezeu. Numind Sfintele Taine “porți ale cerului”,Sfântul Nicolae Cabasila arată că prin mijlocirea lor, “Hristos vine la noi, își face sălaș în sufletul nostru, se face una cu el și-i trezește la o viață nouă. Odată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă din însăși viața Sa și din propria Sa desăvârșire, ne face părtași la biruința Sa…”
Hristos, cel sălășluit în sufletul curat prin Botez, își revarsă darurile Sale, pe măsura împlinirii de către credincios a virtuților. Hristos, spune Cabasila, “îi dă viață, îl crește, î1 hrănește, El este lumina și suflarea lui, El Îi deschide ochii, îl luminează și le dă puterea să-L vadă și pe El, Domnul. El e și hrănitorul și hrana sufletului nostru; El e cel ce ne dă pâinea vieții, pâine care nu-i altceva decât însăși bunătatea Lui, viață pentru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcăminte pentru cei goi. Și nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne arată și drumul, ca unul care ne este și 1ocaș și petrece aici pe pământ, dar în ace1ași timp și țintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădulare, El ni-e capul. De trebuie să lupte, și El luptă împreună cu noi; de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru; de câștigăm, El ni se face cunună de lauri.”
Sfintele Taine, deci, au fost instituite de Mântuitorul Iisus Hristos, în timpul vieții Sale pământești și lăsate Bisericii. Aceasta, chiar din prima zi, a instituirii sale, la Cincizecime, și-a început lucrarea prin Sfintele Taine. Apostolii au botezat o mu1țime de oameni (Fapte. 2, 38). Pe cei botezați, i-au întărit prin punerea mâini1or (Fapte 8,14) și prin ungerea în Duhul lui Hristos si i-a unit deplin cu Hristos, ca mădulare ale Bisericii, prin Sfânta Euharistie (Fapte 2, 42).
Dumnezeu a creat lumea și pe om pentru iubire și comuniune deplină și veșnică, însă omul, ispitit fiind de diavol și din neascultare, a căzut în tragica experiență a păcatului strămoșesc, prin care a rupt legătura de deplină comuniune cu Părintele său ceresc, ridicând în calea acestui dialog ființial, precum mărturisește Sfântul Nicolae Cabasila, un adevărat “zid despărțitor”
Prin propria voință și neascultare față de Dumnezeu, dar și prin ispita venită din afară, prin intermediul “duhului viclean”, ispititor și amăgitor, Adam a căzut în păcat și, odată cu el, și întreg neamul omenesc. Acest zid a fost sfărâmat prin Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos de pe Golgota. Roadele acestei jertfe obiective de împăcare se câștigă subiectiv, de către fiecare dintre creștini, prin harul Sfântului Duh și prin osteneală proprie. Harul dumnezeiesc se dăruiește prin intermediul Sfintelor Taine.
Posibilitatea căderii după momentul primirii Tainei Sfântului Botez, “faptul că omul poate păcătui și după botez, iar botezul nu se repetă pentru a ierta păcatele, că nu se poate apropia de Sfânta Împărtășanie până ce mai întâi nu și-a cercetat conștiința (ICorinteni 11), chiar dacă se administrează credinciosului spre iertarea păcatelor, ne dovedește ca Mărturisirea își are propria identitate, are un loc bine determinat în cadrul celorlalte Taine și un scop precis în viața Bisericii și a credincioși1or ei. Mărturisirea este Taina prin care omul se reînnoiește. Prin ea se reface legătura harică a omului cu Dumnezeu, legătura slăbită prin păcat. S-a spus că orice păcat este o nouă răstignire a lui Hristos. Or, această răstignire nu înseamnă altceva decât a-L pune pe Hristos în imposibilitatea de a se deschide spre tine, de a-ți întinde mâna și, implicit, pierderea comuniunii cu El. Mărturisirea ca taină, urmărește tocmai restabilirea omului în stare de har și refacerea comuniunii cu Dumnezeu”
În marea Sa iubire de oameni și pentru a reașeza creatura sa iubită în starea primordială de sfințenie și de comuniune cu Ziditorul ei, Domnul Hristos a rânduit în Biserica pe care a întemeiat-o în ziua Cincizecimii Taina Sfintei Pocăințe sau a Mărturisirii, ca o Taină a iertării și dezlegării din robia păcatelor și a patimilor. Ea este “mijlocul divin care vindecă rănile spiritual – morale ale celui credincios și acordă grația înfierii lui de către Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Sf. Pocăința este lucrarea văzută, rânduită în Biserică de Însuși Mântuitorul Hristos, în care creștinul, căindu-se sincer de păcatele săvârșite după Sf. Botez, mărturisindu-le deschis și total înaintea preotului duhovnic și hotărându-se să se îndrepte, dobândește de la Dumnezeu Duhul Sfânt – prin dezlegarea acestuia – harul nevăzut al iertării acestor păcate și devine sfânt, Întocmai ca la nașterea sa spirituală în baia Botezului.
Efectele sau roadele Sfintei Spovedanii și a pocăinței în viața creștină sunt fundamentale. Ea “spală și purifică, luminează mintea și fortifică voința, curățește și renaște totul la o viață nouă. Ea ușurează sufletul și-l mântuiește, îl face drept, nevinovat și sfânt în fața lui Dumnezeu pe cel păcătos care, cu puțin timp înainte fiind păcătos, era vrednic de toată pedeapsa și osânda veșnică. Ea mângâie inima și liniștește conștiința. Sf. Pocăință restaurează chipul lui Dumnezeu în om; ea readuce sufletul în legătura intimă și familiară cu Părintele ceresc, care s-a împăcat cu cel vinovat prin moartea Fiului Său. Ea deschide orizonturi infinite, dă o nouă concepție despre lume și sensul existenței noastre”.
Însă, Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni și tocmai pentru a reașeza omul în starea primordială de fericire și sfințenie, a trimis în lume pe Unul Născut Fiul Său, Cea de-a doua persoană treimică, pentru a ne ridica din robia păcatului și a morții Mântuitorului Însuși a rânduit pentru noi, oamenii, Sfânta Taină a Mărturisirii sau a Pocăinței, ca pe un mij1oc de renaștere spirituală, un mod de eliberare de urmările păcatelor și de reașezare în starea harică de fiu al lui Dumnezeu. În învățătura Sa, cele două aspecte ale pocăinței:cel de virtute și cel de Sfântă Taină, sunt strâns unite.
Domnul Iisus a dăruit Sfinților Apostoli și urmașilor acestora puterea de a lega și dezlega păcatele pe pământ și în ceruri. Taina Spovedaniei a devenit, astfel, mijlocul divin care vindecă rănile spirituale și redă starea de sănătate duhovnicească. Mărturisirea este lucrarea văzută, rânduită în Biserică de Mântuitorul Hristos, prin care creștinul, căindu-se sincer, de păcatele săvârșite după Botez, mărturisindu-le deschis și integral, înaintea duhovnicului și hotărându-se să se îndrepte, să-și schimbe radical viața, dobândește de la Dumnezeu harul nevăzut al iertării acestora.
De aici și efectele fundamentale în plan duhovnicesc ale ei: ea spală și purifică, luminează mintea și fortifică voința, arde și renaște sufletul. Prin pocăința, omul poate să fie iertat de păcatele sale. Ea “ușurează sufletul și-l mântuiește, î1 face drept, nevinovat și sfânt în fața lui Dumnezeu pe cel păcătos care, cu puțin timp înainte fiind păcătos, era vrednic de toată pedeapsa și osânda veșnică, mângâie inima și liniștește conștiința. Sfânta Pocăință restaurează chipul lui Dumnezeu în om; ea readuce sufletul în legătura intimă și familiară cu Părintele ceresc Care s-a împăcat cu cel vinovat prin moartea Fiului Său. Ea deschide orizonturi infinite, dă o nouă concepție despre lume și sensul existenței noastre”.
După căderea în păcatul strămoșesc, existența umană este o permanentă pendu1are între păcat și virtute, între cădere și ridicare. Dacă prin Sfânta Taină a Botezului ni se iartă păcatul strămoșesc, prin Sfânta Taină a Mărturisirii ne sunt iertate păcatele personale, individuale. Faptul că “omul poate păcătui și după botez, iar botezul nu se poate repeta pentru a curăți păcatele, că omul nu se poate apropia de Sfânta Împărtășanie până ce nu și-a cercetat conștiința (I Cor. 11), chiar dacă se administrează credinciosului spre iertarea păcatelor, ne dovedește că Spovedania are un loc bine determinat în cadrul celorlalte taine și un scop precis în viața Bisericii și a credincioși1or. Spovedania „nu este numai o Taină, ci totodată este și o instituție de pedagogie divină, prin care sufletul este condus în direcția dezvoltării sale creștine”.
Ea este cunoștința și conștiința păcatelor noastre, a greșelilor noastre, a abaterilor de la poruncile dumnezeiești, a neascultării noastre în toate de Hristos, este sinceritatea și curajul moral de a recunoaște că suntem păcătoși, urmată de dorința de a ne îndrepta.
Sfânta Taină a Mărturisirii urmărește “să realizeze împăcarea omului cu Dumnezeu și integrarea acestuia în relația de comuniune harică cu El, preotului duhovnic rămânându-i doar sarcina de a pregăti climatul și condițiile necesare unei săvârșiri cât mai corecte a Tainei, precum și răspunderea pastorală de a aplica mijloacele terapeutice potrivite cu natura stării sufletești a fiecărui penitent în parte, încurajând, mângâind, întărind și îndreptând pe fiii săi duhovnicești pe calea împlinirii sfintelor porunci ale lui Hristos”.
Scrierile Noului Testament, pornind de la cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos, vorbesc despre necesitatea prefacerii “omului celui vechi”, “al păcatului”, în “făptura nouă”, “îmbrăcat în Hristos”, după chipul și asemănarea Creatorului său.
Această renaștere și creștere în Hristos, până la statura “bărbatului desăvârșit” este de neconceput în afara realității duhovnicești și a Sfintei Taine a Mărturisirii, pentru ca dezbrăcarea de omul vechi, această lepădare și golire de păcat, dar și continuă îmbrăcare și creștere în Hristos este realizată prin intermediul pocăinței. Fără ea, “nu există prospețime în viața spirituală.
Fiecare nouă mărturisire este o retrezire, o deșteptare dintr-un somn și începutul unui nou urcuș. De aceea, mărturisirea este considerată una din primele trepte ale procesului de creștere duhovnicească și cea care pregătește evoluția ulterioară. Importanța spovedaniei reiese și de acolo că prin ea se menține sănătatea întregului corp, Biserica, dar și sănătatea fiecărui mădular în parte. Când un mădular suferă, suferă întregul corp, iar ceea ce este și mai grav, boala unui mădular se poate extinde în întreg corpul. Pentru a proteja sănătatea întregului corp, ea se impune cu necesitate pentru fiecare mădular în parte”
Sfânta Taină a Mărturisirii este privită în spiritualitatea și cultul ortodox ca fiind una dintre multele probe ale iubirii și bunătății divine, căci fără ea, viața credincioși1or ar cunoaște nenumărate frământări morale, eșecul spiritual și osânda veșnică. Ea face, așadar, parte din cadrul celor șapte Sfinte Taine ale Bisericii și constituie izvorul vieții duhovnicești creștine.
Practica mărturisirii păcatelor se bazează pe o adâncă nevoie sufletească, instinctivă, a credinciosului, întrucât conștiința vinovăției apasă și produce zbucium sufletesc. Dispoziția pentru spovedanie este, în același mod, “un act delicat, credinciosul având să înfrângă, deopotrivă, mândria, demnitatea greșit înțeleasă și rușinea prezentării la duhovnic. După cum săvârșirea păcatului a însemnat o biruință a lui asupra noastră, căința și mărturisirea lui trebuie să reprezinte un act de biruință a noastră asupra lui.
Ea este absolut fundamenta1ã pentru viața creștină și în afara ei nu există mântuire, dat fiind faptul că greșelile morale nu sunt imposibile după Botez. Ispitele, solicitările la abaterile din drumul indicat de învățătură a Mântuitorului nu ocolesc pe nimeni în viața pământească și, dacă uneori ele sunt respinse or înfrânte, alteori îi biruiesc pe credincioși, ducându-i la căderi morale de natură mai grea sau mai ușoară. Și, întrucât conștiința nu poate fi suprimată, ci doar, cel mult ațipită, adormită pentru un timp, sub apăsarea păcatului, ea produce grea ne1iniște sufletească, chiar și celui mai păcătos dintre oameni.
Oricât de căzut ar fi pe scara păcatelor și a patimilor, în mrejele răului moral, totuși, “omul nu rămâne o ființă pierdută pentru totdeauna. Conștiința lui încă nu este deplin adormită încă mai licărește o luminiță în tainița inimii. Pe aceasta trebuie să o descopere cu multă destoinicie duhovnicul, adică să stimuleze dorința de întoarcere și să vadă ce a rămas bun și nealterat în ființa păcătosului, pentru a ști ce leacuri tămăduitoare și măsuri terapeutice să-i aplice. În același timp, Taina Mărturisirii este cel mai puternic mijloc de pastorație individuală. Ea este o adevărată Vitezdă spirituală.
Fenomen sufletesc de o largă complexitate, pocăința prezintă un aspect paradoxal, fiind îndreptată spre trecutul păcătos, dar și spre un viitor senin, ea arătându-se deplină numai dacă se transformă în îndreptare morală efectivă, prin evitarea prilejului de a mai păcătui și prin săvârșirea faptelor de pocăință.. Căința este amintirea unei fapte, unită cu repulsia față de săvârșirea ei. Prin amintire unită cu regret pentru fapta păcătoasă săvârșită, scăpăm de.faptele contrare mora1ității și redobândim și împăcarea cu Dumnezeu
Pocăința reprezintă o cale de însănătoșire și de desăvârșire a sufletului creștin. Ea nu este “numai o virtute dovedită în anumite momente, ci o atitudine permanentă, un curent continuu de viață spirituală, un neîncetat flux și reflux, apus și răsărit, început nou și bun”
ETAPELE MĂRTURISIRII
Rânduiala Mărturisirii ca slujbă bisericească este constituită din patru elemente liturgice de bază: rugăciunea sacramentală de intervenție sacerdotală, mărturisirea propriu-zisă, actul dezlegării și epitimia. În rânduiala de azi a Mărturisirii ni se decoperă sensul spiritual al pocăinței ca Taină dumnezeiască, mai ales prin cele două rugăciuni care ne-au mai rămas din vechiul și bogatul ritual, cât și semnificația lucrării preoțești din această Taină. Mărturisirea de sine, privind condițiile care o îndreptățesc la dobândirea iertării, este un element liturgic care angajează activ pe primitorul Tainei.
Rugăciunea sacramentală
În ce privește rugăciunea citită de duhovnic „Iată, fiule..”, ele ne indică locul unde se săvârșește rânduiala Mărturisirii, adică în biserică și în fașa icoanei Mântuitorului. Hristos este prezent nevăzut în biserică, dar descoperit în imaginea din Sfânta Sa icoană. De precizat că locul unde se săvârșește spovedania este pronaosul bisericii acolo unde se săvârșește și Botezul și unde stăteau la Sfânta Liturghie catehumenii și penitenții. Penitentul trăiește și este asimilat de drama Mântuitorului din grădina Ghetsimani, când Domnul ia asupra Sa toate păcatele lumii, prin urmare și păcatele pe care penitentul le mărturisește. Trei condiții trebuie să îndeplinească penitentul cu ocazia dezlegării de păcate: mărturisirea cu viu grai a păcatelor pe care le-a săvârșit de la ultima mărturisire; căința sau zdrobirea inimii pentru păcatele săvârșite; hotărârea fermă de îndreptare. Se înțelege că fără aceste trei condiții, spovedania rămâne invalidă și neavenită.
În Taina Spovedaniei, preotul în permanență aduce aminte : „iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință…”este vorba despre o transparentizare a preotului înaintea icoanei lui Hristos, care șade și ascultă laolaltă cu preotul, vorbind – de cele mai multe ori! – prin preot, iertând prin mâna preotului păcatele.
Rugăciunea de mijlocire a preotului, la care trebuie să se unească în sufletul său și penitentul, este invocarea harului îndurării și al iertării dumnezeiești; prin molitvele, care susțin cererile dintrânsele, aceste rugăciuni au darul de a deștepta în același timp nădejdea penitentului și de a deschide în sufletul său o perspective și aspirații pentru o viață nouă în cadrul legii morale. Molitvele pentru Spovedanie sunt primele bătăi la poarta cerului pentru penitent, în prezența, cu asentimentul și cu participarea lui psihologică.
Mărturisirea propriu-zisă
Prin mărturisire, păcatul suferă cea mai grea înfrângere. Abia acum este descoperită realitatea lui funestă și omul simte oroare și dezgust față de el, „căci numai spunând el însuși pe nume păcatul, la lumina produsă de prezența altuia, omul trăiește un moment cu totul contrar celui care în care a săvârșit păcatul, e cutremurat de o scârbă și de o rușine față de el, numai așa se înfățișează într-o stare de totală umilință.”
Despre timpul mărturisirii, Sfântul Chiril al Ierusalimului zice:„Acum este timpul mărturisirii. Mărturisește-ți faptele făcute cu cuvântul, cu lucrul, noaptea și ziua. Mărturisește-ți la vreme potrivită și primește în ziua mântuirii visteria cea cerească!”(II Cor. 6, 2). Greu lucru este păcatul, iar călcarea de lege este o boală prea cumplită a sufletului. Păcatul taie nu numai nervii sufletului, dar este pricinuitorul focului veșnic. Păcatul este un rău săvârșit prin libera voință a omului, odraslă a poftei. Profetul spune lămurit că păcătuim prin propria noastră voință: „ Eu te-am sădit viță roditoare, toată adevărată; cum te-ai întors întru amărăciune viță străină?”(Ieremia 2, 21). Răul provine din libera voință. Săditorul nu are nici o vină. Via însă, prin foc se va arde, pentru că a fost sădită pentru a a duce rod bun, dar prin libera voință a făcut rod rău. „Dumnezeu, după cum spune Ecclesiastul, a făcut pe om drept, dar oamenii au născocit multe vicleșuguri”.(Eccl. 7, 29). Iar Apostolul zice „ Suntem făptura lui Dumnezeu, zidiți spre fapte bune”. (Efes. 2, 10). Așadar, pentru că este bun, Ziditorul ne-a zidit spre fapte bune, zidirea însă, prin propria ei voință s-a îndreptat spre răutate.
Actul verbal al mărturisirii, pe lângă faptul că prin el se face dovada deschiderii inimii spre Dumnezeu, constituie mijlocul prin care oferă preotului duhovnic putința să pătrundă în intimitatea sufletului însetat de lumină, pe acre îl umple de bucuria dobândirii harului divin. Fără această destăinuire prin cuvânt nu există nici pocăință și nici iertare. Mărturisirea prin cuvinte devine o condiție esențială în săvârșirea Tainei pocăinței, pentru că ea stabilește o legătură directă între puterea sfințitoare a preoției și setea de curăție a omului în care a pătruns dorința unei vieți noi.
În ce privește mărturisirea penitentului, ea trebuie să fie benevolă, completă, sinceră și obiectivă, făcută cu multă umilință și zdrobire de inimă. Sfinții Părinți atrag atenția asupra primejdiei pe care o reprezintă o spovedanie superficială sau incompletă, îndemnând pe penitenți să nu-și tăinuiască sau minimalizeze greșelile atunci când îți deschid sufletul în fața duhovnicului, ci să-și descopere starea sufletească, cu toată sinceritatea și îndrăzneala: „Dezgolește-ți rana în fața doctorului și nu te rușina, – spune Sfântul Ioan Scărarul. A mea este buba părinte, a mea este rana. Din nepăsarea mea s-a pricinuit și nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea! Fă-te la mărturisire cu purtarea și cu chipul și cu gândul, ca un osândit plecându-te spre pământ și dacă se poate udând cu lacrimi picioarele doctorului și judecătorului, ca ale lui Hristos..”
După învățătura Bisericii noastre ortodoxe, numai cel ce se căiește și se mărturisește sincer primește iertare de păcate, fiindcă numai căința adevărată duce spontan la denunțarea lor reală în fața duhovnicului și „cu cât omul se căiește mai sincer, cu atât e mai sigură mila și iertarea lui Dumnezeu”. Acești credincioși vin să se spovedească din obișnuință, spunând de fiecare dată aceleași păcate, fără să se observa în viața lor o schimbare interioară sau vreun act de îndreptare. Știu pe mulți – spune Sfântul Ioan Hrisostom – care zic că plâng păcatele, dar nimic mare nu lucrează; postesc, poartă haine aspre, dar poftesc banii mai mult decât cârciumarii și de mânie se biruiesc mai mult decât fiarele, și de grăirile de rău se bucură mai mult decât de laudă alții. Aceasta nu este pocăință, ci umblă a ei.”
O pocăință adevărată trebuie să fie sinceră, completă și reală, adică materializată în fapte bune cu care credinciosul trebuie să se împodobească mereu, de la o spovedanie la alta, pentru a înălța edificiul virtuții și a înainta continuu pe treptele desăvârșirii. Cuvântul Mântuitorului rămâne hotărâtor în această privință: „De nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel.”(Luca XIII,5)
Un rol important în mărturisirea păcatelor penitentului este și cultura preotului. Aceasta îi servește mai întâi pentru explorarea sufletului penitentului în cele mai intime cute ale sale, iar după ce i-a citit sufletul, se cere ca cu socotință și destoinicie să-l ușureze pe acela cu învățătura și cu povățuirile. Pe lângă cunoașterea temeinică a normelor și metodelor Bisericii în materie de cercetare a vieții sufletești, preotul duhovnic trebuie să țină seama și de rezultatele științei privitoare la suflet pe care le va utiliza numai în măsura în care ele se pot adapta la normele Bisericii. Desigur nu poate fi asimilată, de pildă, psihanaliza în întregimea ei, ca metodă de legătură cu Spovedania. Însă o cunoaștere a subconștientului penitentului în scaunul Mărturisirii este necesară și joacă un rol important în descoperirea anumitor maladii spirituale tăinuite. Viața sufletească conștientă este condiționată de cea subconștientă, pe care dacă duhovnicul nu reușește să o cunoască, rămân pentru dânsul necunoscute o sumă întreagă de fenomene de natură morală.
E lucru important pentru păstorii de suflete ca să aibă acea dispoziție sufletească și acea putere de atragere pentru ca credincioșii să nu se sfiască a le dezvălui conștiința. Precum pruncii aleargă la sânul mamei, tot astfel când valurile ispitelor se abat asupra credincioșilor, inima păstorilor trebuie să fie pentru ei refugiu și scăpare. Pe cei ce îi vede căzuți prin ispitele murdare care bat la inima lor, să-i întărească cu sfatul cel bun al păstoririi și să-i spele cu lacrimile rugăciunii.
Adevărata mărturisire , cu valoare morală și cu eficacitate, este cea făcută în formă expozitivă și monologică, adică lăsând mai întâi pe penitent să-și spună singur păcatele, așa cum poruncește Scriptura: „Spune tu, mai întâi nelegiuirile tale, ca să te îndreptățești”(Isaia XLIII, 26). Pentru a-l determina pe penitent să-și destăinuie interiorul sufletesc, duhovnicul va trebui să se apropie de el cu multă amabilitate și dragoste părintească pentru a inspira încredere în discreția, competența și autoritatea sa morală și a-l face să fie receptiv la cuvintele sfătuitoare pe care acesta i le dă în scopul îndreptării lui. A analiza și a vindeca durerile și neputințele sufletești ale oamenilor, este „arta artelor și știința științelor”. Când Taina se săvârșește cu această seriozitate, spațiul ei a devenit un spațiu al sfințeniei, care va avea un efect real asupra îndreptării penitentului, tocmai datorită acestei comuniuni între două responsabilități ce se compenetrează. Cu cât este mai păcătos, cu atât preotul vibrează de o mai mare responsabilitate de a câștiga sufletul lui, de o mai mare compătimire pentru el și de o cât mai scurtă trăire a datoriei, de a-l face să revină pe drumul mântuirii.
Preotul este numai un martor și instrument al lucrării divine, căci cel ce primește mărturisirea făcută cu umilință și zdrobire de inimă, este Dumnezeu. El împarte darurile sale fiecăruia, după măsura credinței. În cazul de față, „credința începe să se dovedească prin sinceritatea pocăinței” iar harul iertării păcatelor este oferit în urma rostirii de către preot a formulei sacramentale de administrare a Tainei. Acest har vine ca o răsplătire a credinței fiindcă „credința și pocăința se cheamă una pe alta. Nu poate fi credință adevărată fără pocăință sinceră și nici pocăință întreagă fără credință dreaptă și neclintită.”
O mărturisire bună reprezintă o piatră de hotar în îndreptarea vieții credinciosului, după cum o mărturisire superficială sau stereotipă poate ușor să smintească și chiar să primejduiască mântuirea lui. Pentru a face o spovedanie cât mai rodnică , duhovnicul trebuie să pună în această lucrare tot talentul, toată știința și toată căldura și zestrea sa sufletească. Experiența pastorală demonstrează cu pregnanță că mai întâi de toate trebuie să fie el plin de duh, pentru ca, duhul care se află în el să-l împărtășească ucenicilor săi sufletești. În principiul acesta al vaselor comunicante se ascunde tot sufletul spovedaniei.
Un aspect pastoral al Mărturisirii îl constituie faptul că nu există mărturisire comună, ci numai pocăință comună. De aceea, vremea pregătirii credincioșilor noștri pentru Spovedanie este în posturile de peste an. Spovedania este personală și secretă, acestea fiind asigurate de Biserică. . Părintele Dumitru Stăniloae găsește în mărturisire un atotcuprinzător „fapt duhovnicesc”, când duhovnicul unește în persoana sa, pe lângă har toate calitățile sale de om a lui Dumnezeu pus pentru oameni. Destoinic să știe chema pe credincioși și să știe rămâne, atât înainte cât și după mărturisire, prieten intim și confidențial, neștiut decât de penitent și de Hristos, care a dat dezlegare prin atingerea preotului duhovnic.
Încheierea mărturisirii păcatelor o face preotul duhovnic într-un cadru liturgic, în care i se atrage atenția penitentului asupra caracterului baptismal al mărturisirii, precum și a consecințelor pe care le impune nesocotirea Tainei și a efectelor sale sacramentale: actul săvârșit va fi un sacrilegiu, iar Taina invalidă.
Dezlegarea păcatelor
Momentul iertării păcatelor este absolut necesar pentru vindecarea reală a momentului. Simpla mărturisire a păcatelor îl ușurează, „dar păcatele exteriorizate și obiectivate astfel, continuă totuși să aibă o anumită forță și numai dezlegarea sacramentală, care prin milostivirea și iertarea lui Dumnezeu le nimicește, poate să le taie orice putere asupra omului”
Acordarea dezlegării constituie, poate, cel mai important act din taina Mărturisirii, fiindcă spre el converg toate elementele acestei Taine. Duhovnicul, punând mâna pe capul penitentului, rostește următoarea formulă de dezlegare : „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să Te ierte pe tine fiule (N); și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”. În momentul rostirii numelor Persoanelor Sfintei Treimi îl înseamnă pe cap cu chipul crucii.
În Taina aceasta nu există o altă materie decât mâna și epitrahilul preotului așezat pe capul penitentului, ca semn al trimiterii preotului de către Hristos și de către Biserică și al răspunderii așezate pe umerii lui. Prin Trupul și prin Veșmântul lui liturgic vine harul lui Hristos asupra penitentului, cum curgea prin trupul și prin veșmintele Domnului în cei ce îi cereau ajutorul cu credință. În fond, tot prin mâna preotului vine harul în ființa primitorului și în alte Taine printr-o materie.
În momentul rostirii rugăciunii de dezlegare, Dumnezeu împrumută mâna și vocea preotului, prin care revarsă iertarea păcatelor asupra penitentului. Acum, Taina Spovedaniei „se împlinește” în rugăciunea de dezlegare, când în viața penitentului se produce o schimbare profundă; din omul cel vechi, plin de păcate, devine omul cel nou, redobândind calitatea de fiu al lui Dumnezeu. „Păcătosul se învrednicește de-o neasemuit de mare milă de la Dumnezeu atunci când nu doar că primește de la El, ci este făcut și părtaș al veșnicei Lui Împărății: devine moștenitor al lui Dumnezeu și împreună moștenitor cu Hristos”
Formula de dezlegare consfințește, pe de o parte, condițiile pe care le îndeplinește penitentul, iar, pe de altă parte, reprimirea lui în comuniunea cu Hristos și cu Sfânta Biserică. Formula ne arată că cel care operează dezlegarea penitentului este Mântuitorul Însuși. Manifestarea puterii iubitoare a lui Hristos, în Taina Pocăinței, se face într-un mod special. Pronunțarea dezlegării, din partea preotului duhovnic, e o judecată înaintea judecății. Iertarea divină comportă două elemente care se leagă și se completează una pe alta. Pe de o parte, harul dumnezeiesc pe care îl dobândește cel ce se pocăiește este un act de iubire, pe care acesta îl simte ca pe un ajutor, ca pe un factor ce-i procură bucurie, iar bucuria eliberării de păcat se trăiește ca o adevărată fericire.
Pe de altă parte, iertarea aceasta ține și de judecată, fără de care binele și răul ar deveni în viața credinciosului, valori indiferente.. Căci sfințenia e încununată cu viață cumpătată și austeră și se știe că omul de preferință alege confidenți ai sufletului său, adică duhovnici, pe astfel de preoți. Lupta cu sine însuți pentru învingerea ispitelor și domolirea patimilor îl va ajuta să dobândească o bună cunoaștere a stărilor sufletești ale oamenilor și a modului în care va trebui să-i trateze pe fiecare în parte, administrând fiecăruia leacul potrivit slăbiciunilor sale.
Iertarea pe care o conferă duhovnicul penitentului, în scaunul mărturisirii are drept ultim sens comuniunea cu Hristos. „Numai în această comuniune cu dumnezeu și în conștiința despre ea se săvârșește taina refacerii ființei umane și a dezlegării ei din servitutea păcatelor și din neputințele produse de ele – zice Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.- în acest fel văzând în iertare o rânduială sacramentală, ea este o diaconie a Sfântului Duh”..
Canonul sau epitimia – „pedeapsă sau medicament”?
După derularea celor trei etape ale Tainei Mărturisirii, penitentul primește, de la preotul duhovnic, canonul potrivit, adaptat păcatelor sale, dar care să nu-l descurajeze a progresa duhovnicește și a crede în accesibilitatea mântuirii. Pentru că nu tuturor li se potrivește același mod de îngrijire spirituală. Pe unii îi vatămă ceea ce altora le folosește. „unii au nevoie de bold, alții de frâu. Pe cei leneși și greu de mișcat spre bine, trebuie să-i deștepți cu lovitura cuvântului; iar pe cei peste măsură de înfierbântați cu duhul, pe cei care-s greu de stăpânit în pornirile lor…, pe aceștia îi faci mai buni dacă-i strângi și-i oprești cu cuvântul. Unora le este de folos lauda, altora mustrarea; dar și una și alta la timpul lor; că vatămi dacă lauzi sau mustri fără socoteală și când nu e timpul.” Complexitatea și diversitatea caracterelor și categoriilor de oameni cu care intră în contact, îl determină pe duhovnic să-i trateze în unicitatea și individualitatea persoanei lor, ținând cont de temperamentul, condiția socială și starea lor religios-morală și „administrând medicamentele cu toată bunătatea și moderațiunea”, în mod intransigent, fără părtinire, sfială sau comoditate.
Spovedania, privită în perspectiva terapiei duhovnicești, constituie pentru preot cel mai important mijloc de pastorație individuală și, într-un anumit fel, având în vedere încadrarea acesteia în ritmul bisericesc, chiar și de pastorație colectivă.
Rânduiala ortodoxă și teologia mărturisirii precizează faptul că epitimia sau canonul nu face parte din ființa Sfintei Taine a Mărturisirii,dar cu toate acestea, rolul ei este fundamental pentru iertarea păcatelor și pentru mântuirea sufletului.
Canonul, în practica vieții duhovnicești, nu este o pedeapsă pentru păcatele săvârșite, ci un mijloc de îndreptare. Acesta nu trebuie privit juridic și extern, ci ontologic, lăuntric și vindecător. Orice boală sufletească nu poate fi vindecată din punct de vedere subiectiv, decât printr-o liberă,dar reală lepădare de sine, fiecare penitent luându-și de bunăvoie o aspră și adevărată nevoință. Numai o practicare a virtuților contrare păcatului înseamnă o colaborare cu Hristos în opera de rezidire spirituală . rânduielile epitimiilor cu scop vindecător, pe măsura greșelilor săvârșite are, deci, în tradiția răsăriteană, un sens psihologic profund. Asceza pe care o presupun canoanele este o asceză în care se întrupează puterea tămăduitoare a Mântuitorului. În acest sens Sfântul Marcu Ascetul ne spune : ”Domnul e ascuns în poruncile Sale. Și ce-l ce îl caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor” (Filocalia, vol II, p 247). Scopul mărturisirii nu este scutirea penitentului de mustrări de conștiință, ci întoarcerea la Hristos.
Sensul duhovnicesc al canonului este acela de „normă sau dreptar după care ne orânduim viața, de normă sau regulă de viață. Epitimia sau canonul pe care cineva îl primește de la duhovnic în scaunul mărturisirii trebuie să aibă semnificația unei libere „penitențe”, prin care își restabilește ordinea vieții sale spirituale. Canonul nu este o normă bisericească juridică, pe care preotul o aplică din afară, iar penitentul o privește ca ceva străin de aspirațiile sale intime. Dimpotrivă, e o normă ce exprimă condițiile adevăratei urmări a lui Hristos.
Aceste denumiri date canonului subliniază mai mult aspectele fundamentale ale sale. Mai întâi, canonul este un medicament administrat celui bolnav sufletește, este tratamentul prescris celui ce „prin sfatul voii sale” și prin lucrarea liberă și conștientă s-a vătămat pe sine.
În al doilea rând este un exercițiu duhovnicesc, ce are menirea de a-l ține preocupat pe cel obișnuit cu păcatul și tentat să se întoarcă la el. Dar ca și exercițiu fizic, exercițiu spiritual are și puterea și darul de a întări sufletește, de a fortifica puterile sufletești ale celui ce îl practică. Este clar pentru oricine că un canon care constă în osteneli duhovnicești ca: rugăciunea, postul, fapte de milostenie și ajutorare a celor aflați în nevoi, citirea cărților de zidire sufletească, nu numai că-l țin preocupat pe cel ce odinioară era preocupat de săvârșirea păcatelor, ci sunt și mijloace de întărire în lupta împotriva păcatului.
În al treilea rând, „dieta”spirituală presupune o rânduială cu un caracter restrictiv dar care urmărește același scop: însănătoșirea sufletească și eliberarea de păcat. Cel doritor de îmbogățire trebuie deprins cu milostenia, trebuie învățat sa-și adune „comoară în cer, unde moliile nu le strică și hoții nu le sapă și le fură”. Râvna lui de a se îmbogăți nu trebuie înăbușită, ci doar reorientată. Lacomul va fi învățat cu postul, clevetitorul cu tăcerea, dar tăcerea nu este simplă tăcere, ci ascultare a cuvântului lui Dumnezeu.
În accepțiune ortodoxă, canonul „revelează că Biserica creștină – care este viața în Hristos în istorie și în cosmosul uman – este concomitent o instituție divină cu dublu caracter: soterologic-transcedental și altul practic instructiv, pedagogic și educativ, din punct de vedere religios-moral, individual și social, așa cum a conceput-o dintru început chiar întemeietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos. În acest dublu ipostas, Biserica rămâne credincioasă mandatului primit de la Fiul lui Dumnezeu, de a învăța și de a sfinți”.
Ea urmărește un îndoit scop: subiectiv și obiectiv. Subiectiv, epitimia îndeamnă la căința deplină și conduce spre virtuțile creștine, iar obiectiv ea avertizează asupra efectelor distrugătoare ale păcatelor și patimilor, prevenind creștinii de a nu mai cădea în robia lor.
Sensul ortodox al canonului îl confirmă și practica bimilenară a Bisericii creștine, care, fiind convinsă de importanța lui pedagogic-educativă pentru progresul vieții religios-morale a creștinilor, l-a dat atât penitenților dezlegați, cât și a celor nedezlegați de păcate. Prin canon sau epitimie, cei dezlegați primesc de la duhovnic, adică de la medicul lor sufletesc, cea mai prețioasă doctorie potrivită cu boala lor, care îi conduce spre vindecarea deplină. Cei nedezlegați, prin canon, se îndrumă și se pregătesc la îndreptarea vieții lor morale, se trezesc la adevărata căință, luptă pentru dobândirea iertării păcatelor.
Potrivit învățăturii ortodoxe, canonul este un mijloc de corectare; este mustrare și sfat părintesc al duhovnicului față de penitent și-l dă din conștiința marii răspunderi pe care o are înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului lui; o rețetă duhovnicească foarte variată după subiect , timp, loc, împrejurări (Ezdra, 18, 23)
Canoanele sau epitimiile se administrează în raport cu păcatul săvârșit, starea sufletească și firea penitentului și cu posibilitatea lui de a le împlini. Ele nu reprezintă un mod de a compensa vina pentru păcat, ci un mijloc de călire în virtute și de dobândire a libertății morale prin întărirea și statornicirea voinței în îndeplinirea legilor și poruncilor dumnezeiești.
Prin canon, duhovnicul întărește refacerea echilibrului sufletesc al penitentului și repunerea lui în firescul vieții duhovnicești, dezechilibrată major de păcat. Canonul are rolul de a dezrădăcina din om pornirile rele și înclinările spre păcat și de a pune în deplin acord voința penitentului cu voia lui Dumnezeu. Prima treaptă a canonului o reprezintă părăsirea păcatului, după care urmează alte reglementări disciplinare: oprirea de la Sfânta Împărtășanie pe o anumită perioadă de timp, în cazul păcatelor grele, post, metanii, rugăciuni, milostenii, citirea cărților de folos duhovnicesc, etc.
Pogorămintele de la sfintele canoane sunt admise în limita iconomiei bisericești, cu condiția de a nu se îndepărta de la spiritul rânduielilor canonice ale Bisericii. Canonul are un rol pedagogic-educativ. Prin canon, cei dezlegați primesc de la duhovnic, adică de la „medicul” lor sufletesc, cea mai prețioasă „doctorie”, adaptată bolii fiecăruia și menită să îi asigure vindecarea.
Practica duhovnicească ortodoxă nu îl privește ca pe o pedeapsă, ci ca o mustrare părintească. Sensul său este unul „medical” și „duhovnicesc”, de pedagogic și terapeutică duhovnicească și are scopul de a trezi și de a promova conștiința religios-morală în vederea mântuirii tuturor, dar mai întâi a celor păcătoși și robiți păcatului.
Cele mai potrivite și mai obișnuite canoane, care se prescriu în Sfânta Taină a Mărturisirii sunt: rugăciunea particulară zilnică sau chiar de mai multe ori pe zi; participarea regulată a penitentului la slujbele dumnezeiești din Biserică și în special la Sfânta Liturghie; săvârșirea unor fapte de milostenie trupească și sufletească; post, metanii, închinăciuni,lecturi duhovnicești, îndeplinirea unor activități cu caracter misionar creștină examenul de conștiință mai des mărturisire și împărtășire mai deasă;oprirea pentru un timp de la Sfânta Împărtășanie.
Epitimiile deșteaptă repulsie și teamă față de păcat, trezesc conștiința vinovăției în cel păcătos și zdrobirea inimii. Ele aprind focul durerii și al regretului odată cu dorul după libertatea spirituală, după mântuire și desăvârșire. Ele pregătesc și cheamă sufletul credinciosului la virtute și sfințenie, deschid cărări de lumină cerească. Potrivit doctrinei ortodoxe, sunt rețete medicale și dojeniri părintești, așa cum găsim în Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți . „ Eu pe câți îi iubesc, îi mustru și îi pedepsesc, sârguiește deci, și te pocăiește” (Apoc. 3, 19) . Sfântul Ioan Gură de Aur tălmăcește acest text astfel : „ Dacă Dumnezeu ne ceartă pe noi, face aceasta spre îndreptare, iar nu spre judecare, nu spre ucidere, nu spre pedepsire.” Nici canoanele soboarelor ecumenice și locale ale Sfinților Părinți nu văd în epitimii o satisfacție, ci toate le numesc precis „medicamente morale”
Oprirea de la Sfânta Împărtășanie este tocmai acest termen lung sau scurt, după caz, când penitentul are să-și împlinească epitimia dată, care să-l exercite în virtutea necesară spre a se putea împărtăși cu conștiința liniștită. Din motive de tact pastoral, e bine ca duhovnicul să nu abuzeze de oprirea de la Sfânta Împărtășanie, ci mai degrabă să țină seama de nivelul râvnei duhovnicești, de eforturile de voință ale credinciosului, spre a nu-l îndepărta de la scaunul Spovedaniei.
În aplicarea epitimiei opririi de la Sfânta Împărtășanie, canoanele sinoadelor ecumenice, locale și ale Sfinților Părinți se exprimă diferit asupra timpului de oprire care poate fi o perioadă mai mică sau mai mare. Oprirea de la Sfânta Împărtășanie nu poate fi o pedeapsă, pentru că însuși canonul nu are rol pedepsitor, ci unul vindecător; ea constituie un interval care pregătește mai lesne dispoziția de pocăință și înaintarea în virtute a penitentului.
Canonul 102 al Sinodului II Trulan arată calitatea de leac, de medicament, a epitimiei: „Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega și dezlega, se vor comporta față de penitenți ca doctori atenți să găsească remediu particular pe care îl reclamă fiecare penitent”
În practica ortodoxă, canonul nu are așadar un scop sau un rol ispășitor, adică acela de a satisface ”dreptatea divină”, ci este „îndreptarea ontologică a pacientului pentru restabilirea funcțiunilor conștiinței și voinței sale morale” Administrarea Sfintei Taine a Spovedaniei sau Mărturisirii este, pentru duhovnic, un prilej de procurare a bucuriei duhovnicești, chiar și penitentului care are conștiința încărcată. Cu iubire părintească, duhovnicul iscusit va găsi în mărturisirea fiecărui penitent ceva ce poate fi apreciat și lăudat.
Regula este ca prin epitimie să se urmărească exercitarea penitentului, în virtutea opusă păcatului în care a căzut, aplicând astfel bolnavului un fel de „reflexo-terapie”. Adică la îmbuibare, post; la necumpătare, cumpătare, la furt, restituirea lucrului furat sau dacă nu mai este posibilă restituirea, să se doneze ce a furat unei instituții obștești sau unei familii cu greutăți etc. comentatorul canonului I al Sf. Grigorie de Nyssa zice că: „Medicul sufletesc când observă la cineva vreun păcat, întâi trebuie să vadă din ce derivă acel păcat și potrivit acestuia să întrebuințeze și doctoria duhovnicească potrivită, ca nu cumva din întâmplare să greșească scopul său, dând doctorie pentru o boală în locul celeilalte.
Așadar , sensul canonului este de pedagogie și de terapeutică duhovnicească și are scopul ferm de a trezi și de a promova conștiința religios – morală în vederea mântuirii creștinilor.
Epitimiile sunt variate pe cât de multiple sunt și căile care duc la mântuire, însă indiferent de natura lor ele trebuie să întrunească următoarele condiții: să poată fi îndeplinite, să combată păcatele săvârșite și să sădească în loc deprinderi și virtuți creștinești, menite să transforme radical sensul vieții credinciosului și să contribuie la zidirea și formare lui duhovnicească. S-ar putea spune că ele „ constituie o gimnastică de întărire spre rezistență căci se compun în mare parte din exerciții pioase îndeosebi îndreptate împotriva unor pasiuni și vicii ale păcătosului și contribuie la dezrădăcinarea lor.” Epitimia, ca act de nevoință și remediu, garantează sinceritatea mărturisirii și siguranța îndreptării penitenților.(Fapte XIX, 11-18 )
„Logica duhovnicească, arată un teolog român contemporan, fundamentată scripturistic și patristic și experimentată în spațiul liturgic, nu păstrează imaginea păcătosului care cade, ci a credinciosului care se ridică. Tatăl ceresc nu a primit pe fiul risipitor, ci pe fiul care s-a întors, iar Hristos nu a primit pe Saul care prigonea Biserica, ci pe Pavel care avea să o slujească precum nimeni altul”.
SUBLIMITATEA SLUJIRII PREOȚEȘTI
ȘI
DEMNITATEA PĂSTORULUI DE SUFLETE
Preoția reprezintă cea mai înaltă dintre slujirile sau demnitățile de care se poate învrednici în această lume și în această viață ființa omenească. Ea este chemare și alegere dumnezeiască, ca răspuns la ostenelile omenești de îmbunătățire a vieții și de slujire până la ideal a Arhiereului Hristos și a semenilor.„Se numește duhovnic acela care – zice Sfântul Vasile cel Mare – nu mai trăiește după trup, ci este purtat de duhul lui Dumnezeu, fiind fiu al lui Dumnezeu și făcându-se asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”,
Datorită sublimității și înălțimii ei, a importanței ei pentru mântuirea omului și a lumii, preoția creștină s-a bucurat, în literatura creștină, în scrierile Sfinților Părinți, de cea mai mare atenție și de cele mai frumoase caracterizări. Mu1ți dintre aceștia ne-au lăsat cuvinte dintre cele mai frumoase despre această slujire care unește cerul cu pământul, creatul cu necreatul, pe om cu Dumnezeu, multe dintre aceste cuvinte constituind un adevărat crez duhovnicesc al preoților creștini din toate vremurile și din toate 1ocurile.
Între acestea, un loc de frunte îl ocupă tratatele clasice despre preoție, atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântului Grigorie de Nazinaz, Sfântului Efrem Sirul, Sfântului Simeon al Tesalonicului, Sfântului Ambrozie al Milanului, Sfântul Ioan Scărarul, etc. Fiecare dintre acestea subliniază într-un fel cu totul aparte frumusețea preoției creștine, calitățile pe care trebuie să le întrunească preotul, rostul și rolul slujirii preoțești în iconomia mântuirii.
Preoția este slujirea sfântă întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos spre mântuirea sufletelor noastre. Prin intermediul Bisericii și al preoților, credincioșii se împărtășesc de harul dumnezeiesc sfințitor și desăvârșitor, își lucrează și își dobândesc mântuirea, fericirea veșnică. În afara Bisericii și fără mijlocirea preoților, nu există mântuire.
Preotul este un om ales dintre oameni, pe criterii de vocație și vrednicie, care își dedică viața sa slujirii integrale a lui Dumnezeu și a semenilor săi. El este luat din lume, ales din cele ale ei, așa cum Însuși Mântuitorul și-a ales ucenicii Săi și i-a consacrat unei vieți duhovnicești înalte. „Deși poartă răni ontologice și suferă de pe urma slăbiciunii și incapacității umane, preotul ia parte empiric la experiența tainei Bisericii și la taina de a fi următor al aceleiași misiuni apostolice, în urma căreia preferă mai degrabă să se golească pe sine și să-i slujească pe ceilalți, decât să fie slujit de aceștia. Pentru a se corecta un asemenea dezechilibru, are loc o revărsare a harului lui Dumnezeu”.
Deși cu trupul se află în lume și păstorește în timp, dar “cu timp și fără timp” și deși lucrarea lui se adresează unor oameni precis vizați, prin îndeplinirea exemplara a oficiului său, prin slujirea sa și prin înaltele sale calități, preotul petrece în ceruri, cu îngerii, contemplând slava dumnezeirii.
Însuși cerul se pogoară în timpul săvârșirii Sfintei Liturghii, asupra sa. Om dintre noi, ca și noi, el este totuși un “ales al lui Dumnezeu”, care Îi împlinește mai mult decât oricare dintre noi, cuvântul Lui mântuitor, spre pilda și desăvârșirea noastră. El este Lumină a lumii, care luminează din lumina cea necreată a lui Dumnezeu; lumină și luminător semenilor săi. Faptele sale, cuvintele sale, tot ceea ce face el și însăși viața sa trebuie să fie o mărturie despre iubirea și bunătatea lui Dumnezeu, despre îndelunga-răbdare și multa Lui milostivire față de oameni, o pildă și o mărturie care să ne îndemne și pe noi la urmarea lor, întocmai.
Păstorul de suflete trebuie să fie curat în gândurile sale întotdeauna! Nu trebuie să fie pătat de nici o necurăție, dacă scopul slujbei pe care a primit-o este acela de a șterge pata murdăriei și din inimile altora. Mâna care are datoria de a șterge murdăriile trebuie să se silească să fie curată pentru ca să nu murdărească mai mult ceea ce atinge. Să nu păteze mai tare ceea ce atinge. Să nu păteze mai tare ceea ce atinge dacă își ține mai departe mâna murdară. De aceea, prin glasul Profetului i se spune: „ Curățiți-vă, voi cei ce duceți vasele Domnului!” (Isaia 52, 11).
Numeroase, frumoase și înalte sunt paginile consacrate de Sfinții Părinți acestei slujiri și demnități duhovnicești. Ele izvorăsc, pe de o parte, din îna1ta concepție a lor despre Preoție, iar pe de altă parte, dau dovada unor suflete curate și sensibile, în care numai este urmă de păcat, suflete care au înțeles și trăit aceste adevăruri aducătoare de fericire și de mântuire, într-un mod exemplar, integral. Doar din sufletele lor curate și din gurile lor de “aur” au putut să răsară așa nestemate duhovnicești despre Preoție.
De aceea, tratatele lor privind Sfânta Taină a Preoției sunt adevărate manuale de pastorală, vademecum-uri în Preoție, absolut necesare oricărui slujitor bisericesc și folositoare chiar și celor păstoriți. Lectura lor duhovnicească, în spirit de credință și de rugăciune, meditația asupra celor descrise magistral de autorii lor, au puterea de a schimba în bine sufletele sensibile, de a le conștientiza, de a ne arăta frumusețea, demnitatea și sublimitatea preoției creștine, dar și ispitele și greutățile ei, au puterea de a spori responsabilitatea celor “puțini aleși” dintre cei “mulți chemați”, spre urmarea totală a lui Hristos, spre slujirea și dăruirea deplină lui Dumnezeu, ale Cărui slugi nevrednice și păcătoase suntem, și a semenilor, care așteaptă de la noi cuvântul și fapta care să aducă pacea și mângâierea, să aline suferința și să șteargă lacrimile, să întărească dragostea și să dea gând de pocăință și dorința de mântuire.
Dintre celebrele tratate despre Preoție, cel al Sfântului Ioan Gură de Aur ocupă un loc privilegiat, fiind considerat “Magna Charta a preoților creștini “.
Argumentându-și atitudinea, Sfântul Ioan Gură de Aur dezvoltă în cartea a II-a a tratatului său cele mai frumoase pagini despre Sfânta Taină a Preoției, despre calitățile celui ce se învrednicește de aceste slujiri și despre modul în care trebuie împlinită ea, spre slava lui Hristos – Arhiereul Cel veșnic – și spre mântuirea poporului celui dreptcredincios.
Preoția este “cel mai mare semn al dragostei de Hristos” Slujirea Preoției este “mai mare decât celelalte slujiri”, pentru că, ne arată Sfântul Părinte, dacă „postul, culcatul pe pământ gol, privegherile prelungite și toate celelalte pot fi îndeplinite cu ușurință de mulți credincioși, nu numai de bărbați, ci și de femei”, Preoția se dă celor puțini aleși” dintre cei mulți „chemați”.
De aceea, ea reclamă o covârșitoare responsabilitate, căci „omul căruia i s-a încredințat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu pagubă la bani , ci pagubă în propriul lui suflet” Păstorul cel bun nu se îngrijește doar de folosul său și de mântuirea sa, ci „întinde folosul strădaniei sale la tot poporul”
Slujirea Preoției are, din această cauză, nevoie de un „suflet mare și minunat”. Lupta pe care o are de dus preotul este „o luptă mult mai grea și mai cumplită. N-are de luptate cu lupii, n-are a se teme de hoți, ci a se îngriji să alunge boala din turmă”. Preotului i se cere pricepere în a recunoaște și a trata bolile sufletești ale păstoriților săi.. La această pricepere, trebuie să adauge tact și răbdare, pentru a-l putea întoarce pe cel ce a greșit, prin convingere, nu cu sila: „Nouă ,creștinilor, mai mult decât oricărui om, spune Sfântul Părinte, nu ne e îngăduit să îndreptăm pe oamenii păcătoși cu sila. Judecătorii au toată libertatea să întrebuințeze forța față de răufăcători, când cad sub puterea legii; îi împiedică, împotriva voii lor, să mai facă rău. Noi, însă, nu trebuie să-l facem pe păcătos mai bun cu sila , ci prin convingere”.
Preoția este plină de greutăți și de primejdii și de aceea preotul trebuie să fie pregătit să le înfrunte pe toate și să le biruie.
Spovedania și duhovnicia reprezintă activitatea de conducere sau de păstorire a sufletelor, piatra de încercare a preoției creștine, de care atârnă mântuirea lumii.
Părintele Ilarion Felea o numea „cea mai gingașă lucrare pastorală a preotului”
Spovedania nu este numai o Sfântă Taină a Bisericii, ci și o instituție de pedagogie divină prin care se cârmuiește sufletul pe drumul desăvârșirii sale religios-morale.
În spiritualitatea dogmatică și liturgică ortodoxă, noțiunea de duhovnicie este una profundă și foarte complexă. Ea este activitatea de conducere și de păstorire a sufletului, care întrunește în cea mai complexă sinteză toate atribuțiile și responsabilitățile preoției. De aici decurg cele două aspecte fundamentale ale ei : sacramental-liturgic și pedagogic pastoral.
Privită din perspectiva vieții sacramentale a Bisericii Ortodoxe, duhovnicia nu este o taină aparte, ci o hirotesie, o binecuvântare specială prin care se dă preotului, de către episcop, dreptul de a asculta sau primi mărturisirea penitenților și de a lega sau dezlega păcatele acestora. Din punct de vedre canonic, preotul, pentru a fi duhovnic trebuie să aibă hirotesirea în această demnitate, Mărturisirea nu poate fi făcută decât duhovnicului pe care penitentul și l-a ales și nu poate fi schimbat după alegere.
De fapt, preoții au starea harică în baza căreia pot administra Sfânta Taină a Pocăinței, dar întrucât această Sfântă Taină are o însemnătate deosebită, iar administrarea ei reclamă însușiri și cunoștințe deosebite și experiență, preoții socotiți necorespunzători pentru a o administra au fost și mai sunt și astăzi opriți de la săvârșirea acestei Sfinte Taine. Doar dobândind experiență și ajungând la o conștiință superioară a misiunii preoțești, să poată administra în mod corespunzător Sfânta Taină a Pocăinței. Când se socotește, după aprecierea episcopului, că preotul oprit de la săvârșirea Sfintei Taine a Pocăinței a ajuns la maturitatea necesară pentru administrarea ei, i se ridică această opreliște și i se conferă dreptul de a o administra, folosindu-se în acest scop de o ierurgie specială, numită „duhovnicia” sau „facerea duhovnicului”.
Duhovnicia nu este o Taină aparte, prin care celui care i se conferă i s-ar da un har prin care s-ar completa harul primit prin Sf. Taină a Hirotoniei întru presbiter și l-ar face apt să administreze Sf. Taină a Pocăinței, ci i se dă numai dezlegarea și împuternicirea legală sau binecuvântarea de a administra Sf. Taină a Pocăinței, de la care fusese oprit până aici. Așadar, duhovnicia nu este o nouă hirotonie și nici o completare a hirotoniei propriu-zise, ci este numai o hirotesie.
Astfel, se înțelege că administrarea Sf. Taine a Pocăinței din partea unui preot care nu a primit hirotesia întru duhovnic își produce efectele sale harice în chip deplin, dar întrucât acest lucru nu este îngăduit după rânduiala tradițională a Bisericii, cel ce încalcă rânduiala în cauză este supus pedepselor canonice. Excepții se admit în cazuri de forță majoră, adică în cazul când nu există preot duhovnic și cineva se află în primejdie de moarte, precum și în alte cazuri la stăruința credincioșilor care sunt îndreptățiți să ceară a li se administra această Sf. Taină atunci când le-o cere conștiința lor.
Privită din perspectiva pastorală, noțiunea de duhovnicie și cea de duhovnic denumește pe acei Părinți duhovnicești, cu viața îmbunătățită, posesori ai unei harisme speciale, aceea a paternității duhovnicești. În această accepțiune, ea include acei “avva” sau “stareț”, luminători ai sufletelor. Preotul este numit confratele lui Hristos, trebuind să continue opera Acestuia de mântuire a lumii. Și fiindcă preotul este de fapt el însuși un păcătos, i s-a dat o participare specială la această activitate răscumpărătoare a mântuitorului, oricât de paradoxal ar părea aceasta. El nu trebuie niciodată să uite faptul că aceasta se datorează nu mărturiei sale, ci misiunii la care a fost chemat de Dumnezeu, în ciuda nevredniciei sale. Dumnezeu dorește să mântuiască omenirea prin ființe umane, bizuindu-se și făcând apel la resursele și cooperarea noastră.
Părintele Profesor Petre Vintilescu, în lucrarea sa Spovedania și duhovnicia, insistă asupra importanței lucrării pastorale a preotului, în scaunul spovedaniei, arătând că “acțiunea de îndrumare spirituală se desfășoară aici în cel mai pronunțat spirit samaritean. Ea este, cu alte cuvinte, o asistentă morală în toată regula. În scaunul mărturisirii, preotul este nu numai un judecător al moralității credinciosului și un medic căutat pentru vindecarea rănilor lăsate de păcat, ci, în ace1ași timp, și un îndrumător, un călăuzitor spre căile virtuții. El este chemat să lumineze mintea prin lămuriri și prin preveniri, să îndrume voința prin sfaturi, prin îndemnuri, prin încurajări și să trezească în inimă dorința virtuții și a binelui. Aici preotul se înfățișează ca o călăuză pentru fiecare, fie că pe unul trebuie să-1 ajute să se ridice din păcat și să se ferească de el în viitor, fie că pe altul trebuie să-1 întărească, ca să se mențină în bine, or pe alții să-i stimuleze ca să suie trepte noi în ascensiunea lor în virtute ori în perfecțiune”.
DATORIILE PĂRINTELUI DUHOVNICESC
Nu este ușor să tratăm separat calitățile și datoriile părintelui duhovnicesc, chiar dacă cele două lucruri, ca noțiuni, se disting între ele cu ușurință. În viața efectivă a părintelui, îndeplinirea datoriilor nu este altceva decât punerea în aplicare a calităților. Această punere în lucrare ascultă însă de un principiu suprem: scopul ce trebuie urmărit și care este progresul duhovnicesc al ucenicului.
Calitățile duhovnicului trebuie să existe înainte de a fi puse în slujba aproapelui. Binele celuilalt le va regla întrebuințarea în funcție de situațiile umane care sunt infinit variabile. Această neîncetată adaptare nu este posibilă decât prin intermediul discernământului Lui (diakrisis) care dictează părintelui duhovnicesc, în funcție de situații, atitudini diverse, aparent contradictorii, pe care va trebui să le ia și pe care nu va putea să le ia decât dacă e în stare deopotrivă de blândețe și asprime, de indulgență și exigență, de perspicacitate nemiloasă și de cea mai miloasă orbire voluntară.
În cele ce urmează vom analiza cele mai importante datorii ale părintelui duhovnicesc, așa cum le văd unii dintre cei mai mari teologi contemporani ortodocși.
Să se roage pentru fiii săi duhovnicești
Despre această datorie spunea Cuviosul Ioan cel Străin: „Iar eu pururea mulțumind Domnului pentru milele Sale cele mari față de mine și față de aleșii la lucrarea lui Dumnezeu, veniți la mine, care-și unesc inimile prin dragoste dumnezeiască, mă bucur și mă rog nu numai din datoria de păstor, ci și din dragoste părintească, înălțând rugăciuni Domnului, Celui ce mi-a încredințat sufletele alese de El , ca să întărească neclintit mintea și inima lor în lucrarea unirii nemijlocite a sufletelor lor cu Domnul și într-o credință nestrămutată în toate acestea, precum și în veneticul necunoscut lor, care i-a întâlnit în calea aleasă de ei pentru mântuirea sufletelor lor.”.
Viața consacrată impune celui de la care ne așteptăm progrese duhovnicești, în primul rând datoria de a se ruga. Printr-o necesitate esențială a rolului rău, părintele duhovnicesc trebui să fie cel care se roagă pentru fiii săi duhovnicești: „Roagă-te pentru mine, părinte”; aceasta este formula care introduce adeseori cererea ucenicului. Sfântul Ioan Scărarul la așa mare cinste această mijlocire a părinților duhovnicești pentru ucenicii lor, încât recomandă acestora să atribuie toate harurile primite meritelor acesteia.. Această eficacitate a rugăciunii explică în bună parte minunatele rezultate ale paternității duhovnicești.
Părinții duhovnicești au sarcina de a purta de grijă sufletelor fiilor lor și având această sarcină trebuie să se dedice binelui lor duhovnicesc ca și propriei lor mântuiri. Aceasta înseamnă că trebuie să le acorde un loc privilegiat în implicarea necontenită pe care o adresează lui Dumnezeu prin întreaga lor viață transformată în rugăciune. Această rugăciune pentru fiii duhovnicești intră în obligația generală a rugăciunii pentru ceilalți. Ea are doar particularitatea că, potrivit aceleiași tradiții, se cuvine să ne rugăm mai îndeosebi pentru cei de care Providența ne-a unit în mod deosebit, făcându-ne să-i întâlnim.
Rugăciunea paternă urmează ucenicul peste tot iar certitudinea ei îi dă ucenicului o mare pace. Prin ea va scăpa de primejdiile în care, fără ea ar pieri. De aici și apoftgema avvei Ammun care spune:; „ Ori îi ce ceas iți va veni ispita, zi așa: Dumnezeul puterilor, pentru rugăciunile părintelui meu, scapă-mă.” Ajutorul lui Dumnezeu nu desființează însă posibilitatea de a păcătui. Nu trebuie ca, sub pretextul că suntem trimiși de cei mai mari și suntem însoțiți de rugăciunea paternă, să ne expunem mai mult decât e rezonabil. Fără îndoială că unii, lăsând lucrurile să meargă de la sine, se apropie primejdios de prăpastie sau chiar cad în ea. Dar rugăciunea părintelui lor nu îi părăsește. Este remarcabilă rugăciunea avvei Sisoe pentru ucenicul său Avraaam: „Dar sculându-se și-a întins mâinile la cer zicând: Dumnezeule, voiești, nu voiești, nu Te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Și îndată s-a tămăduit ucenicul.” dacă însă, această mijlocire și-ar fi atins întotdeauna efectul cu aceeași promptitudine, ea ar fi fost prea comodă și îndeajuns de mântuitoare. Oricine se crede dator să conlucreze la mântuirea unui suflet, mai cu seamă părintele duhovnicesc, va trebui uneori să se roage îndelung înainte de a constata un rezultat al rugăminților sale.
Dar nu este suficientă rugăciunea sfinților pentru noi. Se poate întâmpla ca reaua voință a unui ucenic să facă deșartă întreaga mijlocire. Sfântul Antonie cel Mare a spus un cuvânt care-și păstrează valoarea: Rugăciunea celorlalți pentru noi nu ne scutește de datoria de a ne ruga noi înșine. Obligația de a se ruga pentru fiii lor duhovnicești ridică însă, pentru părinții duhovnicești cazuri de cunoștință. Ce anume trebuie să ceară ei pentru fiii lor duhovnicești? Izbăvirea de ispite sau puterea de a le rezista biruitor? Părinții desăvârșiți se roagă ca Dumnezeu să facă ceea ce e de folos omului. Dacă deci, e de folos lui, Dumnezeu lasă boala asupra lui pentru răbdare. Dar dacă e de folos să fie izbăvit de ea face să fie izbăvit. Aceasta o lasă pe seama preștiinței lui Dumnezeu.
Vom încheia aceste cuvinte despre rugăciune părinților duhovnicești pentru fiii lor, cu două formule aparținând a doi sfinți, referitoare tocmai la această datorie a rugăciunii. Prima formulă aparține Sfântului Pahomie cel Mare: „Doamne Dumnezeule, Tu ne-ai poruncit să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Tu cunoști tainele inimii mele, rogu-Te, nu Te îndepărta când strig pentru mântuirea lor, ci milostivindu-te spre ei da-le frică de Tine, pentru ca știindu-ți dumnezeiasca putere să-ți slujească cu adevărat, cu mare nădejde în sfintele Tale făgăduințe. Căci sufletul meu este foarte mâhnit pentru ei și toate simțurile mele sunt nespus de tulburate.” A doua formula este scoasă din „Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf”.
Chiar dacă aceste două personaje n-au existat niciodată în calitate de creștini, această carte este un adevărat catehism duhovnicesc. Când a sosit clipa despărțirii de Ioasaf care devenise creștin, plângând, Varlaam s-a ridicat la rugăciune, având mâinile întinse spre cer: „Dumnezeule, Tată al Domnului nostru Iisus Hristos, care ai luminat cele întunecate, care ai scos din neființă făptura văzută și nevăzută care ai adus la Tine această făptură a Ta, și nu ne-ai lăsat târâți de nebunia noastră, care ne-ai iertat atunci când am greșit; (…) pe Tine Te chem împreună cu Fiul Tău cel Unul-născut și cu Duhul Tău cel Sfânt, privește spre oaia Ta înțelegătoare care, prin mine, nevrednicul, se aduce Ție; sfințește-i sufletul cu harul Tău (…) întărește-l, încredințând în el legământul Tău; smulge-l din cursele diavolului; cu înțelepciunea bunului Tău Duh; învață-l să facă voia Ta; nu Te depărta de la el și ca împreună cu mine, nevrednicul robul Tău, să se facă vrednic de moștenirea bunătăților veșnice. Că binecuvântat și preamărit ești în vecii vecilor. Amin.”
Aceasta este marea datorie a părintelui duhovnicesc, mijlocirea sa permanentă fiind mai presus de orice sfat.
Să poarte o parte din povara fiilor duhovnicești
Această datorie înseamnă pentru părinții duhovnicești să se roage, pentru ca, așa cum spune avva Agathon, „Nu este altă osteneală mai mare decât rugăciunea către Dumnezeu. ”Și pentru ca prin această rugăciune, ucenicul primește fie o ușurare a chinurilor sale, fie o sporire a puterilor pentru a le putea purta. A asculta cu răbdare relatarea încercărilor și a ispitelor și a răspunde cu blândețe la întrebări care se repetă mereu, a primi neîncetat aceleași vizite pentru a auzi mereu aceleași mărturisiri, e un mod excelent și adesea meritoriu de a purta poverile celuilalt. E o lucrare a iubirii pe care asceții practicau chiar și în afara relației de părinte și fiu duhovnicesc, dar se înțelege de la sine că rugăciunile necesare pentru iertarea păcatelor făcea di acest devotament obligație și mai urgentă și mai obișnuită.
Pe drumul desăvârșirii creștine, povara cea mai greu de purtat este lupta împotriva dușmanilor mântuirii: demonii si complicii pe care aceștia îi găsesc în deprinderile noastre rele devenite o a doua natură. Oricine primește să fie părinte duhovnicesc se angajează să-i susțină pe acești luptători ai duhului prin toate mijloacele de care dispune iubirea cea mai înțelegătoare si mai devotată. „Iar tu, părinte duhovnicesc, călăuza acestei turme sfinte, fii drept față de frați, plin de băgare de seamă, având grijă să te porți față de ei ca un părinte. Te sfătuiesc cu stăruință să ai grijă de toți, sprijină și susținere, sfătuiește , încurajează, învață, mângâie; dă celor bolnavi sănătate, celor slabi sprijin celor lipsiți de curaj le dă putere; îndreptează pe cei care greșesc, iartă de șaptezeci de ori câte șapte după cuvântul Domnului… ”
Însă părintele duhovnicesc nu trebuie să ia asupra sa povara trecutului, încât ucenicul să fie scutit de orice căință, însăși mântuirea adusă de Hristos Care a ridicat păcatele lumi lasă pe seama fiecăruia necesitatea de a si-o însuși prin faptele virtuților teologice și prin întreaga asceză pe care acestea o cer pentru a exista si a se putea dezvolta. Dar există o povară și în cele din urmă cea mai grea pentru un suflet care se îngrijește de mântuirea sa, povară pe care povățuitorul o ia asupra sa fără nici o restricție prin simplul fapt de a consimți la rolul său. E responsabilitatea poruncilor și îndrumărilor pe care le dă.
Fără îndoială că principiul constă în aceasta „ a lua asupra noastră responsabilitatea mântuirii aproapelui pentru a măsura valoarea unei asemenea fapte de iubire la Părinți trebuie să ne aducem aminte cât de în serios luau ei acest lucru. Părintele duhovnicesc nu este doar un doctor care vindecă gratuit, dublat de un farmacist care împarte gratuit leacuri în funcție de nevoile ocazionale ale clienților săi; el este însuși bolnav, dar își scapă fiii de griji și de cele mai mari primejdii, luându-le asupra sa” , întrebarea neliniștită a ucenicului: „ unde oare pe calea mântuirii?” nu se mai pune atunci când acesta are un părinte care răspunde pentru el și își pune sufletul pentru el. Rămâne doar să fie smerit și cu totul supus față de acest părinte și să trăiască într-o sfântă lipsă de grijă, în timp ce părintele va adăuga la marea osteneală a propriei sale mântuiri riscul redutabil de a cerceta voia lui Dumnezeu pentru fiul lui Dumnezeu încredințat lui de Părintele Ceresc și să i-o arate, cu înțeleaptă purtare de grijă , astfel încât să o poată iubi, accepta și să o poată îndeplini în final filial. Dintre toate formele iubirii, aceasta este cea mai mare în ordinea harului, așa cum în ordinea lucrurilor văzute, suprema dovadă a dragostei este să-ți dai viața pentru cei pe care îi iubești.
Mai există o ultimă povară a ucenicului pe care Părintele duhovnicesc poate lua asupra sa. Unii profani ar putea socoti această slujire ușor de îndeplinit. Însă în limbajul monahal, în climatul desăvârșirii creștine, ea este exact contrariul unei glume: „Aruncând toate acele materiale ale noastre asupra avvei și neținând nimic în mâinile noastre. Dumnezeu știe și ne este martor că nu socotim că El trebuie să ne mulțumească, ci că noi trebuie să-i mulțumim că a luat povara noastră și ne-a eliberat de griji. Căci și Apostolul Petru zice că „supuneți-vă fiecărei făpturi omenești pentru Domnul” (I Petru, 2, 13). Iar Iacob a zis că „oricine păzește toată legea, dar păcătuiește față de un punct al ei, s-a făcut vinovat față de toate” (Iacob 2, 10). De aceea se cere să nu se facă cineva voia sa, ci să se ocărască în toate și așa va afla mila lui Dumnezeu. Dar dacă își va bate diavolul joc de el, făcându-l să cugete ceva mare despre sine, pierde toate cele ce a făcut. Deci, făcând ceea ce faci, smerește-te zicând: Iartă-mă, Doamne, că am îngreunat pe avva, aruncând asupra lui sarcina mea.”
Bunurile materiale și voia proprie sunt legate hotărât între ele pentru că bunurile sunt mijlocul cel mai obișnuit, pentru satisfacerea voii proprii, spre ruina oricărei păci și reculegerii. Cu atât mai mare este responsabilitatea părintelui duhovnicesc de a-și asuma grijile și păcatele ucenicilor săi, cât și a lua asupra sa vinovăția lor, cu cât ele este dator să răspundă pentru fiii săi la Judecata de apoi.
Să-și iubească fiii duhovnicești
Iubirea, ca dar dumnezeiesc, desăvârșește firea omenească până ce „face în unitate și identitate cu firea dumnezeiască prin har” după expresia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Iubirea față de aproapele va fi semnul dobândirii adevăratei iubiri față de Dumnezeu. După Sfântul Isaac Sirul, „ singurul semn după care pot fi recunoscuți cei care au ajuns la această desăvârșire: dacă ar fi dați flăcărilor de zece ori pe zi pentru mila lor față de aproapele, acesta nu li s-ar părea de ajuns” Căci dragostea tinde mereu spre înalt, spre împărăția lui Dumnezeu, care e Dumnezeu Însuși. El este izvorul din care ea s-a revărsat și unde ea rămâne prin intermediul unității. Iubirea e mediul care îi unește pe oameni cu Dumnezeu și întreolaltă, așa cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae.
Părintele duhovnicesc are datoria de a-și iubi fiii săi precum Tatăl cel Ceresc ne iubește pe noi oamenii. Dumnezeu Însuși este model de iubire. Din dragostea Lui s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, iar cel ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece și Dumnezeu petrece întru dânsul. Este un lucru sublim și dificil totodată.
Vorbind despre iubirea părintelui duhovnicesc pentru fiii săi, de multe ori paternitatea dispune de o asemenea gamă de sentimente, încât are cu ce „îmbuna răutățile aproapelui” în infinita diversitate a situațiilor omenești. Și de aceasta se întâmplă tocmai pentru că părintele are ca pildă pe Însuși Dumnezeu, ca Tată. Fiind duhovnicesc, el nu lucrează decât pentru binele fiilor săi, ca și Dumnezeu Însuși. Toți câți sunt fii ai lui Dumnezeu sunt fără îndoială și moștenitori ai bunătății, ai răbdării, ai îndurării, ai iubirii de oameni și ai iubirii Lui. Căci dacă sunt fii ai lui Dumnezeu sunt și dumnezei. Și de e Dumnezeu lumină, sunt și ei luminători. „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”, zice Vechiul Testament (Levitic 19, 18) . Iar cel Nou, arătându-ne desăvârșirea zice: să ne punem sufletele unii pentru alții așa cum Cel desăvârșit și Fiul lui dumnezeu, și-a dat viața pentru noi (Ioan 3, 16), dragostea este, al drept vorbind, lepădarea oricărui gând potrivnic față de aproapele nostru. Căci dragostea nu cugetă răul așa cum spunea Sfântul Pavel (I Corinteni, 13,5). Și tot el spunea „Chiar dacă aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor (…), de aș avea toată știința și credință de aș avea să mut și munții (…) de mi-aș da toată avuția săracilor și trupul de mi l-aș da să vadă, dacă dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.”(Cor., 13, 1-3).
Aceste cuvinte le-au înțeles marii duhovnici ai Răsăritului. Au înțeles că iubirea stă într-un sentiment de răspundere față de importanța celuilalt, față de evaluarea celuilalt, față de mântuirea celuilalt. Lucrul acesta îl exprimă Părintele Stăniloae,doar în câteva cuvinte: „Dacă îl iubesc, țin să se mântuiască.”
Povestea Sf. Simeon Noul Teolog cum ar fi cunoscut un părinte duhovnicesc care dorea atât de fierbinte mântuirea fiilor săi, încât cerea adesea lui Dumnezeu cu lacrimi fierbinți, din toată inima sa și cu râvnă vrednică de Moise, ca fiii săi, sau să fie mântuiți împreună cu el sau să fie osândit împreună cu ei. Căci el se legase cu ei întru Duhul Sfânt cu o asemenea legătură de iubire, încât nu ar fi voit nici chiar să intre împărăția cerurilor dacă ar fi trebuit pentru aceasta să se despartă de eiAceștia sunt sfinții și harul acestei desăvârșite iubiri îl primește doar cel ce se află în continuă comuniune cu Dumnezeu.
De aceea, de cele mai multe ori, dragostea în relația dintre părintele duhovnicesc și ucenicul său este reciprocă. Este o colaborare neîntreruptă între două suflete care tind printr-un efort comun spre unitatea în Dumnezeu și uneori, ei o ating deja, într-un grad minunat încă din această lume. Nimic nu egalează pe acest pământ, iubirea a două inimi, ambele pline de Dumnezeu, atunci când ele cunosc desăvârșit pentru că s-au rugat, au nevoit, s-au nădăjduit, s-au înfiorat, au luptat împreună. Și pentru că – foarte important! – n-au avut de-a lungul anilor secrete unul față de celălalt, adică ucenicul a spus părintelui său totul, iar ucenicul s-a format după părintele său. Se stabilește atunci o unitate paradoxală. Alcătuită atât din detașare,cât din atașament, deoarece detașarea însăși, eliberând sufletul de orice urmă de dragoste de sine, dă atașamentului o forță, o pace și o certitudine care nu aparțin ordinii dumnezeiești, a iubirii, întru asemenea unire, îndepărtarea produce însă suferință, dar o suferință transfigurată, despre care nu știm dacă nu este ea însăși o bucurie, în orice caz, ea lasă intacte atât bucuria perpetuă a prezenței nevăzute, cât și bucuria întâmplătoare a prezenței văzute, regăsite.
În final putem spune că paternitatea duhovnicească evoluează treptat într-un lucru atât de minunat, atât de dulce și de curat în același timp, de duhovnicesc într-un cuvânt, încât e dificil să-i găsim un nume în vocabularul afectiv omenesc și trebuie să ne gândim la Sfânta treime, de unde ia naștere și spre care se îndreaptă.
CONCLUZII
Analizând întreg cuprinsul Taine Sfintei Mărturisiri și pe săvârșitorul văzut a acesteia – preotul duhovnic – din cadrul Bisericii Ortodoxe, putem concluziona următoarele:
a. Se constată întâi de toate, că pocăința începe cu cel dintâi om păcătos. Ea apare și merge paralel cu păcatul. Unde e păcat se afirmă cu tărie necesitatea căinței și a îndreptării.
b. În Vechiul Testament pocăința ia diferite forme, cum ar fi: ruperea hainelor, îmbrăcarea în sac, presărarea capului cu cenușă, postul, rugăciunea, plângerea, precum și anumite înfrânări și curățiri rituale.
c. În Noul Testament – legea harului – simbolul antic și ritul practic al mărturisirii păcatelor, primește consacrarea definitivă. Ceea ce avea până acum un caracter exterior și formal, devine interior și sfânt, scopul pocăinței fiind iertarea păcatelor. Hristos pune Pocăința piatră de hotar între două lumi, între lumea păgână și lumea creștină, între viața veche și viața nouă.
d. În primele veacuri creștine pe lângă mărturisirea secretă s-a practicat și mărturisirea publică a păcatelor. Dar, începând din secolul al patrulea, mărturisirea publică, având multe inconveniente, a cedat treptat locul mărturisirii private, aceasta fiind astăzi singura formă de mărturisire canonică.
e. Secretul Spovedaniei este o condiție „sine qua non”, mărturisirea fiind un act intim inviolabil.
f. Pocăința se repetă ori de câte ori se cere, căci Dumnezeu este Atotbun și nu a pus limită harului său iertător, încredințându-ne că de câte ori vom cădea, sculându-ne ne vom mântui.
g. Pocăința și elementele ei: căința, mărturisirea, ispășirea și dezlegarea păcatelor face parte din crezul și din cultul Bisericii primare
h. Este o taină necesară mântuirii prin excelență, pentru că prin ea ne putem curăța haina Botezului, „murdărită” prin păcate, spălând-o cu lacrimile pocăinței.
i. Este singura lucrare divină pe care Mântuitorul a încredințat-o oamenilor, prin care ei pot să lege și să dezlege în funcție de priceperea fiecăruia, iar Dumnezeu să confirme aceasta în ceruri. De aici revine și marea datorie și grijă pe care preotul duhovnic trebuie să o aibă în „administrarea” acestei Sfinte Taine, pentru că efectele și roadele ei depind aproape întru totul de dânsul.
j. Eficiența recomandărilor date de duhovnic penitentului,atârnă în mare măsură de trăirea duhovnicului însuși și de felul în care acesta le pune în practică.
k. Taina Mărturisirii este o taină a comunicării intime și sincere dintre penitent și preot, este chiar o Taină a comuniunii dintre ei. Este taina readucerii penitentului în comuniune cu Hristos și cu Biserica, preotul fiind singurul care poate mijloci această intimă comuniune, care se desăvârșește prin unirea penitentului cu Trupul și Sângele Lui Hristos
l. Adevăratul și singurul Mântuitor al sufletului omenesc este Dumnezeu. El lucrează prin organe alese și așezate în Biserică, pentru a sta în ajutorul bolnavilor, tămăduindu-i. Doctorul – Hristos lucrează prin mâinile doctorului trupesc, care este preotul duhovnic.
. m. Sfânta Taină a Mărturisirii, așa cum este prezentată ea astăzi in cultul ortodox, constituie o mărturie vie a religiozității și a continuității apostolice și patristice în Biserica străbunilor noștri.
Bibliografie:
Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București – 2001.
Cabasila, Sfântul Nicolae, Despre viața în Hristos Cartea II Traducere, studii introductive si note de: Pr. Prof. dr. Dumitru Bogdae, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor 1992
Cuviosul Ioan cel Străin., Din arhiva Rugului Aprins, Ed. Anastasia, 1999
Molitfelnicul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 1998
Origen, Despre rugăciune 28,9 P.S.B. 7, București, 1982,
Patericul, la Avva Ammun, Agathon, Sisoe și Antonie, în Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1990
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996,
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga din pont sau despre Preoție, trad. în rom. de Alex. Elian, Buc., 1981
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință III, 4
Idem, Tratatul despre preoție., Traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sf. Ioan Scărarul, Scara trad. în rom. de Pr. Prof. DR. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol IX, București, 1980
Sfântul Isaac Sirul, , Cuvânt despre Sfintele nevoințe, la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în Filocalia, vol. III, București, 1981,
Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XXXVII, cap. 10, trad în rom de Pr. Prof. Constantin Cornițescu în col. „P.S.B.”, vol. 34, „Omilii duhovnicești”, București, 1942
Sfântul Nicodim Aghioritul, , Carte foarte folositoare de suflet, 1980
Sfântul Simeon Evlaviosul, (traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae), Capete morale ale lui Simeon Evlaviosul . Cap aparte, în Filocalia sau culegere din Scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul VI Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 1977
Sfântul Simeon Noul Teolog Erosurile imnelor dumnezeiești. 19. Învățăturä cu teologhisire, în care se vorbește și despre preoție și despre vederea nepătimașă, în volumul Imne, epistole și capitole. Scrieri III, introducere și traducere de , diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2001
Sfântul Tihon din Zandorsk Sf., Despre pocăință, Ed. Sophia, București, 2000
Sf. Vasile cel Mare, Regula 43 în vol. Regulile Mari, trad în rom de Prof. Iorgu Ivan, în col. „P.S.B.”, vol XVIII, București, 1989
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Filocalia română, vol. 12
Tertulian, Despre pocăință, trad. în rom. de Prof. Nicoale Chițescu, în col. „P.S.B.”, vol 3, „Apologeți de limbă latină”, București, 1941,
Lucrări:
† Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie si comuniune, Alba lulia, 1998
Andrustos,Hristu Dogmatica, Trad de Dr. D. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930
Drăgoi,Pr. Eugen Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000
Dumitrescu, Sorin, 7 dimineți cu Părintele Stăniloae, Ed. Anastasia, București
Evdokimov, Paul, Taina iubirii, trad. Gabriela Moldoveanu , Asociația f ilantropică medicală creștină Christiana, București, 1994
Idem,Ortodoxia, București, 1996
Felea, Pr. Ilarion Pocăința – Studiu de documentare teologică și psihologică (teză de doctorat), Sibiu, 1939
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991
Idem, Drept canonic ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990,
Hausherr, Irénée, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, trad. de Mihai Vladimiresu, Ed. Deisis, Sibiu, 1999
Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, București, 2001
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introductive și note de Pr. Vasile Raducă, Ed. Anastasia, București, 1987
Milaș, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii, vol. I, partea a II-a, Arad, 1939
Miron, Arhim. Drd., Vasile,Studii de teologie liturgică și de educație religioasă,București, 2005
Necula, Pr.Constantin, Îndumnezeirea maidanului,Ed.Agnos, Sibiu
Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2001,
† Plămădeală, Dr. Mitropolit al Ardealului Antonie, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983
Sava, Pr. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Trinitas, Iași, 1999
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Trăriea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993
†Streza, Dr. Laurențiu, Episcopul Caransebeșului, Tainele de inițiere creștină in Bisericile Răsăritene ed.Trinitas ,Iași,2002
Șeiban Arhimandritul I, Chemarea preotului, București, 1921
† Timiadis Mitropolit, Emilianos Preot, parohie, înnoire, trad. de Paul Brusanowski, Editura Sophia, București, 2001
Velicikovski, Paisie, Crinii Țarinii-pagini filocalice, Ed. Anastasia, București, 1996
Vintilescu, Pr. Petre, Spovedanie și duhovnicie, Alba- Iulia, 1995
† Ware, Episcop Kallistos, Împărăția lăuntrică, trad. de Sora Eugenia Vlad, Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1996
Studii și articole:
Belea,Pr Nicodim Pregătirea preotului în rev.„Telegraful Român”, volum omagial, Sibiu, 1056
Belea, Pr. Nicolae, Funcțiunea soteriologică și educativă a Tainei Spovedaniei, în rev.“Biserica Ortodoxă Română”, 1982, nr. 5-6, luat din Dr. Nicolae Corneanu, Carte de rugăciuni, Timișoara, 1979
Bucevschi, Diac. Prof. Orest, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în rev. “Studii teologice”,XI (1959). nr. 3-4,
Bunea, Pr. Ioan, Cum să spovedim?, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, 1986, nr. 2-4
Bunea, Pr. Ion, Pocăința-îndatorire de căpătâi a creștinului, în rev. “Mitropolia Olteniei”, IX, 1957, nr. 11-12
Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastorație individuală, în rev. “Mitropolia Olteniei”, anul VIII (1956), nr. 6-7
Citiriga, Pr. drd. Vasile, Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Euharistii în lucrarea mântuirii omului, în rev.“Mitropolia Ardealului”, anul XXXI (1986), nr. 4
Coman, Pr. Prof . Ioan G., Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Studii Teologice, IX (1957), nr 9-10
Cosma, Pr. Prof. Sorin, Pocăința ca virtute și Sfântă Taină, în rev. “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LXV (1989), nr 2
Crăciuna. Pr. Irineu, Învățătura ortodoxă despre pocăință, în rev. “Ortodoxia”, anul XII (1960) nr. 3
Galeriu, Pr. Constantin, Sensul creștin al pocăinței în rev. “Studii teologice”, anul XIX(1967), nr. 9-10
Idem, Pr. Prof. Constantin, Taina Mărturisirii, în rev. „Ortodoxia”, XXXI, 1979, nr.3-4
Georgescu, Pr. mag. Mihai, Sfintele Taine, după catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, în rev. “Studii teologice”, anul Xl (1959), nr. 7-8
Ioanicescu, Lector Ioan, Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon
al Tesalonicului, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XLVII (1995), nr. 1-2
Moca, Pr. Dumitru, Instituția duhovniciei în tradiția răsăriteană, în rev.„Mitropolia Banatului”, anul XXXVIII (1988), nr. 4
Morozanu, Pr. Serafim F., Taina Pocăinței la Sf Ioan Gură de Aur, în rev. “Mitropolia Olteniei”, anul VIII (1956), nr. 8-9
Miron, Arhim. Drd., Vasile, Importanța tainei Siintei Spovedanii în activitatea pastoral-misionară a preotului ortodox, în rev. „Ortodoxia”, XLVII, (1995), nr. 3-4,
Moldovan Pr. conf. Ilie, Preotul duhovnic si darul iertării păcatelor, în rev.
“Ortodoxia”, anulXXXIV (1982),nr. 4
Popescu, Teodor M., Despre pocăință, în rev. “Biserica ortodoxă Română”, anul XCVIII (1980), nr. 5-6
Popescu, Pr. asist. Dumitru, Pocăința ca refacere a legăturii credinciosului cu Dumnezeu și cu semenii, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIX (1971), nr. 9-10
Radu, Pr. Prof. Dumitru Gheorghe, Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, anul C (1982), nr. 9-10
Radu, Pr. prof. dr. Dumitru, Sfintele Taine ale Bisericii, după Tradiția apostolică, din punct de vedere ortodox, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVIII (1980), nr. 11-12
Radu, Pr. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în rev. “Mitropolia Olteniei”, anul XXVI, 1974, nr. 7-8
Radu, Prot. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în rev. “Mitropolia Ardealului”, anul VIII (1963), nr. 4-6
Sava, Pr. drd. Viorel, Preotul duhovnic și Taina Spovedaniei, în rev. “Teologie și Viață”, anul III (LXIX) (1993), nr. 1-3
Sârba, Pr. Dr. Corneliu, Necesitatea Pocăinței în Sfânta Taină a Mărturisirii, în rev. “Revista Teo1ogică”, anul XXXVI (1946), nr. 1-2
Semen, Pr. Prof. Dr. Petru, Un pas spre Dumnezeu- Sf. Mărturisire, în rev. „Teologie și viață”, LXVII, 1991, nr.1-3
Sima, Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului Duh în Taina Pocăinței după Sfântul
Simeon Noul Teolog, în rev. “Studii teologice”, anul XLIII (1990), nr. 3
Stefanou, Arhimandrit Eusebiu A., Pocăința cheia renașterii ortodoxe ,în rev. „Altarul Banatului” , anul I
Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, Căință și înviere sufletească, în rev.“Revista Teologică”, anul XXXV(1945), nr. 1-2
Streza, Pr. Prof. Dr. Liviu Despre rânduiala și semnificația Sfintei taine a Mărturisirii în Biserica Ortodoxă, în rev. Mitropolia Olteniei, an XLI (1989), nr. 3-5,
Tita, Drd. Michael, Temeiuri doctrinare ale Tainei Pocäinței, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXVIII (1986), nr. 3
Tulcan, Pr. prof. dr. Ioan, Iisus Hristos, propovăduitorul adevăratei pocăințe,
în rev. “Altarul Banatului”, anul IV (XLIII) (1993), nr. 4-6
Idem, Sfânta Taină a Pocăinței (sau Spovedaniei) și înnoirea sufletească a credinciosului, Epistola către Barnaba, cap. 19, în rev. “Altarul Banatului, anul IV (XLIII) (1993), nr. 10-12
Turcu, Pr. magistrand I., Sfintele Taine și faptele bune în mântuire, în rev. “Studii teologice anul XI(1956)nr 5-6
Vintilescu Pr. Prof. Petre, Sfânta Împărtășanie in spiritualitatea creștină , în rev. “Studii teologice “ , anul V (1953 ),nr.5-6
Idem, Dumnezeiasca Liturghie comentată – Împărtășire la Liturghie privită sub aspectul spiritualități creștine, în rev. „Biserica Ortodoxă Română’’, anul LXXXI(1963), nr.9-10
Idem, Primirea și oprirea de la Sfânta Împărtășanie, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”., LXII (1938)
Zăgreanu, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Desăvârșirea vieții prin Sfintele Taine, în rev. „Mitropolia Ardealului”, anul IX (1964), nr. 1-2
Bibliografie:
Izvoare:
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București – 2001.
Cabasila, Sfântul Nicolae, Despre viața în Hristos Cartea II Traducere, studii introductive si note de: Pr. Prof. dr. Dumitru Bogdae, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor 1992
Cuviosul Ioan cel Străin., Din arhiva Rugului Aprins, Ed. Anastasia, 1999
Molitfelnicul, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române București, 1998
Origen, Despre rugăciune 28,9 P.S.B. 7, București, 1982,
Patericul, la Avva Ammun, Agathon, Sisoe și Antonie, în Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1990
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București
Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996,
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga din pont sau despre Preoție, trad. în rom. de Alex. Elian, Buc., 1981
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință III, 4
Idem, Tratatul despre preoție., Traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998
Sf. Ioan Scărarul, Scara trad. în rom. de Pr. Prof. DR. Dumitru Stăniloae, în Filocalia, vol IX, București, 1980
Sfântul Isaac Sirul, , Cuvânt despre Sfintele nevoințe, la Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în Filocalia, vol. III, București, 1981,
Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XXXVII, cap. 10, trad în rom de Pr. Prof. Constantin Cornițescu în col. „P.S.B.”, vol. 34, „Omilii duhovnicești”, București, 1942
Sfântul Nicodim Aghioritul, , Carte foarte folositoare de suflet, 1980
Sfântul Simeon Evlaviosul, (traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae), Capete morale ale lui Simeon Evlaviosul . Cap aparte, în Filocalia sau culegere din Scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, volumul VI Editura
Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă București, 1977
Sfântul Simeon Noul Teolog Erosurile imnelor dumnezeiești. 19. Învățăturä cu teologhisire, în care se vorbește și despre preoție și despre vederea nepătimașă, în volumul Imne, epistole și capitole. Scrieri III, introducere și traducere de , diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2001
Sfântul Tihon din Zandorsk Sf., Despre pocăință, Ed. Sophia, București, 2000
Sf. Vasile cel Mare, Regula 43 în vol. Regulile Mari, trad în rom de Prof. Iorgu Ivan, în col. „P.S.B.”, vol XVIII, București, 1989
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Filocalia română, vol. 12
Tertulian, Despre pocăință, trad. în rom. de Prof. Nicoale Chițescu, în col. „P.S.B.”, vol 3, „Apologeți de limbă latină”, București, 1941,
Lucrări:
† Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Spovedanie si comuniune, Alba lulia, 1998
Andrustos,Hristu Dogmatica, Trad de Dr. D. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930
Drăgoi,Pr. Eugen Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000
Dumitrescu, Sorin, 7 dimineți cu Părintele Stăniloae, Ed. Anastasia, București
Evdokimov, Paul, Taina iubirii, trad. Gabriela Moldoveanu , Asociația f ilantropică medicală creștină Christiana, București, 1994
Idem,Ortodoxia, București, 1996
Felea, Pr. Ilarion Pocăința – Studiu de documentare teologică și psihologică (teză de doctorat), Sibiu, 1939
Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991
Idem, Drept canonic ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990,
Hausherr, Irénée, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin, trad. de Mihai Vladimiresu, Ed. Deisis, Sibiu, 1999
Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, București, 2001
Lossky, Vladimir, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad., studiu introductive și note de Pr. Vasile Raducă, Ed. Anastasia, București, 1987
Milaș, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii, vol. I, partea a II-a, Arad, 1939
Miron, Arhim. Drd., Vasile,Studii de teologie liturgică și de educație religioasă,București, 2005
Necula, Pr.Constantin, Îndumnezeirea maidanului,Ed.Agnos, Sibiu
Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2001,
† Plămădeală, Dr. Mitropolit al Ardealului Antonie, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983
Sava, Pr. Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Trinitas, Iași, 1999
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Trăriea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993
†Streza, Dr. Laurențiu, Episcopul Caransebeșului, Tainele de inițiere creștină in Bisericile Răsăritene ed.Trinitas ,Iași,2002
Șeiban Arhimandritul I, Chemarea preotului, București, 1921
† Timiadis Mitropolit, Emilianos Preot, parohie, înnoire, trad. de Paul Brusanowski, Editura Sophia, București, 2001
Velicikovski, Paisie, Crinii Țarinii-pagini filocalice, Ed. Anastasia, București, 1996
Vintilescu, Pr. Petre, Spovedanie și duhovnicie, Alba- Iulia, 1995
† Ware, Episcop Kallistos, Împărăția lăuntrică, trad. de Sora Eugenia Vlad, Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București, 1996
Studii și articole:
Belea,Pr Nicodim Pregătirea preotului în rev.„Telegraful Român”, volum omagial, Sibiu, 1056
Belea, Pr. Nicolae, Funcțiunea soteriologică și educativă a Tainei Spovedaniei, în rev.“Biserica Ortodoxă Română”, 1982, nr. 5-6, luat din Dr. Nicolae Corneanu, Carte de rugăciuni, Timișoara, 1979
Bucevschi, Diac. Prof. Orest, Despre Sfânta Taină a Mărturisirii, în rev. “Studii teologice”,XI (1959). nr. 3-4,
Bunea, Pr. Ioan, Cum să spovedim?, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, 1986, nr. 2-4
Bunea, Pr. Ion, Pocăința-îndatorire de căpătâi a creștinului, în rev. “Mitropolia Olteniei”, IX, 1957, nr. 11-12
Cândea, Pr. Prof. Spiridon, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastorație individuală, în rev. “Mitropolia Olteniei”, anul VIII (1956), nr. 6-7
Citiriga, Pr. drd. Vasile, Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Euharistii în lucrarea mântuirii omului, în rev.“Mitropolia Ardealului”, anul XXXI (1986), nr. 4
Coman, Pr. Prof . Ioan G., Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. Studii Teologice, IX (1957), nr 9-10
Cosma, Pr. Prof. Sorin, Pocăința ca virtute și Sfântă Taină, în rev. “Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul LXV (1989), nr 2
Crăciuna. Pr. Irineu, Învățătura ortodoxă despre pocăință, în rev. “Ortodoxia”, anul XII (1960) nr. 3
Galeriu, Pr. Constantin, Sensul creștin al pocăinței în rev. “Studii teologice”, anul XIX(1967), nr. 9-10
Idem, Pr. Prof. Constantin, Taina Mărturisirii, în rev. „Ortodoxia”, XXXI, 1979, nr.3-4
Georgescu, Pr. mag. Mihai, Sfintele Taine, după catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, în rev. “Studii teologice”, anul Xl (1959), nr. 7-8
Ioanicescu, Lector Ioan, Tâlcuirea Sfintelor Taine după opera Sfântului Simeon
al Tesalonicului, în rev. „Mitropolia Olteniei”, anul XLVII (1995), nr. 1-2
Moca, Pr. Dumitru, Instituția duhovniciei în tradiția răsăriteană, în rev.„Mitropolia Banatului”, anul XXXVIII (1988), nr. 4
Morozanu, Pr. Serafim F., Taina Pocăinței la Sf Ioan Gură de Aur, în rev. “Mitropolia Olteniei”, anul VIII (1956), nr. 8-9
Miron, Arhim. Drd., Vasile, Importanța tainei Siintei Spovedanii în activitatea pastoral-misionară a preotului ortodox, în rev. „Ortodoxia”, XLVII, (1995), nr. 3-4,
Moldovan Pr. conf. Ilie, Preotul duhovnic si darul iertării păcatelor, în rev.
“Ortodoxia”, anulXXXIV (1982),nr. 4
Popescu, Teodor M., Despre pocăință, în rev. “Biserica ortodoxă Română”, anul XCVIII (1980), nr. 5-6
Popescu, Pr. asist. Dumitru, Pocăința ca refacere a legăturii credinciosului cu Dumnezeu și cu semenii, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXXIX (1971), nr. 9-10
Radu, Pr. Prof. Dumitru Gheorghe, Preotul ca săvârșitor al Tainei Spovedaniei, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, anul C (1982), nr. 9-10
Radu, Pr. prof. dr. Dumitru, Sfintele Taine ale Bisericii, după Tradiția apostolică, din punct de vedere ortodox, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, anul XCVIII (1980), nr. 11-12
Radu, Pr. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în rev. “Mitropolia Olteniei”, anul XXVI, 1974, nr. 7-8
Radu, Prot. Dr. Simion, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în rev. “Mitropolia Ardealului”, anul VIII (1963), nr. 4-6
Sava, Pr. drd. Viorel, Preotul duhovnic și Taina Spovedaniei, în rev. “Teologie și Viață”, anul III (LXIX) (1993), nr. 1-3
Sârba, Pr. Dr. Corneliu, Necesitatea Pocăinței în Sfânta Taină a Mărturisirii, în rev. “Revista Teo1ogică”, anul XXXVI (1946), nr. 1-2
Semen, Pr. Prof. Dr. Petru, Un pas spre Dumnezeu- Sf. Mărturisire, în rev. „Teologie și viață”, LXVII, 1991, nr.1-3
Sima, Drd. Gheorghe, Lucrarea Sfântului Duh în Taina Pocăinței după Sfântul
Simeon Noul Teolog, în rev. “Studii teologice”, anul XLIII (1990), nr. 3
Stefanou, Arhimandrit Eusebiu A., Pocăința cheia renașterii ortodoxe ,în rev. „Altarul Banatului” , anul I
Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, Căință și înviere sufletească, în rev.“Revista Teologică”, anul XXXV(1945), nr. 1-2
Streza, Pr. Prof. Dr. Liviu Despre rânduiala și semnificația Sfintei taine a Mărturisirii în Biserica Ortodoxă, în rev. Mitropolia Olteniei, an XLI (1989), nr. 3-5,
Tita, Drd. Michael, Temeiuri doctrinare ale Tainei Pocäinței, în rev. “Ortodoxia”, anul XXXVIII (1986), nr. 3
Tulcan, Pr. prof. dr. Ioan, Iisus Hristos, propovăduitorul adevăratei pocăințe,
în rev. “Altarul Banatului”, anul IV (XLIII) (1993), nr. 4-6
Idem, Sfânta Taină a Pocăinței (sau Spovedaniei) și înnoirea sufletească a credinciosului, Epistola către Barnaba, cap. 19, în rev. “Altarul Banatului, anul IV (XLIII) (1993), nr. 10-12
Turcu, Pr. magistrand I., Sfintele Taine și faptele bune în mântuire, în rev. “Studii teologice anul XI(1956)nr 5-6
Vintilescu Pr. Prof. Petre, Sfânta Împărtășanie in spiritualitatea creștină , în rev. “Studii teologice “ , anul V (1953 ),nr.5-6
Idem, Dumnezeiasca Liturghie comentată – Împărtășire la Liturghie privită sub aspectul spiritualități creștine, în rev. „Biserica Ortodoxă Română’’, anul LXXXI(1963), nr.9-10
Idem, Primirea și oprirea de la Sfânta Împărtășanie, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”., LXII (1938)
Zăgreanu, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Desăvârșirea vieții prin Sfintele Taine, în rev. „Mitropolia Ardealului”, anul IX (1964), nr. 1-2
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Taina Marturisirii Si Persoana Preotului Duhovnic (ID: 167990)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.