Taina Botezului In Viata Liturgica

Abrevieri

Argument

Introducere

CAPITOLUL I: SFINTELE TAINE – GENERALITǍȚI

1)Caracterul eclesiologic al Tainelor

2 )Caracterul hristologic al Tainelor

CAPITOLUL II: INSTITUIREA TAINEI BOTEZULUI

1)Preînchipuiri ale Botezului

2)Rânduiala catehumenatului

CAPITOLUL III: RÂNDUIALA SFÂNTULUI BOTEZ

1)Momentele princiale ale Tainei

2)Săvârșitorul și primitorul

3)Partea văzută și nevâzută a Tainei

CAPITOLUL IV: IMPORTANȚA MIRUNGERII ÎN TAINA BOTEZULUI

CAPITOLUL V:SIMBOLISMUL MOMENTELOR LITURGICE ALE TAINEI BOTEZULUI

CAPITOLUL VI: CAZURI SPECIALE ALE BOTEZULUI

CAPITOLUL VII : TAINA BOTEZULUI ÎN VIAȚA BISERICEASCǍ

1) Participarea la viața în Hristos prin Taina Botezului

Importanța Botezului pentru mântuire

CONCLUZII

Bibliografie

Pagini 75

=== Taina Botezului in viata liturgica ===

Motto:

“Hristos Însuși se naște în noi prin Botez…

și, odată cu El, ne naștem și noi.”

Nicolae Cabasila

ABREVIERI

An. Anul

Ap. Apostolul

Arh. Arhidiacon

Arhim. Arhimandrit

Asist. Asistent

B.O.R. Biserica Ortodoxă Română

E.I.B.M.B.O.R. Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române

Ort. Revista “Ortodoxia”

S.T. Revista “Studii Teologice”

ARGUMENT

Am ales această temă pentru lucrarea de licență, deoarece Botezul e Taina prin care primitorul ei e pus atât în relație cu Hristos cât și cu întreaga Sfântă Treime: suntem făcuți fii ai lui Dumnezeu prin calitatea lui Hristos de Fiu al Tatălui; dragostea Tatălui față de Fiul și a Acestuia față de Tatăl pătrunde și în inimile noastre, care sunt unite cu Fiul, prin Duhul Sfânt. De aceea, noi suntem botezați în numele Sfinte Treimi.

Botezul ne este absolut necesar pentru mântuire, deoarece prin unirea cu Hristos acestea duce la dispariția păcatului strămoșesc care ne desparte de Dumnezeu și, fără această unire cu Hristos, fără Botez, nu putem intra în împărăția lui Dumnezeu.

În primul capitol am făcut o prezentare a Sfintelor Taine și am vorbit despre caracterul eclesial și hristologic al Botezului și al Tainelor. Prin Botez creștinul nu se unește numai cu Hristos, ci el devine membru al unei comunități în care toți, « îmbrăcându-se în Hristos », nu mai sunt «decât una cu Hristos Iisus »( Gal. II, 28).

Atât Biserica, cât și Tainele sunt instituite de Hristos, instituire ce are la bază Crucea și Învierea lui Hristos.

« Instituirea Tainei Botezului », al doilea capitol, cuprinde :

a) Prefigurări ale Botezului, în care sunt prezentate semnificațiile botezului creștin.

b) Ritualul catehumenatului, care reprezintă lunga perioadă de pregătire pentru Botez, în care erau implicați nu numai catehumenii, ci și comunitatea creștină.

În cel de al treilea capitol sunt prezentate: momentele liturgice ale Tainei; săvârșitorul și primitorul ( cine poate să săvârșească și cine poate să primaescă această Taină) și partea văzută și nevăzută a Tainei ( darurile pe care le primim în momentul săvârșirii Botezului).

Capitolul al patrulea prezintă administrarea Tainei Mirungerii, rolul acesteia în Taina Botezului și efectele pe care le are asupra celui botezat; în al cincilea se vorbește despre simbolismul momentelor liturgice ale Tainei Botezului, iar în cel de al șaselea sunt prezentate cazurile speciale ale acestei taine, cum se săvârșește Botezul în Biserica Romano-Catolică și Biserica Protestantă.

În ultimul capitol este prezentată Taina Botezului în viața bisericească, cum participăm la viața în Hristos prin Taina Botezului și importanța pe care o are această Taină pentru mântuire.

Botezul este o renaștere, pentru că el rezidește întreaga ființă a omului, cu puterea Duhului Sfânt, după asemănarea cu umanitatea lui Hristos.

INTRODUCERE

“ Dacă Taina sau sacramentul în sens larg este unirea lui Dumnezeu cu realitatea văzută și în primul rând cu realitatea umană, cu omul, Hristos, Dumnezeu- Omul, e taina originară și atotcuprinzătoare a mântuirii noastre.

Numai prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, putem avea acces la Tatăl: “Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. Hristos cel slăvit, este continuu prezent între noi și în noi, tocmai pentru că luând firea noastră umană în ipostasul său dumnezeiesc, înnoind- o și îndumnezeind- o, o păstrează în veci întru Sine, fiind și rămânând în veci Dumnezeu- Omul. Este prezent prin harul dumnezeiesc care se revarsă în umanitate, prin umanitatea îndumnezeită a Sa, deci este prezent prin Duhul Său. Duhul este acela care ni- l face deci prezent pe Hristos în cuvântul Evangheliei Sale și prin Tainele instituite de Hristos, și săvârșite de Biserică cu ajutorul Duhului Sfânt.Căci fără încorporarea în Hristos, pe care ne- o dau Tainele în Biserică, nu ne putem însuși roadele mântuirii noastre obiective în Hristos: “ Datu- Mi- s- a toată puterea în cer și pe pământ; drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându- le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…” ( Matei XXVIII, 18- 19)”

Botezul este taina în care, prin întreita cufundare în apă în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curățește de păcatul strămoșesc și toate păcatele săvârșite până la botez, se naște la viața cea nouă, spirituală în Hristos și devine membru al Bisericii, tupul tainic al Domnului.

Moartea noastră în Botez nu este o moarte identică cu cea a lui Hristos, ci numai “ întru asemănarea morții Lui” pentru faptul că noi nu murim numia pentru a ne preda lui Dumnezeu, ci și pentru că murim și ca om vechi, păcătos, nu ca Hristos, omul fără de păcat.Noi trebuie să asimilăm această viată nouă și prin eforturile noastre de după Botez.

Taina Botezului in viața liturgică

CAPITOLUL I:

SFINTELE TAINE – GENERALITǍȚI

“ Sfintele Taine (sacramentum, tainstov = lucru ascuns, tainic, neînțeles) sunt slujbe bisericești, prin mijlocirea cărora ni se împărtășește, în chip special si prin anumite semne (forme) văzute, harul lui Dumnezeu, în cele mai de seamă momente și împrejurări ale vieții noastre. Ele sunt șapte, după numărul darurilor Sfântului Duh: botezul, ungerea cu sfântul mir, pocăința (mărturisirea), împărtășirea, nunta (căsătoria), preoția (hirotonia) si maslul (elioungerea).

Sfintele Taine au destinație (aplicație) individuală; deși la săvârșirea lor poate asista sau lua parte oricine, efectele lor se aplică numai unei (unor) anumite personae, adică subiecților (primitorilor) tainei respective. De aceea unii liturghiști le socotesc drept forme ale cultului particular.

1)Caracterul eclesiologic al Tainelor:

Deoarece Sfintele Taine se săvârșesc în Biserică, ele sunt forme ale cultului public al Bisericii iar efectele lor se răsfrâng asupra întregii Biserici nu doar asupra beneficiarilor.

Trupul Bisericii se mărește odată cu fiecare nou botezat; fiecare credincios e inclus în Biserică prin împărtășire, iar taina nunții Sfântul Pavel însuși spune că „taina aceasta mare este, dar eu zic în Hristos și în Biserică” (Efeseni V,32). Căci, în definitiv, Biserica este „trupul tainic al lui Hristos”, iar viața spirituală a acestui organism bisericesc se întreține prin sfintele taine” ; acestea sunt „calea împăratească pe care El ne-a trasat-o, ușile pe care El ni le-a deschis și prin care El revine la oameni”, continuând astfel existența Sa vizibilă in Biserică, în inconomia sacramentală a Sfântului Duh. De aceea, in vechime, mai toate tainele se savărșeau de regulă în cadrul Liturghiei sau în conexiune intimă cu ea, deci cu Sfânta Euharistie, care rămâne în centrul vieții Bisericii, deoarece Sfânta Euharistie îi adună pe credincioși în Biserică, o face deci vizibilă și viabilă.

Funcțiunea harismatică e pe primul plan și se împlinește în slujba Sfintelor Taine deoarece ele sunt prin excelență, mijloace de transmitere al harului lui Dumnezeu și de sfințire a vieții credincioșilor în Biserică, fiind mijloace de mântuire.

Timpul săvârșirii. Nu există date fixe din cursul anului bisericesc pentru a săvârși Sfintele Taine. Astfel ceea ce decide timpul săvârșirii lor sunt nevoile vieții religioase ale credincioșilor.

Locul săvârșirii. “ Sfintele Taine se săvârșesc de regulă în biserică. Ca orice slujbă sfântă, slujba Sfintelor Taine trebuie făcută în locaș sfințit și are caracter public, în sensul că se săvârșește în mijlocul comunității religioase (al parohiei) din care facem parte, în văzul, cu știința și cu consimțământul ei. În felul acesta, comunitatea sau obștea fraților de credința devine părtașă la rugăciunile, bucuriile si suferințele fiecăruia dintre membrii ei, după cum fiecare membru în parte le trăiește sau le simte pe acelea ale obștii.

Din moment ce om adevărat e omul în Hristos și viața spirituală e viața în Hristos, trăirea ultimei nu se realizează decât în unirea și comuniunea omului cu Hristos. Ceea ce deosebește, esențial, spiritualitatea creștină de orice altă spiritualitate este, în afară de faptul că nu afirmă identitatea omului cu dumnezeirea sau cu esență totală, caracterul ei histologic: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). Nimeni nu poate intra spre unirea taincă cu Dumnezeu pășind pe o altă cale decât Hristos. Nimeni nu poate ajunge în această unire dincolo de Hristos. Iar legătura noastră cu Hristos se realizează și se întărește prin Duhul Lui cel Sfânt ce lucrează în Sfintele Taine. Orice altă unire cu dumnezeirea, care nu se realizează în Hristos și prin Hristos este o iluzie.

Iisus Hristos e singurul „Mijlocitor” pe care ni L-a dat Dumnezeu ca scară spre Sine. „Printr-Însul a binevoit să le împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând parte printr-Însul, prin Sângele Crucii Lui (Col. 1, 20). „Căci printr-Însul, avem unii și alții apropiere către Tatăl” (Efes. 2, 18). Însuși omul a fost făcut capabil să fie mediul prin care ni se comunică Fiul lui Dumnezeu. El este acum într-o aproapiere maximă de noi (prin unirea ipostatică) și printr-o legătură ontologică, ce face ca în tot drumul ce-l urcăm spre Dumnezeu să nu fim singuri, ci cu El și în El. Mântuitorul ne cheamă, astfel, spre Sine, la o comuniune mai deplină cu El, așa cum un prieten mai bun ca tine în toate privințele îți este și alăturea pe drumul ce-l faci spre desăvârșirea morală, dar și mai ales ca tine, mereu atrăgându-te.

Pătrunderea lui Hristos în noi se face prin Sfintele Taine, prin spălarea Botezului, prin ungerea cu Sfântul Mir și prin împărtășirea Lui de pe Masa Sfântă

2 )Caracterul hristologic al Tainelor:

Harul lui Dumnezeu cel nevăzut este cuprins și împărtășit în Sfintele Taine care sunt lucrări sfinte și văzute.

Prin Taina și Sacramentul Fiului lui Dumezeu întrupat, ne-a fost oferită de însuși Dumnezeu, baza unirii divinului cu umanul, a harului cu umanul( printr-un semn material, prin care i se face cunoscut omului, în formă văzută, harul dumnezeiesc nevăzut), a energiilor divine necreate.

Mântuirea noastră de către Dumnezeu nu s-a făcut de la distanță, ci Dumnezeu însuși a luat chip văzut, s-a făcut om, rămânând cu toate acestea cea ce era, Dumnezeu prin fire si a devenit Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, prin firea umană asumată, pentru mântuirea noastră și în mijnocul nostru și împreună cu noi în ipostasul Său. Prin umanitatea Lui care este și a noastră și în care ne cuprindem, Hristos a intrat în conștiința omului pentru a comunica în mod integral cu el împărtășindu-I în același timp și puterea ui dumnezeiască.

Tainele Bisericii sunt puse în valoare în Taina Hristos, Taină prin care prin simboluri și acte sensibile, își au sursa, temeiul și puterea lor de comunicare a harului dumnezeiesc omului precum și lucrarea lor sfințitoare, mântuitoare și îndumnezeitoare.

Întruparea a făcut posibilă întemeierea Tainelor prin care Hristos realizează încorporarea noastră în Biserica Sa dar și nașterea Bisericii ca o prelungire a ei, fiind Trupul tainic al lui Hristos în care se desfășoară încorporarea personală și dinamică prin Taine.

În acest fel, Botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul în apele Iordanuluie punctul de plecare al botezului creștin: “ … Și Fiul vine la Ioan pentru a primi de la el botezul, pentru a uni cu apa vizibilă pe Duhul cel invizibil, ca sufletele să primească darul Duhului, în timp ce trupul primește umiditatea apei”, spune Sfâtul Efrem Sirul . Pentru Sfântul Efrem, “ Botezul lui Hristos e prototipul botezului creștin, principiul său și instituirea sa. Pe de altă parte, el pune în paralelă prezența și acțiunea Duhului Sfânt în botezul nostru, în acela al lui Hristos și în sânul Fecioarei penrtu a forma trupul omenesc al Cuvântului” .

Tainele, nu ar fi fost necesare, ca mijloace al împărtășirii harului dumnezeiesc, dacă Iisus ar fi rămas pe pământ și prin trupul Său personal ar fi comunicat cu oamenii.

Însă Tainele sunt prelungirea vizibilă a lui Hristos și a actelor mântuitoare săvârșite de El prin Trupul Său, deoarece El s-a înălțat întru slavă la cer: “ Hristos despărțindu-se de lume și luând ucenicilor Săi prezența Sa văzută, le-a lăsat, Tainele, ca ei să-L cunoască și să-L aibă cu atât mai sigur în prezența Sa dumnezeiască, ca ei să primească în ele existența și viața Sa nu numai spiritual, ci s-o pipăie si să o gustechiar, sensibil. Desigur, chiar cuvântul Său care l-a transmis Bisericii e plin de realitatea Sa; dar deoarece el s-ar putea mereu evapora într-o prezență pur gândită de spiritul omenesc, Hristos a întregit adevărata lui întrupare” .

Actele mântuitoare ale lui Hristos se prelungesc în noi prin Sfintele Taine și în același timp se prelungește Hristos însuși, deoarece sunt actele personale ale Celui ce este Dumnezeu și om în același timp.

Această prelungire în Taine, în Biserică și în credincioși a lui Hristos, își are explicația în faptul că umanitatea îndumnezeită și slăvită a lui Hristos e o realitate durabilă; Hristos întru slavă de-a dreapta Tatălui, rămâne mereu unul dintre noi în Treime, fapt în care e prezentată și exprimată atât iubirea Tatălui față de Fiul, cât și a Fiului, acum Dumnezeu- Omul, înviat și slăvit, față de El , dar și iubirea față de noi a Tatălui și a Fiului prin Duhul Sfânt, care se revarsă prin Dumnezeu Omul, Fiul.

“ Tainele țin de Hristos, Arhiereul care a străbătut cerurile cu jertfa Sa pe Cruce, rămânând mai departe în stare de continuă dăruire și pe Scaunul slavei din iubire și solidaritate cu cei care-i poartă chipul Său și pe care i-a cuprins în Sine, prin umanitatea Sa, ca unul mijlocitor între Dumnezeu și oameni El, Omul Iisus Hristos ( I Tim. II, 5), e Arhiereul care a străbătut cerurile ( Evr. IV, 14) și care s-a așezat de-a dreapta tronului slavei în ceruri ( Evr. VIII, 1). El, cel care are preoție netrecătoare ( Evr. VIII, 24), e slujitorul altarului și cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt “ Dumnezeu și nu omul” ( Evr. VIII, 2) “ . Tainele reprezintă fața și prelungirea acțiunilor mântuitoare ale lui Hristos, Hristos Arhiereul, Împăratul, Domnul și Profetul Celui Prea Înalt, fără să fie însă străine de acesta din urmă, ci dimpotrivă implicându-L. Acest lucru e valabil pentru orcie Taină, deoarece fiecare dintre ele e fundamentată pe învățătura Măntuitorului pe care o exprimă sacramental.

Prima Taină, prin care Hristos se extinde prin Duhul în oameni, ca să-I încorporeze în Sine și în Biserică, este Botezul. Această Taină a fost întemeiată de Hristos Domnul, după învierea Sa din morți, cănd i-a trimis pe Apostoli la propovăduire ( Matei XXVIII, 19), arătând că botezul e absolute necesar pentru mântuire încă înainte de instituire: “ De nu se va naște cineva de Sus, nu va pute să vadă împărăția lui Dumnezeu…” adică “ de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va pute intra în împărăția lui Dumnezeu”( Ioan III, 3, 5); și odată cu instituirea lui : “… propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” ( Marcu XV, 15, 16).

Prin urmare, nu doar Biserica, ci și Tainele își au instituirea de la Hristos Domnul, instituirea care are la bază Crucea și Învierea lui Hristos.

Ministrul suprem al Tainelor “ este Mântuitorul Hristos însuși” prin Duhul Său. Astfel “ Hristos se naște în noi prin Botez… și odată cu El ne naște și noi” .

El este acela care pătrunde în adâncul ființei noastre, ca să ne încorporeze în Sine, și totodată să prindă chip în noi . Când ne reînnoim prin Botez, zice Nicolae Cabasila, viața lui Hristos mijește în mădularele noastre și tot aceasta e pricina care în clipa în care ieșim din baia botezului suntem spălați de orice întinăciune a păcatului” . Același lucru îl subliniază și rugăciunile din rânduiala Botezului: “ Dă-mi haină luminoasă Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină cel milostive Hristoase”. Prin Hristos, Botezul este o împreună moarte și înviere cu El la viața cea nouă a Duhului Sfânt. Întreaga Sfânta Treime lucrează, participă la înnoirea oamenilor, însă Cuvântul singur e urzitorul nemijlocit nu numia câtă vreme a trăit pe pământ și “ s-a jertfit ca să ridice păcatele lumii ( I Cor. XV, 20), ci de atunci și până va fi lumea… și tot prin El ni se dă Duhul cel Sfânt” .

Fără îndoială, Hristos se află în toate Tainele, “ El cera este și ungerea și botezul și hrana noastră, ba este de față și în cei ce iau parte la săvârșirea sfintelor Taine împărțindu-le din darurile Sale, dar în fiecare din Taine este de față în alt chip.Pe cei botezați îi curățește de întinăciunea păcatului și întipărește în ei chipul Său…”

CAPITOLUL II:

INSTITUIREA TAINEI BOTEZULUI

1)Preînchipuiri ale Botezului:

“În vechime, și mai ales în perioada de înflorire a catehumenatului (secolele IV – VI), botezul se săvârșea, de regulă, în ajunul următoarelor sărbători din cursul anului bisericesc:

a. La Nașterea Domnului (25 decembrie), deoarece botezul e nașterea din nou (renașterea) pentru viața în Hristos.

b. La Epifanie sau Teofanie, adică Arătarea Domnului sau Boboteaza (6 ianuarie), când S-a botezat Mântuitorul însuși.

c. La Paști, pentru ca botezul, fiind icoana morții și a învierii lui Hristos, cei ce se înmormântează, în chip simbolic cu Hristos prin botez, să învieze, ca și El, la Înviere, pentru o viață nouă.

d. La Rusalii (Cincizecime), căci atunci serbăm pogorârea Sfântului Duh, care este botezul desăvârșirii: botezul cu Duhul Sfânt.

La toate aceste date, botezul se săvârșea înainte de Liturghie, în timpul căreia toți cei botezați atunci se și împărtășeau pentru prima dată.

De aceea, la Liturghia din aceste sărbători se cântă și astăzi, în loc de „Sfinte Dumnezeule”, cântarea din slujba botezului: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat, Aleluia!”. Numai în cazuri excepționale se săvârșea botezul și în alte zile sau sărbătpri din cursul anului .

Aceste date pentru botez trebuie observate și astăzi, pe cât este cu putință, când e vorba de botezul celor vârstnici. Dar pentru botezul pruncilor, nu exista zile sau ceasuri hotărâte, pentru ca să nu se întâmple ca pruncii să moară nebotezați. De aceea. Dacă pruncul e debil și există teama că nu va trăi, poate fi botezat îndată dupa naștere . Dacă nu, botezul se face la șapte zile după nașterea pruncului (sau între 7 și 40 de zile), în orice zi de sărbătoare (mai ales duminica) . Vechile praznice interziceau, în general, amânarea botezului după 40 de zile de la naștere . În cazuri normale nu se făcea botezul în timpul Postului Mare, avându-se în vedere mesele de ospețe care însoțeau prin case botezul ; dar în caz de primejdie de moarte pentru prunc, se admitea botezul chiar în Săptămâna Patimilor . Astăzi, în regulă generală, botezul pruncilor se face după Liturghie.

În ceea ce privește locul săvârșirii, în vechime botezul se săvârșea, la început, în orice apă curgătoare, uneori în catacombe sau în casele particulare care în primele trei secole erau folosite ca biserici (locașuri de adunare și de rugăciune); iar în epoca de masivă convertire a păgânilor la creștinism și de înflorire a disciplinei catehumenatului (IV-VI), botezul se săvârșea în locașuri anume destinate pentru aceasta, construite pe lânga biserici și numite „baptisterii” . De la o vreme și anume după generalizarea peobaptismului, baptisteriile nu s-au mai întrebuințat și botezul se săvârșea în biserică, și anume: prima parte a slujbei (rânduiala facerii catehumenului) în pridvor (în fața ușilor bisericii), iar partea a doua (botezul propriu-zis) în pronaos sau tinda, locul destinat odinioară catehumenilor și penitenților” .

Canoanele opresc săvârșirea botezului, nu numai case, ci chiar în paraclisele din casele particulare . Numai în cazuri de mare nevoie (ex:frig grozav, pericol de moarte pentru prunc ș.a.) sau în împrejurări excepționale ( vreme de război, lipsă de preoți ș.a.) se îngăduie săvârșirea botezului în case .

Autorii cărților Noului Testament, iar mai apoi părinții bisericești au scos în evidență acte și evenimente consemnate în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, care preînchipuie botezul creștin, acte prevestitoare ale Tainei noii creații.

După părinții bisericești, aceste preînchipuiri nu sunt numai simple imagini ale Botezului, ci constituie mărturii ale lui, fiind rânduite în planul divin ca temeiuri ale acestei Sfinte Taine . Cu ajutorul lor vom putea înțelege mai bine semnificațiile botezului creștin.

a. Prima prefigurare a botezului creștin, în ordine cronologică, o constituie apa primordială, care a stat la baza creației și peste care se purta Duhul Domnului (Fac. I, 2), exercitând asupra ei o putere creatoare și dătătoare de viață. Apa primordială este tipul apei baptismale, care a primit prin sfințire germenii vieții celei noi, spre a naște o nouă făptură (cf. II Cor. V, 17), prin puterea Duhului Sfânt, Care a fost invocat să vină asupra ei. Semnificația cosmică a apei botezului constă în aceea că devine principiul noii creații, care reia și desăvârșește, prima creație .

b. Pe lângă principiul creației, apa este principiul „distrugerii”, intrumentul judecății, care nimicește lumea păcatului. Prin potopul din vremea lui Noe (Facere VII), a fost înecată lumea păcatelor, potopul constituind astfel o prefigurare a Botezului creștin.

Noe și familia sa au fost „mântuiți prin apă” de lumea păcatelor, intrând într-o nouă lume de ascultare și cinstire a lui Dumnezeu. Apa botezului naște duhovnicește pe cel afundat în ea pentru o nouă viață în Hristos, ca moștean al Împăției Sale, stergându-i păcatul strămoșesc și toate păcatele personale. Sfântul Apostol Petru mărturisește: „Aceasta era prefigurarea botezului care vă mântuiește și pe voi astăzi: el nu e o ștergere a necurăției trupului, ci făgăduința către Dumnezeu a conștiinței celei bune, prin învierea lui Iisus Hristos” (I Petru III, 21).

După Sfântul Ambrozie, corbul trimis de Noe după retragerea apelor potopului, care nu s-a mai întors în corabie, este icoana păcatului care nu se mai întoarce la cel botezat, dacă va păzi calea dreptății. Porumbelul, vestitor al încetării potopului, este simbolul Duhului Sfânt, care s-a pogorât în acest chip peste Iisus în Iordan și se pogoară peste cel care se botează, „aducând pacea pacea sufletului și liniștea minții”. Ramura de măslin adusă de porumbel, este chipul lemnului crucii, pe care a fost răstignit Hristos . Arca salvatoare este preînchipuirea a Bisericii lui Hristos .

c. Altă prefigurare a Botezului creștin o constitue circumciziunea, semnul legământului neamului lui Avraam cu Dumnezeu (Lev. XII, 3). Tăierea împrejur a trupului era semnul material al atașamentului permanent al omului din Legea Veche, la legea Domnului (cf. Rom. IV, 11), preînchipuind Botezul creștin, prin care primitorul se unește cu Hristos și cu Biserica Sa. Ca și Botezul, circumciziunea era un act de inițiere prin care primitorii lui se deosebeau ca popor al lui Dumnezeu, de neamurile păgâne . Paralelismul dintre circumciziune și Botezul creștin este evidențiat de Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Întru El (Hristos) ați fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbracare de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos. Îngropați împreună cu El prin botez, întru El ați și înviat prin lucrarea lui Dumnezeu… Iar pe voi, cei care erați morți, în greșalele voastre și în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreuna cu El, iertându-vă toate greșelile” (Col. II, 11-13).

d. Botezul creștin cu apă și cu Duh Sfânt este preînchipuit, de asemenea, prin trecerea salvatoare a fiilor lui Israel prin Marea Roșie, sub călăuzirea stâlpului de foc și a norului (Ieșire XIV), după cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu voiesc fraților ca voi să nu știți că părinții voștri au fost toți sub nor și toți au trecut prin mare și întru Moise toți s-au botezat în nor și în mare” (I Cor. 10, 1-2) .

Ieșirea din Egipt, prin Moise, a prefigurat mântuirea prin Iisus Hristos. Prin trecerea minunată a Marii Roșii, israeliții au fost izbăviți de robia lui Faraon, care s-a înecat cu întrega sa oștire în mare, iar prin botezul creștin, primitorul este izbăvit de robia păcatului și stăpânitorul răutății este încecat în apa baptismală. Apa mării preînchipuia curățirea, iar norul sfințirea dobândită prin botezul creștin și prezența Duhului Sfânt în cei umbriți de puterea Celui Preaînalt”.

Deosebirea dintre tip și arhetip este aceea că evreii salvați din robie au murit în pustie, pe când cel ce trece prin apa botezului se renaște la viața nouă .

e. Altă prefigurare a sfințirii apei botezului, prin puterea Sfântului Duh și a Crucii, este considerată minunea săvârșită prin Moise în pustie, cănd a schimbat izvorul de apă amară în izvor de apă dulce, prin aruncarea în el a unui lemn (Ieșire XV, 23-25) .

f. Apa botezului care potolește setea sufletului care potolește setea sufletului, este prefigurată de asemănarea, prin apa care a curs din stânca din pustie, lovită de Moise cu toiagul, potolind setea poporului (Ieșire XVII, 1-7). Piatra din care a curs apa dătătoare de viață (cf. I Cor. X, 4). Toiagul cu care a lovit Moise piatra preînchipuie Crucea, prin care se împărtășește apei baptismale puterea sa regeneratoare. Moise preînchipuie pe Sfinții Apostoli și pe urmașii acestora, preoții Bisericii, care administrează Taine Sfântului Botez .

g. O altă prefigurare a Botezului, care curăță toată întinăciunea sufletului, a fost văzută în curățirea de lepră a lui Neeman Sirianul, prin afundarea în apa Iordanului la porunca proorocului Elisei (IV Regi V, I, 14). După Sfântul Ambrozie, tânăra de la care aflase Neeman despre proorocul Elisei preînchipuie Biserica creștină dintre neamuri.

h. Din dorința de a găsi cât mai multe prefigurări ale botezului în Vechiul Testament, Sfântul Ambrozie considera în rândul acestora și minunea săvârșită de proorocul Elisei când a ieșit la suprafața apei Iordanului securea scăpată de un ucenic al său (IV Regi VI, 1-6). „Înainte de botez – zice Sfântul Ambrozie – orice om se îngreunează și se scufundă, ca și fierul; dar după ce s-a botezat se ridică nu ca un fier, ci chiar mai ușor decât un lemn roditor”, căci prin Crucea lui Hristos se ridică neputința tuturor oamenilor .

2)Rânduiala catehumenatului:

Această rânduială este un rest sau o prescurtare din vechiul ritual al catehumenatului, mult mai complicat, care era în floare în secolele IV-VI . Lunga perioadă de pregătire pentru Botez implică nu numai pe catehumeni, ci și comunitatea, care se pregătea ea însăși în vederea pregătirii noilor ei membri. Din aceasta dublă pregătire, a catehumenilor și a Bisericii, s-a dezvoltat perioada de pregătire prepascală a Postului Mare .

Menținerea și astăzi a acestor rituri în rânduiala Botezului pruncilor o explică rolul lor pregătitor, ca parte integrantă a slujbei Botezului, care ea însăși este o pregătire – pentru dobândrea celor veșnice – și o împlinire – pentru că Hristos a venit .

Pruncul adus de nași este întâmpinat de preot la intrarea în biserică (nu în biserică), arătându-se prin aceasta că el încă nu este membru al Bisericii și fiu al Împărăției lui Dumnezeu. Preotul desface fașa pruncului, simbolizând dezbrăcarea de omul cel vechi (cf. Col. III, 9-10). Adulții sunt dezbrăcați până la cămașă și descălțați, imitând pe Adam care era gol în rai și nu se rușina (Fac. II. 25) și pe Mântuitorul, Care a fost răstignit gol pe Cruce.

Suflă apoi, de trei ori, peste fața pruncului, în chipul crucii însemnându-l cu mâna dreaptă la frunte, la gură și la piept și zicând de fiecare dată: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit” (Ps. CXVIII, 73). Aceasta arată că, precum Dumnezeu a zidit pe om din țărână suflând peste el duh de viață (Fac. II, 7), iar Mântuitorul a dat Sfinților Apostoli Duh Sfânt, mai întâi prin suflare (Ioan XX, 22), tot așa și cel care vine la Botez este zidit din nou pentru o nouă viața în Hristos . Sfânta Cruce, semnul creștin prin care se alungă puterea diavolului, pecetluiește dintru îceput principalele părți ale trupului pruncului: fruntea, sediul minții, pentru luminarea acestuia prin credință; gura, organul vorbirii, pentru a mărturisi numai adevărul și pieptul, lăcașul inimii, pentru a se umple de curăție și de iubire de Hristos și semeni .

Preotul pune mâna pe capul pruncului ca la un act de protecție pe care-l oferă „mâna lui Hristos”, ocrotindu-l și adăpostindu-l „sub acoperământul aripilor Sale” și rostește rugăciunea primirii pruncului în rândurile catehumenilor („În numele Tău, Doamne Dumnezeul adevărului…”), rugând pe Dumnezeu să restaureze în el adevărata viață de laudă și preamărire a lui Dumnezeu, pierdută prin păcat, și să-i înscrie numele în cartea vieții .

Urmează apoi patru rugăciune de exorcizare pentru înlăturarea oricărei înrâuriri sau lucrări demonice de la cel ce vine spre Botez. Primele două exorcisme se rostesc cu fața spre apus (locașul întunericului și al îngerilor lui), pentru că se adresează direct diavolului, blestemându-l și izgonindu-l de la catehumen, în numele lui Dumnezeu, iar celelalte două spre răsărit, pentru că sunt adresate lui Dumneu, rugându-L să înlăture orice putere și influență a celui rău de la cel ce se va boteza. Ultima rugăciune cuprinde o formă specială de exorcizare, care se repetă de trei ori, fiind însoțită de suflarea și însemnarea, în chipul crucii, peste fruntea, gura și pieptul pruncului .

În ritualul baptismal, care este u nact de eliberare și victorie, exorcismele vin mai întâi pentru a anula și îndrepta puterile întunericului, care se opun trecerii noastre spre baia botezului. Exorcismele marchează începutul luptei noastre cu satana, biruit de Hristos, dar care are putere asupra noastră, lipsndu-ne harul dumnezeiesc .

În urma exorcismelor catehumenul a devenit liber de a face o alegere cu adevărat eliberatoare. Primul său act liber îl face întorcându-se spre apus, pentru a rosti lepădările de satana, stându-i în față și împotrivindu-i-se desculț, cu mâinile ridicate (dacă este matur) și dezbracat de tot ce-i putea masca captivitatea sa, apartenența sa la satana . Lepădările constituie un act subiectiv, pregătit de cele patru rugăciuni ale Bisericii, și semnul văzut al ruperii benevole de orice legătură cu puterile răului. Întrebarea adresată de preot conține o lepădare totală de satana, „… de toate lucrările lui și de toți slujitorii lui și de toată slujirea lui și de toată trufia lui”, repetându-se de trei ori, pentru a se adeveri dorința catehumenului de a săvârși acest lucru. Întărirea actului, săvârșit se face prin întreita întrebare: „Te-ai lepădat de satana…” și prin suflarea și scuiparea de trei ori spre apus, în semn de repulsie și dispreț total față de începătorul răutăților .

Cei care vin la botez nu sunt socotiți a fi stăpâniți de diavol cum sunt demoniacii, ci neavând încă pe Hristos ei se află în robia păcatului originar și a celor personale (cei maturi), deci și sub puterea diavolului (cf. Efes. II, 2). Din această robie îi eliberează Biserica trecându-i sub puterea lui Hristos . Trecerea sub puterea Mântuitorului se face prin unirea cu Hristos, săvârșită cu fața spre răsărit, locul de unde vine lumina naturală, dar și lumina cerească, de la Hristos: „Răsăritul cel de sus” (Luca I, 78-79). Aceasta este încununată prin rostirea întreită a Simbolului niceo-constantinopolitan, arătându-se, prin repetare lui, tăria legăturii cu Hristos și simbolizând pe de o parte cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, iar pe de alta anularea întreitei lepădări de Domnul a lui Petru .

Mărturisirea de credință e necesară la Botez (cf. Mc. XVI, 16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui…”), exprimând credința Bisericii în care intră noul botezat.

Adeziunea totală față de Hristos este pecetluită prin, închinarea catehumenului în fața Sfintei Treimi, în semn de respect, dragoste și supunere („Mă închin Tatălui…”).

Rânduiala catehumenatului se încheie prin rugăciunea de primire a candidatului la Botez („Stăpâne Doamne Dumnezeul nostru cheamă pe robul Tău (X) către lumina Ta cea sfântă…”), după care se intră în biserică (pronaos) pentru săvârșira botezului propriu-zis .

Precum am vazut, rânduiala botezului propriu-zis este precedată de rânduiala catehumenatului sau a facerii catehumenului.

Înainte de a fi botezat, candidatul la botez e făcut catehumen sau trecut prin treapta intermediară dintre starea de necreștin și cea de creștin. Această treaptă de tranziție dura odinioară un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, timp în care cel ce voia să treacă la creștinism trebuia să învețe adevărurile fundamentale de credință și să se pregătească sufletește pentru intrarea în Biserică prin botez.

În vechime rânduiala catehumenatului era săvârșită separat de botez la fel cum se săvârșește și astăzi atunci când e vorba de botezul oamenilor maturi.Când e vorba de botezul pruncilor ritualul catehumenatului nu se face separat de botez.

Rânduiala catehumenatului în slujba de azi a botezului reprezintă o mică parte din ritualu vechi prin care erau primiți în rândul credincioșilor păgânii și în urma căruia episcopul îi alegea doar pe cei ce se vrednici pentru a primi Sfântul Botez. “ Acest examen se numea „scrutinia” deoarece botezul mulțimilor de catehumeni se făcea îndeosebi la Paști, trierea catehumenilor avea loc mai ales în miercurea săptămânii a patra din Postul Paștilor; atunci se făcea înscrierea candidaților la botez (competentes) care de aici înainte alcătuiau o categorie aparte între catehumeni, făcându-se rugăciuni speciale pentru ei la Liturghie (ectenia și rugăciunea specială pentru „cei spre luminare”, care se adună și azi la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în a doua jumătate a Postului Paștilor); urma apoi exorcizarea lor, lepădarea lor solemnă de satana și mărturisirea credinței in Hristos, care aveau de regulă loc în Vinerea Sfintelor Patimi, adică în ajunul primirii botezului, iar uneori și mai înainte “ .

a. Pentru că nu era eliberat de păcatul strămoșesc, pruncul era primit în pridvorul Bisericii ca să se arate faptul că el nu era încă membru al comunității creștine, al Bisericii și nici cetățean al Bisericii lui Hristos; ușile împărăției lui Dumnezeu fiind deschise numai prin botez.

“ Dezbrăcarea candidatului până la cămașă și descălțarea lui (când e vorba de adult) sau desfacerea feșii pruncului de către preot, arată că cel ce va primi botezul se dezbracă de omul cel vechi, pentru a deveni un om nou (Colos III, 9-10); este, cu alte cuvinte, un simbol al procesului regenerării sufletești prin care va trece cel ce vine la botez. Prin aceasta, el îl imită atât pe Adam, cel întâi zidit, care era gol în rai și nu se rușina (Facerea II, 25), cât și pe Mântuitorul, Care a fost răstignit gol pe cruce.

Suflarea de trei ori a preotului peste fața pruncului înseamnă că așa cum omul a fost făcut de Dumnezeu, primind prin suflarea Lui duh de viață (Facerea II, 7) și precum Mântuitorul a dat Sfinților Săi Apostoli puterea Sfântului Duh suflând asupra lor (In. XX, 22), tot așa și catehumenul, prin suflarea preotului, este zidit sau născut a doua oară, spre viața cea nouă, spirituală, pe care ne-a dat-o Cel ce ne-a mântuit prin cruce și Care „cu suflarea gurii Sale va nimici pe cel fară de lege” (II Tes. II,8).

Rugăciunea care urmează („În numele Tău, Doamne Dumnezeul adevărului…”) atribuită în unele manuscrise vechi Sfântului Grigorie Taumaturgul , e rugăciunea de primire a pruncului în rândul catehumenilor, amintind de ritualul de odinioară prin care cei ce doreau să primească botezul creștin erau mai întâi înscriși in listele catehumenilor, adică în rândul celor care urmau să se pregătească pentru primirea botezului.

Preotul îl înseamnă pe prunc cu semnul Sfintei Cruci, căci acesta e semnul sfânt al creștinilor, prin care se alungă diavolul . Îl înseamnă mai întâi la frunte, unde e sediul minții, pentru ca aceasta să fie luminată prin credința în Hristos și cunoașterea învățăturilor creștine; apoi la gură, organul vorbirii, pentru ca ea să grăiască numai cuvântul adevărului și apoi la piept, sedul inimii și al simțirii pentru ca ea să se umple de curăție și de iubirea de Hristos și de semeni .

Partea următoare din rânduiala catehumenatului (exorcismele, lepădarea de satana, unirea cu Hristos) se săvârșește în pronaosul (tinda) bisericii, locul unde odinioară stăteau catehumenii în timpul serviciului divin, deoarece candidatul la botez a fost primit în rândul catehumenilor .

b. Exorcismele sunt rugăciuni în care preotul îl roagă să izgonească de la catechumen toată puterea și influența cea rea a diavolului, sub a cărui stăpânirire a căzut omul prin păcatul originar (comp.Efes.II, 2) .

În Biserica creștină practicarea exorcismelor e destul de veche. Această practică are la bază exemplul lui Hristos, Care i-a vindecat pe cei posedați ( Mt. XVII, 18) și porunca dată de El Apostolilor ( Mt. X, 8; Mt. XVI, 17-18 ș.a.). De aceea, Biserica a alcătuit și a folosit încă de la început rugăciuni pentru izgonirea duhurilor necurate, iar riturile exorcizării alcătuiesc prima parte a ritualului botezului, pe care o găsim chiar și în cele mai vechi descrieri și explicări ale acestei sfinte taine, păstrate în literatura creștină; importanța și necesitatea lor pentru eficacitatea tainei botezului a fost adesea subliniată de Sfinții Părinți . Odinioară exorcismele erau săvârșite de exorciști. Acești erau reprezentați de clericii inferiori care aveua darul special al alungării duhurilor rele.

Înainte de botez șapte zile la rând exorciștii sau preoții ce catehizau, citeau rugăciunile de exorcizare. Aceste rugăciuni erau din nou citite de preotul ce săvârșea botezul în a opta zi sau chiar în ziua botezului.

c. “ Lepădările sunt tot atât de vechi în practica botezului ca și exorcismele. Formulele lor în vechile rânduieli bisericești sau în explicările botezului lăsate de diverși Sfinți Părinți și scriitori bisericești sunt variate în termeni sau expresii , dar esențialul conținutului e același ca în ritul ortodox de azi al botezului. Ele constitue expresia sau semnul văzut al ruperii de bunăvoie a oricăror legături ale candidatului cu satana, urmată de asigurarea lui solemna că s-a unit cu Hristos, dovedind aceasta prin mărturisirea credinței (de aceea, când cel ce se botează e prunc, Crezul trebuie să-l spună nașul îl locul pruncului). Formula de lepădare se repetă de trei ori. L-a îndepărtat și Domnul Iisus pe satana la ispitirea de pe muntele Carantaniei . Atât în timpul citirii primelor două rugăciuni de exorcizare (care sunt citite împotriva diavolului) cât și în timpul lepădărilor, catehumenul e întors cu fața spre apus, direcție către care el (sau nașul) suflă apoi și scuipă de trei ori, deoarece apusul soarelui e în concepția anticilor reflectată la mystagogii creștini, nu numai locul de unde vine întunericul din lumea aceasta, ci și sediul celui rău, al lui satana, care e numit și „domnul întunericului” (Lc. XXII, 53; Efes. VI,12; Col. I, 13 ș.a.).

Urmând deci cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, care ne îndeamnă „să lepădăm lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm în armele luminii” (Rom. XIII, 12), catehumenul, pentru a dovedi că s-a lepădat cu totul de diavolul și de faptele lui, adică de păcate îl scuipă, așa cum scuipăm orice lucru față de care simțim teamă, scârbă, rușine sau dispreț, deoarece prin el a venit amăgirea și căderea lui Adam din Rai, el este începătorul tuturor răutaților din lume” .

d. Și dinpotrivă, atunci când candidatul (nașul) proclamă unirea lui cu Hristos, el stă cu fața spre răsărit, căci într-acolo e așezat Raiul (Fac.II,8), din care au fost izgoniți primii oameni în urma păcatului și pe care ni-l deschide iarăși botezul; tot de acolo ne răsare, nu numai soarele, izvorul luminii naturale, ci ne-a venit și lumina cea adevărată a sufletelor, Hristos, Care a spus spre Sine că El e „lumina luminii” In.VIII,12; comp. si In.I,9) și Care e numit adesea „Lumină lină”, Soarele dreptății și Răsaritul cel de sus (Lc. I,78. Comp. Zah. III,8; VI,12 și Mal. IX,2; troparul Nașterii Domnului ș.a.) .

Unirea cu Hristos se pecetuluiește prin mărturisira solemnă a credinței, făcută azi sub forma recitării Simbolului niceo-constantinopolitan, intrat în generală întrebuințare în practica botezului din toate riturile liturgice răsăritene, îndată după sinodul II ecumenic (381). Până atunci mărturisirea aceasta se făcea cu formule mai scurte și mai simple, care variau de la o Biserică locală la alta; o astfel de formula ni s-a păstrat, de exemplu, în rânduiala botezului din „Constituțiile apostolice” VII, 41. Crezul se rostește de trei ori, atât pentru a arăta tăria legăturii cu Hristos, cât și pentru a simboliza, pe de o parte cele trei persoane ale Sfintei Treimi , iar pe de alta anulare întreitei lepadări de Domnul al lui Petru .

CAPITOLUL III:

RÂNDUIALA SFÂNTULUI BOTEZ

1)Momentele princiale ale Tainei:

În ziua de azi botezul se săvârșește în pronaosul Bisericii. Însă în vechime botezul se săvârșea în baptisteriu, separat de rânduiala catehumenatului.

Deoarece botezul e slujba luminării, a trecerii omului din lumea păcatului în lumea virtuții se aprind în sfeștnice lumânări iar preotul poartă veșminte luminate.

a. “ Materia botezului este apa. Întrebuințăm apa ca materie a botezului, pentru că ea este elemental natural cel mai des folosit pentru curățenia trupească și prin urmare simbolul cel mai potrivit al curățirii spirituale sau sufletești, pe care o căpătăm prin botez; ea astâmpără setea, reînnoind deci forțele trupului nostrum și susținând viața, așa cum botezul regenerează sufletul și aduce mântuirea.

După Sfântul Apostol Petru (I. Ptr. III, 21) și unii Sfinți Părinți apa botezului simbolizează apele potopului care au spălat păcatele lumii antedeluviene,

Vasul cu apă pentru botez (colimvitra, cristelnița sau creștinătoarea, cum i se spune în unele părți) închipuie, pe de o parte apa Iordanului, în care Domnul a fost botezat de către Sfântul Ioan Botezătorul, iar pe de altă parte, mormântul în care a fost îngropat Mântuitorul.

Cea dintâi parte a slujbei botezului propriu-zis este sfințirea apei. Practica sfințirii apei de botez este străveche. Ea se făcea, ca și azi, prin exorcizare (suflare) și prin invocarea Duhului Sfânt, însoțită de binecuvântarea cu semnul Sfintei Cruci. Unele documente vechi ne dau și texte ale rugăciunilor folosite odinioară în acest scop, iar splendida rugăciune întrebuițată azi în rânduială botezului din ritul ortodox este atribuită în general Sfântului Sofronie al Ierusalimului. Întrebuințarea apei nesfințite nu este permisă decât în cazurile excepționale.

Fiind sfințită și plină de darul Sfântului Duh, apa întrebuințată la botez nu se aruncă oriunde, ci se toarnă ori în umivalnița din biserică, ori în loc curat unde să nu fie pângărită sau călcată în picioare.

b. Tămâierea de la începutul slujbei simbolizează buna mireasmă și sfințirea Duhului Sfânt, care topește și alungă tot mirosul cel urât al păcatului.

c. Untdelemnul binecuvântat, cu care preotul unge părțile principale ale trupului catehumenului, înainte de botez (ungerea prebaptismală) se numește untdelemnul bucuriei, untdelemnul catehumenilor sau al mântuirii. El e binecuvântat, fie atunci prin rugăciunea specială înscrisă la locul respective în „Molitfelnic”, fie dinainte. Din el se toarnă în apa botezului, înainte de ungere, câteva picături în formă de cruce, pentru că untdelemnul binecuvântat este simbolul văzut al darului Duhului Sfânt, care s-a pogorât în apa botezului la sfințirea ei. Odinioară, se turna în apă chiar din Sfântul Mir, care nu numai că simbolizează, dar și conține cu adevărat darul și puterea Sfântului Duh.

Sfințirea untdelemnului întrebuințat la botez este veche, iar ungerea catehumenului cu untdelemnul bucuriei e interpretată în chip diferit de tălcuitorii cultului.

Astfel, dupa unii, untdelemnul fiind roada măslinului, ungerea cu el este semnul milei și al bunătății dumnezeiești, prin care catehumenul este izbăvit de noianul păcatelor, așa cum ramura de măslin, adusă în corabia lui Noe de către porumbelul, era semnul împăcării și al izbăvirii prin potop (Fac. VIII, 11). Căci apa potopului a fost preînchipuirea botezului, iar porumbelul Îl preînchipuia pe Duhul Sfânt.

După alții, această ungere e semnul preoției universale (spirituale) de care vorbește Sfântul Apostol Petru (I Ptr. II, 9) și care se dă tuturor creștinilor prin botez; ea ne aduce aminte de ungerea cu care erau consacrați Legea Veche arhierii, împărații și prorocii, în calitatea lor de persoane sau vase alese ale voii Domnului și cu care a fost uns și Mântuitorul, numit adesea „Unsul Domnului”. La această ungere, El ne-a făcut și pe noi părtași, căci însăși numele nostru de „creștini” vine de la cuvântul grecesc care înseamna „uns”.

După alții, această ungere o imită pe cea a atleților din arenele de odinioară, “chemând în chip simbolic pe cel ce se botează la luptele cele sfinte, în care intră el sub Hrstos ca sub un comandant”.

În sfârșit, dupa alții, ungerea cu untdelemnul catehumenilor simbolizeaza chiar aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare, deoarece catehumenul se va îngropa, prin botez, împreună cu Hristos și va învia cu El (de aceea odinioară ungerea se făcea peste tot corpul, la femei făcând-o diaconițele, după ce episcopul ungea doar creștetul lor).

d. Actul cel mai important al slujbei botezului este întreita afundare a pruncului de către preot în apa sfințită dn cristelniță, cu formula sacramentală: „Botează-se robul (sau roaba) lui Dumnezeu X…”etc. Această întreită afundare pe de o parte arată că temeiul credinței noastre este Sfânta Treime, iar pe de alta închipuie cele 3 zile cât a stat Domnul în mormânt (Mt. XII, 40); prin afundarea în apă închipuim moartea noastră pentru viața în păcat de până aici și îngroparea noastră împreună cu Hristos, iar prin ieșirea (scoaterea) din apă închipuim învierea noastră împreună cu El, pentru viața cea nouă, în Hristos. Prin botez, spălându-ni-se păcatele, ne facem astfel părtași morții și învierii lui Hristos, intrăm într-o viața noua, suntem morți pentru păcat și înviem pentru Dumnezeu, precum subliniază Sfântul Apostol Pavel (Rom. VI, 3-11 și Col. II, 12 și III, 3). De aceea, „noi totdeauna purtăm în trup moartea lui Iisus, ca și viata lui Iisus să se arate în trupurile noastre” (II Cor. IV, 10). Fiecare creștin de curând botezat devine de fapt un „hristofor” și poate spune, cu Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește întru mine” (Gal. II, 20). De aceea, pe bună dreptate cântau odinioară la Paști neofiții care primiseră în ajun botezul: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu…”.

Colimvitra și apa botezului sunt deci pentru noiși mormânt și izbăvitor de viața, și maică duhovnicească, născându-ne pentru viața în Hristos și ținând locul pântecului celui curat al Sfintei Fecioarei, din care S-a născut Mântuitorul.

Forma de desăvârșire a botezului prin întreita afundare completă în apă era generală în Biserica veche, fiind reglementată prin orânduiri bisericești. Botezul prin turnare sau stropire nu a fost admis decât pentru cei bolnavi, care nu puteau suporta afundarea în apă (botezul clinicilor, adică al celor ce stăteau culcați). El a fost admis sporadic și în cazuri normale în Apus, începând de prin secolul IX, iar mai târziu s-a generalizat peste tot în Biserica Romano-Catolică, de unde l-au moștenit și protestanții de toate nuanțele (numai baptiștii, pocăiții și nazarinenii săvârșesc, precum și noi, botezul prin afundare, dar nu de trei ori, ci o singură dată).

e.Haina (pânza) albă, cu care noul creștin e îmbrăcat (înfășurat) îndată după botez, închipuie veștmântul luminat și nestricăcios al celor spălați și curățiți de păcate, pe care l-a văzut mai dinainte psalmistul, când spunea: „Stropi-mă-voi cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă vei albi” (Ps. L, 8); ea are însă și o semnificație eshatologică, simbolizând lumina slavei și a nestricăciunii de care se vor bucura drepții în viața viitoare.

Haina aceasta, pe care odinioară o sfințea episcopul însuși și pe care orice nou botezat o purta timp de 8 zile în șir după botez, se numește în unele părți ale țării noastre ( Moldova, Bucovina și Banat) crijmă (formă veche slavă a cuvântului grecesc „ungere” sau „sfințire”=una dintre denumirile vechi ale tainei Sfântului Mir), iar în grecește „anavol”, „savanon” sau „emfolitu”, adică „veșmânt luminat”. Ea era dezbrăcată cu solemnitate de către neofiți și depusă în biserică, în fața: cei ce se botezau la Paști făceau lucrul acesta în Duminica Tomii, care din pricina aceasta se mai numea și „Duminica albă” (numire rămasă în uz la catolici). În vechime, neofiții purtau pe cap și cununi din flori sau ramuri de finic, care simbolizau biruința împotriva păcatului.

f. Lumânarea, care se dă nașului să o poarte în mâini după afundarea pruncului în apă și pe care în vechime o purtau neofiții timp de 8 zile la serviciul divin, simbolizează lumina interioară a harului împărtășit prin botez și preînchipuie candela faptelor bune cu care noul botezat îl va întămpina pe Mirele ceresc, ca și fecioarele cele înțelepte din pilda evanghelică.

Botezul e socotit ca o trecere a noastră prin lumea întunericului, unde stăpânește diavolul, în împarăția luminii, unde domnește Hristos, Cel ce este „lumina vieții” (In. I, 9). De aici înainte cei botezați „sunt toți fii ai luminii și fii ai zilei, nu mai sunt ai nopții, nici ai întunericului” (I Tes. V, 5).

De aceea, în vechime botezul se mai numea și „luminare”; candidații la botez se mai numeau „illuminandi” sau „cei către luminare”, cum sunt numiți în ectenia specială care se rostea pentru ei în timpul Păresimilor și care se păstrează până azi în rânduiala Liturghiei ortodoxe a Darurilor mai înainte sfințite; iar cei de curând botezați se numeau „cei luminați din nou sau de curând”.

Întrebuințarea Psalmului XXXI („Fericiți sunt cei cărora li s-au iertat fărădelegile…”) în acest moment al slujbei botezului este foarte veche. Psalmul e amintit, atât în Răsărit de Sfântul Chirim al Ierusalimului, cât și în Apus de Ieronim.

2)Săvârșitorul și primitorul:

În condiții normale, dreptul de a săvârși botezul îl au numai episcopii și preoții. Numai în lipsă de preot, pentru ca să nu rămână cineva nebotezat, poate boteza și monahul simplu sau diaconul, iar la caz de mare nevoie – ca, de exemplu, când pruncul e în primejdie să moară nebotezat – poate să boteze orice creștin ortodox, bărbat sau femeie și chiar părinții pruncului prin împlinirea ritualului sumar care constituie partea esențială a slujbei botezului, adică afundând pruncul de trei ori în apă curată (în lipsă de apă, numai stropindu-l) și rostind de fiecare dată formula sacramentală: „Botează-se robul (roaba) lui Dumnezeu (X), în numele Tatălui, Amin…” etc. În acest caz, dacă cel astfel botezat supraviețuiește, preotul va completa ulterior restul slujbei botezului dupa rânduiala obisnuită (dar numai de la afundare înainte).

“ După o veche credință, în condiții normale, preotul ar fi de preferat să nu săvârșească botezul propriului său copil , deoarece în acest caz l-ar naște de două ori: o dată pentru viața fizică (trupească), iar altă dată pentru cea spirituală. Dar în lipsă de alt preot, preotul poate să își boteze propriul copil .

Poate primi botezul orice om, indiferent de vârstă (fie prunc, fie adult), care n-a mai fost botezat o dată cu botezul creștin valid; de exemplu, când e vorba de adulți, orice necreștin (evreu sau păgân), precum și membrii confesiunilor și ai sectelor creștine care nu recunosc botezul (ca Quakerii) sau oricare nu cred în Sânta Treime (în vechime, de exemplu adepții lui Pavel de Samosata , astăzi socinienii și unitarinienii). Toți aceștia, înainte de a fi botezați, trebuie să fie catehizați sau instruiți în credința ortodoxă, dupa rânduiala prescrisă în „Molitfelnic”.

Biserica Ortodoxă recunoaște și botezul confesiunilor neortodoxe, dacă el îndeplinește condiția fundamentală, adică dacă e făcut în numele Sfintei Treimi (can. 19 sin. I ecum).

De aceea, foștii apostai de la Ortodoxie (cei care s-au lepădat de numele lui Hristos), precum și membrii sectelor care recunosc botezul ca taină și îl săvârșesc în numele Sfintei Treimi, dacă revin la dreapta credință sunt reprimiți numai prin ungerea cu Sfântul Mir. Tot așa sunt primiți și protestanții, adică luteranii și calvinii, precum și romano-catolicii și armenii, în cazul că nu au primit Mirungerea în Biserica lor.

Adulții lipsiți de minte, dacă sunt așa din naștere, sunt considerați ca niște prunci în vârstă și pot fi botezați , dacă în momentele de luciditate sau înainte de nebunie și-au exprimat dorința de a primi botezul .

Pruncii născuți morți nu se botează, dar se dă mamelor lor canon de pocăința dacă lucrul s-a întâmplat din vina lor ; e interzis de asemenea, botezul copiilor morți fără să fi fost botezați .

Cât îi privește pe copii părăsiți (lepădați sau găsiți) despre care nu se știe dacă au fost botezați sau nu, aceștia se botează negreșit pentru ca nu cumva să rămână necurățiți prin botez .

În ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească primitorii botezului, se cere de la cei vârstnici: dorința de a primi botezul, credința (Mc. XVI, 15 și Fapte. VIII, 37-38), pocăință (Fapte II, 38) și recunoașterea elementară a adevărurilor de credință. La prunci, pentru îndeplinirea acestor condiții, mărturisesc și garantează nașii.

Nașii sunt credincioși în vârstă care îl asistă pe cel ce vine la botez, rostind răspunsurile si făcând cuvenita mărturisire de credință în locul și în numele celui ce se botează. Ei sunt deci garanți sau chezași ai acestuia luându-și prin aceasta angajamentul solemn, înaintea lui Dumenzeu și a Bisericii, că pruncul (finul) va fi crescut ca un adevărat creștin și că va fi un bun credincios al Bisericii lui Hristos. Prin participarea lor activa la slujba botezului, alături de preoți, nașii devin părinții spirituali ai pruncului, născându-l pentru viața cea nouă, în Hristos, așa cum părinții după fire l-au născut în viața trupească; ei au aceleași obligații și răspunderi în ceea ce privește viața religioasă – spirituală a finului lor, ca și părinții pentru viața fizică (materială) a copiilor lor .

Nașul trebuie să fie creștin ortodox și bun credincios, în vârstă (nu prunc sau copil) și de același sex cu cel ce se botează. Călugării nu pot fi nași ( căci ei, trăind în mănăstiri, nu pot să-i îngrijească pe fini) . Nu pot fi deasemenea nași părinții copilului . De regulă, pentru fiecare candidat la botez se cere un singur naș; el poate lipsi atunci când botezul se săvârșește în condiții anormale sau excepționale .

Nașul e dator să îngrijească de viața religioasă – morală a finului său și la vremea cuvenită să-l învețe – dacă poate – adevărurile credinței creștine. Cu un cuvânt, ca un îndrumător și învățător în cele sufletești, să se sârguiască a face din el un bun credincios. La rândul său finul e dator să-l asculte pe naș și să-l respecte, la fel ca pe părinții săi dupa trup” .

3)Partea văzută și nevâzută a Tainei:

Mântuitorul, a recâștigat și a dăruit din nou oamenilor, prin jertfa Sa pe cruce, harul pe care l-a pierdut Adam pentru că a păcătuit.„Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1, 17).

Toate Tainele transmit și poartă harul lui Dumnezeu în mod real. Deoarece sunt lucrari văzute ale lui Iisus Hristos și încredințate Bisericii Ortodoxe, Tainele împărtășesc harul nevăzut al Sfântului Duh celor care la primesc.

Partea văzută a Tainei Botezului e rânduială sau slujba stabilită de Biserica Ortodoxă pentru săvârșirea ei, cuprinzând: materia, actele făcute, cuvintele rostite de săvârșitor. Această parte a Sfântului Botez constă în afundarea de trei ori în apa sfințită a celui ce se botează și în rostirea cuvintelor: „Botează-se robul lui Dumnezeu (X). În numele Tatălui, amin, și al Fiului, amin, și al Sfântului Duh, amin; acum și pururea și în vecii vecilor, amin.”

Necesitatea apei la săvârșirea Botezului a indicat-o Mântuitorul însuși la convorbirea cu Nicodim : «… ce nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu » ( Ioan 3, 5). Tot așa au înțeles cuvintele Mântuitorului și Apostolii, precum și cei care au fost trimiși de ei să propovăduiască.

Astfel Sfântul Apostol Petru zice : «  Poate, oare, cineva să oprească apa, ca să nu fie botezați aceștia care au primit Duhul Sfânt ca și noi? Și a poruncit el ca acești să fie botezați în numele lui Iisus Hristos » (Fapte 10, 47-48). Același lucru îl vedem și în Fapte 8, 36, 38).

Necesitatea apei pentru Botez o arată Sfinții Părinți și scriitori bisericești.Sfântul Ioan Damaschinul scrie că : « Mântuitorul ne-a dat porunci ca să ne renaștem prin apă și prin Duh, deoarece prin rugăciune și prin invocare Sfqntul Duh Se coboară asupra apei. Pentru că omul este din trup și suflet, de aceea ne-a dat și o dublă curățire, prin apă și prin Duh » .

« Se întrebuințează apa naturală ( de izvor, de râu, de lac, de mare, de ploaie, de gheață sau de zăpadă topită), pe cât posibil apă curgătoare. Botezul săvârșit cu alt lichid decăt apa este nevalid.

Cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul, că botezul creștin va fi «  cu Duh Sfânt și cu foc » ( Matei 3, 11), nu exclud apa ca materie a acestei Taine, căci ele nu se referă la materia, ci la efectele Botezului : curățirea totală a zgurei păcatului. Superioritatea Botezului se arată prin aceste cuvinte și nicidecum că apa nu ar fi necesară la săvârșirea acestuia » .

«  Patrea văzută aTainei mai cuprinde și întreita afundare în apă și ridicarea celui ce se botează din apă, când se pronunță distinct numele persoanelor Sfintei Treimi.

Cuvântul «  botez » și «  a boteza » înseamnă în grecește «  cufundare », «  a cufunda » sau «  a spăla » nu numai trupul ci și capul. Deci, prin înseși cuvintele de instituire ( matei 28, 19), Mântuitorul a indicat și forma propriu-zisă a btoezului. Botezul Domnului în Iordan a fost prin cufundare și deși acesta nu este creștin, totuși acest ritual este un indiciu și un exemplu al botezului creștin, sub raportul părții văzute : cufundarea în apă în numele Sfintei Treimi, căci la Botezul lui Iisus S-a arătat Sfânta Treime, și anume de trei ori după persoanele Sfintei Treimi, cu pronunțarea distinctă afiecărei presoane, odată cu cufundarea, în ordinea : Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.. Cele teri cufundări și ridicări din apă semnifică cele trei zile petrecute de Hristos în mormânt și învierea Sa din morți a treia zi. Prin urmare cele ce se botează moare păcatului împreună cu Hristos și învie cu El la o viață nouă.

De partea externă a botezului, așa cum am mai spus, țin și cuvintele rostite odată cu întreita cufundare în apă, adică formule trinitară : «  Botează-se robul lui Dumnezeu ( X) în numele Tatălui ( prima cufundare) și al Fiului ( a doua cufundare) și al Sfântului Duh ( a treia cufundare). Amin ».

Botezul săvârșit însă cu o altă formulă decât cea trinitară, prin care nu se exprimă distinct persoanele Sfintei Treimi, nu este valid și nu a fost recunoscut niciodată de Biserică ca fiind valid » .

Sub formă de stropire sau turnare se săvârșește doar în împrejurări cu totul deosebite, când, de pildă e cineva grav bolnav sau nu e la îndemână destulă apă.

Efectele primirii Tainei Sfântului Botez sunt: iertarea păcatului strămoșesc și a celorlalte păcate săvârșite înainte de Botez în situația celor ce se botează mai târziu; renașterea, sau nașterea la o viață noua duhovnicească, viața de curățire și sfințenie; de asemenea, primirea în sânul Sfintei Biserici, adică numărarea celui botezat între fii ei, putându-se împărtăși de toate celelalte Sfinte Taine și de bunurile sufletești pe care Sfânta Biserică le dăruiește membrilor ei. De aici și denumirile date Tainei Sfântului Botez: „baie”, „izvor sfânt”, „luminare”, „renaștere”, „naștere din nou”, „sfințire”, „pecetea lui Hristos”, „baia vieții”, „baia renașterii” și „baia pocăinței”.

Botezul șterge și vina și pedeapsa pentru păcate, dar el nu nimicește și urmările păcatului strămoșesc, cum sunt: slăbirea voinței și înclinarea spre rău, pofta inimii, bolile și moartea..

CAPITOLUL IV:

IMPORTANȚA MIRUNGERII

ÎN TAINA BOTEZULUI

“Ungerea cu mir era considerată în Vechiul Testament ca pecetea unei împărății sfinte (Ps. II, 2)

Mirul era preparat „din cele mai bune mirodenii” (Ieșire XXX, 23), iar cei unși cu el se sfințeau ca slujitori ai Domnului (Ieșire XXX, 30). Prin ungere erau consacrați, deci, preoții, regii și profeții Vechiului Legământ, aceasta însoțind o lucrare dumnezeiască, o ungere cu Duhul lui Dumnezeu.

Afundarea lui Iisus în apă și ungerea Sa cu Duhul Sfânt, s-au petrecut într-o succesiune imediată, fiind nu numai distincte ci și inseparabile unul de celălalt. Acest fapt constituie un alt temei privind practica creștină a administrării în carul aceleiași rânduieli a celor două taine creștine: Botezul și Mirungerea”

“Rânduila slujbei botezului și a mirungerii e alcatuită din două părți distincte: una premergătoare (introductivă), a catehumenatului, și alta a botezului propriu-zis, în care e încadrată și mirungerea.

Preotul, cu epitrahil, îl întâmpină pe prunc (care e ținut în brațe de naș) la intrarea în pronaos și îi desface fașa (când candidatul la botez e adult, preotul îl dezbracă până la cămașă). Nașul stă cu fața spre răsărit, iar preotul suflă peste fața pruncului de trei ori în chipul Sfintei Cruci și face cu dreapta semnul crucii asupra pruncului, întâi la frunte, apoi la gură și apoi la piept, zicând de fiecare dată: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”. Apoi pune mâna dreapta pe capul pruncului și citește rugăciunea de primire în rândul catehumenilor („ În numele Tău, Doamne Dumnezeul adevărului…”).

Preotul citește apoi cele 4 rugăciuni de exorcizare (numite în „Molitfelnic”, inexact „lepădări”), dintre care pe primele două le citește stând cu fața spre apus ( pentru că acestea se adresează diavolului), iar pe celelalte două, stând cu față spre răsărit (căci sunt adresate lui Dumnezeu) ; la ultima rugăciune, după ce se rostesc cuvintele:„Însoțește viața lui de înger luminat, ca să-l izbăvească pe el de toată bântuiala potrivnicului, de întâmpinarea vicleanului, de dracul cel de amiazăzi și de năluciri rele…”, preotul suflă din nou peste fața pruncului de trei ori (în chipul Sfintei Cruci) și-i face apoi cu dreapta semnul crucii la frunte, la gură și la piept, zicând de fiecare dată: „Gonește de la dânsul pe vicleanul și necuratul duh, care se ascunde și se încuibează în inima lui.

După sfârșitul acestei rugăciuni, nașul cu pruncul întors cu fața spre apus (când candidatul e matur, își ridică și mâinile sus) și urmează lepădările (abjurările sau renunțările), cu formulele și ritualul din „Molitfelnic”.

Apoi, nașul cu pruncul se întoarce din nou cu fața spre răsărit (cănd candidatul e adult, îșî ține mâinile în jos) și se face unirea cu Hristos și mărturisirea credinței, precum se arată în „Molitfelnic”.

După acestea, preotul zice: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care voiește ca toți oamenii să se mărturisească și la cunoștința adevărului să vină, acum și purerea…” etc. și citește rugăciunea de primire a candidatului la botez („Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, cheamă pe robul Tău -roaba Ta- X către Lumina Ta cea sfântă…”), intrând cu toții în biserică (în pronaos).

Rânduiala botezului propriu-zis și a Mirungerii, care urmeaza acum, se poate împărți în următoarele acte componente, distincte unul de altul:

– sfințirea apei de botez

– binecuvântarea untdelemnului bucuriei și ungerea pruncului cu el (ungerea prebaptismală)

– afundarea în apă – care e partea principală a slujbei botezului

– ungerea cu Sfântul Mir

– ritualul înconjurării mesei și a cristelniței

– citirea Apostolului și a Evangheliei

– ritualul spălării pruncului

– ritualul tunderii părului

– ectenia întreită și otpustul

Intrând în biserică (sau în pronaos), preotul îmbracă felonul (de culoare albă, luminoasă) și mânecuțele (necesare pentru ca mânecile largi ale hainei să nu-l împiedice, să se ude, la afundarea pruncului în apă). Se aprind lumânările din sfeșnicele de pe masă. Preotul ia cadelnița și tămâiază împrejurul cristelniței și al mesei (analogului) pe care sunt așezate luminile aprinse și lucrurile necesare pentru săvârșirea botezului, adică: Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce, un sfeșnic (sau doua) de mână cu lumânările aprinse, vasul cu Sfântul Mir, vasul (sticluța) cu untdelemn și cele necesare pentru ungere (un pomăzuitor sau miruitor), o foarfecă pentru tundere, un prosop și (eventual) un săpun pentru spălarea mâinilor preotului. Apoi dă cădelnița, se închină și luând Sfânta Evanghelie în mâini (unii iau și Sfânta Cruce), face cu ea semnul Sfintei Cruci deasupra apei din cristelniță, dând binecuvântarea de început („Binecuvântată este împărăția Tatalui…”). Apoi zice ectenia și rugăciunea pentru sfințirea apei, cu ritualul prescris în „Molitfelnic”.

După aceea, cu fața spre cei prezenți zice: „Pace tuturor” și „Capetele voastre…” după care suflă de trei ori în chipul Sfintei Cruci peste vasul (sticluța) cu untdelemn și citește rugăciunea pentru binecuvântarea untdelemnului („ Stăpâne Doamne, Dumnezeul părinților nostri…”), făcând semnul binecuvântării peste el de trei ori, la cuvintele: „Însuți binecuvântează și acest untdelemn…” (dacă însă untdelemnul e binecuvântat dinainte în acest scop, binecuvântarea nu se mai face) .

Preotul toarnă apoi cruciș, de trei ori din untdelemnul binecuvântat, în apa sfințită din cristelniță, zicând de fiecare dată: „Să luăm aminte!”, iar cântăreții răspunzânt tot de atâtea ori: „Aliluia!”.

În timpul acesta, cei ce țin pruncul, îl pregătesc pentru ungere și pentru botez, punându-l pe masa alăturată și desfășându-l complet, iar preotul, îndreptându-se spre prunc, îl binecuvintează, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeul, Care luminează și sfințește pe tot omul ce vine în lume, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin!”. Și luând din untdelemnul binecuvântat, fie cu două degete la drepta, fie cu miruitorul sau cu bețișorul de busuioc cu vată la cap, fie cu o bucată de vată (pe care, după întrebuințare o pune în colimvitra), îl unge pe prunc, în chipul Sfintei Cruci, la locurile și cu formulele indicate în „Molitfelnic”.

Apoi, răsfrângându-și felonul, ia pruncul gol cu ambele mâini și ținându-l cu fața spre rasărit, îl afundă de trei ori în apa din cristelniță (în așa fel ca apa să treacă peste creștet), zicând la prima afundare:„ Botezându-se robul – roaba – lui Dumnezeu X, în numele Tatălui, Amin”; la a doua:„ și al fiului, Amin”; iar la a treia:„și al Sfântului Duh, Amin acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”. După aceea, îl pune în brațele nașului, care ține în mâini o pânză albă (dacă e adult, îl îmbracă într o cămașă albă), zicând: „Îmbrăcându-se robul – roaba – lui Dumnezeu X în haina dreptății în numele Tatălui…” etc.

Nașul îl așează pe prunc pe masa alăturată, pe care s-au întins dinainte celelalte pânzeturi (scutece) în care va fi înfășat, iar preotul își spală mâinile, în timp ce cântărețul citește Psalmul XXXI: „Ferice de acela căruia i s-au iertat farădelegile și ale cărui păcate i s-au acoperit…”.

Apoi preotul binecuvintează lumânarea dusă de nași și o dă acestuia, cântând: „Dă-mi mie haină luminoasă” (în unele locuri cântăreții cântă această cântare mai înainte, în locul Psalmului XXXI, adica în timp ce preotul îl dă pe prunc nașului și își spală mâinile).

Preotul citește apoi, rugăciunea pentru primirea neofitului la a doua și la a treia taină adică la ungerea cu Sfântul Mir și la împărtășanie („ Binecuvântat ești, Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule …”). Ia miruitorul și îl unge pe noul botezat, cu Sfântul Mir, în chipul Sinte Cruci: la frunte, la ochi, la nări, la gură, la amndouă urechile, la piept, pe spate, la mâini și pe picioare (genunchi), zicând de fiecare dată: „Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”.

După ce pruncul e îmbracat (înfășat), îl ia în brațe nașul (care ține în mână și lumânarea). Preotul ia cădelnița cu dreapta și dând stânga nașului, încunjoară masa (analogul) și cristelnița, de trei ori, cădind și cântând de fiecare dată, împreună cu cântareții: „Câți în Hristos v-ați botezat…”.

Apoi, stând la locul obișnuit, preotul zice: „ Să luăm aminte! Pace tuturor”, și celelalte; cântărețul citește Apostolul, apoi preotul Evanghelia, cu regula știută (la Evanghelie nu se îngenunchiază, botezul fiind slujbă de bucurie, ca și nunta).

După aceea, preotul citește cele trei rugăciuni numite la spălarea pruncului. Iar apoi fașa pruncului (sau, în lipsă, o fâșie de pânză curată) și undând amandouă capetele ei cu apă curată, stropește fața pruncului zicând: „Îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui…” etc. Apoi îl șterge pe prunc (cu un burete nou, dacă are, dacă nu, cu aceeași fașă sau pânzătură), la toate locurile unde l-a miruit, zicând: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui…” etc.

Citește cele două rugăciuni la tunderea părului (pe a doua în taină) și, luând foarfeca, taie câteva fire de păr din creștetu-l pruncului, în formă de cruce (din patru locuri), zicând: „Tunde-se robul – roaba – lui Dumnezeu X, în numele Tatălui…” etc. și le pune în apa din colimvitră.

Apoi zice ectenia întreită (scurtă), în care îi pomenește pe noul botezat și pe nașii lui. După ecfonisul ecteniei, face otpustul, cum scrie la „Molitfelnic”, și apoi îl împărtășește pe noul botezat cu Sfintele Taine, în fața ușilor împărătești, după rânduială”.

“În Sfânta Scriptură găsim numai mărturii indirecte, dar suficiente, privind instituirea divină a Tainei Mirungerii.

Noua revărsare a Duhului, prevestită de profeții Vechiului Testament (Iez. XXXV, 25; Ioil II, 28), a fost făgăduită Sfinților Apostoli, în repetate rânduri, de către Mântuitorul Hristos (Ioan XIV, 16; XVI, 7, 13). În „ziua cea mare a praznicului”, Iisus, chemând la Sine pe toți cei însetați, i-a asigurat că: „Cel ce crede în mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor cuge din pântecele Lui. Iar aceasta a zis-o – explică Sfântul evanghelist – despre Duhul care aveau să-L primească aceaia ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan VII, 38-39). Este evident că această făgăduiță nu se referea numai la harismele despre care se vorbește, de pildă, în I Cor. XII, 29-30. „Ea se adresează instinctiv tuturor creștinilor din toate generațiile, până la sfârșitul veacurilor și se realizează particular și peste toate prin Taina Mirungerii. Aceasta se poate deduce din comportarea ulterioară și doctrina Sfinților Apostoli, care n-ar fi putut nici face, nici învăța nimic, dacă nu le-ar fi auzit la Învățătorul lor și n-ar fi fost îndrumați de Acesta” .

Această făgăduință s-a împlinit la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinții Apostoli și se revarsă – după încredințarea Sfântului Apostol Petru – și asupra tuturor celor ce vor crede în Hristos (Fapte. II, 1-38).

Elementele tradiției apostolice privind ritualul Mirungerii:

În epoca apostolică, Mirungerea era administrată prin două acte, și anume: punerea mâinilor sau ungerea cu Sfântul Mir.

Sfinții Apostoli Petru și Ioan, venind din Samaria, s-au rugat și și-au pus mâinile peste cei botezați de diaconul Filip, „ca să primească Duh Sfânt căci încă nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezați în numele Domnului Iisus” (Fapte. VIII, 14-17).

Sfântul Apostol Pavel, găsind câțiva ucenici la Efes, „a zis către ei: Primit-ați voi Duh Sfânt când a-ți crezut? Iar ei au zis către el: Dar nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt. Și el a zis: Deci în ce v-ați botezat? Ei au zis: În botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinței, spunând poporului să creadă în Cel ce va să vină după el, adică în Iisus Hristos. Și auzid ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus. Și punându-și Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor și vorbeau în limbi și prooroceau” (Fapte. XIX, 1-6).

“ Din aceste texte rezultă că botezul creștin implică primirea darurilor Sfântului Duh, ceea ce se realizează printr-un act distinct de afundare, prin punerea mâinilor apostolilor.

Împărtășirea darurilor Duhului Sfânt, adică Taina Mirungerii, s-a făcut încă din epoca apostolică și prin ungere cu mir.

Despre ungerea cu Sfântul Mir, vorbește și Sfântul Ioan Evanghelistul, când zice: „Iar voi ungere aveți de la Cel sfânt și toți știți… Cât despre voi, ungerea pe care a-ți luat-o de la El rămâne întru voi și n-aveți trebuință ca să vă învețe cineva…” (Ioan II, 20, 27).

Formula ortodoxă de administrare a Tainei Mirungerii:„Pecetea darului Duhului Sfânt”, care exprimă efectul lăuntric al ungerii cu Sfântul Mir, își are originea în cuvintele pauline: „… a-ți fost pecetluiți cu Sfântul Duh al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre…” (Efes. IV, 30). „Ziua răscumpărării” nu poate fi alta decât ziua însușirii pe plan subiectiv a mântuirii Sfânului Botez. De aici rezultă că Sfântul Apostol Pavel le scria unor creștini care au fost „pecetluiți” cu Duhul Sfânt, adică au primit Mirungerea în aceeași zi în care au primit Botezul. Aceeași succesiune Botez – Mirungere e confirmată în textul din Tit. II, 5: „El ne-a înnoit… prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt” .

Pecetluirea cu Sfântul Mir urmează după baia botezului, însoțită de următoarea rugăciune: „Doamne. Dumnezeule, Cel ce ești nenăscut și fără de stăpân, Domnul tuturor, Cel ce ai făcut cunoscut în toate neamurile mirosul bineplăcut al Evangheliei Tale, Tu fă și acum acest mir să fie lucrător în cel botezat, ca să rămână în el singur și nestatornic bunul miros al Hristosului Tău, și murind împreună cu El să învieze și să fie împreună cu El” (Cartea VII, 44) .

Sfântul Chiril consideră ungerea cu Sfântul Mir simbolul ungerii primite de Hristos după botez, prin Duhul Sfânt, stabiling o strânsă relație între botezul Mântuitorului în râul Iordan și botezul creștin.

Se unge fruntea cu Sfântul Mir – spune Sfântul Chiril – pentru stergerea rușinii pe care o poartă omul pe frunte după căderea primilor oameni; la urechi spre ascultarea tainelor dumnezeiești; la nas spre a deveni „bună mireasmă a lui Hristos” (cf. 11 Cor. II, 15); la peipt ca o platoșă a dreptății împotriva uneltirilor vrăjmașului. Neofitul a primit astfel toată armura Sfântului Duh, de care va avea nevoie în luptele împotriva întunericului.

De efectele și necesitatea Mirungerii, Sfântul Chiril spune: „După ce a-ți fost învredniciți cu ungerea cu Sfântul Mir vă numiți creștini; acum renașterea voastră e confirmată și de numele ce-l purtați…”.

Biserica Ortodoxă păstrează întreaga semnificație teologică a celei de a doua Taine a inițierii creștine, evidențiind caracterul său de Taină, însă n-a încercat niciodată să o separe de Taine Botezului,ci le administrează pe amândouă, în cadrul aceleiași rânduieli.

Îndată după întreita afundare, preotul rostește rugăciunea Mirungerii, preamărind pe Dumnezeu, Izvorul bunătăților și Soarele dreptății și mijlocind pentru noul botezat ca să-i dăruiască și lui pecetea darului Sfântului Duh și cuminicarea Sfântului Trup și a Scumpului Sânge al Mântuitorului Hristos. Dumnezeu e rugat apoi să-l păzească întru sfințenia Sa, întărit în credința ortodoxă, în curățenie și dreptate, spre a deveni fiu și oșten al împărăției cerești.

Urmează ungerea cu Sfântul Mir a principalelor organe ale trupului (frunte, ochi, nări, gură, urechi, piept, spate, mâini și picioare), în chipul crucii, însoțită de formula: „Pecetea darului Sfântului Duh. Amin”.

În ceea ce privește formula de administrare, este singura formulă a unei Taine care nu amintește numele primitorului, „socotindu-se că s-a rostit acest nume la scufundarea în apă”, aceasta fiin o nouă dovadă a legăturii indisolubile a celor două Taine.

Efectele tainice ale ungerii cu Sfântul Mir pot fi rezumate în aceste cuvinte: „Prin Mirungere începe epifania lui Hristos în comportarea omului botezat, sau a luminii Duhului lui Hristos asupra ființei lui, arătându-l ca un chip activ al lui Hristos și ca un locaș viu al Lui, întrucât îl ajută să actualizeze chipul Lui imprimat virtual în el”.

Neofitul, născut în viața în Hristos, prin Botez, întărit în viața cea nouă prin Mirungere, primește acum împărtășirea cu Sfânta Euharistie, pentru ca renașterea spirituală dobândită să fie plinită prin unirea reală cu Trupul și Sângele lui Hristos. Prin aceasta se realizează încorporarea sa deplină în Biserică, adică în trupul tainic al lui Hristos.

Rânduiala tainelor de inițiere în Biserica Ortodoxă este deci foarte puțin deosebită de cea din Biserica Veche. ea păstrează cu fidelitate pecetea spiritului creștinului primar prin actele, ceremoniile, rugăciunile și actele sale”.

CAPITOLUL V:

SIMBOLISMUL MOMENTELOR LITURGICE ALE TAINEI BOTEZULUI

“Îmbrăcat în haină luminată preotul clădește în jurul mesei și cristelniței, simbolizând buna mireasmă și sfințenia Duhului Sfânt, care alungă mirosul păcatului. Face apoi semnul crucii cu Sfânta Evanghelie peste cristelniță, dând binecuvântarea obișnuită la Liturghie: „Binecuvântată este împărăția Tatălui…”, prin care se anunță „Împărăția lui Dumnezeu” ca temă, conținut și țintă finală a Botezului, pentru că orice Taină, prin natura și funcția sa este o trecere reală în această Împărăție .

Diaconul rostește apoi ectenia mare, la care s-au adăugat forumle speciale pentru sfințirea apei și pentru cel ce se botează, anticipându-se noua finalitate a apei și efectele ei sacramentale în cadrul Botezului. În acest timp preotul citește în taină o rugăciune pentru sine, în care se amintește marea responsabilitate ce revine săvârșitorului acestei Taine .

Stând în fața apei de Botez, ca și cum ar fi stat în fața întregului cosmos în ziua creației, preotul exclamă de trei ori: „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”. Apoi rostește în continuare rugăciunea sfințirii apei, care cuprinde, prin analogie cu „anaforaua euhastică”: o prefață, în care se preamărește Dumnezeu Creatorul și Proniatorul lumii, o anamneză, recapitulându-se evenimentele mântuitoare prin care Dumnezeu a restaurat natura umană, o formulă de epicleză, rostită de trei ori și însoțită de însemnarea apei în chipul crucii („Tu însuți dar, iubitorule de oameni,Împărate vino acum cu pogorârea Sfântului Tau Duh și sfințește apa aceasta”), o formulă de exorcizare a apei însoțită de suflare peste ea în chipul crucii („Să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale…”) și în sfârșit rugăciunea de consacrare („Aruncă-Te Doamne, în apa aceasta…”) .

Sfințirea apei în cadrul Botezului este mult mai mult decât o ceremonie preliminară și necesară, care ține de materia Tainei. Datorită dimensiunilor esențiale ale finalității și simbolismului apei (apa fiind principiul vieții, al purificării și simbolul distrugerii și morții), sfințirea apei este „epifania, revelația adevărului înțeles al Botezului ca un act cosmic, eclesiologic și eshatologic; cosmic pentru că e taina Noii Creații; eclesiologic pentru că este taina Bisericii; eshatologic pentru că este taina Împărăției”. Prin lucrarea Sfântului Duh apa își schimbă finalitatea, devenind principiul noii vieți spirituale și al curăției lăuntrice, primind: „harul izbăvirii și binecuvântarea Iordanului” și devenind: „izvor de nestricăciune, har de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de putere îngerească” .

Urmează rugăciunea pentru binecuvântarea untdelemnului , care cuprinde: o exorcizare, prin suflarea întreită asupra lui, o anamneză, recapitulându-se înțelesul untdelemnului în istoria mântuirii și mulțumirea și mijlocirea spre a deveni un intrument al vindecării, al păcii, al puterii și al vieții spirituale. Se toarnă apoi untdelemn binecuvântat în apa din cristelniță, de trei ori, ca un simbl văzut al darului Sfântului Duh, prin care s-a sfințit, rostindu-se: Aliluia. Aceasta mai simbolizează încheierea noii creații, care se află în cristelniță, gata pentru om ca un dar de viață nouă, lumină și putere .

Se face apoi ungerea prebaptismală cu untdelemnul bucuriei (Psalm XLIV, 9; Evrei I, 9) în chipul crucii, la principalele organe ale trupului (frunte, piept, spate, urechi, mâini și picioare), rostindu-se formule potrivite cu menirea fiecăruia în opera de mântuire . Aceasta este crearea din nou a omului, a trupului său, a membrelor sale, a simțurilor sale, pentru ca Botezul este, mai presus de toate, restaurarea omului, ca întreg, împăcarea sufletului și a trupului . Alți tâlcuitori liturgici interpretează această ungere ca semnul milei și al bunătății dumnezeiești au ca semnul preoției universale (spirituale), de care se fac părtași creștinii prin Botez. După alții, ea imită ungerea atleților din arenele de odinioară, chemând în chip simbolic pe candidat la luptele cele sfinte .

Pruncul dezbrăcat, cu fața spre răsărit, este afundat de trei ori în cristelniță, rostindu-se formula: „Botează-se robul (sau roaba) lui Dumnezeu (X), în numele Tatălui, Amin (prima afundare) și al Fiului, Amin (a doua afundare) și al Sfântului Duh (a treia afundare), acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”. Întreita afundare, pe de o parte arată temeiul credinței noastre în Sfânta Treime, iar pe de alta simbolizează cele trei zile cât a stat Domnul în mormânt. Colimvitra și apa botezului au devenit pentru noi mormânt izbăvitor și maica duhovnicească ce ne naște pentru viața în Hristos. „Prin afundarea în apă închipuim moartea noastră pentru viața în păcat de până aici și îngroparea noastră cu Hristos, iar prin ieșirea (scoterea din apă) închipuim învierea noastră împreună cu El, pentru viața cea nouă, în Hristos” .

După afundare, preotul dă pruncul nasșului, care ține o pânză albă pe mâini (dacă este matur îl îmbracă într-o cămașă albă), zicând: „Îmbracă-se robul (roaba) lui Dumnezeu (X) în haina dreptății în numele Tatălui…”, își spală mâinile, în timpul citirii Psalmului XXXI, apoi binecuvântează lumânarea și o dă nașului, cântând troparul: „Dă-mi mie haina luminoasă…”.

Pânza (haina) albă închipuie veșmântul luminat al celor lipsiți de păcate (cf. Ps. L, 8), iar eshatologic, lumina slavei și a nestricăciunii de care se vor bucura drepții în viața viitoare. Ea este nu numai o reamintire a acesteia, ci și o chemare la viață curată, dar mai presus de toate semnifică „reîntoarcerea omului la integritatea și inocența pe care a avut-o în Paradis” . Făclia simbolizează lumina spirituală de care cel botezat se face părtaș, precum și bucuria Bisericii pentru un nou născut al ei, preînchipuind în același timp, candela faptelor bune cu care va întâmpina neofitul pe Mirele ceresc .

CAPITOLUL VI:

CAZURI SPECIALE ALE BOTEZULUI

a. “În Molitfelnic e inclusă și o rânduială scurtă a botezului. Această rânduială e special pentru cazurile când slujba trebuie săvârșută repede pentru ca pruncul să nu moară nebotezat și e numită “ botezul din necesitate” sau “ de urgentă”.

Rânduiala botezului din necesitate cuprinde: binecuvântarea mare, rugăciunile începatoare, o rugaciune prescurtată pentru sfințirea apei de botez (în care se toarnă apoi și picături din untdelemnul binecuvântat), afundarea cu formula sacramentală a botezului, mirungerea, înconjurarea cu cântarea „Câți în Hristos”, apolisul și împărtășania.

Dacă după această rânduială cel botezat supraviețuiește, se continuă cu toată slujba botezului, fără însă a se mai repeta sfințirea apei, afundarea și mirungerea.

b. După rânduiala bisericii, dacă sunt mai mulți copii de botezat în același timp, ei se botează toți în aceeași apă sfințită. Tot așa se practica în vechime, când la anumite date fixe din an se săvârșea botezul în masă, în același baptisteriu.Uzul acesta a fost confirmat de altfel, și prin unele hotărâri ale parohiilor de la Constantinopol . La fel se precedează când e vorba de gemeni; ei trebuie să aibe, însă fiecare câte un naș.

c. Dacă la botezul aceluiași prunc slujesc mai mulți preoți, sarcinile lor se impart astfel: preotul cel mai tânăr face lepădările, protosul săvârșește binecuvântarea de început, sfințirea apei afundarea și mirungerea, citirea Evangheliei si otpustul, iar ceilalți preoți își impart între ei celelalte sarcini. “Înconjurarea la „Câți în Hristos v-ați botezat…” o fac toți, mergând protosul în frunte cu cădelnița, iar ceilalți după el.

d. Botezul adulților (al evreilor, al păgânilor convertiți și al celor proveniți din secte care nu recunosc botezul și Sfânta Treime) se face după o rânduiala specială, care, până la lepadări, e deosebită de cea a pruncilor, constând în întrebări care urmăresc examinarea amănunțită a candidatului asupra sincerității lui, asupra temeiniciei lepădării lui de vechea credință și asupra cunoașterii exacte a noii credințe etc . De la lepădări înainte, slujba aceasta decurge exact ca la botezul pruncilor, descris mai înainte” .

Slujba Botezului în Biserica Romano-Catolică:

“ Biserica Romano-Catolică, asemenea Bisericii Ortodoxe, consideră Botezul taina inițierii creștine, care condiționează primirea celorlalte șase taine, fiind începutul renașterii omului, indispensabil mântuirii, deci necesar tuturor, inclusiv copiilor .

În privința simbolismului ritualului liturgic al botezului, evul mediu apusean a adus înlocuirea vechii interpretări pauline a acesteia, ca moarte și înviere cu Hristos, prin alta legată de păcatul strămoșesc. Această concepție, îmbrăcând o formă juridică, are drept consecință săvârșirea botezului numai prin stropire sau turnare. Cu alte cuvinte, forma de stropire sau turnare e rezultatul unei anumite gandiri juridice implicate în misteriologie. După Conciliul II Vatican, vechea semnificație simbolistică a botezului, de origine apostolică își recapătă locul cuvenit restaurându-se botezul prin afundare, ca adecvat acestui simbolism și semnificației sale mistagogice. Acest lucru înseamnă și o rectificare a vechii concepții juridice referitoare la Botez.

Catolicii recunosc Botezului aceleași efecte ca ortodocșii , subliniind însă că după toate aceste acțiuni, asupra firii umane a celui care se botează rămâne concupiscența, înclinarea spre păcat, adică dispare păcatul dar rămân urmările lui .

Săvârșitorii reglementari ai botezului sunt episcopii, preoții și diaconii. În caz de necesitate poate boteza orice creștin sau chiar necreștin care are intenția adevărată (Can. 861, Codul Canonic), mergând pe linia aceleiași concepții juridice despre botez și transformând parcă ritualul acestei Sfinte Taine într-un act cu nuanțe magice. Formula „Ego te baptizo…” (Eu te botez…), pe care o folosesc și coplii și etiopienii, cu semnificația analizată mai înainte, și care însoțește actul botezului la catolici și la toți apusenii, îl prezintă pe săvârșitor ca făcând el însuși taina, pe când cea ortodoxă („Botează-se robul lui Dumnezeu…“) îl arată pe preot numai slujitor, organ sau reprezentant al lui Hristos sau al Harului, care săvârșește efectiv lucrarea” .

Primitorii botezului sunt toți cei nebotezați, inclusiv pruncii. Începând din secolele XII-XIII, mirungerea, săvârșită de episcop, a fsot amânată până la vârsta de 7-12 ani, când sunt primiți și la prima împărtășire. Prin aceasta s-a transformat Taina Mirungerii, din Biserica veche, într-o simplă „confirmare”, adică sfințirea sacramentală a intrării „adulte” în viața Bisericii. S-a despărțit astfel legătura organică, liturgicăși spirituală dintre Botez și Mirungere. Cea mai gravă implicație teologică și practică a amânării Mirungerii până la vârsta înțelegerii e privarea celui nou botezat de împărtășirea cu Sfânta Euharistie, deci lipsirea lui de darul Împărăției. Se diminuează astfel, unitatea Tainelor de inițiere creștină, Botez, Mirungere și Euharistie.

Rămâne ca element pozitiv săvârșirea botezului în numele Sfintei Treimi, după criteriul practic consfințit de Sfinții Apostoli.

Materia săvârșirii botezului e apa curată, care pâna la Conciliul II Vatican, se sfințea o dată pe an, în ajunul Pașitilor. Această practică e o confruntare a actului de sfințire a apei în vederea săvârșirii botezului cu cel al sfințirii apei cu ocazia slujbei de la Bobotează și Paști, când apa se sfințește în ideea transfigurării cosmosului întreb. Noile rânduieli prevad însă ca apa să se sfințească la fiecare botez, ca și în Ortodoxie.

În privința timpului săvârșirii botezului copiilor, în afară de cazurile de urgență, se recomandă una din duminicile din primele săptămâni după naștere (Can. 856 și 867 din Codul Canonic).

Catolicii au pentru săvârșirea botezului și locuri speciale, în biserici, numite baptisterii.

Noul ritual al botezului copiilor e împărțit în 4 părți: riturile introductive, serviciul oral divin. slujba tainei și riturile de încheiere.

a) Riturile introductive. Părinții, însoțiți de nași, aduc copilul la botez așteptând pe slujitor, preot sau diacon, la intrarea în Biserică. În timp ce preotul vine în întâmpinarea lor, se cântă un psalm sau o cântare baptismală .

Părinții sunt rugați apoi să declare public numele pe care doresc să-l pună pruncului și să spună ce vor de la Biserica lui Dumnezeu. Ei pot răspunde: „botezul”, „harul lui Hristos”, „primirea în Biserică”, „viața veșnică” sau „să devină fiu al lui Dumnezeu”.

Preotul se adresează părinților, zicând: „Iubiți părinți ați cerut botezul pentru copilul dumneavoastra. Prin aceasta vă declarați dispuși să-l creșteți în credință, așa încât, păzind poruncile să învețe a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele, după pilda lui Hristos. Vă dați seama de răspunderea aceasta?”. Ei răspund: „Da”. Apoi sunt întrebați și nașii dacă sunt dispuși să ajute pe părinți la educarea religioasă a copilului .

Acest dialog se încheie prin următoarea rugăciune: „Dumnezeule, cel atot puternic și veșnic, Tu dă ruiești credință fără de care nu există botez. Să ascultăm acum cuvântul Tau, pentru ca să sporească în noi credința, prin Hristos Domnul nostru. Amin”.

b) Serviciul divin oral, săvârșit înaintea actului botezului, are rolul de a întări credința părinților și nașilor,înaintea acestui moment și de a implora, prin rugăciune comună, efectele tainei.

Aceasta constă din una sau mai multe lecturi biblice din Noul și Vechiul Testament, precedate de o cântare adecvată. Urmează apoi omilia, în cadrul căreia se face o inițiere în misterul botezului și al misterelor lui, pentru o mai bună înțelegere a obligațiilor care decurg din această taină. După aceasta, toți cei prezenți pot fi invitați să petreacă un moment de reculegere, de meditație prin tăcere, cântându-se apoi și o cântare potrivită.

Urmează apoi aceeași însemnare, cu semnul crucii ca în vechiul ritual, începând-o preotul și urmându-i părinții și nașii. Preotul zice: „(X), Comunitatea creștină (parohia noastră) te primește cu mare bucurie. În numele ei te însemn cu semnul crucii. După mine, te vor însemna pe frunte părinții și nașii tăi, cu acest semn al lui Hristos, Mântuitorul”.

Cel ce se botează e socotit că intră în „comuniunea sfinților”, mijlocitori către Dumnezeu; de aceea rugăciunea de cerere care urmează, asemănătoare unei ectenii, e o invocare către sfinții patroni ai copiilor și alți sfinți. Preotul se roagă: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu”, iar cei prezenți continuă: „Roagă-te pentru ei”, invocându-se astfel mai mulți sfinți și încheindu-se prin formula: „Toți sfinții lui Dumnezeu, rugați-vă pentru ei! ”.

Anunțând apropierea actului botezului, preotul îndeamnă pe toți la rugăciune, implorându-se mila lui Dumnezeu, prin una din trei rugăciuni rânduite, la citirea căreia preotul pune ambele mâini pe capul copilului.

Noul ritual a omis doua acte cu caracter exorcist: suflarea peste prunc și oferirea sării sfințite.

După exorcism urmează ungerea cu untdelemnul catehumenilor, care se paote și omite. În cazul că se omite, preotul pune mâna, în trecere, pe fiecare copil.

Ungerea prebaptismală cu untdelemnul catehumenilor, care în Biserica Ortodoxă și-a păstrat un înțeles semnificativ, e prevăzut în cadrul acestei părți a rânduielii ca un element accesoriu, putându-se chiar omite.

c) Slujba tainei (actului botezului). Noul ritual al botezului copiilor conține o adăugire însemnată din punct de vedere teologic, dar și practic: sfințirea apei botezului în cadrul ritualului.

Preotul amintește celor prezenți despre planul de mântuire al lui Dumnezeu, Care sfințește prin apă trupul și sufletul omului, apoi citește rugăciunea de sfințire a apei . Și de data aceasta preotul are posibilitatea de a alege una din cele 4 variante ale rugăciunii de sfințire a apei propuse de ritual.

Înainte de actul central al botezului are loc lepădarea de satana, într-o formulă nouă, și mărturisirea credinței părinților și nașilor. Părinții și nașii, cei ce vor crește în credința lor copilul, în amintirea botezului lor, sunt rugați să se lepede de cel rău și să mărturisească credința în Iisus Hristos.

Mărturisirea credinței se face întocmai ca în ritualul vechi, adăugându-se după cele 3 întrebări, afirmația: „Aceasta e credința noastră, credința Bisericii pe care o mărturisim noi toți în Hristos” . Cei prezenți repetă și ei, împreună cu preotul, mărturisirea de credință sau intonează un imn al mărturisirii prevăzut în rânduială.

Lepădarea de satana, mult mai atenuată decât în vechea rânduială, cât și mărturisirea credinței prin trei întrebări de credință, în persoanele Sfintei Treimi, la care se poate adăuga Simbolul apostolic, dacă primitorul e în stare să-l rostească, sunt adresate și de data aceasta nașilor. Biserica Romano-Catolică a păstrat practica mărturisirii credinței trinitare, prin 3 întrebări, renunțând însă în noua rânduială a botezului pruncilor și la simbolul zis „apostolic”, care a înlocuit pe cel niceo-constantinopolitan, mai întâi în Franța (sec. IX) și apoi la Roma în întreg Apusul creștin.

În noul ritual, apare însăși o neconcordanță cu principiile canonice referitoare la botez. Se spune aici: „Pe cât se poate ar fi bine ca mama să aducă acum copilul (la botez); în acest caz nașii pun mâna dreaptă pe copil” . Dacă mama ține copilul la botez, ea devine și „mamă spirituală” a copilului, fapt care obligă automat desfacerea căsătoriei între cei doi soți. Această avertizare era consemnată în vechiul ritual roman .

Preotul anunță săvârșirea actului și boteză copilul, prin întreita scufundare, turnare sau stropire, rostind formula: „(X), te botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

d) Riturile de încheiere (postbaptismale): Între riturile postbaptismale, ungerea cu mir (crisma) are o semnificație deosebită, ea sugerând preoția universală, dobândită de cel botezat și apartenența lui la poporul lui Dumnezeu. Oferirea veșmântului alb și al lumânării aprinse au aceleași semnificații simbolice ca în vechiul ritual, fiind diferite numai formulele de adresare. După aceste acte, dacă slujitorul dorește, se poate adăuga și „ritualul effeta”, dar și acesta modificat. El apare aici fără semnificația pe care a avut-o în rânduiala din vremea Sfântului Ambrozie.

Încheierea ritualului botezului are loc în fața altarului. Aici preotul le spune părinților și nașilor că această taină va fi primită numai prin Mirungere și Sfânta Euharistie. Se cânta apoi „Tatăl nostru”, după care preotul rostește una din cele patru binecuvântări: întâi asupra mamei, care mulțumește pentru creșterea ușoară, apoi asupra tatălui, spre a fi pildă de viață creștină copiilor lui și în sfârșit asupra nașilor (fraților, rudelor, etc), spre a fi feriți de rău și a dobândi pacea lui Hristos. Binecuvântarea se încheie cu formula de concediere: „Mergeți în pace”, la care toți răspund: „Să mulțumim lui Dumnezeu” .

În concluzie, asemănările rânduielii baptismale catolice și cea ortodoxă se datoresc originii lor comune, care se află în rânduiala vechii Biserici creștine. Unele deosebiri dintre aceste rânduieli s-au dovedit a fi dezvoltări ale rânduielii primare dintre două rituri diferite. Altele, însă sunt inovații introduse ulterior în practica romano-catolică, după cum am văzut.

Spre deosebire de Biserica Ortodoxă și de Bisericile Vechi Orientale, Biserica Romano-Catolică a păstrat și aprofundat, după Conciliul II Vatican, deosebirea dintre rânduiala botezului adulților și cea a pruncilor, atât ca solemnitate, cât și ca ritual.

În general se observă că rânduiala botezului catolic e concepută ca o slujbă familială, iar nu ca una a Bisericii.

Tendința de revenire la practica Bisericii primare, manifestată în noua rânduială a botezului, constitue în același timp și o tendință de apropiere de Ortodoxie, apărută pe timpul papei Leon cel Mare, de a amâna, în cazul botezului pruncilor, Taina Mirungerii (Confirmarea) și implicit Sfânta Euharistie, până la 7-12 ani.

Slujba botezului în Bisericile Protestante

Bisericile Protestante, care au luat ființă în urma Reformei din veacul al XVI-lea , dețin diverse variante de rânduieli baptsimale, specifice fiecărei confesiuni. În această diversitate de acte și rugăciuni se paote observa, însă, o asemănare privind structura rânduielilor, datorată, în primul rând, influențelor pe care le-au avut asupra lor rânduielile mai vechi, promovate de marii reformatori, cum sunt: cele din „Cărticele botezului” ale lui Luther, din 1523 și 1526, în comunitățile luterane, rânduiala botezului după Calvin, în comunitățile reformate ș.a .

În teologia protestantă nu a existat și nici nu există unitate în privința interpretării teologice a Botezului. Concepții deosebite s-au vehiculat chiar în cadrul aceleiași confesiuni, în jurul problemei nașterii din nou, ca efect al botezului. De aici s-au ivit apărători sau tăgăduitori ai botezului copiilor .

După Luther, Botezul are în primul rând un caracter eshatologic, fiind „lucrarea instituită de Dumnezeu pentru moartea omului vechi și pentru crearea omului nou în înviere”. Acestei semnificații îi corespunde „semnul” afundării omului în apă, în numele Sfintei Treimi, și al ridicării lui din apă. Botezul e semnul unui legământ dublu. „Dumnezeu s-a unit cu noi în botez – remarcă un teolog protestant – pentru omorârea păcatului și pentru înnoirea omului… Noi încă ne-am unit cu Dumnezeu în botez și ne-am obligat să mortificăm păcatul, suferind pentru el și luptând până la moartea noastră împotriva lui. Botezul conduce astfel la o nouă prețuire a vieții… Botezul îsi găsește desăvârșirea abia în moartea reală… Într-adevăr așa zice drastic Luther, cel ce se botează acela se condamnă la moarte” .

Luther subliniază împotriva concepției catolice medievale a spălării păcatelor prin botez, că păcătosul va trebui să nu fie atât „spălat”, cât mai degrabă „omorât” pentru botez.

După Luther credința împlinește efectiv botezul. Botezul însă nu se fundamentează însă pe credința candidatului, „căci nimeni nu e sigur de credința sa”. Prin această idee el justifică botezul copiilor, care și ei cred, chiar mai ușor decât adulții, deoarece nu au rațiune, care-i mereu opusă credinței .

După învățătura lui Luther, Botezul e taină numai în legătură cu cuvântul lui Dumnezeu, având ca efect iertarea păcatelor, eliberarea de moarte și de satana, renașterea în Duhul Sfânt și dobândirea vieții veșnice. În „Catehismul Mare” din 1529, Luther afirmă: „Botezul nu este o apă oarecare, ci o apă întărită în Cuvântul și porunca lui Dumnezeu și, prin aceasta, o apă sfințită ea devenind o adevărată apă dumnezeiască… Trebuie să înțelegem, deci, deosebirea, că Botezul e cu totul altceva decât orice altă apă, nu din cauza apei naturale, ci fiindcă aici se adaugă ceva mult mai nobil. Însuși Dumnezeu adaugă toată slava Sa, toată tăria și puterea Sa. Asadar, nu e vorba doar de apă naturală, ci de o apă divină, cerească, sfântă și mântuitoare, pe care nu o putem slăvi îndeajuns, și aceasta din cauza Cuvântului, care este Logosul sfânt și ceresc, care nu poate fi lăudat și preamărit îndeajuns, El având și putând toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu. De aici provine deci esența Botezului, care se numește Sacrament (Taina), așa cum a învățat Augustin: accedat verbum ad elementum et fit sacramentum, adică: dacă se adaugă Cuvântul ca element sau la esența naturală, se produce un Sacrament, care este un lucru și un semn sfânt și dumnezeiesc…” . Cuvântul lui Dumnezeu e putere activă în Botez, precedând actul credinței personale: „El m-a iubit mai întâi” și ca urmare pruncii trebuie botezați .

Deși recunoaște caracterul sacramental al Botezului, Luther face distincție între rânduială și materia tainei, pe de o parte, și harul împărtășit, pe de altă parte. Taina nu e considerată ea însăși purtătoarea harului,ca în teologia ortodoxă. Apa botezului nu e considerată sfântă în sine, ea nu are puteri speciale, ci devine o „apă a lui Dumnezeu” abia prin cuvântul ce i se adaugă .

Rânduiala botezului din Carticica lui Luther din 1526 cuprindea: formula de exorcizare și însemnare cu semnul crucii, două rugăciuni (dintre care una numită „a potopului”), rugăciunea de exorcizare, numită marele exorcism, Evanghelia (Marcu X,10-16), binecuvântarea cu punerea mâinilor și rugâciunea Tatăl nostru, lepădarea de satana, botezarea prin afundare, rugăciunea: „Atotputernicul Dumnezeu…, Care te-a născut prin apă și Sfântul Duh, să te întărească cu harul Său, spre viața veșnică”, îmbrăcarea hainei baptismale și slobozirea cu sărutul păcii .

Faptul că Luther a păstrat Botezului caracterul de taină, a făcut ca rânduiala sa baptismală să rețină mai multe elemente din tradiția apostolică decât rânduielile promovate de ceilalți reformatori, Zwingli și Calvin.

După Zwingli, tainele sunt numai semne și simboluri ale harului conferit deja, nu purtătoare și mijloace de conferire ale harului. Premisa botezului e credința experimentată. Botezul e atestarea credinței în Hristos și semnul apartenenței la comunitatea creștină. „Prin botez – zice el – Biserica îl primește public pe acela care e primit încă de mai înainte prin har” . Botezul copiilor e semnul că aceștia fac parte din poporul lui Dumnezeu.

Ca urmare a acestei concepții despre Botez, rânduiala propusă de Zwingli în 1525 era deosebit de simplă și de departe de tradiția veche. Ea cuprindea: întrebarea adresată nașilor dacă doresc ca pruncul să fie botezat și care îi este numele, rugăciunea numită „a potopului”, Evanghelia, întrebările înainte de botez, actul botezului, darea veșmântului alb și slobozirea cu sărutul păcii .

În Bisericile reformate, Botezul e considerat ca „ primire în legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul Său”. Acest concept e adus ca argument pentru susținerea botezului pruncilor. Se menționează însă, că la botezul pruncilor e necesară mărturisirea credinței, făcută de părinții acestora .

După Calvin, Botezul e o „făgăduință”, o „însemnare” sau chiar o „referire” la actul soteriologic al lui Hristos; e un „semn” prin care Dumnezeu îi dă credinciosului certitudinea mântuirii, săvârșită în Hristos. Prin aceasta, Calvin a separat strict actul botezului de opera mântuitoare a lui Hristos, anulând orice legătură între Botez și lucrarea harului divin . Rânduiala sa baptismală, din 1543, cuprindea doar: o rugăciune, Tatăl nostru, alocuțiunea adresată nașilor că vor crește pruncul în credința Bisericii ( Simbolul apostolic), darea numelui, actul botezului și binecuvântarea .

Săvârșitorul botezului, în Bisericile Protestante, este pastorul, iar în caz de necesitate și laicul , excepție făcând reformații care nu recunosc botezul săvârșit de un laic .

Locul săvârșirii botezului e biserica, excepțiile fiind admise numai în caz de necesitate.

Se recomandă, la fel ca în rânduiala baptismală anglicană, ca săvârșirea botezului să aibă loc duminica, în cadrul serviciului divin public al comunității,sau în zilele de peste săptămână când sunt suficienți credincioși de față pentru a reprezenta Biserica respectivă .

Bisericile Protestante nu utilizează forma tradițională de administrare a botezului afundarea, ci stropirea sau turnarea apei peste candidat .

Confirmarea se administrează separat de botez, la vârsta de 12-14 ani, nefiind considerată ca taină, ci doar ca o repetare a legământului făcut la bitez, de data aceasta chiar de către candidat. Confirmarea este precedată de o instruire catehetică și urmată de admiterea candidatului la Cina Domnului .

Rânduielile baptismale ale diferitelor Biserici protestante sunt multe și variate, marcate fiecare de specificul „confesional”, însă respectând toate aceiași structură.

Botezul din necessitate : În cazul săvârșirii botezului de necesitate, trebuie să fie de față părinții și nașii pruncului sau alți martori.

Dacă se săvârșește rânduiala obisnuită, se va rosti o exorație adecvată. Se poate săvârși însă, rânduiala prescurtată, care constă din: formula introductivă, Evanghelia, mărturisirea credinței, actul botezului și rugăciunea de mulțumire( alcătuită liber).

În caz de primejdie nemijlocită de moarte, pastorul va rosti formula de rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, primește acest copil în milostivirea Ta”; și îndată îl va boteza rosting apoi rugăciunea de mulțumire și Tatăl nostru .

Botezul unui adult : Biserica Evanghelică-Luterană utilizează și pentru botezul adulților rânduiala botezului pruncilor, cu următoarele modificări:

1. Alocuțiunea ținută la începutul rânduielii e specifică botezului adulților .

2. Se citește Evanghelia de la Ioan III, 5-8.

3. După Evanghelie, săvârșitorul se adresează candidatului, zicând: „Ai fost chemat, prin Domnul nostru Iisus Hristos, la împărăția lui Dumnezeu, să fii smuls, prin Sfântul Botezul, din puterea celui rău, sa fii dat lui Hristos și să devii membru al comunității Lui. Mărturisește, deci, (împreună cu mine) credința lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt” . Candidatul rostește apoi Simbolul credinței (apostolic) .

4. Candidatul e întrebat, înainte de botez: „Vrei să fii botezat?”; iar el răspunde: „Da, vreau”. Apoi își închină capul deasupra cristelniței, iar nașii țin mâna deasupra lui. Pastorul stropește sau umezește capul lui, de trei ori, rostind formula botezului.

Sub influența spiritului refomator, s-a ajuns în Bisericile protestante la o simplificare excesivă a rânduielii botezului și la o diversificare a lui în diferitele „confesiuni” ale reformei, pierzându-se multe din actele esențiale și semnificațiile sacramentale ale vechii rânduieli din Biserica primară. Astfel, în unele rânduieli ale botezului în Bisericile protestante s-au păstrat din rânduiala primară numai mărturisirea credinței și actul botezului în numele Sfintei Treimi. În altele mai pot fi întâlnite acte și rugăciuni cu un slab caracter exorcizant și o renunțare la satana.

Dintre inovațiile întâlnite în aceste rânduieli, unele au fost păstrate de la romano-catolici, cum sunt rostirea simbolului apostolic și separarea Botezului de Confirmare și Cina Domnului; altele sunt consecințele diminuării caracterului sacramental al Botezului, ca de exemplu lipsa sfințirii apei baptismale și a binecuvântării untdelemnului, renunțarea la ungerea prebaptismală și la cele mai multe din actele postbaptismale.

Raportate la rânduiala ortodoxă, rânduielile botezului din diferitele Biserici protestante își exprimă originea comună în măsura în care au păstrat elementele principale și semnificația lor din tradiția apostolică. Respingerea caracterului de taina a Sfântului Botez este însă contrară tuturor mărturiilor consemnate de Sfânta Scriptură.

Unele Biserici ale Reformei au renunțat la întreaga teologie veche a Botezului, considerându-l numai un simplu „semn” sau „simbol” al apartenenței la poporul lui Dumnezeu. Acest fapt a generat o maximă simplificare și diversificare a rânduielii botezului ”.

CAPITOLUL VII :

TAINA BOTEZULUI

ÎN VIAȚA BISERICEASCǍ

1) Participarea la viața în Hristos prin Taina Botezului:

Deoarece e ființă creată de Dumnezeu, omul e o mare taină, la fel cum Sfânta Treime este cea mai mare taină a creștinătății.

Din Sfânta Scriptură de la Facere I, 27, știm că Dumnezeu a pus în fundamentul ființei omului o pecete dumnezeiască.

Începând cu Sfinții Părinți și până în ziua de astăzi, s-au întâmpinat greutăți în cercetarea acestei taine, de către cei care au încercat să definească chipul lui Dumnezeu în om.

Vorbind despre chip și asemănare, Sfântul Grigorie de Nissa ține să precizeze că „prin termenul de chip” se arată ceea ce este omul în sine de la creație, iar prin „asemănare” se arată ceea ce este omul în potență, ceea ce trebuie să devină. Chipul îl avem din momentul creației, iar asemănarea o dobândim cu timpul prin realizarea acestui chip. Prin aceasta, „omul este un lucru mare și de cinste ”, iar „chipul lui Dumnezeu în om constă în prezența tuturor bunurilor din ființa omului”, Sfântul Grigorie punând un accent deosebit „pe elementul iubirii, pentru că Dumnezeu e însăși dragostea și izvorul dragostei” .

‘Vorbind despre chipul lui Dumnezeu în om Sfântul Grigorie Palama include în această noțiune, atât sufletul cât și trupul: „Noi nu dăm numele de om separat de suflet sau de trup, ci amândouă împreună, căci omul întreg a fost creat după chipul lui Dumnezeu” .

În scrierile Sfinților Părinți „chipul” lui Dumnezeu în om este atribuit fie demnității împărătești a omului fie superiorității sale în cosmosul sensibil, fie naturii lui spirituale etc. , uneori facultăți de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a viețui în comuniune cu El, cu posibilitatea de a participa la Dumnezeu, cu prezența Duhul Sfânt în suflet .

Dincolo de aceste aprecieri, este clar că Dumnezeu are o preocupare și o prețuire deosebită fața de om. „Hotărârea divină de a săvârși mântuirea omului vine să confirme valoarea lui excepțională. Nimic din această lume nu este asemenea omului. El reprezintă apogeul creației” .

După învățătura dascălilor Bisericii, chipul lui Dumnezeu în om ia ființă o data cu zămislirea”. Sfântul Iustin Martirul arată că „sufletele sunt create o data cu proprile lor trupuri” . În concluzie zămislirea e o lucrare, la care ia parte și omul dar și Dumnezeu care are calitatea de coautor, nu e un act pur și simplu omenesc. De aici rezultă că Dumnezeu este și rămâne stăpânul vieții, omul neavând drepturi depline asupra celui zămislit și neputând atenta la viața lui. Tot din învățătura creștină rezultă că provenim dintr-o singură pereche de oameni deci suntem înrudiți prin chip cu orice om , cu întregul neam omenesc.

“ În Aeropagul din Atena Sfântul Apostol Pavel ținea să precizeze că toți „suntem din neamul lui Dumnezeu” și că „Dumnezeu a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască pe toată fața pănântului” ( Faptele Apostolilor 17,26).

Chipul lui Dumnezeu în om este, deci, de o valoare inegalabilă, ceea ce presupune și marea responsabilitate ce revine omenirii, ca un dar al lui Dumnezeu pe care-l dobândim odată cu zămislirea ca o proprietate prin colaborare, ca un drept la viață a fiecărei creaturi.

Omul a fost creat de Dumnezeu din iubire, spre a-l face părtaș iubirii divine, în comuniune cu El. „Dar nu numai puterile cerului stau în jurul omului îndemnându-l, îmbiindu-l, și ajutându-l să recunoască, să devină conștient de prezența lor, ci și de puterile spirituale ale iadului ce luptă spre a pătrunde în el. Iisus Hristos sau harul dumnezeiesc se află în om chiar de la Botez, dar duhurile rele, încetând tot de la Botez de a se afla în el, se străduiesc să pătrundă în el din afară” . Cedând ispitelor diavolești, omul se înstrăinează de Dumnezeu și își slăbește comuniunea cu Creatorul său. Chipul lui Dumnezeu nu se distruge, ci a rămas acoperit de zgura păcatelor așteptând pe Cel care să-l ajute să o înlăture, să-l restaureze ridicându-l într-o nouă comuniune, spre o nouă lumină.

Chiar de la cădere, Dumnezeu împlantează în om o rază de nădejde, care împreună cu „chipul” – alterat dar nu ucis – l-au făcut mereu să tindă spre luminile cerului, i-au ținut aprins dorul de asemănarea cu Creatorul. „Asemănarea cu Dumnezeu, desăvârșirea sau îndumnezeirea nu înseamnă identificarea cu Dumnezeu, ci un act de particiare la atribuțiile lui Dumnezeu pe măsura firii create. Oamenii care au dobândit asemănarea cu Dumnezeu sunt sfinții, Dumnezeu voind ca toți oamenii să se mântuiască. Întreg Vechiul Testament stă mărturie preocupării pentru ridicarea omului întru asemănare, Dumnezeu întrținând nădejdea unui Restaurator mai ales prin proorocii care au căutat să contureze din ce în ce mai clar rostul și scopul Celui ce va veni să-l mântuiască. De aceea Sfântul Apostol Pavel numește Vechiul Testament „un pedagog despre Hristos” ( Galateni 3,24).

Sfânul Atanasie cel Mare în „Despre Întruparea Cuvântului” aduce o clarificare în ceea ce privește rostul întrupării Mântuitorului. Astfel, după dreptate omul trebuia să moară, deoarece a călcat porunca lui Dumnezeu, dar după iubire Dumnezeu nu-și putea distruge creatura Sa. Era, deci, necesară o ființă care să împace dreptatea cu iubirea. Cel ce putea împlini împăcarea trebuia să fie om, ca să sufere moartea și în același timp Dumnezeu, ca să poată învia din morți. Împlinitorul împăcării a fost Mântuitorul Iisus Hristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat, care a murit ca om și a înviat ca Dumnezeu. Ca Dumnezeu întrupat prin firea Sa omenească are recapitulat pe toți oamenii ca să poată împăca pe toți cu Dumnezeu și în același timp să învie spre a-i scăpa de moarte.

Mântuitorul Iisus Hristos nu reduce lucrarea Sa mântuitoare doar la întrupare, ci continuă mereu ridicarea firii omenești spre îndumnezeire, prin lucrările mântuitoare. Prin patimile și moartea Sa, Mântuitorul pecetluiește argumentul dragostei Sale, ca punct culminant al biruinței asupra tuturor amăgirilor și ispitelor diavolești, jertfa Sa dând dovada dragostei supreme, „iubindu-i pe ai Săi până la capăt” (Ioan 13, 1).

Lucrările mântuitoare nu se opresc la jertfa de pe cruce, ci urcă spre strălucirea îndumnezeirii firii omenești, prin înviere, o dată cu Mântuitorul find recapitulați întru Sine și toți oamenii. Fiul lui Dumnezeu introduce în sânul Sfintei Treimi firea omenească îndumnezeită și prin aceasta și o noutate în componența Sfintei Treimi, care cuprinde în Sine și firea omenească îndumnezeită. Dar nici aici nu se oprește dragostea „cea mai presus de minte și de cuvânt a lui Dumnezeu”, ci din jertfa Mântuitorului să se hrănească până la sfârșitul veacurilor madularele Bisericii, înzdrăvenindu-și puterile lor din „apa cea vie” care se actualizează prin Sfintele Taine în Biserică.

Prin Sfintele Taine, lucrările mântuitoare ale Fiului lui Dumnezeu se fructifică în mădularele Trupului tainic al lui Hristos, Biserica. Începutul acestor rodiri îl face taina Sfântului Botez care renaște și restabilește chipul lui Dumnezeu în om, deschizând calea spre asemănarea cu El și spre îndumnezeire. Diadoh al Fotichiei scrie: „Două lucruri ne aduc harul cel sfânt, prin Botezul nașterii, dintre care unul covârșește nemărginit pe celălalt. Cel dintâi se înnoiește în apa însăși și luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru, iar celălalt așteaptă să înfăptuiască îmoreună cu noi „asemănarea”… Sfântul har al lui Dumnezeu readuce, întâi, prin Botez „chipul” omului credincios la forma în care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumusețea „asemănării”, (harul) înflorește o virtute prin alta și înalță chipul sufletului din strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării…, dar desăvârșirea asemănării o vom cunoaște abia din iluminarea Sfântului Duh” . Asemănător scrie și Sfântul Grigorie de Nissa: „Nu e cu putință să existe înviere (a omului), dacă înaintea ei nu merge botezul” .

Necesitatea acestei Sfinte Taine e prevăzută începând cu textele Sfintei Scripturi, în care se arată că: „de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va intra în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Botezul se impune ca o restaurare a chipului slăbit prin păcatul strămoșesc, ce împiedică ridicarea omului întru asemănare, prin urmările sale: „Printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea…” (Romani 5, 12). Păcatul a slăbit și întunecat chipul lui Dumnezeu în om și totodată a slăbit și comuniunea dintre om și Dumnezeu. Botezul restabilește și comuniunea slăbită prin păcat.

Biserica noastră învață că harul Botezului nu lucrează automat comuniunea cu Dumnezeu, ci numai într-o împreună lucrare cu El deoarece „Dumnezeu e ascuns în porunci și în măsura împlinirii lor, Dumnezeu se descoperă”. Ori, păzirea poruncilor presupune străduințe neîncetate din partea creștinului, în sensul că adevărata „credință este cea lucrătoare prin iubire”(Galateni 5, 6).

Grație acesteia, credinciosul ajunge la o întreită cunoaștere, prima dintre ele fiind cea a lui Dumnezeu. în urma multor străduințe bazate pe sinergism, cunoaștem atotputernicia și bunătatea lui Dumnezeu, adică pe Bunul și Îndelungrăbdătorul Dumnezeu. În acest urcuș de împreună lucrare putem constata și intervenția diavolului care încearcă să ne abată din calea adevărului – o a doua cunoaștere. Cea de-a treia cunoaștere e cea a persoanei noastre. Cunoașterea de sine însuși a creștinului se adâncește prin intervenția celor două puteri diametral opuse: a harului dumnezeiesc și cea a ispitelor diavolești. Se cere, continuă încordare în lupta cu păcatul, pentru a îndrepta și statornici caracterul omului. Prin sinergism dobândim o adâncă și largă cunoaștere, învățătura Bisericii Ortodoxe legând îndumnezeirea omului de împreuna lucrare cu harul.

O altă trăsătură privitoare la taina Botezului e aceea a botezării pruncilor, practică părăsită de unii creștini. Cel ce vine la botez nu e cu totul străin de Dumnezeu, având chipul Său în el atunci și noul născut, pe baza aceleiași legături, trebuie să-și întărească această legătură. În practica ei de veacuri, Biserica întotdeauna i-a botezat pe noii născuți, „chipul” fiind o temelie a legăturii în Dumnezeu. Sfânta Scriptură stă mărturie că orice om, deci și pruncii, au o legătură cu Dumnezeu pe baza „chipului” și deci și a credinței. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos subliniază: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit lauda” (Matei 21, 16) sau: „Cine va sminți pe unul din aceștia mai mici care cred în Mine” (Matei 18, 6). Pentru mărturisirea credintei celui nou-născut, Biserica aduce la Botez mărturia nașilor tot pe baza textelor relevate și a procedurii neotestamentare.

Biserica i-a botezat pe copii de la întemeierea ei, ceea ce atestă și înscripțiile de pe mormintele unor copii aflate în catacombele din Roma. Aceiași practică a fost păstrată și în primele Biserici ale Reformei. Abaterea de la drepta credință a Bisericii – în cazul acesta nebotezarea copiilor – poate fi atribuită și slăbirii chipului lui Dumnezeu, datorată păcatului strămoșesc și mai ales a păcatelor personale” .

“Apostolul Pavel folosește o logică teologică baptismală: toți cei care cred în Hristos, toți cei care sunt mădulare ale trupului lui Hristos, Biserica, sunt botezați și au un nume. Înnoirea, îmbrăcarea cu Hristos începe, în sens temporal dar mai cu seamă eshatologic, cu Botezul. Botezul este un început, și orice început e temelie pe care se clădește, de aceea temelia Botezului e temelia solidă pe care noi clădim cu puterea Mântuitorului Iisus Hristos și cu lucrarea harului Duhului: „La început era Cuvântul…” (Ioan 1, 1) și Cuvântul este începutul, și pentru că este început e temelia creației și a re-creației, a Răscumpărării. De aceea noi ne botezăm „în numele lui Hristos”. Apelativele pe care le folosește foarte frecvent Apostolul Pavel: „sfinți” (Romani 1, 7; 8, 27 etc), „frate” (Romani 8, 29 etc), „slugă” (Romani 1, 1 etc), „creștin” (Fapte 11, 26; 26, 28; I Petru 4, 16) înseamnă: „botezat”, cel care are temelia solidă a Botezului și care clădește pe această temelie, iar „botezat” înseamnă „mădular” al trupului lui Hristos, Biserică: „Este un Domn, o credință, un Botez… iar fiecăruia i s-a dat harul… la zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 5, 7, 12).

Toată lucrarea sacramentală a Bisericii este „în numele lui Hristos”, în numele celui jertfit, în numele Jertfei. Jertfă are un nume mare, pentru că Iisus Hristos, cel care a adus aceasta Jertfă, are un „nume mare”. „Numele lui Iisus” începe să lucreze în noi la Botez, începe dar nu se termină cu Botezul, de aceea Botezul este început, temelie.

Expresia „în numele lui Hristos” este o expresie în primul rând baptismală. Epistolele Apostolului Pavel, precum și Faptele Apostolilor, clarifică Botezul și îl descrie ca o lucrare sacramentală „în numele lui Hristos”. Botezul nu poate fi separat de Hristos, Botezul nu poate fi înțele fără Hristos și numele lui Hristos, iar numele lui Hristos în lucrarea Botezului include și lucrarea Duhului și voința de mântuire a Tatălui.

„Numele” lui Hristos e putere și garanție a puterii și lucrării jertfei Fiului lui Dumnezeu. De aceea, prin Botez noi participăm la „numele” lui Iisus. Și dacă prin Botez noi participăm la această putere a numelui lui Iisus, noi înșine trebuie să avem un nume, un nume de Botez. Mântuitorul Iisus Hristos ne cunoaște pe noi cu acest nume de Botez, ne mântuiește pe noi cu acest nume cu care ne cunoaște prin Botez. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne cheamă pe noi „pe nume” (Ioan 10, 3). Foarte important este acest lucru. Mântuitorul Iisus Hristos nu ne poate chema pe noi pe alt nume căci El ne cunoaște pe noi din îngroparea noastră împreună cu El prin Botez. Pe numele Botezului ne cheamă pe noi Păstorul cel bun. El ne cheamă pe numele nașterii din nou, pe numele nașterii din apă și din Duh, pe numele Botezului. Nu ne poate chemă pe alt nume pentru că Botezul este temelia pusă între noi înșine de însuși Mântuitorul Hristos, e temelia vieții noastre în Dumnezeu, și nimeni nu poate să pună o altă temelie decât cea deja pusă de Mântuitorul Iisus Hristos prin Botez, Argumentul că numele este dat la naștere, la opt zile printr-o rugăciune, ierurgie la punerea numelui pruncului, este superficial; de la naștere și până la Botez pruncul se găsește într-o expectativă baptismală. Însăși rugăciunea punerii numelui face aluzie clară la unirea sacramentală, reală prin taina Botezului și prin taina Sfintei Euharistii: „Și dă, Doamne, ca numele Tău cel sfânt să rămână legat de dânsul, atunci când se va uni, la vremea cuvenită, cu Biserica ta cea sfântă, desăvârșindu-se prin înfricoșătoarele taine ale Hristosului Tau”. Numele dat la opt zile printr-o rugăciune e numele cu care copilul se botează, se desăvârșește și nu e posibil ca acest nume dat la opt zile să fie schimbat la Botez, dar e posibil ca un al doilea nume să fie adăugat, dacă împrejurările cer și justifică acest lucru.

Botezul e începutul și temelia stabilirii unei noi relații personale, nominale cu Mântuitorul Iisus Hristos, cu „numele Lui”, adică cu puterea și autoritatea lui Hristos. Botezul stabilește un curs ireversibil către o condiție ontologică: mântuirea.

Botezul e un dialog cu începuturi mistice între: Hristos – cel care se botează – cel care botează. Cel care botează, la dorința celui botezat, sau la dorința nașilor lui, invocă sau cheamă „numele” lui Iisus Hristos peste cel care se botează (Iacob 2, 7: noi suntem chemați în „numele cel bun” al lui Iisus) și cel botezat cheamă, merge și întâlnește numele lui Hristos (fapte 22, 16: „sculându-te, botează-te… chemând numele Lui”).

Relația: simbol – realitate, de natură mai mult filozofică, este de fapt însăși relația teologică materie – taină. Dezbrăcarea de haine a celui care se botează și îmbracarea de după Botez cu haine noi și curate este însăși dezbrăcarea omului celui vechi, învechit de păcat, de puterea lucrării păcatului și îmbrăcarea lui cu puterea cea nouă și de viață dătătoare a Botezului, cu puterea biruinței asuprea păcatului și simbolul acesta e parte a realității materie – taină, materialitate – sacramentalitate. Cel care se botează face exact mișcarea inversă pe care au făcut-o Adam și Eva după căderea în păcat: „cel care se botează nu-și acoperă rușinea, păcatul, ci îl descoperă, îl arată în văzul tuturor, pentru a fi curățat în apa Botezului așa cum Mântuitorul Iisus Hristos „pe față” biruiește prin cruce asupra păcatului.

Relația consecutivă: dezbrăcare – îmbrăcare (Galateni 3, 27; Coloseni 3; 9-12) e parte a relației materie – taină. Afundarea în apă și apoi ieșirea din apă a celui care se botează e îngroparea (acum) cu Hristos, moartea pentru păcat, și (începutul) învierii (care va fi atunci la parușie) cu Hristos. Textele de la Romani 6, 3-4 și Efeseni 5, 14 ne arată nouă această lucrare a Botezului. De aceea, cel care se botează se deșteptă din somnul adânc al păcatului, se scoală din moartea păcatului și el este luminat de Hristos. Și așa cum cel care se botează își pune o haină nouă, o haină a curăției Botezului, o haină a luminii, tot astfel își pune un nume nou, un nume curat, un nume luminat, un nume pe care acum îl cunoaște Hristos în numele căruia s-a botezat.

După Apostolul Pavel, acțiunea Botezului este dublă:

a. Îmbrăcarea cu Hristos; pentru că Botezul e „în (numele) lui Hristos”, atunci cel care se botează se îmbracă cu (numele lui) Hristos. „Îmbrăcarea cu” înseamnă de fapt unirea – sacramentală, harică – cu Hristos și din această unire nu rezultă un amalgam, sau o realitate materială sau spirituală, ci este o unire care crează o relație de filiație: „toți suntem fii lui” pentru că câți în (numele lui) Hristos v-ați botezat, în (numele lui) Hristos v-ați îmbrăcat” (Galateni 3, 26-27).

b. Unirea cu Hristos în moarte și înviere; unirea celui botezat este „cu (numele lui) Hristos”, adică este cu puterea răscumpărătoare a numelui lui Hristos, cu Hristos cel mort și înviat. Noi ne-am botezat „în Hristos”, dar de fapt noi ne-am „botezat întru moartea Lui (Hristos)” (Romani 6, 3), iar consecința eshatologică e credința noastră în înviere: „credem că vom viețui împreună cu El” (Romani 6, 8). În acest fel Botezul nu este un act ritual oarecare, ci este îngroparea reală împreună cu El: „ne-am îngropat împreună cu El în Botez”.

Îmbrăcarea și unirea cu Hristos în Botez, au caracter și putere mântuitoare la nivel personal și din, prin persoană se revarsă nestăpânit de legi umane în comuniune.. Există un dialog permanent între persoana care se botează și comuniunea căreia acea persoană îi aparține prin Botez, există un dialog permanent între mădular și trup, între „eu” și „noi”. Prima acțiune sacramentală a Bisericii, intrată în istorie, a fost aceea de a boteza. Dar Botezul e individual, personal, lucrarea lui e personală. Nu se botează mădularul trupului ci se botează persoana care prin Botez, și apoi prin Sfânta Euharistie, devine mădular al trupului lui Hristos.

Pentru că noi ne botezăm „în numele lui Hristos” (Fapte 2, 38), pentru că Păstorul cel bun ne cheamă pe noi „pe nume” (Ioan 10, 3), pe numele și cu numele nostru de Botez, pentru că „numele Domnului” mântuiește (Romani 10, 13), pentru că noi avem un „nume nou” scris pe noi de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, cu litera harului și cu „degetul lui Dumnezeu” (Luca 11, 20), pentru toate acestea, numele noastre pot fi scrise în ceruri, numele nostru ne poate pune în legătură cu cerul.

Legătura: Botez – nume – scrisoare sau scriere – carte – viață sau mântuire sau ceruri sau împărăția lui Dumnezeu, poate fi descoperită în multe din textele biblice care se referă la „cartea vieții” sau „cartea celor vii” sau „cartea cerurilor”.

„Cartea vieții” este un document, dar este un document scris „nu cu cerneală” (II Corinteni 3, 3), ci cu sângele Jertfei Răscumpărătorului, „cartea vieții” e de fapt documentul mântuirii în care este scris și numele nostru, numele celor care „și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apocalipsa 7, 14). În această „carte” sunt scris încă de la crearea lumii numele celor care se vor mântui (Apocalipsa 20, 15) și care vor merge la „Ierusalimul ceresc” (Apocalipsa 21, 27). Numele nostru e înscris în acest „pașaport”, în această „carte” la Botez. Cu cartea Botezului călătorim noi către împărăția lui Dumnezeu. Dar noi acum suntem „călători” către împărăție, dar nu suntem mântuiți, de aceea Apocalipsa 3, 5 sugerează că și cel botezat, al cărui nume de Botez se află scris în „carte” poate fi șters de acolo dacă cel botezat nu păstrează curată haina și numele nou al Botezului. Schimbarea numelui de Botez pare să fie o imposibilitate teologică, sacramentală.

Legătura între temelie – pecete – nume e arătată și de Apostolul Pavel la 2 Timotei 2, 19: „Dar temelia cea tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: Cunoscut-a Domnul pe cei care sunt ai săi; și să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului”. Cel care stă pe această temelie neclintită are o pecete, iar conținutul acestei peceți este dublu:

a. Coborâtor, de la Dumnezeu la om; Dumnezeu cunoaște pe cei ce sunt ai săi. Și pentru că Dumnezeu ne cunoaște permanent, ne cheamă permanent pe noi pe nume, El ne cunoaște pe nume, pe numele de Botez.

b. Suitor, de la om la Dumnezeu; ca o consecință a faptului că Dumnezeu ne cunoaște pe nume și ne cheamă pe nume, adică personal, cel care este cunoscut de Dumnezeu și care cheamă „numele” lui Dumnezeu trebuie să se depărteze de la „nedreptate”, adică de la păcat “ .

2) Importanța Botezului pentru mântuire:

Botezul pune început vieții creștine. Prin Botez se intră în Biserică, iar cel care îl primește devine membru sau mădular al Trupului lui Hristos, care este Biserica. Prin Botez ni se iartă păcatul strămoșesc, cu care fiecare ne naștem și păcatele personale săvârșite până la data primirii lui dacă persoana în cauză este matură. Botezul se săvârșește de către episcop sau preot prin întreita afundare, botez însemnând afundarea în apa sfințită, în numele Sfintei Treimi, conform poruncii Mântuitorului dată Sfinților Săi Ucenici și Apostoli după Înviere: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh…” (Matei 28, 19). Botezul e absolut necesar pentru mântuire, căci numai prin el intrăm în comuniune cu hristos, ne îmbrăcăm în El (Galateni 3, 27), intrând în împărăția lui Dumnezeu. Când îi trimite pe ucenici la propovăduire, Mântuitorul le spune răspicat: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel care va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16), iar lui Nicodim îi spune, de asemenea, lămurit: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Prin Botez murim păcatului și renaștem la viața nouă și sfântă în Hristos, aceasta fiind semnificația teologică adevărată a cufundării și scoaterii din baia Botezului, adică îngroparea de trei zile cu Hristos, sau îngroparea păcatului și învierea cu El sau nașterea din nou (Romani 6, 4-5).

Botezul creștin s-a săvârșit pentru prima dată la Cincizecime sau la Pogorârea Duhului Sfânt, când Sfinții Apostoli au primit puterea harului să săvârșească lucrările sfințitoare în Biserică. Mântuitorul Hristos nu S-a botezat cu botezul creștin, ci a primit în Iordan botezul lui Ioan Botezătorul sau botezul pocăinței (Matei 3, 1, 5-6; Marcu 1, 41; Luca 3, 3). El era un fel de spălare rituală care îndeamnă la părăsirea vieții păcătoase, dar nu aducea mântuirea. Mântuitorul S-a botezat nu pentru pocăință, căci nu avea păcate, ci ca să arate Sfânta Treime, să fie arătat lumii în vederea începerii activității publice. De aceea, noi, creștinii, nu ne botezăm cu botezul lui Ioan, ci cu cel creștin, instituit de Mântuitorul, care nu mai era „cu apă spre pocăință, ci cu Duhul Sfânt și cu Foc” (Matei 3, 11; Fapte 1, 5; 19, 1-6). De aceea, Botezul creștin e Taina care șterge păcatul strămoșesc și păcatele personale și nu este doar un simbol; el lucrează mântuirea credinciosului, încadrându-l în Biserică. Botezul creștin e absolut necesar pentru mântuirea tuturor oamenilor, pentru că toți moștenesc păcatul strămoșesc, cum ne învață Sfântul Apostol Pavel (Romani 5, 12), și pentru că numai Botezul cu apă și cu Duhul Sfânt, ca naștere din nou, ne aduce iertarea în împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3, 3-7). El este, așadar, necesar atât celor vârstnici cât și copiilor. De aceea Biserica îl împărtășește sau îl administrează pruncilor de curând născuți, pentru a le asigura mântuirea sau intrarea în împărăția lui Dumnezeu.

Dacă Noe și familia sa au scăpat de potop, care închipuia Botezul creștin, cu ajutorul corabiei, la fel scăpăm de potopul păcatului prin Botez și prin lucrarea darului Duhului Sfânt, care trebuie să aibă în vedere și pe prunci (I Petru 3, 20-21). Și, în sfârșit, așa cum tot otopul a fost mântuit prin trecerea prin Marea Roșie, sub călăuzirea stâlpului de foc și a norului, ca simbol al Botezului, la fel creștinii sunt izbăviți de robia păcatului, prin apa Botezului și sub adumbrirea Duhului Sfânt, simbolizat de nor și stâlpul de foc. De la el nu pot fi opriți copii sau pruncii .

Consistența omului stă în chipul dumnezeiesc ce se menține în el prin iradierea modelului divin și prin efortul omului de a se menține în comuniune cu Dumnezeu. În această relație cu Dumnezeu, omul intră în mod deplin prin botez: i se dă un nume, e deci persoană destinată dialogului cu Persoana supremă.

Nicolae Cabasila: „Cât despre cuvintele „naștere din nou” și „creare din nou”, arată că cei prin mijlocirea botezului au fost născuți și aduși la o viață nouă, au avut această viață nouă înainte, în tocmai ca și marmura unei statui stricate, pe care meșterul o cioplește din nou, ca să-i redea frumusețea de la început…”.

Aspectul dinamic al progresului, care ține de persoană: „V-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui și v-ați îmbrăcat în cel nou, care se înnoiește spre deplina cunoștință după chipul Celui ce l-a zidit” (I Cor. III, 10). Din această cauză, botezul mai e numit de părinți și „luminare”.

CONCLUZII

După cum intrăm în curte prin poartă și în casă prin ușa, tot așa omul intră în împărăția lui Dumnezeu prin sfântul Botez. De aceea, părinții bisericești din vechime, în scrierile lor, au numit taina botezului: „ușa mântuirii”.

În lumea aceasta văzută și sfințită omul vine prin naștere firească din părinți trupești, iar pentru împărăția lui Dumnezeu omul se naște prin sfântul Botez – „din apă și din Duh”. De aceea, în Sfânta Scriptură, Botezul se numește încă „nașterea cea de a doua” sau „baia nașterii celei de a doua”.

Din părinți trupești se naște pentru o viață vremelnică pământească, se naște pentru lumea aceasta trecătoare și înșelătoare. Iar prin Botez omul se naște pentru o viață veșnică, duhovnicească, făcându-se cetățean al împărăției lui Dumnezeu celei slăvite, care e gătită tuturor credincioșilor prin jertfa de cruce a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Prin scufundarea în apă, prin anumite semne văzute, ce însoțesc sfântul Botez, prin binecuvântarea preotului, se revarsă Duhul lui Dumnezeu dătător de viață, făcându-ne din oameni muritori și supuși păcatului, copii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai împărăției Sale.

Prin Taina Sfântului Botez, și prin asemănarea cu Hristos, a cărui viață prin credință și ascultare a fost o stare permanentă de jertfa înaintea Tatălui, smerenia creștină e calea „atât a nașterii din duh, cât și a roadelor duhului și pe ea și-a întemeiat Mântuitorul învățătura Sa, după cum spune Sfântul Ioan Hristostom, care consideră smerenia „mama, rădăcina, hrana, temelia și legătura dintre toate celelalte bunuri (virtuți)”. La fel se exprimă și Sfântul Grigorie cel Mare, iar Sfântul Ioan Casian consideră smerenia fundamentul inimii capabile de fapte ale desăvârșirii și carității. La rândul său, Fericitul Augstin spune că smerenia deschide inima spre slujirea lui Dumnezeu ca o condiție a primirii si păstrării harului divin, care e ca o ploaie fecundă ce se revarsă peste înălțimi, dar care se adună în vale, întru cât vârfurile nu o pot reține, pe când văile se umplu și dau verdeață. Având în vedere faptul că, lipsa luminii e deja întuneric și că răul din suflet nu poate fi scos și îndepărtat fără ajutorul lui Dumnezeu, reactualizarea harului mântuitor a Sfântului Botez ca jertfă a lepădării de sine, ca asemănare cu adâncul lui Dumnezeu în smerenia lui Hristos, e lucrul cel mai de seamă din viața creștină.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

A) IZVOARE BIBLICE:

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001

B) IZVOARE PATRISTICE:

SIMEON AL TESALONICULUI, Despre sfintele taine, cap. 62, trad. rom.

SIMEON AL TESALONICULUI , Despre Sfintele Taine, cap. 62, trad. rom., de Toma Teodorescu.

C) CĂRȚI, STUDII ȘI ARTICOLE:

ABRUDAN, Pr. lector D., Aspecte ale antropologiei în Vechiul Testament, în « Studii Teologice », nr. 3-4/ 1978.

BODNAR, Pr. T., Botezul cel adevărat, în «  Mitropolia Moldovei și Sucevei », an 1970, nr. 11- 12.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în « Ortodoxia », XI ( 1959), nr.3.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Explicarea Botezului în   Catehezele baptismale ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în «  Studii Teologice », an 1970, nr. 7- 8.

BRANIȘTE, Preot. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Nemira, 2002; Ediția a treia.

BRANIȘTE, Preot. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.

FERICITUL, Ieronim Grecul, Despre efectele Botezului și semnul distinctiv al creștinului, în «  Mitropolia Ardealului », anul 1989, nr. 4.

MANOLACHE, Dr. Anca, Sfânta Taină a Botezului, în «  Glasul Bisericii », an 1978, nr. 5- 6.

MIHĂLȚAN, Episcopul Oradei, Ioan, Restaurarea chipului lui Dumnezeu în om prin Taina Sfântului Botez,an. 1985; nr. 11-12; Mitropolia Banatului.

MOȘOIU, Pr. Dr. Nicolae, Botezul în Duhul Sfânt” în învățătura Sfântului Noul Teologul în “ Revista Teologică”, an 1995, nr. 3.

MOȘOIU, Pr. Dr. Nicolae, Despre darurile Sfântului Botez, în “ Telegraful Român”, an 124 ( 1976), nr. 1- 2.

NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Edit. Episcopia Dunării de Jos; Galați 2001.

NICOLAE, Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere și studiu introductiv de Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1946.

PETRE, Pr. Silviu Pufulete, Nume, botez, mântuire, în “ Glasul Bisericii”, nr. 4-6/ 2007.

RADU, Pr. Prof. Dr. Gh., Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și probleme intercomuniunii, ed. Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.

RADU, Coord. Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986

RĂMUREANU, Pr. Prof. I., Concepția Sfântului Iustin Martirul despre suflet,în  «  Studii Teologice », nr. 7-8/ 1958.

SILVESTRU, B. Piteșteanul, Misterul Botezului, în «  Biserica Ortodoxă Română », an 1882, nr. 3.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Cresția ca dar și Tainele Bisericii, în «  Ortodoxia », an 1976, nr. 1.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Elemente de antropologie ortodoxă, în « Omagiul Patriarhului Nicodim, 1946 ( după Marcu Ascetul P. G. : 65, 1016 ).

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni, în «  Ortodoxia », an 1956, nr. 1.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea creștină în lume, în «  Ortodoxia », an 1972, nr, 2.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, București, 1978.

STREZA, Dr. Laurențiu, Episcopul Caransebeșului, Tainele de inițiere în Bisericile Răsăritene, Editura Mitropoliei și Bucovinei, Iași, 2002

STREZA, Pr. Asist. Liviu, Botezul în diferite rituri liturgice creștine, Teză de doctorat, București, 1985 ( Extras din rev. «  Ortodoxia », XXXVII / 1985, nr. 1-2).

STREZA, Pr. asist. Liviu,Teză de doctorat în teologie, Botezul în diferite rituri liturgice creștine, Teză de doctorat în teologie; Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române; București – 1985.

VORNICESCU, Nestor, Învățătura SfântuluiGrigorie de Nissa despre chip și asemănare, în « Studii Teologice », nr. 9-10/ 1956.