Tactica Ridicarii de Obiecte Si Inscrisuri

CUPRINS

CAPITOLUL 1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Secțiunea 1: Aspecte generale privind domeniul criminalisticii

Plecând de la premisa că legea este la baza fiecărei acțiuni umane și că omul, ca entitate într-un colectiv, are obligația, atât morală, cât și legală de a respecta normele care reglementează conviețuirea în societate, de-a lungul timpului s-au creat diferite instrumente normative prin care acesta să fie tras la răsundere pentru acțiunile sale care contravin prevederilor legilor. În acest sens, cele mai importante instrumente sunt dreptul penal și dreptul procesual penal, domenii care concretizează faptele care contravin normelor de drept, indicând totodată și sancțiunile aplicabile în cazul comiterii lor.

Pe tot parcursul activității procesual penale, un rol deosebit de important îl are și criminalistica, ramură direct legată de activitatea organelor de cercetare penală în înfăptuirea actului de justiție. Criminalistica a apărut ca știință judiciară undeva la sfârșitul secolului al XIX-lea, având drept fondator pe cunoscutul judecător de instrucție austriac și profesor de drept penal, Hans Gross. Reputatul judecător a folosit pentru prima dată în literatura juridică de specialitate termenul de criminalistică în anul 1893, an în care a editat „Manualului judecătorului de instrucție”, reeditat la scurt timp sub denumirea „Manualul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii”. Înaintea lui acestuia, Alphonse Bertillon, șef al Serviciului de Identitate Judiciar din Paris, pe la sfârșitul secolului trecut, a pregătit pentru prima dată în istorie, cadrul apariției științei criminalisticii.

Imediat după Hans Gross, noua știință judiciară a fost consolidată și de alte lucrări emblematice în materie, dintre care amintim „La police et l´enquet judicièr scientifique”, „Manuel de police scientifique”, „La police scientifique”. Datorită faptului că metodele, mijloacele și procedeele criminalistice au format obiectul de activitate ale organelor de poliție, criminalistica a fost denumită până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial poliție tehnică sau poliție științifică, denumiri care se refereau numai la componenta sa tehnico-științifică, nu și la cea tactică și metodologică.

Inițiatorul acestei științe o definea ca fiind știința stărilor de fapt în cadrul procesul penal, de aici reieșind valoarea pe care aceasta o are în cadrul activităților judiciare desfășurate pentru aflarea adevărului, fiind totodată și reflecatarea principiului de drept procesual penal conform căruia în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului. Literatura de specialitatea a denumit criminalistica și știința contra crimei.

De-a lungul timpului, cercetătorii și marile personalități ale criminalisticii au definit această ramură de știință în mod diferit, în funcție de evoluția și emanciparea ei. Astfel, ea a fost definită ca fiind un ansamblu de procedee aplicabile în cercetarea și studiul crimei pentru a se ajunge la dovedirea ei, o știință multidisciplinară care se ocupă cu elaborarea mijloacelor tehnico-științifice, a metodelor și a procedeelor tactice de descoperire, fixare, administrare și examinare a probelor având drept scop cercetarea și prevenirea infracțiunilor, știința care este într-un continuu progres și pune la îndemâna instanțelor penale, mijloace noi pentru aflarea adevărului, o știință judiciară, pluridisciplinară, care are ca principale ținte descoperirea infracțiunilor, identificarea infractorilor și probarea științifică a activității lor delictuoase, asigurarea măsurilor de prevenție împotriva criminalității și chiar o știință multidisciplinară cu caracter autonom și unitar care elaborează și folosește metode și mijloace tehnico-științifice de descoperire, fixare, ridicare, examinare și interpretare a urmelor infracțiunii, procedee tactice și metodologice de cercetare a infracțiunilor în vederea identificării autorilor și prevenirii faptelor antisociale.

Analizând multitudinea acestor definiții emise atât de literatura de specialitate română, cât și cea străină, se poate afirma faptul că acesta ramură este știința judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice, destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.

Din punct de vedere a structurii, aceasta este una complexă, formată din trei ramuri distincte, dar strâns legate între ele, și anume tehnica criminalistică, tactica criminalistică și metodologia criminalistică.

Trebuie sublianit faptul că această știință este foarte bine conturată în vastul domeniu al științelor penale. Aportul criminalisticii la soluționarea cauzelor penale se manifestă pe trei planuri, tehnic, tactic și metodologic, care, deși aparent sunt distincte, ele se află însă într-o pronunțată conexiune, în special datorită scopul ei.

Prima ramură a criminalisticii, tehnica criminalistică, este cea care asigură mijloacele și metodele științifice necesare descoperirii, fixării, interpretării și examinării, în condiții de laborator, a urmelor infracțiunii și mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării făptuitorilor, a victimelor sau a instrumentelor folosite ori produse prin actul ilicit. Acest domeniu include cercetarea falsurilor, a scrisului, cercetarea urmelor de explozii, incendii, accidente de trafic etc..

Doctrina de specialitate a divizat tehnica criminalistică în mai multe subramuri de studiu.

În primul rând, este vorba despre fotografia judiciară, filmul și videofilmul care se ocupă de adaptarea, folosirea și perfecționarea mijloacelor tehnice și aplicarea acestora la nevoile judiciare, respectiv tehnica digital.

Această subramură este urmată de dactiloscopia judiciară care analizează examinarea amprentelor digitale, palmare și plantare având drept scop identificarea persoanelor.

O altă categorie este traseologia judiciară ce utilizează în scopul identificării persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmele lăsate de acestea în diverse locuri sau desprinse din ele și rămase în câmpul infracțiunii.

Următoarea categorie este reprezentată de grafoscopia judiciară sau grafica care are ca obiect de cercetare identificarea făptuitorului după scris sau semnătură, stabilirea autenticității unor documente ori bancnote, identificarea falsurilor sau a materialelor scripturale, precum și identificarea mașinilor de scris, copiatoarelor ori scanarelor.

În această divizare este inclusă și balistica judiciară, subramură care se ocupă cu studierea urmele lăsate de armele de foc portabile, a munițiilor, materialelor explozive, determinarea distanței, precum și a direcției de tragere.

O altă categorie este cea a antropologiei judiciare care studiază scheletul uman, atât în întregime, cât și parțial, având drept scop identificarea cadavrelor.

Penultima subramură este cea a portretul vorbit, sistem de examinare și identificare a persoanelor sau cadavrelor după studierea și analizarea semnalmentelor descrise de alte persoane.

Ultima categorie este fonetica, denumită și fonoscopia judiciară, care vizează identificarea persoanelor în funcție de voce și vorbire, dar și a unor obiecte și fenomene după zgomote specifice înregistrate.

A doua ramură, tactica criminalistica, este domeniul care înglobează un ansamblu de procedee și de reguli specifice, destinate efectuării unor acte de procedură sau activități procedurale, plecându-se chiar de la momentul cercetării la fața locului. Domeniul tactic al criminalisticii este rezultatul studierii și generalizării practicii judiciare, dar și al adaptării acesuia la necesitățile actului de investigare a elementelor de psihologie judiciară, reprezentând totodată și suportul științific pe baza căruia sunt realizate cea mai mare parte a activităților de investigație sau procedurale, așa cum este cazul ascultării învinuiților sau a inculpaților, a persoanelor vătămate, a martorilor, efectuării perchezițiilor, reconstituirilor etc..

Rolul primordial al acestor reguli tactice este manifestat nu numai în faza de urmărire penală, dar și în cea de judecată. Așadar, tactica criminalistică reprezintă segmentul în care sunt reunite procedeele și regulile specifice destinate efectuării unor acte de procedură sau activități procedurale.

Ultima ramură a criminalisticii este metodologia criminalistică care presupune urmarea unei anumite conduite de către organele de cercetare penală cu scopul de a descoperi și admistra probele necesare dovedirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii. Per ansamblu, aceasta se ocupă cu studierea, elaborarea și aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de infracțiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale și ținându-se cont de regulile generale ale tehnicii și tacticii criminalistice.

În ceea ce privește obiectul criminalisticii, acesta are o deosebită importanță reliefată pe două planuri distincte. Pe de o parte este remarcat aportul particular adus în aflarea adevărului, iar pe de altă parte, aceasta evidențiază unicitatea și autonomia sa față de celelalte științe juridice și nejuridice precum medicina legală, psihologia judiciară, fizica, chimia, biologia judiciară, științe care se află totuși în slujba justiției.

Având în vedere faptul că este o știință cu un obiect de propriu de cercetare, specific și aducând o contribuție particulară în realizarea justiției, criminalisticii, ca știință autonomă, îi sunt specifice o serie de caractere dintre care cele mai importante fiind cel judiciar, cel autonom, cel unitar și cel pluridisciplinar.

În ceea ce privește caracterul judiciar, acesta determinat atât de legătura strânsă a criminalisticii cu activitățile de cercetare și urmărire penală, cât și cu activitatea de judecată. În majoritatea cazurilor, activitatea de soluționare a cauzelor penale este precedată de cea a strângerii probelor, clarificării împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta ilicită, identificării autorului și câteodată, chiar a victimei.

Caracterul autonom se caracterizează prin faptul că nicio altă știință din cadrul celor juridice sau judiciare nu are același obiect, adică cel de a elabora metode și mijloace tehnico-științifice de descoperire, ridicare și examinare a urmelor infracțiunii sau de identificare a infractorilor și nici cel de a prelua și adapta, din diverse domenii ale științelor naturii, procedee sau metode capabile să faciliteze clarificarea împrejurărilor de fapt în care s-a comis actul ilicit.

În legătură cu cel unitar, este evidențiat faptul că structura complexă a criminalisticii este impusă de necesitatea rezolvării unor probleme dintre cele mai diverse, determinate atât de varietatea faptelor de natură penală ce trebuie investigate, cât și de împrejurările deosebite în care sunt săvârșite aceste fapte. Criminalistica se constituie într-un sistem armonios și unitar, determinat de însăși finalitatea acestei științe, adică de aflarea adevărului în procesul judiciar.

Ultimul caracter, cel pluridisciplinar, scoate în relief faptul că în activitatea complexă de prevenire a fenomenului infracțional, resimțită tot mai mult în eforturile depuse de organele judiciare pentru descoperirea infracțiunilor și identificarea autorilor, se evidențiază nevoia recurgerii la mijloace, metode sau procedee perfecționate și eficiente, drept pentru care criminalistica preia cunoștințe din domeniul fizicii,chimiei, medicinii, biologiei, matematicii, perfecționându-și în acest mod metodele de investigare proprii și utilizându-le din ce în ce mai des în cercetările sale.

Investigarea criminalistică este privită de către doctrina de specialitate drept o artă, ea fiind cunoscută uneori sub denumirea de arta și tehnica investigațiilor penale. Totuși, investigarea criminalistică nu este posibilă fără respfără respectarea unor principii de bază, cu valabilitate generală.

Primul este principiul legalității care reflectă faptul că organele de cercetare penală trebuie să respecte cu strictețe dispozițiile legale referitoare la drepturile fundamentale ale persoanei, principiu ce are la bază norma constituțională.

Al doilea principiu este cel al prezumției de nevinovăție, principiu ce derivă din textul celui menționat anterior și conform căruia, orice persoană este considerată nevinovată atâta timp cât vinovăția sa nu a fost dovedită.

Al treilea principiu este cel al operativității care reliefează luarea tuturor măsurilor pentru constatarea la timp a faptelor ce constituie infracțiuni, activitatea de cercetare penală asigurând apropierea momentului tragerii la răspundere penală a făptuitorului de cel al săvârșirii infracțiunii.

Următorul este principiul obiectivității care stipulează faptul că organele de cercetare penală nu trebuie să pornească în activitatea de cercetare penală cu idei preconcepute, dovedind tact și răbdare în administrarea probelor și consemnarea întocmai a rezultatelor activităților desfășurate.

În virtutea principiului necesității și oportunității organele de cercetare penală trebuie să întreprindă numai măsurile care sunt necesare pentru administrarea probelor și să aprecieze momentul optim de desfășurare a acestora.

Principiul fermității evidențiază faptul că investigatorii trebuie să acționeze cu hotărâre pentru a asigura tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit fapte contrare legii.

Ultimul principiu, cel al conspirativității, impune păstrarea strictă a secretului privind activitățile de urmărire penală desfășurate, precum și a celor care urmează a fi desfășurate, probele care confirmă sau infirmă învinuirea, datele privitoare la învinuiți, inculpați sau martori, precum și orice alte informații ce au incidență în cauză.

Analizând scurtele elemente prezentate anterior se poate concluziona faptul că în activitatea de cercetare penală, un rol esențial îl are cunoașterea și aplicarea întocmai a noțiunilor de criminalistică, acestea având menirea de a îndruma activitatea organului de cercetare penală spre aflarea adevărului și tragerea la răspundere a celor responsabili. Așadar, alături de dreptul penal și dreptul procesual penal, criminalistica își aduce un aport considerabil la realizarea scopului procesului penal, cel de a de a asigura și garanta respectarea normelor în vigoare în sensul lămuririi cauzei sub toate aspectele sale, pe baza probelor administrate.

Secțiunea 2: Incidența tacticii criminalistice în dreptul procesual penal

În structura tipică a proocesului penal se disting trei faze, și anume urmărirea penală, judecata și punerea în executare a hotărârilor judecătorești. Criminalistica, și în mod deosebit, tactica criminalistică, își pune amprenta în mod concret în faza de urmărire penală. Practic, identificarea autorului, prinderea acestuia și administrarea probelor necesare trimiterii în judecată, au impus existența unei faze procesuale premergătoare judecății, în special datorită faptului că pentru a putea ajunge la actul de justiție, nu este sufiecientă activitatea instanței de judecată, existând posibilitatea ca eventualul conflict juridic penal ce a apărut ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni reale sau presupuse, să se stingă înainte de pronunțarea unui act jurisdicțional.

În ciuda faptului că în fiecare fază procesuală sunt rezolvate probleme de a căror soluționare depinde trecerea dosarului penal într-o fază superioară, cea a urmăririi penale are un loc definitoriu datorită faptului că în cadrul ei sunt depuse toate diligențele strângerii probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorului, precum și la stabilirea răspunderii acestuia. Așadar, se poate observa faptul că activitățile desfășurate în cadrul fazei de urmărire penală sunt identice cu cele specifice tacticii criminalistice, rezultând intersectarea și importanța acestora în buna soluționare a cauzelor penale.

În prezent, s-a ajuns la concluzia că pentru soluționarea cauzelor penale, simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă, juriștii dreptului modern fiind convinși că trebuie să se recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității, dar și la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale.

În cadrul probațiunii judiciare, organele de urmărire penală și judecătorul au oligația de a stabili faptele concrete săvârșite anterior, parcurgâng o cunoaștere inversă, adică de la cunoscut la necunoscut. Pe baza informațiilor primare, anchetatorii refac, cu ajutorul probelor administrate, traseul infracțional astfel încât el să exprime convingerea că reprezintă adevărul.

Procesul penal constituie amplul proces de cunoaștere în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului, elementele care facilitează realizarea cunoașterii fiind dovezile. Potrivit articolului 62 din vechiul Cod de procedură penală, organul de urmărire și instanța de judecată au obligația lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe. Noul Cod reglementează același aspect în textul articolului 100 prevede că în cursul urmăririi penale organul de cercetare penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea persoanelor implicate în cauză.

În limbaj juridic termenul de probă are un înțeles deosebit de cuprinzător, această accepțiune rezultând adesea numai din contextul exprimării. În reglementarea legală conceptul nu poate fi lăsat la aprecierea celui care aplică norma juridică, drept urmare, a apărut necesitatea ca această noțiune să fie definită de lege. Din aceste considerente în Codul de procedură penală a fost explicit arătat sensul științific și legal al categoriei de probă ca fiind acel element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Așadar, proba reprezintă acea categoria juridică care constă în anumite împrejurări, realități sau întâmplări ce servesc la aflarea adevărului și realizarea scopului procesului penal, adică constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni în așa fel încât nici o persoană care a săvârșit o infracțiune să nu rămână nepedepsită și, totodată, nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Mijloacele prin care sunt constatate probele constituie mijloace de probă, și acestea fiind realități extrapenale care au însă un caracter juridic procesual. Probele și mijloacele de probă au aceeași finalitate, și anume soluționarea justă a cauzelor penale și realizarea scopului procesului penal.

Mijloacele de probă pot fi definite ca fiind mijloace legale prin care sunt stabilite elementele de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o, precum și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a unei cauze. Având existență de sine stătătoare, mijloacele de probă reprezintă izvorul probei, mai precis, acele mijloace care evidențiază proba prin care pot fi constatate elemente de fapt folosite ca probă în procesul penal.

Codul de procedură penală actual prevede în mod expres noțiunea de mijloc de probă în cadrul articolului 64, pe când, viitoarea reglementare procedural- penală nu mai face distincție între probă și mijloc de probă, incluzându-le în cadrul articolului 97.

Literatura de specialitate este de părere că aceste două noțiuni trebuie foarte bine delimitate în special datorită faptului că în nici un caz o împrejurare de fapt care poate conduce la stabilirea vinovăției sau nevinovăției într-o cauză nu trebuie confundată cu mijlocul de probă prin care acea împrejurare este cunoscută sau demonstrată.

Revenind la tactica criminalistică, aceasta se regăsește în mod pregnant în domeniul mijloacelor de probă, fixând atât scriptic, cât și faptic împrejurările comiterii faptelor și procurând probele necesare pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor responsabile, facilitând activitatea organului de cerectare penală de administrare a acestora.

Administrarea probelor în cadrul procesului penal este activitatea procesuală desfășurată numai de către organele judiciare în colaborare cu părțile implicate și care constă în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea și preluarea dovezilor prin prisma cărora urmează a fi elucidate faptele și soluționată cauza.

Prin urmare, probele crează convingerea că reflectă realitatea doar dacă ele provin din surse sigure. Tocmai datorită acestui motiv, legea penală a limitat mijloacele din care pot fi administrate probele, stipulând în mod expres în textul articolului 64 Codul de procedură penală faptul că mijloacele de probă prin care sunt constatate elementele de fapt care pot servi ca probă sunt declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile si ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-stiințifice, constatările medico-legale și expertizele, precizând totodată și faptul că sarcina administrării acestora revine organului de urmărire penală sau instanței de judecată. De asemenea, legea procedural-penală reglementează în mod amănunțit și procedura de administrare a fiecărui mijloc de probă, fiind precizate totodată și procedeele și condițiile în care acesta poate fi folosit. Spre deosebire de vechea reglementare, Noul Cod de procedură penală stabilește că sarcina administrării probelor revine, în materia acțiunii penale procurorului.

Așadar, prin intermediul tacticii criminalistice sunt administrate probele necesare elucidării cauzelor penale și se realizează justiția, datorită faptului că pentru elaborarea procedeelor tactice se ține cont permanent de cerințele legislației procesual penale, de natura, dar și de condițiile în care se desfășoară acțiunea procesuală.

De asemenea, prin intermediul regulilor și metodelor tactice folosite, faptele care aduc atingere legii penale sunt descoperite și probate în timp scurt, iar autorii sunt identificați cu operativitate. Totodată, prin folosirea acestor reguli este realizată și o puternică influență educativă atât asupra învinuiților sau inculpaților existenți în cauză, cât și a altor persoane predispuse la comiterea de fapte antisociale.

Din punct de vedere structural, tactica criminalistică include două părți principale, una se referă la delimitarea principiilor generale de la care pornesc toate activitățile de urmărire penală, iar a doua la tactica desfășurării diferitelor activități concrete, mai precis, organizarea și planificarea cercetării penale, cercetarea la fața locului, reținerea și arestarea preventivă, dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor, efectuarea perchezițiilor, ridicarea de obiecte și înscrisuri, ascultarea martorilor, a părții vătămate sau a părții responsabile civilmente, ascultarea învinuitului sau inculpatului, luarea măsurilor asigurătorii, prezentarea pentru recunoaștere, confruntarea, reconstituirea și chiar constatarea infracțiunilor flagrante.

CAPITOLUL 2: TACTICA EFECTUĂRII CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

Secțiunea 1: Noțiuni introductive privind cercetarea la fața locului

Procedeul probator, denumit în legislația românească cercetare la fața locului, este cunoscut în legislațiile occidentale sub denumirea de cercetarea scenei infracțiunii sau scena crimei, denumiri utilixate de către sistemului judiciar de tip anglo-saxon ori cel american și reprezintă actul de debut al investigațiilor în cazul faptelor cu o periculozitate ridicată, cum este cazul omuciderilor, violurilor sau tâlhăriilor urmate de moartea victimei, distrugerilor, accidentelor grave sau infracțiunilor din domeniul crimei organizate.

Având la bază o bogată jurisprudență, autorii de specialitate apreciază în unanimitate că acest act de urmărire penală are semnificație evident în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze penale, deoarece presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care a fost comisă fapta penală.

Cercetarea la fața locului este una dintre cele mai importante activități desfășurate de către organele judiciare în vederea realizării scopului procesului penal. Activitatea de cercetare la fața locului se bazează pe prevederile normelor procesual penale și pe regulile criminalistice elaborate în conformitate cu practicile europene și standardele internaționale în materie.

Articolul 129 din Codul de procedură penală prevede că cercetarea la fața locului este aceea activitate desfășurată de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată, atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea. Din textul articolului 192 al Noului Cod de procedură penală reiese că cercetarea la fața locului este activitatea care se dispune atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau calificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului. Din definiția legală reiese faptul că esența acestei activități o reprezintă complexitatea conferită de multitudinea de laturi acționale îmbinate armonios având scopul de a oferi cât mai multe informații anchetei penale.

Doctrina de specialitate a elaborat mai multe definiții ale acestei activități având ca reper baza legală. Una dintre definiții stabilește cercetarea la fața locului ca fiind perceperea nemijlocită de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată a locului unde s-a săvârșit fapta, a urmelor și a altor mijloace de probă pentru a fi în măsură să desprindă o concluzie justă cu privire la modul în care a fost comisă infracțiunea și la identificarea făptuitorului.

Altă definiție precizează faptul că cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală și de tactică criminalistică ce are ca obiect perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și a stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului .

Această activitate mai este definită și ca fiind una dintre activitățile procedurale și de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală realizată, de obicei, la începutul urmăririi penale, în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării și ridicării urmelor create cu ocazia săvârșirii infracțiunii, precum și pentru ascultarea martorilor, a victimelor sau chiar a făptuitorilor.

Alți autori consideră că cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală al cărei obiect îl constituie percepția nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a săvârșit activitatea infracțională, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă în vederea stabilirii naturii și împrejurărilor comiterii infracțiunilor, dar și a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.

De asemenea, există opinii conform cărora cercetarea la fața locului constituie acel procedeu probator având drept obiect obținerea de date privind împrejurările în care a fost săvârșită fapta penală, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, precum și stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă.

O ultimă definiție afirmă că cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit o faptă de natură penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea mijloacelor de probă, inclusiv precizarea poziției și stării acestora.

În ciuda tuturor definițiilor elaborate de către doctrina criminalistică, opinia unanimă este aceea conform căreia cercetarea la fața locului este o activitate cu o natură complexă, procedurală și de tactică criminalistică care poate fi dispusă și efectuată, atât de către de organele de cercetare penală, cât și de către instanța de judecată, constnd în descoperirea, fixarea procesuală, ridicarea și interpretarea naturii, stării și poziției urmelor și a mijloacelor materiale de probă, a legăturilor dintre acestea, precum și obținerea de date privind numărul și identitatea făptuitorilor, natura și împrejurările în care a fost săvârșită fapta cercetată. Așadar, prin cercetarea la fața locului, organul de urmărire penală stabilește împrejurările în care a fost comisă fapta, identifică pe făptuitor sau delimitează sfera persoanelor bănuite, adună, conservă, și examinează probele materiale descoperite.

Este evident faptul că acestă activitate nu trebuie privită în mod simplist, fiind caracterizată de efectuarea unui complex de activități, desfășurate cu profesionalism, pe mai multe planuri. Ținând seama de o normală sistematizare, această activitatea de cercetare la fața locului se desfășoară pe două planuri.

În primul plan, având un puternic caracter tehnic, sunt desfășurate activități specifice ce au ca scop descoperirea, relevarea, examinarea și fixarea prin metode și procedee tehnice, a tuturor schimbărilor cauzate de săvârșirea infracțiunii.

Al doilea plan, caracterizat de efectuarea de diferite activități, precum identificarea și ascultarea persoanelor vătămate, a martorilor oculari, a făptuitorilor sau a altor persoane care cunosc date despre împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, efectuarea de percheziții corporale asupra persoanelor găsite la locul săvârșirii infracțiunii, ridicarea de obiecte și înscrisuri descoperite la fața locului și care prezintă importanță pentru cercetare, interpretarea existenței, naturii, stării, poziției, formei urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și reconstituirea unor situații de fapt existente înainte, în timpul și după săvârșirea infracțiunii.

Așa cum reiese din textul articolului 129 al Codului de procedură penală, cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesară constatarea situației locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii și stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă sau a împrejurărilor în care a fost comisă infracțiunea.

În ceea ce privește noțiunea de „față a locului” doctrina de specialitate, deși manifestă unele nuanțari din punct de vedere terminologic, plecând de la reglementările articolului 129 și ale articolului 30 alineat 4 din Codul de procedură penală și ținând cont de jurisprudența în materie, acceptă în mod unanim că este acel perimetru în care s-a înfăptuit activitatea caracteristică elementului material al laturii obiective a infracțiunii, în care s-au produs consecințele săvârșirii infracțiunii, precum și locul în care se află obiectele ce constituie produsul infracțiunii, care au servit ca mijloace pentru săvârșirea infracțiunii sau care au fost destinate pentru aceasta ori în care sunt păstrate, într-un fel sau altul, urme ale săvârșirii infracțiunii.

Determinarea sferei de întindere a noțiunii de „fața locului” este deosebit de importantă datorită faptului că această activitate, în esența ei, este circumscrisă și se desfășoară în mod obiectiv într-un perimetru care trebuie să fie clar determinat. Întrucât, există posibilitatea apariției unor abuzuri sau încălcări ale drepturilor și libertăților garantate de legea fundamentală, se impune ca organul judiciar, în momentul în care stabilește natura și scopurile activității ce urmează să o desfășoare, să facă o analiză detaliată a condițiilor și a limitelor specifice circumscrise cercetarea la fața locului.

Delimitarea zonelor în care se poate desfășura activitatea de cercetare la fața locului trebuie să răspundă la două imperative. Pe de o parte, suprafața de cercetat trebuie să fie cât mai vastă în așa fel încât să se poată concluziona că, cel puțin sub acest aspect, au fost epuizate toate posibilitățile de cercetare, iar, pe de altă parte, luând în considerare garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, inviolabilitatea domiciliului.

Având ca punct de plecare faptul că săvârșirea unei infracțiuni, ca orice activitate umană, produce transformări în mediul exterior, materializate, din punct de vedere criminalistic, în urme ale infracțiunii, dar și prevederile articolului 129 alineat 1 al Codului de procedură penală, trebuie avut în vedere faptul că desfășurarea acestei activități prezintă o importanță deosebită deoarece, organele judiciare, analizând considerentele ce țin de utilitatea, necesitatea și oportunitatea efectuării cercetării la fața locului, pot decide să se deplaseze în cadrul sistemului de referință pe care se găsesc urmele și mijloacele materiale de probă, unde se desfășoară activitatea de cercetare la fața locului în vederea examinării locului faptei și fixării procesuale a celor descoperite; căutării, descoperirii, relevării, fixării, ridicării, examinării și interpretării urmelor și mijloacelor materiale de probă; elaborării și verificării versiunilor cu privire la natura infracțiunii comise, la numărul și identitatea făptuitorilor, precum și la aspectele ce țin de loc, timp, natura activităților desfășurate de făptuitori, metodele și mijloacele folosite, mobilul infracțiunii, scop acesteia, urmările survenite ca rezultat al săvârșirii infracțiunilor; stabilirii locurilor de unde se pot percepe, total sau parțial, activitpșile desfășurate de către făptuitori; identificării martorilor oculari, a persoanelor vătămate, a altor persoane care cunosc date despre săvârșirea infracțiunii și, în unele cazuri, chiar a făptuitorilor, dar și luării măsurilor de limitare a pagubelor, determinării a cauzelor, condițiilor și împrejurărilor ce au determinat sau favorizat săvârșirea infracțiunii și a celor de prevenire ce se impun, atât în legătură cu fapta, cât și cu privire la apariția unor consecințe noi.

Cercetarea la fața locului este o activitate inițială deoarece se situează la începutul anchetei, fiind efectuată în cadrul urmăririi penale. Urgența cu care se impune a fi efectuată este determinată de pericolul modificării stării sau a poziției urmelor și mijloacelor materiale de probă, de posibilitatea dispariției sau distrugerii acestora, cu efecte deosebit de grave ce implică interpretări eronate ale stărilor de fapt, îngreunarea gestionării activității și, per ansamblu, a întregii anchete judiciare.

Obligativitatea efectuării acestui act procedural este impusă de însăși rațiunea anchetei penale datorită faptului că perceperea nemijlocită a locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea și interpretarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă etc., nu pot fi realizate prin alte activități, organele judiciare neputând sta în expeditivă ca urmare a rolului lor activ, fiind absolute necesar să intervină specializat, atât în considerarea sarcinilor pe care le au ca organe calificate ale statului, cât și în considerarea persoanelor interesate în cauză. Efectuarea acestei activități într-un mod superficial, ignorând cerințele de ordin tactic și regulile de descoperire, relevare și ridicare a proelor poate duce, în cele din urmă, la prejudicierea gravă a intereselor persoanelor și, în consecință, la erori judiciare.

Trebuie subliniat faptul că cercetarea la fața locului, ca regulă, nu poate fi repetată din pricina intervenției umane în starea inițială a locului de cercetat ce suferă modificări cu ocazia unei noi cercetări la fața locului, descoperindu-se, în primul rând, urmele echipei care a efectuat prima activitate și, numai întâmplător, urme care interesează cercetarea și care nu au fost viciate prin desfășurarea primei cercetări la fața locului. Cu titlu de excepție, în condiții generate de efectuarea activității în mod incomplet datorită unor condiții meteo improprii, neincluderii în cadrul locului de cercetat a tuturor porțiunilor de teren pe care există posibilitatea să se găsească urme ce prezintă interes în cadrul anchetei sau din alte cause excepționale care nu impietează în mod fundamental locul de cercetat, această poate fi reluată.

Cele arătate anterior au fost expuse în ipoteza efectuării cercetării la fața locului în cadrul urmăririi penale, în conformitate cu prevederile Codului de Procedură Penală.

Așa cum specificam mai sus, activitatea de cercetare la fața locului se efectuează înaintea altor activități și cât mai urgent posibil. Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate, atât în cea procesual penală, cât și în cea criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord cu idée că este vorba de un procedeu probator cu o adâncă semnificație în aflarea adevărului.

Regulile tactice ale efectuării cercetării la fața locului, cerințele tactice care își au aplicabilitate pe tot parcursul cercetării la fața locului sunt de natură să asigure buna organizare și desfășurare a acestei activități repectând principiile generale ale tacticii criminalistice.

În ceea ce privește normele de tactică criminalistică în material cercetării la fața locului, criminaliștii au stabilit anumite reguli de care trebuie să se țină cont în efectuarea acestei activități pentru a obține rezultatele scontate, acestea fiind clasificate în reguli tactice generale și reguli tactice speciale.

Regulile tactice generale fac referire la nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la fața locului, efectuarea cercetării complete la fața locului, independent de orice ipoteză preconcepută sau de alte anticipări, asigurarea caracterului organizat al executării sarcinilor de către toți membrii echipei de cercetare, utilizarea aparaturii și tehnicii criminalistice în raport cu natura și particularitățile locului săvîrșirii infracțiunii, consemnarea în cursul efectuării cercetării la fața locului a tuturor constatărilor făcute, a datelor și a celorlalte elemente de interes, asigurarea pentru martorii asistenți a tuturor condițiilor necesare să asiste la toate activitățile ce se întreprind la fața locului în actul cercetării.

În ceea ce privește regulile tactice specifice, acestea înglobează reguli privind activitățile premergătoare cercetării la fața locului, deplasarea cu maximă operativitate la fața locului, acordarea primului ajutor pentru salvarea vieții victimelor, luarea tuturor măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente, asigurarea pazei, protejarea obiectelor și conservarea urmelor din locul săvîrșirii infracțiunii, identificarea martorilor oculari și a altor persoane care se găsesc la fața locului și obținerea primelor relatări de la acestea.

Trebuie făcută precizarea că activitatea de cercetare de cercetare la fața locului diferă în funcție de stadiul prcesual în care se află cauza studiată. În acest sens, trebuie menționat faptul că în faza de urmărire penală, cercetarea la fața locului este dispusă printr-o rezoluție motivată a organului de urmărire penală și se efectuează, de regulă, după începerea urmăririi penale. Aceasta se efectuează în prezența martorilor asistenți, cu excepția situațiilor în care prezența lor nu este posibilă. De asemenea, dacă se consideră necesar, pot participa și părțile implicate în cauză, dar o eventuală neparticipare a acestora nu este de natură să împiedice efectuarea cercetării la fața locului. În cazul în care învinuitului sau inculpatului nu poate fi adus la cercetare, în situația în care este reținut sau arestat preventiv, organele competente au obligația să îi pună în vedere că poate fi reprezentat și, totodată, îi asigură, la cererea expresă a acestuia, reprezentarea.

Atunci când este vorba despre faza de judecată, cercetarea la fața locului este dispusă de către instanța de judecată printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătorești. Potrivit articolului 129 alineat 4 Cod procedură penală, instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului cu citarea părților și în prezența procurorului, atunci când participarea acestuia la judecată este obligatorie.

Privitor la specificul acestei activități, respectând opinia doctrinei procesual penale și a practicii judiciare, cercetarea la fața locului, atunci când este efectuată de instanța de judecată, nu are nici întinderea și nici adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire penală. Cu toate acestea, semnificația ei este la fel de mare, datorită faptului că instanța are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracțiunea și să cântărească mai exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare effectuate de organele de urmărire penală.

Secțiunea 2: Activități desfășurate premergător efectuării cercetării la fața locului

Datorită faptul că cercetarea la fața locului este una dintre activitățile ce cotribuie în mod substanțial la realizarea scopului procesului penal, pentru a putea avea eficacitate în administrarea probelor, organele de cercetare penală care desfășoară această activitate trebuie să fie deosebit de atente în realizarea ei și, totodată, să depună toate diligențele necesare conservării urmelor și a locului faptei, astfel încât rezultatele obținute în urma cercetării să fie clare și precise.

Pentru a putea fi realizat acest lucru este necesar a fi întreprinse de către organele abilitate unele măsuri care să conducă la buna desfășurare a cercetării la fața locului. În acest sens, din pricina urgenței cu care este necesar să se acționeze, persoanele ajunse primele la locul săvârșirii unei activități ilicite, până la prezentarea organelor competente, dar și acestea, până la ajungerea echipei ce efectuează cercetarea la fața locului, trebuie să desfășoare unele activități prioritare, impuse atât din considerente de ordin umanitar, cum este în cazul salvării victimelor unor activități ilicite săvârșite cu violență, cât și din rațiuni ce țin de limitarea efectelor desfășurării activității ilicite sau din necesitatea de a păstra nemodificat aspectul locului ori din nevoia de a identifica toate sursele ce ar putea oferi informații cu privire la natura și caracteristicile activității ilicite sau la persoanele implicate ori cele care cunosc împrejurări de interes pentru anchetă.

Deplasarea organului judiciar la fața locului este considerată în literatura de specialitate drept una dintre cele mai eficace măsuri procedurale. Faptul că organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze în mod direct locul săvârșirii faptei și să evalueze consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să-l identifice pe autor, lucru realizabil prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor material de probă, este de natură să contribuie în mod efectiv la realizarea scopului procesului penal.

Tocmai din acest motiv doctrina criminalistică a ajuns la concluzia că, pe bună dreptate, cercetarea la fața locului nu este un simplu act inițial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanță, cu character un imediat și de neînlocuit, în multe situații fiind aproape imposibil de repetat, în aceleași condiții și cu aceleași rezultate.

Pentru a susținere cele afirmate anterior, este necesar așadar ca cei ajunși primii la fața locului să ia primele măsuri posibile în vederea facilităii și înlesnirii efectuării cercetării la fața locului. În această ordine de idei, activitățile urgente ce trebuie efectuate de către persoanele ajunse primele la fața locului pot fi grupate în activități destinate salvării victimelor, acordării primului ajutor și îndepărtării altor pericole, activități ce au drept scop conservarea locului ce urmează a fi cercetat, activități ce urmăresc identificarea martorilor oculari și a persoanelor suspecte sau prinderea și reținerea făptuitorilor și activități pentru încunoștințarea organului competent să efectueze cercetarea la fața locului. Această gamă de activități au un rol deosebit de important pentru buna desfășurare a cercetării la fața locului și obținerii probelor necesare în cauză, mai ales datorită faptului că, în opinia unor juriști, este activitatea de care depinde buna soluționare a cauzei penale, opinie desprinsă din însuși textul articolului 129 din Codul de procedură penală care prevede expres că cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii faptei, să se descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor materiale de probă, precum și a împrejurărilor în care a fost comisă infracțiune.

Activitățile desfășurate premergător cercetării la fața locului se impart în mai multe subcategorii, și anume activități destinate salvării victimelor, acordării primului ajutor medical și îndepărtării altor pericole, activități ce au drept scop conservarea locului ce urmează a fi cercetat, activități ce urmăresc identificarea martorilor ocular și a persoanelor suspecte, prinderea și reținerea făptuitorilor și activități de anunțare a organului judiciar responsabil de efectuarea cercetarea la fața locului

Primul tip de activități, și anume cele destinate salvării victimelor și îndepărtării pericolelor se pun în practică atunci când activitatea ilicită s-a desfășurat în mod violent, având ca urmare vătămarea sănătății corporale a persoanelor. Salvarea vieții victimelor, acordarea primelor îngrijiri medicale și îndepărtarea altor pericole care ar putea pune în pericol persoanele sau bunurile aflate în perimetrul pe care urmează să se desfășoare cercetarea la fața locului sunt activități prioritare. Acestea trebuie efectuate chiar și în condițiile în care este posibilă modificarea aspectului inițial al locului faptei, deoarece viața, sănătatea și integritatea corporală ale persoanei reprezintă valori sociale fundamentale care justifică trecerea în plan secundar a intereselor legate de identificarea și prinderea făptuitorului sau recuperarea prejudiciilor de natură materială.

Înainte de a fi ridicată victima și de a i se schimba poziția în care a fost găsită, persoanele care au ajuns primele la fața locului, trebuie să noteze și să marcheze locul și poziția în care se afla aceasta în momentul sosirii lor, starea obiectelor de îmbrăcăminte, leziunile de pe suprafața corpului, dar și eventualele declarații ale victimelor. Personalul sanitar responsail cu luarea în primire a victimelor nu va proceda la dezinfectarea hainelor victimei, luând măsuri pentru conservarea materiilor străine aflate pe corpul acestora și facilitând, în funcție de evoluția stării de sănătate a victimelor, ascultarea lor de către organele judiciare competente pentru lămurirea tuturor împrejurărilor legate de cauză, până la dispunerea și efectuarea constatărilor sau expertizelor medico-legale.

Trebuie subliniat că atunci când se poate pune problema intervenției personalului specializat pentru situații de urgență și necesitatea furnizării de apă, energie electrică, gaze, agent termic, instalații sub presiune, utilaje de ridicat. Când apare această situație, este necesar să se procedeze la o evaluare profesională a riscurilor și, în momentul în care se constată un potențial pericol pentru persoanele sau bunurile cu o valoare probatorie, se trece la desfășurarea unor activități urgente de stabilizare a situației și abia după aceasta se va putea pune problema bunei desfășurării a cercetării la fața locului.

A doua activitate desfășurată înainte de a se începe cercetarea la fața locului este cea referitoare la conservarea locului. Pentru aceasta, persoanele ajunse primele la fața locului, se vor preocupa, în funcție de priorități, de paza locului desfășurării activității ilicite, precum și de protejarea și conservarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, deoarece activitatea de cercetare la fața locului depinde, în mare măsură, de modul în care a fost păstrată configurația inițială a locului faptei și de starea urmelor și mijloacelor de probă create ca urmare a desfășurării activității ilicite.

Doctrina acceptă ideea că, ulterior desfășurării activității ilicite, locul săvârșirii faptei antisociale este supus unor degradări provocate de intervenția a două categorii de factori, unul de natură obiectivă și altul de natură subiectivă.

Factorii de natură obiectivă care acționează asupra locului pe care s-a desfășurat activitatea ilicită, degradând sau distrugând urmele, sunt condițiile atmosferice și natura unor categorii de urme, existența sau posibilitatea de exploatare a acestora fiind condiționate de factorul timp. Desigur, nu se pune în discuție problema anihilării acțiunii acestor factorilor asupra urmelor, însă, până la sosirea echipei și pe timpul desfășurării cercetării la fața locului, acțiunea acestor factori poate fi diminuată prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice sau prin acoperirea cu ori folosirea, în mod adecvat, a unor mijloace improvizate.

Factorii de natură subiectivă care pot influența locul desfășurării unei activități ilicite sunt circumscriși esențialmente acțiunii oamenilor. Este vorba în acest caz de acțiunea curioșilor, în principiu, persoane neinteresate, atrase la locul desfășurării unei activități ilicite, în mod instinctual, de ineditul și spectaculozitatea situației, dar și de acțiunea persoanelor interesate, cum este cazul făptuitorilor sau a celor apropriați lor, interesați în distrugerea de urme sau în crearea de urme în mod artificial, pentru îngreunarea cercetărilor, ori acțiunea unor persoane care au calități oficiale cărora opinia publică, datorită calității pe care o au, le solicit în mod insistent să ia măsuri sau să dea explicații.

Foarte important este ca cei ajunși primii la fața locului să reușească să facă cât mai mult în ceea ce privește semnalizarea, avertizarea, paza perimetrului în care apreciază că s-ar putea găsi urme și mijloace materiale de probă. Indiferent de particularitățile situației, persoanele aflate la fața locului trebuie să depună toată diligența necesară pentru ca echipa de cercetare să poată efectua activitatea în condiții cât mai bune.

Al treilea tip de activități desfășurate sunt cele referitoare la identificarea martorilor oculari, a persoanelor vătămate, dar și prinderea făptuitorului. Astfel, persoanele ajunse primele la fața locului, pe lângă cele arătate anterior, trebuie să identifice acele persoane care au perceput întreaga activitate infracțională sau fragmente ale acesteia. În acest scop se vor reține datele de identificare ale acestora, luându-se măsuri pentru a împiedica influențarea lor de către persoane interesate ori, chiar de a se influența între ele.

Totodată, cei aflați la fața locului trebuie să se abțină de la a face observații cu privire la natura faptei săvârșite, de a-și exprima convingerile cu privire la cei vinovați, la modul cum a fost săvârșită infracțiunea, cum ar trebui făcute declarațiile, cum vor fi pedepsiți făptuitorii sau cum se va desfășura ancheta în continuare.

Pe lângă martorii oculari, trebuie acordată atenție deosebită persoanelor care, deși nu au perceput activitatea infracțională în totalitatea ei, au intrat totuși în contact cu unele stări de fapt ce prezintă interes în cercetarea la fața locului. De asemenea, trebuie să rămână pe timpul efectuării cercetărilor și persoanele care au participat la activitățile urgente sau au pătruns, într-un fel sau altul, în locul faptei, producând urme sau modificări ale acestuia. Este posibil ca, printre cei rămași la fața locului după consumarea activității ilicite, să fie și făptuitorul, care, conștient de inutilitatea opunerii unei rezistențe sau încercări de a se ascunde, nu părăsește locul faptei sau, în unele cazuri, se reușește imobilizarea sa de către martorii oculari ori de către alte persoane. Într-o asemenea situație este necesară identificarea făptuitorului și luarea unor măsuri care să aibă ca rezultat evitarea oricărei încercări de a se sustrage a acestuia.

În situația în care făptuitorul a părăsit locul faptei, iar semnalmentele sale au fost reținute de către martorii oculari sau de către persoana vătămată, sunt luate măsuri operative pentru căutarea, darea în urmărire și comunicarea semnalmentelor la unitățile de poliție competente pe teritoriul cărora există suspiciunea că s-ar ascunde ori s-ar deplasa făptuitorul în vederea ascunderii.

Chiar dacă făptuitorul a fost identificat și reținut la fața locului sau după desfășurarea unor operațiuni de căutare, organele competente îl vor supune unui examen corporal minuțios pentru descoperirea de urme sau obiecte de natură compromițătoare care să prezinte interes pentru cercetări. Datorită faptului că în momentul efectuării unor astfel de activități contactul dintre persoane este inevitabil, este necesar acordarea unei atenții deosebite pentru evitarea situațiilor în care ar putea fi pusă în pericol sănătatea, integritatea corporală sau chiar viața persoanelor, mai ales datorită faptului că persoanele implicate în săvârșirea de infracțiuni se manifestă violent, sfidând organele judiciare, bruscândă martorii pentru a-și impună anumite puncte de vedere, desfășurând astfel diferite acțiuni de natură a crea dezordine și a compromite cercetările.

Ultima activitate desfășurată de către primele persoane ajunse la fața locului este cea prin care aceștia anunță organele judiciare competente în vederea efectării cercetării la fața locului. Astfel, indiferent de calitatea lor, acestea au obligația legală de a anunța organul judiciar competent cu privire la natura faptei săvârșite, situația persoanei vătămate, mărimea suprafeței de teren pe care sunt întinse urmele și mijloacele materiale de probă, natura acestora, făptuitori sau orice alte date cu legătură în desfășurarea activității ilicite. Primind aceste informații, organul judiciar competent va fi în măsură să aprecieze numărul și calificarea specialiștilor ce trebuie să formeze echipa operativă, precum și mijloacele tehnico-științifice necesare pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a activității.

Trebuie menționat că primele măsuri ce au făcut obiectul acestei secțiuni pot fi efectuate fără a se pune problema competenței. Rațiunea acestei situații este una simplă, determinată de urgență și faptul că nu se intră în fondul activității de cercetare, justificând desfășurarea acestui tip de activități chiar și de către organe judiciare necompetente.

De asemenea, activitățile urgente, adică cele care nu suferă amânare și a căror neefectuare urgentă poate conduce la îngreunarea ori compromiterea cercetării, pot fi efectuate de către organele judiciare necompetente.

În încheierea acestei secțiuni, este necesar de subliniat importanța efectuării activităților urgente de către persoanele sosite primele la fața locului, cu maximă diligență, de rezultatele acțiunii lor depinzând atât desfășurarea activității de cercetare la fața locului, cât și activitățile de anchetă ce urmează a fi desfășurate.

După efectuarea activităților menționate anterior, organele de cercetare penală trec la pregătirea cercetării la fața locului, activitate ce presupune întreprinderea unor măsuri specifice, de către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea, măsuri cunoscute în literatura sau practica de specialitate și sub denumirea de acțiuni premergătoare sau pregătitoare, pentru organizarea promptă și eficientă din punct de vedere tehnico-tactic a cercetării. Sub raport tactic criminalistic, această pregătirea se desfășoară pe două direcții.

Prima direcție se conturează prin pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze la fața locului în vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât și tehnic- criminalistic.

Cea de-a doua direcție presupune dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la fața locului, pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica sub o formă sau alta etc.

În legătură cu pregătirea propriu-zisă a activității de cercetare la fața locului, ea se desfășoară la sediul organului de cercetare penală, debutând cu primirea, consemnarea și verificarea sesizării. Conform legii procesual penale, organele judiciare se sesizează despre săvârșirea unei infracțiuni prin plângere, denunț sau din oficiu. Indiferent de forma pe care o poate îmbrăca sesizarea sau de persoana care o face, este necesar să se depună toate eforturile necesare pentru obținerea cât mai multor date legate de natura faptei, locul și timpul când a fost săvârșită. Practic, pentru a se evita formare unei echipe cu o componență necorespunzătoare situației de fapt, a deplasărilor inutile la adrese greșite sau fictive, organul judiciar, pe lângă identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul, se va informa din surse cât mai sigure și demne de încredere, despre tipul de activitate ilicită, unde și când a fost desfășurată, numărul victimelor, volumul și natura pagubelor cauzate, dacă făptuitorul se cunoaște sau nu și dacă a fost reținut de cei prezenți la fața locului.

Următoarea activitate desfășurată este pregătirea echipei, asigurarea prezenței altor persoane a căror participare este necesară în funcție de natura, diversitatea împrejurărilor ce caracterizează activitatea ilicită sau multitudinea și complexitatea aspectelor ce se impun a fi lămurite cu ocazia investigării. Desfășurarea activității presupune participarea unei echipe cu o componență echilibrată, în care să fie asigurată, atât componenta procedural, cât și cea operativă. Cercetarea la fața locului, ca și activitate procedurală, este condusă de o persoană, care are calitatea de organ judiciar, adică de un polițist sau un procuror, în funcție de competența materială de cercetare a infracțiunii ce se presupune că s-a săvârșit.

În ceea ce privește pregătirea mijloacelor tehnico-științifice criminalistice, datorită faptului că cercetarea la fața locului este o componentă tehnică importantă, în cadrul pregătirii se acordă o atenție deosebită mijloacelor tehnico-științifice folosite la fața locului.

Luarea măsurilor de protecție a participanților la efectuarea cercetării implică o pregătire amănunțită ce se desfășoară anterior prezentării la fața locului și se realizează în funcție de informațiile pe care le deține organul de cercetare, acesta având obligația să ia toate măsurile, necesare și suficiente, astfel încât viața, sănătatea sau integritatea corporală a echipei de la fața locului să nu fie lezată sub nici o formă.

În cazul cercetărilor în care există mari riscuri de ordin chimic, fizic, biologic, radioactiv etc., se impune luarea anumitor măsuri cu caracter special. Având în vedere faptul că în spațiile contaminate membrii echipei se expun unor riscuri, organismul uman putând suferi multiple leziuni, devine necesară observarea necesității folosirii unor echipamente de protecție, pentru apărarea sănătății, integrității și chiar vieții personalului implicat în cercetarea la fața locului, de natură a-l proteja și față de aparatura cu care acesta lucrează.

Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei de cercetare la fața locului este o problemă care, numai prin prisma pericolului distrugerii urmelor, plecarea sau influențarea martorilor oculari, schimbarea poziției urmelor și mijloacelor materiale de probă, devine deosebit de importantă. Practica organelor judiciare a demonstrat de-a lungul timpului că atunci când echipa de cercetare a ajuns la fața locului într-un timp scurt, șansele de realizare a sarcinilor cercetării la fața locului au fost mult mai mari. O dată cu scurgerea timpului acestea se diminuează, chiar în progresie geometrică, ajungând în final, la un stadiu minim. Este de la sine înțeles că trebuie ales cel mai scurt traseu, însă trebuie acordată o anumită atenție considerententelor de ordin tactic.

A doua direcție a pregătirii efectării cercetării la fața locului implică activitățile desfășurate la fața locului, activități menite a le completa pe cele de la sediul organului judiciar și a aduce corecțiile necesare măsurilor luate de către primii ajunși la fața locului. Șeful echipei de cercetare are un rol hotărâtor în organizarea și desfășurarea acestor activități, de el depinzând, în mare măsură, condițiile în care se efectează activitatea propriu-zisă.

O dată ajunși la fața locului organele de cercetare penală verificară modul cum s-a acționat până la sosirea echipei și dispune măsurilor necesare în raport cu situația existentă la locul faptei în momentul sosirii organelor competente. În acest context, șeful echipei se informează cu operativitate în legătură cu modul în care s-a acționat pentru salvarea victimelor, și anume dacă mai sunt persoane care necesită acordarea primului ajutor, cum s-a asigurat paza locului faptei, cum s-a acționat pentru conservarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, dacă au fost identificați și reținuți la fața locului făptuitorii, locul unde se găsesc aceștia, dacă au fost atacați, molestați de către persoanele ce se aflau la locul comiterii faptei, dacă există riscul unor asemenea acțiuni, dacă există martori ocular stabilind și identitatea și locul unde se află aceștia, dacă există posibilitatea separării lor pe perioada efectuării cercetării, situația persoanelor vătămate, dacă se cunoaște întinderea pagubelor, dacă, urmare, a desfășurării activității ilicite au fost puse în pericol sau a fost împiedicată activitatea unor instituții publice, capacități de producție, depozite sau alte puncte de lucru, dacă există vreun pericol iminent de incendiu, explozie ori inundații, dacă au fost întrerupte căile de comunicație sau dacă au fost anunțați conducătorii obiectivelor economice pe teritoriul cărora există posibilitatea întinderii perimetrul de cercetat. Totodată, este verificată starea de fapt și sunt luate măsurile necesare pentru completarea și corectarea celor întreprinse de primii ajunși la fața locului pentru evitarea oricăror pericole și pentru crearea celor mai bune condiții în care să se efectueze cercetarea la fața locului.

După ce s-a efectuat această activitate, sunt determinate modificărilor survenite în aspectul inițial al locului săvârșirii infracțiunii. Plecând de la informațiile furnizate de către primii ajunși la fața locului, se stabilește configurația locului pe care s-a desfășurat activitatea ilicită, dar și modificările și natura acestora. Se insistă pe aspectul inițial al locului faptei, pe poziția și aspectul urmelor și mijloacelor material de probă. În ceea ce privește modificările intervenite, este important de stabilit dacă au apărut ca urmare a activităților destinate să salveze victimele, să înlăture sau să limiteze acțiunea unor surse de pericol ori au avut în antecedență factori de natură subiectivă. În situația în care modificările au fost determinate de acțiunea unor persoane, se procedează la identificarea și audierea acestora pentru stabilirea acțiunilor determinante și dacă a fost sau nu implicată reaua-voință.

Ulterior are loc delimitarea perimetrului și stabilirea metodelor de cercetare a locului faptei. Pentru începerea cercetării la fața locului se impune stabilirea limitelor perimetrului ce urmează a fi cercetat și a modului concret în care se va face aceasta. În ceea ce privește limitele perimetrului pe care echipa va desfășura activitățile de căutare, revelare, fixare și ridicare a urmelor și mijloacelor materiale de probă, problema poate deveină complexă, atunci când aceasta ar apărea necesitatea extinderii activităților pe teritoriul altor proprietăți, indiferent dacă acestea aparțin sau nu unor persoane fizice ori juridice. Astfel, dacă locul desfășurării activității ilicite se restrânge la teritoriul unei singure proprietăți, nu se ridică probleme deosebite, însă dacă devine necesară extinderea cercetărilor pe teritoriul mai multor proprietăți, este necesară manipularea cu precauție a situației, organul judiciar fiind chemat să asigure un echilibru între drept și abuz de drept.

O dată stabilit perimetrul, sunt luate măsurile necesare pentru paza acestuia, pentri a se evita orice posibilitate de modificare accidentală sau interesată a locului de cercetat și a se asigura desfășurarea în condiții de deplină siguranță a cercetării. Tot aici, mai trebuie făcută mențiunea că, stabilirea limitelor perimetrului de cercetat nu are un caracter absolut deoarece, o dată cu desfășurarea activității, datorită interpretării datelor obținute, este posibil să se constate că locul de cercetat trebuie extins într-o direcție sau alta sau, din contră, trebuie restrâns.

În ceea ce privește metodele concrete de cercetare a locului faptei, doctrina criminalistică, susținută de practica organelor judiciare, recomandă ca metoda de cercetare aleasă să ia în considerare natura faptei, configurația locului de cercetat, urmările produse și dispunerea urmelor și mijloacelor materiale de probă. Astfel, cercetarea locului faptei poate fi realizată prin trei metode, și anume metoda subiectivă, cea obiectivă și metoda mixtă.

Metoda subiectivă se caracterizează prin aceea că echipa de cercetare procedează la căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea și ridicare urmelor și mijloacelor materiale de probă, urmând cât mai fidel traseul parcurs de făptuitor din momentul pătrunderii în câmpul infracțional și până la părăsirea acestuia. Această metodă prezintă avantajul că pot fi obținute rapid unele date și indicii care pot canaliza cercetările spre identificarea urgentă a făptuitorilor, recuperarea prejudiciului etc. totuși, are dezavantajul unei anumite superficialități, locul faptei neputând fi examinat în mod sistematic și detaliat.

Metoda obiectivă constă în analizarea locului faptei într-o anumită ordine, făcându-se abstracție de modul și succesiunea acțiunilor presupuse a fi fost desfășurate de către făptuitor în câmpul infracțiunii. Deși această metodă presupune un volum de timp mare și implicarea unui personal numeros, ea are avantajul că permite o examinare amănunțită a locului, permițând descoperirea tuturor urmelor care au legătură cu cauza.

Metoda mixtă sau combinată impune ca, pe parcursul cercetării, să fie folosită atât metoda subiectivă, cât și cea obiectivă, acestea alternându-se în raport de particularitățile cauzei și diferitele momente ale cercetării.

Indiferent de metoda aleasă, este indicată examinarea sistematică, multilaterală și obiectivă a locului săvârșirii infracțiunii. După stabilirea zonei unde urmează a se efectua cercetarea la fața locului, sunt stabilite sarcinile fiecărui membru al echipei.

La finalul îndeplinirii acestor activități pregătitoare, începe cercetarea propriu-zisă la fața locului care presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să fie atins scopul propus. În acest sens, trebuie evidențiată preocuparea autorilor de specialitate în dorința lor de a desprinde și sintetiza, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli ce trebuie respectate în efectuarea acestui act procedural. În lucrările de specialitate, enunțarea regulilor generale ale cercetării la fața locului diferă, desigur, de la un autor la altul, fără a se omite, însă, aspectele esențiale ale acestei activități.

Secțiunea 3: Activitățile întreprinse de către organele judiciare pe timpul cercetării la fața locului

Pentru ca efectuarea cercetării la fața locului să conducă la realizarea sarcinilor ce o impun, pe lângă o pregătire atentă și conștiincioasă, mai este necesară și respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile, indiferent de condițiile concrete în care se desfășoară activitatea ori de natura activităților ilicite desfășurate anterior. Astfel, s-a ajuns la concluzia că cercetarea la fața locului trebuie să fie efectuată în mod complet, detaliat, obiectiv și organizat. De asemenea, pe timpul desfășurării acesteia, trebuie acordată o atenție deosebită observării, interpretării și exploatării, în interesul anchetei, a prezenței și comportamentului persoanelor implicate în desfășurarea activității ilicite pe timpul desfășurării cercetării. Ca orice activitate procedurală și cercetarea la fața locului trebuie să respecte o serie de elemente tactice, care au menirea să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului.

În primul rând, cercetarea la fața locului trebuie efectuată cu maximă urgență. Este de la sine înțeles că cercetarea la fața locului trebuie făcută cu maximă urgență, practic, imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni. Această cerință, de o importanță deosebită, este obligatorie cel puțin sub două aspecte.

Primul este cel referitor la faptul că prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acțiunea autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci și de acțiunea unor factori neutri, cum este cazul condițiilor meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele biologice sau intervenția unor persoane care caută să restabilească ordinea ori să afle ce s-a întâmplat.

Cel de-al doilea subliniază faptul că prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului este creeată posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii.

Urgența cercetării la fața locului este, la urma urmei, o reflectare a principiului operativității aplicat la nivelul întregul proces și, implicit, la activitățile de cercetare criminalistică. O cercetare urgent și operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

Cercetarea la fața locului trebuie efectuată complet și detaliat. Această cerință implică dublarea ei de obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele.

Cercetarea la fața locului implică extinderea sa la nivelul unor limite teritoriale care să includă orice porțiune de teren ce are legătură cu posibila desfășurare a activității ilicite. În aceeași ordine de idei, activitatea trebuie continuată chiar dacă pe parcurs au fost descoperite urme și mijloace materiale de probă care ar putea conduce la ideea că sunt suficiente pentru a fi dovedite împrejurările desfășurării activității ilicite și vinovăția făptuitorului.

Mai mult, această regulă tactică exprimă un deziderat potrivit căruia, cu ocazia cercetării la fața locului, este necesară căutarea, ridicarea și fixarea în vederea examinării a tuturor urmele și mijloacele materiale de probă aflate într-un raport sau altul cu fapta săvârșită, astfel încât nici un aspect care are legătură cu activitatea ilicită desfășurată sau cu persoanele implicate în desfășurarea acesteia să nu fie ignorat, rămânând în afara cercetărilor.

Această regulă impune echipei de cercetare să urmeze două direcții principale de acțiune. Prima se referă la descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, în special a urmelor latente, a celor biologice, precum și a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor. Descoperirea urmelor biologice și a microurmelor solicită, pe lângă pricepere, și multă răbdare din partea anchetatorilor, dar și o tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de urme.

A doua direcție se referă la clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a neconcordanțelor existente între starea locului faptei și fapta ori împrejurările concrete datorită faptului că deseori acestea reprezentă încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.

În ceea ce privește organizarea și conducerea eficientă a activității echipei de cercetare la fața locului, aceasta este o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Din punct de vedere tactic, această cerință se materializează prin cercetarea în echipă și presupune, în primul rând, o conducere unică. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului.

Obiectivitatea constituie un principiu ce se află la baza întregii activități a organelor judiciare. Sunt necesare câteva sublinieri datorită faptului că cercetarea la fața locului prezintă anumite particularități impuse de lege pentru ca cei care o efectuează să adopte o atitudine de natură a exclude orice pornire subiectivă și orice idee preconcepută.

Doctrina, dar și practica organelor judiciare, scoate în evidență anumite neajunsuri atunci când vine vorba de desfășurarea cercetării la fața locului, neajunsuri generate de apariția unei versiuni, consecința acțiunii unor elemente cu conținut subiectiv, asemănarea unor elemente de fapt care caracterizează aspectul și starea locului desfășurării presupusei activități ilicite de elemente constatate cu prilejul altor activități de cercetare la fața locului, elemente cu valoare îndoielnică pentru anchetă cărora, din cauza descoperii lor la începutul activității, le este supraestimată importanța, interese vizibile în cauză, legate de persoane, față de care membrii echipei manifestă atitudini de stimă, repulsie, apreciere, dezaprobare etc., manifestarea ignoranței, pe fondul tendinței de a găsi soluția ce implică cât mai puțin efort, cât mai puține riscuri și, evident, cât mai puțin timp.

Observarea, interpretarea și exploatarea în interesul anchetei a prezenței și comportamentului persoanelor implicate în desfășurarea activității ilicite reprezintă, înainte de toate, o preocupare a echipei, ancheta fiind interesată de a beneficia de prezența și participarea la activitate a făptuitorilor, persoanelor vătămate și martorilor oculari.

În ceea ce privește îi făptuitorii, este absolute necesar să fie făcută distincție între două situații, una, caracterizată de faptul că identitatea acestora nu este cunoscută echipei care desfășoară cercetarea la fața locului, iar cea de a doua, în care identitatea este cunoscută, făptuitorii sunt identificați, legitimați, percheziționați corporal, ascultați și izolați de restul persoanelor prezente la fața locului.

În prima situație, trebuie acceptat faptul că, indiferent de situația lor concretă, făptuitorii sunt interesați a cunoaște modul în care se desfășoară cercetarea și de a influența, pe cât posibil, rezultatele obținute, în sensul inducerii în eroare a anchetatorilor sau sugerarea de piste greșite, în vederea sustragerii lor de la răspunderea penală.

Atunci când identitatea făptuitorului este cunoscută, devenind un pol de interes pentru anchetatori, trebuie să constituie obiectul unei atente observații, din partea membrilor echipei. Făptuitorul, în mod natural, nu devine indiferent în urma desfășurării activității ilicite. Înainte de toate, el manifestă o preocupare legată de faptul că activitatea sa a fost descoperită, au fost începute cercetările, fapt ce poate determina reacții greu de controlat. Când sunt descoperite și ridicate urme și mijloace materiale de probă ce vin să confirme identitatea, implicarea în activitatea ilicită și vinovăția sa, emoțiile sunt stăpânite din ce în ce mai greu, acesta începând să se exteriorizeze, în primul rând, în planul limbajului non-verbal.

În practică se constată câteodată, în special în cazurile mai grave, că la fața locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente și alte persoane cu anumite responsabilități din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii. Uneori, aceste categorii de persoane pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-și face o idee despre ce s-a întâmplat sau pentru a formula ipoteze cu privire la natura și gravitatea faptelor.

Reprezentanții presei sau televiziunii pot asista, cu respectarea unor condiții de ordine și corectitudine, la actele de investigație, dar în afara perimetrului scenei infracțiunii. Față de aceștia, magistratul și membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate, iar dacă jurnaliștii sunt excesiv de curioși, le vor fi furnizate doar datele care pot face obiectul publicării în faza inițială a anchetei, fără să influențeze negativ evoluția investigațiilor sau să trezească anumite ecouri nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmații neconforme cu realitatea sau care, pur și simplu, ar putea servi făptuitorilor.

În ceea ce privește modul concret de efectuare a cercetării la fața locului, aceasta parcurge două faze, una statică și una dinamică. Această împărțire a cercetării are un caracter convențional, util din punct de vedere științific, care nu trebuie acceptat ca ceva rigid și absolut.

Multitudinea și diversitatea situațiilor întâlnite în practică, pot impune ca, unele dintre activitățile din faza statică să fie executate în faza dinamică și, invers, cele două faze putându-se întrepătrunde, rațiunea fiind dată de necesitatea obținerii cu rapiditate a unor rezultate care să poată constitui un punct de plecare al anchetei.

Totuși, indiferent de situație, la începutul cercetării la fața locului, cele două faze trebuie să fie distincte, activitatea debutând cu faza statică, fază ce presupune efectuarea unor activități specifice, urmând ca, în continuare, să se hotărască asupra alternanței, asupra modului concret de desfășurare și a ordinii activităților necesar a fi efectuate, indiferent dacă, din punct de vedere teoretic, ele sunt asimilate unei sau alteia dintre fazele amintite anterior.

Faza statică a cercetării la fața locului este activitatea de percepere nemijlocită a locului faptei desfășurată în scopul descoperirii tuturor urmelor infracțiunii fără a proceda la atingerea sau schimbarea poziției acestora. În situația, în care se impune ca un obiect să fie mișcat încă din faza statică acest lucru se va face numai după ce se va fixa poziția sa prin notări corespunzătoare în procesul-verbal, prin fotografie și filmare și în schița locului faptei. În faza statică se materializează, de regulă, orientarea de ansamblu asupra locului faptei în vederea determinării acestuia și a măsurilor imediate și ulterioare ce se impugn a fi luate în raport cu natura și locul unde s-a petrecut evenimentul, stabilirea și marcarea drumului de acces în locul săvârșirii infracțiunii, sectorizarea locului faptei și stabilirea ordinii în care se va efectua cercetarea, examinarea cu prioritate a urmelor și obiectelor care prezintă un pericol iminent de modificare sau dispariție, căutarea, descoperirea și fixarea prin fotografii și video a poziției urmelor și obiectelor corp delict, interpretarea urmelor, ridicarea fotografică a caracteristicilor de relief ale terenului pentru efectuarea schiței locului faptei.

În această fază a cercetării la fața locului toate constatările sunt consemnate în agendă pentru ca, ulterior, să fie întocmit procesul-verbal de cercetare la fața locului, sunt realizează fotografii de orientare, schița și fotografia obiectelor principale și se pregătește efectuarea schiței locului faptei prin ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului cercetat.

Faza dinamică a cercetării la fața locului, este activitatea de percepere nemijlocită a locului faptei și de examinare minuțioasă și în mișcare a obiectelor și urmelor prin folosirea mijloacelor tehnice criminalistice adecvate, în scopul descoperirii probelor materiale. În această fază se realizează, de regulă, căutarea în vederea descoperirii urmelor infracțiunii, fixarea fiecărui obiect și urmă pentru a se evita substituirea sau confundarea cu altele asemănătoare, ridicarea și ambalarea obiectelor și urmelor descoperite în vederea trimiterii la laboratoarele de expertiză criminalistică, trimiterea urgentă a urmelor la cartotecile criminalistice pentru identificarea făptuitorului și a unor obiecte.

În faza dinamică, constatările se notează, ca și în faza statică, în agendă în vederea întocmirii procesului verbal, realizându-se fotografii de detaliu, filmarea locului și se definitivarea schiței locului faptei.

Cercetarea la fața locului în faza statică poate începe de la centru spre marginea locului faptei sau de la obiectul principal spre obiectele secundare. În locurile închise, cercetarea poate fi desfășurată de-a lungul pereților încăperii, iar în locurile deschise, pe porțiuni de teren bine delimitate de la centru spre margine sau invers. Nu este exclusă posibilitatea efectuării cercetării la fața locului ținându-se seama de drumul presupus că a fost urmat de autorul infracțiunii.

Activitățile cele mai importante desfășurate în faza statică a cercetării la fața locului sunt stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă, a urmelor vizibile, a urmelor de materie, așa cum au fost găsite de echipa de cercetare, măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și urme sau locuri de acces, aspect de natură să servească la clarificarea împrejurărilor cauzei, executarea de fotografii de orientare, schiță și fotografii ale obiectelor principale, precum și fixarea prin înregistrare video-magnetică, precum și determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare. Practicienii recomandă ca, pentru stabilirea operativă a schimbărilor intervenite în câmpul infracțiunii, să se recurgă la ajutorul unui martor care cunoaște bine locul faptei sau care a asistat la producerea evenimentului.

Caracteristic acestei faze este faptul că în cadrul ei se procedează la o examinare atentă a locului faptei, fără a i se aduce acestuia niciun fel de modificare. Doctrina a stabilit că debutul aceste faze constă în observarea locului faptei. În cazul încăperilor, aceasta se efectuează dintr-un singur loc, iar în cazul unor suprafețe cu o anumită întindere, se procedează la parcurgerea acestora în așa fel încât să poată fi observat orice element de natură să intereseze ancheta.

Paralel cu observarea locului faptei, este necesară orientarea topografică și criminalistică a acestuia. Orientarea topografică presupune orientarea locului faptei în funcție de punctele cardinale, iar orientarea criminalistică are în vedere orientarea în interiorul perimetrului de cercetat în funcție de reperele care caracterizează sistemul de referință în momentul efectuării activității, spre exemplu, clădiri, copaci izolați, șosele, drumuri de acces, locul unde a fost descoperit cadavrul, locul unde se observă abandonat mijlocul de transport folosit de către făptuitori etc..

Conturarea unor versiuni care au ca obiect căile folosite de către participanții la activitatea ilicită, atât pentru acces, cât și pentru părăsirea locului faptei, pornind de la analiza naturii și aspectului locului faptei, ajută la o mai bună precizare a limitelor perimetrului de cercetat și a metodelor eficiente pentru efectuarea cercetării la fața locului.

După efectuarea activităților specificate mai sus, urmează stabilirea căilor de acces și a locurilor ce pot fi folosite pentru deplasare în interiorul locului de cercetat de către membrii echipei.

Este necesar să fie observată aici necesitatea păstrării cât mai intacte a locului faptei, ce impune atât alegerea oportună a căilor de acces, cât și limitarea, la strictul necesar, a numărului de persoane ce vor pătrunde în perimetrul pe care se efectuează cercetările, astfel încât să se evite apariția unor atitudini permisive față de șefii ierarhici ai celor ce constituie echipa, reprezentanții mass-media, diverși cunoscuți, care să facă posibilă distrugerea urmelor inițiale și crearea altora; urme care să inducă în eroare ancheta și să îngreuneze finalizarea corectă a cauzei.

Cercetarea la fața locului este o activitate caracterizată de meticulozitate, profesionalismul impunând o atenție mărită pentru fiecare amănunt. Pe măsura desfășurării activității, toate urmele și mijloacele materiale de probă sunt analizate, diinf necesar să se aibă în vedere poziția, starea în care se prezintă, amplasarea, forma și dimensiunile, categoriile de urme, ce apar ca evidente pe mijloacele materiale de probă descoperite. Atunci când precizarea raporturilor de distanță dintre reperele descoperite în perimetrul pe care se desfășoară cercetarea la fața locului, existând posibilitatea ca acestea să poată contribui la explicarea mecanismului desfășurării activității ilicite, se recomandă fixarea exactă a poziției fiecărui reper, prin raportarea la alte două.

Tot în această fază este oportună folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmelor de miros. Ca regulă generală, această activitate trebuie să fie desfășurată într-un stadiu incipient al activității, astfel încât mirosurile legate de activitatea ilicită sau de participanții la aceasta să nu fi fost viciate și amestecate cu mirosuri specifice ale celor ce fac parte din echipa de cercetare, mijloacelor de transport ori diferitelor echipamente deplasate la fața locului.

Aspectul locului faptei, mijloacele materiale de probă și urmele descoperite sunt fixate prin înregistrările de sunet și imagine, această practică subliniind importanța obținerii fotografiilor de orientare a locului faptei, a celor tip schiță sau care au ca obiect doar locul faptei dar și a imaginilor ce reprezintă obiectele principale descoperite.

Pe parcursul desfășurării activităților, constatările făcute cu ocazia cercetării se notează provizoriu, urmând ca ulterior, mai precis după terminarea activității, să fie folosite la întocmirea procesului-verbal de cercetare la fața locului.

Sintetizând cele arătate cu privire la faza static a cercetării, trebuie subliniat faptul că aceasta reprezintă debutul cercetării la fața locului, odată cu aceasta fază, echipa luând contact nemijlocit cu locul faptei, iar prin activitățile desfășurate se formează o imagine generală asupra locului faptei, asupra naturii activității cercetate și a principalelor repere cu relevanță pentru anchetă și, în același timp, se înlătură orice posibilitate de distrugere sau dispariție a urmelor și mijloacelor materiale de probă.

Cercetarea la fața locului în faza dinamică se distinge de cea în faza statică prin complexitate, în cadrul acestei faze participând un număr mai mare de investigatori și folosindu-se mijloacelor tehnico-științifice criminalistice integral.. După efectuarea activităților specifice fazei statice se procedează la examinarea minuțioasă a tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite în perimetrul cercetat, urme cu privire la care se apreciază că au legătură cu posibila activitate ilicită desfășurată, existând posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme, în funcție de posibilitățile tehnice din dotare.

Faza dinamică se caracterizează ca fiind cea mai complexă și laborioasă etapă a cercetării la fața locului, acest moment al cercetării presupunând examinarea amănunțită a corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea poziției lor.

Totodată, este acordată o atenție deosebită descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii, în funcție de tipul și natura acestora, adică urme de mâini, de picioare, urme biologice, urme ale instrumentelor de spargere, microurme etc., incluzând aici și mijloacele materiale de probă. În această fază se impune respectarea cu strictețe a regulilor tehnice criminalistice de protejare a urmelor, de etichetare și de sigilare a coletelor în care sunt ridicate.

În ceea ce privește executarea fotografiilor și înregistrărilor video de detaliu, a măsurătorilor fotografice bidimensionale, această acticivitate este finalizată prin întocmirea schiței locului faptei și a redactării procesului-verbal de cercetare la fața locului. În acest scop se iau primele declarații martorilor și victimei, în cazul în care aceasta se mai află la fața locului, inclusiv persoanelor suspecte. Declarațiile sunt luate separat, fără a fi făcute nici un fel de aprecieri din partea organului judiciar, fără a fi influențate persoanele ascultate într-un anumit mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Practica în materie a ajuns la concluzia că este recomandabil ca declarațiile să fie înregistrate pe bandă magnetică. În ipoteza în care la fața locului au fost făcute și înregistrări video, este indicat să se verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a acesteia în cazul în care nu este reușită.

Totodată, se impune a fi clarificate împrejurările negative determinate de neconcordanțe între situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs sau de absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să existe la fața locului. Spre exempu, cum este cazul în care la fața locului a fost descoperit un cadavru cu plăgi tăiate profund, fără ca în jur să fie vreo urmă de sânge, în timp ce ușa încăperii era încuiată cu cheia pe dinăuntru, iar ferestrele închise și fără urme de forțare.

Analizând în profunzime faza dinamică a cercetării la fața locului este necesar să se facă referire la existența posibilității ca, pe baza interpretării naturii, stării și aspectului locului desfășurării activității ilicite, să se determine elemente ale unui portret psiho-social al făptuitorului, chiar dacă uneori, în limite largi, alteori, în mod riguros.

Concluzionând cu privire la faza dinamică a cercetării la fața locului, se ajunge la opinia că aceasta se reprezintă o continuare firească a activităților desfășurate în faza statică, caracterizată prin analiza detaliată a fiecărei urme sau mijloc material de probă descoperit, existând posibilitatea deplasării obiectelor din locul în care se aflau, iar acest lucru determină creșterea în intensitate a procesului complex de elaborare și verificare a versiunilor, atât pe baza rezultatelor activităților cu caracter tehnic, cât și pe baza rezultatelor celorlalte activități desfășurate la fața locului, precum ascultării persoanelor, efectuării unor reconstituiri, experimente judiciare, prezentări pentru recunoaștere, percheziții corporale etc. aceste activități au scopul continuării și revalorizării interpretării situației existente la fața locului pentru elaborarea și verificarea de versiuni, conturarea unui profil socio-psihologic al făptuitorului și constatarea împrejurărilor negative, legate de lămurirea posibilelor disimulări ale acestuia.

Trebuie menționat faptul că respectarea riguroasă a celor două faze, adică efectuarea mai inițial a fazei statice, urmată de faza dinamică, fără a se ține seama de cazul particular cercetat, poate fi însoțită de o seamă de neajunsuri. Prin urmare, insistându-se pe examinarea caracteristică fazei statice, a întregului perimetru pe care se desfășoară cercetarea la fața locului, există riscul ca organele judiciare să nu poată stabili în timp oportun natura faptei, căutarea urmelor și mijloacelor materiale de probă devenind punctual central al activității, urmând ca, numai pe bază de fler, să se accepte că o anumită urmă sau un anumit mijloc material de probă are sau nu legătură cu desfășurarea activității ilicite și dacă trebuie sau nu să i se acorde atenția cuvenită. Mai mult decât atât, în situația trecerii la examinarea specifică fazei dinamice, moment în care natura faptei săvârșite ar putea fi cunoscută, este posibil ca modificările din mediu survenite ca urmare a desfășurării activității ilicite, să fie denaturate urmare a acțiunilor întreprinse în faza statică.

Cu toate că cercetarea la fața locului este o activitate ce presupune o desfășurare în timp, impunându-se cu necesitate ca, o dată începută, să se desfășoare fără întrerupere, cu coerență, astfel încât să poată fi obținut maximul de informații în vederea elucidării tuturor împrejurărilor săvârșirii faptei cercetate, pot apărea unele situații care să împieteze buna desfășurare a acestei activități, făcând necesară suspendarea temporară și reluarea activității ori, dacă se apreciază necesar, chiar repetarea cercetării la fața locului.

În practica organelor judiciare sunt considerate cauzele justificabile întreruperii cursului cercetării, fenomenele naturale cu intensitate deosebită, existența ori survenirea unor stări de fapt ce pun în pericol viața, sănătatea ori avutul persoanelor, reacțiile neașteptate din partea celor prezenți la fața locului, cauzate de stări de sănătate, nervozitate, oboseală extremă etc. în momentul reluării cercetării la fața locului, pe cât posibil, activitățile întrerupte vor fi continuate de către aceiași membri ai echipei care le desfășurau când a intervenit cause de întrerupere, astfel încât să existe o continuitate, de natură să excludă eventualele scăpări sau dezacorduri de păreri, metode etc.

Fixarea rezultatului cercetării la fața locului constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a unor lucrări cu scopul înregistrării și reprezentării fidele și integrale a stării de lucruri, a poziției, stării și a raportului de legătura a obiectelor ce constituie ambianța acestuia conservării și retragerii urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă. Conținutul lucrărilor de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului este în mod expres specificat în legislația procesului-penal in vigoare.

În legătură cu fixarea integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării, aceasta reprezintă o cerință de maximă importanță în efectuarea unei cercetări la fața locului. În primul rând, potrivit prevederilor articolului 131 din Codul de procedură penală, după efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal. Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar. În conținutul procesului- verbal este descrisă în mod amănunțit și cu precizie situația locului faptei, urmele descoperite, obiectelor examinate și a celor ridicate în vederea cercetării, poziția și starea celorlalte mijloace materiale de probă etc.

Mențiunile cuprinse în procesul-verbal trebuie să reflecte caracterul obiectiv și complet al cercetării, folosindu-se formulări clare, precise și concise, din care să reiasă că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element util stabilirii adevărului, precum și evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau interpretări. Este necesară, în același timp, folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, potrivite specificului cercetării.

Este esențial ca însemnările să se limiteze strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării și să nu conțină aspecte inexistente în acel moment. Nu este permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine aceste stări.

Modalitățile tehnice de fixare a cercetării la fața locului sunt executarea de schițe, fotografii, înregistrări pe bandă video-magnetică, modalități menite să asigure evidența probatorie și să confere un plus de obiectivitate cercetării.

În ceea ce privește procesul- verbal de cercetare la fața locului, potrivit prevederilor articolului 131 Codul de procedură penală, acesta reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală.

Legea procesual penală prevede expres faptul că în legătiură cu efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal care trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile obligatorii pentru orice proces-verbal, descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât, acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile respective, putându-se anexa la acesta schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări.

Având la bază norma juridică de drept, doctrina detaliază acest aspect făcând distincție între fixarea rezultatelor cercetării la fața locului prin descriere și fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice. Aceasta subliniază că pe lângă procesul-verbal de cercetare la fața locului, înregistrări de sunet și imagine, schițe etc. este important să fie analizate notițele luate de către membrii echipei de cercetare deplasate la fața locului, acestea constituind un element de bază în aflarea adevărului. Aceste adnotări ajută atât la întocmirea procesului-verbal de cercetare la fața locului, cât și a altor documente necesare anchetei, fapt pentru care se impune ca membrii echipei să nu se bazeze numai pe memorie, fiecare trebuind să aibă un carnet de notițe în care să fie redate în mod logic și sistematic succesiunea datelor și informațiilor obținute.

Procesului-verbal de cercetare la fața locului i se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări datorită faptului că încheierea acestuia se face în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului și astfel, el devine un mijloc de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea cauzei penale. Este foarte important ca procesul-verbal să corespundă anumitor cerințe, o bună parte dintre acestea stabilite în mod expres de legiuitor.

Din punct de vedere al caracteristicilor procesului- verbal de cercetare la fața locului, acesta trebuie să îndeplinească o serie de condiții impuse atât de doctrina, cât și de practica judiciară. În primul rând, procesul- verbal trebuie să fie obectiv, adică să conțină descrierea în deplină concordanță cu realitatea a perimetrului cercetat, a urmelor și mijloacelor materiale de probă, la fel cum se prezintau acestea în momentul în care organul judiciar a desfășurat activitatea de cercetare, descrierea fiecărui segment de activitate efectuat și rezultatele obținute, descrierea eventualelor incidente și a consecințelor acestora etc. Caracterul obiectiv presupune ca, în cuprinsul procesului-verbal să fie consemnate doar constatările proprii ale membrilor echipei, nu supoziții sau deducții desprinse din experiența anterioară ori suprapuse pe influențe ale persoanelor interesate.

De asemenea, el trebuie să fie complet, să conțină, în măsura în care este permis, absolut toate detaliile legate de desfășurarea activității și de rezultatele obținute. Foarte important este că orice omisiune poate avea efecte deosebite asupra întregii anchete judiciare, acest fapt putând duce la pierderea sau diminuarea valorii probante într-un anumit context, cu consecințe directe asupra modul de soluționare a cauzei.

Tototadată, procesul-verbal să se caracterizeze prin precizie și claritate, precizia redactării fiind dată de consemnarea exactă a constatărilor organului judiciar, iar claritatea presupune folosirea unui limbaj adecvat care să poată conduce la o bună înțelegere a documentului. Este esențial să existe o corespondență perfectă între mesajul transmis și cel receptat, eventualii factori de distorsionare nu trebuie să nu aibă legătură cu redactarea procesului-verbal, eliminându-se exprimările ambigue, improprii, care pot genera confuzii, interpretări diferite etc.

Nu în ultimul rând, acest proces-verbal trebuie să fie concis, să redea într-o formă concentrată ceea ce s-a constatat de către organul judiciar. În cuprinsul procesului-verbal trebuie să fie incluse doar constatările, nu și comentariile sau posibilele explicații. Este de observat că trebuie o atenție sporită pentru a nu se trece dintr-o extremă în alta, în sensul că nu trebuie făcute concesii privitoare la caracterului complet al procesului-verbal. Nu este normal să se renunțe la a se consemna date ce pot conduce la lămurirea împrejurărilor desfășurării activității ilicite din ignoranță sau din alte motive.

Pe plan tactico-criminalistic, este necesar ca la redactarea părții descriptive a procesului-verbal să fie avute în vedere descrierea locului faptei în mod amănunțit, interesând aspectul de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia sa și dispunerea față de punctele cardinale și de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile și căile de acces, alte particularități ale locului, descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate și ridicate efectuată în mod detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, fiind indicate cu precizie locul în care au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, metodele tehnico-științifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora și menționarea oricărui element particular al cercetării. Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privitoare la consecințele sau pagubele produse de faptele infracționale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal trebuie să cuprindă o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.

De asemenea, va fi menționată ora începerii și terminării cercetării la fața locului, după care procesul-verbal este semnat de către organul judiciar, martorii asistenți și alte părți interesate în cauză care se aflau la locul de față pe perioada cercetărilor, pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind barate.

Referitor la conduita tactică pe care trebuie să o adopte organul judiciar la redactarea procesului-verbal, practica criminalistică este de părere că, pentru a-și îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, procesul-verbal trebui redactat, nu numai potrivit legii, ci și în conformitate cu anumite cerințe.

Așadar regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-verbal, cele mai importante sunt cele referitoare la prezentarea obiectivă, completă și clară a rezultatelor cercetării, făcută numai pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, fiind evitate deducțiile, diversele interpretări ale stării locului sau raportarea la anumite afirmații ale martorilor ori victimelor, folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis, a unei terminologii uzuale, accesibile și unitare din punct de vedere procesual penal astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea, evitarea folosirii unor termeni de strictă specialitate, iar în ipoteza în care aceștia nu pot fi evitați, se procedează la explicarea lor și descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea la fața locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite nici un amănunt.

În cazuri deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate face și la sediul organului judiciar, însă, doar pe baza unor note detaliate luate în timpul cercetării la fața locului, apelându-se totodată și la imaginile înregistrate pe bandă video.

Având în vedere faptul că activitatea de cercetare la fața locului trebuie să exceadă oricărei încercări de ai conferi un caracter formal, într-o exprimare oarecum dură, această activitate se desfășoară nu numai pentru că este expres prevăzută de legea procesual penală, ci pentru a exploata, printr-o activitate calificată, cu caracter științific, toate informațiile pe care le poate oferi sistemul de referință, reprezentat de perimetrul pe care s-a desfășurat o activitate ce pare a întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni, analizat, atât ca întreg, cât și pe fiecare element component.

Ancheta penală, privită în ansamblul ei, are menirea de a lămuri toate aspectele de natură a interesa calificarea unei conduite manifestată în plan social ca pedepsibilă sau, în cazul în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale vreunei infracțiuni, absolvită de pedeapsă, precum și identificara persoanelor implicate în această activitate.

Rațiunea desfășurării uneia sau a alteia dintre activitățile de anchetă se bazează tocmai pe posibilitatea ca, prin efectuarea acestor activități, să fie lămurite una sau mai multe probleme de interes în cercetarea cauzei.

Interpretarea rezultatelor unei activități reprezintă procesul de transformare a datelor obținute, ca urmare a efectuării activității respective, în elemente de anchetă, concluzii constituite în răspunsuri certe și adevărate la problemele anchetei. Interpretarea, ca metodă a înțelegerii, poate fi acceptată ca modalitate prin care se atribuie și se construiesc semnificații, ca urmare a unui proces complex și deschis prin care se realizează un permanent dialog între teorie și experiment. Interpretarea premerge sau face parte integrată din însăși conținutul și sfera identificării criminalistice. Legat de noțiunea de interpretare trebuie reținut atât sensul de căutare a semnificației reale a urmei, cât și cel de explicare, într-un limbaj accesibil, a rezultatului la care s-a ajuns ca urmare a analizării ei.

Așa cum precizam anterior, un alt mod de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului este cel prin înregistrări de sunet și de imagine. În acest sens, indiferent de tehnologia uzitată, înregistrările de sunet și imagine trebuie să îndeplinească o serie de condiții, pentru a putea fi acceptate în domeniul judiciar.

Prima condiție este cea conform căreia acestea trebuie să se realizeze rapid și, relativ, simplu, cerințele muncii impunând ca operațiunile necesare să fie îndeplinite într-un timp scurt, pentru a putea fi utile în continuarea cercetărilor, iar cerințele necesare pentru calitate să poată fi realizate de către personal specializat.

A doua condiție impune ca înregistrările de sunet și imagine să fie obiective, să reprezinte o copie fidelă a realității, eventualele distorsiuni sau pierderi să nu aibă posibilitatea să afecteze sau să pună sub semnul întrebării utilitatea în cadrul procesului judiciar a acestora.

Ultima condiție cere ca aceste înregistrări să suporte o procedură de certificare, modul de lucru să permită o protecție împotriva falsificării totale ori parțiale a lor. Toți cei interesați trebuie să fie convinși că ceea ce văd și aud, efectiv, a fost constatat la fața locului.

În legătură cu înregistrările de sunet și imagine, acestea sunt fi clasificate în trei mari categorii, și anume înregistrări ale locului faptei, înregistrări ale activităților desfășurate la fața locului și înregistrări ale urmelor și mijloacelor materiale de probă ridicate în vederea continuării cercetărilor. Această enumerare poate fi extinsă și asupra înregistrărilor persoanelor conduse sau aduse la sediul organului judiciar pentru continuarea cercetărilor, ale urmărilor pe care persoane interesate sau ale altor aspecte de natură a interesa sub aspectul măsurilor legale, luate de către echipa deplasată la fața locului.

Înregistrările realizate la locul faptei au ca obiect modul de prezentare a locul faptei, în momentul ajungerii echipei de cercetare la fața locului. În fapt, prin aceste înregistrări se fixează detaliat ipoteza în care trebuie să lucreze echipa de cercetare. În cadrul lor trebuie distins, în funcție de obiect, între înregistrările de sunet și imagine de orientare, schiță și cele ale obiectelor principale și urmelor. Tot în această categorie pot fi incluse și înregistrările de detaliu care, deși creează o realitate secvențială, având menirea de a detalia aspectele specifice ale fiecărui obiect ce are legătură cu activitatea infracțională, ale fiecărei urme ce poate contribui la aflarea adevărului, pot contribui, într-o viziune dinamică, la formarea unei imagini reale a locului faptei.

Înregistrările de sunet și imagine pentru orientarea locului faptei se realizează, principial, în faza statică a cercetării la fața locului, fiind singurul moment în care obiectele nu au fost mișcate din perimetrul acestuia, având drept scop redarea aspectului general al perimetrului, pe care se desfășoară activitatea de cercetare la fața locului și a împrejurimilor sale, servind la orientarea în teren a organelor judiciare și a celorlalte persoane interesate în cauză. Persoana care analizează aceste înregistrări trebuie să aibă posibilitatea să conștientizeze unde se află locul în care s-a săvârșit infracțiunea și împrejurimile acestuia.

Obiectul înregistrărileor schiță este doar locul săvârșirii infracțiunii, fără împrejurimi, rațiunea sa subzistând în surprinderea tuturor elementelor ce conferă individualitate perimetrului acceptat, devenit obiect central al cercetării criminalistice. Imaginile trebuie administrate într-o cantitate suficientă care să surprindă diferite unghiuri, folosindu-se cele mai adecvate metode pentru a obține o reprezentare completă a locului săvârșirii infracțiunii.

Trebuie observat faptul că aceste înregistrări, la fel ca și cele de orientare, sunt dominate de imagini, sunetul având un rol subsidiar, condiționat de posibilitatea surprinderii legăturii cu fapta săvârșită sau cu activitatea de cercetare la fața locului.

În concluzie, cercetarea la fața locului este extrem de importantă, afirmație bazată pe importața datelor obținute pe timpul efectuării ei, date de care depinde nu numai argumentarea săvârșirii cauzei, dar și aflarea adevărului în esență.

Totodată, această activitate procedurală, alături de alte acte de urmărire penală, cum este cazul audierii martorilor și consemnării declarațiilor lor, audierii părții vătămate, ascultării învinuitului sau inculpatului și consemnării declarațiilor sale, dispunerii unei expertize judiciare, efectuării de confruntări, prezentări pentru recunoașteri sau reconstituiri, constituie un procedeu complex și esențial în activitate de procedură penală. Acest procedeu urmărește acumularea de date fixate integral și cît mai operativ posibil privind circumstanțele faptei, descoperirea făptuitorului, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, precum și stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă în vedere documentării dosarului penal avut spre soluționare.

CAPITOLUL 3: TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Secțiunea 1: Aspecte generale privind psihologia anchetei judiciare în cazul învinuitului sau a inculpatului

Având în vedere faptul că întreaga sferă a procedurii penale se conturează în jurul unei activități ilicite ce aduce atingere valorilor sociale și normelor de drept, activitate executată în mod voit sau din culpă de către o persoană, este de la sine înțeles faptul persoanele care au incidență în cauză vor dobândi diferite calități procesuale pe timpul desfășurării urmăririi penale și a fazei de judecată. Una dintre aceste persoane, cea mai importantă în actul penal, este făptuitorul, adică persoana responsabilă de comiterea faptei antisociale. Această persoană capătă pe parcursul desfășurării activității procesual- penale diferite calități, plecând de la cea de făptuitor până în momentul începerii urmăririi penale, trecând la învinuit până la faza de judecată, iar pe parcusul judecății calitatea de inculpate până la pronunțarea hotărârii judecătorești, după care devine condamnat.

Ancheta judiciară, indiferent de nivelul la care se desfășoară, adică simple investigații în legătură cu o plângere care se referă la o posibilă activitate ilicită ori cercetări desfășurate în cadrul unui proces penal în desfășurare, depinde în mod fundamental de rezultatele obținute în urma ascultării persoanelor care au fost implicate ori cunosc date ce se dovedesc a fi utile în stabilirea tuturor împrejurărilor relevante în cauză. În literatura de specialitate au existat și continuă să existe îndoieli cu privire la valabilitatea și corectitudinea ascultărilor desfășurate în condiții de presiune firească specifică anchetei.

Tactica aplicată în criminalistică nu poate fi concepută în afara psihologiei judiciare. Aceasta oferă mijloacele cerute pentru stabilirea potențialului psihologic al învinuitului sau inculpatului pe baza căruia organul judiciar adoptă linia strategică optimă în procesul de obținere a informațiilor utile în susținerea în mod relevant a unui caz.

La rândul său, învinuitul are interese majore în cunoașterea și evaluarea anchetatorului întrucât în această confruntare psihologică el își joacă șansa de a obține elementele necesare strategiei de apărare. Ascultarea învinuitului sau inculpatului este un joc al inteligenței, rezumat la abolități psihologice.

Dezvoltarea procedeelor tactice de ascultare a persoanelor în cadrul investigării penale constituie o preocupare cu caracter prioritar atât în din punct de vedere științific, cât și al bunelor practici folosite de către în desfășurarea anchetelor penale.

Ascultarea persoanelor constituie atât un drept al acestora, utilizat pentru a-și afirma poziția și a-și promova interesele, cât și un mijloc la îndemâna organului judiciar atât pentru a constata interesele și poziția adoptată de către persoanele ascultate, cât și pentru a-și completa informațiile deținute cu privire la împrejurările în care a fost desfășurată activitatea ilicită, dar și identitatea persoanelor implicate. Aceasta este o activitate deosebit de complexă, constituind, adesea, obiectul criticilor axate, în principal, pe obiectul precar al echilibrului ce trebuie păstrat între dorința persoanelor implicate pentru o interpretare cât mai vastă în domeniul limitelor ce trebuie impuse demersului profesional în anchetă și dorința profesioniștilor de a putea uza de o gamă largă de mijloace și procedee pentru a pune presiune asupra persoanei ascultate, a înfrânge voința acesteia, având drept scop obținerea unei cantități mai mari de informații utile anchetei.

Legiuitorul a stabilit în textul articolului 63 alineat 1 al Codului de procedură penală faptul că poate fi probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvarșit-o și la cunoașterea imprejurărilor necesare pentru o justă soluționare a cauzei. În aceeași ordine de idei, printre mijloacele de probă enumerate în mod limitativ de prevederile articolului 64 Codul de procedură penală sunt enunțate și declarațiile învinuitului sau inculpatului.

Astfel, potrivit rolului activ pe care îl au organele de urmărire penală și instanțele de judecată, acestea au obligația să strângă toate probele necesare aflării adevărului în cazuza penală avută spre soluționare. Dreptul la apărare al învinuitului sau inculpatului este garantat pe tot parcursul procesului penal, organele judiciare având obligația de a aduce la cunoștința acestuia fapta de care este învinuit și încadrarea juridică a acesteia, asigurându-i posibilitatea pregătirii și exercitării apărării și luarea măsurilor adecvate pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales. Acest drept la apărare este garantat și de textul Constituție care în textul articolului 24 statuează dreptul la apărare pe tot parcursul procesului penal.

În Declarația Universală a Drepturilor Omului este prevăzut faptul că până la rămanerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este asimilată persoanei nevinovate. Învinuitul sau inculpatul poate fi ascultat pe parcursul efectuării actelor de urmărire penală. Înainte de a fi dispusă arestarea lui, învinuitul sau inculpatul este audiat de organul judiciar, dar, în cazul în care mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea inculpatului datorită faptului că acesta este dispărut, se află în străinătate sau se sustrage de la urmărirea penală, este stabilită obligația organului judiciar de a-l asculta de îndată ce a fost prins sau s-a predat. În cazul în care împotriva învinuitului se are în vedere punerea în mișcare a acțiunii penale, acesta este ascultat aducându-i-se la cunoștință învinuirea și este întrebat dacă vrea să propună noi mijloace în apărarea sa. După punerea în mișcare a acțiunii penale, învinuitul primește calitatea de inculpate, el fiind ascultat din nou, însă cercetarea penală poate continua și fără efectuarea acestei audieri. Există anumite cazuri limitativ prevăzute de lege când nu este obligatorie ascultarea inculpatului, și anume când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară. Trebuie menționat faptul că în primă instanță, judecarea cauzei este realizată prin ascultarea inculpatului, martorii prezenți, precum și partea vătămată dacă este de față.

Modul cum se desfășoară ascultarea este reglementat Codul de procedură penală care stipulează că inculpatul este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către completul de judecată sau procuror, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Noul Cod de procedură penală reglementează modul de efectuare a audierii suspectului sau inculpatului în textul articolului 107. După cum se poate observa, viitoarea legislație schimbă denumirea făptuitorului după începerea urmăririi penale din învinuit în suspect.

În cursul urmăririi penale se procedează la audierea fiecărui învinuit separat, în fața instanței de judecată, însă ascultarea fiecărui inculpat se realizează în prezența celorlalți inculpați, cu excepția cazului în care instanța dispune ascultarea vreunuia dintre ei fără ca ceilalți să fie de față. Nu există nici o limitare legală a numărului de ascultări la care poate fi supus învinuitul sau inculpatul, singurul lucru stipulat în acest sens fiind că acesta poate fi ascultat ori de câte ori este necesar.

În Codul de procedură penală se prevede că declarațiile învinuitului sau inculpatului au valoare probantă doar în măsura în care acestea sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, deci prin asimilare cu alte mijloace de probă. De aceea, declarația trebuie să fie mai întai verificată și, în funcție de rezultatul obținut, aceasta va fi luată în considerare, organului judiciar revenindu-i obligația să administreze probe atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului. Verificarea amănunțită a acestor declarații, conform legii procedural penale, poate conduce la stabilirea sincerității sau nesincerității celui ascultat.

Interogatoriul judiciar poate fi caracterizat ca un război psihologic în care cele două părți se studiază reciproc, fiecare având interese contrarii. Organul judiciar trebuie să stăpânească foarte bine anumite cunoștințe de psihologie judiciară, cunoștințe aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice de ascultare a învinuitului sau inculpatului. Așa cum arătam mai sus, din punct de vedere procesual penal, o persoană poate avea calitatea de învinuit când împotriva sa se desfășoară urmărirea penală sau de inculpat când împotriva sa se desfășoară urmărirea penală și s-a pus în mișcare acțiunea penală.

Totodată, el este un duel psihologic în care organul judiciar acționează în vederea stabilirii realității faptelor, iar cel venit în contradicție cu justiția, se folosește de toate posibilitățile pentru a evita tragerea la răspunderea penală. Din acest motiv este foarte important ca organul de cercetare penală să aibă capacitatea de a cunoaște personalitatea învinuitului sau a inculpatului, pentru a-și de seama de poziția pe care acesta o adoptă vis-à-vis de tragerea lui la răspundere.

Principalele două dintre sursele directe de cunoaștere a temperamentului și caracterului învinuitului sau inculpatului sunt constituie percheziția, atât cea domiciliară, cât și cea corporal, și reținerea sau arestarea, acestea oferind anchetatorului posibilitatea de a observa atent persoana bănuită, furnizând anchetatorului informații prețioase privind adoptarea unei anumite tactici de audiere.

Atmosfera oficială în care se desfășoară interogatoriul, contactul cu organele judiciare, poziția defensivă pe care o are, constituie pentru învinuit sau inculpat un puternic factor emoțional pe care un anchetator cu experiență trebuie să îl observe și să îl valorifice în scopul aflării adevărului. Audierea infractorilor minori, care datorită experienței reduse de viață, a lipsei discernământului, a mediului familial din care provin, nu trebuie efectuată în aceleași condiții ca audierea unui adult, fie el și infractor ocazional.

Datorită faptului că, din punct de vedere psihologic, comiterea unei infracțiuni este rezultatul unor îndelungate procese psihice în care individul acționează pe baza unui plan, odată săvarșită infracțiunea, apare doar dorința ca fapta să rămână nedescoperită. Pentru organele judiciare care efectuează ascultarea primordial este să cunoască mecanismele proceselor psihice ce stau la baza comiterii infracțiunilor, putând astfel alege un procedeu tactic de ascultare adecvat.

Complexitatea mecanismelor psihologice ale învinuitului sau inculpatului rezultă din specificitatea etapelor infracționale pe care acesta le traversează, mai mult sau mai puțin conștient. Literatura de specialitate apreciază că mecanismele psihologice ale făptuitorului trebuie raportate la trei etape.

Prima etapă conturează latura subiectivă a infracțiunii, prin mecanisme psihologice specifice conceperii activității infracționale, mai precis, reprezentarea actului infracțional și tendința de săvârșire ori de nesăvârșire a faptei, și rezoluției infracționale. Trebuie precizăm că această faptă este proprie infracțiunilor săvârșite cu intenție.

Cea de a doua etapă are se caracterizează prin desfășurarea activității infracționale, de regulă existând trei faze successive, și anume faza actelor pregătitoare, faza actelor de executare și faza urmărilor. Specific aceastei etape sunt procese psihice puternice care dezorganizează forța inhibitoare a scoarței cerebrale și, prin urmare, recepția senzorială. Dezorganizarea percepției intervine și din pricina unui puternic factor de bruiaj determinat de concentrarea atenției, aproape în exclusivitate, asupra obiectului infracțiunii,în pofida faptului că infractorul ar vrea să nu-i scape nimic din ceea ce se întâmplă în jurul său. Aici intervin și ceilalți factori de dezorganizare, precum și experiența infracțională a individului.

În etapa a treia, denumită și post infracțională, își fac apariția procese psihice determinate de teamă, de lupta dusă de făptuitor pentru evitarea răspunderii penale, specifice încercărilor de simulare, de disimulare și, în general, minciunii.

Primelor două etape, întâlnite aproximativ majorității actelor infracționale, cu preponderență celor săvârșite cu intenție, le este characteristic o succesiune de stadii, de momente intrapsihice precum reprezentarea și tendința de comitere a actului, deliberarea și ezitarea, conturarea intenției, alegerea mijloacelor și a victimei, sesizarea momentului săvârșirii și executarea. După săvârșirea unui act ilicit, la majoritatea infractorilor se instalează o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune preinfracțională, mai mult sau mai puțin evidentă, care este determinată de teama de a nu fi descoperiți și care motivează dominanta depresivă a individului. Procesele psihice caracteristice acestui moment generează stări de neliniște, nesiguranță și un comportament nefiresc.

Aceasta este explicația pentru o serie de acțiuni întreprinse de făptuitori, după săvârșirea infracțiunii, cum ar fi, de exemplu plecarea precipitată de la locul faptei, distrugerea sau ascunderea unor mijloace materiale de probă, dispariția de la domiciliu, încercarea de creare a unor alibiuri prin deplasarea imediată într-un alt loc, în care încearcă să se facă „remarcați” etc. și încercarea de ascundere a faptei prin stimularea altor infracțiuni.

În momentul în care învinuitul sau inculpatul se află față în față cu anchetatorul, acesta trece printr-o stare de puternică tulburare emoțională. De la primul contact cu făptuitorul, organul judiciar trebuie să analizeze comportamentul expresiv al învinuitului sau inculpatului, gesturile pe care le face, mimica, modul în care privește organele de cercetare penală și atitudinea acestuia față de situația în care se află. Dintre stările emoționale, tensiunile psihice și nervozitatea, cele mai importante și evidente în activitatea de anchetă sunt accelerarea și dereglarea respirației, creșterea volumului vaselor și a presiunii sanguine, modificarea bătăilor inimii, contractarea mușchilor scheletici, schimbarea mimicii și pantomimicii și modificarea timpului de latență sau de reacție. Aceste manifestări trebuie interpretate cu professionalism, cel mai dificil pentru organul judiciar fiind să stabilească nevinovăția unui învinuit sau inculpat când acesta se comportă ca un vinovat, prin studierea atitudinii acestuia și evidențierea motivelor care provoacă o asemenea stare emoțională, precum și prin studierea componentelor sale psihologice. Dacă nu este ajutat, învinuitul emotive este foarte instabil și incoerent în declarații. De aceea, este foarte importantă crearea momentului psihologic în care anchetatorul poate aborda problema infracțiunii cercetate fără riscul de a nu obține nici un răspuns. Spre deosebire de această situație, în cazul în care învinuitul sau inculpatul este autorul infracțiunii cercetate, lucrurile stau total diferit.

Oricât de mult ar încerca anchetatorul să poarte o discuție colaterală prin abordarea unor subiecte ce privesc strict persoana învinuitului sau unele subiecte amuzante ori de interes general, persoana anchetată nu are o atitudine participativă, cooperantă. Aceste manifestări își au explicația în plan psihologic, autorii de specialitate denumind acest mod de manifestre, mecanism psihologic extrem de subtil. Experiența a învederat că cele două atitudini, atât cea a persoanei inocente, cât și a celei vinovate, se pot deosebi relativ ușor prin observarea și interpretarea manifestărilor psiho – comportamentale și a reactivității de expresii ale acestora față de intrebările directe în raport cu aspectele critice.

Structura afectiv-psihologică a celui anchetat, se află într-o continuă stare de mobilizare, cuprinzând câteva caracteristici ce este necesar a fi cunoscute de către organul judiciar, această necesitate fiind solicitată în special de nevoia de a stabili discrepanța dintre acțiune și cuvânt, dar și pentru a anihila tentativele de inducere în eroare prin simulare, disimulare sau minciună.

Starea de încărcătură emoțională a persoanelor chemate în fața unui organ judiciar,este absolut firească, intensitatea acesteaia variind în funcție de unii parametri precum personalitatea sau nivelul de cultură, dar mai ales în funcție de calitatea procesuală în care au fost chemate. Emoționalitatea interogatului și felul în care aceasta evoluează pot sugera anchetatorului existența unor neconcordanțe între faptele declarate și cele petrecute în realitate. Practica judiciară a scos în evidență faptul că nu întotdeauna acest lucru este valabil, deoarece, în cazul recidiviștilor sau a celor care, datorită tipului de temperament, au un comportament neutru, starea emoțională poate fi mai redusă, inexistentă sau foarte dificil de depistat, în special datorită faptului că experiența sau stăpânirea de sine îi ajută să își cenzureze în mod eficient elementele de comportament fizic sau facial care i-ar putea da de gol.

Stările de emotivitate sunt foarte ușor de observant, fiind însoțite ce cele mai multe ori de manifestări viscerale și somatice specifice. Din această cauză, manifestările comportamentale, inconsecvența sau incorectitudinea indică numai prezența emoțiilor, nu și sursa lor, ele neputând fi interpretate ca dovezi directe ale vinovăției. Fiind asociate cu probe deja verificate, acestea au capacitatea de a se constitui în indicii cu privire la încercările de a disimula comportamentul real în spatele unuia confecționat.

Încercările de mistificare comportamentală la care recurg infractorii în timpul interogatoriilor, nu se opresc doar la controlul emotivității, ci trec spre construirea deliberată a unui comportament mincinos, fiind folosite simularea sau contrafacerea, dar și disimularea sau ascunderea, forma verbală a acestor încercări fiind minciuna.

În timpul contactului cu învinuitul sau inculpatul acesta poate simula autocontrolul, calmul, nedumerirea, suferința fizică, revolta sau protestul, cu scopul de a induce o impresie generatoare de sentimente subiective în comportamentul anchetatorului sau, pur și simplu, cu scopul de a-l intimida. Experiența anchetatorului depistează însă imediat în tremurul vocii sau al mâinilor, în gesturile fără o motivare aparentă, mototolirea pălăriei, evitarea privirii, răspunsurile sub formă de întrebare sau semnele disconfortului psihic al celui supus anchetării.

Aceste detalii comportamentale sunt relativ ușor de observat. Dificultatea reală constă în decodificarea lor corectă. Astfel, discuțiile introductive, axate în general pe subiecte exterioare anchetei, precum situația profesională, cea familială, starea de sănătate etc., au rolul de a-i inoculca învinuitului o stare de confort psihic, de deconectare, de detensionare a relației pe care treptat o stabilște cu anchetatorul. Pregătirea acestui teren psihologic este indispensabilă trecerii la interogatoriul propriu-zis în legătură cu fapta incriminabilă. Autocontrolul și tăria de caracter a organului judiciar se reflectă în capacitatea acestuia de a-și controla și stăpâni sentimentele firești de antipatie sau de simpatie față de prezumtivul făptuitor, sentimente ce pornesc de la atitudinea deschisă a acestuia, de la franchețea declarațiilor, de la starea lui materială sau socială, ori, dimpotrivă, de ostilitatea celui ascultat, de manifestările lui agresive, de antecedentele penale, de profilul moral sau, după caz, de suferințele provocate victimei. Ridicarea tonului, gesturile de nervozitate, ticurile organului de cercetare penală pot fi percepute ca semn a lipsei de profesionalism, ele determinând învinuitul emotiv spre un comportament retractil, inhibat, neproductiv pentru scopul audierii. Tendințele acuzatoare pe care le pot avea uneori anchetatorii determină în comportamentul subiecților emotivi discomfort psihic datora adesea tentației audiatului de a recunoaște fapte pe care nu le-a săvârșit în realitate.

Secțiunea 2: Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Prin intermediul organelor sale de simț și al gândirii abstracte, omul intră în contact cu ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare, păstrând multă vreme în memorie imaginile evenimentelor produse în prezența sa. Prin urmare, omul are capacitatea de a reproduce în conștiința sa faptele și fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Așadar, și infracțiunile, percepute în timpul săvârșirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor și redate altor persoane cu suficiente caracteristici generale sau de detaliu pentru a fi înțelese cu ușurință. Martorii oculari, infractorii și chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârșirii infracțiunii, sunt în măsură să facă relatări utile despre modul și împrejurările în care a fost comisă fapta. De aceea, știința criminalistică a elaborat metodele tactice de ascultare a acestor persoane.

În conformitate cu definiția dată de Dicționarul de criminalistică, ascultarea reprezintă un act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părți din procesul penal, martorii sau experții sunt chemați să dea declarații sau explicații în fața organelor de urmărire penală sau instanței de judecată în conformitate cu legea și cu respectarea regulilor de tactică criminalistică.

Așa cum menționam anterior, calitatea de învinuit sau inculpat într-o cauză penală atrage după sine anumite activități specifice care au drept punct de plecare rolul persoanei ce a comis fapta ilicită în cadrul procesului penal.

Orice anchetă, încă din cele mai vechi timpuri, a inclus ascultarea persoanelor care cunosc date despre desfășurarea activităților ilicite. În istorie există foarte multe exemple care fac referire la modul în care se desfășurau ascultările și la forța ori valoarea probantă a unei declarații în contextu desfășurării anchetei și a luării hotărârii prin care se soluționa o cauză sau alta. Trebuie subliniat faptul că și în prezent procedurile judiciare se conturează în jurul oamenilor, cu pozițiile și interesele care le guvernează comportamentul, inclusive pe cel procesual.

Chiar și în acele anchete penale în care probațiunea se întemeiază, cu preponderență, pe mijloacele materiale de probă, importanța declarațiilor persoanelor vătămate rămâne nealterată, datorită faptului că mijlocul material de probă nu prezintă valoare în sine. Luat izolat, acesta nu dovedește nimic dacă nu este integrat în ansamblul împrejurărilor cauzei și dacă nu se cunoaște proveniența lui. Or, toate acestea nu pot fi precizate decât prin mijlocirea declarațiilor persoanelor. Fiind vorba despre un mijloc de probă ce poate fi influențat de elementele subiective ale declarațiilor persoanelor vătămate, ca de altfel și a celorlalte declarații obținute pe parcursul anchetei penale, acestea sunt analizate în contextul celorlalte mijloace de probă, fiecare împrejurare trebuind coroborată cu alte fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente la dosarul cauzei.

Una dintre activitățile căreia organul de urmărire penalaă îi consacră o mare parte a timpului și cel mai mare volum de muncă, ascultarea învinuitului sau inculpatului poate fi definită drept activitatea procesuală și de tactică criminalistică, efectuată de către organul de urmărire penală, în scopul obținerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.

Prin urmare, ascultarea învinuitului sau inculpatului este atât un act procedural, cât și unul de tactică criminalistică care oferă organului de urmărire penală și instanței de judecată cele mai multe informații cu privire la infracțiunea săvârșită și la personalitatea făptuitorului.

Declarațiile învinuitului sau inculpatului, cunoscute și sub titulatura de mărturisire reprezintă un mijloc important de probă ce servește, mai mult sau mai puțin direct, la aflarea adevărului în procesul judiciar. Chiar și în eventualitatea unei mărturisiri nesincere, această declarație are o anumită utilitate, în sensul că permite cunoașterea atitudinii învinuitului sau inculpatului față de fapta comisă. Declarațiile învinuitului sau inculpatului sunt, totodată, o expresie a dreptului la apărare, mai ales că ele pot fi făcute în prezența unui avocat.

În practica judiciară acestor declarații li se acorde o anumită greutate în alcătuirea probatoriului, cu toate că legea procesual penală nu conferă declarațiilor învinuitului sau inculpatului o valoare probantă deosebită, stabilind că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări desprinse din ansamblul probelor existente în cauză. Activitatea de ascultare a învinuitului sau inculpatului poate fi desfășurată ori de câte ori interesul urmăririi penale sau al judecății o cere, precum și în cazurile expres prevăzute de lege, iar în raport cu fazele de desfășurare a procesului penal, acestea pot fi luate atât în faza de urmărire penală, cât și în cea a judecâții, învinuitul fiind ascultat la începutul urmăririi penale, iar inculpatul în tot cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată sau de câte ori este necesar. Astfel, inculpat este ascultat atât cu ocazia luării măsurii arestării, în cazul continuării cercetării după punerea în mișcare a acțiunii penale, cât și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului efectuată ca act procedural cu valoare probatorie nu trebuie confundată cu ascultarea acestor subiecti procesuali cu prilejul îndeplinirii unor acte procedurale având caracterul unor concluzii orale.

Datorită informațiilor pe care organul judiciar le obține din ascultarea învinuitului sau inculpatului, de regulă, procesul penal nu se poate desfășura în lipsa acestei activități, concluzie ce subzistă în obligația organului judiciar de a se deplasa și a asculta pe învinuit sau inculpat la locul unde se află dacă acesta nu poate să se prezinte pentru a fi ascultat. Totuși există situații, destul de rar întâlnite în practică, în care procesul penal începe și continuă fără ascultarea învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile legale prevăd că organul de cercetare penală continuă urmărirea și fără a-l asculta pe inculpat, când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară, precum și în faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă, deși a fost legal citat.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este deosebit de importantă, ocupând un loc special în rândul celorlalte activități legate de strângerea probelor datorită, pe de o parte, informațiilor pe care le ofera, iar pe de altă parte, această activitate constituie prima manifestare a dreptului de apărare al învinuitului sau inculpatului. Referitor la informațiile pe care le oferă, cu toate că învinuitul ori inculpatul, în numeroase cazuri, nu are interes să prezinte complet adevărul, declarațiile lui cuprind numeroase aspecte ale infracțiunii cercetate și împrejurărilor legate de comiterea ei, învinuitul sau inculpatul, fiind cel care cunoaște cel mai bine împrejurările și modalitățile prin care s-a săvârșit infracțiunea și poate oferi informații care să contribuie la soluționarea cauzei. Din aceste considerente, această activitate este prima manifestare a dreptului de apărare conferit acestuia care îi asigură largi posibilități de prezentare a faptelor și împrejurărilor ce vin în favoarea sa, putând solicita administrarea probelor și a datelor pe care le consideră necesare. Astfel, prin ascultarea învinuitului sau inculpatului pot fi descoperite mijloace de probă care pot servi la dovedirea activității infracționale a acestuia, indiferent dacă ulterior, revine sau nu asupra declarațiilor inițiale. Prin urmare, informațiile furnizate de învinuit sau inculpat în cadrul ascultării contribuie la strângerea materialului probator ce va servi atât la acuzarea, cât și la apărarea sa.

În acest sens, în momentul ascultării, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să pledeze vinovăția sau nevinovăția sa, ci doar atunci când există probele de vinovăție învinuitul sau inculpatul are dreptul să pledeze lipsa lor de temeinicie, sarcina pledării vinovăției revenind organului de urmărire penală care administrează cauza, iar până la stabilirea vinovăției operează principiul prezumției de nevinovăție.

Potrivit legislației procesual penale românești, ascultarea învinuitului sau inculpatului, chiar și în cazul recunoașterii faptei săvârșite, recunoaștere făcută în cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevărului numai în masura în care este coroborată cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. De aceea, chiar și atunci când recunoașterea este sincera și completă, aceasta nu poate determina tragerea la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului dacă nu este coroborată cu celelalte mijloace de probă administrate, deoarece la baza recunoașterii pot sta alte mobiluri decât adevarul.

În concluzie, ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate de o importanță majoră în cadrul activităților procesuale probatorii datorită informațiilor care pot fi obținute, atât cu privire la împrejurările și modalitățile în care a fost săvârșită fapta, dar și cu privire la personalitatea făptuitorului, informații care ajuta în primul rând la soluționarea cauzei, iar în al doilea rând la înțelegerea mobilurilor care l-au determinat pe învinuit sau inculpat să săvârșească fapta antisocială prevăzută de legea penală, ajutând organul judiciar să încadreze corect fapta penală.

Așadar, ascultarea învinuitului sau inculpatului are drept scop obținerea unor declarații conforme adevărului asupra infracțiunii săvârșite, scop ce nu poate fi atins fără cunoașterea aprofundată de către organul de urmărire penală atât a regulilor de drept, dar și a regulilor tactice reglementate atât în Codul procesual penal, cât și în diferite alte acte normative.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului solicită cunoașterea metodelor tactice pentru a ști cum li se pot adresa întrebările învinuiților sau inculpaților. De asemenea, întrebările trebuie formulate în așa fel încât să lămurească anumite probleme, fiind astfel planificate încât răspunsurile eventuale la o întrebare să fie presupuse la întrebarea următoare.

Pentru garantarea obținerii unor declarații care să prezinte adevărul, activitatea de ascultare a învinuitului sau inculpatului, în prealabil, pregătită de către orgenul judiciar. Acest lucru presupune determinarea problemelor a căror soluționare este necesară cu ocazia ascultării, stabilirea ordinii în care urmează a fi folosit materialul probator deținut până în acel moment, stabilirea procedeelor tactice de ascultare în funcție de informațiile deținute în legătură cu psihologia și personalitatea învinuitului sau inculpatului, dar și în funcție de împrejurările în care a fost comisă infracțiunea. Tratarea în mod superficial a acestei prime etape a interogatoriului judiciar are consecințe negative asupra întregului proces penal, consecințe concretizate în declarații false sau incomplete, repetarea ascultărilor, tergiversarea urmăririi penale sau, uneori, aariția unor erori judiciare.

Tactica ascultării învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului penal poate fi definită ca fiind partea tacticii criminalistice care, în scopul obținerii unor declarații complete și fidele, elaborează, cu respectarea dispozițiilor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultării, elaborarea planului de desfășurare a ascultării, modul propriu-zis de efectuare a acesteia, modul de fixare a declarațiilor învinuitului sau inculpatului, precum și verificarea și aprecierea acestora.

Regulile tactice privitoare la efectuarea ascultării învinuitului sau inculpatului sunt reglementate de normele procesual-penale. Datorită acestui fapt, elaborarea procedeelor tactice folosite nu poate depăși cadrul legal. În același timp, trebuie să se țină seama de atitudinea pe care învinuitul sau inculpatul o adoptă în fața organului judiciar.

Prin urmare, activitatea de ascultare poziționează participanții pe poziții contrare, organul judiciar în calitate de purtător al autorității de stat, fiind în postura de a folosi numai mijloace legale pentru a nu periclita prestigiul și demnitatea funcției pe care o deține, și învinuitul sau inculpatul, care este interesat în tergiversarea adevărului utilizând pentru aceasta mijloace nepermise. În consecință, dacă învinuitul sau inculpatul poate folosi de orice mijloace, indiferent de natura lor, pentru a denatura adevărul și a-l face fevorabil lui, la rândul său, și organul judiciar dispune de posibilitatea utilizării unor procedee adecvate sunt puse la îndemâna organului judiciar de tactica ascultarii persoanelor pentru aflarea adevărului în cauză. Aceste procedee tactice au fost create pentru contracararea minciunii și perfidiei folosite de către învinuitul sau inculpatul de rea-credință.

Natura procedeelor tactice și modul în care acestea sunt aplicate diferă în funcție de poziția adoptată de învinuit sau inculpatul față de elucidarea evenimetelor anchetate. Astfel, față de învinuitul sau inculpatul de rea-credință, procedeul tactic folosit are menirea de a-l determina pe acesta să renunțe la tendința de minciună sau de negare a faptelor. În acest sens, procedeul utilizat trebuie să aibă însușirea de a surprinde, descumpăni și înfrânge rezistența opusă, distrugând linia defensivă adoptată până în acel moment de învinuit sau inculpat.

Procedeele tactice constau, de regulă, în folosirea de către organul de cercetare penală a unor stratageme care, plasate în cel mai favorabil moment psihologic și adaptate personalității învinuitului sau inculpatului, au rolul de a-l îndruma către o anumită comportare, sinetizată în renunțarea la atitudinea de rea-credință și recunoașterea faptelor săvârșite. În cazul în care persoana învinuitului sau inculpatului este caracterizată prin inteligență, abilitate, simț de observație, acesta va deduce intenția organului judiciar și va încerca să păstreze tăcerea asupra împrejurărilor a căror dezvăluire l-ar pune în pericol, divulgând situațiile existente realmente. Dacă, însă, procedeul tactic este utilizat cu pricepere, fiind plasat în cel mai favorabil moment psihologic, există posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul să nu sesizeze finalitatea urmărită și, în consecință, va dezvălui faptele asupra cărora a păstrat tăcerea, neexistând premisa că a fost indus în eroare

Totuși, trebuie specificat că organul judiciar este îngrădit în folosirea procedeelor tactice. Astfel, el nu are dreptul de a aplica orice mijloace, precum și a procedeelor prin care poate induce în eroare învinuitul sau inculpatul sau recurgerea la recunoașteri forțate datorită faptului că în acest mod ar contraveni dispozițiilor legale, fiindu-i interzisă folosirea unor manevre de natura a-i știrbi autoritatea cu care îl investește functia exercitată.

Procedeele tactice sunt elaborate și cu privire la învinuitul sau inculpatul de bună-credință deoarece aceștia comit, mai presus de voința lor, erori sau inexactități care trebuie reparate. Utilitatea procedeelor tactice este aceea de a fi un ajutor eficace în obținerea unor declarații complete și fidele. De regulă, scopul unor astfel de procedee este reamintirea unor împrejurări temporar uitate sau verificarea exactității celor declarate, în special atunci când relatările au în vedere însușirile subiective de apreciere a raporturilor spațiale, localizarea sau determinarea duratei în timp a unor fenomene.

Procedeele tactice folosite pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului penal nu pot fi catalogate drept construcții artificiale, hibride, ci dimpotriva, ele reprezintă rezultatul generalizării științifice a experienței acumulate de organul judiciar de-a lungul timpului, bazându-se pe practica cercetării infracțiunilor. Acestora le este specific un anumit caracter de generalitate, implicând unele elemente tipice. Eficacitatea lor a fost verificată în mod constant în activitatea practică a organului de cerecetare penală. Trebuie specificat faptul că procedeele tactice se diferentiază în funcție de modul de aplicare față de învinui sau inculpat.

Fiind un domeniu în care nu există procedee supuse unor legități sau criterii generale, datorită numeroaselor formule de manifestare a personalității umane, numai în anumite cazuri particulare personalitatea celui aflat în față organului judiciar poate furniza informații utile sau îndrumări cu privire la tactica ce urmează a fi aplicata. Din această cauză, aceste procedee au doar caracterul unei lămuriri sau recomandări, lăsând o arie de acțiune extinsă imaginației, perspicacității, ingeniozității și fanteziei organului judiciar.

În practica judiciară s-a constatat faptul că procedeele tactice de ascultare au, în mod necesar, caracter individual, ele diferențiindu-se unele de altele în funcție de mai multe criterii, un rol important având personalitatea învinuitului sau inculpatului, iar ansamblul datelor în care se înscrie cauza trebuie aplicat nuanțat, diversificat, fiind adaptate personalității învinuitului sau inculpatului, precum și tuturor circumstanțelor cauzei. Prin urmare, regulile tactice care stau la baza desfășurării audierii învinuitului sau inculpatului au fost elaborate plecând de la o îndelungată cercetare, iar aplicarea lor nu poate depăși prevederile normelor în vigoare, fiind utilizate numai în limitele acestora

Pregătirea ascultării învinuitului sau inculpatului presupune parcurgerea anumitor etape obligatorii pentru atingerea scopului cercetării penale și obținerea soluției corecte în cauză. Această etapă presupune studierea materialelor cauzei, cunoașterea personalității învinuitului sau inculpatului, organizarea și planificarea ascultării.

Din punct de vedere al planului tactic-criminalistic, studierea materialelor cauzei se referă la cunoașterea datelor privitoare la modul și împrejurările în care a fost săvârșită fapta, probele existente la dosar, participanții etc., date care urmează a fi completate, confirmate sau verificate și prin intermediul declarațiilor învinuitului sau ale inculpatului. Așadar, această etapă este deosebit de importantă pentru ca organul de cercetare penală să poată stabili problemele necesar a fi lămurite în timpul interogatoriului judiciar.

Studierea materialului cauzei, se efectuează cu urgență și operativitate, regulă de bază în soluționarea cauzelor penale. Această fază are ca urmare cunoașterea de către organul judiciar a tuturor aspectelor referitoare la infracțiunea dată spre soluționare.

În practica judiciară s-a conturat ideea potrivit căreia din studiul materialelor existente în dosarul cauzei trebuie să rezulte persoanele care urmează a fi ascultate, vârsta și calitatea procesuală a acestora, faptele reținute în sarcina unora dintre ele și dovezile existente, dar și necesitatea documentării cu privire la anumite aspecte din domeniile de activitate în care a fost săvârșită infracțiunea.

Este deosebit de important ca organul judiciar să cunoască materialul probator în detaliu înainte de primul contact cu persoana suspectată că a săvârșit infracțiunea, deoarece acesta poate fi folosit cu eficiență în ascultarea persoanelor suspecte sau a martorilor propuși de părți. În momentul realizării interogatoriului, este necesar că anchetatorul să își configureze mintal modul în care a acționat autorul sau cel puțin o parte din acesta, declarațiile învinuitului sau a inculpatului urmând a întregi versiunea configurată.

Cunoașterea personalității învinuitului sau a inculpatului are o incidență direct și imediată asupra stabilirii tacticii de ascultare, servind de multe ori la conturarea ulterioară a laturii subiective a infracțiunii. Aceasta este o altă cerință de tactică criminalistică indisolubil legată de aflarea adevărului, ea fiind necesară anchetatorului premergător interogatoriului judiciar. Anchetatorul nu poate elabora sau alege procedeele tactice în lipsa cunoașterii în ce măsură acestea vor fi eficiente în raport cu personalitatea învinuitului sau a inculpatului.

Principalele elemente de natură să conducă la definirea personalității unui individ sunt trăsăturile psihice ale personalității, aici fiind incluse caracterul, temperamental, aptitudinile, personalitatea și educabilitatea.

Caracterul este acea trăsătură psihică ce definește manifestările de conduită cu semnificație morală pozitivă, de exemplu sinceritatea, corectitudinea, conștiinciozitatea, demnitatea, sociabilitatea etc., sau negativă, cum este cazul nesincerității, egoismului, susceptibilității, îngâmfării, cruzimii etc.

Temperamentul este o trăsătură ce determină diferențierea psihică a indivizilor în funcție de capacitatea energetică și dinamică a comportamentului, de pildă, tipul coleric, caracterizat prin putere, neechilibru și excitabilitate, tipul sanguinic, caracterizat prin putere, echilibru și mobilitate, tipul flegmatic, caracterizat prin putere, echilibru și inerție și, nu în ultimul rând, tipul melancholic, fiind carecteristic persoanelor slabe.

Aptitudinile repezintă însușirile pe care o persoană le poate proba în mod constant atunci când desfășoară o activitate în care obține rezultate apreciate drept optime. Unele dintre ele au un sens general, inteligență, precizia memoriei, spiritul de observație, imaginația ș.a, iar altele un au sens special, ajungând până la talent.

Factorii care influează sau condiționează evoluția somato-psihică și socială a învinuitului sau inculpatului, sunt mediul familial sau social în care a evoluat și s-a format, școlile urmate, locul în care și-a satisfăcut serviciul militar, anturajul, în general sistemul și natura relațiilor sociale în care a fost sau se află antrenat, nivelul de inteligență, slăbiciunile, pasiunile sau viciile sale, stările psihofizice, gradul de pregătire intelectuală, comportamentul în familie și în societate, activități desfășurate și eventuale antecedente penale, raporturile cu alți participanți la săvârșirea infracțiunii sau cu victima.

Personalitatea este definită ca fiind ansamblul caracteristicilor de natură fizică, fiziologică și social-morală care au o relativă stabilitate în conduita individului. Aceste aspecte conferă persoanei individualitate, făcând-o să fie unică în raport cu celelalte, manifestându-se prin comportamentul acțional, verbal sau afectiv al persoanei respective.

Caracterul este determinat de ansamblul trăsăturilor esențiale și specifice ale personalității care exprimate în activitatea omului, în mod stabil și permanent, prin aptitudini față de alți oameni, față de muncă și activitate în general, precum și față de sine însuși. Structura caracterului unei persoane se formează prin educație, fiind în același timp influențată de modul de asimilare a educației primite, de capacitatea de preluare, funcționare și adaptare specifice fiecărui individ.

Educabilitatea face ca o persoană să accepte și să însușească într-o manieră proprie influențele sociale pozitive sau negative. Aceste influențe provin în primul rând din mediul familial și apoi din celelalte relații sociale la care persoana respectivă ia parte.

Literatura de specialitate distinge patru tipuri temperamentale fundamentale.

Primul tip este cel sanguin caracterizat atât de aspecte positive, optimism, sensibilitate, echilibru, adaptabilitate, mobilitate etc., cât și de aspecte negative, instabilitatea sentimentelor, influențabil lipsit de putere de concentrare și aprofundare etc.

Al doilea tip, cel coleric, este caracterizat de intensitatea proceselor afective, reactivitate accentuată, aspecte pozitive, și excitabilitate, agresivitate, încăpățânare, aspect negative.

Cel de-al treilea tip, flegmatic, este caracterizat prin echilibru, calm, toleranță, bună dispoziție și reactivitate redusă, comoditate, pedanterie, tendință de stereotipizare etc.

Ultimul tip, cel melancholic, are ca trăsături perseverența, seriozitatea, sensibilitatea, responsabilitatea, aspect pozitive, și neîncrederea, pesimismul, nesiguranța, aspecte negative.

Modul de interogare se circumscrie planului general de urmărire penală elaborat într-o anumită cauză penală și care conține versiunile, problemele de clarificat, metodele tactice folosite, ordinea de efectuare a diverselor activități procedurale, după cum s-a precizat mai sus. Tactic, organizarea ascultării învinuitului sau inculpatului presupune stabilirea cu precizie a problemelor, care urmează a fi clarificate cu ocazia ascultării, precum și a datelor ce trebuie verificate cu acest prilej, pregătirea materialului probator ce urmează a fi folosit în timpul ascultării, mijloace materiale de probă, fotografii și diverse înregistrări, determinarea ordinii în care se va face ascultarea și stabilirea modalității de citare, a datei, orei și locului în care învinuiții sau inculpații urmează să fie prezenți pentru ascultare.

Ordinea și modalitatea de citare a persoanelor implicate în cauza penală trebuie concepute astfel încât, cel puțin în faza primelor ascultări, contactul între acestea să fie evitat, mai ales în cazul existenței mai multor învinuiți sau inculpați, martori, persoane vătămate, părți civile etc. În această ipoteză, vor fi ascultați la început cei care dețin mai multe date sau cei care fac declarații sincere și complete. Pentru obținerea cât mai multor date, se impune de cele mai multe ori ascultarea întâi a martorilor, având prioritate martorii oculari.

Finalizarea pregătirii ascultării învinuitului sau inculpatului se materializează într-un plan de ascultare, întocmit pentru fiecare învinuit sau inculpat în parte. Acest plan conține problemele de clarificat și succesiunea de abordare, atât întrebările de fond, cât și cele de amănunt, la care trebuie să răspundă cel audiat, materialele care sunt prezentate etc. Organul judiciar alege un anumit plan de anchetare după care se ghidează, elaborând o teorie referitoare la modul de săvarșire a infracțiuni și îndreptând cercetările în direcția pe care o consider relevant în cauză.

Problemele necesar a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie organizate în mod cronologic, lăsând în același timp loc pentru modificarea acestei ordini, în funcție de elementele noi, necunoscute organului de cercetare penală, care apar în mod inevitabil în timpul fiecărei ascultări.

Pe lângă alegerea materialului probator, trebuie stabilit și modul în care acesta urmează a fi prezentat. În practica judiciară sunt folosite trei metode tactice de prezentare a materialului probator.

Prima este prezentarea progresivă, metodă care începe cu probele de detaliu, urmând, treptat, probele puternice.

A doua metodă tactic este prezentarea frontală care constă în prezentarea pe neașteptate probele principale de acuzare, iar pe parcursul ascultării sunt prezentate și probele secundare, utilizate pentru a-l convinge pe învinuit sau inculpat că sunt cunoscute și amănunte în legătură cu faptele sale.

Ultima metodă este prezentarea integrală care este folosită în situația în care există un material suficient și verificat în legătură cu o cauză cercetată, adoptându-se tactica povestirii întregului proces parcurs în săvârșirea infracțiunii.

În legătură cu determinarea ordinii în care urmează a se face ascultarea, trebuie făcută mențiunea că această etapă este specifică infracțiunilor la a căror comitere au participat mai mulți făptuitori. Ca regulă generală, ascultarea acestora începe cu cei despre care sunt cunoscute cele mai multe informații sau cu cei care fac declarații în conformitate cu materialul probator obținut până în acel moment. Această regulă poate fi influențată de anumiți factori, dintre care amintim forma de participație la comiterea infracțiunii, de antecedentele penale ale făptuitorilor și de personalitatea fiecăruia dintre aceștia.

Activitatea de ascultare a învinuitului sau inculpatului se desfășoară în trei etape principale, și anume identificarea, ascultarea liberă și punerea de întrebărilor, etape urmate de consemnarea declarațiilor. Începând cu acest moment se trece la aplicarea directă a regulilor tactice criminalistice de ascultare, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte și de personalitatea celui audiat.

Un aspect important în audierea învinuitului sau inculpatului este crearea unei atmosfere favorabile ascultării și stabilirii contactului psihologic, regulă generală care se impune aplicată de la începutul audierii, deoarece de ea depind rezultatele obținute, mai ales în situația unei prime auscultări.

O altă regulă esențială este adoptarea de către organul judiciar a unei atitudini demne, impunând ascultării o atmosferă de seriozitate și calm, lipsită de aroganță, de duritate, de expresii necivilizate, atitudini care pot conduce la instalarea unei tensiuni psihice. O asemenea atmosferă este benefică pentru obținerea unor declarații sincere și complete.

O altă regulă de tactic criminalistică este ceea referitoare la crearea unei atmosfere propice confesiunii chiar din momentul primului contact cu cel cercetat. Este importat să fie evitat un comportament arogant, ironic, infatuat, jignitor.

Ascultarea propriu-zisă presupune la rândul ei parcurgerea unor etape. În primul rând, este vorba de verificarea identității învinuitului sau inculpatului. Interogatoriul judiciar nu poate fi început fără a se cunoaște dacă persoana ce urmează să fie audiată este persoana învinuită sau inculpată în cauză. În acest sens, potrivit dispozițiilor legii procesuale penale identificarea învinuitului sau inculpatului se realizează prin adresarea unor întrebări referitoare la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studiile, situația militară, loc de muncă, ocupație, adrese, antecedente penale și alte date necesare pentru stabilirea situației personale. Dacă din actele de stare civilă sau din declarațiile învinuitului sau inculpatului nu reiese în mod clar identitatea persoanei sau există suspiciuni cu privire la aceasta, organul judiciar poate apela la bazele de date existente la nivelul serviciilor de poliție.

Potrivit articolului 70 Codul de procedură penală, identificarea învinuitului constă în adresarea de întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, loc de muncă, ocupația, adresa, antecedente penale și alte date necesare stabilirii situației sale personale.

După ce este verificată identitatea, celui ascultat i se aduce la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să declare tot ce cunoaște cu privire la faptă și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

A doua etapă a ascultării propriu-zise este cea a relatării libere, etapă în care învinuitul sau inculpatul este lăsat să facă o relatare liberă în legătură cu împrejurarea pentru care este interogat, cerându-i-se să dea o declarație scrisă olograf cu privire la învinuirea ce i se aduce.

Modalitățile de audiere se realizează în conformitate cu prevederile articolului 71 Cod de procedură penală. Noul cod de procedură penală prevede modul de audiere în textul articolului 109. Aceste prevederi au un pronunțat caracter tactic cărora li se adăugă și alte reguli tactice. Fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat, fără a fi de față alți învinuiți sau inculpați, în eventualitatea în care există mai mulți. Totodată, nu este recomandabilă prezența altor personae la audiere, chiar străine de cauză, cu excepția apărătorului sau a altor personae a căror prezență este indispensabilă în cauză.

O altă regulă este cea privitoare la relatarea liberă, învinuitul sau inculpatul trebuind să declare liber tot ceea ce cunoaște în cauză. În timpul relatării, învinuitul sau inculpatul nu trebuie întrerupt până la terminarea relatării, chiar dacă este constatată apariția nesincerității, situație în care i se pune în vedere să revină la fondul problemei.

O altă specificație este cea care se referă la faptul că ascultarea nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor date anterior, învinuitul sau inculpatul neputând prezenta ori citi o declarație anterioară, dar se poate servi de însemnări asupra unor amănunte.

În cadrul desfășurării audierii, nu se admite folosirea de violențe, amenințări sau alte mijloace de constrângere, probe, promisiuni sau îndemnuri, cu scopul de a obține declarații. Prin urmare este interzisă cu desăvârșire obținerea cu orice preț a recunoașterii învinuirii, uneori, ca urmare a deformării profesionale a acesteia, atribuindu-i-se o importanță mult mai mare decât cea atribuită în realitate de legiuitor.

În literatura de specialitate s-a stabilit conduita organului judiciar specifică acestei faze, concretizată în activități ca lăsarea învinuitului sau inculpatului să povestească tot ce crede el că are în legătură cu învinuirea care i se aduce, chiar și în situația în care cele prezentate nu sunt sincere, întreruperea relatării constituie o excepție operabilă numai atunci când se învinuitul sau inculpatul se îndepărtează de la subiectul expunerii, solicitându-i-se să revină la fondul problemei, notarea aspectelor omise, ezitărilor sau contrazicerilor care constituie temeiuri pentru întrebuințarea întrebărilor, studierea învinuitului sau inculpatului oferă posibilitatea realizării cunoașterii și, nu în ultimul rând, organul de cercetare trebuie să dea dovadă de stăpânire de sine, răbdare, calm, să aibă o atitudine care să nu trădeze în nici un fel resentimentele față de persoana ascultată.

Practica judiciară a promovat tendința firească a învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la sancțiunea aplicabilă, folosind cele inventive mijloace pentru inducerea în eroare a organului judiciar. Acesta poate refuza să dea declarații sau poate retracta declarațiile date inițial, fără ca vreuna din aceste atitudini să fie sancționată de lege. Alegerea procedeelor tactice adecvate este determinată de personalitatea învinuitului sau inculpatului, relevată în trăsăturile caracteriale, predispoziții sau înclinații.

O altă modalitate de ascultare este cea în care învinuitului sau inculpatului este cea a adresării de întrebări. Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, fiind, totodată, socotită momentul cel mai încordat al audierii. Conform articolului 72 Codul de procedură penală, după ce învinuitul sau inculpatul a dat declarația, i se pun întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea care i se adduce, fiind întrebat și cu privire la probele pe care dorește să le propună, aspect de maximă importanță pe linia asigurării dreptului la apărare.

Se apreciază că pentru reușita ascultării prin adresarea întrebărilor concură mai mulți factori, și anume modul cum sunt formulate întrebările, momentul folosirii acestora, materialul probator și, nu în ultimul rând, conduita persoanei ascultate. Practica judiciară a elaborat patru tipuri de atitudini adoptate în anchetă de învinuiți sau inculpați. Prima atitudine este cea în care învinuitul sau inculpatul recunoaște infracțiunea pentru care este învinuit. A doua este cea de respingere a învinuirii, contestând temeinicia probelor. A treia se referă la ascunderea adevărul prin recunoașterea altor fapte penale cu pericol social scăzut. Ultima atitudine este cea prin care învinuitul sau inculpatul refuză să facă declarații.

Modalitățile tactice de adresare a întrebărilor sunt raportate la poziția învinuitului sau inculpatului față de învinuirea adusă, la încercările de disimulare a adevărului și la structura sa psihică. În ipoteza în care acesta recunoaște, dând declarații sincere și complete, nu apar probleme tactice deosebite, întrebările vizând doar unele precizări sau completări. În cazul în care învinuitul sau inculpatul refuză să facă declarații sau dă declarații incomplete ori nesincere, este necesar să se apeleze la reguli tactice adecvate, regulile tactice cunoscând o anumită diversificare, cu toate că nu se poate vorbi de o anume regulă de strictă aplicabilitate unuia sau altuia dintre cazuri. De exemplu, în cazul refuzului de a da declarații, pe lângă convingerea învinuitului sau inculpatului de a renunța la această poziție, organul judiciar va încerca să descopere motivul refuzului, care poate fi bazat pe teamă, neîncredere în organul judiciar, acoperirea unor complici ș.a.. Alături de acest refuz, pot fi întâlnite și situații în care persoana este sinceră, însă are o lacună de memorie sau întrebarea determină o sugestie directă. În această situație, tăcerea poate fi înlăturată prin întrebări de natură să îi reactiveze conținutul memorial sau întrebări de control și verificare a exactității relatării, dar care să nu provoace o stare de derută celui ascultat. În situația unor declarații mincinoase, contradictorii sau incomplete, a respingerii învinuirii ori a persistării în refuzul de a da declarații, tactica ascultării învinuitului sau inculpatului are un caracter mult mai complex, adaugându-se la cele enunțate anterior și revenirea asupra declarațiilor date anterior.

Așa cum menționam, organul judiciar are posibilitatea de a folosi anumite procedee tactice de ascultare a învinuitului sau a inculpatului, raportate la unele împrejurări existente în momentul audierii, procedee utilizate în scopul deslușirii adevărului în legătură cu faptele comise.

Primul procedeu este tactica ascultării repetate, utilizată în mod frecvent în cazul declarațiilor incomplete, contradictorii și mincinoase, procedeu în care întrebările de detaliu au o importanță deosebită.

Al doilea procedeu folosit este tactica ascultării încrucișate, care are drept scop destrămarea sistemului de apărare al învinuitului sau inculpatului. Acesta este privit cu anumite reserve datorită faptului că poate avea ca efect dezorientarea și încurcarea celui ascultat. Interogarea învinuitului de două sau mai multe persoane în același timp, poate deruta o persoană sinceră, mai ales în situația în care aceasta are o structură psihică slabă. Un alt dezavantaj este că nu toți cei care cercetează au cunoștințe despre datele existente în dosar și, uneori, se pot încurca reciproc.

Alt procedeu utilizat este tactica întâlnirilor surpriză folosită în momente psihice de o anumită intensitate, întâlniri create special pentru obținerea unor declarații sincere. Acest procedeu este cunoscut și sub denumirea de tactica întâlnirilor neașteptate.

Ultimul procedeu este tactica complexului de vinovăție care constă în alternarea întrebărilor neutre cu întrebări ce conțin referiri la faptă, la rezultatele ei sau la persoanele implicate, fiind procedeul care dă rezultate bune la persoanele sensibile.

Utilizarea acestor modalități de interogare sau de adresare a întrebărilor care reprezintă prin ele însele procedee distincte, trebuie împletite cu celelalte reguli tactice aplicate în activitățile desfășurate pentru obținerea de declarații sincere și complete.

Procedeele tactice sunt împărțite în două mari categorii. Prima categorie se rezumă la procedeul ascultării progresive în care învinuitului sau inculpatului îi sunt prezentate în mod gradual probele sau datele privind învinuirea ce i se aduce, începând cu datele despre care știe că se află în dosar și terminând cu cele la care nu se aștepta să fie deținute de către organul judiciar. Desigur că probele de la urmă, fiind cele mai puternice, trebuie verificate în mod destoinic. Acest procedeul corespunde dezideratului exprimat în literatura de specialitate potrivit căruia suspectului nu trebuie să i se arate în mod prematur probele vinovăției sale, deoarece pot exista și altele, încă necunoscute de organul de urmărire penală și care ar putea fi obținute în continuare.

A doua categorie include procedeul ascultării frontale care constă în prezentarea din primul moment al audierii, pe neașteptate, a probelor importante din care rezultă cu claritate vinovăția celui ascultat. Acest procedeu nu este recomandat înainte de relatarea liberă a învinuitului sau inculpatului sau fără o verificare prealabilă a exactității datelor care stau la baza învinuirii.

După obținerea declarațiilor de la învinuit sau inculpat, organul judiciar procedează la consemnarea acestora. Consemnarea declarațiilor are ca bază legală textul articolului 73 Codul de procedură penală. Declarația se consemnează în scris, fiind ulterior citită învinuitului sau inculpatului. Există și posibilitatea ca acesta, dacă solicită, poate să o citească. Atunci când este de acord cu conținutul declarației, învinuitul sau inculpatul o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Dacă nu poate sau refuză să o semneze, organul judiciar face această mențiune în declarație. Declarația este semnată de organul de urmărire penală care a procedat la ascultare, de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de interpret, în cazul în care declarația a fost luată prin intermediul acestuia.

În cazul în care învinuitul sau inculpatul revine asupra uneia din declarațiile sale sau are de făcut completări, acestea sunt consemnate în declarația care se semnează în condițiile menționate anterior.

Forma de redare a declarațiilor trebuie să fie precisă și fidelă expunerii învinuitului sau inculpatului, expunând cuvintele și expresiile folosite de acesta, fără reformulări sau încercări de sintetizare a celor declarate.

Înregistrarea declarațiilor învinuiului sau inculpaului pe bandă magnetică sau videomagnetică, se face în conformitate cu regulile procesual-penale și cu aplicarea acelorași reguli tactice de ascultare, acestuia aducându-i-se la cunoștință că declarația sa va fi înregistrată. La sfârșitul înregistrării, banda magnetică este ascultată, iar învinuitul sau inculpatul este întrebat dacă este de accord cu modul de realizare a imprimării. Totodată, se fac mențiuni cu privire la ora la care s-a terminat ascultarea și la condițiile tehnice în care s-a desfășurat înregistrarea. Banda magnetic sau videomagnetică este sigilată și semnată de organul judiciar și de învinuit sau inculpat. De asemenea, sunt făcute mențiuni în declarația scrisă care rămâne principalul mijloc procedural de consemnare a audierii. Trebuie precizat faptul că aceste înregistrări sunt absolut necesare în cazul persoanelor care nu cunosc limba română, audierea lor făcându-se cu ajutorul unui interpret sau în cazul persoanelor care suferă de un anumit handicap, cum este cazul nevăzătorilor.

Valoarea probatorie a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este aceea pe care o acordă instanța de judecată, ele servind la aflarea adevărului doar în măsura în care sunt coroborate cu alte fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Majoritatea infractorilor pregătesc în prealabil declarații pe care urmează să le dea în fața organului de urmărire penală, cu scopul de a inducă în eroare pe acesta și de a scăpa nepedepsit. Prin verificarea relatărilor, mai ales a alibiurilor și a apărărilor prezentate, organul de cercetare penală utilizează procedee tactice cu scopul de a obține declarații veridice. Verificarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului are loc pe întregul parcurs al cercetărilor, prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală, precum percheziții domiciliare, ridicări de obiecte și înscrisuri, ascultări de martori, confruntări, dispunerea unor constatări tehnico-științifice sau expertize, reconstituiri etc.

Secțiunea 3: Particularități în ascultarea învinuiților sau inculpaților minori

În ultimii ani, la nivel mondial, se manifestă o îngrijorătoare creștere a criminalității în rândul adolescenților, o înmulțire, perfecționare și organizare a formelor de activitate infractorială juvenilă. Furturile, tâlhăriile, violurile și în general infracțiunile săvârșite cu violență, individual sau în grup, proliferează siguranța socială.

Studiile asupra delicvenței juvenile scot în evidență comportamentul infracțional al minorilor care proven din familii dezorganizate, în care lipsește afecțiunea ori autoritatea părintească sau care sunt caracterizeate prin stări conflictuale, cu nivel de pregătire școlară scăzut, precum și a celor toxicodependenți. Cercetările psihosociale și cele psihopedagogice depun eforturi pentru a clarifica procesele intime care fac ca minorul să adopte un comportament antisocial, obligând, într-un fel sau altul, societatea să ia măsuri prin adoptarea unei legislații penale adecvate. Sistemul judiciar aplicabil minorilor trebuie să aibă urmărească promovarea interesului superior al copilului și respectarea principiului proporționalității între măsura sau sancțiunea aplicată pentru o faptă antisocială și circumstanțele care privesc atât fapta, cât și făptuitorul, evitând dacă este posibil privarea de libertate a minorului.

Dreptul penal acordă o atenție deosebită reglementării minorității, menționân expres faptul că minorul sub 14 ani nu răspunde penal, fiind instituite reguli speciale de ocrotire. Minorii care au vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, răspund penal numai dacă au săvârșit fapta cu discernământ. Minorii cu vârsta peste 16 ani inclusive, răspund penal. Este important de secificat faptul că regimului diferit de reglementare a minorității în cadrul dreptul penal material îi corespunde o reglementare echivalentă pe plan procesual penal.

Literatura de specialitate apreciază pe bună dreptate că instituirea unor reglementări speciale aplicabile în cauzele penale cu minori infractori este preocuparea permanentă a legiuitorului român pentru a asigura garanțiile procesuale necesare să-și dovedească eficiența în contopirea laturii represive cu cea educativă a procesului penal.

Instrumentarea cauzelor penale cu minori se realizează conform unei proceduri speciale. În acest sens, Codul de procedură penală stipulează că urmărirea și judecarea infracțiunilor comise de făptuitori minori se face în conformitate cu procedura obișnuită, completată cu prevederile referitoare la această categorie de infractori.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului minor este diferită de ascultarea învinuitului sau inculpatului major datorită faptului că psihologia minorului este puternic influențată de modelele parentale, experiența de viață redusă face dificilă conștientizarea faptelor și împrejurărilor pe care le percepe, fantezia, sugestibilitatea, teama de autorități, curajul rău înțeles influențează procesele psihice ale percepției, memorării și redării evenimentelor, precum și procesul educativ deficitar sau centrat pe violență și criminalitate. Este deosebit de important ca pe perioada desfășurării audierii minorului să existe un contact permanent și nemijlocit între acesta, părinte și apărătorul său.

Înainte de audierea propriu-zisă, organul de cercetare penală trebuie să stabilească capacitatea minorului de a distinge între adevăr și minciună. Pentru aceasta, organul de cercetare penală trebuie să se creeze o atmosferă de încredere care să îl determine pe minor să facă relatări cât mai complete.

Pregătirea ascultării învinuitului sau inculpatului minor parcurge aceleași etape ca și ascultarea învinuitului sau inculpatului major. Organul judiciar este obligat să invite la audiere persoana căreia minorul îi este încredințat spre creștere și educare, unul dintre părinți, tutorele sau reprezentantul autorității tutelare. Cu privire la această regulă, organul judiciar va chema persoana în care minorul are încredere pentru a putea realiza contactul psihologic fără dificultate. Este imperios necesară cunoașterea sub aspect temperamental și psihologic a persoanei invitate pentru a se evita aducerea persoanelor care influențează minorii.

Ca și pregătirea în vederea audierii, și ascultarea propriu-zisă a învinuitului minor parcurge aceleași etape ca în cazul învinuitului adult, diferența constând în vârsta persoanei în raport cu care devine operantă răspunderea penală. Conduita minorului învinuit este determinată în primul rând de particularitățile psihologice ale acestuia, de vârstă, mediul, antecedentele penale sau comportament, influențele exercitate asupra sa sau existența unor amenințări cu fapte grave. Dacă este necesar pot fi folosite anumite procedee tactice pe parcursul interogatoriului, alegerea lor făcându-se în funcție de atitudine, influențele exercitate de părinți sau persoanele interesate, felul realizării contactului psihologic ș.a.

Un lucru esențial în analizarea psihologică a delincventului minor este utilizarea uneia sau mai multor metode de studiu, ca observația, metoda conversației exploratoare, metoda experimentelor de laborator sau metoda cercetării rezultatelor activității creatoare.

Observația stă la baza muncii psihologice. Datorită acestui lucru, este important ca minorul să fie observat în contact cu alți minori, în dormitor, în club, în timpul ocupației dirijate și libere, în timpul executării sarcinilor anume trasate, în timpul discuțiilor cu experimentatorul. Orice activitate a minorului efectuată în timpul observației trebuie să se desfășoare în prezența și în colaborarea permanentă cu cel puțin doi psihologi.

A doua metodă este metoda conversației exploratoare care reprezintă principala cale de contact cu minorul. Astfel de conversații trebuie să se desfășoare într-un loc potrivit care să nu distragă atenția sau să îl îngrozească în momentul primului contact. Este bine ca, pe cât posibil, conversația să fie dusă de un magistrat de același sex cu minorul. Aceasta trebuie atent pregătită urmărind obiectivului stabilit, pregătire care presupune cunoașterea aprofundată a antecedentelor economice, familiare, psihologice sau școlare ale minorului. Prin această metodă sunt stabilite posibilitățile de gândire și de exprimare ale minorului, elementele pozitive ale personalității sale, moralitate, conștiință sau posibilitățile de autoapreciere. În opoziție cu unele practici folosite, nu este indicat să fie scoase în evidență numai carențele din personalitatea minorului, căci în această situație nu mai pot fi stabilite principiile de reeducare a acestuia.

În prezent, infracționalitatea în rândul minorilor radică probleme serioase în domeniul prevenirii și combaterii acestor fenomene, în special datorită multitudinii și diversității factorilor care marchează în mod negativ capacitatea de adaptare a minorilor la exigențele normelor de conduită.

CAPITOLUL 4:TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR

Secțiunea 1: Calitatea de martor în procesul penal din punctul de vedere al psihologiei judiciare

Mărturia, denumită în literatura de specialitate și proba testimonială, este unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și unul din cele mai utilizate în cadrul procesului judiciar. Audierea în calitate de martor a persoanei care are cunoștință despre o anumită faptă sau împrejurare referitoare la cauza penală aflată în curs de cercetare, adică informația obținută în cadrul mărturiei servește la aflarea adevărului în acea cauză.

Acest mijloc de probă este considerat la fel de vechi ca și justiția și ocupă un loc central în sistemul probator, însă fără a i se atribui o valoare doveditoare superioară altor mijloace de probă. Proba cu martori, la prima vedere simplu de administrat și de evaluat, continuă să fie privită cu o doză de neîncredere, de natură să îi diminueze credibilitatea.

În prezent proba testimonială a primit caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și, în același timp, esențială pentru atingerea scopului procesului penal. Necesitatea apărării ordinii publice și a realizării scopului procesului penal au condus la autorizarea probei cu martori ca regulă, datorită faptului că cele mai multe infracțiuni sunt săvârșite astfel încât, chiar dacă lasă urme despre comitere lor, nu indică persoana participanților. Caracterul obișnuit și necesar al acestei probe ține de esența unui proces echitabil, constituind o garanție a exercitării dreptului oricărei persoane la un proces echitabil consacrat în articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Plecând de la textul acestui articol, în jurisprudența Curții de la Strasbourg, s-a statuat că într-o societate democratică, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc important, astfel încât, o interpretare restrictivă a articolui 6 paragraf 1 nu corespunde scopului textului de lege.

Martorul este persoana care furnizează prin declarațiile sale informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii acestora ori la recuperarea unor prejudicii care pot fi cauzate prin săvârșirea unor infracțiuni. Așadar, conform articolului 78 Codul de procedură penală, martorul este persoana care are cunoștință despre existența unei fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor. Noul cod de procedură penală stipulează în articolul 114 faptul că poate fi audiată ca martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.

Pentru a întări importanța acestor persoane în cadrul procesului penal este util a aminti faptul că articolul 3 al Codului de procedură penală reglementează în mod expres principiul aflării adevărului ca principiu de bază în activitatea organelor de cercetare penală. În consecință, a afla adevărul într-o cauză penală presupune a realiza o deplină concordanță între situația de fapt și concluziile la care ajunge organul judiciar cu privire la aceste împrejurările. Prin declarații ale martorilor doctrina procesual penală înțelege relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care posedă cunoștințe care să servească la aflarea adevărului într-un proces penal. În vederea soluționării cu celeritate a cauzei, la cererea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată, orice persoană care are cunoștință de existența unor probe sau posedă mijloace de probă, este obligată prin lege să le aducă la cunoștință orgenelor judiciare sau să le înfățișeze de îndată. Poate fi chemată în calitate de martor, orice persoană fizică, indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie sau cetățenie. Totodată, pot fi martori inclusiv persoanele cu anumite deficiențe senzoriale sau de natură psihică.

Datorită importanței atribuite probei cu martori, în special în procesul penal unde această probă este regula de bază și luând în considerare vechimea ei, martorii sunt considerați, de către doctrina procesual penală, „ochii și urechile justiției”. Alți autori consideră că proba testimonială are caracterul unei probe firești, considerând-o un instrument absolut necesar în cunoașterea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor.

În legătură cu persoanele care pot fi martori, există dispoziții legale care stipulează și ce persoane nu pot avea această calitate. În acest context, sunt exceptate de la obligația de a depune mărturie, persoanele care au luat cunoștință de anumite fapte și împrejurări în exercitarea atribuțiunilor de serviciu, adică cele care sunt obligate prin lege la păstrarea secretului profesional. În aceeași ordine de idei, nu sunt obligați să depună ca martori decât dacă acceptă în mod expres, soțul sau rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului. Mergând în aceeași direcție, trebuie specificat faptul că poate fi ascultată ca martor și persoana vătămată, însă cu condiția să nu se constituie parte civilă în procesul penal sau nu participe în proces în calitate de parte vătămată.

În cadrul procesului penal, martorului îi revin două obligații principale, și anume să se prezinte la locul, ziua și ora indicate în citație și să declare tot ce cunoaște cu privire la faptele cauzei. Acestor două obligații li se adaugă atât obligația generală de informare, cât și obligația de a spune adevărul.

În ceea ce privește drepturilor martorilor, trebuie menționat faptul că aceștia sunt protejați prin lege împotriva oricărei violențe, amenințări ori a altor mijloace, indiferent de natura lor, prin care ar putea fi constrânși să dea declarații. Astfel, legea procedural penală prevede că este interzis a se întrebuința violența, amenințarea ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri având drept scop obținerea unor probe.

O problemă mai deosebită din punct de vedere procesual penal, care are incidență în conduita tactică o reprezintă protecția martorilor. Potrivit modificărilor aduse Codului de procedură penală, în partea generală a acestuia au fost introduse articolele 861-865 care conțin reglementări privind protecția datelor de identificare al martorilor protejați, modalitățile speciale de ascultare ale acestora, audierea martorilor sub 16 ani și protejarea deplasării martorilor pe timpul existenței cauzei în care depun mărturie.

Din punct de vedere psihologic, în ceea ce privește mărturia și martorul trebuie luate în considerare o serie de aspecte precum testimonialitatea, memoriabilitatea, fidelitatea și sinceritatea.

Testimoniabilitatea este acea trasatură a evenimentului judiciar care are capacitatea de a forma, din punct de vedere legal, obiectul probațiunii, cunoscând faptul că anumite chestiuni sunt exceptate de la probațiunea testimoniala.

Memorabilitatea constă în capacitatea obiectului de a fi memorat datorită faptului că există unele situații care nu pot fi memorate deoarece nu pot fi percepute, ele situându-se sub limitele perceptibilitatii umane.

Fidelitatea, în opoziție cu memorabilitatea, se referăla capacitatea individului de a-și aminti evenimentul judiciar și de e depune mărturie.

Sinceritatea constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul în legătură cu ceea ce cunoaște.

Prin urmare, problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului este una complexă, aceasta ridicând dificultăți activității autorităților judiciare. Scopul justiției este de a stabili în mod obiectiv actul infracțional pentru ca ulteior să aibă posibilitatea să dea o sentință în cauză.

Martorii pot fi clasificați în două categorii, martori de bună-credință și martori de rea-credință. Sunt calificați ca fiind de rea-credință acei martori care sunt hotărâți să depună mărturii false, fie datorită unor interese materiale, fie a relațiilor existente între ei și infractor sau victimei.

Orice mărturie poate fi privită în dublu aspect, unul subiectiv și altul obiectiv. Există o anumită direcție a cercetării fenomenelor psihologice care însoțesc formarea mărturiei judiciare, placându-se de la anumite atribute cu privire la mărturie și martori, lucru datorat faptului că până și mărturia de bună-credință poate fi însoțită de falsitate sau de un anumit grad de relativism din pricina unor defecțiuni senzoriale.

Procesele psihice utilizate în dobândirea unei informații de către martor sunt, în primul rând, senzațiile și perceptiile, urmate de reprezentări și memorie. Procesele legate de senzație și percepție sunt fie bazate pe analizatorii vizuali, fie pe analizatorii auditivi, fie ambele categorii. Experimentele realizate în domeniu au dus la concluzia că mărturia vizuală prezintă o importanță mai mare decât cea auditivă, fiind mai bogată din punct de vedere informativ și mai aproape de adevăr. Însă, până și calitatea acestor informații poate fi influențată atât de condiții subiective cum este cazul calității analizatorului, cât și de condiții obiective, precum distanța de locul infracțiunii, luminozitate, liniștea sau zgomotul existente, etc.. Calitatea și veridicitatea datelor obținute prin senzații sunt condiționate de calitatea analizatorilor și de buna funcționare a acestora. Un rol asemănător de important îl are și spiritul de observație al martorului deoarece cei care au un spirit de observație precar comit, neintenționat, greșeli în depunerea mărturiei.

O alta categorie de erori ce pot interveni în mărturia judiciara pot fi produse de iluziile pe care le-a avut martorul, fie de natură vizuală, auditivă sau din alți analizatori. Diminuarea intervenției iluziilor în depunerea mărturiei poate fi realizată prin întrebări puse de către organele judiciare.

Literatura de specialitate consideră că principale cauze care determină relativitatea declarațiilor unui martor sunt imperfecțiunea organelor de simț ale omului, combinată cu o serie de factori obiectivi sau subiectivi care influențează nu doar percepția, ci și procesul de memorare sau redare a celor percepute, procese psihice distorsionate, mai exact subiectivismul, selectivitatea psihică și constructivismul, convingerea cvasi-generală a mediilor judiciare este că declarația martorului trebuie să fie o reproducere fidelă a faptelor la care a asistat și particularitățile psihologiei organului judiciar, importante, atât în luarea declarațiilor, cât și în evaluarea lor.

În esență, se poate afirma că mărturia reprezintă o trecere a realității prin filtrul subiectivității martorului și prin cel al organului judiciar care apreciază valoarea probantă a acestor declarații.

Din multitudinea de opinii exprimate în literatura de specialitate referitor la relativitatea declarațiilor martorilor, cea mai relevantă este cea care are ca punct de plecare cunoașterea limitelor naturale ale mărturiei, în general, și ale unui anumit martor, în special, trebuie stabilite procedeele tactice cele mai eficiente pentru a obține de la un martor tot ce poate da și procedeele analitico-critice cu ajutorul cărora se poate afla dacă dintr-un material aparent incoerent se poate extrage adevărul cu cât mai multă verosimilitate.

Din cele menționate anterior se poate trage concluzia că importanța și complexitatea administrării probei cu martori impune, pe de o parte o cultură juridică a subiectului chemat să stabilească adevărul, iar pe de altă parte necesitatea ca stăpânirea regulilor tactico-criminalistice de ascultare, prin care proba testimonială să fie conformă cu realitatea, rezolvându-se în acest mod, două probleme, una privitoare la stabilirea sincerității martorului și a bunei sale credințe, iar a doua cea referitoare la determinarea veridicității mărturiei, adică stabilirea măsurii în care depozițiile martorului corespund realității obiective.

Doctrina juridică, criminalistică și de psihologie judiciară subliniază că veridicitatea declarațiilor unui martor, chiar de bună-credință, ca și aprecierea forței lor probante, nu pot fi concepute fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei.

Cercetările științifice ale psihologiei martorilor au demonstrat că declarațiile acestora, bazate pe mecanismele psihice ale procesului de cunoaștere a realității obiective, au unele elemente specifice, condiționate de necesitatea comunicării cunoștințelor obținute în urma contactului organului judiciar cu spațiul infracțional, pentru a fi transformate în informații probante. Aceste elemente sunt produsul unui proces de recepție și stocare a faptelor cu semnificație juridică, urmat de reproducerea lor în condițiile și în forma reglementată de lege. Prin urmare, declarațiile martorilor se formează treptat, având la bază trei faze succesive. Prima este recepția, faza în care martorul cu ajutorul organelor de simț percepe fapte legate de infracțiunea săvârșită, a doua este memorarea, mai precis evaluarea și stocarea faptelor percepute, iar a treia este reproducerea prin comunicarea orală sau în formă scrisă în fața organului judiciar a acestora .

Procesul de formare a declarațiilor martorilor are în structura sa un moment de achiziție a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, un moment de conservare în memorie a informațiilor acumulate și momentul comunicării acestor informații organelor judiciare, pe calea reproducerii sau recunoașterii. La formarea acestui proces concură toate categoriile de senzații, în măsuri diferite. Unele dintre ele au un rol precumpănitor, cum este cazul senzațiilor vizuale și auditive, altele au un rol subsecvent, ca în cazul senzațiilor tactile, olfactive sau gustative.

Privitor la recepția informațiilor, senzațiile au rol determinant în formarea mărturiei, indicând și procedeele tactice ce iau naștere din specificul percepției vizuale și auditive.

Recepția reprezintă reflectarea în conștiința unei persoane a datelor referitoare la infracțiune și făptuitorul ei. Ea se realizează pe baza senzațiilor și percepției care constituie faza inițială a procesului psihic de cunoaștere.

Recepția auditivă se realizează prin organul auditiv al omului care are capacitatea de a percepe o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc, fie în mod necesar, fie în mod întâmplător, săvârșirea unor infracțiuni. Cele trei însușiri caracteristice ale oricărui sunet sunt înălțimea, intensitatea și timbrul a căror percepție creează senzațiile. Pentru dovedirea aspectelor legate de comiterea infracțiunilor, cel mai mare interes îl prezintă percepția și redarea cuvintelor.

Senzația este o impresie recepționată de un organ de simț influențat în mod direct de realitatea înconjurătoare și semnalizează despre unele însușiri izolate ale factorilor de contact.

Percepția reprezintă actul psihic de sintetizare a senzațiilor, asigurând cunoașterea obiectului sau a ființei în complexitatea însușirilor acestora, adică identificarea lor. Percepția senzorială apare în funcție de o serie de factori pe care literatura de specialitate îi clasifică în factori obiectivi și subiectivi.

Factorii obiectivi sunt condiționați de circumstanțele în care are loc percepția, iar cei subiectivi se circumscriu calităților psihofiziologice ale martorului și trăsăturilor de personalitate ale acestuia.

Factorii obiectivi care influențează percepția sunt intensitatea stimulilor, afecțiunile psihofiziologice, starea emoțională, gradul de înțelegere a fenomenelor percepute și intervalul de timp care desparte momentul perceptiv de cel al reproducerii.

Intensitatea stimulilor pot influența organele senzoriale. Este necesar ca impulsurile să aibă puterea necesară pentru a provoca senzații. Există anumite limite ale senzațiilor cunoscute sub denumirile de pragul minim și pragul maxim de sensibilitate a omului. Au capacitatea de a produce senzații stimulii a căror valoare se încadrează în aceste limitele senzoriale. Organul judiciar trebuie să ia în calcul posibilitățile martorului de a reacționa la anumiți stimuli, deoarece sensibilitatea organelor de simț diferă de la o persoană la alta în funcție de sfera de activitate sau de interesele acestora.

Recepția vizuală este mărturia a cărei sursă o constituie senzațiile vizuale și reprezintă mărturia tip, cel mai frecvent întâlnită, deoarece, în aproape orice cauză penală, se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a configurației locului infracțiunii, a localizării spațiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spațiale dintre obiecte, dintre obiecte și persoane a căror prezență la locul infracțiunii este legată săvârșirea acesteia. Percepția vizuală depinde în mare măsură de unghiul de observație, dat fiind faptul că în mod obiectiv, un anumit unghi de observație, este favorabil pentru perceperea anumitor obiecte, persoane sau acțiuni și defavorabil pentru perceperea altor persoane, obiecte și acțiuni din același spațiu.

A doua fază importantă a formării depoziției martorului este memorizarea faptelor, obiectelor sau fenomenelor percepute în legătură cu săvârșirea actului penal. Memorarea implică succesiunea a trei momente, între care există o strînsă unitate. Primul moment este reprezentat de faza de achiziție sau memorare, al doilea de faza de păstrare sau reținere, iar al treilea de faza de reactivare, adică recunoaștere și reproducere.

În cazul memorării involuntare, datele se întipăresc în mod neintenționat. Acest lucru nu trebuie să conducă la ideea că martorii care, involuntar, au reținut fapte privind infracțiunea și autorul acesteia au o credibilitate redusă. Eficiența mărturiilor bazate pe memorarea involuntară este de netăgăduit, dacă organul judiciar ține cont de factorii care influențează procesul de memorizare.

Pot fi întâlniți și martori cu memorie vizuală sau auditivă care rețin cu o precizie mai mare faptele și evenimentele motrice, dacă acesta este predispus să fixeze, în primul rând, ceea ce se află în mișcare, logică sau mecanică, în funcție de nivelul de analiză a faptelor recepționate, și emoțională, care presupune doar reținerea faptelor și fenomenelor legate de sentimentele de înalt grad de densitate, trăite recent sau mai puțin recent de către martor.

Ceea ce caracterizează memoria voluntară este existența scopului mecanic, la care se adaugă folosirea unor procedee speciale în perspectiva realizării acestui scop. Cu trecerea timpului, însă, în informațiile păstrate se înregistrează pierderi datorate procesului uitării. Omul poate memoriza doar fenomenele și împrejurările al căror sens și conținut îi sunt accesibile. Lucrurile necunoscute sunt imperceptibile neputând constitui materie memorabilă. Procesul uitării șterge din memorie anumite fapte, înlocuindu-le cu altele de interes pentru moment.

Printre factorii subiectivi care influențează procesul perceptiv al martorului cei mai importanți sunt starea organelor receptive, vârsta, gradul de instruire, starea fizică sau psihică și atenția acordată.

În marea majoritate a cazurilor, declarațiile martorilor se bazează pe actele de percepție involuntară, deși nu este exclusă observarea intenționată de către martor a anumitor împrejurări ale infracțiunii.

Ultima fază a procesului de formare în cazul depozițiilor martorilor o constituie reproducerea faptelor memorate în fața organului judiciar. Calitatea și plenitudinea reproducerii pot fi influențate de capacitățile și calitățile ale personalității martorului, de condițiile și împrejurările în care se desfășoară audierea acestuia și de comportarea tactică a celor care îndeplinesc atribuțiile organelor judiciare.

Demersul specialiștilor de a elucida problematica mărturiei mincinoase nu poate fi complet fără a învedera faptul că, în Codul penal, această infracțiune este incriminată alături de infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției și anume, denunțarea calomnioasă, nedenunțarea unor infracțiuni, omisiunea sesizării organelor judiciare, favorizarea infractorului, omisiunea de a încunoștiința organele judiciare, arestarea nelegală și cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, represiunea nedreaptă, reținerea sau distrugerea de înscrisuri.

Secțiunea 2: Efectuarea ascultării martorului

Ascultarea persoanelor, indiferent de poziția acestora în cadrul procesului penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe de psihologie judiciară. Procesul de formare a depozițiilor martorilor implică un moment de acumulare a informațiilor circumscrise infracțiunii sau făptuitorului, moment în care martorul, urmat de reproducerea informațiilor în fața organului judiciar.

O problemă în ascultarea martorilor o ridică stabilirea măsurii în care informațiile obținute reflectă cele întâmplate și dacă pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză. Practica organelor judiciare a demonstrat că depozițiile martorilor nu reflectă uneori realitatea datorită unor cauze și condiții ce țin exclusiv de persoana martorilor sau de împrejurările în care au fost percepute evenimente .

Codul de procedură penală creează cadrul legal al desfășurării audierii martorilor, stabilind în cadrul articolului 86 modul și limitele ascultării martorului. Și în cadrul noului cod de procedură penală legiuitorul a reglementat în textul articolului 116 obiectul și limitele declarației martorului. Astfel, conform prevederilor legale, nu pot avea calitatea de martori în cadrul procesului penal rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, soțul, chiar și în situația în care cei doi soți sunt desparțiți, interzișii judecătorești, persoanele declarate de lege incapabili și cele condamnate pentru jurământ sau mărturie mincinoasă. De asemenea, pot scutiți de această calitatea slujitorii cultelor religioase, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici și orice alte persoane pe care legea îi obligă la păstrarea secretul profesional cu privire la faptele încredințate lor în exercițiul funcțiunii, funcționarii publici și foștii funcționari publici în legătură cu împrejurărilor secrete de care au luat cunoștință în aceasta calitate sau cei care prin răspunsurile lor se expun pe ei înșiși sau ar expune una din persoanele apropiate lor la o pedeapsă penală sau la disprețul public. În aceste cazuri, motivul scutirii este dovedit prin jurământ. Persoanele pe care legea le obligă la păstrarea secretul profesional sunt obligate să depună mărturie în cazul în care au primit consimțământul celui interesat sau a autorității interesate în păstrarea secretului.

Conform articolului 83 din Codul de procedură penală, martorii sunt obligați să se prezinte la organul judiciar care a emis citația în vederea audierii lui. Viitoarea legislație prevede în textul articolului 114 alineatul 2 anumite obligații pentru persoanele care au calitatea de martor în proces. Dacă în legislația procesual penală în vigoare calitatea de martor este prevăzută doar ca având întâietate față de alte calități pe care o persoană le poate avea pe parcursul unui process penal, viitorul Cod de procedură penală stipulează în mod expres anumite prevederi referitoare la această calitate, indicând și persoanele care nu pot fi audiați ca martori în cadrul cercetării penale. Totodată, viitoarea legislație va stabili în mod expres persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori.

Din practica judiciară reiese faptul că este necesară o pregătire prealabilă a ascultării martorilor, atât în cauzele penale considerate simple, cât și în cele complexe. Datorită faptului că pregătirea ascultării martorilor se desfășoară după anumite coordonate, nu se poate stabili o anumită prioritate, prin urmare, fiecare secvență a pregătirii are importanța sa alcătuind un sistem ce asigură succesul în desfășurarea interogării martorului. Se afirmă în mod justificat că obținerea unor declarații veridice și complete care să ducă la aflarea adevărului este influențată și de modul în care este realizată pregătirea ascultării. Nu de puține ori datorită lipsei de pregătire sau superficialitatea manifestată de organul judicia în efectuarea acestei activității au avut drept consecință obținerea unor declarații de slabă calitate care au dus la repetarea ascultării și tergiversarea cercetărilor cu urmări deosebite asupra finalității judiciare.

Și în cazul martorilor, tactica criminalistică stabilește anumite etape de desfășurare a audierilor, defalcate în activități desfășurate de către organul de cercetare penală înaintea audierii martorului și activități de ascultare propriu-zisă a acestora.

Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară, în special în faza de urmărire penală, cerându-se a fi respectată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii mari, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente în dosarul cauzei, stabilirea persoanelor care trebuie audiate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor dintre ele și subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de citare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej.

Studierea materialului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor care ar putea fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor și stabilirea cercului de persoane care cunosc, total sau parțial, aceste fapte, urmând a fi selecționați martorii. Studierea dosarului penal nu se rezumă însă numai la aspectele menționate. Aceasta presupune o aprofundare a tuturor datelor și informațiilor existente în cauză, dar și a altor materiale cu caracter probator, apelând inclusiv la o eventuală documentare pentru elucidarea unor aspecte de ordin tehnic care depășesc cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale cauzei.

Stabilirea persoanelor care pot fi ascultate în calitate de martori, de către organul de urmărire penală, se va face pe baza criteriilor procesual penale și criminalistice. În primul rând, sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea de a percepe în mod direct faptele și împrejurările cauzei și care cunosc sau dețin indirect date referitoare la faptă provenite din surse sigure. Din rândul acestora urmează a fi selecționate persoanele care pot depune mărturie. În ipoteza în care există un număr mare de astfel de persoane, este posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a obiectivității și poziției față de cauza cercetată, fiind evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificație sau care pot împiedica desfășurarea anchetei.

Cunoașterea personalității martorilor este absolut necesară pentru eficiența ascultării și presupune obținerea unor date cu privire la profilul psihologic, pregătirea, ocupația și natura relațiilor pe care le au cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii. Firește, trebuie cunoscută și poziția martorului față de faptă și de condițiile în care a perceput aspectele în legătură cu care este ascultat.

Informațiile referitoare la martor sunt necesare în prima fază a procesului penal, adică în cadrul urmăririi penale, și mai puțin în faza de judecată când, de cele mai multe ori, faptele și împrejurările cauzei sunt deja conturate. Totuși, și instanța trebuie să manifeste un rol activ pe planul cunoașterii martorilor pentru confirmarea sau infirmarea învinuirii sau în vederea pronunțării unei soluții temeinice.

Organele judiciară obțin datele referitoare la persoana martorului în urma studierii materialelor cauzei, audierii altor persoane ascultate în cauza respectivă sau a celor cu care domiciliază își desfășoară activitatea în mod obișnuit.

Reproducerea evenimentului judiciar este un fenomen complex care nu poate fi desfășurat în mod mecanic, ci în strânsă legătură cu procesele gândirii, putând fi realizată prin reprezentări. Este bine de subliniat că reprezentările sunt strâns legate de particularitățile individuale ale fiecărei persoane, existând însă și situații când la aceeași persoană ele pot fi diferite, cele vizuale fiind exacte și stabile, iar cele auditive sunt instabile și inexacte.

Practica judiciară a conturat regula conform căreia ascultarea martorilor parcurge trei etape, și anume verificarea identității și ascultarea acestora cu privire la datele personale, relatarea liberă sau spontană denumită și ascultarea narării, urmate de redarea faptelor sau împrejurărilor percepute și adresarea de întrebări de către organul judiciar.

După stabilirea problemelor care trebuie clarificate sau verificate, este stabilită ordinea de ascultare a martorilor. De regulă, martorii principali, adică cei care au perceput în mod nemijlocit faptele, sunt ascultați înaintea martorilor indirecți care au obținut datele prin mijlocirea altor persoane sau din zvon public.

Un element tactic aflat în strânsă legătură cu ordinea de ascultare este stabilirea momentului și locului audierii. Momentul ascultării unui martor este ales în funcție de mai mulți factori de care organul judiciar trebuie să țină seama.

Primul factor este evitarea înțelegerilor dintre martori și influențarea celui care va fi audiat de către alte persoane interesate în cauză. Pentru evitarea acestor situații este necesar ca citarea să se facă de îndată și la ore sau zile diferite pentru a nu există posibilitatea întâlnirii martorilor la sediul organului judiciar și să nu dispună de timp suficient pentru a-și comunica date referitoare la declarațiile făcute sau la întrebările adresate.

Al doilea factor se referă la stabilirea momentului audierii care trebuie stabilit în funcție de programul de activitate și profesia persoanei care urmează să fie audiată. Dacă situația nu impune o stare de absolută urgență, martorii pot fi audiați în afara orelor de program.

Ultimul factor este cel privitor la locul unde urmează să aibă loc audierea. Acest aspect nu este indicat în mod expres de lege fiind, de regulă, la sediul organului judiciar. Nu este exclusă posibilitatea audierii la locul de muncă, la locul săvârșirii faptei, la spital, la domiciliu sau reședință, însă nu se recomandă audierea în sediile persoanelor juridice sau ale instituțiilor publice.

Modul în care urmează a fi desfășurată audierea martorului este prevăzut de articolul 86 din Codul de procedură panală, fiind stabilite și regulile de efectuare a acestei activități. Astfel, martorului i se aduce la cunoștință obiectul cauzei și îi sunt prezentate faptele sau împrejurările pentru care a fost propus ca martor, cerându-i-se în mod expres să declare tot ce cunoaște cu privire la acestea. După ce martorul a făcut declarații, îi pot fi adresate întrebări cu privire la aceste evenimente, la persoana părților, fiind întrebat și în ce mod a luat cunoștință despre cele declarate. Articolul 122 din Noul cod de procedură penală stabilește că fiecare martor este audiat separat și fără prezența altor martori. Trebuie subliniat faptul că martorului nu îi pot fi adresate întrebări referitoare la opțiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.

Prin verificarea identității și ascultarea cu privire la datele personale se înțelege adresarea de întrebări referitoare la datele de identitate și a celor de stare civilă și ascultarea răspunsurilor primite în legătură cu cele solicitate. Literatura de specialitate este de părere că verificarea identității martorului trebuie efectuată și în cazurile în care acesta este cunoscut, această etapă având rolul creerii unei legături de ordin psihologic, iar atunci când există îndoieli cu privire la identitatea martorului, aceasta poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, deoarece, pe baza actelor ce servesc la dovedirea stării civile, pot fi evitate substituirile de persoane. În acest sens, a fost admisă opinia potrivit căreia, din considerente de ordin tactic, sfera întrebărilor referitoare la identitatea persoanei poate fi extinsă în beneficiul său ori al organului judiciar.

În ceea ce privește întrebările la care martorul trebuie să răspundă, Codul penal stabilește că martorul este întrebat mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă și ocupație. În caz de îndoială asupra identității martorului, aceasta se stabileste prin orice mijloc de probă. Martorul este întrebat ulterior dacă este soț sau rudă a vreuneia dintre părți si în ce raporturi se află cu acestea, precum si dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii. În legătură cu acest aspect, Noul cod de procedură penală prevede că martorului i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa atunci când față de acesta s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate.

Întrebările adresate au rolul de a diminua sau înlătura emoțiile, edificând martorul asupra informațiilor pe care le deține anchetatorul despre persoana sa și determinându-i o conduită corectă, degajată pe parcursul ascultării. Totodată, prin punerea acestor întrebări, se realizează o cunoaștere a poziției pe care martorul se situează, putându-se alege strategia de ascultare.

După ce s-a edificat cu privire la identitatea martorului, legea instituie obligația organului judiciar de a stabili raporturile în care se află martorul cu părțile și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii. Unele din aceste raporturi, cum este calitatea de soț sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului, a părții vătămate, raporturile de dușmănie, amiciție sau altele asemenea, pot fi cunoscute de organele judiciare în virtutea activității cotidiene sau din relatările altor martori.

Importanța cunoașterii aspectelor enunțate este folositoare organului judiciar atât pe parcursul ascultării prin utilizarea nu numai a întrebărilor, dar și a procedeelor tactice criminalistice adecvate situației, cât pentru evaluarea și, aprecierea forței probante a declarațiilor martorilor.

Înainte de a se purcede la ascultare, martorul depune un jurământ în funcție de convingerile sale religioase, iar cei care, din motive de conștiință sau de confesiune, nu pot depune jurământul, se obligă în fața instanței a spune adevărul în legătură cu ceea ce cunoaște în cauză. După depunerea jurământului sau a rostirii formulei, acestora li se pune în vedere faptul că în situația în care nu spun adevărul săvârșesc infracțiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută și pedepsită de legea penală. Solemnitatea jurământului rostit creează o încărcătură psihologică deosebită.

S-a ajuns la concluzia că momentul depunerii jurământului are anumite funcții, și anume una informațional – cognitivă apărută în momentul în care i se transmite martorului să spună adevărul și să nu ascundă nimic ceea ce știe, creionându-se astfel limitele declarației sale, una de avertizare – prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin jurământ este pedepsită de lege, una axiologică dată de jurământul prin care martorul este solicitat să se refere numai la împrejurările cu valoare de adevăr pentru cauza în care este ascultat și ultima, juridică, în sensul că martorul este ținut să răspundă penal pentru relatările sale planând în special asupra mărturiei de rea-credință prin care se disculpă persoanele care au săvârșit infracțiunea.

Codul de procedură penală prevede în legătură cu depunerea jurământului că, înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul. În timpul depunerii jurământului martorul trebuie să țină mâna pe cruce sau pe biblie. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinței religioase a martorului. Noul cod de procedură penală prevede că în cursul urmăririi penale și a judecății, organul de urmărire penală și președintele completului solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne. Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcție de credința religioasă a martorului.

Etapa relatării libere sau spontane debutează prin adresarea unei întrebări generale prin care se oferă posibilitatea martorilor de a declara tot ceea ce știu în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire au fost solicitați să depună. Evocarea liberă, în special când privește un volum mare de informații sau date cu un anumit grad de complexitate, nu trebuie să ducă la gândul unei simple reproduceri a fenomenelor în forma în care au fost percepute și memorate, deoarece reproducerea reprezintă un proces activ de gândire, în care informațiile memorate sunt supuse unor modificări sau restructurări. Ascultarea sub forma relatării libere poate avea urmări favorabile asupra declarației martorului atunci când expunerea este făcută în ordinea în care au fost percepute faptele și împrejurările cauzei, evidențiind siguranță și claritate în evocarea lor sau, dimpotrivă, poate fi defavorabilă atunci când povestirea martorului este schematică, comprimată după o altă versiune decât cea în care a fost realizata perceperea evenimentului judiciar.

Reproducerea poate fi influențată de o serie de factori, precum imaginația, gândirea, limbajul, atenția, vârsta, uitarea ș.a. Martorul trebuie prevenit că relatarea sa este circumscrisă unei anumite fapte, atrăgându-i-se totodată atenția să nu confunde împrejurările faptice la care a asistat cu elemente ce aparțin altor fapte penale.

Denaturările care apar pe parcursul relatării libere constituie temeiul ascultării prin adresarea de întrebări. Aceste denaturări pot avea ca sursă principală erorile, iluziile sau cele bazate pe fenomenul repetiției, caracteristic martorului ocular.

Literatura de specialitate apreciază că avantajele relatării libere sunt reducerea considerabilă a influenței organului judiciar asupra martorilor și crearea unui cadru propice ascultării, martorul dobândind încredere în sine și în cel care îl ascultă; evidențierea limitelor cunoștințelor martorilor referitor la împrejurările cauzei și persoana care a săvârșit infracțiunea; posibilitatea oferită organului judiciar de a realiza cunoașterea persoanei ascultate, vizând nivelul de dezvoltare, temperamentul, instrucția, emotivitatea etc.

În cadrul expunerii libere martorul face referiri numai la acele împrejurări pe care și le amintește cu ușurință, aceasta însă, nu înseamnă că aspectele omise au dispărut din memorie sau că nu pot fi restabilite cu ajutorul întrebărilor adresate de organul judiciar. Datorită acestui lucru se afirmă că martorul poate fi ajutat în depoziția sa, însă nu și influențat. Pentru martorii care nu reușesc să redea în timpul ascultării faptele cunoscute și pentru cei de rea-credință a apărut necesitatea adresării unor întrebări prin care se urmărește obținerea unor declarații fidele și complete.

Relatarea liberă prezintă un mar avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă datorită spontaneității sale, faptele fiind prezentate în modul în care au fost percepute și memorate de către martor. Pentru aceasta, martorul trebuie lăsat să expună, potrivit personalității sale, așa cum își reamintește, tot ceea ce a perceput și să își ordoneze ideile conform stilului său, creeându-se astfel posibilitatea studierii și cunoașterii martorului. Pe bună dreptate se susține că o depoziție liberă prezintă garanția unei mari fidelități, dacă martorul nu are nimic de ascuns sau de protejat pe cineva.

Ultima etapă a audierii nu are caracter obligatoriu, în practica judiciară fiind întâlnite situații în care martorii fac declarații complete și clare chiar din faza relatării libere, fără a mai fi necesare adresarea unor întrebări. Cu toate acestea, organul judiciar este obligat să intervină cu întrebări care au rolul de a clarifica relatările martorului sau de a le verifica. Această etapă mai este cunoscută și sub denumirile de interogarea martorului, relatarea ghidată sau depoziția interogatoriului.

Adresarea întrebărilor de către organul judiciar și ascultarea răspunsurilor are caracter facultativ în comparație cu primele două etape care sunt obligatorii. Strategia ascultării în această etapă este stabilită pornind de la poziția martorilor ascultați. Astfel, în cazul martorilor de bună credință care în timpul relatării libere au avut omisiuni sau probleme insuficient clarificate, confuzii sau afirmații contradictorii, le pot fi adresate întrebări de precizare și verificare pe marginea aspectelor neclarificate, având drept scop ajutarea martorilor să-și amintească detaliile necesare lămuririi complete a împrejurărilor cu privire la care sunt audiați. Întrebările pot fi cele stabilite în planul întocmit inițial ori întrebări care au fost îmbunătățite ca urmare a ascultării relatării libere. Acestea trebuie să fie concise și să facă referire la aspectele determinate, iar în situația în care se urmărește precizarea unui număr mare de împrejurări, nu este recomandat ca ele să fie cuprinse într-o singură întrebare, ci să fie adresate separate pentru fiecare aspect ce trebuie lămurit.

Întrebările trebuie adresate într-o anumită succesiune, în funcție de sfera și natura împrejurărilor care trebuie completate și precizate. Fiecare întrebare trebuie să se regăsească și să decurgă din cea anterioară, astfel încât adresarea unei întrebări să fie pregătită de cea care i-a precedat, permițând precizarea succesivă a împrejurărilor rămase nelămurite. Este absolut necesar ca întrebările trebuie să fie clare, scurte, precise și să nu încurce martorul ori să îi dea diferite sugestii, iar în cazul martorilor de rea-credință acestea trebuie să fie prevăzute pe mai multe variante, organul judiciar putând anticipa răspunsurile pe care urmează să le primească.

În cazul ascultării martorilor sunt stabilite întrebări separate pentru fiecare martor în parte, determinate de particularitățile cauzei, poziția adoptată de aceștia, conținutul relatării libere și aspectele pe care trebuie să le clarifice organul judiciar prin ascultarea dirijată. Întrebările pot fi întrebări temă, întrebări problemă și întrebări detaliu. O opinie adoptată de către doctrina criminalistică este cea conform căreia, în cazul ascultării dirijate pot fi folosite întrebări de completare, de precizare, de reamintire și de control, fiecare întrebare incluzând elemente aparținând tipurilor enumerate anterior în sensul că o întrebare de reactivare sau reamintire a unor date uitate poate conține și elemente ale unei întrebări de control.

Întrebările temă sunt specifice etapei relatării libere sau spontane, fiind generale și oferind posibilitatea martorilor de a declara tot ceea ce cunosc sau consideră că interesează organul judiciar în legătură cu obiectul cauzei. Prin adresarea unor asemenea întrebări, martorilor nu le este limitată posibilitatea de a declara tot ceea ce cunorc.

Întrebările problemă au o sferă mică de cuprindere, având menirea de a contribui la lămurirea unui aspect din multitudinea faptelor și împrejurărilor cunoscute de către martori.

Întrebările de detaliu, limitează destul de mult aria răspunsului, fiind folosite în special pentru obținerea unor amănunte care să asigure verificarea afirmațiilor martorilor. Din categoria întrebărilor detaliu fac parte și întrebările de completare, de referință, de precizare, de reamintire sau de verificare.

Întrebările de completare sunt folosite cu scopul de a stabili faptele și împrejurările la care martorii nu au făcut referire în relatarea liberă.

Caracterul incomplet al mărturiei poate să apară din relatarea martorului care, făcând referire la unele aspecte care au însoțit un anumit eveniment judiciar, neglijează altele datorită tipului de memorie. Acest caracter mai poate rezulta și din probele administrate până în acel moment care atestă existența sau inexistența unui anumit fapt, iar prin adresarea întrebărilor de completare se urmărește verificarea exactității faptului stabilit prin anumite mijloace de probă.

Întrebările de precizare au drept scop detalierea, atribuirea cu exactitate a acelor părți ale depoziției care au fost obținute pe calea relatării libere și care suferă de unele imprecizii. Atât întrebările de precizare, cât și cele de completare au ca punct de plecare omisiunile pe care martorul le-a făcut cu ocazia relatării libere a faptelor, însă întrebările de completare se referă numai la aspectele la care martorul nu a făcut referire în timpul expunerii, în timp ce întrebările de precizare vizează aspectele la care martorul s-a referit, însă datorită impreciziei relatării necesită unele clarificări.

Întrebările de reamintire sau de reactivare, ajută martorul în a restabili în memorie fapte și împrejurări temporar uitate. De cele mai multe ori, aceste întrebări se bazează pe legea asociațiilor, martorii fiind întrebați când s-a produs fapta în raport cu unul din momentele cele mai importante din viața lor datorită faptului că, în general, activitățile legate de un interes oarecare se rețin mult mai bine și în urma unei asemenea întrebări martorii ar putea fixa cu aproximație în timp fapta pe care a relatat-o. Întrebările sunt considerate de referință pentru că fixează temporar fapte sau împrejurări de fapt în raport cu un anumit eveniment.

Întrebările de control sau de verificare sunt folosite pentru a se stabili siguranța martorilor în declarațiile pe care le dau, iar organelor judiciare oferă posibilitatea verificării martorilor sub raportul realității și exactității celor declarate.

Din punct de vedere tactico-criminalistic, conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate având la bază o îndelungată practică în formularea și adresarea de întrebări, este absolut necesar să fie respectate unele reguli.

Prima regulă specifică faptul că întrebările adresate trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, în funcție de vârsta, experiența, pregătirii și inteligența acesteia.

A doua regulă este cea conform căreia întrebările vizează doar faptele percepute de către martor, nu cele din punctul său de vedere referitor la natura acestora sau la probleme de drept.

A treia regulă menționează că întrebările nu trebuie să conțină elemente de intimidare, de punere în dificultate a martorului sau promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta.

Ultima regulă stabilește că prin modul de formulare a întrebărilor și tonul folosit nu trebuie să se sugereze răspunsul persoanei audiate.

Regulile tactice referitoare la ascultarea răspunsurilor se rezumă, în esență, la faptul că ascultarea martorului trebuie să se facă cu atenție și seriozitate, evitându-se plictiseala, enervarea, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare care îl pot deruta pe martor, la sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, nu trebuie să reacționeze imediat, exteriorizându-și surprinderea ori nemulțumirea, ci să o înregistreze, pentru clarificarea ei ulterioară și să urmărirească cu atenție, dar fără ostentație, modul în care reacționează martorul la întrebări sau dacă își fac apariția indicii de posibilă nesinceritate.

Dacă pe parcursul cercetărilor se constată că martorul încearcă să mintă, procedeele tactice aplicabile sunt diferite în funcție de fiecare cauză în parte, unele dintre ele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultării învinuitului, desigur fără a se depăși cadrul legal.

După ascultarea și evaluarea conținutului declarației martorului, organul judiciar stabilește decă acest este bună sau rea-credință, acest criteriu fiind deosebit de important în adoptarea unor strategii de anchetă în special în cazul martorilor de rea-credință. Reușita acestor strategii este asigurată în mare măsură de decelarea motivelor care au stat la baza relei-credințe, iar poziția martorului aflat într-o astfel de situație îl asimilează învinuitului sau inculpatului din punct de vedere psihologic.

Literatura de specialitate a făcut ierarhizări ale motivelor care determină reaua-credință, fiind stabilite și soluții de anihilare a unor asemenea comportamente care au ca scop determinarea bunei-credințe și adoptarea unei poziții sincere prin care să se declare adevărul. Principalele motive care dau naștere mărturiaei mincinoase și soluțiilor de înlăturare a comportamentul nesincer se referă la trecerea sub tăcere a împrejurărilor esențiale pentru a convinge organul judiciar de inutilitatea chemării martorului la audiere, declarațiile sale devenind irelevante în scopul eliberării de obligația de a depune ca martor. Unui asemenea martor îi este prezentată importanța declarațiilor sale pentru aflarea adevărului și, implicit, pentru înfăptuirea justiției, iar teama că va fi din nou chemat la audieri poate fi înlăturată prin precizarea faptului că atâta timp cât declară tot ce știe, nu va mai fi solicitat ulterior să a depune ca martor. O altă situație apare atunci când martorul nu relatează împrejurările esențiale sau favorabile învinuitului sau inculpatului datorită unor resentimentelor pe care le are față de acesta. În cazul unui astfel de martor îi sunt prezentate obligațiile legale privind declararea adevărului și consecințele grave, de natură penală de care este pasibil în cazul în care persistă în minciună. Ultima situație este atunci când martorul nu declară tot ce știe sau prezintă în mod denaturat faptele datorită faptului că depozițiile sincere l-ar putea implica în cauză, schimbându-i calitatea procesuală în cea de învinuit pentru fapte anterior săvârșite.

Există și tendința de a face declarații mincinoase determinată de resentimente ale martorului față de organul judiciar. În aceste situații este recomandabil ca audierea să fie efectuată de un alt organ judiciar. Totodată, mărturia mincinoasă poate fi determinată și de teama martorului datorată unor presiuni, amenințări exercitate împotriva sa ori a familiei sale, situații în care organul judiciar trebuie să îl asigure pe acesta că atâta timp cât se află sub protecție, amenințarea nu se va produce, iar programul de protecție în care este inclus exclude orice posibilitate de înfăptuire a amenințării.

Verificarea declarațiilor este o etapă absolut necesară în vederea stabilirii veracității unei mărturii. Verificarea este efectuată pe baza altor probe sau date care există la dosar, prin adresarea de întrebări referitoare la modul în care martorul a perceput faptele ori a aflat despre acestea, neexcluzând efectuarea de reconstituiri atunci când este necesar.

Începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată a unui martor mincinos se efectuează după ce magistratul are convingerea că a perseverat îndeajuns, cu răbdare și obiectivitate, folosind toate mijloacele admise de lege pentru determinarea persoanei să nu își mențină declarațiile mincinoase.

Aprecierea declarațiilor este un moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și stabilire a adevărului, operația de analiză a unei declarații efectuându-se în cadrul examinării și aprecierii probatoriului, presupunând atât un studiu comparativ al faptelor stabilite, inclusiv prin intermediul martorilor, cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte din care provin datele.

În primul rând, evaluarea condiției martorilor impune o analiză de conținut pe baza căreia organul judiciar interpretează și evaluează materialul informativ comunicat de martor, în vederea stabilirii măsurii în care acesta servește la aflarea adevărului, coroborat cu alte date existente .

În al doilea rând, evaluarea declarațiilor obținute într-un anumit moment servește și la luarea hotărârii de audiere a unor noi martori sau de administrare a altor mijloace de probă, adică, la aprofundarea investigației crminalistice.

Declarațiile pe care le-au dat martorii sunt consemnate în scris, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, în conformitate cu prevederile articolului 86 alineatul 3 din Codul procedură penală. În declarația scrisă sunt consemnate numele și prenumele, vârsta, adresa și locul de muncă, dacă martorul are calitatea de soț sau rudă apropiată a vreuneia dintre părți și în ce raporturi se află cu acestea. De asemenea se consemnează dacă a suferit vreo pagubă prin săvârșirea infracțiunii și dacă există vreo cauză legală care să îl împiedice să depună mărturie.

În situația în care martorul este soț sau rudă apropiată cu învinuitul sau inculpatul, în conținutul declarației trebuie să se menționeze aceste prevederi prin obligația impusă de textul articolului 80 alineatul 2 din Codul de procedură penală și să se facă precizarea că martorul nu are obligația să depună mărturie, fiindu- i adus la cunoștință acest fapt.

Totodată, în declarație trebuie să se face referire la jurământul pe care l-a depus sau la formula prevăzută de textul articolului 85 Cod procedură penală, precum și la faptul în cazul în care nu spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută de articolul 260 din Codul penal, urmând a se consemna tot ceea ce declară martorul cu privire la faptele și împrejurările pentru dovedirea cărora a fost chemat; numai doar ce are valoare pentru cauză și ceea ce a perceput acesta personal.

Declarația martorului poate fi scrisă atât de către martor, cât și de organul judiciar. Declarația este consemnată fără ștersături sau adăugiri, iar în situația în care acestea apar, se va face mențiune la sfârșitul declarației. Obligația organului judiciar este de a reproduce cele declarate de martor, pe cât posibil cu propriile lui cuvinte, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia. În declarațiile martorilor care s-au dovedit a fi de rea-credință, se vor consemna atât întrebările, cât și răspunsurile date, în situația în care audierea se realizează pe bază de întrebări și răspunsuri. În cazul în care declarația nu este consemnată de martor, organul judiciar are obligația de a da declarația martorului pentru a o citi personal, iar dacă acesta refuză sau nu poate s-o citească, o va citi organul judiciar, pentru a-i face cunoscut conținutul declarației. După întocmirea declarației, martorul care știe să scrie va menționa personal că a luat la cunoștință sau că i-a fost citit de către organul judiciar conținutul declarației. În situația în care martorul este de acord cu conținutul acesteia, el semnează pe fiecare pagină și la sfârșit, alături de organul judiciar care a efectuat audierea. Dacă acesta nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre acest aspect în declarație.

Există posibilitatea ca martorul să refuze să semneze cele declarate, caz în care organul judiciar va insista asupra cauzei refuzului, evidențiind motivele sau neînțelegerile pentru a realiza o colaborare cu martorul pentru soluționarea legală a cauzei. Nesemnarea declarației martorului are ca efect anularea actului și reascultarea acestuia, declarația nesemnată fiind o declarație lovită de nulitate absolută, deoarece în cazul în care martorul chemat să o confirme nu recunoaște conținutul ei, această declarație nu poate constitui mijloc de probă în cadrul procesului penal. În cazul în care martorul revine asupra vreuneia dintre declarațiile făcute sau mai dorește să facă noi completări sau rectificări, se va consemna și semna despre aceasta la sfârșitul declarației.

O categorie aparte de martori este cea a martorilor protejați. În legătură cu această categorie de martori, potrivit dispozițiilor Legii nr.281/2003, în cazul în care există probe sau indicii temeinice că din cauza declarării identității reale a martorului sau a domiciliului ori reședinței ar putea fi periclitate viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului îi poate fi atribuită o altă identitate sub care urmează să apară în fața organelor judiciare. Măsura privind atribuirea unei alte identități ori a unui alt domiciliu ori reședință cu ocazia consemnării declarației martorului, se poate dispune la cererea acestuia, a organului de urmărire penală sau a altei persoane îndreptățite de către procuror în faza de urmărire penală sau de instanța de judecată în cursul judecății.

Identitatea reală a martorului este consemnată într-un proces-verbal care se introduce într-un plic sigilat care se păstrează într-un loc special amenajat, în condiții de maximă siguranță, la sediul parchetului sau a instanței de judecată. Atât procurorul, cât și judecătorul care participă la soluționarea cauzei, au dreptul să cunoască identitatea reală a martorului în condiții de strictă confidențialitate. Declarația martorului protejat care este înregistrată prin mijloace audio sau video este redată integral în formă scrisă în cadrul unui proces-verbal în cursul urmăririi penale, în care este precizat cu exactitate ceea ce a declarat martorul, fiind semnată apoi de către procurorul care a asistat la ascultarea martorului și de organul de urmărire penală.

Activitatea desfășurată cu ocazia audierii martorului este verificată, în faza de urmărire penală de către procuror, iar în faza de judecată de către instanța de judecatăputând fi efectuată și din oficiu sau la plângerea persoanei vătămate.

Sancțiunea procesuală în cazul în care se constată unele ilegalități este nulitatea declarației și reascultarea martorului. Organele judiciare pot răspunde disciplinar sau penal în funcție de încălcarea obligațiilor legale ce revin în legătură cu ascultarea martorului.

În legătură cu aceste aspect, Codul de procedură penlă prevede că dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității de domiciliu ori de resedință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare date care să îi pericliteze integritatea fizică sau morală, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar. Datele despre identitatea reală a martorului sunt consemnate într-un proces-verbal care este păstrat la sediul parchetului sub supravegherea căruia s-a efectuat urmărirea penală ori la sediul instanței, într-un loc special în plic sigilat și în condiții de maximă siguranță.

Declarațiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate sunt redate în procesul-verbal al procurorului potrivit articolului 862 alineat 5, precum și declarația martorului, consemnată în cursul judecății și semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului, potrivit articolului 862 alineat 6 pot servi la aflarea adevărului doar în măsura în care sunt coroborate cu alte fapte si împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Pot fi audiați ca martori protejați și investigatorii sub acoperire. În ceea ce privește măsurile de protejare a acestor martori, articolul 865 din Codul penal prevede că organele poliției supraveghează domiciliul sau resedința martorului ori îi asigură o resedință temporară supravegheată și îl însoțeaște la sediul parchetului sau al instanței și înapoi la domiciliu sau la resedință.

Viitoarea legislație procesual penală împarte categoria martorilor protejați în alte două subcategorii, și anume martorii amenințați și martorii vulnerabili. În cadrul audierii martorilor protejați, în viitoarea reglementare nu mai subzistă obligația prezenței efective a acestora pentru audiere, această activitate putând fi efectuată prin intermediul mijoacelor audiovideo. Totodată, Noul cod de procedură penală stabilește în mod clar măsurile ce se impun a fi luate în cazul existenței unor astfel de martori, măsuri ce se referă la supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare, însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor, nepublicitatea ședinței de judecată pe toată durata ascultării martorului, ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent fizic în sala de judecată, audierea realizându-se prin intermediul mijloacelor audio-video cu vocea și imaginea distorsionate, în situația în care celelalte măsuri nu sunt suficiente și protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.

Ascultarea diferitelor categorii de martori presupune acceptarea existenței tuturor particularități în legătură cu demersul profesional privind modul de percepere a datelor de interes pentru cercetarea penală, de vârstă și de dacă aceștia cunosc limba română.

Prima categorie de martori sunt cei oculari, ascultarea lor fiind cea mai des utilizată deoarece ochiul uman receptează cea mai mare parte informațiile. Martorii prezenți la desfășurarea evenimentelor, faptelor sau împrejurărilor despre care sunt chemați să depună mărturie pot face, sub rezerva influenței factorilor de natură psihologică, cele mai complete și veridice declarații. Sursa mărturiei nemijlocite este percepția imediată, care are originea faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor, adică din datele, informațiile sau cunoștințele dobândite de către martor prin propriile organe de simț. În cazul martorilor oculari organul judiciar trebuie ia în considerare condițiile percepției, constanta acesteia, precum și de fenomenul iluziei, vârsta și profesia martorului, dar și de factorii obiectivi sau subiectivi care pot distorsiona mărturia. Multitudinea factorilor obiectivi și subiectivi care au puterea de a influența declarațiile martorilor trebuie să determine organul de urmărire penală să manifeste o doză de circumspecție în cazul acestei categorii de martori.

Mărturia oculară presupune, pe de o parte, prezența stimulilor vizuali sau auditivi în contextual producerii faptelor, iar, pe de altă parte, posibilitatea reală de percepție nemijlocită a acestor stimuli, de aceea percepția nemijlocită a stimulilor care însoțesc infracțiunile implică, în majoritatea cazurilor, prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor, adică în acele limite temporale și spațiale care să asigure percepția adecvată a stimulilor vizuali, auditivi etc.

O altă catgorie de martori sunt cei care au luat cunoștință în mod indirect despre faptele sau împrejurările care formează conținutul declarațiilor. Datorită faptului că săvârșirea infracțiunilor se produce în condiții diverse și a măsurilor de prevedere luate de făptuitori, numărul persoanelor care reușesc să perceapă nemijlocit împrejurările faptei este destul de redus. Acest aspect conduce la constatarea că o bună parte dintre martori fac parte din rândul persoanelor care iau cunoștință despre faptele și împrejurările în legătură cu care urmează să depună mărturie în mod indirect. Martorul indirect prezintă informații dintr-o sursă derivată, mediată și nu asupra unor fapte sau împrejurări percepute din sursă originară. Din această cauză este necesar a se acorda o atenție deosebită stabilirii persoanelor care urmează a fi audiate în calitate de martor, în stabilirea problemelor ce trebuie lămurite prin ascultare, în verificarea și aprecierea declarațiilor obținute. Cu toate că în cazul mărturiei mijlocite legătura dintre martor și faptă este întotdeauna determinat, precis individualizat și poate fi, de regulă, confruntat sau verificat cu sursa, cu elementul primar de informare, la mărturia mediată se recurge fie atunci când există imposibilitatea absolută de a fi obținute informații din sursa primară, fie atunci când există o imposibilitate temporară de a asculta martorul care a perceput în mod nemijlocit faptele sau împrejurările cauzei.

În cazul martorilor propuși de părți, practica judiciară a stabilit că sunt numeroase situațiile în care părțile angrenate într-un proces penal propun spre ascultare persoane care cunosc diferite aspecte ale activității lor, cu scopul confirmării sau infirmării unora dintre declarațiile date de acestea. Ascultarea tuturor martorilor propuși de către învinuiți sau inculpați în apărare lor este obligatorie, același caracter având și în cazul celor propuși de alte părți din procesul penal. Nu este relevant dacă martorii propuși confirmă sau infirmă cele invocate de părțile care au solicitat ascultarea lor. este absolut normal ca după ce au făcut propunerile de ascultare, părțile să individualizeze aspectele în legătură cu care să fie audiați martorii respectivi, deoarece acestea focalizează preocuparea organului judiciar, celelalte aspecte, putând fi reținute numai după stabilirea incidenței lor cu cauza respectivă.

În ceea ce privește audierea persoanelor în vârstă, în doctrină se apreciază că ascultarea acestora necesită adaptarea strategiilor de ascultare la particularitățile psihologice ale martorului la care procesului de îmbătrânire devine evident, în special după vârsta de 65 ani, regresia fiind mult mai accentuată după 70–75 ani. Înaintarea în vârstă determină scăderea posibilităților de recepție senzorială, mai ales vizuală sau auditivă. Atrofierea organelor senzoriale atrag o îngustare a manifestării personalității, reducând în totalitate relațiile cu alte persoane, aspecte ce determină comportamente egoiste, ranchiunoase, nervoase, irascibile sau sentimente frustrante.

Martorii care provin din această categorie de martori sunt apatici, necomunicativi și anxioși, comportament care luat n calcul de anchetator, deoarece acesta trebuie să realizeze un contact psihologic favorabil ascultării. Este necesar ca exigența organului judiciar să fie moderată și centrată pe identificarea punților de dialog care pot fi stabilite din cunoașterea martorului. Amneziile, erorile sau distorsiunile și încercările de acoperire a lacunelor din memorie prin fabulații nu trebuie să provoace iritarea organului judiciar. Din punct de vedere tactic, ascultarea bătrânilor se apropie foarte mult de cea a minorilor, cu un caracter mai complex. Declarațiile acestora sunt verificate și interpretate în mod critic, în special în ipoteza existenței unor interese în cauză, marcate de dorința de răzbunare, de ranchiună sau chiar de răutate nejustificată. Cu toate că legea penală nu prevede, literatura de specialitate consideră că martorii vârstnici pot fi asistați de alte persoane care îi pot ajuta, însă fără a-l sugestiona, sau care pot dobândi calitatea de interpret pentru cazurile în care comunicarea este greoaie sau deficitară.

O altă categorie de martori sunt persoanele cu handicap și a celor care nu cunosc limba română. În acest sens, poate fi ascultată ca martor și o persoană care, din cauza stării sale fizice sau psihice, nu este capabilă să perceapă fenomenele decât prin anumite simțuri. Astfel, un orb poate fi ascultat în legătură cu fapte auzite, iar un surd asupra faptelor văzute. Ascultarea surdo-muților se raportează la nivelul dezvoltării psihice și al pregătirii intelectuale, deoarece o parte dintre aceste persoane, pot comunica fără ajutorul unor interpreți grație pregătirii lor. Ascultarea propriu-zisă parcurge aceleași etapele și se caracterizează prin lentoarea expunerii libere care trebuie interpretată și adusă la cunoștința organului judiciar atent supravegheat de martor ca să vadă dacă răspunsul său îl mulțumește sau nu. Adresarea întrebărilor trebuie să aibă în vedere, mai ales, aspectele percepute vizual care pot fi extinse și asupra verbalizării, întrucât surdo-muți înțeleg conținutul discuțiilor după mișcarea buzelor.

În ceea ce privește ascultarea martorilor nevăzători, aceasta prezintă interes deoarece simțul tactil, fiind foarte bine dezvoltat și acuitatea auditivă foarte mare, le permite să perceapă mult mai bine sunetele decât alte persoane care nu au acest handicap, putând recunoaște persoanele după voce și să își dea seama de ce se întâmplă în jurul lor după zgomotele produse. Fidelitatea mărturiei unui nevăzător este foarte bună, acest fapt îndreptățind afirmația că unele aspecte sau episoade dintr-o faptă pot fi recepționate de multe ori mai bine decât un văzător. Există și situații în care nu este exclusă posibilitatea întrebării nevăzătorului în legătură cu ceea ce a văzut, în ipoteza în care deficiența vizuală a intervenit după producerea evenimentelor în legătură cu care sunt ascultați.

Legea penală prevede că în situația în care una din părți sau o altă persoană care urmează să fie ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima ori organul de urmărire penală nu are posibilitatea de a se înțelege cu aceasta, există obligația de a i se asigura un interpret.

Penultima categorie de martori sunt persoanele care prezintă afecțiuni psiho-patologice. În cazul acestora, dacă se consideră absolut necesară luarea declarației, martorul va fi pregătit anterior, audierea fiind executată cu multă precauție, solicitându-se ajutorul unui medic specialist.

În cazul ultimei categorii de martori, și anume persoanele care nu cunosc limba română, legea penală a instituit posibilitatea ca acestea să fie asistate de un interpret autorizat ales de ele. Interpretul trebuie să cunoască limba în care se desfășoară cercetarea penală, să traducă în mod corect conversația purtată cu persoana audiată și să păstreze secretul în legătură cu cele consemnate în declarație, precum și cu alte aspecte de care ia cunoștință în timpul desfășurării anchetei. Având în vedere calitatea procesuală a persoanei ascultate, legiuitorul a prevăzut obligativitatea depunerii jurământului și pentru interpret. În cazul în care interpretul nu traduce în mod corect întrebările adresate sau răspunsurile date pe timpul audierii, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. În practică se admite că, în ascultarea celor care nu cunosc limba română, trebuie să se ia în considerare zona de proveniență a martorului, tipul de educație primit, particularitățile sistemului judiciar din țara natală, chiar dacă este acest lucru nu are incidență în cauză, respectându-se normele sau principiile de judecată prevăzute de legea națională și care vor fi explicate persoanelor ascultate anterior începerii audierii.

În concluzie, indiferent de modul în care a luat cunoștință de săvârșirea faptei penale, martorul este unul dintre pionii cei mai importanți pe parcursul cercetării penale, mai ales dacă acesta nu are nici un interes în cauză, datorită faptului că el declarațiile lui conturează, de cele mai multe ori, din punct de vedere obiectiv faptele întâmplate, oferind organului de cercetare penală posibilitatea de a stabili cu certitudine ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Secțiunea 3: Particularități ale ascultării martorilor minori

Audierea martorului are sarcina de a obține unele declarații complete și veridice care să reflecte în mod obiectiv realitatea. Pentru realizarea aceastui deziderat este necesar ca cel audiat să fie apt de a percepe exact faptele, de a le memora și de a le reproduce în mod exact, dând o declarație sinceră și fără să ascundă nimic.

Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor. În legătură cu martorul minor, literatura de specialitate precizează că ascultarea persoanei care nu are vârsta de 14 ani se face în prezența unuia dintre părinți sau a tutorelui ori a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare. Tot în legătură cu această categorie de martori, o altă prevedere procedurală stabilește că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având însă obligația de a-i atrage atenția ca cele declarate să corespundă adevărului.

În ciuda faptului că minorului i se atrage atenția să spună adevărul, există posibilitatea cele declarate de el să prezente un anumit grad de relativitate. Cauzele principale care determină relativitatea mărturiei minor se datorează imperfecțiunii organelor de simț însoțite de o serie de factori atât obiectivi, cât și subiectivi, proceselor psihice distorsionate, un rol determinant avându-l subiectivismul, selectivitatea psihică și constructivismul psihic al minorului, convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii preconcepute a organelor judiciare care doresc să obțină din declarația minorului o reproducere fidelă a faptelor la care acesta a asistat, lucru destul de greu de realizat în practică și particularitățile psihologiei organului judiciar, chestiune esențială atât în ceea ce privește luarea declarațiilor, cât și în evaluarea lor.

În esență, se poate afirma că mărturia minorului este o trecere a realității prin filtrul subiectivității minorului datorită gradului său de dezvoltare, dar și a particularităților psiho-individuale ale acestuia, pe de o parte, iar pe de altă parte, o trecere prin filtrul organului judiciar care urmează a aprecia valoarea probantă a declarațiilor minorului.

Particularitățile psihice care influențează gradul de relativitate a declarațiilor minorilor depind de vârstă. Plecând de la acest criteriu, copiii pot fi împărțiți, în mod convențional, în grupe de vârstă, adică preșcolari, copii de vârsta învățământului primar și de vârsta învățământului mediu. Ascultarea adolescenților este deosebită de audierea martorilor și învinuiților adulți. Cu ocazia audierii copiilor din aceste grupe de vârstă, organul judiciar trebuie să ia în considerare psihologia fiecărei grupe în parte. Audierea minorilor, indiferent de calitatea procesuală, prezintă importanță în buna desfășurare a procesului penal pentru descoperirea adevărului și stabilirea dreptății. În acest sens, ascultarea se va face, pe de o parte, pentru obținerea informațiilor referitoare la cauza cercetată, modul de săvârșirea a infracțiunii și persoana făptuitorului în vederea stabilirii adevărului, iar pe de altă parte, pentru a cunoaște personalitatea infractorului, cauzele și mobilul care determinante în săvârșirea infracțiunii având drept scop combaterea și prevenirea delincvenței în rândul minorilor.

În literatură juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară este subliniat că veridicitatea declarațiilor unui martor minor, chiar și de bună-credință, și aprecierea forței lor probante, nu poate fi concepută fără aprofundarea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei. În doctrina de specialitate, conform unei concepții mai vechi, se preciza că minorii care în timpul audierii nu au împlinit încă vârsta de15 ani, chiar dacă ar fi avut cunoștință despre vreo probă în cauză, nu erau audiați ca martori, ci ca informatori. De asemenea, se prevedea că informatorii puteau fi sancționați în cazul în care refuzau să răspundă sau dădeau declarații mincinoase.

Ascultarea martorilor minori parcurge aceleași etape ca și cazul celorlalte persoane majore participante la cercetarea penală. Astfel, pregătirea audierii unui minor este o activitate absolut necesară, în special în faza de urmărire penală, etapă care se cere a fi efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. Niciodată, înainte de audierea primară, organul judiciar nu poartă discuții cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care o are minorul în proces, pregătirea ascultării trebuie să constea atât din activități generale pentru orice ascultare, cât și în activități specifice, impuse de vârsta și gradul de dezvoltare psihică a acestuia.

Pregătirea ascultării presupune o cunoaștere cât mai completă a minorului cu privire la comportament, dezvoltare intelectuală, situația la învățătură, pasiuni, anturaj, raporturile cu colegii, date obținute de la familie, rude, vecini sau profesori. Tot pe baza acelorași criterii se alege și persoana care urmează să îl asiste pe minor la audiere, în cazul în care acesta are sub 14 ani, fiind necesar ca persoana aleasă să îi inspire încredere și siguranță, în majoritatea cazurilor fiind părinții, bunicii sau alte rude apropiate. Desigur că și în cazul ascultării minorilor pot apărea eventuale legături sau interese în cauza cercetată, inclusiv cele ale persoanei care îl asistă pe minor. Faptul că minorii nu dispun de maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară folosirii în mod eficient a drepturilor procesuale acordate de lege a determinat instituirea unei proceduri de urmărire și judecată speciale acestei categorii de persoane.

Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii audierii îl constituie întocmirea planului de ascultare care este realizat în urma studierii dosarului cauzei conform căruia sunt stabilite problemele ce urmează a fi lămurite. Stabilirea acestor probleme este obligatorie pentru a nu se omite de către organul judiciar a anumitor aspecte esențiale cunoscute de către minor și care au valoare în aflarea adevărului.

Plecându-se de la multitudinea problemelor care trebuie clarificate în urma audierii, poziția minorului în cauză, datele caracteristice personalității acestuia sau necesitatea prezentării unor mijloace de probă în timpul ascultării, s-a considerat ca fiind necesar întocmirea unui plan de ascultare care să conțină întrebările ce urmează a fi adresate minorilor, putând fi întocmit atât pentru fiecare minor în parte, dacă sunt audiați mai mulți minori, cât și pentru fiecare martor în parte, dacă cei audiați sunt și minori și majori.

Întrebările adresate minorului trebuie să fie scurte, clare, precise, dând posibilitatea de a înțelege la ce se referă. Ele pot fi ordonate atât logic, cât și cronologic, raportat la ceea recunoaște minorul, la modul în care a perceput faptele ori împrejurările săvârșirii lor, la personalitatea și psihologia minorului și la poziția sa în timpul ascultării. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură a pune în dificultate minorul. În cazul audierii unui minor despre care există date că încearcă să ascundă adevărul, este indicat să fie folosite întrebări cu mai multe variante și întrebări de rezervă.

Planul de ascultare a minorului este orientativ, acesta putând fi modificat ori completat pe parcursul audierii. El trebuie să constituie un instrument de lucru, datorită faptului că numai în acest mod problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, fiind evitate chemările repetate în fața organului de urmărire penală.

În ceea ce privește locul de ascultare, acesta poate fi atât sediul organului judiciar, cât și un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăiește minorul, în special dacă acesta are sub 10 ani. În cazul în care minorul este bolnav, el poate fi audiat la domiciliu ori în cadrul instituției în care este internat. Trebuie făcută mențiunea că în situația audierii unui minor grav bolnav, este necesară obținerea unei aprobări scrise de la medic și, în dacă este posibil, audierea acestuia să se facă în prezența medicului curant.

Pentru buna desfășurare a ascultării și realizarea scopului acesteia, în funcție de natura cauzei în care este efectuată audierea, de problematica ce trebuie lămurită și de situația minorului, este important a fi luate și alte măsuri pregătitoare, precum invitarea părintelui, tutorelui, curatorului sau educatorului când minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, invitarea unui interpret în cazul în care minorul nu cunoaște limba română, selectarea și pregătirea materialelor ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării și determinarea modului, momentului și ordinii în care vor fi folosite, precum și asigurarea decontării cheltuielilor de transport și cazare impuse de deplasarea acestor persoane.

Pregătirea ascultării impune organului de urmărire penală să stabilească modalitatea de abordare a minorului și condițiile ce trebuie asigurate pentru realizarea contactului psihologic cu acesta. Una dintre cele mai importante probleme în tactica ascultării minorilor o constituie atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfășurării audierii, succesul acesteia depinzând în mare măsură de modul în care se reușește apropierea minorului de cel care face audierea.

Cât privește discuțiile prealabile, organul judiciar trebuie să înceapă ascultarea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât și persoanei care îl asistă. Persoanele care asistă la audierea copilului trebuie să depună toate diligențele pentru ca minorul să își învingă sfiala și să obțină de la acesta declarații exacte sau trebuie să tempereze tendința copilului de a descrie faptele în mod fantezist. Aceste discuții au drept scop familiarizarea minorului cu organul judiciar deoarece, în general, după vârsta de 12 ani, gândirea concretă a minorilor, dominantă până la această vârstă, devine logică și abstractă. Pentru ei, realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului, gândirea lor fiind eliberată de sub influența perceperii concrete, cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic influențat de propria lor personalitate.

Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazurile în care datele deținute de către acesta sunt deosebit de importante pentru cauză, când audierea sa nu poate fi înlocuită cu audierea unei persoane majore și când gradul lui de dezvoltare intelectuală permite efectuarea ascultarea.

Pe măsură ce minorul începe să se adapteze și să vorbească cu organul judiciar și persoana care asistă la ascultare, acesta trebuie încurajat adresându-i întrebări care solicită explicații, deoarece, fiind antrenat în discuții pe teme care îi stârnesc interesul sau îl pasionează, minorul se exprimă mult mai ușor, manifestând interes pentru ce se discută, uneori dând chiar explicații și argumenteându-și părerile.

În cadrul relatării libere, minorul și-a format o oarecare încredere în organul judiciar și se află într-o evidentă relaxare emoțională. La începutul acestor relatări organul judiciar îi prezintă fapta pentru care este audiat și calitatea procesuală pe care o are.

În cazul martorului minor etapa relatării libere începe prin adresarea unei întrebări generale, de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat să depună mărturie, oferindu-i posibilitatea de a povesi faptele sau împrejurările în succesiunea lor logică, de a prezenta tot ceea ce crede că ar interesa cauza, fără ca relatarea sa să fie limitată de intervențiile celui ce conduce ascultarea. Prin relatarea liberă minorul poate prezenta și unele fapte, întâmplări, împrejurări sau detalii necunoscute până în acel moment, care prezintă importanță pentru cauză, sau elemente din care să rezulte săvârșirea altor infracțiuni de către cei cu privire la activitatea cărora a fost chemat să facă declarații. În cazul în care nivelul intelectual sau cultural îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără a-l sugestiona sub nici o formă..

Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai încordat al ascultării minorului. Datorită faptului că este vorba despre o categorie aparte de martori, anchetatorul trebuie să ia în considerare în formularea întrebărilor de particularitățile psihoindividuale ale minorului. Fiecare minor prezintă o anumită structură psiho-comportamentală care cuprinde o serie de trăsături specifice. Cu toate acestea, unii autori au realizat anumite tipologii, grupând minorii în raport de anumite criterii, într-un număr mai mare sau mai mic de categorii.

Cunoașterea profilului de personalitate al minorului prezintă o importanță deosebită pentru organul judiciar care desfășoară audierea acestuia, în primul rând datorită faptului că în funcție de structura de personalitate a minorului, acesta se va manifesta și se va exterioriza într-un anumit fel în timpul confruntării cu organul judiciar și în al doilea rând pentru că, în funcție de structura lui depersonalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel față de fapta comisă, fiind mai mult sau mai puțin marcat de aceasta sau manifestând indiferență față de ea. Neliniștea sau anxietatea pot pune stăpânire pe personalitatea minorului producându-i acestuia unele dezorganizări sau, există posibilitate ca asemenea stări să fie total inexistente, deși faptele comise sunt destul de grave.

Datorită celor expuse mai sus, regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de generalitate, ele diferind în funcție de vârsta la care sunt ascultați sau de stadiul dezvoltării psihosomatice.

Ultima etapă a audierii nu are caracter obligatoriu din punct de vedere teoretic. În practică însă, sunt numeroase cazurile în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări pentru lămurirea unor aspecte neclare, confuze ori a omisiunilor.

Veracitatea și claritatea răspunsurilor care completează relatarea liberă este condiționată de modul de comunicare dintre organul judiciar și minor, de modul de adresare a întrebărilor și de succesiunea acestora, presupunând claritate, concizie, precizie, adaptabilitatea la personalitatea minorului, la gradul de cultură sau inteligența minorului.

Întrebările ce sunt adresate minorului pot fi clasificate în întrebări de completare, întrebări de precizare, întrebări ajutătoare și întrebări de control.

Întrebările de completare sunt necesare în cazl în care minorul relatează mai puțin decât ceea ce a perceput în realitate. Caracterul incomplet al declarațiilor obținute pe calea relatării libere subzistă din cauze obiective sau subiective diverse, precum recepția distorsionată, memorarea incompletă, redarea irelevantă cu omiterea unor episoade semnificative sau atitudinea de rea-credință.

Întrebările de precizare vizează aspectele la care minorul s-a referit, dar a căror lipsă de claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare, destinate încadrării faptei ca loc, timp și modul privind producerea agresiunii.

Întrebările ajutătoare au rolul reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic folosit este reamintirea prin asociația de idei, îndeosebi prin contiguitate, care reprezintă legăturile dintre obiecte și fenomene determinate de simultaneitatea producerii lor în timp și spațiu. Dacă minorul nu recurge singur la acest procedeu, organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor alte fapte aflate în contiguitate spațială și temporară.

Întrebările de control au ca rol verificarea unor afirmații sub raportul exactității și veridicității, fiind utile deoarece permite verificarea poziției de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adoptă minorul.

Minorul care a dat declarații într-o audiere primară poate fi solicitat să își completeze relatările anterioare, indiferent de calitatea pe care minorul a avut-o în cursul audierii primare. Astfel, acesta poate fi solicitat să revină asupra unor situații sau secvențe și chiar să le schimbe în cadrul unor ascultări repetate. De cele mai multe ori ascultările repetate sunt orientate de către organul judiciar atunci când din conținutul altor date existente rezultă că relatările din audierea primară nu sunt complete, aflându-se în contradicție cu alte mijloace de probă sau nu sunt sincere.

Pregătirea ascultării repetate este efectuată de organul de urmărire penală în funcție de natura neajunsului relatărilor din ascultarea primară și de personalitatea și poziția procesuală a minorului. În anumite cazuri, scopul primei ascultări a minorului constă doar în lămurirea poziției pe care o ocupă și a sistemului său de apărare, ascultarea trebuind să se limiteze la întrebări cu caracter biografic și la ascultarea explicațiilor amănunțite asupra învinuirii.. Cu ocazia unei asemenea ascultări, minorului nu trebuie să i se pună întrebări care denotă neîncredere față de explicațiile date.

Dacă ascultarea repetată este realizată pentru completarea neajunsurilor din declarația făcută anterior, organul judiciar reține din dosarul cauzei sursele datelor ce urmează a fi verificate prin ascultarea repetată, reieșind din declarațiile altor persoane și din alte mijloace de probă situațiile secvențele la care se referă relatările de comparat, se verifică condițiile de loc și de timp în care au fost percepute părțile vizate din declarațiile anterioare, fără a se pierde din vedere, starea emoțională și a martorului. Totodată, organul judiciar selecționează și ordonează într-o succesiune logică datele pe care dorește să le prezinte minorului, pentru a face unele precizări, a-și reaminti unele situații, secvențe, a da explicații în vederea justificării poziției sale în privința problemelor puse în discuție sau eventual să-și retracteze susținerile anterioare..

Declarațiile minorului date în cursul procesului penal sunt consemnate în scris potrivit regulilor statuate de legea procesuală penală. Fixarea rezultatelor ascultării se face printr-un proces verbal de ascultare care reprezintă mijlocul principal de fixare a declarațiilor făcute în fața organului judiciar.

De regulă, declarația este scrisă de organul de urmărire penală, dar există posibilitatea și ca minorul să își scrie singur declarația, atrăgându-i-se atenția să răspundă la toate problemele care fac obiectul declarației, urmând să fie citită în vederea completării cu răspunsurile la întrebări sau cu clarificarea aspectelor insuficient de precis redate de minor.

În majoritatea cazurilor, completarea declarației începe după ce minorul a redat liber faptele și împrejurările pe care le cunoaște, timp în care organul judiciar notează aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclaritățile, eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior. Pe parcursul acestor însemnări nu trebuie să se neglijeze observarea cu atenție a minorului. Consemnarea depoziției minorului se face într-o formă cât mai fidelă, precisă, și cât mai apropiată de modul de exprimare al minorului, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia cu excepția celor vulgare sau triviale. În practică se manifestă tendința de reformulare a expresiilor minorului, de sintetizare a relatărilor, aspect de natură să altereze obiectivitatea declarației sau să se dea un alt înțeles afirmațiilor.

După fixarea declarațiilor din etapa expunerii libere, sunt consemnate întrebările și răspunsurile date de minor. Declarația este citită minorului și semnată pe fiecare pagină și la sfârșit de organul judiciar, minor, persoana care îl asistă și eventual de interpret.

CAPITOLUL 5: TACTICA ASCULTĂRII PĂRȚII VĂTĂMATE

Secțiunea 1: Rolul părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente în cadrul procesului penal

Fapta penală are ca urmare vătămarea unei personae, atât din punct de vedere fizic, cât și moral sau material. Jurisprudența penală cataloghează aceste personae ca fiind victime ale infracțiunilor.

În ultimele două decenii s-a evidențiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei, și anume victima infractiunii.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, stabilește că noțiunea de victimă are două înțelesuri, și anume persoana care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societății, propriilor greșeli și persoana care suferă de pe urma unei întâmplări nenorocite (boală, accident, jaf, crimă).

Pornindu-se de la trăsătura definitorie a noțiunii, prin victimă se înțelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice,materiale sau morale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale.

Analizând definiția pot fi constatate mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că victimă poate fi doar o ființă umană, neputând fi considerate victime obiectele distruse sau instituțiile prejudiciate de activitățile acestora. Totuși, nu orice ființă umană care suferă o consecință a unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar a fi îndeplinită condiția conform căreia persoana care a suferit consecința să nu își fi asumat în mod conștient riscul, adică să ajungă jertfă în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale fără să vrea. De această cauză nu pot fi considerate victime polițiștii care sunt răniți sau își pierd viața în misiuni specifice, militarii, pompierii, inițiatorul actului criminal sau infractorul care își pierd viața în urma derulării lui etc.

Definiția dată introduce o serie de elemente importante pentru înțelegerea fenomenului victimal, evidențiind, pe lângă consecințele directe și pe cele indirecte, pe lângă consecințele fizice sau materiale și pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De asemenea este de remarcat cuprinderea posibilității ca totul să se realizeze și ca urmare a unei inactivități de tip criminal.

În activitatea de identificare a infractorilor prima declarație dată de victimă în fața organelor de cercetare penală are o importanță deosebită, aceasta având rolul de martor principal deoarece a asistat la întregul eveniment criminogen și l-a cunoscut personal pe infractor. Victima păstrează în memorie imaginea sau elementele de identificare a făptuitorului, atitudini și expresii tipice ale infractorului sau ale unei anumite categorii de comportament, modul de operare al autorului, indicii care stabilesc trăsăturile caracteristice ale infractorului și care duc, în final, identificarea lui.

Din punct de vedere penal, victima infractiunii este subiectul pasiv al infracțiunii, persoana care sufera consecințele comiterii faptelor antisociale. În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau juridică, titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată ori periclitată prin infracțiune. Persoana vătămată dobândește aceasta calitate deoarece interese sale private sunt vatamate prin actele antisociale. În sensul legii penale, pot fi asimilate persoanei vătămate și organismele sociale care invoca vătămarea unui interes public.

Datorită importanței acestei persoane în cadrul cercetării penale și a procesului penal, victima unei infracțiuni poate dobândi calitatea de parte vătămată sau partea civilă.

Noțiunea de persoană vătămată nu trebuie confundată cu noțiunea de parte vătămată. Atât calitatea de persoană vătămată, cât și cea de parte vătămată poate fi întâlnită în aceeași persoană. Astfel, persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârșirii infracțiunii poartă denumirea de persoană vătămată și aceeași persoană, dacă participă în procesul penal, capătă denumirea de parte vătămată.

Trebuie menționat faptul că parte vătămată în cadrului procesul penal devine numai acea persoană care își exprimă în mod expres voința în acest sens și care efectuează acte specifice susținerii laturii penale a procesului penal în calitate de parte vătămată. De asemenea, trebuie precizat că organele judiciare sunt obligate, în virtutea principiului rolului activ, să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă dorește să se constituie parte vătămată sau, după caz, parte civilă. Neîndeplinirea acestei obligații atrage desființarea hotărârii judecătorești pronunțată.

Codul de procedură penală definește în mod expres calitatea de parte vătămată stipulând că persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal, poartă denumirea de parte vătămată. Acest lucru este prevăzut și de viitoarea lege de bază în materie care stipulează în mod expres faptul că partea vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală. Conceptul de persoană vătămată nu trebuie confundată cu noțiunea de victima a infracțiunii datorită faptului că persoană vătămată poate fi atât o persoană fizică, cât și persoană juridică, în timp ce victimă a infracțiunii nu poate fi decât o persoană fizică.

Organul de cercetare penală are obligația de a chema și audia persoana vătămată și de a-i preciza că declarația de participare în proces, ca parte vătămată poate fi făcută în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe de judecată acest lucru se poate face pâna la citirea actului de sesizare.

Săvârșirea unei fapte penale, poate avea, printre consecințe, și producerea unui prejudiciu material, fizic sau o daună morală unei persoane sau instituții. Pentru a obține o reparare a prejudiciului cauzat, în calitate de parte vătămată există posibilitatea de a fi exercitată acțiunea civilă în cadrul procesul penal, persoana în cauză dobândind astfel calitatea de parte civilă în procesul penal. Așadar, partea vătămată are posibilitatea de a se transforma în parte civilă atunci când exercită acțiunea civilă pe parcursul procesului penal. Noul cod de procedură penală definește în mod asemănător partea civilă, adăugând că pot avea această calitate și succesorii persoanei prejudiciate.

În cadrul procesul penal obiectivul urmărit în special este tragerea la răspundere penală a nei persoane fizice sau juridice care a comis o infracțiune, dar, datorită faptului că prin săvârșirea acesteia se aduce atingere ordinii de drept, iar restabilirea acesteia nu se poate înfăptui decât prin tragerea la răspundere penală a infractorului, se impune și angajarea răspunderii civile a infractorului. Mijloacele procesuale prin care se poate obține angrenarea celor două forme ale răspunderii juridice sunt exercitarea acțiunii penale și a acțiunii civile, ambele avându-și izvorul în aceeași faptă ilicită. În acest context, procesul penal dobândește o structură complexă care circumscrie o pluritate de astfel de raporturi juridice procesuale, corespunzătoare raporturilor juridice substanțiale deduse organelor judiciare penale, raporturi juridice care se deosebesc prin conținutul, importanța și subiectele de drept între care intervin relațiile sociale specifice fiecăruia.

Participarea persoanei responsabile civilmente în cadrul procesul penal, având calitatea de subiect pasiv al acțiunii civile, este scos în evidență de delimitarea conotațiilor pe care le implică accepțiunea sa procesuală. Articolul 24 alinineat 3 din Codul de procedură penală stabilește că partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului. Articolul 86 din Noul cod de procedură penală o definește ca fiind persoana care are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte prejudicial cauzat, chemată să răspundă în locul inculpatului.

Pornindu-se de la accepțiunea legii procesual penale, în doctrina penală s-a ajuns la opina că dacă printr-o interpretare greșită a dispozițiilor legii civile, care reglementează răspunderea pentru pagubele provocate prin fapta ilicită a altei persoane, există posibilitatea ca în calitate de parte responsabilă civilmente să fie chemată o persoană care, în realitate, nu este responsabilă civilmente, aceasta rămânând în proces ca parte responsabilă civilmente până când se stabilește lipsa de temei a introducerii sale. Alți autori au rezerve față de această susținere întrucât ei consideră că nu actul procesual constituie, în mod exclusiv, obiectul judecății instanței penale pe latură civilă, ci acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, alăturat de acțiunea publică. Prin urmare, efectuarea controlului de regularitate a acestui act procesual apare ca un detaliu de ordin procedural al exercițiului acțiunii civile în procesul penal. Soluția de fond a instanței penale asupra acțiunii civile se îndreptă împotriva părții responsabile civilmente care trebuie să repare prejudiciul suferit de persoana vătămată constituită ca parte civilă, aceasta nevizând existența sau lipsa de temei a introducerii ei în cadrul procesului penal.

În același sens, doctrină a justificat oportunitatea atragerii în procesul penal, ca subiect pasiv al acțiunii civile, a persoanei responsabile civilmente pe baza considerentului de politică judiciară dedus din necesitatea de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu împotriva insolvabilității autorului prejudiciului.

Cu alte cuvinte, partea responsabilă civilmente este chemată să răspundă pentru inculpat atunci când acesta este insolvabil, cum este cazul inculpatului minor, sau poate să răspundă alături de inculpat, ca în cazul comitentului. Un asemenea mod de reglementare este în interesul unei bune administrări a justiției, datorită faptului că în acest fel, întreaga activitate juridică se desfășoară o singură dată, conducând la opozabilitatea actelor de procedură efectuate față de toate părțile implicate în suportarea consecințelor civile ale aceleiași infracțiuni.

Secțiunea 2: Psihologia judiciară a părții vătămate din punct de vedere tactico-criminalistic

Psihologia victimei infracțiunii nu prea a fost abordată în literatura de profil comparativ cu studiul psihologiei martorului sau învinuitului ori inculpatului, cu toate că, și această peroasnă interesează la fel de mult, având în vedere faptul că profilului psihic al persoanei vătămate este esențial pentru tactica criminalistică. Această afirmație este argumentată de faptul că, în primul rând, permite elaborarea regulilor și procedeelor tactice de ascultare a victimei infracțiunii, devenind sursa principală în descoperirea infractorului și în al doilea rând, este posibilă cercetarea mai exactă a împrejurărilor în care a fost săvârșită o faptă penal, inclusiv conturarea laturii subiective a infracțiunii, precum și a celorlalte elemente de natură să permită aflarea adevărului și tragerea corectă la răspunderea penală a făptuitorului.

Din acest motivul se impune cercetarea procesului psihic de formare a declarației persoanei vătămate, proces structurat în patru faze, și anume percepția sau recepția informației, prelucrarea logică, memorarea și reactivarea informației. Din punct de vedere psihologic și psihosocial, creșterea ratei criminalității determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimțit de cele mai multe ori de către persoanele cu risc victimal crescut, categorie din care fac parte copiii, femeile, persoanele în vârstă și persoanele cu handicap .

Primul moment al formării declarațiilor victimei este recepția ca rezultantă psihologică a percepției senzoriale, declanșat în momentul în care este supusă unei agresiuni. În limbaj juridic, situația de victimă a infracțiunii este asociată cu ideea de suferință fizică sau morală. Prin urmare, alături de senzațiile auditive sau vizuale, în formarea declarațiilor persoanei vătămate, apar senzațiile de durere, precum și senzațiile olfactive și gustative.

Omul este capabil să perceapă o multitudine de fenomene sonore care însoțesc în mod obligatoriu sau întâmplător săvârșirea unor infracțiuni, din această cauză, în funcție de împrejurările asupra cărora este ascultată persoana vătămată, ea trebuie să redea cuvintele, expresiile sau modul de vorbire al infractorului, anchetatorului fiind interesat în obținerea reproducerii cuvintelor, temerilor, expresiilor, cifrelor sau sensului convorbirii ori a conținutului de idei.

Față de natura împrejurărilor în care este săvârșită infracțiunea, de sunetele și zgomotele care le însoțesc, prezintă interes în determinarea împrejurărilor cauzei distanța dintre sursa sonoră și organul receptor, care este apreciată în funție de intensitatea undelor sonore, distanța de propagare a fenomenelor sonore care poate avea caracter de certitudine când este întemeiată nu și pe senzații vizuale, precum și determinarea fenomenelor acustice sau identificarea lor. Iluziile acustice pot influența recepția fenomenelor sonore, în sensul distorsionării ei. Deși sunt datorate unor cauze multiple, iluziile sunt declanșate de stări conflictuale circumscrise condițiilor în care este săvârșită infracțiunea, în special dacă sunt asociate și cu alți stimuli.

În legătură cu recepția vizuală, trebuie reamintit faptul că undele electromagnetice care acționeză asupra analizatorului vizual, pot provoca senzații vizuale doar cele care au lungimea de undă cuprinsă între 396 și 760 milimicroni, respectiv între violet și roșu. Dacă există disfuncționalități în modul de concentrare a receptorilor vizuali apar probleme în distingerea culorilor, manifestându-se acromatopsie totală sau discromatopsii daltonismul. Pe lângă aceste efecte, mai pot apărea probleme de genul imaginilor consecutive care constau în persistarea acestora după ce stimulul începe să acționeze, în culori normale sau inversate și contrastul simultan în care un obiect cenușiu pare mai alb pe un fond negru decât pe fond alb, iar pe un fond cromatic tinde să ia nuanța culorii complemetare fondului.

În fucție de aceste mecanisme anatomo-fiziologice ale vederii și proprietățile culorilor, oragnul judiciar are posibilitatea de a-și adapta procedeele tactice de audiere. Astfel, datorită trecerii bruște în medii cu vizibilități disproporționate, în special când fapta s-a produs într-un interval de timp mai mic decât cel necesar instalării acomodării, persoana poate reține imaginile vizuale în mod eronat, inducând în eroare organul judiciar.

În ceea ce privește recepția cutanată, au fost identificate trei tipuri de senzații cu mecanisme senzoriale diferite, și anume senzațiile tactile provocate de deformarea locală a pielii, viteza acestei deformări determinnd intensitatea senzației tactile, senzațiile termice de cald sau rece care se manifestă sub acțiunea unui stimul cu o temperatură mai mare sau mai mică decât temperatura pielii și senzațiile de durere care sunt provocate de orice stimul mecanic, termic, electric sau chimic mai intens care duce la vătămarea țesutului și a terminațiilor nervoase din piele.

În legătură cu percepția olfactivă trebuie menționat că este rezultatul stimulării receptorilor olfactivi de către anumite substanțe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de vapori. Declarațiile persoanei vătămate care sunt bazate pe senzații olfactive trebuie apreciate luându-se în considerare faptul că aceste senzații sunt inconstante. Relativitatea percepției olfactive apare în cazul nedeterminării unor caracteristici generale ale mirosului, stabilirii direcției din care provine mirosul sau falsa identificare a caracteristicilor olfactive determinată de tensiunea emoțională.

Pe lângă senzațiile analizate anterior, în practică au o oarecare însemnătate în formarea unei imagini complete în legătură cu evenimentele despre care relatează persoana vătămată, senzațiile interne sau organice, senzațiile kinestetice sau de mișcare și senzațiile de echilibru.

A doua etapă în formarea declarațiilor persoanei vătămate este în prelucrarea și decodificarea informației percepute la nivel cortical. Având în vedere strânsa legătură a acestui proces cu fenomenul receptiv, în majoritatea lucrărilor de psihologie judiciară și tactică criminalistică aceste două etape sunt reunite, pornindu-se de la identitatea factorilor care influențează aceste două momente psihice.

În general, victima percepe în mod nemijlocit actele de agresiune, putând reda succesiunea lor în timp, datorită impresiei provocate de acestea. Alteori însă, apar inversări în cronologia faptelor datorate stării psihice caracterizate prin emoții puternice, improprie unei percepții fidele. Astfel, apar exagerări, suprapuneri sau confuzii. Fenomenul este mult mai accentuat în cazul copiilor care au tendința de a relata mai întâi episoadele ce au provocat impresii mai puternice.

Audierea persoanei vătămate trebuie raportată la situațiile în care comiterea infracțiunii este urmarea directă a comportamentului acesteia, aflându-ne în fața așa-numitei victime activante care are un rol semnificativ în declanșarea infracțiunii și căreia îi revine o parte din responsabilitate. În practică sunt și victime precipitante care, prin atitudinea lor neprecaută, incită la săvârșirea faptei penale.

Secțiunea 3: Audierea părții vătămate prin prisma tacticii criminalistice

În desfășurarea procesului penal un rol important îl are audierea părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Acestor părți li se aplică aceleași reguli tactice specifice ascultării persoanelor, nefăcându-se diferență între ele.

Declarațiile părților pot evienția diferite elemente de fapt care pot servi ca probe cu privire la fapta săvârșită, la persoana făptuitorului, la modul de comitere a infracțiunii, la împrejurările săvârșirii acesteia, precum și la urmările produse.

Articolul 76 din Codul de procedură penală prevede că organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare, prin infracțiune, precum și persoana civilmente responsabilă. Din textul legii rezultă că, dacă partea vătămată nu a fost audiată de organul de urmărire penală, prima instanță are obligația de a chema persoana care a suferit prejudiciul pentru a preciza dacă dorește să participe în procesul penal ca parte vătămată sau parte civilă.

Complexitatea ascultării acestor categorii de persoane rezidă în multitudinea de interese pe care le au în cauză și care pot influența obiectivitatea declarațiilor. Importanța audierii părții vătămate este determinată de faptul că, de cele mai multe ori, săvârșirea faptei ilicite are loc în prezența persoanei vătămate, ceea ce implică perceperea directă a întregii activități infracționale.

În ceea ce privește poziția procesual penală pe care o are persoana vătămată, se impune precizarea că aceasta are întotdeauna calitatea de subiect activ adiacent acțiunii penale.

Ascultarea persoanei care a suferit o vătămare prin infracțiune este argumentată practica judiciară prin aceea că alături de făptuitor, persoana vătămată cunoaște cel mai bine modul și împrejurările în care s-a săvârșit fapta, prevederile legale ale Codului de procedură penală stabilind faptul că organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația de a chema spre a fi ascultată persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune.

Pentru realizarea audierii părții vătămate, organul juduciar trebuie să întocmească un plan de ascultare care cuprinde aspectele referitoare la problemele ce urmează a fi analizate prin ascultarea părții vătămate, materialul probator folosit, forța probatorie a acestuia și ordinea folosirii lui. În mod concret, conținutul planului de ascultare este determinat de particularitățile infracțiunii. Lămurirea tuturor aspectelor cauzei este posibilă decât în măsura în care problemele ce trebuie clarificate prin ascultare sunt stabilite corect.

Legea procesuală penală stabilește cadrul legal în care se efectuează ascultarea părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Astfel, organul judiciar are obligația de a chema pentru a fi ascultate, persoanele care au suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin săvârșirea infracțiunii și pe cele care trebuie să răspundă pentru crearea prejudiciului.

În cadrul desfășurării audierii trebuie parcurse o succesiune de momente. Din punct de vedere procesual penal, în conformitate cu dispozițiile articolului 77, ascultarea părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Prezintă interes și dispozițiile introduse prin articolul 771 care prevede modalități speciale de ascultare a părții vătămate și părții civile, însă nu și a părții responsabile civilmente, reglementând ascultare părților fără a fi necesară prezența fizică, ascultare realizată prin intermediul mijloacelor tehnice și participarea unui consilier de protecție a victimelor. Aceste procedee speciale de ascultare sunt folosite atunci când poate fi periclitată viața, integritatea corporată sau libertatea părții vătămate ori a părții civile sau a rudelor acesteia.

Ca și în cazul ascultării celorlalți participanți la cercetarea infracțiunii, și ascultarea părților presupune anumite momente din punct de vedere tactic, precum înfățișarea persoanei vătămate, verificarea identității sale, ascultarea cu privire la datele personale, aducerea la cunoștință a posibilității de a participa ca parte vătămată în procesul penal ori ca parte civilă sau de a renunța la aceste calități și de a depune mărturie, precum și dreptul de a fi asistată de un apărător.. Astfel, prin reglementarea acestora s-a creat posibilitatea obținerii unor declarații veridice. Numai după aducerea la îndeplinire a acestor obligații legale, organul judiciar procedează la ascultarea părții vătămate.

Ascultarea părții vătămate parcurge de regulă trei etape, și anume verificarea identității și ascultarea răspunsurilor cu privire la datele personale, relatarea liberă sau spontană și relatarea dirijată sau ascultarea prin adresarea de întrebări.

Verificarea identității reprezintă primul moment al audierii propriu-zise, în care organul judiciar se edifică cu privire la identitatea persoanei vătămate și îi aduce la cunoștință faptele și împrejurările în legătură cu care va fi ascultată.

Sfera întrebărilor adresate persoanei vătămate include categoriile de întrebări folosite și la celelalte părți interesate în cauză, la care pot fi adăugate întrebări cu caracter neutru. Aceste întrebări deschid, pe de o parte, organului judiciar, posibilitatea cunoașterii unor date referitoare la anumite momente din viața sa, ocupațiile anterioare, diverse pasiuni, modul de organizare a timpului liber, raporturile cu vecinii sau colegii de muncă, dezvăluind personalitatea victimei, și ușurând eforturile organului judiciar în privința aplicării regulilor tactice pe parcursul audierii și în aprecierea declarațiilor sale, realizându-se contactul psihologic între interlocutori.

În funcție de personalitatea victimei, de nivelul de cultură, vârstă și pasiuni, organul judiciar poate orienta discuțiile prealabile, prin întrebări discrete, spre aspecte despre care îi face plăcere să discute, literatura de specialitate exemplificând în acest sens audierea persoanelor în vârstă.

Încă din această primă etapă, organul judiciar are obligația de a respecta anumite reguli tactice, precum primirea persoanei într-o manieră corectă, crearea unui cadru de ascultare sobru, lipsit de factori stresanți, care pot distrage atenția persoanei vătămate, precum și comportarea organului judiciar, într-un mod calm, încurajator, fiind contraindicată atitudinea de răceală, sfidare sau aroganță.

Relatarea liberă sau spontană începe prin adresarea unei întrebări de ordin general care are rolul de a oferi posibilitatea părții vătămate sau părții civile de a declara tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările pentru a căror lămurire este ascultată. Atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară au consacrat reguli tactice care trebuie aplicate în momentul efectuării ascultării.

Astfel, ascultarea persoanei vătămate trebuie să se facă cu răbdare și calm, fără a fi întreruptă, chiar dacă aceasta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără semnificație în cauză. Limitarea expunerii exclusiv la aspectele importante conduce la neobservarea aspectelor care prezintă importanță atât pentru victimă, cât și pentru organele judiciare. Întreruperea părții vătămate are adeseori un efect nefavorabil asupra declarațiilor deoarece, astfel de intervenții, mai în special în cazul părții vătămate cu un nivel cultural redus, au drept urmare dezorientarea și pierderea firului expunerii. În situațiile în care prin expunerea liberă părțile se îndepărtează de obiectul cauzei ori expunerea este confuză, organul judiciar poate interveni pentru readucerea acestora la subiect.

O altă regulă se referă la evitarea oricărui gest sau reacție, mimă ori expresie, mai ales ironică, prin care se aprobă sau se resping declarațiile persoanei vătămate sau ale părții civile, evitarea apostrofărilor sau aprecierilor cu privire la posibilitățile de percepere, memorare sau reproducere a faptelor sau împrejurărilor cu privire la care este ascultată. Ajutarea persoanei ascultate se face cu tact, fără a o sugestiona în cazul în care nivelul intelectual sau cultural, împiedică persoana vătămată să facă o relatare liberă cât de cât coerentă.

În timpul relatării libere, organul judiciar își notează aspectele semnificative și eventualele contraziceri sau neclarități, urmând a le va lămuri în etapa adresării întrebărilor. În procesul ascultării victima trăiește o oarecare stare emoțională determinată de suportarea în mod nemijlocită a urmărilor infracțiunii redate de relatări întrerupte pe alocuri de trăirile lăuntrice, exteriorizate prin pauze în expunere, reluare de idei sau repetări de fraze, precum și prin mimică și gesticulații. Din aceste exteriorizări poate fi surprinsă străduința sa de a prezenta aspectele favorabile sau care evidențiază mai bine adevărul. De aceea, organul judiciar trebuie să supravegheze constant comportarea victimei în timpul expunerii pentr a observa pauzele în expunere sau graba de a relata anumite aspecte, mimica, precum și ridicarea ori coborârea tonului vorbirii.

Expunerea liberă a faptelor, mai ales când privește un volum mare de informații sau date care au un anumit grad de complexitate, nu înseamnă numai o simplă înșiruire a fenomenelor în forma în care au fost percepute, ci un proces activ de gândire, în care informațiile memorate sunt supuse unor modificări, restructurări. Această particularitate a reproducerii se poate repercuta atât într-o direcție favorabilă, cât și într-una defavorabilă relatării spontane, influențând adeseori într-un sens defavorabil declarațiile, expunerea faptelor într-o formă schematică, comprimată, sau, dimpotrivă, expunerea în ordinea în care au fost percepute, evocarea ordonată, detailată a faptelor influențând pozitivă declarațiile părții vătămate.

Din punct de vedere tactic relatarea liberă prezintă unele avantaje, printre care faptul că povestind ceea ce consideră că ar interesa cauza, părțile pot prezenta fapte, date, împrejurări sau detalii, necunoscute de organul de urmărire penală până când efectuează ascultarea; părțile pot prezenta elemente din care să rezulte săvârșirea altor infracțiuni de către învinuit-inculpat; pe parcursul relatării libere sau spontane, organul de urmărire penală are posibilitatea să studieze persoana ascultată, să observe modul cum își formulează expunerea, siguranța cu care prezintă faptele ori împrejurările sau, dimpotrivă, ezitările și omisiunile ce apar, încercările de a completa anumite lacune din succesiunea faptelor, interesul pentru a relata într-un anumit mod, să explice cauzele afirmațiilor neconforme cu realitatea, să aprecieze buna sau reaua-credință a acesteia. De altfel, studierea părții vătămate constituie pentru cel care conduce ascultarea, temeiul adoptării tacticii folosite în etapa ascultării dirijate, respectiv a adresării întrebărilor. Dacă prin relatarea liberă au fost clarificate complet toate problemele și împrejurările, parcurgerea celei de-a treia etape nu mai are loc, în astfel de cazuri este consemnată declarația părții, fără a se mai recurgă la adresarea de întrebări.

Ultima etapă a audierii, și anume relatarea dirijată sau ascultarea prin adresarea de întrebări, nu are caracter obligatoriu, în practică însă, sunt numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să apeleze la aceasta întrucât relatarea liberă este lacunară ori nu a rezolvat problemele stabilite în faza pregătitoare.

Formularea de întrebări este necesară pentru lămurirea aspectelor neclare sau confuze. Astfel, uneori, omisiunea apărută cu ocazia relatării libere a unor aspecte, poate avea caracter deliberat când partea vătămată trece, cu rea-credință, sub tăcere anumite fapte sau împrejurări.

Omisiunea este nedeliberată atunci când partea vătămată nu intuiește utilitatea acestora pentru aflarea adevărului și din această cauză nu le amintește. Alteori, astfel de omisiuni se datorează scăpării din vedere, situație verificată în special în cazul persoanelor emotive sau care întâmpină dificultăți în exprimarea ordonată a ideilor.

Veracitatea și claritatea răspunsurilor care trebuie să completeze relatarea liberă este condiționată de modul de comunicare dintre organul judiciar și persoana audiată, de modul de adresare a întrebărilor și de succesiunea acestora. Aceasta presupune claritate, concizie, precizie, adaptabilitate la personalitatea, gradul de cultură, profesiunea sau inteligența părții vătămate audiate.

Adresarea întrebărilor devine obligatorie în ipoteza victimelor asupra cărora există suspiciuni cu privire la sinceritatea lor, respectiv a celor de rea-credință. În consecință, întrebările trebuie formulate în așa fel încât să determine persoana ascultată să dea declarații reale. Sub aspectul tacticii criminalistice, ascultarea acestor persoane se aseamănă cu ascultarea unor martori mincinoși, deci cu a unor posibili învinuiți.

Întrebările de completare devin necesare în cazurile în care persoana vătămată relatează mai puțin decât ceea ce a perceput în mod concret. Caracterul incomplet al declarațiilor obținute prin tactica relatării libere este consecința unor cauze obiective sau subiective diverse, cum ar fi recepția distorsionată, memorarea incompletă, redarea irelevantă, omiterea unor episoade semnificative sau atitudinea de rea-credință.

Întrebările de precizare vizează aspectele la care persoana vătămată s-a referit, însă lipsa de claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări fac referire la aspecte aparent secundare, destinate stabilirii locului, timpului și modului privind producerea agresiuni.

Întrebările ajutătoare au rolul reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin asociația de idei, în special asociația prin contiguitate care reprezintă legăturile dintre obiecte și fenomene, caracterizate prin simultaneitatea producerii lor în timp și în spațiu. Organul judiciar poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat altor fapte aflate în contiguitatea spațială sau temporară.

Întrebările de control sunt destinate verificării unor afirmații din punct de vedere al exactității și veridicității. Acest gen de întrebări este util datorită faptului că permite verificarea poziției de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adoptă persoana vătămată.

Adresarea întrebări trebuie făcută respectând regulile tactice similare audierii martorilor. Acestea trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale, vizând strict faptele percepute de către persoana vătămată, nu punctul său de vedere referitor la natura acestora sau la problemele de drept. desigur, întrebările nu vor conține elemente de intimidare, de punere în dificultate a persoanei vătămate, tonul folosit nu trebuie să sugereze răspunsurile.

Ascultarea răspunsurilor presupune, în mod obligatoriu respectarea unei conduite tactice specifice și a unor reguli tactice care se referă la faptul că ascultarea victimei se face cu atenție și seriozitate, evitându-se gesturile de enervare, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare, este indicată evitarea reacțiilor bruște la contradicții, incoerențe, stări de agitație, fără exteriorizarea surprinderii ori nemulțumirii anchetatorului, observarea persoanei audiate cu atenție, fără ostentație, dar și analizarea modului în care reacționează persoana vătămată la întrebări asociate cu posibili indici de nesinceritate.

Verificarea declarațiilor părților vătămate este absolut necesară pentru stabilirea veracității lor și aprecierea corectă a declarației. Verificarea realizează prin compararea declarațiilor persoanei vătămate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză și prin efectuarea altor activități de urmărire penală precum ascultarea martorilor, învinuiților sau inculpaților, confruntările, constatările tehnico-științifice ori expertizele, reconstituirile și cercetările locului faptei. Evaluarea declarațiilor poate fi realizată și prin efectuarea altor activități în afara celor de urmărire penală, ca studierea unor înscrisuri care provin de la persoana ascultată sau verificarea activităților desfășurate în perioada în care susține că s-a aflat la locul săvârșirii faptei.

Operația de analiză a declarații este efectuată în cadrul examinării întregului material probatoriu, presupunând un studiu comparativ al faptelor stabilite prin atât intermediul persoanei vătămate, cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte de la care provin datele. Se impune, totodată, și analizarea conținutului pe baza căruia organul de cercetare penală interpretează în mod științific materialul informativ pentru a stabili în ce măsură acesta servește, la aflarea adevărului, coroborat cu alte date ale cauzei.

Declarațiile părților sunt consemnate în scris respectând regulile procesual penale. Constituirea ca parte vătămată sau parte civilă se poate face atât în scris, cât și oral, prin declarația expresă dată în fața organului judiciar și consemnată într-un act procedural care, de regula, intră în cuprinsul declarației.

Consemnarea declarațiilor se face personal de către partea vătămată, existând și situații în care aceasta nu își poate consemna singură declarația, caz în care consemnarea este făcută de către organul judiciar.

Conținutul declarației trebuie evidențieze datele de identitate ale părții vătămate, mențiunea că i-au fost aduse la cunoștință drepturile sale procesuale, faptele și împrejurările săvârșirii infracțiunii, persoana făptuitorului, cuantumul pagubei produse prin infracțiune și suma cu care se constituie parte civilă în proces. De regulă, persoana își formulează declarația cu propriile sale cuvinte în funcție de nivelul de pregătire, vocabular, experiența de viata. Cu toate acesea este recomandabil ca persoana audiată sa fie ajutată în formularea declarației ca aceasta să fie clară și concisă. În conținutul declarației nu trebuie să fie folosite expresii indecente, triviale, fraze confuze sau care pot da naștere la interpretări. Pe de altă parte însă, intervenția celui care conduce audierea nu trebui producă modificări ale conținutului declarației. După terminarea consemnării declarației partea vătămată, organul de judiciar, avocatul, reprezentantul legal sau interpretul semnează pe fiecare pagină și la sfârșitul declarației.

În cazul în care declarația a fost consemnată de către organul judiciar, acesta o va citi părții vătămate, iar dacă i se solicită, va oferi acesteia posibilitatea de a o citi. Respectarea dispozițiilor legale privind desfășurarea acestei activități oferă părților posibilitatea verificării conformității celor declarate cu cele consemnate, în felul acesta neexistând posibilitatea unor eventuale reclamații ulterioare.

De asemenea, declarația nu trebuie să cuprindă modificări, ștersături sau adăugiri. În cazul în care apar, acestea trebuie confirmate în scris, sub semnătură de către cel care a luat declarația și de cel audiat, fie în cuprinsul declarației, fie la sfârșit. Pentru eliminarea oricărui dubiu, spațiile rămase libere se barează. În situația în care, ulterior, partea vătămata revine asupra declarațiilor, se procedează la o noua ascultare, făcându-se mențiune despre aceasta și despre motivele care au dus la retractarea declarației inițiale.

Spre deosebire de martor, partea vătămată are un statut special determinat de faptul că este o persoana căreia i s-a cauzat un prejudiciu în urma săvârșirii faptei penale și care are un interes legitim în cauză, declarațiile sale având o importanță deosebită în cercetarea penală.

Secțiunea 4: Aspecte particulare în cazul audierii minorului ca parte vătătmată în cadrul procesului penal

Atât legislația internă, cât și cea internațională manifestă o preocupare asiduă pentru respectarea și garantarea drepturilor minorilor. Ca expresie a acestei preocupări, la nivel internațional, au fost elaborate o multitudine de instrumente juridice, având menirea creării unui cadru legal care să ofere o protecție juridică reală minorilor.

Experiența fiecărui copil de a depune mărturie este unică și depinde de o sumedenie de factori externi și interni, inclusiv de circumstanțele cazului și modalitatea de organizare a audierii legale. Astfel, pregătirea prealabilă atât a intervievatorului, cât și a copilului, realizarea interviului într-un spațiu prietenos, evitarea unei confruntări față în față cu inculpatul, numărul minim de interviuri sunt doar câteva dintre condițiile esențiale pentru desfășurarea unei audieri eficiente a minorilor.

Referitor la minorii victimă, în Codul penal există, pe de o parte, infracțiuni care sunt comise asupra minorilor, fiind sancționate mult mai aspru decât dacă ar fi comite asupra majorilor, iar pe de altă parte, există infracțiuni care sancționează strict faptele ce se comit asupra minorilor. În prima categorie se încadrează determinarea sau înlesnirea sinuciderii, lipsirea de libertate în mod ilegal, corupția sexuală, proxenetismul. Din cea de-a doua categorie, respectiv a infracțiunilor care nu pot avea ca subiect pasiv decât un minor, fac parte actul sexual cu un minor și relele tratamente aplicate minorului. În comparație cu legea penală, Codul de procedură penală este mult sărac în reglementări care să ofere ocrotire minorilor victime ale infracțiunilor, majoritatea prevederilor făcând referire la aspecte privind latura civilă a procesului penal.

În prezent, în textul Codului de procedură penală nu există nici o reglementare specifică pentru tratarea procedurală a victimelor minore sau modalitate procedurală distinctă de audiere a minorilor victimă și nici instituții apte să le ocrotească interesele. În ceea ce privește rolul victimelor minore în declanșarea procesului penal, acestea au la dispoziție aceleași mijloace de sesizare ca și persoanele adulte.

Plecând de la cele enunțate anterior, este de la sine înțeles faptul că nu sunt reglementate dispoziții exprese privind modul de ascultare a părții vătămate minore. Este cunoscut faptul că persoana care a suferit de pe urma unei infracțiuni are tendința naturală și subiectivă de a exagera, uneori până la extreme, întâmplarea căreia i-a căzut victimă. Acest fapr se datorează, pe de o parte, urii pe care o simte față de cel care i-a produs vătămarea, iar pe de altă parte, datorită supraaprecierii propriei persoane ca fiind indispensabilă în procesul penal. Tendință de exagerare se manifestă pregnant la persoanele vătămate minore care, fie agravează și amplifică faptele pentru a primi ocrotire, fie le ascund de teamă sau de rușine.

Fiind de cele mai multe ori, un punct de plecare în ancheta judiciară, mărturia copilului victimizat este extrem de greu de obținut, ascultarea minorului trebuind să ia în calcul caracteristicile lor psihice și fizice și, mai ales, de poziția procesuală.

În ceea ce privește particularitățile tactice de ascultare a minorilor, trebuie precizat că ele diferă în funcție de vârstă și stadiul de dezvoltare. Literatura de specialitate a identificat principalele cicluri de dezvoltare ale minorului la care se raportează ascultarea astfel, perioada de la 1 la 3 ani care în cazul nu prezintă interes anchetei judiciare, perioada preșcolară, de la 3 la 6 ani caracterizată prin percepție inegală a însușirii bunurilor, oamenilor și fenomenelor, grad mare de sugestibilitate și instabilitate emoțională, specialiștii recomandând ca ascultarea unei persoane din această categorie să se facă în prezența unui psiholog specializat, perioada școlară, de la 6 la 10-11 ani în care se constată o tendință de exagerare pentru a-și da importanță, relatarea sa trebuind pusă sub semnul întrebării întrucât poate fi influențat de persoanele în care are încredere, procedeul tactic cel mai indicat fiind relatarea liberă, perioada școlară de la 10 la 14 ani, când minorul suferă numeroase modificări biologice care se reflectă pregnant în plan psihic și perioada adolescenței, de la 14 la 18 ani în care potențialul de recepție, fixare și redare se dezvoltă foarte mult, iar reproducerea celor percepute se realizează prin filtrul propriei personalități.

Analizând cele menționate reiese faptul cp organul judiciar trebuie să își construiască modalitatea de abordare a unui minor parte vătămată în primul în funcție de caracteristicile vârstei acestuia.

Referitor la etapele ascultării, ca și în cazul majorului, ascultarea minorului trebuie să parcurgă etapa pregătirii ascultării, identificării persoanei ce urmează a fi audiată, ascultării propriu-zise, respectiv etapa relatării libere urmată de adresarea de întrebări.

Din perspectiva Codului de procedură penală, potrivit articolului 76 alineat 1 Cod procedură penală, organul judiciar are obligația să cheme pentru a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune. În prezent, datorită inexistenței unor dispoziții speciale referitoare la cazurile părților vătămate minore, sunt aplicabile în integralitate dispozițiile privind ascultarea părții vătămate majore. Așadar, pe lângă faptul că minorul este ascultat inițial de familie sau de persoanele care îl au în grijă în legătură cu întâmplarea vătămătoare, el este audiat și de organul judiciar care înregistrează plângerea.

Pe parcursul acestor etape procesuale minorul intră în contact cu persoane față de care poate resimți senzații de jenă sau rușine, iar numărul mare al audierilor poate constitui o experiență foarte traumatizantă. Cazuistica criminalistică relevă faptul că infracțiunile în care minorii apar în mod frecvent ca victime sunt cele privitoare la viața sexuală, la integritatea lor fizică și morală precum și cele privitoare la libertatea persoanei.

Practica judiciară a observat că în mod obișnuit, părțile vătămate minore, după ce au fost audiate în faza de urmărire penală, refuză să se mai prezinte pentru depunerea declarațiilor în faza de judecată, mai mult decât atât, ele recurg de cele mai multe ori la schimbarea domiciliului. Această atitudine este pe de o parte, de înțeles, datorită faptului că partea vătămată minoră are tendința de a se proteja de trauma numeroaselor relatări referitoare la infracțiunea suferită, și prin aceasta de o nouă victimizare. Pe de altă parte însă, în acest fel se ajunge la tergiversarea cercetării penale.

Pentru buna desfășurare a activităților de cercetare penală care au ca subiect un copil, pentru protejarea drepturilor sale procesuale și asigurarea unui climat optim, menit să conducă la prezervarea integrității fizice, psihice și morale a acestuia, o relevanță deosebită are identificarea și aplicarea dispozițiilor legale care guvernează participarea minorului în cadrul procedurilor penale. Participarea copilului în procesul penal presupune o serie de drepturi și obligații care îi incumbă, unul din cele mai importante referindu-se la audierea copilului victimă a unei infracțiuni.

În acest sens, studiile psihologice situează minorul în categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută datorită particularităților psiho-comportamentale și de vârstă specifice. Fiind lipsiți aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, aceștia au o capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, posedând o capacitate redusă de înțelegere a efectelor și consecințelor acțiunilor proprii sau ale altor persoane, o capacitate empatică redusă neputând distinge între intențiile bune și rele ale altor persoane, fiind creduli și sinceri, particularități care fac din ei victime facile, dar și o categorie specială de părți cu calitate procesuală.

De acest motiv este deosebit de importantă identificarea și aplicarea tuturor dispozițiilor referitoare la copiii victime, prevăzute explicit sau care se pot deduce din prevederile altor norme penale și de procedură penală ori legi speciale, precum și abordarea aspectelor legate de cunoașterea copilului, a etapelor de dezvoltare psihologică a acestuia cu implicații directe asupra conduitei ce trebuie asoptată de către cel care instrumentează cauza, precum și identificarea și implementarea unor bune practici în materia audierii copilului victimă a unei infracțiuni.

CAPITOLUL 6: CONFRUNTAREA

Secțiunea 1: Aspecte generale privind confruntarea

În cadrul actelor de urmărire penală, confruntarea se înscrie între procedeele probatorii cu caracter complementar, a cărei efectuare este condiționată de existența unor declarații date de persoanele audiate în aceeași cauză, declarații între care s-a constatat că există unele contradicții. Deși confruntarea nu este un mijloc de probă datorită faptului că aceasta nu este menționată ca atare în textul articolului 64 din Codul de procedură penală, ea reprezintă totuși o modalitate distinctă de ascultare a subiecților procesuali, efectuarea ei fiind absolut necesară în numeroase împrejurări și, prin urmare, este supusă și unor reguli tactice criminalistice și procesual penale.

Datorită faptului că de multe ori declarațiile părților interesate sunt contradictorii, legiuitorul român a modelat un procedeu de tactică criminalistică cu ajutorul căruia să se poată ajunge la cunoașterea adevărului, procedeu ce poartă denumirea de confruntare. Cele mai frecvente contraziceri apar între declarațiile martorilor și ale învinuiților sau inculpaților. Cu toate acestea, sunt numeroase cazurile în care astfel de contraziceri intervin și între declarațiile martorilor, între declarațiile învinuiților sau inculpaților implicați în aceeași cauză, precum și între declarațiile altor categorii de persoane.

Cauzele acestor contraziceri pot fi dintre cele mai variate. Astfel, în cazul martorilor, contrazicerile pot apărea datorită faptului că nu au perceput la fel faptele, dar și atunci când nu își amintesc în totalitate cele percepute sau când aceștia nu pot reproduce în mod exact evenimentele la care au asistat.

Atunci când între declarațiile martorilor și ale celorlalte persoane implicate în cauză există contraziceri, ele pot surveni și ca urmare a coruperii martorilor, a sentimentelor de afecțiune sau dușmănie pe care le nutresc față de învinuit, inculpat ori victimă sau ca urmare a neîncrederii și chiar dușmăniei pe care o manifestă față de organul de urmărire penală.

În cazul învinuitului sau inculpatului, contrazicerile se pot datora refuzului acestuia de a colabora cu organul de cercetare, încercării de a scăpa de răspundere penală ori de a induce în eroare organele judiciare prin contraziceri între situația reală și cea relatată ori de a ascunde participarea altor persoane la săvârșirea unei infracțiuni.

Atâta timp cât aceste contraziceri există, împrejurările cauzei nu pot fi clarificate în mod corespunzător, iar aflarea adevărului nu este pe deplin posibilă. Pentru înlăturarea contrazicerilor trebuie folosite toate posibilitățile reglementate procesual – penală, printre acestea numărându-se și confruntarea.

Codul de procedură penală cuprinde referiri la acest procedeu reglementând obiectul confruntării și procedura de urmat în cazul în care se recurge la acesta. Astfel, confruntarea are ca obiect soluționarea cauzei atunci când se constată că există contraziceri între declaraŃiile persoanelor ascultate în aceeasi cauză, se procedează la confruntarea acelor personae. Noul cod de procedură penală face referiri cumulează cele două articole din Codul de procedură penală actual într-un singur articol, reținând aceleași aspect ca și legislația actuală.

Există și situații în care aceste contraziceri sunt înlăturate înainte de a fi efectuată confruntarea, mai precis, cu ocazia reascultării persoanelor în cauză, motiv pentru care nu mai este necesară efectuarea confruntării. Practic, confruntarea este ultima modalitate la care se apelează, pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declarații. În aceste condiții, confruntarea fiind o soluție de excepție, trebuie să fie bine pregătită, mai ales sub aspectul cunoașterii și stăpânirii perfecte, a datelor ce urmează a fi clarificate prin intermediul său.

Doctrina criminalistică și cea procesual penală definește confruntarea ca fiind soluția la care se recurge în situațiile în care, între declarațiile diferitelor persoane există contradicții esențiale, motiv pentru care se impune clarificarea contrazicerilor și completarea anumitor probe sau depoziții.

Acest procedeu mai poate fi definit și ca activitatea de urmărire penală și de tactică criminalistică ce constă în ascultarea a două persoane, una în prezența celeilalte, persoane care au fost audiate anterior separat, între declarațiile lor existând contraziceri esențiale cu privire la aceeași problemă.

Deși confruntarea prezintă numeroase similitudini cu ascultarea persoanelor, ea prezintă însă și unele particularități. Astfel, la confruntare, pentru a fi clarificate aspectele în legătură cu care au apărut contrazicerile, ascultarea persoanelor se face împreună și nu individual, ceea ce constituie o derogare de la regulile tactice de ascultare a persoanelor. Din punct de vedere tactic, confruntarea este efectuată la sfârșitul urmăririi penale, aceasta urmând a fi utilizată doar în măsura în care înlăturarea contrazicerilor nu a fost posibilă prin desfășurarea altor activități de urmărire penală ca reconstituirea, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, dispunerea expertizelor și constatărilor tehnico-științifice.

Scopul principal al confruntării este înlăturarea contrazicerilor esențiale dintre declarațiile unor persoane. În același timp, confruntarea prezintă importanță, chiar și pentru faptul că poate ajuta organul de urmărire penală la realizarea altor obiective prin obținerea unor indicii sau probe noi, precizarea unor afirmații și verificarea veridicității, aducerea unui plus de informații și cu privire la personalitatea persoanelor confruntate, poate realiza stimularea memoriei. În subsidiar, confruntarea are drept scop verificarea și precizarea unor declarații ale învinuiților sau inculpaților participanți la aceeași infracțiune, prin care aceștia și-au recunoscut faptele.

În astfel de cazuri, confruntarea este importantă, deoarece oferă un plus de certitudine declarațiilor făcute de aceștia. Totodată, pe timpul confruntării se poate ajunge la obținerea de probe, date și indicii noi, situație în care persoanele confruntate își amintesc detaliile omise cu ocazia ascultării individuale.

În general, este recomandat ca această activitate procesuală să nu fie efectuată în faza incipientă a urmăririi penale, ci spre terminarea acesteia, atunci când se dețin deja și alte mijloace de probă.

Rolul confruntării este scos în evidență de cazurile în care contradicțiile, neclaritățile sau neconcordanțele din declarațiile personale ascultate într-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, confruntarea rămânând singura modalitate de clarificare a aspectelor incerte. Cu atât mai mult devine necesar un asemenea act procedural cu cât neconcordanțele între declarații vizează împrejurări esențiale pentru cunoașterea adevărului. În sprijinul importanței confruntării poate fi adus și argumentul conform căruia prin efectuarea acesteia este posibilă obținerea unor noi date sau informații, necunoscute până în acel moment de organul judiciar, cu privire la faptele și împrejurările cauzei.

În ceea ce privește avantajele acestui procedeu doctrina criminalistică a menționat printre acestea aportul de informații pe care îl poate aduce în legătură cu personalitatea, cu psihologia persoanelor ascultate, mai ales în ipoteza în care acestea se dovedesc a fi nesincere, persistând în încercarea de ascundere a adevărului poate constitui un element de stimulare a memoriei persoanelor ascultate, care, deși sunt de bună-credință, nu reușesc să-și reamintească o serie de amănunte referitoare la faptele și împrejurările percepute, este un mijloc tactic de verificare a declarațiilor de precizare a poziției învinuiților sau inculpaților, față de faptele imputate și determină, de regulă, apariția unui stres psihologic aparte, astfel încât persoanele care persistă în declarațiile lor nesincere și care și-au controlat destul de bine emoțiile în ascultarea anterioară pot avea reacții de natură să le demaște reaua-credință, reacții pe care organul judiciar trebuie să fie pregătit să le surprindă și să le valorifice în interesul aflării adevărului.

Cauzele contradicțiilor din declarațiile învinuiților sau inculpaților pot fi multiple, cele mai frecvente fiind încercările acestora de a scăpa de răspundere, prin punerea faptelor în sarcina altor persoane. Există, însă, și situații opuse, în care un învinuit sau inculpat ia asupra sa întreaga vină, urmărind să-și acopere complicii.

Contradicțiile din declarațiile martorilor pot avea drept cauze, în primul rând, factorii obiectivi și subiectivi care influențează procesul de percepție, memorare și redare. În al doilea rând, nu trebuie exclusă nici influențarea martorilor de către părțile interesate în cauză prin rugăminți, promisiuni sau amenințări.

Oportunitatea confruntării reprezintă un aspect important care trebuie luat în considerare de organul judiciar atunci când recurge la efectuarea acestui procedeu probator. Confruntarea între persoanele care au făcut declarații contradictorii se impune numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei, cu alte cuvinte, dacă există posibilitatea clarificării neconcordanțelor dintre declarații prin alte probe aflate la dosar sau dacă contradicțiile vizează împrejurări neesențiale, lipsite de semnificație în stabilirea adevărului, este firesc să nu se mai recurgă la acest procedeu probator.

Secțiunea 2: Aspecte de ordin psihologic regăsite în desfășurarea confruntării

Din punct de vedere al psihologiei, confruntarea este abordarea conflictului în care sunt luate considerare atât nevoia de rezultate, cât și relațiile cu părțile implicate, constituind singura cale de rezolvare definitivă a conflictului.

Părțile care intră în conflict au, de cele mai multe ori, tendința de a-și evalua interesele în mod diametral opus. Rezultatele posibile sunt limitate la o situație de tipul câștig-pierdere sau compromis.

În cadrul regulilor tactice de efectuare a confruntării, un rol important îl au factorii psihologici care se adaugă factorilor caracteristici ascultării obișnuite. Pe lângă tensiunea psihică existentă în cazul persoanei ascultate, cu ocazia confruntării apar semtimente de emoție suplimentare. Plecând de la aceste sentimente, organul judiciar este obligat să asigure, chiar de la începutul confruntării, o atmosferă de calm și sobrietate, atitudinea sa caracterizându-se printr-o deplină obiectivitate, astfel încât nici unul dintre cei confruntați să nu trăiască sentimentul de a fi defavorizat. Doar în acest fel este posibilă stabilirea contactului psihologic cu subiecții confruntării.

Pe timpul confruntării trebuie urmărită fără ostentație comportarea celor confruntați, nepermițându-le încercări de intimidare, influențare sau dominare una asuora celeleilelte prin relațiile avute, tăria de caracter ori pur și simplu prin experiența acumulată.

Pentru obținerea succesului în această activitate trebuie cunoscute, înțelese și utilizate diferite tactici de efectuare a confruntării și aplicate în funcție de cunoașterea și identificarea factorilor psihologici specifici. În general, confruntarea creează un climat tensional între persoanele confruntate, pe lângă tensiunea psihică, deja existentă, apărând noi factori de tensiune datorați, în principal temerii față de reacțiile celui cu care este confruntat, sentimentelor de milă sau de prietenie față de persoana cu care este confruntată, complexului de vinovăție sau preocuparea de a nu fi învinuit pe nedrept din cauza declarațiilor celuilalt sau temerii de a nu se descoperi adevărul în cazul celor nesinceri.

Din punct de vedere tactic, pornind de la cunoașterea și analizarea factorilor psihologici dominanți, caracteristici persoanelor confruntate, pentru sporirea șansele de reușită ale confruntării trebuie avute în vedere asigurarea unei atmosfere de calm, liniște și confort psihic pentru atenuarea stărilor emotive, manifestarea unei atitudini obiective de către organul judiciar care conduce confruntarea, astfel încât niciuna din părți să nu se considere defavorizată, interzicerea gesturilor de intimidare sau de amenințare între persoanele confruntate și urmărirea, cu atenție, a comportării persoanelor una față de cealaltă pentru a nu le permite încercările de influențare sau de intimidare motivată de poziția socială, relații sau pregătire.

De cele mai multe ori, confruntarea produce o stare de anxietate care se manifestă prin stări de nervozitate, fiind o reacție normală. Persoanele care sunt cunoscute cu probleme mintale ca narcisismul sau problemele maligne nu fac față ușor confruntărilor, cu toate că majoritatea experților consideră că o minte instabilă poate avea o activitate dezastruoasă, deoarece formarea personalității presupune dezvoltarea optimă a unei ființe umane în toată deplinătatea sa. În nici un caz nu trebuie omis numărul nesfîrșit de condiții trebuie îndeplinite în cazul confruntării.

Trebuie amintit, de asemenea, că în cazul în care la confruntare participă învinuiți sau inculpați care au mai fost subiecți ai unei cercetări penale, ei pot avea, totuși, momente de slăbiciune care să trădeze nesiguranță, aspect ce poate fi exploatat de organul judiciar în timpul confruntării.

Atunci când sunt constatate încercări de intimidare a adversarului pentru a-i câștiga compasiunea, organul judiciar trebuie să intervină imediat și să le atrăgă atenția și să manifeste un comportament civilizat sau să facă referire numai la problemele ridicate în timpul confruntării. În timpul confruntării trebuie avut în vedere și faptul că persoana nesinceră încercă să împiedice realizarea scopului acestei activități. Aceste manifestări pot fi contracarate printr-o atitudine fermă și, în același timp, calmă din partea organului judiciar, fără a da senzația că favorizează vreuna din păți. Printre procedeele folosite de persoana nesinceră, cele mai utilizate sunt refuzul de a răspunde la întrebări, negarea faptului că ar cunoaște persoana cu care este confruntată, încercarea de a calomnia și intimida persoana cu care este confruntată, încercarea de a sugestiona persoana sinceră, încercarea de a influența cealaltă persoană prin intermediul propriilor răspunsuri și de a impresiona prin simularea unor stări de suferință sau stări bolnăvicioase.

Așadar, spre deosebire de audierea individuală, persoana confruntată este supusă unei presiuni psihice mai mari prin prezența celeilalte persoane confruntate despre care știe că prezintă o altă versiune asupra aceluiași aspect, punându-se problema sincerității unuia dintre cei confruntați relațiile anterioare dintre părțile confruntate pot afecta rezultatul actului procesual, eventualele raporturi de subordonare dintre acestea ducând chiar la inoportunitatea realizării confruntării.

Secțiunea 3: Reguli tactico- criminalistice aplicabile în cazul confruntării

Procedeul probator al confruntării presupune o pregătire atentă și minuțioasă care să ducă la rezumatele scontate prin efectuarea sa. Comparativ cu ascultarea propriu-zisă, confruntarea este mai dificilă datorită faptului ea presupune audierea concomitentă a două persoane care de cele mai multe ori au o poziție procesuală diferită, pe lângă confruntarea dintre martori sau învinuiți ori inculpați, sunt cazuri în care este necesar să se recurgă la confruntarea dintre un martor și un învinuit ori inculpat.

Referitor la confruntarea dintre partea vătămată și învinuit sau inculpat, literatura de specialitate și-a manifestat unele rezerve pe motiv că cele două părți au interese contradictorii, ele menținându-și declarațiile anterioare.

Dificultățile mari apar în ipoteza confruntării a mai mult de două persoane, confruntare la care se recurge numai dacă este absolut necesar, în caz contrar ea fiind nerecomandată.

Din punct de vedere tactico-criminalistic, regulile care guvernează pregătirea confruntării sunt, în esență, studierea materialul cauzei, stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate, cunoașterea persoanelor și ascultarea prealabilă a acestora.

Studierea dosarului cauzei are ca scop stabilirea problemelor care au dat naștere contrazicerilor, dacă prezintă relevanță pentru aflarea adevărului și dacă puteau fi înlăturate prin desfășurarea altor activități de urmărire penală. Cu acest prilej sunt stabilite persoanele care urmează să fie confruntate, calitatea lor procesual-penală, întrebările și ordinea în care sunt adresate și materialul probator folosit pe timpul confruntării. Se impune studierea declarațiilor persoanelor care urmează a fi confruntate, ocazie cu care sunt stabilite și persoanele care au fost sincere.

În stabilirea persoanelor confruntate un rol important îl are natura contrazicerilor și gradul de sinceritate a persoanelor audiate în cauză. Esențiale sunt relațiile care există între persoanele confruntate, prezentând interes gradul de rudenie, simpatie, prietenie, dușmănie etc.

Totodată este necesar a se stabili care dintre persoane este mai sinceră și mai emotivă, ori mai puțin hotărâtă și, în acest context, stabilirea ordinii de adresare a întrebărilor, mai precis căreia dintre persoanele confruntate îi va fi adresată prima întrebare.

Cunoașterea persoanelor care urmează a fi confruntate se efectuează luându-se în considerare elementele ascultării propriu-zise a martorilor, a învinuiților sau a inculpaților, în cazul în care acest lucru nu s-a realizat cu ocazia audierilor anterioare.

O atenție deosebită trebuie acordată stabilirii raporturilor existente între cei care urmează a fi confruntați, a poziției față de fapta cercetată, precum și a eventualului interes în legătură cu modul de soluționare a cauzei. Datele persoanele ale celor confruntați pot fi obținute, pe de o parte, în urma investigațiilor, a verificărilor în cazierul judiciar sau în evidențele operative sau a studierii celorlalte acte de urmărire penală existente la dosar, iar pe de altă parte, cu prilejul audierii individuale a părților care sunt confruntate.

În cursul confruntării trebuie valorificat apectul referitor la starea emoțională diferită pe care o au persoanele implicate în confruntare. Astfel, dacă cel nesincer consideră că se află pe o poziție nefavorabilă datorită faptului că organul judiciar se așteaptă la o atitudine ostilă față de persoana sa, ceaalată persoană este într-o postură care o avantajează deoarece, în plan psihic, aceasta este convinsă că se bucură de încrederea organului de urmărire penală, având parte de un tratament corect. Această stare de fapt nu trebuie însă absolutizată datorită faptului că uneori climatul tensional din cazul confruntării poate influența în mod negativ chiar și declarațiile persoanelor de bună-credință care au un nivel de cultură și pregătire generală ridicat.

Repetarea ascultării persoanelor ce urmează a fi confruntate are rolul de a verifica poziția pe care se situează acestea, dacă își mențin declarațiile date inițial sau dacă revin asupra lor. Practic, prin această metodă, este verificată oportunitatea confruntării.

Ascultarea prealabilă în vederea confruntării este o activitate diferită ce nu trebuie confundată cu ascultarea propriu-zisă, ea având o finalitate distinctă, în funcție de rezultatele sale depinzând organizarea ulterioară a procedeului probator preconizat.

Obiectivele principale ale ascultării prealabile includ determinarea poziției persoanei față de cele declarate inițial și stabilirea faptului dacă își menține sau revine asupra afirmațiilor date anterior. De asemenea, este posibilă obținerea unor informații suplimentare cu privire la fapta cercetată, date ce pot fi folosite în timpul confruntării. Obiectivele ascultării prealabile diferă în funcție de buna sau reaua-credință a celui confruntat, dacă recunoaște sau neagă faptele imputate sau că este sincer sau mincinos.

Persoana considerată sinceră este întrebată dacă își menține declarațiile, fiindu-i prezentate cât mai multe amănunte referitoare la obiectul confruntării și faptul că urmează a fi confruntat cu o altă persoană. În cazul în care apar manifestări de reținere, dezorientare sau încercarea de a sugera că nu dorește să fie confruntat, este necesar a fi stabilită și înlăturată cauza acestor ezitări, în caz contrar fiind indicat să se renunțe la efectuarea confruntării. Persoana care nu recunoaște faptele sau disimulează adevărul este ascultată pentru stabilirea măsurii în care își menține declarațiile.

Rezultatele ascultării sunt consemnate amănunțit pentru că există posibilitatea apariției unor noi contradicții datorate faptului că cel ascultat se încurcă în propriile declarații sau apare posibilitatea revenirii asupra celor declarate anterior producându-se recunoașterea adevărului. În acest ultim caz este absolut firesc să se renunțe la efectuarea confruntării.

În cazul în care persoana își menține declarațiile, nu i se atrage atenția asupra acestora și nici nu i se aduce la cunoștință confruntarea, pentru a se crea unui moment psihologic de natură a o determina să renunțe la poziția adoptată.

Un aspect deosebit de important în efectuarea confruntării îl constituie întocmirea planului de confruntare. Planul de confruntare reprezintă instrumentul prin care se asigură un caracter organizat și lămurirea sistematică a tuturor aspectelor cu privire la care există contraziceri. Acesta se impune a fi întocmit în toate situațiile, în special în cauzele complexe sau în care există un număr mare de persoane care urmează a fi confruntate. În situația în care se impune efectuarea mai multor confruntări în aceeași cauză, pentru fiecare dintre acestea este întocmit un plan separat în care obiectivele sunt precis stabilite, în funcție de natura problemelor ce se impun a fi clarificate.

Planul de confruntare trebuie să cuprindă scopul confruntării, data și locul efectuării, organele judiciare care participă, persoanele confruntate și modalitățile de invitare a acestora, problemele pentru care se impune efectuarea confruntării, întrebările care se vor adresa în acest sens și ordinea lor și mijloacele materiale de probă folosite în cursul confruntării.

Indiferent de natura faptei sau calitatea procesual-penală a persoanelor confruntate, în planul întocmit de organul de urmărire penală este obligatoriu să se regăsească întrebări de natură a stabili dacă persoanele se cunosc și relațiile dintre ele, precum și întrebări care oferă posibilitatea acestora să facă și alte precizări sau completări, adiacente răspunsurilor pe care le au dat deja în cauză.

Prima categorie de întrebări este folosită la debutul confruntării, iar cea de a doua la finalul acestei activități. Pe lângă acestea în planul de confruntare trebuie stabilite întrebări specifice prin care se urmărește lămurirea tuturor aspectelor în legătură cu care apar contrazicerile.

În cazul învinuitului sau inculpatului care își mențin atitudinea de negare a stărilor de fapt și împrejurărilor care fac necesară confruntarea, precum și a martorului de rea-credință, sunt stabilite mai multe variante de întrebări, prevăzându-se mijloacele de probă care vor fi folosite în momentul adresării acestora. În timpul confruntării, adiacent întrebărilor prevăzute în plan pot fi adresate și alte întrebări, în funcție de evoluția discuțiilor și a răspunsurilor date de persoanele confruntate.

După studierea materialului cauzei, stabilirea problemelor de clarificat, cunoașterea și ascultarea prealabilă a persoanelor, organul judiciar procedează la organizarea confruntării, adică alegerea locului, momentului potrivit pentru confruntare și a ordinii în care persoanele sunt chemate la confruntare, evitarea posibilelor înțelegeri între cei confruntați și stabilirea succesiunii întrebărilor sau problemelor ce urmează a fi clarificate prin confruntare.

Organizarea confruntării în cazurile complexe se realizează după un plan orientativ, care poate fi modificat în funcție de aspectele nou apărute sau de poziția celor confruntați. Cu ocazia organizării sunr stabilite și persoanele care participă la supravegherea celor confruntați, fiind necesar ca aceste persoane să fie informate cu privire la problemele care fac obiectul confruntării pentru a putea surprinde cu exactitate reacțiile celor implicați în momentul punerii în discuție a problemei principale. Numărul persoanelor care supraveghează trebuie să fie cel puțin egal cu cel al persoanelor confruntate, find de la sine înțeles că acestea trebuie să facă parte din instituția unde are loc confruntarea.

După efectuarea activităților premergătoare, organul judiciar începe confruntarea propriu-zisă punându-le în vedere persoanelor că nu au voie să își facă semne, să vorbească între ele, atât întrebările, cât și răspunsurile fiindu-le adresate prin intermediul organului judiciar care conduce activitatea.

În cazul în care vreuna dintre persoanele confruntate are calitatea de martor, vor fi aplicate prevederile articolului 85 din Codul de procedură penală, acesta depunând jurământ ca și în cazul ascultării, în caz contrar fiind pasibil de comiterea infracțiunii de mărturie micinoasă, despre toate acestea făcându-se menține în procesul-verbal de confruntare.

Așa cum menționam anterior, și activitatea de confruntare este guvernată de o serie de reguli criminalistice asemănătoare celor întâlnite în cazul ascultării persoanelor.

Prima regulă se referă la invitarea persoanelor pentru confruntare despre care atât practica judiciară, cât și literatura de specialitate recomandă ca prima persoană invitată să fie cea care este considerată ca fiind sinceră sau cea care a solicitat să aibă loc confruntarea, având la bază motive de ordin psihologic datorită faptului că persoana invitată are posibilitatea să se obișnuiască cu atmosfera, să devină fermă în convingerile sale, să elimine emoțiile sau stările de neliniște. În cazul persoanei care este considerată ca nesinceră, invitarea în locul unde se află cealaltă persoană poate constitui un dezavantaj, putând influența hotărârea de a ascunde adevărul.

În ceea legătură cu poziționarea persoanelor, atât față de organul judiciar, cât și față de cealaltă persoană, se recomandă ca persoanele confruntate să stea cu fața către organul judiciar sau față în față, evitându-se așezarea acestora spate în spate. Poziționarea persoanelor confruntate în aria vizuală a organului judiciar permite observarea reacțiilor pe care acestea le au în timpul confruntării.

Premergător începerii activității, organul judiciar este obligat să precizeze celor în cauză că nu au voie să își facă semne, să vorbească sau să își adreseze întrebări. Persoanele confruntate își pot adresa întrebări reciproc la finalul confruntării prin intermediul organului judiciar. Atât întrebările, cât și răspunsurile trebuie să se rezume la sfera problemelor ridicate în confruntare. În timpul confruntării este interzis oricărei alte persoane să intervină cu întrebări.

Primele întrebări sunt adresate, de regulă, persoanei considerate sincere și apoi celeilalte persoane. Întrebările trebuie să stabilească dacă acestea se cunosc și împrejurările în care s-au cunoscut, precum și relațiile existente între ele. Este indicat ca în situația în care persoana nesinceră afirmă că nu recunoaște persoana cu care este confruntată, să se insiste asupra elementelor de detaliu cunoscute în momentul audierii prealabile pentru a se demonstra faptul că cele două persoane chiar se cunosc.

Ulterior se vor formula întrebările în raport cu scopul urmărit prin confruntare, vizând clarificarea neconcordanțelor și contrazicerilor existente între declarațiile date anterior. Dacă în timpul confruntării persoana nesinceră continuă să își mențină declarațiile anterioare, acesteia îi sunt adresate întrebări de detaliu asupra aspectelor relatate de cealaltă persoană. Primele întrebări au caracter introductiv, încercând să stabilească dacă persoanele se cunosc și care este natura raporturilor dintre ele. Aceste întrebări sunt justificate în special în cazul confruntării dintre învinuiți sau inculpați, partea vătămată, învinuiți sau inculpați, datorită faptului că, în cazul în care acesția susțin că nu se cunosc prin confruntare se poate realiza o prezentare pentru recunoaștere.

Este interzis în formularea întrebărilor să se pronunțe numele persoanelor confruntate, să se reamintească declarațiile anterioare sau să fie sugerate răspunsurile, în caz contrar limitându-se sfera afirmațiilor pe care cei confruntați le pot face și diminuându-se șansele de eliminare a contrazicerilor. Organul judiciar trebuie să trebuie să adopte o poziție neutră, de imparțialitate față de persoanele confruntate, manifestând o atitudine sobră și impersonală. Totodată este recomandabil să nu se încerce clarificarea mai multor probleme principale dacă au un caracter complex, în cadrul unei singure confruntări, fiind preferabil să se recurgă la mai multe confruntări organizate la perioade scurte de timp și cu respectarea acelorași reguli tactice.

La sfârșitul confruntării persoanele sunt întrebate dacă au de făcut alte observații, iar în ipoteza în care una dintre persoane revine asupra declarațiilor date anterior, acest aspect este consemnat în procesul-verbal de confruntare, persoana urmând să fie ascultată în mod obișnuit.

Rezultatele confruntării sunt consemnate într-un proces-verbal care trebuie sa cuprindă data, locul unde este încheiat procesul-verbal, numele, prenumele, calitatea și organul judiciar din care fac parte cei care au procedat la efectuarea reconstituirii, numele, prenumele și domiciliul persoanelor confruntate, numele, prenumele apărătorului și biroul de asistență juridică din care face parte, scopul confruntării, temeiul legal, precizarea că martorilor confruntați li s-a pus în vedere să spună adevărul, întrebările adresate fiecăreia dintre persoanele confruntate și răspunsurile primite, semnăturile persoanelor confruntate după fiecare răspuns dat, precizarea că la final persoanele au fost întrebate dacă mai au ceva de adăugat și răspunsurile date, semnăturile organului judiciar care a participat la desfășurarea confruntării, ale apărătorului și ale persoanelor confruntate pe fiecare pagină și la sfârșitul procesului verbal, mențiunile cu privire la persoanele care au refuzat să semneze, mențiuni cu privire la participarea unor translatori, interpreți sau alți specialiști, precum și mențiunile referitoare la existența sau inexistența obiecțiunilor cu privire la modul în care s-a desfășurat confruntarea și modul în care a fost întocmit procesul-verbal.

Aceste rezultate pot fi verificate prin diferite activități de urmărire penală, precum ridicarea de obiecte și înscrisuri, efectuarea unor percheziții, dispunerea unor constatări tehnico-științifice sau expertize etc., în funcție de elementele nou-apărute în urma confruntării.

Procesul-verbal este citit de către organul judiciar celor confruntați sau dat să îl citească, după care acesta este semnat pe fiecare pagină și la sfârșit atât de organul judiciar, cât și de către persoanele confruntate. În cazul în care una dintre acestea refuză să îl semneze, se face mențiune despre aceasta în procesul-verbal.

În ceea ce privește folosirea mijloacelor tehnice de înregistrare, se apreciază că acestea prezintă avantaje deosebite datorită faptului că o înregistrare pe bandă videomagnetică oferă posibilitatea fixării integrale și obiective a întrebărilor și răspunsurilor, precum și a comportamentului celor confruntați.

În prezent, înregistrările audio-video a devenit o practică a organelor judiciare, aplicată mai ales în cazurile cu grad mare de dificultate, ca în ipoteza confruntării în care una dintre persoane refuză să răspundă la întrebări sau își menține declarațiile fără nici o justificare, în ciuda faptului că există date care atestă nesinceritatea lor. În aceste situații înregistrarea videomagnetică conferă posibilitata studierii atente a reacțiilor emoționale ale persoanei, devenind practic imposibil de nesesizat scăpările celui care încearcă să disimuleze adevărul. Regulile procedurale și tactice privind înregistrarea audio-video sunt aceleași ca și în cazul ascultării martorilor, a învinuiților sau a inculpaților.

Secțiunea 4: Particularități ale confruntării în cazul minorilor

Uneori, din motive obiective sau subiective, între declarațiile minorului și declarațiile altor persoane referitor la aceleași fapte sau împrejurări, pot apărea contraziceri. Motivele care duc la apariția acestora sunt multiple, întrucât ei nu perceput fidel faptele și împrejurările de fapt la care au asistat, nu își amintesc cele percepute sau nu reușesc să redea întocmai cele observate cu ocazia ascultării.

Contrazicerile dintre declarațiile martorilor minori de rea-credință și ale celorlalte persoane ascultate au la bază sentimentele lor de afecțiune sau dușmănie față de părți ori relațiile în care se află cu învinuitul sau persoana vătămată.

De obicei, cauzele contrazicerilor dintre declarațiile învinuitului minor și ale celorlalte persoane ascultate sunt mult mai complexe și mai variate decât în cazul învinuitului sau inculpatului major, printre acestea regăsindu-se nesăvârșirea de către cel anchetat în calitate de învinuit a infracțiunii care i se impută, săvârșirea de către minor a mai multor infracțiuni și neputința acestuia de a-și aminti împrejurările exacte în care le-a comis, încercarea minorului de a scăpa de răspunderea penală sau de a o diminua, încercarea acestuia de a scăpa alți participanți de răspundere penală sau împiedicarea aflării adevărului.

În virtutea rolului activ, organul judiciar trebuie să uzeze de toate posibilitățile pe care i le conferă legea pentru a înlătura contraziceri apărute. Realizarea acestui scop poate fi întreprins prin diverse activități printre care este și confruntarea atunci când împrejurările cauzei nu pot fi clarificate în alt mod.

Așa cum precizam anterior, confruntarea este o ascultare simultană a două sau mai multe persoane, în cazul analizat, una dintre aceste persoane este minor, persoane audiate anterior uninominal în aceeași cauză și în a căror declarații apar diferite contradicții. Confruntarea este organizată de către organul judiciar în vederea înlăturării ori explicării contradicțiilor, dar și de a descoperi noi probe sau pentru a le întări pe cele existente.

Prin urmare, această activitate poate fi catalogată tot ca o ascultare, însă, prin derogare de la normele privind ascultarea, conform cărora fiecare persoană este întrebată individual și separat în legătură cu împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cazul confruntării, persoanele sunt ascultate în prezența celeilalte părți referitor la aspectele în legătură cu care au apărut contrazicerile.

În ciuda faptului că scopul principal al acestei activități este înlăturarea tuturor contrazicerilor ivite între declarațiile minorului și ale altor persoane ascultate anterior, nu trebuie omis faptul că efectuarea acestui act procedural poate conduce și la realizarea altor obiective. Astfel, în situațiile în care mai mulți învinuiți își recunosc singuri și în mod separat, faptele de care sunt acuzați, la dosarul de cercetare penală nefiind alte probe, confruntarea poate întări cele precizate de fiecare în parte, adăugându-se noi detalii care să confirme faptele. Tot cu ocazia confruntării participanții își pot aminti noi detalii.

Având în vedere faptul că acestă activitate este o ascultare de excepție, atât prin conținut, cât și prin modul de desfășurare, confruntarea presupune o bună organizare, drept pentru care organul judiciar selecționează datele contradictorii din declarațiile persoanelor vizate, studiază trasăturile acestora și precizează sursele care au furnizat datele aflate în discuție.

Declarațiile minorului care au fost date în cursul procesului penal sunt consemnate în scris conform regulilor stipulate de legea procesuală penală. Fixarea rezultatelor ascultării se face într-un proces-verbal de ascultare, mijlocul principal de fixare a declarațiilor date în fața organului judiciar.

Ca regulă, declarația este scrisă de către organul de cercetare penală, însă este posibilă și situația în care minorul să își scrie singur propria declarație, atrăgându-i-se însă atenția să răspundă la toate întrebările care fac obiectul declarației, urmând a fi citită de către organul judiciar în vederea completării sau clarificării aspectelor insuficient redate de către minor.

În cele mai multe cazuri, completarea formularului declarației începe imediat după ce minorul a redat în mod liber faptele și împrejurările pe care le cunoaște, în acest timp organul judiciar notând aspectele importante, amănuntele semnificative, neclaritățile, precum și eventualele contraziceri. În timp ce face însemnările importante ce se desprind din relatarea minorului, acesta nu trebuie să neglijeze atitudinea acestuia. Consemnarea depoziției minorului este realizată într-o formă cât mai fidelă și precisă, folosind de modul de exprimare al minorului, fiind totalmente interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia cu excepția celor vulgare sau triviale. Practica manifestă tendința de a reformula expresiile minorului, de a sintetiza relatările, aspect care poate duce la alterarea obiectivității declarației sau crearea unui alt înțeles a celor afirmate.

După fixarea declarațiilor care este realizată în etapa expunerii libere, organul judiciar va consemna întrebările, dar și răspunsurile date de minor, urmând ca declarația să fie citită minorului și semnată pe fiecare pagină și la sfârșit de organul judiciar, minor, precum și persoana care îl asistă sau interpret.

Având în vedere faptulcă reprezintă principalul mijloc de fixare a declarațiilor minorului, procesul-verbal trebuie să cuprindă declarațiile făcute de minor într-o formă și succesiune prestabilită, indiferent de calitatea procesuală a acestuia. Aceste declarații sunt verificate prin compararea conținutului lor cu al celorlalte mijloace de probă administrate în cauză și prin efectuarea unor activități de urmărire penală, cum este cazul ascultării altor martori, a părții vătămate sau a învinuitului ori inculpatului. În cazul în care există contraziceri esențiale, se apelează la confruntare. Nu de puține ori, în practică sunt folosite în acest scop și reconstituirile, în mod deosebit pentru stabilirea posibilității martorilor minori de a percepe și memora ceea ce au afirmat cu ocazia ascultării.

Aprecierea probelor reprezintă etapa finală caracterizând rezultatul verificării declarațiilor și concluziilor formulate cu privire la existența sau inexistența faptelor ce rezultă din respectivele declarații. Cu alte cuvinte, aprecierea declarațiilor minorului constă în stabilirea sincerității și veridicității declarațiilor date de acesta, buna-credință a minorului asigurând obținerea unor declarații sincere, dar asta nu înseamnă că cele relatate sunt întotdeauna și veridice. Sinceritatea declarațiilor minorului depinde în mare măsură de personalitatea minorului și de convingerile sale intime. Pe de altă parte, veridicitatea se referă la corespondența dintre faptele relatate și cele care s-au petrecut în realitate, de unde se desprinde concluzia că în procesul ascultării minorilor, este esențial să se urmărească obținerea unor declarații sincere și veridice, în același timp.

Cu ocazia audierii și aprecierii declarațiilor martorilor minori, organul judiciar trebuie să ia în considerare vârsta și gradul de dezvoltare intelectuală a acestora, de aceste două elemente depinzând capacitatea de a percepe și înțelege faptele și fenomenele la care au asistat. Totodată, nu trebuie omisă nici înclinația acestora spre fantezie, concretizată în tendința de a exagera unele aspecte plecând de la cele percepute și memorate.

În ceea ce privește tactica propriu-zisă adoptată în momentul ascultării, ea trebuie adaptată în funcție de particularitățile fiecărei cauze în care apar minori, atât în calitate de învinuiți sau inculpați, cât și în calitate de parți vătămate sau martori.

CAPITOLUL 7: PREZENTAREA PENTRU RECUNOAȘTEREA

Secțiunea 1: Noțiuni introductive privind recunoașterea

Prezentarea pentru recunoaștere reprezintă activitatea efectuată cu ocazia cercetării unor infracțiuni, fiind o activitate de tactică criminalistică desfășurată pentru identificarea persoanelor, cadavrelor, obiectelor sau animalelor care au legătură cu cauza, recunoaștere ce se realizează ajutorul persoanei care le-a perceput anterior și a reținut semnalmentele, trăsăturile exterioare sau caracteristicile acestora. Prezentarea pentru recunoaștere prezintă similitudini cu ascultarea martorilor și a persoanei vătămate, efectuându-se conform prevederilor procedurale cu privire la respectarea regulilor elaborate de tactica criminalistică în acest domeniu.

Cu toate că recunoașterea este un proces psihologic destul de ușor datorită influenței unor factori obiectivi sau subiectivi care se manifestă în timpul percepției, memorării sau reproducerii, dar și a particularităților de ordin cognitiv ale persoanei care urmează să facă identificarea, rezultatele acestei activități nu sunt întotdeauna exacte, existând în permanență pericolul unor identificări eronate, situație generată de cele mai multe ori de imposibilitatea localizării în imp și spațiu a faptelor, împrejurărilor sau persoanelor care prezintă trăsături asemănătoare.

Posibilitatea apariției unor erori sau a unor identificări aparente se datorează faptului că în cadrul acestei activități, elementele de sugestie pot să influențeze declarațiile persoanelor chemate să facă identificarea pe baza semnalmentelor statice, dinamice ori a caracteristicilor îmbrăcămintei persoanelor sau cadavrelor a căror identitate este necesar a fi stabilită. Din această cauză, în desfășurarea prezentării pentru recunoaștere, este esențial a se lua în considerare totalitatea factorilor care pot vicia declarațiile celor chemați să participe la recunoaștere, prezentarea pentru recunoaștere neputând fi de una singură temei pentru tragerea la răspundere penală a persoanei învinuite de săvârșirea unei infracțiuni.

Trebuie făcută mențiunea că această activitate urmărește stabilirea asemănării dintre obiectul prezentat și obiectul observat cu prilejul producerii faptelor antisociale. Prezentarea pentru recunoaștere este o formă de realizare concretă a identificării, constituind, totodată, o metodă de verificare a probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate în cursul urmăririi penale, referitoare la identificarea persoanelor, cadavrelor, obiectelor sau animalelor.

Pe lângă metodele și mijloace științifice care pot fi folosite pentru identificarea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor, în cazul prezentării pentru recunoaștere se poate face vorbire despre o metodă proprie tacticii criminalistice pe baza căreia martorii, persoana ori partea vătămată, învinuiții sau inculpații sunt solicitați să identifice persoane, cadavre, obiecte ori animale care au legătură cu cauza cercetată.

În cazul prezentării pentru recunoaștere se aplelează la procesul memorial de identificare, precizarea ce se impune a fi făcută pentru a fi prevenită orice confuzie ce poate să apară între noțiunea psihică de recunoaștere și accepțiunea juridică care se referă la mărturisirea adevărului. Recunoașterea din punct de vedere criminalistic este un proces psihologic folosit pentru reactualizarea informațiilor percepute anterior, nefiind necesar un efort mare din punct de vedere intelectual, spre deosebire de reproducerea întâlnită în cazul mărturiilor obișnuite.

Acest proces psihologic constă în perceperea obiectului prezentat, compararea lui cu obiectul observat anterior și stabilirea, plecând de la această comparație, a identității, asemănării sau deosebirii lor.

Prezentarea pentru recunoaștere este o modalitate tactică de identificare ce are drept scop aflarea adevărului, atât sub forma reproducerii, cât și a recunoașterii. Subiecți ai recunoașterii pot fi atât martori sau părți prejudiciate, cât și învinuiți sau inculpați.

Datorită faptului că prezentarea pentru recunoaștere este rezultatul unor mecanisme psihologice ca observarea, memorarea și redarea, recunoașterea poate fi mai mult sau mai puțin precisă, motiv pentru care în desfășurarea acestei activități și, în special, în aprecierea rezultatelor obținute, este necesar să fie luate în calcul legile psihologice ce guvernează procesul cognitiv, precum și factorii obiectivi și subiectivi care influențează perceperea, memorarea și reproducerea.

În ciuda faptului că prezentarea pentru recunoaștere nu este prevăzută în mod expres de legea procesual-penală, ea reprezintă totuși un procedeu probator de sine stătător, utilizat în mod frecvent în practica organelor judiciare, rezultatele sale fiind acceptate ca mijloace de probă de către instanțele judecătorești.

Baza legală a acestei activități sunt reglementările procesual-penale care fac referire la ascultarea persoanelor care cunosc fapte sau împrejurări de natură a contribui la aflarea adevărului, la identificarea participanților la săvârșirea unor infracțiuni și a victimelor acesteia, a mijloacelor sau instrumentelor folosite, ori a bunurilor și valorilor produs al activității ilicite.

Plecând de la faptul că prezentarea pentru recunoaștere reprezintă o modalitate particulară de ascultare a persoanelor, legiuitorul nu a considerat ca fiind necesară includerea ei în categoria mijloacelor de probă, rezultatele acestei activități materializându-se sub forma unor declarații care respectă regulile procesuale cunoscute.

Ca și activitate de sine stătătoare, prezentarea pentru recunoaștere se particularizează prin aceea că ascultarea, mult mai amănunțită, are un obiect restrâns, în sensul include doar semnalmentele persoanelor și cadavrelor, caracteristicile obiectelor sau animalelor a căror identitate trebuie stabilită, neavând legătură cu faptele și împrejurările percepute de persoana ascultată. Așadar, prezentarea pentru recunoaștere are un scop și o finalitate bine conturate, rezumându-se doar la identificarea de persoane, cadavre, obiecte sau animale a căror identitate prezintă importanță pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei penale cercetate.

Pentru desfășurarea acestei activități, în cadrul tacticii criminalistice au fost elaborate o serie de reguli care au rolul de a întări, în primul rând, dispozițiile legale referitoare la audierea persoanelor în cadrul procesului penal, și, în al doilea rând, practica organelor judiciare.

În ceea ce privește importanța prezentării pentru recunoaștere, trebuie subliniat faptul că din punct de vedere al probațiunii această activitate are o forță probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă, nefiindu-i acordat un statut superior, astfel, pentru a contribui la justa soluționare a cauzei, este necesar ca rezultatele ei să fie integrate în ansamblul materialului probator administrat în respectiva cauză. Prin urmare, simpla recunoaștere de către martorul ocular sau partea vătămată a persoanei suspectate de săvârșirea infracțiunii, nu are nici un fel de relevanță juridică dacă nu este susținută și de alte probe obținute prin desfășurarea celorlalte activități de cercetare penală, ca cercetarea la fața locului, percheziții, reconstituiri, confruntări și altele.

Secțiunea 2: Recunoașterea din perspectiva psihologiei judiciare

În cazul acestui procedeu tactico-criminalistic, procesul memorial de identificare are la bază compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau obiect care este prezentat pentru recunoaștere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care urmează a fi desprinse concluziile referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. Această formă de reactivare a memoriei poate fi mai mult sau mai puțin precisă, datorită faptului că ea este rezultatul unor mecanisme psihologice, a unor procese de observare, memorare sau redare, care se aseamănă în foarte multe privințe cu procesul de formare a mărturiei.

Spre deosebire de reproducere care este întâlnită în cazul declarațiilor obișnuite, recunoașterea este un proces psihologic mai ușor datorită faptului că reactualizarea informațiilor percepute anterior nu solicită un efort deosebit memoriei.

Interpretată însă ca și modalitate tactică de identificare, a cărei destinație este contribuția directă în stabilirea adevărului, recunoașterea capătă aspectul unei reactivări, atât sub forma reproducerii, cât și sub forma recunoașterii, una din regulile tactice de bază care conduce prezentarea pentru recunoaștere stipulând că persoana este inițial invitată să facă o descriere limitată a persoanei sau obiectului pe care l-a observat, urmând apoi să procedeze la prezentarea pentru recunoaștere.

Este evident faptul că pentru organizarea și evaluarea în mod corect a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere, organul judiciar trebuia țină cont de elementele psihice care stau la baza acestui proces cognitiv, de condițiile obiective și subiective care pot influența percepția, stocarea și redarea, valoarea recunoașterii depinzând de calitatea percepției și de condițiile în care ea a avut loc.

În ceea ce privește factorii obiectivi care influențează procesul perceptiv, trebuie amintite condițiile de vizibilitate și de audibilitate, durata percepției, distanța și unghiul sub care este realizată, dar și prezența anumitor elemente de asemănare.

Așadar, factorii obiectivi cu o pondere însemnată în procesul de percepție sunt vizibilitatea existentă în momentul în care a avut loc percepția evenimentului care este influențată de distanța de la care se face percepția, condițiile de luminozitate, condițiile meteorologice, diverse obstacole care se pot interpune între cel care percepe și locul în care se desfășoară evenimentul, audibilitatea influențată de distanță, condițiile de propagare a sunetelor, grosimea obiectelor interpuse, obiecte care pot produce ecouri, existența unor surse sonore, factori meteorologici, reverberația sunetelor, precum și durata de care depinde calitatea percepției.

Intervalul de timp în care este posibilă percepția este stabilit în funcție de perioada în care se desfășoară acțiunea, viteza de deplasare, timpul de iluminare și disimularea înfățișării.

Plecând de la cele analizate anterior, practica criminalistică a ajuns la concluzia că autorii infracțiunilor apelează la deghizări, acționează cu rapiditate în comiterea actelor infracționale, distrag atenția, inclusiv cu ajutorul unor complici, folosindu-se de întuneric sau de diverse obstacole pentru a nu fi văzut și se folosesc de prezența unor elemente de asemănare pentru a face dificilă recunoașterea lor.

O influență importantă asupra calității recepției o au și factorii subiectivi, care se referă la calitatea organelor de simț, vârsta, inteligența, nivelul de instruire, stărea de oboseală sau atenția. Totodată, prezintă importanță și stările de tensiune emoțională specifice percepției unor fapte care au un pronunțat caracter afectogen, stări accentuate în special în cazul persoanelor vătămate.

Prin urmare, factorii subiectivi cei mai importanți în procesul de percepție sunt calitatea organelor de simț, personalitatea și gradul de instruire al individului, vârsta și inteligența persoanei, temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire, stările de oboseală, precum și reducerea capacității perceptive, stările afective, stările accentuate de tensiune emoțională, atenția, calitățile atenției, adică stabilitatea și mobilitatea atenției, gradul de concentrare al persoanei, distribuția atenției sau tipul de atenție care poate fi voluntară sau involuntară.

Factorilor subiectivi enumerați li se adaugă, după caz, și factorii de distorsiune tipici legilor generale ale senzorialității, care produc bruiajul recepției informațiilor, adică modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului, constanța percepției, fenomenul de iluzie, fenomenul de expectanță și efectul de halo.

Raportându-ne la intervalul de timp dintre momentul percepției și cel al recunoașterii, deosebiți de importanți sunt factorii care influențează procesul de memorare, și anume rapiditatea și perioada de stocare a informațiilor percepute, tipul de memorie și intervalul de timp dintre momentul observării și cel al redării.

În procesul recunoașterii sunt întâlnite și cauze de natură psihică, așadar subiectivă, care pot duce la erori în recunoaștere, doctrina de specialitate insistând asupra unor false identificări, determinate de imposibilitatea localizării atât în timp, cât și spațiu a unor persoane sau obiecte care prezintă trăsături coincidente, apărând familiare persoanei chemate să facă recunoașterea. Acest fenomen, denumit deja vu, este determinat în primul rând de senzația de a mai fi văzut anterior individul sau obiectul prezentat spre recunoaștere. În aceste situații, concluzia de identificare se bezează pe asemănarea unor însușiri neesențiale, ale persoanelor sau obiectelor percepute în momentul efectuării recunoașterii, cu ceea ce a fost perceput anterior prezentării, fiind suficient ca o persoană sau obiect, datorită similitudinilor apărute, să trezească un astfel de sentiment față de obiecte sau persoane percepute pentru prima dată.

Literatura de specialitate insistă asupra acestui fenomen datorită faptului că prezentarea pentru recunoaștere se înscrie în procedeele tactice de cercetare penală, în care elemente de sugestie, fie chiar și indirectă, pot influența declarația unei persoane.

În ipoteza unei recunoașteri, procesul memorial de identificare are la bază compararea trăsăturilor caracteristice ale persoane, cadavrului, obiectului sau animalului prezentat spre recunoaștere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare care conduce la stabilirea identității, asemănăriia sau deosebirii dintre acestora.

În concluzie, orice persoană dezvoltată normal din punct de vedere psiho-fiziologic are capacitatea de a percepe, reține și reda, prin recunoaștere sau descriere, în mod suficient de exact întâmplările la care a fost de față, cu condiția ca în acest proces de cunoaștere să nu fi intervenit condiții obiective sau subiective care să stânjenească, parțial sau total, întregul proces de recunoaștere.

Secțiunea 3: Aspecte de ordin tactico-criminalistic în cazul prezentării pentru recunoaștere

Prezentarea pentru recunoaștere presupune, ca și celelalte acte de urmărire penală, o pregătire atentă și minuțioasă care asigură reușita acestui procedeu tactic de identificare. În linii mari, activitatea de pregătire este circumscrisă coordonatelor generale, raportate la particularitățile prezentării pentru recunoaștere.

Principalele etape ale pregătirii acestei activități sunt studierea dosarului cauzei, ascultarea prealabilă a persoanelor care urmează să facă recunoașterea și organizarea prezentării pentru recunoaștere.

Prima etapă, cea referitoare la cunoașterea conținutului materialului cauzei vizează stabilirea cu exactitate a obiectului prezentării pentru recunoaștere, mai precis a persoanelor, cadavrelor sau obiectelor ce trebuie identificate, organul judiciar urmând a analiza în ce măsură identificarea este posibilă și valorificarea altor date care există la dosar care să servească la verificarea ulterioară a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere.

Prin studierea materialului cauzei sunt stabiliți subiecții procesuali chemați să facă recunoașterea, aceștia fiind nuami persoane care au perceput în mod direct subiectul prezentării pentru recunoaștere.

Ascultarea prealabilă a persoanei care face recunoașterea cu privire la persoanele, cadavrele sau obiectele ce urmează a fi identificate, are caracter de sine stătător, fiind efectuată independent de faptul că persoana respectivă a mai fost ascultată asupra unor aspecte privind cauza, altele decât cele referitoare la obiectul recunoașterii. Prin ascultarea prealabilă sunt vizate cunoașterea exactă a posibilităților reale de percepție, fixare și redare ale persoanei rerpective și a trăsăturilor sale psihice, determinarea condițiilor de loc, timp sau modul de percepție, precum și a factorilor subiectivi care au influențat procesul de percepție senzorială și stabilirea volumului de date acumulate cu privire la caracteristicile de identificare pe care persoana le-a perceput, astfel încât recunoașterea să fie posibilă și utilă.

În ipoteza în care prezentarea pentru recunoaștere are ca obiect o persoană, cel care urmează a face recunoașterea, atât martorul ocular, cât și partea vătămată, este invitat să facă o descriere amănunțită a caracteristicilor de identificare și a condițiilor în care le-a perceput, verificându-se astfel fidelitatea memoriei și posibilitatea de redare a celui ascultat, aspect de natură să confere o bază solidă recunoașterii, făcând-o cât mai credibilă. Practica organelor judiciare a stailit, însă, că nu întotdeauna persoanele ascultate reușesc să realizeze o descriere satisfăcătoare a semnalmentelor sau caracteristicilor de identificare, ceea ce poate conduce la concluzia că prezentarea pentru recunoaștere nu are rezultatul scontat, devenind nesigură.

Există și împrejurări care duc la o recunoaștere sigură, în pofida faptului că în faza ascultării prealabile martorul a dat dovadă de nesiguranță în alcătuirea unui portret vorbit sau în descrierea unui obiect.

În cazul în care pe parcursul ascultării prealabile o persoană este nesigură în declarații, acet fapt nu trebuie să excludă efectuarea unei prezentări pentru recunoaștere datorită faptului că martorul nu poate în toate cazurile să facă o descriere a persoanei sau a obiectului care urmează a-i fi prezentat, această incapacitate neputând constitui semnul unei erori.

Organizarea prezentării pentru recunoaștere este realizată în funcție de condițiile în care a avut loc percepția și de natura obiectului supus recunoașterii. Astfel, pentru a avea garanția unei activități precise și obiective, este necesar ca organizarea ei să se facă în condiții similare celor existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat. În acest sens, persoana care urmează a fi prezentată pentru recunoaștere trebuie să fie îmbrăcată în aceleași haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare, chiar dacă aceasta neagă că ar fi purtat hainele respective. Trebuie menționat că în situația în care autorul a fost deghizat în momentul săvârșirii infracțiunii, se vor folosite aceleași elemente de deghizare.

Pentru realizarea prezentării pentru recunoaștere, va fi alcătuit un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut. Alegerea persoanelor se efectuează respectând criteriile de asemănare privind vârsta, talia, semnalmentele exterioare sau îmbrăcămintea, evitându-se orice element de contrast.

În ceea ce privește locul unde se organizează recunoașterea, în majoritatea cazurilor, acesta este sediul organului competent care efectuează activitatea, existând și posibilitatea ca aceasta să fie realizată în locul în care martorul a perceput persoana sau obiectul sau în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrându-se însă anumite limite.

După finalizarea acivităților pregătitoare, organul judiciar efectuează recunoașterea propriu-zisă. Tactica criminalistică distinge în cazul prezentării pentru recunoaștere, în funcție de elemnetele pe care și le amintește partea vătămată sau martorul, între recunoașterea persoanelor după semnalmente, după fotografii, după mers sau după voce.

În cazul primei forme de recunoaștere, și anume recunoașterea persoanelor după semnalmente, în încăperea în care se desfășoară activitatea de recunoaștere sunt invitate persoana a cărei identitate urmează a fi stabilită, persoanele din grup, respectiv între trei și cinci persoane, din rândul cărora urmează să se facă recunoașterea și martorii asistenți. În această fază a activității de prezentare pentru recunoaștere, persoana care trebuie să facă recunoașterea nu este invitată, aceasta aflându-se într-o altă încăpere, pentru realizarea fazelor următoare. Organul judiciar explică persoanelor prezente activitatea ce urmează a fi desfășurată și scopul ei, fără a pronunța numele persoanei a cărei identitate urmează a fi stabilită, atrage atenția persoanelor din grupul de recunoaștere, să mențină liniștitea, să nu își facă semne, să nu vorbească între ele și să facă doar ceea ce li se solicită, adresează persoanei prezentate pentru recunoaștere invitația de a ocupa locul pe care îl dorește între persoanele din grup, invită persoana care urmează să facă recunoașterea, îi cere să facă recunoașterea prin declararea dacă în grupul ce i se prezintă, recunoaște vreo persoană și să o indice, veghează la evitarea oricăror gesturi sau discuții care pot sugestiona persoana ce urmează să facă recunoașterea și supraveghează în mod constant, atât persoana care efectuează recunoașterea, cât și pe cea care urmează a fi recunoscută.

Este posibil ca rezultatul recunoașterii să fie unul negativ, adică persoana care face recunoașterea să declare că nu cunoaște nici o persoană din grupul prezent, situație în care rezultatul obținut se consemnează în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere.

În cazul în care persoana respectivă recunoaște o persoană din grupul ce i s-a prezentat, este fotografiat întregul grup prezentat și apoi separat, cel recunoscut, fotografiile fiind anexate procesului-verbal de recunoaștere, persoana care a făcut recunoașterea este întrebată care au fost elemente care au dus la recunoaștere, toate aceste elemente fiind înscrise în conținutul procesului-verbal la persoana întâi singular, iar persoana recunoscută este legitimată, după care este întrebată ce are de declarat în legătură cu recunoașterea sa și cu privire la cele relatate de persoana care a recunoscut-o, aspecte ce sunt înregistrate în cuprinsul procesului-verbal de prezentare pentru recunoaștere tot la persoana întâi singular.

În cazul în care subiectul, din diferite cauze, nu poate indica nici una dintre persoanele care fac obiectul recunoașterii, dar declară ulterior că a recunoscut-o și s-a abținut a o arăta, se procedează la repetarea activității, prezentarea realizându-se cu același grup de persoane, datorită faptului că schimbarea acestuia poate pune la îndoială obiectivitatea rezultatului obținut, sesizându-se care dintre persoane nu a fost schimbată și, implicit, sugerându-se cine trebuie recunoscut.

Trebuie făcută mențiunea că persoana suspectă, nu poate fi prezentată pentru recunoaștere mai multor persoane în același timp, prezentarea trebuind să se facă separat pentru fiecare persoană în parte, respectând aceleași condiții și luându-se măsuri ca până la finalizarea activității persoanele care urmează a face recunoașterea, să nu comunice între ele, iar ordinea așezării persoanelor din grup să fie schimbată de fiecare dată.

Dacă uneia și aceleiași persoane urmează să îi fie prezentate mai multe persoane, pentru asigurarea obiectivității rezultatului este necesar ca grupul să fie schimbat de fiecare dată, adică fiecare persoană să fie prezentată pentru recunoaștere, în alt grup.

În situația în care anumite împrejurări nu fac posibilă înfățișarea nemijlocită a persoanei spre recunoaștere, legea penală prevede posibilitatea prezentării acesteia după imagini fotografice, la această modalitate de prezentare recurgându-se în cazul în care starea de boală a celui ce trebuie să recunoască face imposibilă chemarea sa în vederea participării la efectuarea recunoașterii, persoana ce urmează a fi recunoscută se ascunde, încercând să se sustragă răspunderii penale, prezentarea nemijlocită spre recunoaștere a învinuitului este considerată inoportună, învinuitul refuză în mod categoric să participe la prezentarea spre recunoaștere sau se presupune că autorul faptei penale se poate situa printre persoanele aflate în recidivă ale căror fotografii se află în evidența criminalistică.

La recunoașterea persoanelor după fotografie sunt folosite atât fotografii ale semnalmentelor executate conform regulilor fotografei de recunoaștere, cât și cele special realizate pentru a servi ca recuzită în actele de identitate sau alte documente prevăzute cu fotografie.

Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor după fotografii este efectuată în conformitate cu cerințele procesuale și tactice generale prevăzute, unele dintre particularități ținând doar de ordinea în care se desfășoară prezentarea fotografiilor. Astfel, fotografia persoanei ce urmează a fi recunoscută și două sau trei fotografii ale unor persoane identice vor fi anexate procesului-verbal în prezența martorilor asistenți, fotografiile ștampilându-se și numerotându-se. Este introdusă în încăpere persoana chemată să facă recunoașterea căreia i se solicită să stabilească dacă pe fotografiile prezentate este vreo persoană cunoscută. În cazul unui răspuns afirmativ, aceasta este invitată să indice fotografia persoanei identificate și să relateze succint împrejurările în care a cunoscut-o și caracteristicile în baza cărora s-a produs recunoașterea.

O altă modalitate de recunoaștere a persoanei este după mers care constituie, din punct de vedere tactic, o formă aparte de identificare a persoanelor implicate în activitatea infracțională. La această metodă se recurge în cazul în care martorul sau victima declară că au perceput mersul specific al infractorului care activa mascat sau se deplasa spre ori de la fața locului neputând percepe trăsăturile feței.

Mersul reprezintă o sistemă de mișcări coordonate necesare deplasării în spațiu, la baza căruia aflându-se deprinderile obținute de fiecare individ ca urmare a unui îndelungat proces de învățare. Procesul de formare a deprinderilor de a merge este influențat de tipul sistemului nervos central, de caracteristicile anatomice ale membrelor inferioare, de condițiile de realizare a exercițiilor de deplasare în spațiu, precum și de alți factori obiectivi sau subiectivi care contribuie la elaborarea unui mers individual specific fiecărei persoane. Individualitatea mersului este exteriorizată prin poziția și formele proprii de mișcare ale corpului, elemente caracteristice ce pot fi percepute și memorizate, în special dacă ele se deosebesc de cele ale mersului majorității persoanelor.

Prezentarea spre recunoaștere după mers se efectuează cu respectarea unor cerințe specifice. În primul rând, pentru contracararea eventualelor încercări de deghizare a mersului, este indicat ca persoanele din grupul prezentat spre indentificare, inclusiv cea care urmează a fi recunoscută, să se deplaseze într-un anumit spațiu, fără a ști că sunt observate. Distanța pe care aceste persoane urmează să o traverseze trebuie să permită observarea deprinderilor lor de a merge, neputând fi mai mică decât distanța parcursă de cel observat la fața locului de către persoana chemată să recunoască. Și, nu în ultimul rând, sub diferite pretexte, persoanelor prezentate spre identificare li se solicită să traverseze spațiul respectiv de mai multe ori, împreună sau câte una, repede ori încet, și în direcția în care se deplasa persoana la momentul percepției inițiale, așa cum rezultă din cele relatate de către persoana care face recunoașterea.

Caracterul dinamic al recunoașterii impune utilizarea mijloacelor de înregistrare video, asigurându-se astfel fixarea în mod adecvat a desfășurării acestei activități și a rezultatelor obținute.

Ultima formă de efectuare a recunoașterii este cea după voce sau vorbire. Pentru a se asigura obiectivitatea rezultatului obținut, trebuie create condițiile de audibilitate apropiate celor în care au fost percepute vocea sau modul de a vorbi a persoanei prezentate pentru recunoaștere. În cadrul acestei activități persoanelor care fac obiectul recunoașterii le este solicitat să pronunțe cu aceeași intensitate cuvintele sau expresiile pe baza cărora se poate face recunoașterea. Pentru efectuarea recunoașterii după voce, organul de cercetare penala nu trebuie să îi aducă la cunoștință persoanei prezentate pentru ascultare de ce este chemată, ci el trebuie să orienteze discuția spre o temă apropiată faptelor cercetate, determinând-o în mod indirect să folosească cuvintele sau expresiile percepute de cel care face recunoașterea. Martorii asistenți prezenți la desfășurarea activității le este prezentat motivul prezenței lor.

Se recurge la această activitate în cazul în care victima susține că a reținut vocea și vorbirea făptuitorului deghizat și în situația în care martorul declară că a perceput, integral sau parțial, dialogul dintre anumite persoane care s-a desfășurat în mod confidențial sau în condiții ce nu permiteau o percepție vizuală.

Fundamentul științific îl constituie însușirile principale ale vocii sau a modului de a vorbi, de a se exterioriza printr-o seerie de particularități individuale caracteristice persoanei, datorită specificului aparatului respirator, elementelor care intră în alcătuirea aparatul vocal, nivelului de cunoaștere a limbii, fiecare persoană deosebindu-se după intensitatea vocii, tembru și tonul vocii, structura și calitatea vorbirii, dar și după limbajul folosit.

În ceea ce privește vocea unei persoane, aceasta poate fi clară, înfundată, răgușită, nazalizată, guturală, iar vorbirea se poate caracteriza prin rapiditate, claritate, învălmășeală sau bâlbâială, folosindu-se anumite forme de pronunțare defectuoasă a unor sunete sau cuvinte. În procesul vorbirii poate fi utilizat un limbaj specific adaptabil și specific în funcție de stil, de modul de exprimare, de alcătuire a frazelor și după fondul lexical, fiind utilizați termeni de profesie, regionalisme sau unități lexicale din alte limbi. Un element de identificare a vorbirii este comiterea de erori gramaticale sau pronunțarea incorectă a cuvintelor.

Practica organelor judiciare confirmă faptul că prin prezentarea spre recunoaștere după voce și vorbire nu permite întotdeaunaa obținerea rezultatului scontat, insuccesele acestei activități fiind cauzate fie de imposibilitatea perceperii de către martor sau victimă datorită unor condiții de săvârșire a infracțiunii a caracteristicilor vocii sau vorbirii, fie din cauza modificărilor intenționate ale vocii și vorbirii celui ce urmează a fi recunoscut. Pentru a depăși aceste dificultăți este necesar ca prezentarea să se desfășoare într-o anumită ordine tactică. Astfel, în una din încăperile pregătite pentru recunoaștere este invitată persoana care trebuie să recunoască și patru martori asistenți cărora li se aduc la cunoștință drepturile lor în legătură cu efectuarea acestei activități, iar organul judiciar și doi martori asistenți trec în încăperea unde este chemată persoana care urmează a fi identificată și alte două sau trei persoane selectate după regulile generale de completare a grupului de prezentare spre recunoaștere, acestora anunțându-li-se că se efectuează o activitate de recunoaștere, fără a specifica însă conținutul activității. Persoanele din grupul de prezentare trebuie să fie amplasate în încăpere astfel încât acestea să nu poată fi observate de persoana chemată să recunoască.

Persoana care trebuie identificată ocupă locul dorit în componența grupului de persoane prezentate, iar organul de cercetare penală, legendat, procedează la o discuție asupra unui subiect neutru, care însă impune participanților pronunțarea anumitor fraze sau cuvinte, dialogul întreținându-se cu fiecare persoană inclusă în grupul de recunoaștere într-o anumită ordine. Organul care conduce activitatea cere persoanei chemate să facă recunoașterea să declare dacă a identificat vreo persoană după voce și vorbire. Dacă aceasta răspunde afirmativ, ea este chemată să o indice în ordinea în care s-a desfășurat convorbirea, aceasta specificând particularitățile vocii și ale vorbirii după care a făcut recunoașterea, procesul prezentării pentru identificare după voce și vorbire fiind înregistrat în întregime pe bandă magnetică sau videomagnetică.

În afară de descoperirea persoanelor, se poate apela la acest mijloc de probațiune și pentru identificarea cadavrelor, a obiectelor sau animalelor.

Prezentarea pentru recunoaștere a cadavrelor are o serie de caracteristici, ea putându-se face nu numai în cazul cercetării unor infracțiuni, ci și în alte situații ca în cazul accidentelor de muncă, catastrofelor aeriene, feroviare sau navale, inundațiilor, cutremurelor, cadavrele trebuie să fie îmbrăcate, restaurate, activitatea nu se face în grup, ci individual, acesta nu poate fi prezentat mai multor personae concomitent, iar prezentarea lui se face în diferite poziții pentru a fi ușoară identificarea.

Organul judiciar care coordonează această activitate trebuie să ia în considerare faptul că identificarea poate fi îngreunată de anumiți factori, cum este cazul aspectului cadavrului, starea și pozitia acestuia, alterările ori mutilările grave, precum și tensiunea psihică a celui chemat să facă identificarea. Organul judiciar va apela, pentru identificarea cadavrului, în primul rând la persoane care au reclamat dispariția unor membri de familie, rude sau prieteni. În cazul în care numărul de elemente după care se poate face identificarea este mic, rezultatele recunoașterii trebuie interpretate cu atenție pentru a fi evitate falsele identificări. În cazul în care starea cadavrului nu permite prezentarea directă a acestuia vor fi folosite fotografiile sau obiectele descoperite asupra acestuia. Este recomandat ca în cazul în care identificarea este realizata de către un membru de familie ori de o altă persoană asupra căreia imaginea cadavrului poate avea un puternic impact psihologic, să fie prezentate inițial fotografii ale cadavrului și ulterior să se recurgă la prezentarea directă.

Prezentarea pentru recunoaștere poate avea ca obiect și obiecte, în cazul căreia, ca regulă generală, acestea sunt prezentate pentru recunoaștere persoanelor sau părților vătămate înainte de a le fi restituite bunurile ridicate de la făptuitori. Persoana care face recunoașterea trebuie să fie inițial ascultată în legătură cu bunurile care urmează a fi pezentate, verificându-se în acest fel relatările privind caracteristicile obiectelor pentru a se constata dace ele corespund cu cele ce urmează a fi identificate. Totodată, este ascultat și făptuitorul după care se trece la recunoașterea propriu-zisă.

Obiectul prezentat pentru recunoaștere trebuie expus între mai multe obiecte care au caracteristici asemănătoare, dar care nu sunt identice ca în cazul bunurilor produse în serie. În situația în care nu pot fi găsite alte obiecte asemănătoare, obiectul poate fi prezentat în mod individual.

Persoana chemată să facă recunoașterea trebuie să aibă posibilitatea de a examina în mod detaliat obiectele astfel încât să poată face identificarea în mod corespunzător.

Ultima formă a prezentării pentru recunoaștere este cea care are dreot obiect animalele, aceasta activitate trebuind să se desfășoare într-un cadru corespunzator, adică să fie amenajat un loc special unde animalul este prezentat într-un grup de cel puțin trei animale asemănătoare.

Pentru recunoașterea animalelor organul judiciar și martorii asistenți trebuie să observe modul în care reacționează animalul la apropierea persoanei care face recunoașterea sau cum se comportă acesta atunci când este strigat pe nume, amănunte ce trebuie consemnate în cuprinsul procesul-verbal de recunoaștere, elemente ce pot crea convingerea organului de cercetare penală asupra certitudinii rezultatului obtinut, dacă recunoașterea este făcută de către cel care susține este proprietarul animalului.

La finalizarea recunoașterii propriu-zise, organul judiciar întocmește un proces- verbal de recunoaștere care are caracterul de mijloc de probă în cadrul procesului penal. În conținutul procesului-verbal sunt făcute mențiuni cu privire la motivele care au impus efectuarea prezentării pentru recunoaștere, dar și aspecte referitoare la persoanele, cadavrele sau obiectele ce au făcut obiectul prezentării. De asemenea, trebuie indicate și persoanele care au alcătuit grupul prezentat împreună cu datele lor de identificare. Mențiunile cu privire la recunoașterea persoanei trebuie însoțite de declarația acesteia în legătură cu recunoașterea, în mod sintetizat, deoarece cel identificat este ascultat din nou cu privire la rezultatul actului procedural efectuat. În cazul în care sunt identificate obiecte sau animale, organul judiciar procedează la descrierea detaliată a acestora. De asemenea, obiecțiile persoanei recunoscute, ale celui chemat să facă recunoașterea sau ale martorilor asistenți sunt consemnate cu exactitate în procesul-verbal.

Fixarea prin fotografiere a acestei activități este necesară, fiind redate atât imaginea întregului grup de prezentare, obiecte sau animale, cât și persoana sau obiectul recunoscut individual pe care cel care face recunoașterea îl indică cu mâna. În ipoteza recunoașterii plecând de la o serie de caracteristici, fotografia trebuie facută color, astfel încât să reiasă cu exactitate cauza care a dus la identificare.

Secțiunea 4: Desfășurarea prezentării pentru recunoaștere în cazul părții vatămate sau a martorului minor

Potrivit prevederilor articolului 81 din Codul de procedură penală, persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor. Din interpretarea textui de lege rezultă că este stipulată o limită minimă de vârstă de la care un minor să poată fi ascultat în calitate de martor. Având în vedere că în cadrul activității de probațiune acționează principiul necesitații de a se recurge la orice mijloc de probă pentru aflarea adevărului în cauza penală, legiuitorul a înțeles să nu excludă minorii de la posibilitatea de a fi ascultați ca martori.

În legătură cu martorul minor, același articol precizează că până la vârsta de 14 ani, ascultarea se poate face în prezența unuia dintre părinți sau a tutorelui ori a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare. De asemenea, minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având obligația de a-i atrage atenția să spună adevărul.

Recunoașterile făcute de către minori trebuie evaluate cu o atenție deosebită, psihologia martorului minor trebuie să aibă în vedere aspectele specifice vârstei, ca timiditatea, înclinarea spre exagerări sau sugestionările subsecvente.

În cazul activității prezentării pentru recunoașterea persoanelor și cadavrelor, din punct de vedere tactico-criminalistic, ascultarea minorului se particularizează în funcție de vârsta acestuia, ea distanțându-se de ascultarea majorului, pe măsură ce vârsta este mai mică. Ascultarea minorului trebuie să se facă de un specialist de psihologie infantilă, într-un loc care îi este familiar deoarece în acest mod este posibilă stabilirea contactului psihologic cu minorul.

În cazul prezentării pentru recunoaștere a persoanelor și cadavrelor, ascultarea minorului parcurge aceleași etape ca și în cazul ascultării majorului, adică pregătirea ascultării prealabile, ascultarea prealabilă și recunoașterea propriu-zisă a persoanei sau cadavrului.

Un factor care poate să influențeze declarația minorului, adiacent factorilor enunțați anterior, este mediul din care provine minoru, la care se adaugă și condițiile de audiere și de tactică adoptată de organul judiciar. Astfel, cel care face audierea trebuie să ia în considerare faptul că procesul de formare a declarațiilor, chiar dacă este asemănător adulților, este marcată de factori precum emotivitatea ridicată, lipsa experienței de viață, nivelul scăzut de cunoștințe sau subiectivitatea.

Ca și în cazul persoanelor majore, pregătirea ascultării impune cunoașterea completă a minorului prin obținerea de date de la familie, rude, vecini sau alte persoane cu care acesta intră în contact, cu privire la comportamentul său, dezvoltarea intelectuală, situația la învățătură, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii, precum și eventualele legături sau interese pe care le are minorul în cauza cercetată. Acest lucru este necesar în alegerea persoanei care urmează să îl asiste pe minor pe parcursul audierii.

Ascultarea prealabilă debutează cu identificarea minorului, activitate cu un caracter cât mai puțin oficial pentru a câștiga încrederea acestuia. Pentru a obține acest lucru organul judiciar trebuie să fie blând, încrezător, prietenos și să adopte o mină deschisă, aspect care nu trebuie neglijat pe întreaga durată a ascultării. Pentru apropierea minorului trebuie purtate cu acesta o serie de discuții prealabile, câteodată destul de lungi, pe teme care îi sunt familiare, creându-se astfel posibilitatea cunoașterii exacte a nivelului intelectual, a modului de exprimare și a temperamentului. Cu această ocazie pot fi depistate unele deficiențe psihice, situație în care este solicitat ajutorul unui specialist.

Odată stabilit contactul psihologic cu minorul, organul judiciar începe ascultarea prealabilă, adaptată în funcție de etapele ascultării. Astfel, în faza relatării libere, minorul este ascultat cu răbdare, fără a fi bruscat, speriat sau întrerupt, însă fără a i se permite să se abată cu totul de la subiect. Din relatarea liberă a minorului nu trebuie să se aștepte la obținerea unor date de calitate datorită influenței pe care o au factorii subiectivi, specifici vârstei, asupra percepției, memorării și redării, la care se poate adăuga teama, neîncrederea sau influența persoanelor din mediul din care provine. În faza adresării de întrebări, cea mai importantă în cazul ascultării minorilor, întrebările adresate de organul judiciar trebuie să fie clare, concise, lipsite de elemente de sugestie și să fie folosit un limbaj accesibil copilului, el trebuind să înțeleagă exact ceea ce i se cere, fiind evitate gesturile de aprobare, dezaprobare sau iritare.

În cazul prezentării pentru recunoaștere a cărei subiect este un minoru, trebuie aplicate aceleași procedee tactice de identificare ca și în cazul majorului. În ceea ce privește particularităților tactice de ascultare a minorilor, trebuie făcută precizarea că ele nu au un caracter de generalitate, fiind adaptate în funcție de vârsta la care sunt ascultați și de stadiul dezvoltării acestora. Principalele cicluri de dezvoltare minorului la care se raportează ascultarea pot fi clasificate în diferite perioade. În acest sens, perioada de la 1 la 3 ani care nu prezintă interes în cadrul prezentării pentru recunoaștere a persoanelor și cadavrelor, perioada preșcolară, de la 3 la 6 ani, perioada școlară, de la 6 la 10-11 ani, perioada școlară, mijlocie sau pubertatea, de la 10 la 14 ani și perioada adolescenței de la 14 la 18 ani. Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde un anumit nivel al dezvoltării psihice, în funcție de care este adoptată conduita tactică a organului judiciar care conduce activitatea de prezentare pentru recunoaștere.

CAPITOLUL 8: RECONSTITUIREA

Secțiunea 1: Aspecte generale referitoare la reconstituire

Reglementare reconstituirii în legislația procesual penală actuală este determinată atât de necesitatea extinderii posibilităților de aflare a adevărului referitor la fapte și împrejurări întâlnite în diverse cauze, cât și de consfințirea prin lege a unui procedeu cu caracter probator frecvent întâlnit în activitatea practică a organelor juduciare. Conform articolului 130 Codul de procedură penală, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, în cazul în care consideră necesar pentru verificarea și precizarea anumitor date, poate să procedeze la reconstitirea la fața locului, în întregime sau parțial, a modului și condițiilor în care a fost săvârșită fapta.

În opinia anumitor autori, reconstituirea este, în esență, o activitate procedurală auxiliară, fiind un procedeu destinat realizării scopului procesului penal și raportat la alte activității procedurale. Alți autori sunt de părere că reconstituirea este o formă auxiliară a cercetării la fața locului și constă în reproducerea experimentală a anumitor împrejurări ale infracțiunii sau chiar a întregului ei având drept scop stabilirea cu certitudine a faptului că evenimentele cercetate au putut avea loc într-o anumită formă concret individualizată în spațiu și timp. Mai există și autori care definesc reconstituirea ca fiind activitatea procedurală auxiliară, apropiată de cercetarea la fața locului și care constă în reproducerea pe cale experimentală a unor fapte și împrejurări care au însoțit fapta săvârșită sau a întrgului mecanism de săvârșire a infracțiunii, pentru precizarea, cu ajutorul experimentelor, a modului de producere în condiții determinate de spațiu și timp, a unui fapt sau fenomen ce gravitează în jurul infracțiunii sau pentru precizarea împrejurării în care un anumit fapt sau fenomen a putut sau nu avea loc în fapt.

Plecând de la dispozițiile legale și luând în considerare și literatura de specialitate, se poate afirma că reconstituirea poate fi definită ca fiind activitatea de procedură penală și de tactică criminalistică care constă în reproducerea în mod artificial a unor împrejurări în care a fost săvârșită infrațiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în cauză în vederea stabilirii dacă acestea au avut ori ar fi putut avea loc în condițiile date.

Reconstituirea nu se referă la refacerea sau reproducerea locului săvârșirii faptei. Reamenajarea locului faptei este o activitate pregătitoare a activității de reconstituire și care nu este obligatorie toate cazurile.

Funcțiile reconstituirii sunt mult mai numeroase, aceasta având rolul de a servi la verificarea, clarificarea și prezicerea unor date referitoare la latura obiectivă și subiectivă a infracțiunii, permițând organului de cercetare penală să tragă o serie de concluzii cu privire la veridicitatea declarațiilor învinuitului sau inculpatului ori ale martorului și în ceea ce privește versiunile elaborate în cauza respectivă. În susținearea celor afirmate, literatura de specialitate consideră că prin reconstituire se verifică într-un mod eficace dacă faptul, episodul, acțiunea sau o anumită circumstanță care are legătură cu cauza cercetată, s-au putut reproduce în modul prezentat de martor, învinuit sau inculpat și se poate constata care dintre ipoteze este cea mai apropiată de adevăr.. De asemenea, această activitate nu exclude posibilitatea obținerii unor probe noi care nu au fost cunoscute într-o fază anterioară.

În cazul reconstituirii, faptele sau fenomenele examinate sunt provocate în mod artificial, din această cauză ele sunt asemănătoare, însă nu identice cu cele adevărate. Reconstituirea este, în realitate, o experiență care are ca scop stabilirea pe cale experimentală a posibilităților de existență a faptelor sau fenomenelor. În legătură cu acest aspect, în doctrină elaborat opinia conform căreia reconstituirea are trăsături asemănătoare cu cercetarea locului faptei datorită faptului că în cadrul ambelor activități are loc studierea nemijlocită a scenei locului infracțiunii. Deosebirea substanțială existentă, însă, între acestea constă în faptul că în cazul cercetării, organul judiciar fixează aspectul locului exact în felul în care se prezintă, pe când în cazul reconsituirii aspectul locului se realizează pe baza declarațiilor învinuitului, ale martorilor sau corespunzător versiunii care se verifică, ulterior fixându-se acțiunile experimentale și rezultatele lor.

În actualul Cod de procedură penală legiuitorul a folosit în exclusivitate termenul de reconstituire, majoritatea lucrărilor de specialitate utilizând acest termen.

Obiectul reconstituirii îl constituie faptele și împrejurările care pot fi reproduse pe cale experimentală, iar din puctul de vedere al coținutului lor, acestea pot fi împărțite în grupe.

Prima categorie include toate acele fapte, situații, activități sau fenomene legate de mecanismul producerii infracțiunii, în vederea stabilirii condițiilor determinante de loc și timp în care puteau sau nu să aibă loc evenimentele și a condițiilor în care s-au produs acestea, dacă un anumit fapt sau fenomen putea produce un anumit rezultat.

În a doua categorie pot fi grupate toate experimentele prin intermediul cărora sunt verificate posibilitățile subiective de percepție sau efectuare a anumitor activități, ale persoanelor care în diverse calități au participat la săvârșirea infracțiunii sau prin care sunt verificate sinceritatea declarațiilor acestora.

Natura cauzelor și împrejurărilor care pot reclama efectuarea reconstituirii sunt foarte variate, indicarea acestor situații, fapte sau împrejurări are caracterul unei enumerări enunțiative. Criteriul de alegere a împrejurărilor care pot forma obiectul unei reconstituirii constituie natura circumstanței, raportul în care se află cu fapta săvârșită, precum și necesitatea și importanța reproducerii pe cale experimentală a unei anumite împrejurări. Din cele enunțate rezultă faptul că sfera împrejurărilor care pot fi refăcute experimental și natura acestora sunt variate, urmând ca organul judiciar să decidă dacă împrejurările cauzei impun necesitatea unei reconstituiri.

Rolul și locul reconstituirii sunt definite în mod corespunzător doar în condițiile unei reprezentări corecte a scopului acesteia. În practica judiciară și în literatura de specialitate se admite că reconstituirea are ca scop verificarea și ilustrarea probelor administrate în cauză, precum și verificarea versiunilor elaborate în timpul cercetării urmărindu-se obținerea unor probe noi.

Importanța reconstituirii își are baza în rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii și în aflarea adevărului datorită faptului că elemente de probă îndoielnice sau simplele indicii pot fi reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare, fiind necesar a fi privită prin perspectiva dispozițiilor procesuale penale conform cărora reconstituirea nu poate avea o valoare probantă deosebită, concluziile ei reieșind din prezicerea și verificarea elementelor de fapt urmând a fi apreciate în raport cu alte probe administrate în cauză, deoarece în dreptul procesual penal nu există o ierarhie prestabilită a mijloacelor de probă.

Secțiunea 2:Reguli tactice aplicabile reconstituirii

Activitățile pregătitoare pentru efectuărea reconstituirii pot fi rezumate la dispunerea, organizarea și întocmirea planului de reconstituire. Potrivit prevederilor articolului 130 Codul de procedură penală, reconstituirea poate fi dispusă printr-un referat motivat de către organul de cercetare penală atunci când aceasta consideră necesar a verifica ori a preciza o serie de date de importanță pentru soluționarea cauzei și care nu au putut fi clarificate prin alte mijloace de probă.

Dacă sunt întrunite condițiile care permit efectuarea verificării în împrejurări similare celor în care a fost săvârșită infracțiunea, există posibilitatea dispunerii reconstituirii în orice moment al desfășurării procesului penal. În luarea deciziei de efectuare a reconstituirii, organul judiciar este obligat să ia în considerare oportunitatea acesteia, făcând necesară examinarea probatoriului existent în cauză pentru evitarea dispunerii unei acțiuni inutile.

În ceea ce privește modalitatea de dispunere a acestei activități, se face în faza de urmărire penală printr-o rezoluție motivată a organului judiciar după începerea urmăririi penale, iar în faza de judecată reconstituirea este dispusă de către instanța de judecată prin încheiere, după începerea cercetării judecătorești. Plecând de la aceste dispoziții legale, literatura de specialitate a încercat să acrediteze ideea conform căreia reconstituirea se efectuează, de regulă, în faza de finalizare a cercetărilor, adică la sfârșitul urmăririi penale.

Asemănător altor acte procedurale, reconstituirea presupune aceeași pregătire atentă, organizare temeinică din punct de vedere tehnico-tactic pe baza unui plan întocmit judicios, organul judiciar însărcinat cu efectuarea reconstituirii trebuie să aibă în vedere o serie de probleme reliefate de practica organelor de cercetare penală.

În cadrul pregătirii pentru reconstituire sunt întreprinse mai multe activități care se împart în două mari categorii, și anume activitățile desfășurate până la deplasarea la fața locului unde se efectuează reconstituirea și activitățile desfășurate la locul reconstituirii înainte de începerea acesteia.

În categoria activităților desfășurate până în momentul deplasării la locul unde se efectuează reconstituirea fac parte activitățile care au un rol important în ansamblul reușitei reconstituirii din punct de vedere procedural.

În aceste condiții, prima cerință este aceeea a stabilirii scopului reconstituirii, independent de materia împrejurării care face obiectul experimentului, organizarea reconstituirii presupunând în primul rând, reprezentarea exactă a scopului urmărit prin această activitate. Scopul reconstituirii implică delimitarea sferei, naturii și conținutului împrejurărilor ce urmează a fi analizate, iar în raport de acestea se stabilește felul experimentelor întreprinse și condițiile de efectuare a acestei activități. În funcție de finalitatea urmărită prin reproducerea experimentală a unei anumite împrejurări, există posibilitatea ca în conținutul planului de efectuare a reconstituirilor trebuie incluse și alte elemente sau aspecte necesar a fi precizate.

A doua cerință este reliefată de determinarea conținutului activităților care urmează a fi efectuate în scopul realizării scopului reconstituirii, a ordinii în care sunt desfășurate și determinarea cu exactitate a problemelor care formează obiectul reconstituirii.

În acest scop sunt studiate materialele și datele existente în dosar, la nevoie fiind efectuată o nouă ascultare cu privire la aspectele ce trebuie clarificate. Referitor la acest ultim aspect, trebuie menționat faptul că pot apărea situații în care o persoană suspectă revine asupra declarațiilor anterioare și recunoaște fapta ilicită, renunțându-se la efectuarea reconstituirii.

O altă cerință o constituie stabilirea persoanelor participante la reconstituire, învinuiți, inculpați, martori oculari, părți vătămate, specialiști din anumite domenii, martori asistenți sau apărătorul învinuitului sau inculpatului. Sfera participanților este determinată de natura faptului care trebuie verificat experimental și de condițiile în care este efectuat experimentul. Astfel, prezența unora dintre acești participanți este absolut necesară, în timp ce prezența altora poate fi impusă de natura împrejurării de verificat, fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

În mod obligatoriu, la reconstituire este obligatoriu să participe învinuitul, inculpatul, martorii oculari și persoanele vătămate ale căror declarații sunt verificate datorită faptului că refacerea are loc pe baza declarațiilor acestora, ca și reproducerea principalelor episoade ale infracțiunii, înlăturarea contradicțiilor existente între declarațiile martorilor și învinuiților ori inculpaților, dar și atunci când prin efectuarea experimentului se urmărește verificarea aptitudinilor lor subiective de percepție sau de efectuare a diferite activități.

În legătură cu participarea martorilor asistenți la această activitate, prin coroborarea prevederilor articolului 130 cu ale articolului 129 alineat 2 din Codul de procedură penală reiese faptul că reconstituirea este realizată în prezența acestora, cu excepția cazului în care acest lucru nu este posibil. Doctrina juridică consideră indispensabilă prezența acestora mai ales în situații deosebite când, pe lângă asigurarea obiectivității și exactității modului de efectuare a reconstituirii, se preîntâmpină o eventuală încercare de retragere a declarațiilor într-o fază ulterioară a procesului penal. Numărul martorilor asistenți necesar desfășurării activității în condiții legale este de doi, dar acest aspect este stabilit în funcție de natura împrejurărilor.

Natura și gradul de complexitate al împrejurărilor verificate experimental, precum și necesitatea asigurării unui fundament științific pot reclama participarea unor specialișticare pot aduce o însemnată contribuție pentru pregătirea și efectuarea reconstituirii, fixarea și aprecierea rezultatelor reconstituirii.

Uneori poate fi necesară și prezența altor persoane care au rolul de a ajuta organele judiciare în efectuarea propriu-zisă a activităților experimentale, însă prezența acestora nu poate fi stabilită până în momentul deplasării la locului unde se efectuează reconstituirea.

A patra cerință este pregătirea mijloacelor materiale de probă sau a obiectelor pe care organele de anchetă urmează a le folosi în cursul reconstituirii, fiind vorba, în primul rând, de obiectele care au constituit instrumentul folosit la săvârșirea infracțiunii, cele care constituie produsul infracțiunii, și obiectele ce poartă urmele faptei. Acestor obiecte le este aplicabilă regula tactică potrivit căreia trebuie folosite obiectele utilizate la producerea acțiunii însă, există și posibilitatea înlocuirii unui obiect cu obiecte de același fel sau asemănătoare sau chiar imitații ale celui original în situația în care natura unui astfel de obiect pune în pericol viața și integritatea ceilorlalți participanți la reconstituire sau când este posibilă distrugerea sau deteriorarea urmelor conținute de obiectul respecitv.

A cincea cerință se referă la stabilirea mijloacelor tehnice folosite și verificarea stării acestora, fiind vorba de luarea tuturor măsurilor în vederea asigurării mijloacelor tehnico-materiale necesare, a măsurilor care privesc pregătirea trusei fotografice, dotarea echipei cu aparatura de filmare, videofilmare și înregistrare audio, dotarea cu materialele de comunicare și ținere a legăturii. Sarcina verificării și completării mijloacelor tehnico-materiale intră în atribuțiile șefului echipei, dar și a fiecăruia dintre membrii acesteia în funcție de competență și de natura infracțiunii săvârșite, apărând uneori necesitatea folosirii unui anumit aparat, a anumitor procedee tehnice sau efectuarea de fotografii judiciare color.

Ultimă cerință este cea referitoare la activitatea desfășurată până la deplasarea la locul reconstituirii, reprezentând reamenajarea locului unde urmează a se efectua reconstituirea, în cazul în care reamenajarea nu implică distrugeri sau degradări de obiecte. Reamenajarea are avantajul că permite verificarea declarațiilor referitoare la percepția auditivă și vizuală, dar și faptul că sunt create condițiile propice pentru reproducerea fidelă a modului în care a fost săvârșită infracțiunea sau o parte a acesteia.

În cadrul activităților pregătitoare realizate la locul reconstituirii cea mai importantă este invitarea martorilor asistenți la locul unde se desfășoară reconstituirea. Martorilor asistenți le sunt date explicații cu privire la obiectului și scopului reconstituirii, fiind invitați să ocupe o poziție din care să aibă posibilitatea observării întregii activități.

A doua activitate principală este organizarea fotografiei locului unde se desfășoară reconstituirea, actvitate ce este asigurată de organele care efectuează activitatea și care primesc îndatoriri clare cu privire la supravegherea și paza acestuia. Această măsură prezintă importanță prin prisma faptului că trebuie stabilite condiții apropiate celor în care a fost săvârșită fapta, orice amenstec din exterior putând influența negativ scopul urmărit prin reconstituire. De asemenea, prin această activitate se evită încercarea inculpatului sau învinuitului de a se sustrage urmăririi penale sau de a-i pune în pericol ceilalți participanți la reconstituire.

O altă activitate specifică este verificarea locului unde se va efectua reconstituirea și reamenajarea astfel încât să corespundă condițiilor care au existat în momentul săvârșirii faptelor, în situația în care, între timp, acesta a suferit modificări. Această activitate poate fi privită ca regulă tactică deoarece reconstituirea trebuie efectuată în aceleași condiții sau similare celor existente în momentul producerii fenomenului infracțional, datorită faptului că numai în acest fel experimentalul judiciar poate oferi garanția obținerii unor rezultate identice sau foarte apropiate.

A patra condiție este instalarea participanților la reconstituire în locurile prestabilite și instruirea acestora cu privire la atribuțiile pe care le au, dar și asupra activităților pe care urmează să le întreprindă. Activitatea acestora este condusă de către organului judiciar, sub îndrumarea căruia vor fi desfășurate toate activitățile experimentate, el având obligația de a face cunoscute scopul și atribuțiile fiecăruia participant.

Ultimă activitate care este desfășurată la locul reconstituirii, premergător începerii acesteia o reprezintă stabilirea semnelor a modalităților de legătură între participanții la reconstituire.

De cele mai multe ori, pregătirea reconstituirii presupune întocmirea unui plan care trebuie, în principiu, să cuprindă mențiuni cu privire la data și locul reconstituirii, necesitatea luării măsurilor pregătitoare, scopul activității, locul unde urmează a se efectua activitatea, modul de desfășurare cu specificarea activităților ce vor fi întreprinse, ordinea acestora și a persoanelor care le vor executa, nominalizarea participanților stabilindu-li-se și sarcinile concrete, asigurarea materială ca mijloacele materiale de probă, obiectele folosite modul de procurare, mijloacele tehnice utilizate pentru fixarea rezultatelor, mijloacele de deplasare și organul judiciar care va efectua instructajul efectivelor, specificându-se totodată și data, locul acestuia. Cu ocazia prelucrării planului este necesar să fie stabilite și detaliile ce țin de buna desfășurare a reconstituirii și atingerea scopului propus.

La finalizarea activităților premergătoare, organul judiciar începe efectuarea propriu-zisă a reconstituirii prin alegerea momentului reconstituirii, astfel încât să nu fie periclitată activitatea în sine. O cerință importantă este verificarea prealabilă a îndeplinirii tuturor condițiilor necesare efectuării reconstituirii, dar și verificarea persoanelor a căror prezență se impune prin prisma faptului că este verificată veridicitatea declarațiilor lor. La debutul reconstituirii participanții sunt întrebați dacă consideră corespunzătoare condițiile în care urmează să se desfășoare reconstituirea. Obiecțiile apărute sunt analizate de către organele competente și, în funcție de natura acestora, vor fi întreprinse măsurile corespunzătoare. În legătură cu aceste aspecte organul de cercetare penală va face referire în conținutul procesul-verbal de reconstituire.

Tot pentru efectuarea în condiții corespunzătoare a reconstituirii, este verificată existența mijloacelor tehnice criminalistice necesare pe timpul reconstituirii, a mijloacelor materiale de probă, și a corpurilor delicte, fiind recomandat ca acestea să fie cele folosite în comiterea faptei, cu excepția cazului în care obiectele pot pune în pericol integritatea sau viața participanților, folosindu-se în aceste situații obiecte care reproduc mărimea, forma și culoarea celor originale.

Indiferent de natura obiectului verificării, este necesar ca reconstituirea să se desfășoare într-o atmosferă calmă și sobră, fără exagerări, gesturi sau acțiuni inutile, experimentele fiind efecuate cu atenție, exactitate și, în situațiile în care se impune, să fie repetate suficient cât să fie realizat scopul activității.

Repetarea activităților devine necesară atunci când există posibilitatea ca rezultatul să fie influențat de factori neprevăzuți care pot fi atât obiectivi, cât și subiectivi. Atunci când prin repetarea experimentului se ajunge în mod constant la același rezultat, reconstituirea devine o dovadă peremptorie.

În practică este întâlnit cazul în care repetarea experimentului are loc în condiții deliberat modificate, metodă utilizată în special pentru verificarea aptitudinilor persoanelor de a percepe auditiv sau vizual anumite fapte sau fenomene.

Pe parcursul reconstituirii se pune accent pe aspectele și episoadelor importante a căror verificare este indispensabilă în cauză, nepunându-se accent pe secvențele adiacente, însă nu trebuie exclusă posibilitatea simplificării anumitor acțiuni care s-ar putea reduce numai la componentele esențiale, apelându-se la desfășurarea lor pe etape pentru asigurarea condițiilor de observare, notare, fixare și comparare a rezultatelor.

În vederea asigurării obiectivității și corectitudinii reconstituirii, organul judiciar va evita fixarea unor limite în cadrul cărora să fie desfășurate activitățile, fiind evitate sugestiile, indicațiile referitoare la efectuarea concretă a unui anumit gest ori faptă. Atunci când există mai mulți autori a căror prezență este obligatorie, este recomandat să li se lăse o anumită libertate de mișcare. În cazul în care la reconstituire trebuie aduși făptuitori arestați sau reținuți, aceștia nu vor fi încătușați împreună.

Trebuie făcută mențiunea că prezența părților este facultativă, ele fiind invitate atunci când este necesar, iar neprezentarea lor, chiar și în cazul când au fost încunoștințate de efectuarea reconstituirii, nu împiedică buna derulare a actelor procedurale. Pe lângă părți, are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și apărătorul învinuitului sau a inculpatului, lipsa lui neavând nici un efect asupra actelor de urmărire penală.

O condiție procedurală în ceea ce privește reconstituirea se referă la asigurarea prezenței martorilor asistenți, excepție făcând cazul când acest lucru nu este posibil. Martorii asistenți trebuie să aibă un rol activ, din această cauză trebuie alese persoane cu pregătire și experiență, datorită faptului că ei au ca sarcină observarea activităților, precum și elaborarea de precizări și completări cu privire la modul în s-a desfășurat reconstituirea și consemnările rezultatelor obținute.

Prezența învinuitului sau inculpatului este indispenasabilă atunci când efectuarea experimentului urmărește verificarea aptitudinilor lui subiective de percepție sau de a efectua diferite activități, precum și când sunt verificate declarațiile lor pentru refacerea aspectului inițial al locului infracțiunii, reproducerea principalelor episoade și înlăturarea contradicțiilor existente, pe baza declarațiilor acestora,.

Așa cum reiese din cele specificate anterior, la reconstituire pot participa și martorii oculari sau persoana vătămată, rolul acestora fiind de a ajuta organul de cercetare penală la reamenajarea locului faptei și de a da indicații cu privire la desfășurarea experimentului judiciar. În situația în care partea vătămată nu poate participa motive neimputabile ei, organul judiciar poate apela la o terță persoană, luându-se în considerare vârsta, sexul, constituția fizică și starea sănătății.

Practica judiciară a relevat faptul că, uneori, condițiile de timp și de loc sunt irelevante pentru desfășurarea reconstituirii datorită faptului că ele nu pot influența rezultatul experimentului, drept pentru care, în astfel de situații, se face abstracție de aceste condiții, experimentul fiind efectuat într-un loc aleatoriu. Pot apărea însă și cazuri în care aceste condiții pot influența într-un mod hotărâtor rezultatul experimentului, organul judiciar trebuind să se convingă de faptul că ele corespund celor existente la momentul producerii faptei.

Modul de desfășurare a reconstituirii, constatările organelor judiciare și rezultatele obținute sunt fixate într-un proces-verbal de reconstituire, act procedural care reflectă întregul proces al activităților întreprinse. Procesul-verbal are o structură tripartită în care sunt incluse alături de elemente comune oricărui proces-verbal și elementele proprii, determinate de natura și finalitatea acestei activități. Procesul-verbal este semnat pe fiecare pagină și la sfârșitul de către organul de cercetare penală, martori asistenți, învinuit sau inculpat, martori oculari, partea vătămată și specialiștii care au participat la reconstituire.

La procesul- verbal pot fi anexate fotografii și schițe executate cu această ocazie, documente ce au rolul de a ilustra și spori caracterul demonstrativ al actului procedural desfășurat. Astfel, fotografiile ilustrează condițiile în care a fost efectuată reconstituirea, activitățile executate și rezultatele obținute.

Fotografia are valoare și pentru evidențierea și ilustrarea condițiilor și împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii – atunci când reconstituirea se efectuează la puțin timp după acest moment și când aspectul locului respectiv n-a suferit nici un fel de modificări – aducându-și astfel o substanțială contribuție la activitatea de prevenire.

În ceea ce privește filmul judiciar, acesta trebuie să ofere o imagine de ansamblu a limitelor teritoriale ale locului unde a fost efectuată reconstituirea, iar atunci când acest loc are o largă întindere se vor preciza inițial secvențele de ansamblu, impunându-se realizarea filmării schiță, adică a scenei propriu-zise a infracțiunii. Modalitățile de realizare a filmului judiciar diferă în funcție de obiectul reconstituirii, adică dacă aceasta privește activitatea infracțională în ansamblu sau numai anumite momente ale acesteia.

Prin reconstituire pot fi obținute rezultate certe sau probabile, în raport de natura activităților efectuate, modul de desfășurare a acestora, apropierea condițiilor în care au fost făcute reproducerile de cele care au existat în momentulsăvârșirii faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor sau fenomenelor în condițiile de timp și loc precizate de persoanele ce au cunoștință despre existența lor. Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca fiind certe atunci când toate activitățile întreprinse au dus la unul și același rezultat, care, în condițiile date, este necesar și nu întâmplător.

Pe baza acestor rezultate, organul judiciar poate trage la concluzii certe sau probabile, fiind necesar să se facă deosebirea între acestea, pe de o parte, și concluziile certe sau probabile la care se poate ajunge pe baza acestora, pe de altă parte. Trebuie menționat că rezultatele reconstituirii nu pot constitui temeiul elaborării unor concluzii în cauză, motiv pentru care ele trebuie coroborate cu alte rezultatele obținute pe parcursul cercetărilor și verificate prin efectuarea anumitor acte de urmărire penală.

În concluzie, cu ajutorul reconstituirii, organul judiciar poate ajunge la confirmarea unor mijloace de probă administrate în cauză, însă, tot ea poate demonstra și netemeinicia unora dintre mijloacele de probă existente în dosar.

CAPITOLUL 9: DISPUNEREA CONSTATĂRILOR TEHNICO- ȘTIINȚIFICE ȘI A EXPERTIZELOR

Secțiunea 1:Generalități privind constatările tehnico- științifice și expertizele

Desfășurarea activității ilicite este caracterizată de un cadru spațio-temporal, fiind însoțită de producerea unor modificări de ordin material în mediul înconjurător, de crearea de urme specifice acțiunilor desfășurate, a căror examinare este de natură a conduce cercetarea penală către deslușirea problemelor specifice investigării tuturor tipurilor de activitate ilicită. Aceste modificări apărute în câmpul infracțional sunt materializate, din punct de vedere judiciar, în probe și mijloace materiale de probă.

Organele judiciare iau la cunoștință de existența urmelor și a mijloacelor materiale de probă în momentul efectuării diferitelor activități de tactică criminalistică precum cercetarea la fața locului, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, constatarea infracțiunii flagrante, etc, însă pentru valorificarea acestora și realizarea scopului cercetării penale, sunt necesare cunoștințe de specialitate și mijloace tehnice adecvate.

Implementarea în practică a regulilor tactice criminalistice au fost stabilite o serie de restricții sau limite ale demersului judiciar, impuse de drepturile fundamentale ale omului, determinând astfel practica judiciară să aprecieze necesitatea și probei tehnico-științifice în gestionarea cercetării penale și în clarificarea problemelor specifice investigării fiecărui tip de infracțiune în parte.

Din acest punct de vedere, investigația are nevoie de constatări tehnico-științifice și expertize criminalistice care au rolul de a lămuri aspecte indispensabile cercetărilor.

Constatarea tehnico-științifică este inclusă în mijloacele de probă specifice actualei noastre legislații procesual-penale. În acest context, potrivit prevederilor articolului 112 Cod procedură penală, constatarea tehnico-științifică are caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă de existența pericolului dispariției mijloacelor materiale de probă sau schimbării unor situații de fapt.

În situația unor cazuri urgente, la a care se impune clarificarea faptelor și împrejurărilor cauzei fără întârziere, organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând fie din oficiu, fie la cerere, efectuarea de constatări tehnico-științifice în legătură cu materialele și faptele care sunt puse la dispoziție ori indicate de către organul judiciar. De cele mai multe ori, constatarea tehnico-științifică este efectuată de către tehnicieni criminaliști care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de cercetare penală, cu mențiunea că aceștia nu își însușesc atribuții de organ de cercetare penală.

Este necesară această precizare deoarece constatările tehnico-științifice criminalistice sunt efectuate de specialiști din cadrul sistemului de apărare a ordinii publice, care nu pot desfășura în același timp și activitate de cercetare penală, această cerință fiind determinată cu precădere de necesitatea asigurării obiectivității și corectitudinii urmăririi penale.

Contrar expertizei criminalistice, constatarea tehnico-științifică este dispusă numai în cursul urmăririi penale, excepție fiind cazul refacerii sau completării acesteia, moment în care poate fi dispusă și de către instanța de judecată.

Expertiza criminalistică este inclusă în categoria expertizelor judiciare și constituie un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentate pe date și metode științifice, expertul criminalist aduce la cunoștința organului judiciar concluzii motivate științific referitoare la faptele pentru a căror lămurire au fost necesare cunoștințe specializate.

Expertiza criminalistică este acea cercetare științifică a probelor materiale care are drept scop identificarea persoanelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirea anumitor proprietăți ale acestora, precum și a unor eventuale modificări de formă, conținut sau structură.

Pentru clarificarea noțiunii de expertiză criminalistică este important de menționat o serie de opinii ae doctrinei care contestau existența unui asemenea mijloc de probă autonom, argumentanrea bazându-se pe faptul că expertiza criminalistică este efectuată de către specialiști din diverse ramuri ale științei și tehnicii și nu este justificată concluzia că există o expertiză proprie criminalisticii. Desigur că, alături de expertizele criminalistice și cele medico-legale, în practica judiciară sunt întâlnite în mod frecvent și expertize contabile, tehnice, agrotehnice, zootehnice, merceologice etc.

Efectuarea expertizei este o activitate facultativă, în principiu ea fiind dispusă, potrivit prevederilor articolului 116 din Codul de procedură penală, de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată, în cazul în care, pentru clarificarea unor fapte sau împrejurări ale cauzei și în vederea aflării adevărului, sunt necesare studiile unui expert. Astfel, potrivit articolului 117 din Codul de procedură penală, în ipoteza comiterii unei infracțiuni de omor deosebit de grav ori a existenței unor îndoieli referitoare la starea psihică a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.

Spre deosebire de constatarea tehnico-științifică, la efectuarea expertizei poate participa și un expert recomandat de părțile implicate în cauză.

Cu toate diferențele ce țin de natura procesuală a cauzei, în mod special cele determinate de momentul dispunerii, cu mențiunea că expertiza se poate efectua doar după punerea în mișcare a acțiunii penale, și de participarea unor experți recomandați de părți, ipoteză imposibilă în cazul constatării tehnico-științifice, între aceste două mijloace de probă există și o serie de asemănări evidente, însă numai pe plan tehnic criminalistic. Cu toate că constatarea tehnico-științifică are caracter aparent restrâns decât în cazul expertizei criminalistice, mijloacele și metodele de efectuare ale celor două activități sunt identice.

Trebuie făcută precizarea că, dacă pentru sublinierea calității științifice a examinării, constatarea tehnico-științifică este denumită expertiză, atunci se impune să fie luate în considerare toate elementele care decurg din această modificare, chiar dacă din punct de vedere legal este imposibil, adică acceptarea prezenței unui expert solicitat de părți. Cu toate acestea, este subînțeles faptul că o asemenea prezență nu este posibilă din pricina faptului că examinarea tehnico-științifică este executată în cadrul instituțiilor de specialitate ale Ministerului Afecerilor Interne, și este dispusă în faza actelor premergătoare.

În acest sens, potrivit legii procesual penale organele judiciare pot dispune efectuarea unei constatări tehnico-științifice atunci când există pericolul dispariției unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt, când apare necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei sau când se impune folosirea cunoștințelor unor specialiști sau tehnicieni.

Constatarea tehnico-științifică reprezintă procedeul de probațiune, fiind un complex de operațiuni tehnice, o modalitate de examinare a unor mijloace materiale de probă având drept scop relevarea valoarii proprii acesora. Finalitatea efectuării constatării tehnico-științifice este de a evidenția rolul unor stări de fapt sau situații necesare pentru lămurirea unor împrejurări legate de desfășurarea activității ilicite.

Expertiza, ca mijloc de probă, este inclusă în cadrul mijloacelor de probă enumerate de legea procesual penală, fiind dispusă numai în cazul în care organul judiciar sau instanța de judecată constată că sunt necesare pentru lămurirea unor aspecte esențiale ale cauzei, cunoștințele unui expert, fiind exceptate cazurile în care este aceasta este obligatorie.

Fiind o activitate de cercetare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, expertiza criminalistică are drept scop identificarea persoanelor, animalelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, precum și determinarea anumitor însușiri ori schimbări survenite în conținutul, structura, forma și aspectul lor. Dispunerea expertizei criminalistice devine indispensabilă în situația în care organul judiciar, pentru a-și forma propria convingere, a obține date necesare dezvoltării anchetei sau pentru a proba implicarea unei anumite persoane în desfășurarea activității ilicite, ajunge la concluzia că sunt necesare evaluările unor experți, în special datorirtă faptului că este vorba despre aspecte ce exced competențelor organului judiciar.

Codul de procedură penală este prima lege care consacră în legislația românească un capitol regulilor de bază ale procesul penal cu o strânsă legătură între ele formându-se un tot unitar. Literatura juridică atât cea româmească, cât și cea internațională au formulat diferite definiții ale expertizei ca mijloc de probă. Astfel, expertiza a fost definită ca fiind acel mijloc de probă prin care se transmite sau se aduce în procesul penal noțiuni tehnice sau obiecte de probă a căror scop este rezolvarea unor aspecte ce solicită conștiințe speciale sau abilitate tehnică.

Totdată, au fost elaborate puncte de vedere diverse în legătură cu noțiune a de expertiză. După dintre autori consideră expertiza ca fiind operația încredințată unor persoane având la bază criteriul cunoștințelor de specialitate care sunt chemate să se pronunțe asupra faptelor pe care judecătorii nu le pot aprecia ei însăși.

Alți autori au definit expertiza ca mijlocul special de a aduce sau transmite în procesul penal noțiuni tehnice sau obiecte de probă, pentru relevarea cărora sunt cerute cunoștințe speciale de abilitate tehnică. De asemenea, acest procedeu poate fi considerat cercetarea făcută de expert diferitelor împrejurări și probleme care necesită cunoștințe speciale, prezentarea de către expert instanței sau organelor de cercetare penală a unei teze deduse din experiență în domeniul specialității sale, în care încadrează faptele cauzei cercetate de acesta. Expertiza criminalistică mai poate fi definită ca rezultatul unei cercetări științifice care are ca obiect împrejurări de fapt, efectuată la cererea organelor judiciare de unul sau mai mulți specialiști, a căror pregătire științifică și experiență specifice specialității, le permite să sesizeze în detaliu faptele din domeniul respectiv și să le prelucreze pentru a fi accesibile activității judiciare.

Colaborarea organelor judiciare cu diferiți experți sau specialiști în vederea formulării obiectului expertizei presupune formularea corectă a întrebărilor care îmbracă forma unei consultări tehnico-științifice. Această consultare are caracterul unei informări în care expertul sau specialistul consultat trebuie să precizeze posibilitățile oferite de examinarea de specialitate într-un domeniu sau altul și aspectele care pot fi lămurite prin această metodă. Trebuie menționat faptul că nici expertul și nici specialistul nu au posibilitatea de a formula întrebări, ci este atributul exclusiv al organului judiciar.

Problematică expertizelor judiciare este concentrată în actul dispunerii acestui mijloc de probă de către organul judiciar, mai precis în obiectul concret al unei expertize, și anume în întrebările la care trebuie să răspundă expertul, solicitări din care rezultă în mod implicit genul de expertiză.

Este important de subliniat faptul că între expertiza criminalistică și constatarea tehnico – științifică există la nivel teoretic, atât asemănări, cât și deosebiri. Elemente comune acestor mijloace de probă se referă la faptul că ele își aduc un aport destul de important în realizarea scopului procesului penal, adică în aflarea adevărului și tragerea la răspundere a făptuitorului, au ca obiect anumite probleme stabilite de către organele judiciare, constituind activități de cercetare și interpretare științifică a urmelor și mijloacelor materiale de probă, care presupun folosirea anumitor metode, procedee, mijloace tehnice și tehnici de lucru comune cu scopul identificării persoanelor și obiectelor aflate în anumite raporturi cu infracțiunea și, nu în ultimul rând, atât operațiile, cât și concluziile rezultate sunt consemnate într-un raport.

Așa cum menționam, examenul comparativ al depozițiilor legale și practica judiciară reliefează și o serie de elemente de diferențiere care conferă celor două procedee individualitate, rezumându-se la faptul că, în timp ce expertizele pot fi dispuse de organul de cercetare penală sau instanțele de judecată, constatările tehnico-științifice pot fi dispuse numai de organul judiciar. In ceea ce privește momentului dispunerii acestora, constatările tehnico-științifice pot fi dispuse imediat după începerea urmăririi penale, adică în faza de urmărire penală, pe când expertizele pot fi dispusă atât după începerea urmăririi penale, cât și după punerea în mișcarea acțiunii penale sau chiar în faza de judecată. Totodată, dacă în cazul expertizelor, părțile au dreptul ia la cunoștință despre obiectul expertizei și au posibilitatea de a face obiecții referitoare la întrebările stabilite, în cazul constatării tehnico-științifice acestea nu participă în nici un fel. Și, nu în ultimă instanță, obiectul expertizelor este mult mai amplu, constând într-o investigare amănunțită a problemei de specialitate suspusă soluționării, expertul exprimând un punct de vedere sau chiar interpretând constatările efectuate anterior.

Secțiunea 2: Activități pregătirea în vederea dispunerii constatării tehnico- științifice sau expertizei

Cazuistica are cel mai important rol în formarea expertului criminalist datorită faptului că exemplele sunt cele care stau la baza profesionalismului în analiza probelor. În acest sens, expertul criminalist trebuie să își desfășoare întreaga expertiză criminalistică pe baza unui plan tematic, să examineze toate materialele suspuse expertizei folosind toate mijloacele modeme de cercetare, să explice detaliat constatările sale și să dea răspunsuri clare și concise la toate întrebările adresate de către organul judiciar, să nu prioritizeze lucrurile urgente față de cele importante, evitând teoriile pripite și îndemnurile imaginației, să aibă reprezentarea că nu este nici mandatarul justiției și nici reprezentant al criminalisticii în justiție, ci om de știință cu atribuții bine delimitate având un rol covârșitor din punct de vedere științific în justiție, să păstreze secretul lucrărilor și constatări lor pe care le face, erga omnes pentru orice fel de lucrări și pentru oricine cu excepția organului judiciar care a dispus expertiza și să nu efectueze nici o modificare asupra obiectelor sau urmelor în litigiu din prisma faptului că acestea sunt de natură a le altera caracterul probant, să studieze fie în mod direct, fie cu ajutorul aparaturii, caracteristicile generale și cele individuale ale urmei ori obiectului în litigiu.

În vederea stabilirii autenticității sau identificării persoanei sau obiectului creator, tehniceanul criminalist trebuie să învețe cum să aducă urma ori obiectul purtător în câmpul său vizual, ce și cum să privească, să dobândească capacitatea de a observa și examina probele cu obiectivitate și atenție, fără a fi influențat de prejudecăți sau distras de elementele neesențiale și să facă examinarea cu meticulozitate, urmărind cu atenție amănuntele care reprezintă un element principal în cercetare.

Complexitatea înfăptuirii actului de justiție determină în mod frecvent concursul unor specialiști, chiar și atunci când organul judiciar deține unele cunoștiințe în domeniul necesar a fi studiat, fiind însă fundamentală o părere bazată pe constatări cu caracter științific.

Numărul specialiștilor solicitați pentru lămurirea unor probleme cu semnficație juridică într-o anumită cauză poate varia, practic neexistând domeniu al cunoașterii umane care să nu fie implicat, mai mult sau mai puțin în această activitate. În cea mai mare parte a lor, constatările și expertizele dispuse de către organele judiciare aparțin domeniului criminalisticii și al medicinei legale, dată fiind cuprinderea deosebit de largă a acestor două știinte. Rezultatele cercetărilor întreprinse de către specialist, expert sau medic legist, îmbracă forma unui raport de constatare tehnico- științifică sau de expertiză, având formulate în final anumite concluzii. Acest material este inclus în dosarul cauzei având rolul de mijloc de probă, realizând o explicare a elementelor asupra cărora s-a cerut părerea specialiștilor, făcând -o accesibilă și nespecialiștilor.

Plecând de la faptul că practica judiciară impune examinarea unor situații din ce în ce mai complexe, de interpretare și examinare multi disciplinară, s-a conturat opinia conform căreia expertizele pot fi și expertize complexe medico-legale și criminalistice. Ca exemplu, administarea anumitor expertize complexe poate fi dispusă într-o cauză în care este fundamental a se stabili, față de aspectul împroșcărilor de sânge de pe pereți, direcția loviturilor și poziția victimei într- un spațiu limitat.

O problemă esențială care trebuie luată în considerare este cea a aprecierii oportunității dispunerii examinărilor de specialitate. În sarcina organului judiciar care solicită lucrarea intră și stabilirea obiectului expertizei sau a constatării, aprecierea importanței acestuia, formularea corectă și clară a intrebărilor și delimitarea problemelor la care trebuie să răspundă specialiștii sau experții.

Aprecierea oportunității dispunerii acestor mijloace de probă presupune studierea și însușirea materialului care stă la baza lucrării, astfel încât să nu fie tergiversată efetuarea unei expertize necesare soluției în cauza. În mod absolut greșit, sunt organe judiciare care admit și cereri de noi expertize sau de expertize lărgite în situații în care într-o lucrare anterioară au fost aduse toate clarificările de specialitate necesare. Cererile respective sunt deseori numai mijloace de tergiversare a soluției. Întărind cele afirmate, practica aexemplifică prin faptul că, deși autorul unei semnături a fost identificat având certitudinea încă din faza constatării tehnico-științifice efectuată de organul de poliție, constatare confirmată prin expertiza criminalistică efectuată este solicitată o nouă expertiză, denumită în mod eronat contra-expertiza la altă instituție specializată.

Așadar, atât dispunerea tardivă, cât și cea prematură a unei expertize pot avea consecințe negative asupra investigării cauzei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie insuficiența materialului de examinare.

Stabilirea obiectului expertizei și formularea clară a întrebarilor sunt extrem de importante, solicitarea expertului nefiind este de natură a se pronunța cu privire la probleme de drept, ci referitor la fapte sau împrejurări ale cauzei, de exemplu, de multe ori se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se stabilească dacă arma găsită la fața locului este armă de foc, în acest sens, expertul precizând dacă arma în litigiu este o armă de foc atipica, militară, de vânătoare, etc. și dacă aceasta funcționează pe principiul armelor de foc, însă încadrarea juridică a faptei intră în sarcina organului judiciar.

Întrebările supuse expertizei sunt de cele mai multe ori supuse necesității de claritate, indicând cu precizie obiectul, scop și caracteristicile vizate prin examinarea criminalistică. Din nefericire, în practică, o mare parte a instanțlor formulează în mod iresponsabil și superficial întrebările. În speță, se solicită stabilirea faptului dacă actul în litigiu a fost semnat de către titular, însă actul despre care se face vorbire ori nu a fost identificat, ori în actul respectiv sunt mai multe semnături, unele dintre acestea fiind indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască să își asume și rolul de a clarifica ce a dorit să afle instanța, fapt ce este în contradicție cu rolul său limitat.

Este la fel de adevărat ca uneori sunt elaborate, în pofida unor întrebări clare și precise, răspunsuri ambigui ale specialiștilor, ca exemplu, într-o cauză în care se solicită a se stabili dacă o anumită armă este de vânătoare sau militară, în urma constatării științifice, tehniceanul criminalist precizează că arma în litigiu este o armă de vânătoare, însă, datorită calităților sale de tragere și preciziei, aceasta poate fi încadrată și în categoria armelor militare, astfel că această concluzie conține cel puțin o eroare, dacă nu chiar o informație denaturată.

Eficiența constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor criminalistice, ca de altfel, a oricărei expertize judiciare, depinde în mare măsură, de modul cum organele judiciare sau instanțele de judecată dispun efectuarea lor. Respectarea prevederilor legale și a unor reguli sau cerințe minime privind oportunitatea și stabilirea obiectului expertizei, formularea întrebărilor și calitatea materialelor supuse expertizei, este de natură să influențeze în mod direct rezultatele acestora. Asigurarea oportunității expertizei constituie cerință esențială ce trebuie luată în considerare de către organele judiciare. În funcție de probele, datele sau materialele existente este necesar să se aprecieze dacă și în ce măsură o expertiză este utilă, astfel încât să nu se întârzie efectuarea unei expertize indispensabile soluționării cazului.

Oportunitatea expertizei este raportată și la momentul dispunerii acesteia, în special în ideea că o dispunere prematură, la fel ca întârzierea acesteia, pot avea consecințe negative asupra soluționării cauzei. În prima ipoteză, adocă în dispunerea prematură a expertizei, obiectele sau materialele transmise expertului pot suferi unele modificări sau degradări, iar în ceea ce privește a doua ipoteză, datele sau urmele pot deveni insuficiente pentru realizarea expertizei.

Cerința referitoare la stabilirea corectă a obiectului expertizei criminalistice are implicații directe asupra modului de valorificare judiciară a acestui mijloc de probă, delimitarea strictă a aspectelor necesar a fi clarificate fiind de natură a influența în mod pozitiv cercetarea fondului problemelor care constituie obiectul expertizei. Obiectul expertizei judiciare constă în edificarea în legătură cu unele fapte sau împrejurări de fapt ce reclamă cunoștințe speciale specifice diferitelor domenii de activitate.

Dispunerea de constatări tehnico-științifice sau expertize trebuie precedată întotdeauna de desfășurarea unor activități pregătitoare. Cu ocazia desfășurării diferitelor activități de anchetă, precum cercetarea la ța locului, percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri sau constatarea în flagrant a activităților ilicite, organele judiciare intră în posesia mai multor urme și mijloace materiale de probă care nu prezintă importanță pentru cauză dacă nu sunt analizate, interpretate și valorificate. Pentru aceasta este necesară obținerea unui număr considerabil de date menite să contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări referitoare la condițiile în care au fost săvârșite faptele ilicită sau făptuitori.

Pentru asigurarea valorificării științifice a urmelor și mijloacelor materiale de probă cu ajutorul expertizelor și constatărilor tehnico-științifice, organele de cercetare penală trebuie să cunoască și să analizeze materialul probator existent în întregime, urmând a se pronunța pe această bază asupra necesității și oportunității recurgerii la specialiști.

Efectuarea expertizelor presupune o perioadă de timp în care cercetările stagnează, fiind așteptate concluziile experților pentru lămuririle necesare în cauză. O deosebită importanță are dispunerea efectuării unei expertize indispensabile în soluționarea cauzei, care nu trebuie să fie tardivă, dar nici nu trebuie dispusă efectuarea unei expertize lipsită de importanță în cauză. Trebuie subliniat faptul că prin efectuarea expertizei elementele de probă care par îndoielnice ori simplele indicii pot fi reținute ca probe temeinice sau înlăturate ca fiind fără valoare.

Organul de cercetare penală trebuie să verifice autenticitatea pentru a se asigura că trimite spre expertizare exact urmele sau mijloacele materiale de probă ridicate de la fața locului. În practică pot apărea abuzuri fiind înlocuite urme, pot fi create alte urme pe mijloacele materiale de probă sau șterse cele existente în momentul descoperirii la fața locului pentru deturnarea anchetei, în vederea orientării cercetărilor pe piste greșite. În același timp, nu poate fi acceptată trimiterea pentru expertizare a unor urme sau mijloace materiale de probă care au ajuns la fața locului în condiții care nu au legătură cu pregătirea, desfășurarea sau exploatarea rezultatelor activității ilicite și care nu pot fi utile pentru dezvoltarea investigațiilor. De asemenea, este important ca investigatorul să se asigure că în procesul descoperirii, revelării, examinării la fața locului sau ridicării de probe sunt respectate toate regulile criminalistice pentru ca urmele trimise spre expertiză să nu își modifice caracteristicile și proprietățile. La fel de importantă este și verificarea conținutului procesului-verbal în care au fost materializate rezultatele activității desfășuratre în care sunt cuprinse urmele și mijloacele materiale de probă care vor fi trimise la expertiză și dacă au fost corect și amănunțit descrise pentru a fi ușoară identificarea acestora, pentru evitarea oricăror suspiciuni cu privire la corectitudinea și profesionalismul cu care este desfășurată ancheta. Ca și regulă, nu trebuie omis faptul că o urmă sau un mijloc material de probă nemenționat în conținutul procesului-verbal prin care au fost ridicate nu are relevanță din punct de vedere procesual, neputând fi trimise spre expertizare.

Doctrina recomandă ca organul judiciar care lucrează în cauză și care dispune expertiza sau constatarea tehnico-științifică să examineze în mod amănunțit urmele și mijloacele materiale de probă pentru a fi observate elementele specifice care pot fi exploatate în interesul investigației, fapt ce duce la luarea unor decizii corecte în legătură cu obținerea modelelor de comparație, cu formularea întrebărilor la care urmează a răspunde expertul și, nu în ultimă instanță, cu privire la utilitatea și oportunitatea dispunerii unei astfel de activități .

Pentru dispunerea unei expertize este necesar materialul ce este trimis expertului să fie reprezentativ, suficient din punct de vedere cantitativ și calitativ, pentru a permite obținerea unor concluzii valoroase în contextul dezvoltării firești a investigației. Experților sau specialiștilor le sunt puse la dispoziție toate probele care au relevanță față de obiectul expertizei sau constatării tehnico-științifice. În cazul în care, ulterior trimiterii acestora, se pune problema dispunerii unei noi expertize, atunci organul judiciar trebuie să verifice în ce măsură urmele sau mijloacele materiale de probă supuse examinărilor au fost modificate și a stabili dacă aceste modificări pot induce în eroare expertul care urmează să facă noua expertiză, apreciind totodată și în ce măsură pot fi influențate concluziile.

În funcție de natura expertizei, organul de cercetare penală trebuie să procedeze la procurarea unor modele sau materiale de comparație pe care trebuie să le pună la dispoziția specialiștilor sau experților alături de urmele și mijloacele materiale de probă ridicate cu ocazia cercetării la fața locului ori a altor activități specifice. Există și unele situații în care acesta își poate procura singura aceste modele de comparație, așa cum este cazul expertizelor traseologice sau a celor balistice.

Pentru a fi obținute rezultate utile în urma efectuării constatărilor tehnico-științifice sau expertizelor, este necesar ca organul judiciar să dispună de abilitatea de a formula întrebări clare și care vizează aspecte relevante în cauză. Un alt aspect important este observația, în practică constatându-se că una dintre cauzele principale care duc la concluzii eronate sau nefundamentate științific o reprezintă superficialitatea în stabilirea obiectivelor expertizei și în formularea întrebărilor.

Este esențial a se sublinia faptul că formularea întrebărilor intră în atributul exclusiv al organului judiciar și nu în cel al expertului care efectuază expertiza. Totodată, este exclusă orice tendință de a considera relația dintre organul de cercetare penală și expert este una de subordonare, fiind prin însăși esența sa una de colaborare profesională bazată pe comunicare și respect reciproc, adică expertul nu trebuie să rezolve problemele de anchetă, iar anchetatorul nu trebuie să indice concluzia favorabilă cauzei, nu trebuie orientate cercetările și soluția avantajoasă plecând de la concluziile experților și nu trebuie formulate concluzii în mod nejustificat și aleatoriu.

Plecând de la faptul că întrebările circumstanțiază în mod direct obiectul expertizei, ele trebuie formulate cu claritate, în mod concis și precis, fiind evitate exprimările generale, echivoce, confuze sau greșite, care îi pot determina pe experți să procedeze la reformulări, acest lucru datorită riscului apariției unor neconcordanțe între ceea ce s-a urmărit de către organul judiciar și ceea ce a înțeles expertul.

Premisa de bază în obținerea rezultatelor scontate prin administrarea acestui mijloc de probă o reprezintă asigurarea calității materialelor trimise spre expertiză. Astfel, în vederea efectuării lucrărilor indicate, expertul trebui, de regulă, să dispună, pe de o parte, de urmele și obiectele ce constituie mijloace materiale de probă și, pe de altă parte, de modele de comparație sau obiecte presupuse a fi creat urmele descoperite în câmpul infracțional.

În consecință, prima cerință pe care trebuie să o îndeplinească aceste materiale este aceea de a cunoașterii cu certitudine proveniența lor, regula privind atât urmele sau mijloacele materiale de probă, cât și modelele tip sau obiectele suspecte trimise expertului. A doua cerință face referire la calitatea acestora, în sensul că ele trebuie să conțină sau să reflecte suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se poată face identificarea.

Secțiunea 3: Tactica desfășurării constatărilor tehnico- științifice și expertizelor

Cerința esențială în efectuarea oricărei expertize judiciare, inclusiv în cazul constatărilor tehnico-științifice, o reprezintă corectitudinea și probitatea profesională. Doctrina judiciară consideră necesară această specificație datorită faptului că prin rezonanța lor în cadrul procesului judiciar, care nu au o valoare probantă superioară altor mijloace de probă, concluziile expertizelor criminalistice pot influența în mod pozitiv sau negativ soluțiile pronunțate de către instanțele de judecată.

Pe lângă principiul menționat anterior, există și alte principii menite să guverneze întreaga activitate de investigare tehnico-științifică criminalistică și care constau în operativitatea și limitarea strictă la obiectul indicat prin actul de dispunere a expertizei.

Pentru realizarea expertizei criminalistice activitățile desfășurate trebuie să se conformeze caracterului de examinare științifică. Expertiza trebuie realizată în etape succesive, având grade de dificultate și complexitate consecutive și stabilite în mod riguros. Corespunzător metodologiei examinării criminalistice se face trecerea graduală de la general la particular prin utilizarea diferitelor procedee logice care constituie temeiul rațional și operațional pentru orice demers de identificare, adică examinarea analitică, iar pe baza rezultatelor obținute, este realizată sinteza datelor și se formulează concluziile. Sprijinit pe aceste fundamentări logice și conceptuale, procesul de examinare parcurge o serie de etape , și anume analiza problemelor, materialelor și tehnicilor disponibile, examinarea comparativă, aprecierea finală și formularea concluziilor.

Analiza distinctă permite delimitarea clară a caracteristicilor generale și particulare specifice materialelor supuse examinării, ca urme papilare, proiectiule, scris, semnături, acte de identitate, bancnote sau alte urme. Acestea sunt analizate și diferențiate în funcție de specific și de corespondența cu obiectul expertizei și cu materialele de comparație. Când se impune a fi examinate în cadrul aceleiași expertize criminalistice mai multe documente diferite, acestea sunt triate și repartizate spre examinare pe categorii, luând în considerare și ceea ce se cere a fi examinat la ele.

În acestă primă etapă, expertul se concentrează asupra stabilirii caracteristicilor necesare

pentru punerea în evidenă a elementelor esențiale. Sunt sortate, de asemenea, și materialele de comparație în funcție de proveniență, stabilindu-se corelațiile generale pe tipuri de documente. În acest mod se obine o primă sistematizare și se formează o imagine generală asupra datelor deținute cu care se va opera în următoare etapa, examinarea comparativă.

Considerată de specialiști ca fiind munca propriu-zisă de expertiză, examinarea comparativă este într-adevăr etapa cea mai încărcată de coninut specializat care poate da măsura priceperii și preciziei muncii expertului. Ea presupune ca, raportat la natura materialelor și a elementelor supuse cercetării, să fie folosite procedee și mijloace tehnico-științifice de comparare adecvate în vederea stabilirii coincidențelor sau a divergenelor.

Plecând de la constatările făcute prin intermediul procesului de sinteză și evaluare globală și sintetică a informațiilor obținute pe calea observației directe sau instrumentale se realizează explicarea, demonstrarea și ilustrarea constatărilor analizate. Aceasta este etapa proceselor de apreciere multilaterală care precedă formularea concluziilor, din conținutul căreia este alcătuită partea expertizei criminalistice referitoare la constatările expertului.

Cu toate că denumirea este limitativă în aparență, aceasta constituie corpul principal al conținutului expertizei criminalistice, în care, pe lângă observațiile și rezultatele măsurătorilor experimentale, sunt realizate deducții logice și demonstrații. În unele sisteme juridiciare, spre exemplu cel britanic și cel american, actul care are rol de expertiză criminalistică și care este depus la dosarul penal conține doar obiectivele expertizei, concluziile, elementele de examinare și demonstraia fiind prezentate de către specialiști în cadrul procesului în cursul unei etape speciale denumite cross-examining.

Demonstraia trebuie să fie fundamentată pe date și observații cu caracter științific, deducțiile și demonstrațiile fiind întemeiate pe datele, tezele și principiile științei criminalistice, ale logicii formale și simbolice, rezultate ca reguli generale de apreciere și explicare. Atunci când în cadrul demonstrațiilor se face apel la datele specifice altor științe, cum este cazul chimiei, fizicii, electronicii, electreomecanicii, informaticii, există posibilitatea expunerii de calcule, rezultate din analize, grafice sau cromatograme, fiind explicate modurile de funcionare ale unor aparate sau programe, de producere ale unor procese, fenomene ori accidente.

În practică s-a conturat ideea că trebuie evitate formulările inutile și tehnicizarea excesivă a explicaiei, promovând o formulare cât mai concisă și accesibilă. Nu este indicat a se căutate expresii care nu pot fi înelese de nespecialiști, deoarece exprimarea prea tehnicistă și prețioasă nu face decât să amplifice confuzia. În principiu, organul judiciar trebuie să obțină prin constatările expertizei criminalistice exact informațiile care să îi ușureze munca. De multe ori, concluziile nu sunt suficiente, ele dintre ele fiind lapidare, fiind necesar a fi însoite și precedate de clarificări. Caracterul complet și convingător al expertizelor și constatărilor depinde de modul de analizare, demonstrare și ilustrare.

Experiența practică în materie a permis autorilor de specialitate să ajungă la concluzia că expertiza criminalistică parcurge, în esență, trei etape, denumite și momente principale, și care constau în cunoașterea obiectului și materialelor supuse expertizei .

Astfel, cunoașterea obiectului expertizei sau constatării este prima etapă în cadrul căreia expertul studiază atât actul de dispoziție procesuală și observă respectarea condițiilor de formă și de fond, cât și ceea ce se pune la dispoziție în vederea efectuării expertizei constând în urme, mijloace materiale de probă și modele de comparație, având drept scop stabilirea concordanței între solicitarea organului judiciar, cele puse la dispoziție și posibilitățile efective ale expertului. Atunci când sunt puse în discuție posibilitățile expertului, nu se omite faptul că fiecare în parte are la dispoziție o anumită tehnologie, o anumită experiență, abilități, deprinderi și o anumită disponibilitate. În acest context, expertul trebuie să se pronunțe, preliminar față de efectuarea expertizei propriu-zise, cu privire la aspectele ce țin de cantitatea, calitatea, modul de manipulare, păstrare și expediere a urmelor, mijloacelor materiale de probă și modelelor de comparație. Dacă acesta consideră necesar, expertul poate solicita clarificări din partea organului judiciar, cel puțin în ceea ce privește ipoteza, pentru a-și contura o idee suficient de clară și precisă în legătură cu cauza, cunoscut fiind faptul că pe baza unei ipoteze false sau imprecise nu se pot obține concluzii adevărate.

Examinarea materialului în litigiu și a modelelor de comparație este încadrată în raționamentul logic și constituie a doua etapă având ca obiect declarat observarea particularităților, elementelor specifice fiecărei urme sau obiect trimis spre expertizare. Tot în cadrul acestei etape pot fi obținute modele de comparație cu obiectele suspecte, precum arme de foc, instrumente de spargere sau diverse obiecte tăietoare ori înțepătoare etc..

Efectuarea experimentelor, denumită și examinarea comparativă, care rezultă din rezultatele etapei precedente, determinând demersurile premergătoare lămuririi problemelor specifice și oferirea răspunsurile utile pentru investigație. În această etapă sunt folosite la capacitate maximă elementele de tehnologie. De cele mai multe ori, în cadrul efectuării examinărilor comparative, sunt folosite, pe de o parte, urma în litigiu ridicată de la fața locului sau cu ocazia altor activități, iar, pe de altă parte, urma creată ca model de comparație, cu proveniență certă, obținută de la persoana sau obiectul suspect. În cadrul examenului comparativ sunt folosite confruntarea, juxtapunerea și suprapunerea.

Confruntarea este realizată simplu în plan practic, putând fi confruntate imagini, diagrame sau urme. Juxtapunerea, denumită și continuitate liniară, este realizată frecvent în cadrul tuturor expertizelor traseologice. Suprapunerea imaginilor, una dintre ele fiind cea transparent, cea care reprezintă urma, persoana sau obiectul în litigiu, presupune suprapunerea peste imaginea modelului de comparație, și este des folosită în identificarea criminalistică.

Demonstrația stă la baza concluziilor care cuprind răspunsul la întrebările formulate prin actul de dispunere a constatării tehnico-științifice sau expertizei. Concluziile pot fi certe, probabile sau de imposibilitate.

Concluziile certe sunt întâlnite în condițiile susținerii de către expert, pe baza unor argumente științifice, a unor enunțuri de interes pentru investigație. Acestea se clasifică în concluzii certe afirmative și concluzii certe negative, ca exemplu, atunci când s-au solicitat concluzii în legătură cu identitatea persoanei sau a obiectului care a creat o anumită urmă descoperită la fața locului prin formularea unor concluzii certe pozitive sau negative, expertul se exprimă în legătură cu existența sau inexistența identității. Concluziile certe sunt cele mai importante pentru anchetă.

Concluziile cu caracter de probabilitate afirmă posibilitatea existenței sau inexistenței unui fapt sau a unei stări. În fapt, expertul enunță, iar organul judiciar va fi în fața unei ipoteze insuficient argumentate datorită insufienței elementelor care conduc la stabilirea identității persoanei care a creat urma supusă expertizei. O concluzie probabilă, indiferent de gradul său de probabilitate, nu poate fi arbitrară sau lipsită de temei datorită faptului că expertul își fundamentează afirmațiile pe elementele de natură obiectivă, nu pe observațiile subiective.

Concluziile de imposibilitate sunt formulate atunci când elementele individuale ale urmelor sau mijloacelor materiale de probă ori mijloacele tehnice existente sunt insuficiente și nu permit formularea unor concluzii certe ori probabile, determinate de primirea de urme deteriorate, înscrisuri care conțin puține elemente specifice, semnături simple, urme biologice contaminate, urme care prin natura lor nu permit identificări la nivel individual. Trebuie amintit faptul că, uneori, imposibilitatea rezultă din limitele tehnologice sau de stadiul cunoașterii la un moment dat.

Concluziile trebuie să fie scurte, clare și să facă referire la întrebările adresate de către organul judiciar. Întreaga activitate este materializată în rapoarte de expertiză ori de constatare care cuprinde partea introductivă în care se fac referiri la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea, data întocmirii raportului, numele expertului sau specialistului, obiectul constatării sau expertizei și întrebările la care a fost solicitat să răspundă, materialele puse la dispoziție pentru efectuarea expertizei, adică starea ambalajului, sigiliilor, a obiectelor, urmelor, dacă au fost luate explicații de la părți, partea descriptivă sau expunerea care cuprinde descrierea detaliată a modului în care a fost efectuată expertiza, fiind arătate metodele de cercetare și tehnologia folosită, rezultatele fiecărei examinări în parte și interpretarea științifică a lor, obiecțiile sau explicațiile părților în cazul în care au fost date, analiza acestor obiecții sau explicații în raport cu rezultatul constatărilor făcute și concluziile care apar în partea finală a raportului de expertiză cuprinzând răspunsurile specialistului la întrebările adresate și părerea sa în ceea ce privește obiectul expertizei.

Aprecierea și valorificarea expertizelor judiciare este calificată ca fiind activitatea ce reclamă din partea organelor judiciare nu numai cunoștințe din domeniul dreptului, ci și cunoștințe de cultură generală, din domeniul științei și tehnicii. Aprecierea raportului de expertiză criminalistică sau a unei constatări tehnico-științifice parcurge, în principal, două etape importante, verificarea respectării prevederilor legale referitoare la expertiză, o verificare formală, și verificarea conținutului științific al raportului de expertiză, verificarea de fond sau substanțială.

În prima etapă, organul de cercetare penală sau instanța de judecată verifică dacă au fost respectate condițiile legale de numire a expertului, dacă există motive de recuzare a acestuia, invocate de părți, dacă au fost formulate răspunsuri clare și complete la toate întrebările din actul procedural, dacă au fost respectate condițiile de citare a părților, dacă au fost date lămuririle necesare atât expertului, cât și părților și dacă raportul a fost datat și semnat potrivit regulilor procedurale. Nerespectarea acestor cerințe, în special în cazul în care ele sunt de natură să împiedice aflarea adevărului, poate conduce la o soluție netemeinică care atrage, în mod firesc, pe lângă anularea expertizei și casarea hotărârii.

În etapa a doua, verificarea vizează problemele de fond ale raportului de expertiză, examinarea de către expert a întregului material pus la dispoziție de către organul judiciar, folosirea celor mai adecvate metode și mijloace tehnico-științifice de investigare, justețea raționamentului și concordanța dintre concluzii și conținutul raportului de expertiză.

Importanța verificării întregului raport de expertiză, indiferent dacă este vorba de o primă expertiză sau una nouă, este subliniată frecvent în literatura de specialitate, fiind combătute practicile întâlnite la anumite organe judiciare care se limitează la citirea concluziilor sau la însușirea necritică a unor concluzii nefundamentate științific, incomplete sau eronate.

În ipoteza neînsușirii concluziilor, organul judiciar își motivează decizia pe baza constatărilor făcute cu prilejul verificării raportului, de exemplu în cazul constatării de contradicții între concluzii, raționamente false, neexaminarea întregului material, metode inadecvate de cercetare, și nu pe elemente sau date specifice domeniului de activitate al expertului. O eventuală neconcordanță apărută între concluziile raportului și alte mijloace de probă nu poate constitui ab initio un motiv de respingere a rezultatelor expertizei, impunându-se o analiză completă a întregului probatoriu.

Interpretarea și valorificarea concluziilor expertizei criminalistice marchează momentul aprecierii probelor scoase în evidență prin intermediul examinărilor științifice. Rolul și semnificația acestui mijloc de probă în formarea convingerii organelor judiciare cu privire la o faptă sau la împrejurările acesteia este exemplificat prin aceea că peste 85% din concluziile rapoartelor de expertiză sunt însușite de către instanțe, ele servind, în egală măsură cu celelalte mijloace de probă, la stabilirea adevărului în cauză.

Cele mai valoroase sunt concluziile cu caracter de certitudine a căror interpretare nu ridică probleme deosebite, fiind destul de frecvente cazurile în care expertizele criminalistice reprezintă singura modalitate prin care pot fi scoase în evidență probele necesare constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni și identificării autorului ei. Concluziile cu caracter de probabilitate dețin o pondere mai mică în ansamblul rezultatelor expertizei criminalistice, fiind exprimate opinii pro și contra în legătură cu utilitatea sau admisibilitatea lor, atât în literatura de specialitate, cât și în practică, unii experți evitând chiar să le formuleze. Concluziile de imposibilitate, contrar aparențelor, impun aceeași atenție în interpretare, în special dacă ele sunt avute în vedere în cadrul întregului probatoriu existent în cauză. Imposibilitatea formulării concluziilor în expertiza criminalistică, coroborată cu lipsa altor probe de la care să se poată stabili gradul de implicare a unei persoane în săvârșirea unei fapte penale, este de natură să impună organului judiciar aplicarea principiului prezumției de nevinovăție.

În linii mari, majoritatea opiniilor converg spre admisibilitatea acestor concluzii, ele reprezentând ipotezele cu ajutorul cărora organele judiciare pot să își ghideze activitatea de soluționare a cauzei, să elaboreze versiuni și, din coroborarea concluziilor de probabilitate cu rezultatele la care se ajunge prin administrarea altor probe, să se stabilească adevărul. Mai mult decât atât, formularea unor asemenea concluzii reprezintă o dovadă de etică profesională a expertului criminalist.

Trebuie subliniată existența unor tendințe întâlnite încă în practica de specialitate potrivit cărora unele instanțe înclină spre atribuirea un caracter de certitudine concluziilor probabile, în timp ce alte organe judiciare, manifestă o tendință contrară, de neînsușire a acestor concluzii. În alternativa existenței altor probe, organul judiciar are posibilitatea de a pronunța o soluție potrivit convingerii formate pe baza analizării probelor privind cauza cercetată, întrucât imposibilitatea rezolvării unei probleme nu echivalează cu o concluzie negativă asupra unor fapte sau împrejurări ale cauzei, inclusiv asupra identității sau neidentității persoanei învinuite ori inculpate într-o cauză.

CAPITOLUL 10: TACTICA RIDICĂRII DE OBIECTE ȘI ÎNSCRISURI

Secțiunea 1:Noțiuni de ordin procedural privind ridicarea de obiecte și înscrisuri

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este actul de urmărire penală asemănător cu percheziția, având unele reguli comune de desfășurare și același scop.

Doctrina apreciază că ridicarea de obiecte și înscrisuri este activitatea de urmărire penală și tactică criminalistică prin intermediul căreia organul de cercetare penală asigură obiectele și documentele care pot servi ca mijloc de probă în cadrul procesului penal. În vederea efectuării ridicării de obiecte și înscrisuri este necesară cunoașterea obiectelor și înscrisurilor care prezintă valoare pentru cauză și să existe informații relevante despre existența lor în posesia unor persoane fizice sau juridice cu identitatea cunoscută.

Totuși ridicarea de obiecte și înscrisuri se deosebește fundamental de percheziție, fiind o activitate independentă de percheziției cu toate că în practică activitățile procesuale sunt întâlnite deseori împreună. Astfel, în cazul percheziției, căutarea are scopul de a ridica orice obiecte sau acte care interesează cauza respectivă, chiar dacă acestea nu sunt cunoscute dinainte, pe când în cazul ridicării de obiecte și înscrisuri, acestea fiind precis determinate, cunoscându-se locul în care se află și posesorul lor.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este un act de constrângere, urmat de percheziție în caz că actele sau înscrisurile nu sunt predate de bună voie. Ridicarea de obiecte și înscrisuri este o activitate procedurală de sine stătătoare a cărei finalitate este asigurarea obiectelor și înscrisurilor care pot servi ca mijloc de probă. Cu toate acestea, în cazul în care ridicarea obiectelor și înscrisurilor se realizează la solicitarea expresă a organelor judiciare, ea constituie act de urmărire penală, iar dovada de predare-primire întocmită cu ocazie efectuării acestei activități constituie înscris care are valoare de mijloc de probă în procesul penal.

Predarea de bună voie a unui obiect sau indicarea din proprie inițiativă a locului unde se află obiectele care interesează cercetarea, determină o simplă ridicare a obiectului, acțiune care nu trebuie confundată cu actul de cercetare penală a ridicării de obiecte și înscrisuri care presupune existența unui element de constrângere.

Conform prevederilor articolului 65 alineat 2 din Codul de procedură penală, la cererea organelor de cercetare penală, orice persoană care cunoaște de existențe unei probă sau deține un mijloc de probă, este obligat să încunoștiințeze despre existența lor sau să le înfățișeze organele competente. De asemenea, din articolului 97 alineat 1 din Codul de procedură penală stabilește că orice persoană fizică sau persoană juridică care are în posesie un obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de probă, are obligația de a-l preda și de a-l prezenta sub luarea de dovadă, organului de cercetare penală, la cererea acesteia.

Totodată, organul judiciar are obligația, potrivit prevederilor articolului 96 din Codul de procedură penală, să ridice toate obiectele și înscrisurile care pot servi ca probă în procesul penal.

În concluzie, caracterul imperativ al activității de ridicare de obiecte și înscrisuri ca act de urmărire penală, impune obligația expresă organelor judiciare de a proceda la ridicarea obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu cauza penală. Se constată că pe lângă obligația organelor judiciare de a ridica obiecte și înscrisuri, legea procesual penală instituie și obligația de predare a acestora de către persoana fizică sau juridică în posesia cărora se află.

În afara aspectelor prezentate, pentru a putea defini noțiunea de ridicare de obiecte și înscrisuri, este necesară menționarea scopului acestei activități procedurale. Raportat la specificul fiecărei cauze penale în parte, scopul poate fi descoperirea obiectelor și înscrisurilor care pot servi sau au fost destinate să servească la comiterea infracțiunii, al celor produs al infracțiunii, al celor ce poartă urmele infracțiunii comise, descoperirea oricăror obiecte și înscrisuri care au un rol important în aflarea adevărului într-o cauză penală, precum și a celor interzise la deținere sau care provin din săvârșirea altor infracțiuni a căror autori nu au fost descoperiți.

Activitatea de ridicare a obiectelor și înscrisurilor poate fi definită ca acea activitate de urmărire penală desfășurată de către organele judiciară în mod obligatoriu pentru asigurarea obiectelor și înscrisurilor necesare ca mijloc de probă în procesul penal. Fiind o activitate independentă, de sine stătătoare ea își găsește reglementarea expresă în Codul procedura penală care stabilește cadrul legal în care poate fi desfășurată în cuprinsul articolelor 96-99, rezervându-i prima parte din Secțiunea a VIII-a din acest act normativ.

Viitoarea reglemenare procesual penală stabilește cadrul legal al ridicării de obiecte și înscrisuri în cuprinsul Capitolului VI, articolul 169 în care stabilește că există obligația pentru organele competente are obligația să ridice obiectele și înscrisurile care pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

Organele de cercetare penală, cu ocazia ridicării de obiecte și înscrisuri, se pot confrunta cu predarea de bună voie a obiectelor și înscrisurilor cerute, ridicarea de obiecte și înscrisuri de la unitățile poștale sau de transport și cu refuzul de a preda de bună voie obiectele și înscrisurile cerute. Pentru fiecare situație, legiuitorul a instituit norme juridice procedurale distincte.

În cazul predării de bună voie a obiectelor și înscrisurilor cerute, conform articolului 97 alineat 1 din Codul de procedură penală, orice persoană fizică sau persoană juridică care are în posesie un obiect sau un înscris care poate servi ca mijloc de probă, are obligația să îl prezinte și să îl predea, sub luare de dovadă, organului de urmărire penală sau instanței de judecată, la cererea acestora.

În situația predării de bună voie a obiectelor și înscrisurilor, organul de urmărire penală procedează la ridicarea acestora pe bază de dovadă de predare-primire, întocmită în două exemplare, din care unul este lăsat persoanei de la care a fost ridicat. În dovada de predare-primire, fiecare obiect sau înscris trebuie descris în mod detaliat, evidențiindu-se caracteristicele de individualizare, denumirea, seria, numărul, anul de fabricație, data eliberării, numărul de exemplare, numărul de file, dacă reprezintă originalul sau copia, starea în care se află, culoarea etc. Prevederile articolului 97 alineat 2 din Codul de procedură penală, organul de cercetare penală poate aprecia că și o copie de pe un înscris poate servi ca mijloc de probă, reținând numai copia înscrisului respectiv. Înscrisurile care au caracter secret sau confidențial sunt prezentate sau predate în condiții care să asigure păstrarea secretului.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri care pot servi ca mijloc de probă din posesia unităților poștale sau de transport, poate fi efectuată de organele judiciară numai cu respectarea strictă a regulilor procedurale stabilite prin lege. În acest sens, articolul 98 alineat 1 din Codul de procedură penală stabilește că instanța de judecată, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale sau din oficiu, în cursul judecății, poate dispune ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea scrisorile, telegramele și oricare altă corespondență sau obiectele trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestuia atât în mod direct, cât și indirect. Prin această reglementare este stabilită competența de a dispune măsura ridicării de obiecte și înscrisuri de la unitățile poștale și de transport revine în exclusivitate instanței de judecată.

Refuzul de a preda de bună voie obiectele și înscrisurile căutate este una dintre cele trei situații întâlnite de organele judiciare și este își găsește reglementarea în mod distinct în procedura penală. Astfel, potrivit articolului 99 din Codul de procedură penală, organele judiciare pot recurge la ridicarea silită de obiecte și înscrisuri, activitate realizată prin metode de constrângere.

Această măsură este dispusă de judecător la cererea procurorului în cursul urmăririi penale sau din oficiu, în cursul judecății. În primul caz, procurorul poate solicita încuviințarea măsurii pe parcursul urmăririi penale din oficiu sau la propunerea organelor de cercetare penală.

Conform articolului 99 alineat 2, ridicarea silită de obiecte și înscrisuri care este dispusă de judecător în cursul judecății se comunică procurorului care este obligat să ia măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire cu ajutorul organelor de cercetare penală.

Ridicarea silită nu a fost omisă nici în dispozițiile Noului Cod de procedură penală, care vorbește despre aceasta în textul articolului 171 menționându-se că se apelează la această măsură în cazul în care cel care se află în posesia obiectelor sau înscrisurilor care interesează cauză, refuză să le predea.

Așadar, procurorul, în ambele situații asigură măsurile de ridicare silită a obiectelor și înscrisurilor prin intermediul organelor de cercetare penală, putând el însuși, în calitate organ de urmărire penală, să procedeze în consecință.

În situația ridicării silite a obiectelor și înscrisurilor, există posibilitatea ca, în ciuda faptului că organul de cercetare penală sau procurorul cunoaște exact locul unde se află obiectul sau înscrisul ce urmează a fi ridicat, deținătorul refuză să îl predea, caz în care, daca obiectele sau înscrisurile se află la vedere, se ridică silit, procedându-se fără consimțământul celui care le deține, iar în caz de nevoie se poate proceda și la deschiderea încăperilor ori descuierea încuietorilor în care ar exista posibilitatea să se afle acestea. De asemenea, există ipoteza în care organul judiciar sau procurorul este sigur de prezența obiectelor și înscrisurilor în locuința deținătorului sau în dependințele acesteia, însă nu cunoaște în mod cert locul unde sunt ascunse, cel în cauză negând existența lor. În acest ultim caz, ridicarea silită se realizează prin percheziții respectându-se întocmai dispozițiile legale referitoare la această activitate.

Trebuie menționat faptul că în ambele cazuri ridicarea silită de obiecte și înscrisuri este executată în prezența a cel puțin doi martori asistenți, la final fiind întocmit un proces-verbal în care sunt consemnate și motivele care au determinat ridicarea silită sau efectuarea percheziției. Procesul verbal menționat este întocmit în două exemplare, un exemplar fiind înmânat deținătorului obiectului sau înscrisului de la care s-a ridicat în mod silit.

Secțiunea 2:Reguli specifice aplicabile în cazul ridicării de obiecte și înscrisuri

Ca activitate procesuală de sine stătătoare, ridicarea de obiecte și înscrisuri impune respectarea anumitor reguli de care organul judiciar trebuie să țină cont pentru a asigura atingerea scopului pentru care s-a dispus executarea acestei măsuri. Este necesar a specifica condițiile care trebuie îndeplinite pentru a face posibilă dispunerea și executarea ridicării de obiecte și înscrisuri într-o cauză penală. Deși poate fi percepută ca o activitate simplă care deseori este tratată cu ignoranță, aceasta are o deosebită importanță datorită faptului că în funcție de concluziile ei poate fi stabilit adevărul într-o cauză de natură penală.

Refertor la tactica efectuării acestui act procedural, doctrina recomandă că este preferabil în măsura în care este posibil, ca cel puțin până la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, corespondența să fie numai controlată, dar nu și reținută, pentru a nu pune în gardă persoana suspectă sau pe învinuit, respectându-se însă în mod strict legea, astfel încât să nu se încălce drepturile și libertățile cetățenești.

Ridicarea de obiecte sau de înscrisuri poate duce la obținerea unor modele sau piese de comparație utile în identificarea instrumentelor folosite în săvârșirea unei infracțiuni, dar și pentru identificarea persoanei după scris, ca în cazul autorul unui fals, al unei calomnii, ori al unui înscris clasificat drept secret de stat, al scrisului unei persoane răpite în traficul de droguri etc.

Înainte de demararea oricărei activități de ridicare este necesară o pregătire adecvată care presupune stabilirea caracteristicilor obiectelor și înscrisurilor ce urmează a fi ridicate, stabilirea persoanelor care le dețin și a poziției acestora în legătură cu predarea obiectelor și înscrisurilor solicitate, determinarea locurilor în care acestea sunt păstrate, stabilirea și dotarea echipei cu mijloacele și metodele de fixare, ridicare, ambalare și conservare a obiectelor și înscrisurilor ce urmează a fi ridicate, a instrumentelor și a altor mijloace logistice necesare asigurării securității și integrității acestora sau pentru examinarea sau pătrunderea în medii greu accesibile, parcurgerea întocmai a procedurii specifice care reglementează modul de ridicare silită sau efectuarea percheziției, măsură adoptată în funcție de poziția pe care persoana fizică sau juridică o iau în momentul desfășurăii activității, crearea unei situații favorabile pentru organul judiciar care să constea, ca principiu, în obținerea controlului asupra riscurilor ce țin de posibilitatea distrugerii sau modificării caracteristicilor utile în activitatea de investigație ori înstrăinarea obiectelor și înscrisurilor, situații care pot apărea odată cu anticiparea importanței obiectelor și înscrisurilor pentru procesul penal de către persoanele în a căror posesie se află sau în perioada de timp care se scurge între momentul în care organul judiciar anunță persoana în cauză despre necesitatea predării obiectelor și înscrisurilor care interesează cercetarea și momentul predării efective.

Se impune a fi îndeplinite o serie de condiții pentru dispunerea ridicării de obiecte și înscrisuri care sunt generale și speciale.

Condiții generale se referă la faptul că obiectele și înscrisurile cerute să constituie mijloace de probă în procesul penal și organul de cercetare penală să adreseze persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află obiectele sau înscrisurile care constituie mijloace de probă, cererea de a le prezenta și preda în mod direct.

În ceea ce privește condițiile speciale, acestea solicită ca atunci când cererea este adresată unităților de poștă sau de transport, este necesar ca acestea să posede sau să aibă posibilitatea intrării în posesia obiectelor și înscrisurilor cerute, iar când cererea de reținere și predare a obiectelor și înscrisurilor se adresează unităților de poștă sau de transport, în cazul în care este solicitată de organul de cercetare penală cererea se face pe baza autorizării instanței de judecată dată la solicitarea procurorului. Excepție de la această condiție, în cazuri urgente și temeinic justificate, cererea trebuie însoțită și de dispoziția scrisă a procurorului, caz în care acesta are obligația de a informa de îndată instanța despre măsura luată.

În cazul dispunerii reținerii și predării corespondenței sau a coletelor trimise de învinuit sau inculpat, adresate acestuia prin intermediul unității de poștă sau de transport, respectând reglementările articolului 99 alineat 1 raportat la articolul 911 alineat 1 din Codul de procedură penală, este necesar ca pe lângă condițiile enunțate anterior să mai fie îndeplinite o serie de condiții, și anume, să existe date și indicii tehnice cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar reținerea și predarea să se impună pentru soluționarea cauzei, adică pentru stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului, care nu pot fi realizate în baza altor probe.

În cazul ridicării silite, se impune ca cererea făcută de organul judiciar să fi fost refuzată de persoana fizică sau persoana juridică căreia i-a fost adusă ori aceasta să tăgăduiască existența și deținerea obiectelor sau înscrisurilor solicitate, caz în care este necesar să existe autorizarea instanței de judecată pentru ridicarea silită sau pentru efectuarea unei percheziției domiciliare.

Așadar, regulile de care trebuie să se țină cont în executarea măsurii de ridicare a obiectelor și înscrisurilor se referă la faptul că ridicarea de obiecte și înscrisuri constituie o obligație pentru organul judiciar, inițiativa acestei activități revine fie organului de cercetare penală sau procurorului, fie instanței de judecată și, ca în cazul percheziției, organul judiciar are obligația de a se legitima în prealabil față de persoana de la care urmează să ridice obiectele și înscrisurile, chiar dacă legea procesual penală nu prevede în mod expres acest fapt. La ridicarea silită a obiectelor și înscrisurilor, fie ca activitate independentă, fie cu ocazia percheziției, organul judiciar asigură prezența persoanelor a căror prezență este obligatorie, persoana de la care se ridică sau la care se efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia un reprezentant un membru de familie sau un vecin cu capacitatea de exercițiu, precum și a martorilor asistenți. Organul judiciar este obligat să se limiteze numai la ridicarea obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită.

Atunci când ridicarea de obiecte și înscrisuri este efectuată într-o unitate publică sau alte persoane juridice, este obligatoriu ca activitățile să fie desfășurate în prezența reprezentantului unității publice sau persoanei juridice respective, martorii asistenți putând face parte din angajații acestora. Când ridicarea silită este realizează prin efectuarea unei percheziții corporale, domiciliare sau la sediul unei persoane juridice, sunt luate în considerare regulile procedurale specifice în cazul percheziției. Dacă persoana predă de bună voie obiectele și înscrisurile, organul judiciar materializează rezultatele activității de ridicare prin întocmirea unei dovezi de ridicare în două exemplare, iar în cazul ridicării silite se întocmăște un proces-verbal respectându-se condițiile de fond și formă ca și în cazul percheziției. Restituirea obiectelor și înscrisurilor se face pe bază de dovadă de predare întocmită în două exemplare, însă numai atunci când restituirea nu pune în dificultate aflarea adevărului în cauză și dacă obiectele și înscrisurile nu sunt supuse confiscării sau nu au legătură cu cauza.

În ceea ce privește desfășurarea propriu-zisă a actului procesual, este necesară prezentarea la domiciliul persoanei fizice ori la locul unde își desfășoară activitatea persoana juridică careposedă obiectele și înscrisurile utile activității judiciare, legitimarea organului judiciar și prezentarea scopului prezenței sale, identificarea persoanelor prezente în locul respectiv, solicitarea predării obiectelor și înscrisurilor ce interesează activitatea judiciară, identificarea, fixarea, ridicarea, ambalarea și luarea măsurilor urgente de conservare, atât a obiectelor și înscrisurilor cât și a urmelor ce pot fi descoperite pe suprafața acestora și întocmirea dovezii sau a procesului verbal din care să reiasă identitatea funcționarilor publici care ridică și a persoanei care predă, precum și date referitoare la elementele caracteristice obiectelor și înscrisurilor ridicate, precum număr, calitate, formă, stare, ambalaje și particularități.

Dacă ridicarea de obiecte și înscrisuri cu ocazia căreia acestea sunt predate de bună voie, nu intervin dificultăți sau obstacole deosebite, însă atunci când organul judiciar este refuzat categoric de către persoana care le deține, ea devine mult mai complicată. Din acest motiv este necesară o bună pregătire care presupune și obținerea de informații pe baza cărora să se poată stabili, cu certitudine, locul în care se află obiectele și înscrisurile de interes. Trebuie acceptat faptul că situația în care este refuzată predarea documentelor solicitate poate fi, doar o situație de excepție, de cele mai multe ori, indiferent de natura și seriozitatea surselor de informații, nu este necesar să fie asumate riscuri care să nu pot fi controlate. Organul judiciar trebuie să ia toate măsurile de prevedere, ca în cazul negăsirii obiectului sau înscrisului a cărui predare a fost refuzată la locul unde se presupune că este depozitat datorită faptului că apare o situație delicată, organele competente fiind obligate să se retragă, să pună sub observație locul respectiv și să se întoarcă, în timpul cel mai scurt, cu o autorizație de percheziție pe baza căreia să poată începe activități de căutare a întregului perimetru. Dincolo de lipsa de profesionalism a unei astfel de abordări, devine evident că persoanele de rea-credință au la dispoziție o ocazie neașteptată pentru a distruge obiectele solicitate sau a scăpa de acestea.

Organul judiciar, în momentul în care are suspiciuni cu privire la buna-credință a persoanelor care dețin obiecte și înscrisuri de interes sau cu privire la atitudinea acestora în relația cu organele judiciare, trebuie demareze demersurile pentru obținerea unei autorizații de percheziție. În practică, se pune problema conduitei care trebuie promovată de către organul judiciar în cazurile în care se descoperă mai mulți proprietari sau mai multe persoane care au în posesie obiecte sau înscrisuri de interes pentru activitatea judiciară, unii acceptând să coopereze, alții refuzând.

Este important să nu se mizeze pe ascendentul dobândit prin cooperarea unor persoane în astfel de cazuri, decât ca excepție, în condițiile speculării unei concurs de împrejurări favorabil. Trebuie observat că această împrejurare devine un potențial conflictual deosebit, existând posibilitatea escaladării, pierderii controlului, caz în care pot apărea probleme legate de securitatea persoanelor, inclusiv cea a funcționarilor publici implicați în activitate, atât pe timpul ridicării obiectelor și înscrisurilor, cât și după finalizarea acesteia, odată cu părăsirea zonei cercetate.

Ca regulă, literatura de specialitate apreciază că trebuie impusă soluția autorizării unei percheziții, soluție care oferă o varietate de posibilități, în plan acțional, organului judiciar și ocrotirea adecvată a cooperării unora dintre persoanele implicate în cauză. Datorită naturii diferite a obiectelor și înscrisurilor care pot interesa activitatea justiției, în practică pot apărea o serie de particularități legate de ridicarea uneia anumitor categorii de obiecte sau înscrisuri, ca și exemplu, în materia înscrisurilor, există cazuri în care se impune ridicarea tuturor exemplarelor cunoscute sau, din contră, există cazuri în care este suficientă copierea unui act.

În ceea ce privește produsele alimentare, băuturile alcoolice, diferite bunuri de larg consum, acestea pot fi ridicate în exemplar unic atunci când concluziile necesare în desfășurarea anchetei țin de examinarea individuală a unei singure probe ori se ridică într-un număr suficient de exemplare astfel încât unul să fie lăsat la dispoziția persoanei interesate într-o eventuală contestare a rezultatelor unor examinări de gen.

Înscrisurile care au caracter secret sunt ridicate și, de regulă, păstrate de către organul de urmărire penală, la dosarul cauzei fiind anexată o copie ce nu dezvăluie, nejustificat, întreg conținutul actului, important fiind că toți cei care iau contact cu actul respectiv sunt obligați să țină secretul profesional.

Obiectele și înscrisurile ridicate se valorifică în interesul cercetării prin intermediul dispunerii și valorificării rezultatelor constatărilor tehnico-științifice sau expertizelor. Există cazuri destul de rare, ca în cazul obiectelor mici și înscrisurilor, când se procedează la anexarea lor la dosarul cauzei, existând riscul pierderii, schimbării sau deteriorării acestora.

Imediat după ce obiectele și înscrisurile ridicate au fost valorificate, este recomandabil să se procedeze la restituirea acestora făcându-se precizarea necesității de a fi păstrate la dispoziția organelor judiciare. Obiectele și înscrisurile pentru care legiuitorul a reglementat un regim special de autorizare a desfășurării diverselor operațiuni cu acestea, sunt predate autorității prevăzute de lege în vederea valorificării sau distrugerii.

Organul de cercetare penală care procedează la ridicarea de obiecte și înscrisuri folosite ca mijloc de probă în procesul penal are datoria de a materializa rezultatul acestei activități procedurale în mod diferențiat, în funcție de situațiile în care a fost realizată.

În cazul în care predarea obiectelor sau înscrisurilor se face de bună voie, organul judiciar consemnează această măsură prin întocmirea unei dovezi în două exemplare, din care un exemplar este înmânat persoanei de la care s-a ridicat obiectele și înscrisurile. Această dovadă trebuie să cuprindă mențiuni referitoare la data și locul întocmirii, calitatea, numele și prenumele celui care procedează la ridicarea obiectelor și înscrisurilor, precum și organul judiciar din care face parte, temeiul legal în baza căruia s-a făcut ridicarea, numele, prenumele, calitatea, iar când este cazul, adresa și ocupația persoanei de la care se ridică obiectele și înscrisurile, descrierea amănunțită a obiectelor și înscrisurilor ridicate în așa fel încât acestea să poată fi recunoscute în orice împrejurare, mențiunea privind numărul de exemplare în care s-a întocmit dovada și repartizarea lor, semnătura de primire a organului judiciar și semnătura celui care a efectuat predarea.

În cazul ridicării obiectelor și înscrisurilor de la unitățile de poștă sau de transport, materializarea activității se face prin întocmirea unui proces-verbal care se încheie tot în două exemplare, din care unul este lăsat la reprezentantul unității respective. Procesul verbal cuprinde data și locul întocmirii, calitatea, numele și prenumele celui care face ridicarea și organul judiciar din care face parte, temeiul legal al ridicării, baza legală a solicitării, unitatea poștală și de transport căreia i s-a cerut reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor, numele și prenumele reprezentantului unității de poștă sau de transport care face predarea, modul de identificare și descrierea obiectului sau corespondenței ridicate, mențiunea că procesul verbal după redactare a fost citit de către reprezentantul unității de poștă sau de transport și observațiile care au fost făcute de către acesta asupra modului în care s-a procedat și cu privire la conținutul procesului verbal, că procesul verbal a fost întocmit în două exemplare, din care un exemplar s-a lăsat reprezentantului unității și semnătura de primire a organului judiciar și semnătura de predare a reprezentantului unității de poștă sau de transport, pe fiecare pagină și la sfârșit.

O mențiune importantă este cea referitoare la coletele, acestea fiind desfăcute pentru identificarea obiectelor din conținut lor, a căror descriere amănunțită este cuprinsă într-un proces-verbal, după care coletul se sigilează.

În cazul ridicării silite a unor obiecte și înscrisuri se întocmește un proces-verbal din care rezultă data și locul întocmirii, calitatea, numele și prenumele celui care execută ridicarea silită și organul judiciar din care face parte, temeiul legal al ridicării, baza legală, când există autorizarea judecătorului sau după caz dispoziția scrisă a procurorului, numele, prenumele, calitatea iar când este cazul, adresa și ocupația persoanei de la care se ridică silit obiectele și înscrisurile, numele, prenumele, vârsta, ocupația și adresa martorilor asistenți, mențiunea că organul judiciar după ce s-a legitimat a adus la cunoștința persoanei în cauză obligațiile ce le are conform legii cu privire la obiectele si înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă și că aceasta a refuzat să le predea în cazul când ridicarea silită se face fără autoritatea instanței de judecată sau a dispoziției scrisă a procurorului, menținerea, când este necesar, a numărului și data de înregistrare a autorizației instanței de judecată sau a dispoziției procurorului, mențiunea că s-a procedat la ridicarea silită a obiectelor și înscrisurilor și descrierea în amănunt a acestora, locul unde s-a descoperit obiectele și înscrisurile, mențiunea că în afară de obiectele și înscrisurile enumerate și descrise în procesul verbal nu s-au ridicat altele, declarațiile pe scurt ale persoanei de la care s-au ridicat silit obiectele și înscrisurile, cu privire la cum justifică posesia, deținerea ori existența lor în locul găsirii, proveniența lor, mențiunea că procesul verbal a fost citit de către persoana de la care s-a ridicat silit obiectele și înscrisurile, dup caz de către cel percheziționat și martorii asistenți și eventualele obiecții ale persoanelor de mai sus, privitor la constatările făcute și mențiunile din procesul verbal, mențiunea că procesul verbal s-a încheiat în două exemplare și modul de repartizare a acestora, precum și semnătura organului judiciar care a executat activitatea de ridicare silită, semnătura martorilor asistenți și a celui de la care s-a ridicat silit obiectele și înscrisurile, pe fiecare pagină și la sfârșit.

În cazul ridicării silite ca urmare a efectuării unei percheziții, procesul verbal va cuprinde în mod obligatoriu, ora începerii și ora terminării, avându-se în vedere regula specială conform căreia, perceziția se efectuează doar în intervalul orar 06.00-20.00, prin excepție putând continua după ora 20.00. Ridicarea silită, ca act de sine stătător, poate fi efectuată la orice oră din zi și din noapte, însă în practica judiciară este recomandat a se efectua pe timp de zi și, numai dacă situația impune cu necesitate, să se realizeze și pe timp de noapte.

Trebuie specificat faptul că atunci când ridicarea silită se efectuează cu ocazia executării unei percheziții domiciliare, se întocmește proces-verbal de percheziție domiciliară.

Ridicarea silită sau percheziția care este efectuată după ce persoanei i-au fost cerute anumite obiecte sau înscrisuri bine individualizate prezintă un dezavantaj prin prisma faptului că în cazul în care organul de cercetare penală nu este pregătit pentru o astfel de împrejurare, acesta trebuie să ceară încuviințarea procurorului pentru aprobarea efectuării actelor menționate, timp în care persoana respectivă are posibilitatea de a distruge, ascunde sau încredința altei persoane obiectele sau înscrisurile solicitate. Din această cauză se impune ca, în cadrul pregătirii acestei măsuri procedurale, să fie avută în vedere și o astfel de posibilitate, fiind luate toate măsurile corespunzătoare pentru evitarea incidentelor, adică obținerea unei autorizații de ridicare silită sau de percheziție de la procuror.

O procedură aparte este întâlnită în cazul apariției necesității reținerii și predării corespondenței, caz în care organul de cercetare penală, având încuviințarea procurorului sau a instanței de judecată, dacă interesul urmăririi penale sau al judecății o cere, poate dispune ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să predea corespondența, obiectele trimise de învinuit sau inculpat sau adresate acestuia fie direct, fie indirect.

CAPITOLUL 11: PROCEDURA TACTICĂ CRIMINALISTICĂ APLICABILĂ ÎN CAZUL PERCHEZIȚIEI

Secțiunea 1: Considerații procedurale privind percheziția

Declarația Universală a Drepturilor Omului consacră în conținutul articolului 12 inviolabilitatea persoanei și a domiciliului acesteia, stabilind că nimeni nu este fi supus imixtiunilor arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, la domiciliul său ori în corespondență nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.

Constituția României statuează în cuprinsul articolului 23 alineat 1 faptul că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar textul articolului 27 alineat 1 prevede inviolabilitatea domiciliului și reședinței persoanei.

Totodată, legea fundamentală instituie și unele excepții precizând în mod expres în articolul 23 alineat 2 faptul că percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura legală, iar articolul 27 alineat 3 prevede că percheziția este dispusă de judecător și se efectuează în condițiile și formele stabilite de lege.

În aceeași ordine de idei, Codul de procedură penală reglementează instituția percheziției în capitolul II intitulat „Mijloacele de probă”, Secțiunea VIII, mai precis în conținutul articolelor 100-108 și, respectiv, articolul 111, fără a defini percheziția, motiv pentru care sarcina enunțării unei astfel de definiții revine literaturii de specialitate.

Noul cod de procedură penală reglemntează percheziția în cuprinsul Capitolului VI, în textul articolelor 156-168. Ca și reglementarea actuală, nici viitoarea lege în materie nu oferă o definiție a acestei activități, lăsând-o la latitudinea autorilor în materie procesual penală.

Cuvântul percheziție provine din limba latină, „perquiro” care înseamnă a căuta, a cerceta cu îngrijire, pretutindeni, desemnând o activitate deosebit de importantă în cadrul instrucției penale. Unii autori opinează că perchezițiile sunt acele cercetări materiale, efectuabile coercitiv, îngăduite prin excepțiile de la garanțiile normale ale libertății individuale, în scopul de a asigura procesului lucruri care pot servi ca probă sau de a aresta pe inculpatul sau pe altă persoană suspectată de infracțiune sau evadată. Fiind o definiție destul de complexă, ea cuprinde într-un mod succint esența activității pe care o presupune percheziția, actorii și urmările, respectiv rezultatele produse sau urmărite.

Alți specialiști au definit percheziția judiciară ca fiind acel act procedural destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă urme ale unei infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie că sunt cunoscute, fie necunoscute organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului. Percheziția aparține procedeelor de investigație, activității de strângere a mijloacelor de probă cunoscute și de descoperire a altor mijloace de probă.

Prin urmare, percheziția reprezintă activitatea procedurală prin care se caută si se ridică, din anumite locuri sau din posesia anumitor persoane, obiecte ce prezintă urme ale infracțiunii sau care pot servi la aflarea adevărului într-o cauză penală. Percheziția, ca activitate procedurală, este foarte importantă întrucât, cu ajutorul ei, sunt obținute nu doar bunuri sau obiecte a căror deținere nu este recunoscută de către persoana percheziționată, dar pot fi strânse și noi probe, găsite pe parcursul desfășurării percheziției.

Este important să fie făcută diferența dintre percheziția judiciară și ridicarea de obiecte și înscrisuri, respectiv cercetarea la fața locului, datorită faptului că, sub aceste aspecte, există o serie de trăsături comune. Actul procedural al ridicării de obiecte sau înscrisuri este o activitate care este deosebită de percheziție prin aceea că presupune cunoașterea atât a înscrisurilor sau a obiectelor care au legătură cu cauza cercetată, cât și a locului unde se găsesc acestea, în timp ce cercetarea la fața locului se regăsește sub aspectul sferei de acțiune și al scopului urmărit. Limitele locului săvârșirii faptei sunt date de extinderea suprafeței care păstrează urmele infracțiunii, pe când limitele locului percheziționat sunt determinate de folosința exclusivă a anumitei persoane.

Referitor la cadrul și limitele efectuării percheziției, legea fundamentală prevede în articolul 23 alineat 2 faptul că percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege. În acest sens, doctrina internațională a afirmat că percheziția judiciară este destinată descoperirii și căutării de probe, și nu pentru a constata în flagrant săvârșirea unor infracțiuni, ea efectuându-se de cele mai multe ori, după ce faptele infracționale au fost comise.

Un rol foarte important în vederea înfăptuirii justiției îl are cooperarea internațională a organelor judiciare, activitate desfășurată în conformitate cu Legea 302/2004 care prevede posibilitatea efectuării perchezițiilor și a ridicării de obiecte și înscrisuri de către organele judiciare din alte state decât cel în care se desfășoară procesul penal, prin intermediul comisiei rogatorii internaționale.

Efectuarea percheziției capătă o importanță decisivă pe parcursul investigațiilor judiciare, prin intermediul său fiind asigurate strângerea mijloacelor de probă a căror existență este cunoscută, dar și a unor noi mijloace de probă necesare soluționării cauzelor penale. De regulă, prin efectuarea acestei activități organele judiciare urmăresc descoperirea urmelor și obiectelor care prezintă interes în stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, identificarea infractorului, asigurarea reparării prejudiciului material, descoperirea celor ce se sustrag de la urmărire, judecată, cadavrelor și persoanelor dispărute. Cea mai complicată activitate în cazul percheziției judiciare o reprezintă descoperirea obiectelor de dimensiuni reduse, a drogurilor, a sumelor de bani și a actelor, bunuri ce pot fi ascunse în cele mai diferite locuri. Tehnica percheziției este simplificată ori de câte ori de câte ori se efectuează cu scopul descoperirii unor obiecte voluminoase. Cu toate acestea, în toate cazurile percheziția judiciară trebuie efectuată în mod planificat și minuțios.

Practica judiciară confirmă importanța percheziției, afirmând că această este de necontestat, fără rezultatele ei, în multe cauze penale, probațiunea s-ar afla în dificultate, făptuitorii putând rămâne neidentificați, iar extinderea cercetărilor cu privire la alte fapte și alți făptuitori ar rămâne fără obiect.

Importanța acestei activități este subliniată și de faptul că legea îngăduie, în interesul major al înfăptuirii justiției, să se folosească constrângerea reală sau personală punându-se în discuție manifestarea plenară a unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei – de exemplu, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate, inviolabilitatea secretului corespondenței.

La nivel constituțional se face referire la percheziție prin prisma inviolabilității domiciliului. În condițiile în care domiciliul sau reședința sunt inviolabile, nimeni neputând pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reședința unei alte persoane fără acordul acesteia, percheziția este dispusă doar de către judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege, cele din timpul nopții fiind interzise, afară de cazul infracțiunilor flagrante.

Cadrul procesual penal privind percheziția este dat de articolele 100-111 din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit prevederilor articolului 100 Cod procedură penală, organul de cercetare penală poate dispune efectuarea unei percheziții atunci când o persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect ori înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora. De asemenea, ea poate fi dispusă ori de câte ori este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor.

Noul Cod de procedură penală prevede că prescheziția se dispune atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni sau la deținerea unor obiecte sau înscrisuri care fac obiectul unei infracțiuni.

Percheziția poate fi domiciliară sau corporală. Percheziția domiciliară se efectuează, de regulă, doar pe baza autorizației procurorului, exceptând situațiile în care persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziția consimte în scris la aceasta, precum și în cazul infracțiunilor flagrante. În cursul judecății, instanța poate dispune efectuarea percheziției numai cu ocazia unei cercetări locale. Timpul în care se efectuează percheziția domiciliare, precum și a ridicării de obiecte și înscrisuri de către organele de cercetate penală este între orele 6.00- 20.00, în alt interval orar putându-s efectua numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează a se efectua într-un spațiu public. Percheziția care a început în intervalul orar 6.00-20.00, poate continua și în cursul nopții. Procurorul, dar și organele de cercetare, pot efectua percheziții domiciliară și în timpul nopții, în condițiile anume stabilite prin lege.

Cu toate că, de cele mai multe ori, clasificarea perchezițiilor din punct de vedere al legii procesual penale, se face în percheziții domiciliare și percheziții corporale, privite prin prisma anumitor particularități tactice de efectuare, perchezițiile domiciliare și corporale pot fi împărțite în mai multe categorii.

În funcție de natura locului în care este efectuată percheziția, aceasta se împarte în percheziția locurilor deschise și cea a locurilor închise sau a spațiilor locuite fie de o familie, fie în folosință comună. După numărul de persoane la care urmează să se facă percheziția, ea poate fi individuală sau de grup, situație întâlnită frecvent în cazul participației.

Perchezițiile mai pot fi clasificate în primare sau repetate, ultima variantă fiind specifică împrejurărilor în care rezultatele primei percheziții sunt negative sau condițiile de efectuare au fost improprii, situație întâlnită în cazul percheziției locurilor deschise, efectuată în condiții meteorologice nefavorabile.

Această clasificare a percheziției interesează sub raport tactico-criminalistic, celelalte prevederi legale rămânând aceleași, aplicându-se strict, indiferent de categoria tactică a percheziției efectuate. Prin efectuarea de percheziții, în raport de natura și specificul cauzei, este asigurată realizarea scopurilor percheziției care se referă la descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conțin sau poartă urmele desfășurării de activități ilicite, descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au servit sau au fost destinate să servească la desfășurarea activității ilicite, identificarea și ridicarea de obiecte, valori sau înscrisuri rezultate în urma desfășurării de activități ilicite, identificarea de obiecte sau valori obținute prin valorificarea rezultatelor desfășurării de activități ilicite, descoperirea de obiecte sau înscrisuri deținute ilegal, cu privire la care legiuitorul a instituit un regim special, de autorizare a operațiunilor ce pot fi desfășurate cu acestea, descoperirea de cadavre, fragmente de cadavre sau schelete ori fragmente de schelete, descoperirea de persoane de persoane ce se ascund pentru a evita de răspunderea penală, sunt anunțate ca dispărute, sunt exploatate sau traficate și identificarea de bunuri mobile sau imobile ce ar putea fi folosite în vederea indisponibilizării pentru repararea prejudiciului cauzat prin desfășurarea activității ilicite și exploatarea rezultatelor acesteia.

Un alt element important în desfășurarea percheziției îl are dimensiunea psihologică a procedurii propriu-zise, în special datorită particularităților care trebuie avute în vedere de către organele judiciare, datorită faptului că psihologia persoanei percheziționate pune la îndemână o serie de elemente semnificative pentru orientarea cercetării, iar dacă acestea sunt valorificate în mod corespunzător, pot contribui la reușita activității.

Astfel, în momentul efectuării percheziției, persoanele implicate în cauză sunt cuprinse de stări emoționale specifice unui asemenea episod. Tensiunea psihică este cu atât mai pronunțată cu cât obiectele sau înscrisurile căutate se află în domiciliul sau asupra persoanelor percheziționate, atingând limita superioară pe măsură ce organul judiciar se apropie de locul în care acestea se află.

Indiferent de gradul de cultură, poziție socială, profesie etc, pentru orice persoană, efectuarea unei percheziții la domiciliul său îi provoacă o stare emoțională deosebită datorită faptului că percheziția în sine este un eveniment deosebit. Această stare o traversează chiar și persoanele recidiviste, care nu sunt pentru prima dată percheziționate. Tensiunea psihică crește atunci când persoana deține în locul percheziționat bunuri provenite din comiterea de infracțiuni, valori sau obiecte a căror deținere nu este legală. În asemenea situații, tensiunea interioară prin care trece persoana poate fi exteriorizată prin manifestări somato-viscerale care pot fi observate de organul care efectuează percheziția, fiind evidentă prin dereglarea respirației și a vorbirii, răgușirea însoțită de scăderea salivației, mișcarea neregulată a „mărului lui Adam”, modificarea activității cardio-vasculare manifestată prin congestionarea feței sau prin paloare, crisparea, schimbarea expresiei normale a feței, efectuarea de mișcări sau gesturi nefirești, amabilitate excesivă și modificarea timpului de latență, individul răspunzând cu întârziere iar alteori precipitat la întrebările care au o încărcătură afectogenă.

Așadar, principalele manifestări determinate de stările de tensiune psihică sesizabile în mod direct de către organul judiciar sunt dereglarea respirației și a emisiei vocale, răgușeala însoțită de scăderea salivației, crisparea, schimbarea expresiei normale a feței, efectuarea de mișcări, de gesturi sau acțiuni nefirești, modificarea timpului de latență, persoanele răspunzând cu întârziere, iar alteori precipitat la întrebările care au încărcătură afectogenă etc.

Un argument bun în sprijinirea necesității observării permanente a persoanei percheziționate este și acela conform căruia comportamentul unui individ, reprezintă, în fond, o formă de comunicare nonverbală prin mimică, gestică sau fondul sonor al vorbirii.

Secțiunea 2: Activități desfășurate pentru pregătirea percheziției

În vederea pregătirii percheziției, este necesar ca organul de cercetare peală să dispună de suficiente referințe referitoare la obiectele, valorile sau actele căutate, persoanele urmărite precum și locul în care acestea se află. Vorbind din punct de vedere tactic, trebuie pregătit și întocmit anterior un plan de desfășurare, efectuarea percheziției fiind indicată a se face dimineața. Pentru ca eficiența acestei activități să fie o reușită, percheziția trebuie ținută în secret până la momentul efectuării, pentru ca persoanele care urmează a fi percheziționate să nu fie prevenite, în caz contrar fiind posibil ca ceea ce face obiectul activității să dispară și eficiența acesteia să fie compromisă.

Succesul unei percheziții depinde, în mare măsură, de modul în care este pregătită. Astfel, pentru a obține rezultatele dorite, percheziția trebuie pregătită cu minuțiozitate, acordându-se atenția cuvenită tuturor împrejurărilor ce ar putea afecta desfășurarea percheziției în cele mai bune condiții. Foarte esențial ca de fiecare dată să se ia în considerare natura faptei cercetate, caracteristicile obiectelor căutate, manifestările așteptate a persoanelor la domiciliul cărora urmează să se desfășoare percheziția, caracteristicile locului care urmează a fi percheziționat, intervalul de timp în care se va desfășura, participanții, mijloacele tehnice necesare, momentul începerii percheziției și modalitățile de pătrundere în locuința percheziționatului.

Desfășurarea percheziției trebuie realizată în așa fel încât să fie respectate drepturile și respectul dreptul la viața intimă, pudoare, motiv pentru care sunt angrenate persoane de același sex cu persoana percheziționată. Organele desemnate a efectua percheziția nu au dreptul de a face aprecieri sau considerații referitoare la persoana percheziționată, la obiectele sale de îmbrăcăminte sau la alte aspecte, iar ținuta acestora trebuie să fie sobră. Pentru a fi prevenite unor eventuale violențe din partea persoanei percheziționate, aceasta trebuie așezată într-o poziție cât mai incomodă, în așa fel încât poziția corpului să aibă o înclinație oblică, iar picioarele trebuie depărtate. În situația în care percheziția este efectuată într-un loc deschis și în preajma nu sunt obiecte de care să se sprijine, se va cere persoanei să stea în genunchi cu mâinile ridicate.

Pregătirea percheziției presupune efectuarea a cinci etape. Prima etapă este stabilirea scopului percheziției, adică cunoașterea obiectelor care sunt vizate prin efectuarea percheziției, natura, forma și dimensiunile acestora, prezentând importanță în raport cu datele referitoare la bunurile și valorile căutate, precum și cu posibilitățile de ascundere, fiind stabilite astfel locurile de examinat, metodele specifice de căutare și mijloacele tehnice adecvate.

În formarea imaginii referitoare la obiectele căutate, organul judiciar este obligat ia în considerare, pe cât posibil, caracteristicile lor generale, formă, dimensiune sau structură, valoare și, mai ales, posibilitatea de ascundere, distrugere, fragmentare etc. Există, însă, și împrejurări în care obiectele căutate nu sunt cunoscute cu exactitate, cum este cazul traficului de stupefiante, în care anchetatorul nu se poate aștepta să descopere doar droguri, ci și arme, documente false etc.

Oportunitatea percheziției apare în momentul în care există presupuneri întemeiate că, într-un anumit loc sau asupra unei anumite persoane, se vor găsi obiecte care au legătură cu faptele sau împrejurările cauzei cercetate. Neglijarea acestui aspect are, de multe ori consecințe grave, percheziția efectuată la fără o studiere prealabilă putând pune în gardă pe cei implicați în săvârșirea infracțiunii. Totodată, percheziția nejustificată poate fi interpretată ca o încălcare a drepturilor constituționale, devenind o încălcare a libertăților și drepturilor omului.

A doua etapă este cunoașterea unor date cu privire la cel perchiziționat, adică trebuie cunoscute elementele de bază, ca cetățenia, naționalitatea, temperamentul, starea de sănătate, pregătirea și profesia, ocupația, locul de muncă, cunoștințele pe care le posedă în domeniul altor meserii, preocupări extraprofesionale, relațiile la locul de muncă și în afara acestuia. Aceste informații sunt completate cu date referitoare la componența familiei, raporturile percheziționatului și a familiei cu alte persoane etc. În general, această etapă vizează dispunerea locului, caracteristicile de construcție sau topografice, destinația sa, persoanele care locuiesc sau au acces în spațiul percheziției, cunoașterea specificând dacă locul percheziției este închis sau deschis.

În cazul locurilor închise, organele judiciare sunt interesate de adresa exactă, particularitățile de construcție, dispunerea și destinația încăperilor, dependințelor, eventualele modificări sau amenajări făcute pe parcurs de locatari, amplasamentul ușilor, ferestrelor, posibilitățile de intrare sau de ieșire, altele decât cele obișnuite, persoanele care domiciliază sau locuiesc temporar la adresa respectivă, vizitatorii frecvenți, vecinii, numărul de telefon și altele. În cazul unei posibile percheziții în magazii, pivnițe, garaje etc., se impune de asemenea cunoașterea amănunțită a acestora.

În cazul locurilor deschise, interesează dispunerea, suprafața, particularitățile topografice ale solului și vegetației, construcțiile aflate pe acest loc, destinația și caracteristicile lor interioare, drumurile și căile de acces, modalitatea de delimitare, locurile cu care se învecinează, persoanele cărora le aparțin ș.a. Informații similare celor referitoare la locurile închise sau deschise, trebuie obținute și în cazul efectuării unor percheziții la sediile unor persoane juridice, agenți economici, unități comerciale, de deservire sau firme cu diferite domenii de activitate.

Pentru obținerea datelor necesare cunoașterii locurilor care urmează a fi percheziționate, se acționează cu maximă discreție, fiind evitată alertarea persoanelor vizate, apelându-se la sprijinul altor organe abilitate în limitele legii.

A treia etapă este cunoașterea datelor referitoare la locul în care urmează a se efectua percheziția. Având în vedere locurile în care este desfășurată percheziția, trebuie stabilite adresa la care se află locuința percheziționatului, caracteristicile de construcție ale clădirii, planul exterior și interior al locuinței perchiziționatului, compunerea locuinței, topografia acesteia; spațiile folosite în comun și în exclusivitate, căile de acces în locuință și existența ori lipsa postului telefonic etc.

De cele mai multe ori cunoașterea implică aspecte referitoare la personalitatea, gradul de cultură, profesia și funcția exercitată a percheziționatului, viața de familie, raporturile cu vecinii, relațiile pe care le întreține cu diverse alte persoane, îndeosebi prietenii mai apropiați, pasiunile, muncile din gospodărie pe care se pricepe să le facă, alte activități pe care le desfășoară în calitate de amatori, fără ca aceasta să fie privită ca o imixtiune în viața intimă a persoanei.

De asemenea, sunt adunate informții cu privire la persoanele care locuiesc cu cel care urmează a fi percheziționat, indiferent de faptul dacă sunt membri de familie sau chiriași, precum și rudele cu care întreține relații strânse și pe care le frecventează, fapt ce se impune cu atât mai mult în ipoteza existenței unor presupuneri întemeiate că obiectele căutate ar putea fi ascunse la rudele sau prietenii mai apropiați.

O altă etapă este stabilirea participanților la percheziție, asigurarea mijloacelor tehnice necesare, alegerea momentului începerii percheziției și a modalităților de pătrundere în locuința perchiziționatului. Astfel, numărul participanților la percheziție poate fi diferit, de la caz la caz, în funcție de scopul și locul desfășurării acesteia, dar și de persoana la care se efectuează. În general la percheziție participă în mod obligatoriu, organul de urmărire penală, martorii asistenți, persoana perchiziționată sau reprezentantul său și specialiști în diferite domenii de activitate, dacă se impune acest lucru. Determinarea momentului efectuării percheziției are o semnificație deosebită pentru reușita acestui act procedural, datorită faptului că, prin specificul său, percheziția este un act cu caracter inopinat care trebuie efectuat, de regulă, cu maximă operativitate.

Urgența efectuării percheziției nu elimină pregătirea sa, fiind exceptate situațiile de genul infracțiunilor flagrante, în care autorul este urmărit până la domiciliul sau locul în care încearcă să se ascundă ori să dosească corpurile delicte. În ipoteza anumitor infracțiuni, ca de exemplu, luarea de mită sau specula, percheziția este efectuată de îndată, practic ea reprezentând principalul mijloc pentru obținerea probelor.

Există și situații în care percheziția este amânată din motive tactice, cu toate că se dețin date sigure cu privire la existența obiectelor și chiar a locului de ascundere, însă, descoperirea lor, prin natura împrejurărilor, este foarte dificilă. Această amânare are rolul de a liniști persoana suspectă, de a-i da impresia că nu va mai fi percheziționată și, astfel, ea este determinată să renunțe la ascunderea obiectelor, mai ales dacă are nevoie de ele sau încearcă să obțină un profit de pe urma acestora. În concluzie, alegerea momentului propice percheziției se face în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, de necesitatea efectuării ei în mod inopinat și operativ, dar în condiții care să asigure descoperirea obiectelor sau mijloacelor materiale de probă pe care anchetatorul se așteaptă să le descopere.

Pentru atingerea scopului percheziției este imperios ca echipa să fie dotată cu mijloace tehnice necesare unei bune desfășurări a activității. În situații speciale, când percheziția urmează a se efectua simultan sau în imobile situate în zone rău famate, pregătirea acestei activității impune o atenție deosebită, iar numărul persoanelor care alcătuiesc echipa de cercetare este mult mai mare.

În ceea ce privește pregătirea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziției, se apelează, de regulă, la aceleași mijloace tehnico-științifice folosite ca în cercetarea la fața locului, majoritatea dintre ele regăsindu-se în trusele criminalistice universale sau în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile. În primul rând, sunt necesare surse de iluminare, lămpi cu radiații infraroșii și ultraviolete, rulete pentru măsurarea dimensiunilor, truse de chei pentru deschiderea ușilor, a obiectelor de mobilier, precum și alte unelte care ajută la căutarea obietelor. În al doilea rând, pentru descoperirea obiectelor ascunse sunt necesare sonde metalice, stetoscoape, sonde electronomagnetice sau magneți puternici, utilizați în scoaterea obiectelor metalice din fântâni, ape curgătoare, bălți, latrine etc. în practică se apelează la diferite tipuri de detectoare, cum este cazul celor de metale, de cadavre sau detectoarele cu ultraviolete. Dacă situația o impune, se poate apela la aparate portabile, folosite în examinarea interiorului unor corpuri sau la examinare cu ajutorul radiațiilor gamma în cazul în care există indicii că obiectele au fost ascunse în elemente de construcții din cărămidă sau ciment.

De sigur că în cadrul mijloacelor tehnice, este inclusă și aparatura de fotografiat, filmare și înregistrare videomagnetică, necesară în fixarea rezultatelor percheziției, a obiectelor și a locurilor sau ascunzătorilor în care acestea au fost descoperite.

Organul judiciar care efectuează și conduce percheziția, în funcție de gradul de dificultate al acesteia, de mărimea locurilor sau terenurilor percheziționate, trebui să alcătuiască o echipă dintr-un număr suficient de persoane pentru căutarea obiectelor sau înscrisurilor, precum și pentru asigurarea pazei locului percheziționat, persoane care de regulă sunt polițiști. Aceștia sunt informați cu privire la scopul percheziției, particularitățile locului, fiind stbilite sarcini precise.

În cazul în care natura cauzei o impune, în echipă sunt incluși specialiști din diverse domenii și reprezentanți ai organizațiilor de stat, atunci când percheziția este efectuată la sediile instituțiilor sau întreprinderilor. Prezența acestor specialiști la efectuarea percheziției este deseori necesară, inclusiv în cazul perchezițiilor domiciliare, datorită faptului că au capacitatea să sesizeze modificările destinate amenajării de ascunzători în ziduri, parchet, mobilă, tocuri de uși sau ferestre, în băi etc.

În ipoteza în care căutările au ca scop descoperirea de obiecte sau înscrisuri considerate secrete de stat, dar și a percheziționării unor locuri supuse unui regim special, magistratul trebuie să aibă în vedere includerea în echipa de percheziție numai a persoanelor care au acces în astfel de locuri, la datele secrete, angajându-se să nu divulge datele care nu au legătură cu fapta investigată.

Potrivit prevederilor articolului 104 Cod procedură penală, percheziția este efectuată în prezența martori asistenți, selecționați dintre persoanele care nu au nici o legătură cu cei implicați în săvârșirea infracțiunii și nici un interes în cauză. Este contraindicat a se proceda la alegerea martorilor asistenți dintre persoanele care se află întâmplător la fața locului, în special datorită faptului că acestea pot fi complici ai autorului infracțiunii. Aceeași rezervă trebuie manifestată și în cazul vecinilor care, deși par neinteresați în cauză, pot manifesta simpatie sau antipatie față de cel percheziționat. Referitor la acest aspect, literatura de specialitate prezintă o speță în care alegerea martorilor asistenți s-a făcut în grabă dintre persoanele întâlnite în apropierea locului, aceștia fiind complici ai infractorului care, în momentul descoperirii obiectelor de valoare furate, au imobilizat organul de urmărire penală care efectua percheziția, dispărând apoi cu bijuteriile și banii furați.

La percheziție trebuie adusă și persoana la care se efectuează percheziția, chiar dacă este reținută sau arestată. În cazul în care acest lucru este imposibil, percheziția domiciliară, ca și ridicarea de obiecte sau înscrisuri se face în prezența unui reprezentant sau a unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, a unui vecin cu capacitate de exercițiu. În prezent la efectuarea percheziției este admisă și prezența apărătorului ales de învinuit sau inculpat.

O altă atribuție a organului judiciar o reprezintă planificarea intervalelor orare în care se desfășoare percheziția și modalitățile de blocare și pătrundere în locul de percheziționat. În ceea ce privește acestă activitate, ea trebuie desfășurată prin observarea a două aspecte. Pe de o parte, considerentele de natură administrativă legate de prezența personalului la serviciu în perioada considerată optimă pentru desfășurarea percheziției, posibilitatea amânării altor activități planificate, existența și funcționalitatea elementelor de logistică, acordul și posibilitatea participării anumitor specialiști etc. Totodată, trebuie luat în considerare efectuarea și analizarea rezultatelor analizei de risc, nefiind omise riscurile ce privesc bunurile și persoanele implicate care privesc existența, funcționalitatea, integritatea bunurilor din dotarea echipei de percheziție, bunurile din proprietatea diferitelor persoane fizice și juridice care se găsesc în zonă, bunurile care pot fi folosite în cercetarea penală ca mijloace materiale de probă, persoanele care formează echipa de percheziție, persoanelor care se află în zonă, persoanelor care se găsesc în domiciliul de percheziționat și persoanele percheziționate.

În altă ordine de idei, alegerea perioade pentru desfășurarea perchezițieitrebuie luat în considerare faptul că, prin specificul său, această activitate are caracter inopinat, trebuind efectuată, de regulă, cu maximă operativitate.

Ca și excepție, poate fi acceptată ideea că percheziția poate fi amânată din considerente de ordin tactic. Astfel, în ciuda faptului că există certitudinea existenței la domiciliul unei persoane suspecte obiecte și înscrisuri care probează aspecte legate de modul în care a fost pregătită și desfășurată activitatea ilicită, identitatea persoanelor implicate și rolul asumat de fiecare, prin natura împrejurărilor, descoperirea acestora este dificilă implicând riscuri importante. În acest caz amânarea desfășurării percheziției poate avea ca rezultat liniștirea persoanei care urmează a fi percheziționată, dezvoltarea ideii că organele competente explorează alte piste sau că s-a renunțat la urmărirea ei, situație ce poate provoca persoanei în cauză renunțarea la a ascunde obiectele și înscrisurile de interes pentru investigație, facându-l să comită greșeli sau să contacteze anumite persoane în vederea valorificării bunurilor obținute prin desfășurarea activității ilicite, mutarea în altă locație într-o ascunzătoare considerată mai sigură sau, chiar, folosirea bunurilor respective pentru diferite alte scopuri.

Planificarea reperelor orare între care trebuie să se desfășoare percheziția nu are ca obiect limitele de timp între care, efectiv, poate fi desfășurată percheziția datorită faptului că acestea sunt precizate de către legiuitor în mod expres, ci are rolul de a stabili interval de timp care permite maximul de eficiență și de oportunitate care să ducă la descoperirea cât mai multor probe și mijloace materiale de probă cu cheltuieli de personal și logistică cât mai mici și cu un control rezonabil al riscurilor.

Este foarte important luarea în calcul a necesității asigurării elementului surpriză, a caracterului inopinat al percheziției, necesitatea efectuării neîntârziate și existența acelor împrejurări care nu favorizează escaladarea conflictului firesc între anchetatori și persoanele vinovate.

Percheziția domiciliară sau la locul de muncă al perdoanei perchiziționate se efectuează în baza autorizației procurorului. Această autorizație se obține în urma solicitării scrise a organului de cercetare penală și a examinării materialelor cauzei. Cu excepția constatării în flagrant a infracțiunilor, percheziția se efectuează în baza autorizației procurorului. Există și posibilitatea ca organele de cercetare penală să ceară în scris consimțământul persoanei care urmează a fi percheziționată pentru a fi evitate evenimente care împiedică realizarea scopului propus prin efectuarea activității .

Evoluțiile legislative impune, indiferent de natura percheziției, să se parcurgă cu rigurozitate procedura prescrisă, important fiind ca, de fiecare dată, organele judiciare să aibă o abordare anticipativă și să evalueze posibilitățile de acțiune pe parcursul derulării procesului penal ale avocaților apărării, cunoscut fiind faptul că nulitatea absolută a unui act procedural poate avea efecte negative asupra probațiunii.

Indiferent de modul în care evoluează procedura dispunerii perchezițiilor trebuie să se asigure realizarea elementului surpriză și a caracterul inopinat al percheziției, eliminarea sau, cel puțin, reducerea riscului distrugerii, înstrăinării ori dispariției bunurilor, înscrisurilor sau valorilor de interes pentru anchetă înainte de declanșarea percheziției, evitarea provocării de suspiciuni, punerii „în gardă” a persoanelor implicate în cauza respectivă și perspectiva ca perchezițiile la aceste persoane, chiar declanșate simultan, să se soldeze cu rezultate negative și dreptul organelor judiciare de a pătrunde în mod forțat și a căuta în locuința sau încăperile în care se crede că s-ar afla obiectele, valorile sau înscrisurile de interes pentru anchetă Atunci când trebuie percheziționate și spațiile folosite în comun cu alte persoane ori sistemele informatice, acest lucru trebuie să fie solicitat și inclus în procedura legală parcursă.

Nu trebuie omis faptul că perchezițiile în timpul nopții, în afara situațiilor când se constată desfășurarea unor activități ilicite în flagrant, sunt interzise. Starea de flagranță oferă dreptul organelor judiciare să efectueze percheziții fără nici un fel de încuviințare.

O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu membrii echipei. Astfel, după parcurgerea etapelor pregătitoare este necesară informarea participanților la percheziție, în cele mai mici detalii, în așa fel încât aceștia să fie motivați, să înțeleagă rațiunea care a determinat desfășurarea percheziției în condițiile date, să acționeze în cunoștință de cauză și să înlăture factorii perturbatori ce pot afecta nivelul de concentrare.

Secțiunea 3: Tactica desfășurării percheziției

Sub aspect terminologic, este necesar a fi făcută distincția între perchezițiile cu caracter judiciar care intră sub incidența Codului de procedură penală și activitățile extrajudiciare supuse anumitor reglementări speciale, cum este cazul percheziției vamale, percheziției antiteroriste, percheziționarea pentru dezarmarea unui infractor periculos ori percheziția corporală obligatorie la primirea în arest a reținuților, arestaților preventiv sau condamnaților.

Potrivit dispozițiilor articolului 100 alineat 6 din Codul de procedură penală, pentru solicitarea emiterii unei autorizații de percheziție, este necesară începerea urmăririi penale. Cerința legală de a situa, din punct de vedere procedural, percheziția în cadrul procesului penal, este justificată, efectuarea acesteia vizând unul dintre drepturile fundamentale ale omului, și anume inviolabilitatea domiciliului sau a persoanei, autorizarea sa neputând fi situată în afara procesului penal. Pentru începerea urmăririi penale este necesar să existe un minim de date cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, procedura începerii urmăririi penale fiind, în general, simplă și sumară și nu reprezintă un obstacol pentru realizarea operativă a unei percheziții domiciliare.

În opinia practicienilor, de la momentul comiterii unei infracțiuni și până la finalizarea actelor premergătoare pentru începerea urmăririi penale, precum și până la data obținerii mandatului de percheziție, se scurge o perioadă mare de timp, fapt care duce, de cele mai multe ori, la pierderea momentului operativ, propice efectuării percheziției. Mai mult decât atât, în acest interval de timp, probele pot dispărea sau pot fi distruse. De asemenea, există posibilitatea ca făptuitorul să ia cunoștință, prin intermediul celorlalte persoane implicate în procesul penal, de activitățile desfășurate de organele judiciare, fapt care îl poate determina să ascundă, să înstrăineze ori să distrugă mijloacele de probă necesare soluționării cauzei.

O altă situație semnalată în practică face referire la distincția pe care unele instanțe o fac între începerea urmăririi penale in rem și in personam. Există în practica judiciară solicitări de autorizare a unor percheziții respinse de către instanțele de judecată cu motivarea că urmărirea penală nu a fost începută in personam sau că nu vizează persoana care urmează a fi percheziționată.

Efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri presupune pătrunderea organului judiciar în domiciliul sau reședința persoanei fizice sau persoanei juridice. Trebuie menționat că nu trebuie confundată pătrunderea în domiciliul persoanei pentru efectuarea actului de urmărire penală în sine datorită faptului că pătrunderea înseamnă, pur și simplu, o intrare într-un spațiul legal, deținut de o persoană fizică sau juridică, putând avea diferite scopuri. Percheziția reprezintă actul de urmărire penală care se execută și urmează pătrunderii pe baza autorizației emisă de magistrat.

În cazul persoanelor fizice, se poate pătrunde în domiciliul sau reședința, atât pe cale convențională, cu consimțământul persoanei percheziționate, cât și forțată, atunci când nu organele competente nu au obținut acest consmțământ. Pătrunderea convențională se realizează fie la solicitarea persoanei respective, fie cu consimțământul acesteia, atunci când se solicită luarea de către organele judiciare a unor măsuri de constatare și sancționare faptelor prin care sunt încălcate normele de conviețuire socială, ordinea și liniștea publică ori pentru executarea unor sarcini de serviciu, în timp ce pătrunderea forțată se realizează în cazul efectuării perchezițiilor, a ridicării silite de obiecte și înscrisuri, dar numai după obținerea autorizației emise de judecător.

Modul de reglementare a pătrunderii în domiciliul sau reședința persoanei fizice sau juridice, percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri reprezintă obiectul de preocupare și reflecție judiciară, legiuitorul acordând o atenție deosebită modului și împrejurărilor executării acestora, iar în dreptul procesual penal, restricțiile referitoare la această activiae au diferit de la o etapă la alta.

Organul de cercetare penală este în drept să efectueze percheziții dacă din probele acumulate sau din materialele de investigație operativă rezultă cu indicii rezonabile că într-un alt spație sau la o anumită persoană se află instrumente care au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvîrșirea unor infracțiunii, obiecte și valori dobândite de pe urma infracțiunii, precum și alte obiecte sau documente care pot avea importanță pentru cauza penală și care prin alte procedee probatorii nu pot fi obținute. Percheziția poate fi efectuată și în scopul descoperirii unor persoane căutate, dar și a unor cadavre umane sau de animale.

În caz de infracțiune flagrantă, percheziția se poate efectua în baza unei ordonanțe motivate, fără a mai fi necesară autorizația judecătorului, urmând ca ulterior să îi fie prezentate imediat, însă nu mai tîrziu de 24 de ore de la terminarea percheziției, materialele obținute, indicându-se și motivele efectuării ei. Judecătorul verifică legalitatea acțiunii procesuale, iar în cazul în care se constată că percheziția a fost efectuată legal, acesta confirmă rezultatul obținut printr-o încheiere motivată. În caz contrar, tot prin încheiere motivată, recunoaște percheziția ca fiind ilegală.

Deși prezintă o serie de aspecte comune în ceea ce privește metodele de cercetare ori obiectivele urmărite, percheziția se deosebește de activitatea de cercetare a locului săvârșirii faptei prin sfera de acțiune și scopul urmărit. Astfel, limitele locului săvârșirii faptei sunt date de extinderea suprafeței pe care se află urmele infracțiunii, pe când limitele locului percheziționat sunt determinate de folosința exclusivă a anumitei persoane. Ca și în cazul cercetării la fața locului, reglementarea actuală a percheziției nu este ferită de critică.

În raport cu natura cauzei cercetate, prin efectuarea percheziției pot fi realizate mai multe scopuri, și anume descoperirea de obiecte care conțin sau poartă urmele infracțiunii, descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori destinate să servească la săvârșirea infracțiunii ori au fost folosite în acest scop, găsirea și ridicarea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracțiunii, identificarea obiectelor și valorilor procurate cu sumele de bani rezultate din infracțiune, descoperirea unor bunuri sau valori primite în vederea săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu serviciul, descoperirea de cadavre, a părților din cadavre sau a persoanelor dispărute de la domiciliu sau reședință, descoperirea unor persoane care se sustrag de la urmărirea penală sau executarea pedepsei, descoperirea unor bunuri, înscrisuri sau valori susceptibile de indisponibilizare prin măsuri asiguratorii și descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar dispozițiilor legale în vigoare, ori provenite din infracțiuni săvârșite anterior a căror autori nu au fost descoperiți.

După luarea măsurilor preliminare, în planul stabilit în vederea percheziției, ca și pe baza datelor obținute în urma recunoașterii locului care urmează a fi percheziționat, sunt indicate modalitățile de acțiune, fiecare membru primind sarcini exacte referitoare la efectuarea percheziției. De asemenea, sunt menționate măsurile destinate completării intrărilor și ieșirilor și sunt puse sub control toate posibilități de comunicare cu exteriorul.

Procurorul sau organul de cercetare penală, însoțit pot face percheziții domiciliare numai dacă acestea au fost dispuse în prealabil de judecător. În timpul urmăririi penale, percheziția domiciliară este dispusă de judecătorul de la instanța căreia îi revine competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Se poate observa că în cursul urmăririi penale, doar procurorul poate solicita judecătorului dispunerea unei percheziții domiciliare. Chiar dacă partea vătămată sau organul de cercetare penală consideră utilă efectuarea unui astfel de procedeu, aceștia nu pot solicita în mod direct judecătorului acest lucru, ci trebuie să se adreseze procurorului. Acesta din urmă, în cazul în care consideră că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, înaintează o cerere în acest sens judecătorului. În baza încheierii, judecătorul emite de îndată autorizația de percheziție, care poate fi folosită doar o singură dată. Percheziția domiciliară poate fi efectuată și în cursul judecății, instanța putând proceda la efectuarea acesteia cu ocazia unei cercetări locale, însă instanța nu efectuează percheziția ca act procedural autonom.

Trebuie menționat faptul că nu constituie percheziție domiciliară acțiunea lucrătorilor de poliție atunci când aceștia sunt sesizați cu privire la tulburarea liniștii publice, iar în urma acestei activități au fost ridicate obiecte care conțin droguri, deoarece această activitate se desfășoară înainte de începerea urmăririi penale.

În reglementarea legală a acestei instituții, legiuitorul a prevăzut anumite ore în care se poate desfășura percheziția, precum și anumite obligații pentru cei care realizează acest act procedural. Astfel, percheziția poate fi efectuată de către organul de cercetare penală între orele 06.00-20.00, iar în celelalte ore numai în caz de acțiune flagrantă sau percheziția într-un local public. Percheziția începută în intervalul menționat poate continua și în timpul nopții dacă o eventuală întrerupere duce la distrugerea sau chiar ascunderea probelor de către învinuit sau inculpat, lucru care periclitează scopul întregii activități. De regulă, persoana la care se face percheziția trebuie să fie de față. În cazul în care aceasta este reținută sau arestată, ea este adusă la percheziție. Dacă nu poate fi adusă, percheziția domiciliară se efectuează în prezența unui reprezentant sau a unui membru de familie, în lipsa acestora, fiind solicitată prezența unui vecin cu capacitate de exercițiu. Organul judiciar este obligat să se limiteze numai la ridicarea obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită, cu specificarea că în cazul în care există obiecte sau înscrisuri a căror circulație sau deținere este interzisă, acestea sunt ridicate întotdeauna.

Indiferent de natura locului unde se desfășoară percheziția există anumite reguli comune cu caracter tactic. În primul rând, trebuie evidențiate regulile de baza ale percheziției domiciliare, privite în sensul lor larg, reguli care, într-un mod specific, pot fi adaptate și în cazul percheziției corporale. Aceste reguli se referă la faptul că percheziția trebuie efectuată cu minuțiozitate, se desfășoară metodic și sistematic, se impune observarea în permanență a comportamentului persoanei perchiziționate și activitatea se efectuează în strictă conformitate cu prevederile legii.

Deplasarea la locul percheziției trebuie pregătită anterior cu multă atenție pentru a se asigura caracterul inopinat al acțiunii, astfel încât persoana percheziționată să fie abordată prin surprindere, fără a avea timp să înstrăineze obiectele sau înscrisurile vizate de către organul judiciar sau să se sustragă activității.

În localitățile mai mari, autovehiculul cu care se deplasează membrii echipei nu este oprit în dreptul intrării imobilului în care urmează a se face percheziția, ci la o distanță mai mare, pe când în localitățile mai mici sau în sate, acesta va staționa în locuri publice, în funcție de distanța până la locul percheziției. În cazul perchezițiilor efectuate în blocurile cu multe etaje, liftul este oprit cu un etaj mai sus sau mai jos de palierul la care se află amplasat apartamentul, preferabil fiind ca o parte din membrii echipei să se deplaseze pe scară, în măsura posibilităților, fără a forma un grup compact.

În eventualitatea în care există câini de pază în curțile caselor care urmează a fi percheziționate sau în apartamente, este necesar a se găsi o modalitate de liniștire a acestora, chiar prin invitarea unui vecin care îi cunoaște sau prin chemarea unei persoane din casă, sub un pretext oarecare, situație în care la poartă trebuie să se prezinte o singură persoană sau cel mult două din echipa pregătită pentru percheziție.

Este de la sine înțeles faptul că înainte de a pătrunde, sunt luate toate măsurile necesare de pază a intrărilor și, implicit, de înlăturare a oricăror posibilități de părăsire a locului percheziției. Intrarea la locul percheziției se face în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, de regulă, se sună sau se bate la ușă, membrii echipei așezându-se în așa fel încât să nu fie observată decât o persoană prin vizor ori fereastră. În situația în care în casă sau apartament locuiesc mai multe familii, este indicat să se sune la familia care nu face obiectul percheziției. Dacă ușa nu este deschisă din cauza faptului că persoana refuză sau nu este nimeni în casă, se procedează diversificat. Astfel, dacă organul judiciar nu sesizează nici o mișcare în locuință, se informează la persoane care locuiesc în apropiere dacă persoanele căutate sunt sau nu în casă și ce date cunosc despre ele. Asemenea situații pot fi evitate prin obținerea, în prealabil, de date bine verificate referitoare la programul de activitate al celor percheziționați și asupra modului lor de viață. În eventualitatea în care nu este nimeni în casă, se procedează la deschiderea ușii în prezența unui reprezentat al persoanei percheziționate, a unui vecin cu capacitate de exercițiu, a responsabilului comitetului de locatari sau a unui delegat al primăriei.

În cazul în care se constată că în locuință sau în încăpere sunt persoane, se trece la forțarea ușii, după ce în prealabil au fost somate asupra acestei măsuri, precum și asupra calității organului care efectuează percheziția. Există și situații în care cel din locuință răspunde, însă nu deschide ușa imediat, din diverse motive. Această întârziere se poate datora, deseori și intenției persoanei la care se face percheziția de a se debarasa de anumite obiectele compromițătoare, de a le ascunde sau chiar de a se sustrage.

În situațiile deosebite, cum este cazul infracțiunilor flagrante, atunci când din datele existente în cauză sau din materialul informativ obținut prealabil pregătirii percheziției, rezultă că subiecții percheziției sunt indivizi periculoși sau recidiviști, se procedează prin pătrunderea forțată și fără întârziere la locul percheziției. Întreaga operațiune de pătrundere se face în prezența unor martori asistenți care participă la efectuarea percheziției și, eventual, a apărătorului ales. În ceea ce privește perchezițiile efectuate la locul de muncă al persoanei, se apelează la ajutorul acordat de conducătorii sau patronii instituțiilor care au dreptul de a permite intrarea în întreprindere sau instituție, persoane care sunt rugate să procedeze astfel încât să nu se aducă la cunoștința angajaților adevăratul scop al organului judiciar.

După intrarea în aria ce urmează a fi percheziționată, șeful echipei se legitimează și, dacă este cazul, prezintă autorizația emisă de procuror în vederea efectuării acestui act. Premergător începerii percheziției propriu-zise, este necesar luarea măsurilor cu caracter preliminar, adică inspectarea rapidă a întregului loc percheziționat, îndeosebi a W.C.-urilor, sobelor, mașinilor de gătit, tuburilor de aruncat gunoiul și, în general, a oricărei instalații care poate fi utilizată pentru distrugerea obiectelor sau înscrisurilor căutate, dar și prevenirea încercărilor de semnalizare în exterior, prin diverse manevre. Tehnologia actuală permite comunicarea cu diverși complici prin aparatura telefonică mobilă sau radio miniaturizată, ceea ce face organul judiciar să depună eforturi sporite și maximă atenție înaintea demarării percheziției.

Din momentul începerii și pe întreaga durată a desfășurării percheziției, organul de cercetare penală trebuie să fie pregătit pentru contracararea oricarei acțiuni violente venite din partea persoanei percheziționate, în special dacă se dețin date că aceasta ar putea fi înarmată sau că va încerca să se apere. Prin luarea acestor măsuri se încearcă prevenirea eventualelor încercări de sinucidere, posibile în cazul descoperirii unor obiecte care probează în mod categoric participarea persoanei la o infracțiune cu un grad ridicat de pericol social.

Se impune, totodată, și strângerea tuturor persoanelor aflate la locul percheziției într-o singură încăpere sau într-un spațiu limitat, în afara copiilor mici sau a bolnavilor, spațiu pe care nu îl vor părăsi până la terminarea percheziției decât cu aprobarea organului judiciar însărcinat să îi supravegheze.

Persoanele întâlnite în locul supus percheziției domiciliare sunt legitimate și întrebate calitatea sau scopul pentru care se află în acel loc. Asemănător se procedează și cu persoanele care vin după începerea percheziției, fiind exceptate de la această măsura persoanele venite în interes de serviciu, cărora nu li se permite contactul direct cu persoanele percheziționate. În funcție de natura faptei, în deosebi în cazul infracțiunilor flagrante, și de particularitățile obiectelor căutate, organele judiciarese pot recurge la o percheziție corporală a persoanelor găsite la locul percheziției.

Studierea și familiarizarea cu locul care face obiectul percheziției pentru cunoașterea exactă a topografiei și caracteristicilor sale, oferă prilejul verificării datelor inițiale deținute de către organul de cercetare penală. Pentru aceasta, persoanei percheziționate i se cere să dea explicații referitoare la destinația fiecărei încăperi, la persoanele care le locuiesc sau le folosesc, precum și cu privire la mobilierul, aparatele sau instalațiile existente în locul respectiv. Explicațiile vor fi cu atât mai amănunțite, cu cât există încăperi și dependințe folosite de mai multe familii.

După recunoașterea locului și până la verificarea lui efectivă, încăperile sunt încuiate, la fel procedându-se și cu mobilierul care este prevăzut cu încuietori. În acest scop, sunt luate toate cheile de la persoana la care se face percheziția domiciliară, ocazie cu care se stabilește dacă aceasta nu deține și alte chei de la posibile ascunzători. Ulterior luării măsurilor preliminare, conform planului de percheziției și pe baza datelor și informașiilor obținute în urma recunoașterii efectuate, sunt indicate modalitățile de acțiune pentru fiecare membru al echipei, aceștia primind sarcini exacte de la conducătorul percheziției. Sunt completate măsurile destinate blocării intrărilor și ieșirilor și sunt puse sub control toate posibilități de comunicare cu exteriorul.

Cu toate că efectuarea percheziției se raportează la natura și particularitățile locului cercetat, indiferent, însă, de aceste particularități, perchezițiilor le sunt comune o serie de reguli din punct de vedere tactic, devenind astfel reguli de bază în materia percheziției. Aceste reguli, privite în sensul lor larg, pot fi adaptate și altor tipuri de percheziții.

În primul rând, percheziția se efectuează cu minuțiozitate, întinderea și profunzimea cercetării variind în funcție de natura obiectelor care trebuie descoperite. În acest sens sunt adoptate abordări diferite în ipoteza căutării unor obiecte furate sau în ipoteza căutării unor obiecte de valoare cu volum mic ori a unor înscrisuri. Prin urmare, în astfel de cazuri este avută în vedere posibilitatea dezmembrării sau fragmentării obiectelor furate.

Percheziția trebuie să se desfășoare metodic și sistematic, ceea ce presupune cercetarea în mod detaliat a fiecărei încăperi, piese de mobilier, instalații sanitare sau obiect casnic care poate servi ca ascunzătoare, potrivit particularităților corpurilor căutate. Pentru aceasta se stabilește direcția în care se face cercetarea, pornindu-se de la dreapta sau stânga intrării. În cazul în care la căutare participă mai multe persoane, percheziția se efectuează la întâmplare, pornindu-se de la intrare, la dreapta și la stânga, de-a lungul pereților, încheindu-se cu centrul încăperii. Percheziția poate fi efectuată și în paralel, plecând la cercetarea concomitentă a mai multor încăperi, în situația în care echipa de percheziție dispune de suficient personal.

Trebuie ținut sub observație permanent comportamentul persoanei percheziționate. In acest scop observarea este făcută, de regulă, de organul de cercetare penală care conduce activitatea sau altă persoană cu experiență în materie. Dacă se constată accentuarea tensiunii emoționale în momentul examinării unei anumite încăperi, a unui anumit obiect sau o stare de deconectare după trecerea de un anumit spațiu, se insistă asupra locurilor respective, cerându-i-se persoanei perchezițioante cât mai multe detalii referitoare la acestea și cărui fapt se datorează modul său de a reacționa.

Percheziția trebuie să se desfășoare în strictă conformitate cu prevederile legii. Pentru această pe întreaga durată a percheziției, începând cu intrarea în aria în care urmează să se desfășoare și terminând cu ridicarea obiectelor și fixarea rezultatelor, organul judiciar veghează la respectarea legii. În acest scop se impune crearea unei atmosfere de calm și obiectivitate pentru evitarea atitudinilor sau operațiilor abuzive, de genul intimidării persoanelor percheziționate, al distrugerii ori degradării unor obiecte sau a răvășirii inutile a încăperii. Prin maniera civilizată, dar fermă, nelipsită de tact în care se conduce percheziția, pot fi prevenite discuțiile, protestele, comportarea necivilizată a persoanei la care se efectuează percheziția, a familiei sale, precum și a celorlalte persoane găsite la fața locului. De asemenea, trebuie avut grijă ca percheziția să se desfășoare în liniște, evitându-se deranjarea vecinilor sau perturbarea programului de lucru, în ipoteza în care percheziția este efectuată la locul de muncă.

Organele judiciare trebuie să se raporteze permanent la particularitățile locului cercetat, acestea prezentându-se într-o infinitate de variante. În literatura franceză, de exemplu, printre cele mai uzuale ascunzători sunt enumerate recipientele de orice natură, alimentele care pot fi tăiate ori străpunse cu cuțitul, lenjeria de pat, mobila și tablourile care pot fi întoarse, parchetul, gresia, faianța, sertarele cu fund dublu, tapiseria, planșeele, cămările, debaralele și pivnițele în care se depozitează tot felul de obiecte etc.. Pentru evitarea apariției unor asemenea situații, se impune stabilirea prin măsurare a concordanței dintre dimensiunile exterioare și cele interioare, ceea ce permite descoperirea pereților dubli sau a vaselor cu fund dublu, determinarea greutății normale a lucrurilor, a conținutului unor vase, rezervoare, borcane în care pot fi introduse obiectele produs al infracțiunii, depistarea împrejurărilor negative, ca diferența de nuanță sau de prospețime a culorilor cu care sunt vopsiți pereții sau mobila, lipsa depunerilor specifice de praf între scândurile parchetului, modificarea frecvenței sunetului emis la ciocănirea unui corp sau perete, dispunerea unor obiecte sau mobile în locuri în care nu-și justifică prezența și studierea modului de construire și asamblare a mobilei, obiectelor și instalațiilor casnice, frecvent folosite ca ascunzători.

Pentru descoperirea obiectelor ascunse organele de cercetare penală pot apela la mijloacele tehnice aflate în trusa criminalistică, în deosebi în ipoteza apariției necesității controlării interiorului anumitor obiecte aparent compacte, a pereților și altele, gama actuală de instalații portabile de investigare tehnică făcând posibil acest lucru.

Ridicarea obiectelor depistate cu ocazia percheziției se face potrivit reglementărilor stablite în articolul 105 din Codul de procedură penală și articolul 109 Cod procedură penală. Astfel, pot fi ridicate și obiectele sau înscrisurile care au legătură cu fapta cercetată și cele a căror deținere este interzisă de lege sau care aparțin altor persoane de la care au fost sustrase și care nu doresc să fie cunoscut conținutul lor. În această categorie mai pot fi incluse, în anumite limite, și alte obiecte, îndeosebi, obiectele care pot oferi indicii cu privire la circumstanțele în care a fost pregătită și săvârșită infracțiunea și la persoanele care au participat sau cunosc ceva despre faptă.

În legătură cu activitatea de efectuare a percheziției și de ridicare de obiecte sau de înscrisuri se întocmește un proces-verbal în care sunt prezentate detaliat toate activitățile desfășurate și rezultatele obținute. Alături de procesul-verbal, ca mijloace auxiliare de fixare a rezultatelor percheziției, se folosește fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmarea și, atunci când este necesar, întocmirea de schițe sau desene ale locului percheziției.

Întocmirea procesului-verbal este principalul mijloc de consemnare a rezultatelor percheziției, pentru aceasta el trebuie să cuprindă, în primul rând, mențiunile referitoare la dată, locul încheierii, numele și calitatea celui care îl încheie, datele de identificare a martorilor asistenți și ale persoanelor la care se referă procesul-verbal, descrierea celor constatate și a măsurilor luate. De asemenea, procesul-verbal mai cuprinde, în plus, mențiuni referitoare la locul, timpul și condițiile în care au fost descoperite și ridicate obiectele și înscrisurile, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute. Totodată sunt făcute precizări despre obiectele care nu au fost ridicate, precum și despre acelea care au fost lăsate în păstrare.

În ceea ce privește modul de redactare a procesului-verbal, dată fiind calitatea sa de mijloc de probă, este obligatorie consemnării cât mai exactă, clară și precisă a celor constatate încă din momentul pătrunderii la locul percheziției și până la terminarea acesteia. Descrierea obiectelor și înscrisurile descoperite, a ascunzătorilor sau locurilor în care acestea au fost găsite trebuie să se facă riguros, fără a omite nici o caracteristică generală sau particulară a acestora. Necesitatea descrierii amănunțite este dovedită în practică prin faptul că unii învinuiți sau inculpați au susținut, ulterior, că obiectele au fost introduse la locul percheziției fără știrea lor.

În speță, cu ocazia efectuării unei percheziții, a fost descoperit un plic cu droguri, ascuns în cutia de scrisori fixată la ușa de la intrare în locuință. În instanță, inculpatul a încercat să susțină că plicul a fost introdus de o persoană străină, cu scopul de a-l compromite. Din procesul-verbal încheiat în momentul desfășurării percheziției, semnat inclusiv de inculpat, a rezultat, cu claritate, că plicul avea o grosime prea mare ca să poată fi introdus prin deschizătura practicată în cutia de scrisori.

Procesul-verbal de percheziție este întocmit în mai multe exemplare, o copie a acestuia fiind lăsată persoanei la care s-a făcut percheziția ori reprezentantului acesteia, unui membru al familiei, celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui.

Fixarea prin fotografiere reprezintă procedeul tehnic valoros nu atât prin caracterul său ilustrativ, cât mai ales prin obiectivitatea și precizia cu care sunt redate caracteristicile obiectelor și ascunzătorilor în care au fost descoperite aceste obiecte. Din punct de vedere tehnic, fotografia de percheziție se apropi de fotografia grafica executată cu ocazia cercetării la fața locului, trebuind să îndeplinească aceleași cerințe atât de ordin tehnic, cât și metodic. Astfel, pentru a fi cât mai sugestivă, fotografia de percheziție fixează, în ordine, imaginea de ansamblu a locului percheziției, fotografiile schițe ale încăperii sau spațiului în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, precum și fotografiile de detaliu ale acestora, a ascunzătorilor sau ale modului de camuflare, în scopul punerii în evidență a caracteristicilor de identificare.

Pentru a facilita înțelegerea imaginilor raportate la mențiunile din procesul-verbal, în ipoteza descoperirii mai multor obiecte în diverse locuri, este recomandat să se procedeze la fotografierea și indicarea acestora cu numere existente în trusa criminalistică. Fotografiile care redau imaginea obiectelor și înscrisurile care nu sunt atașate la dosar sunt vizate, ștampilate și incluse în dosar, sub formă de planșe.

Înregistrările video, ca și filmarea, sunt acele modalități tehnice de fixare a rezultatelor percheziției, superioare fotografierii, modalități devenite, în prezent, aproape indispensabile pentru surprinderea de secvențe sau momente cheie ale perchezițiilor dificile, efectuate în cazuri deosebit complexe. Înregistrarea video redă mult mai exact și complet, sub o formă dinamică, cele aspectele semnificative ale percheziției și, în special, imaginea obiectelor ori înscrisurilor cu toate caracteristicile din chiar momentul descoperii lor. Acesta, însă, nu exclude și efectuarea de fotografiilor judiciare.

Schițele efectuate la locul desfășurării percheziției cuprind zona percheziționată în întregime, fiind indicate punctele în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiței efectuate cu prilejul cercetării la fața locului. Fixarea prin intermediul desenului-schiță își găsește utilitatea atât în cazul percheziționării suprafețelor mari de teren, cât și a locurilor închise, cu compartimentare complicată, greu de descris în cadrul procesului-verbal sau de fixat prin fotografiere. Spre exemplu, este necesar să se execute schița unor încăperi construite prin modificarea zidurilor în scopul ascunderii persoanelor care se sustrag urmăririi penale sau executării pedepsei, a unor depozite de arme, de produse toxice, stupefiante etc.

Secțiunea 4: Aspecte de psihologie judiciară cu referire la participanții la percheziție

Printre factorii importanți cu rol covârșitor în pregătirea, desfășurarea și, chiar, materializarea rezultatelor unei percheziții, se numără și cei de natură psihică, cunoașterea acestora de către organul judiciar fiind, imperios, necesară.

Percheziția este, fără doar și poate, o adevărată confruntare, din punct de vedere psihologic, între cei care efectuează această activitate și persoanele percheziționate, precum și între cei care efectuează percheziția cu propriile limite și slăbiciuni.

Percheziția, în general, și cea domiciliară, în special, este o activitate complexă care necesită un volum important de resurse și care necesită o organizare minuțioasă astfel că, dacă sunt obținute rezultate comparabile prin desfășurarea altor activități, mulți dintre anchetatori ar avea tendința de a renunța la pregătirea și desfășurarea ei.

Datorită faptului că administrarea de probe și mijloace materiale de probă în locuri precum domiciliul unei persoane nu poate fi efectuată altfel decât prin desfășurarea unei percheziții, anchetatorilor nu le rămâne decât posibilitatea de a accepta necesitatea acesteia și de a crea oportunitatea desfășurării unei asemenea activități în cele mai bune condiții.

Psihologia organului judiciar care efectuează percheziția trebuie definită printr-un simț de observație bine dezvoltat, putere mare de concentrare și stabilitate a atenției, o intuiție rapidă, dar și capacitate de analiză și sinteză. Totodată, acesta trebuie să fie perseverent, ordonat, să dea dovadă de mult calm și chiar de o anumită rezistență fizică, în special în cazul perchezițiilor de lungă durată. În esență, efectuarea unei percheziții solicită, printre altele, și o serie de calități psiho-fiziologice, caracterizate, printre altele, prin forța, mobilitatea și dinamismul sistemului nervos, dar și prin echilibrul existent între procesul de excitare și inhibiție.

Pe lângă importanța percheziției pentru aflarea adevărului, este evidentă și necesitatea adoptării de către investigatori a unei conduite tactice pe baza unor reguli generale.

Prima regulă este cea referitoare la examinarea riguroasă și observarea permanentă, în accepțiunea psihologică, de dirijare a atenției spre o percepție mai bună, mai completă, atât a comportamentului persoanei percheziționate, cât și a particularităților întregului perimetru în care este desfășurată percheziția. Calitatea observării efectuate este dependentă, într-o anumită măsură, de capacitatea de mobilizare a atenției asupra obiectului observării. Ca și exemplu, urmărind privirea percheziționatului, foarte concentrată asupra mișcărilor, gesturilor, atitudinii celui care caută, șeful echipei care desfășoară percheziția poate dispune intensificarea căutărilor în locul în legătură cu care cel percheziționat manifestă indicii de stres emoțional care pot fi specifici minciunii.

A doua regula este menținerea stabilității atenției, fapt ce presupune evitarea monotoniei, rolul celui care caută putând fi asumat, pe rând, de mai mulți membrii ai echipei de percheziție. De asemenea, pe timul desfășurării percheziției pot fi dispuse unele pauze informale. Acceptând ideea că desfășurarea percheziției este o activitate laborioasă, cu o desfășurare îndelungată în timp, atenția trebuie distribuită în mode gal pe parcursul întregii activități. Performanțele înregistrate la nivelul atenției sunt afectate de fluctuații generate de factori precum condițiile de luminozitate, prezența unor fenomene sonore perturbatoare, temperatura; neacceptarea atribuțiilor individuale distribuite în cadrul echipei sau reprezentări vagi ale scopului urmărit prin percheziției, instalarea oboselii, scăderea interesului sau a motivației, emoțiile și surescitarea provocate de caracteristicile mediului în care se desfășoară percheziția sau de către comportamentul celui percheziționat ori ale celorlalte persoane aflate în locul respectiv și iritarea provocată de posibilele incidente care pot apărea în momentul pătrunderii în locul de percheziționat sau imediat după acest moment.

A treia regulă este adaptarea rapidă la situațiile concrete apărute pe parcursul desfășurării percheziției, dublate de mobilitatea gândirii în interpretarea datelor obținute. În practica judiciară, în ciuda faptului că percheziția se desfășoară în mod obiectiv, activitatea de căutare desfășurându-se pe întreg perimetrul spațiului de percheziționat, se pune accent pe obținerea unor informații cu ocazia desfășurării activităților pregătitoare care au rolul de a orienta efortul de căutare către anumite locuri. În aceste condiții, chiar dacă există și un plan care stabilește, inclusiv, orientarea căutărilor spre anumite locuri sau obiecte, organele judiciare trebuie să fie pregătite, în orice moment, să renunțe la versiunile inițiale, acordând atenție altor spații care devin importante în contextul desfășurării percheziției.

O altă regulă este că percheziția necesită multă perseverență, calm și răbdare, o asemenea activitate fiind incompatibilă cu superficialitatea, nervozitatea, graba sau repulsia față de anumite obiecte sau spații. În practică, de cele mai multe ori, cei care au de ascuns ceva mizează pe astfel de aspecte în speranța că nu vor fi descoperiți. Este recomandabil ca investigatorii să aibă, permanent, inițiativa de a conduce ostilitățile. Bineînțeles că acesția pot apela la improvizație, pot introduce incidente controlate sau provocări, totul având drept scop obținerea unor rezultate exploatabile în cadrul anchetei.

Calmul și răbdarea sunt atributele profesionalismului, însă, nu același lucru se poate spune despre adoptarea unui comportament superficial, afișarea unei atitudini indiferente față de ceea ce se întâmplă în cadrul desfășurării activității propriu-zise. Adoptarea unui comportamentul natural și controlat oferă cele mai multe rezultate pozitive. Percheziția constituie o luptă în plan psihologic între organl judiciar și suspect, fiecare dintre cei doi, analizându-și partenerul și încercând să exploateze, în avantajul său, evoluția celuilalt. De fiecare dată când sunt percepute doze de superficialitate în comportamentul celuilalt, situația este interpretată ca un semn de atenționare, motiv de a bloca comunicarea și a contraataca cu alte mijloace. Este deosebit de important este ca organele judiciare să recepționeze un volum cât mai mare de comunicare nonverală din partea celui percheziționat și, pe baza sesizării anumitor reacții tipice tensiunii emoționale, dat și în funcție de particularitățile locului percheziționat în acel moment, să aibă posibilitatea, plecând de la raționamente inductive și deductive, să determine în ce măsură un anumit obiect sau spațiu cercetat poate prezenta interes ori are legătură cu scopul percheziției.

Evitarea conflictelor cu cel percheziționat este un aspect deosebit de important care, tratat cu ignoranță poate pune în pericol desfășurarea percheziției și rezultatele cercetării. Datorită faptului că sunt pe terenul adversarului, organele judiciare își asumă anumite riscuri în condițiile dezvoltării unui conflict deschis cu persoana percheziționată ori cu alte persoane aflate în zonă. În mod evident, orice conflict apărut în perioada desfășurării percheziției pune la îndoială profesionalismul organelor de cercetare, putându-se pune problema abuzului, a pierderii controlului asupra comportamentului persoanelor prezente și a imposibilității de a descoperi obiecte de interes pentru investigație din cauza blocării căutării.

Ultima regulă o reprezintă abținerea de a face orice fel de aprecieri legate de viața personală și familială a persoanei percheziționate. Astfel de aprecieri constituie preludiul dezvoltării unui conflict, motiv pentru care aprecierile de acest fel, eventual spuse și pe un ton inadecvat, sunt de natură a provoca reacții sau anumite comportamente care nu sunt în legătură cu desfășurarea activităților.

În ceea ce privește psihologia persoanei percheziționate, aceasta oferă elemente care pot deveni importante pentru desfășurarea percheziției și, într-un plan mai larg, pentru dezvoltarea cercetării. Astfel, pentru realizarea scopului percheziției, un rol important îl are observarea, capacitatea organelor judiciare de a se orienta, de a sesiza, selecta și atribui adevărata semnificație celor mai neînsemnate reacții ale celui percheziționat.

Percheziționatul urmărește cu interes și emoție orice activitate a celor care efectuează percheziția, traversând diferite stări emoționale, astfel încât nu poate rămâne pasiv la modul cum evoluează căutările și la ceea ce se petrece în jurul său. Indiferent de pregătirile pe care le-a făcut în prealabil, percheziționatul nu putea să nu reacționeze față de acțiunile desfășurate de echipa de investigatori.

Întărind cele afirmate, este posibil ca suspectul să simuleze stăpânire de sine, calm, nedumerire, unele stări de boală, leșin, atitudini de protest sau de revoltă, toate având drept scop impresionarea, intimidarea celor ce efectuează percheziția. Expresiile emoționale care constituie parte a manifestărilor comportamentale, permit perceperea stărilor emotive ale percheziționatului. Din acest motiv, pe parcursul efectuării percheziției, organele judiciare trebuie să își orienteze întreaga atenție în direcția surprinderii unor manifestări psiho-comportamentale, precum tremuratul corpului și al mâinilor, respirația agitată, suspinul de ușurare, modificări ale vocii și vorbirii, expresia și culoarea feței, asemenea reacții făcând parte din categoria celor care scapă controlului sau dirijării conștiente, putând orienta activitățile de căutare.

Organele de cercetare penală trebuie să observe privirea percheziționatului și a altor persoane din anturajul său, în special datorită faptului că vor apărea, cu certitudine, modificări de reacție și abordare în funcție de cum se instalează și se manifestă teama de nu fi descoperite probe compromițătoare. Există uneori chiar posibilitatea ca privirea suspectului să fie focalizată pe perioade mari de timp pe mâinile celui care caută.

Importanță prezintă și modul în care vorbește percheziționatul, tonul și volumul vocii, frecvența, timpul de latență apărut între întrebările puse de investigatori și răspunsurile date, toate acestea putând constitui un indiciu în orientarea căutărilor și descoperirea locurilor în care au fost ascunse obiectele căutate. În context, nu trebuie omisă sesizarea manifestărilor care trădează pierderea controlului din partea percheziționatului, servilism, sârguință, grijă deosebită pentru anumite obiecte sau concentarea asupra unor activități de ordin gospodăresc. Surprinzând comportamentul celui percheziționat, amprenta pe care o lasă asupra acestuia tot ceea ce se întâmplă în timpul percheziției, organele judicare trebuie să interpreteze corect astfel de manifestări, luând în considerare natura activităților desfășurate până în acel moment, locurile și obiectele examinate, dar și manifestările celui percheziționat față de anumiți stimuli neutri.

Este recomandabil să fie observat și reținut exact momentul apariției unor astfel de reacții, mai exact momentul activității și în legătură cu examinarea căror obiecte sau zone de perimetru, și să se stabilească dacă se repetă în cazul reluării activităților care le-au determinat.

În funcție de cum este evaluat raportat la și manifestări normale la acțiuni ale orgnelor judiciare care nu vizau perimetre sau obiecte care ar putea prezenta interes pentru anchetă, există posibilitatea diferențierii manifestărilor datorate altor cauze precum însuși evenimentul percheziției în sine, grijii față de unele obiecte de valoare sau care au o valoare afectivă, fără să facă parte din categoria celor care interesează cauza, găsirea unor obiecte sau înscrisuri care nu fac obiectul percheziției, dar care, din anumite motive, pot fi considerate de membrii familiei compromițătoare. Manifestările care aparțin categoriei stărilor reactive, precum mototolirea batistei, roaderea unghiilor, gesticulările, spasmul glotic, atracția către anumite locuri sau obiecte, pot fi datorate stărilor prin care trece percheziționatul, însă, datorită faptului că pot fi controlate, ele pot fi și dirijate. Nu de puține ori, încercarea de a disimula stările emoționale poate fi ascunsă în spatele unei comportări condescendente, concretizată într-o amabilitate exagerată, în solicitudinea de a fi pe placul celor care efectuează percheziția, de a pune la dispoziția acestora obiectele căutate, de a adresa invitația controlării unor încăperi sau obiecte etc. În alte cazuri, dimpotrivă, comportamentul percheziționatului se situează la polul opus, recurgând la atitudini de protest, indignare, acreditând ideea că reputația și cinstea îl scot din aria de persoană suspectă și, prin urmare, percheziția este lipsită de sens. Există și persoane care insistă să fie verificate diverse încăperi sau obiecte, situație care poate fi interpretată fie ca o încercare de distragere a atenției, fie ca o determinare a organului de cercetare penală să nu caute tocmai locuri menționate. Desigur că, într-o asemenea împrejurare, nu poate fi exclusă sinceritatea persoanei percheziționate.

Practica se confruntă cu infractori versați care recurg la metode rafinate de ascundere. De exemplu, un falsificator de bancnote a ascuns materialele tipografice și matrițele în partea superioară a tocului unei ferestre, într-o nișă căptușită cu săculeți de nisip, pentru ca peretele să aibă același zgomot la ciocănit, dar scurgerile de tuș au divulgat ascunzătoarea. O altă speță przintă un autor de furt care a ascuns o mică parte din obiectele furate în bazinul de apă al vasului de toaletă, iar piesele de aur le-a introdus în plutitorul de la suprafața aceluiași rezervor, mizând pe faptul că polițiștii, după descoperirea primelor obiecte, își vor concentra atenția în altă parte. Un alt caz prezintă un infractor care a ascuns banii furați într-o umbrelă pe care însă nu a mai pus-o în antreu, ci în dormitor lângă pat, fapt ce a atras atenția organelor de ordine.

Există și situații în care obiectele căutate nu pot fi descoperite de la începutul percheziției, într-o asemenea împrejurare este posibil să se constate o anumită relaxare a persoanei percheziționate, însă, după reluarea căutării în locul percheziționat anterior, aceasta devine brusc agitată, încercând să se împotrivească.

Cele două tipuri comportamentale vizează, de cele mai multe ori, derutarea organului de cercetare penală, dirijarea lui pe o pistă falsă și, în final, renunțarea la căutarea obiectelor. Practica organelor judiciare cunoaște suficiente cazuri când refuzul de a deschide încăperile, atitudinea arogantă, comportarea provocatoare, jignitoare, insulta, ironia, îmbolnăvirea subită etc au determinat încetarea percheziției. Din punct de vedere tactic, pentru a dejuca manevrele întreprinse de cel percheziționat, este indicat ca organul judiciar să adopte o atitudine sobră, reținută, să nu reacționeze imediat, demonstrând în acest fel că este sigur pe sine și hotărât să ducă percheziția la bun sfârșit. Un procedeu tactic util pentru sesizarea clară a reacțiilor persoanei percheziționate este și acela al adresării de întrebări referitoare la destinația unor obiecte, la dispunerea încăperilor locuinței, precum și invitarea acesteia să deschidă sau să mute anumite obiecte de mobilier.

Secțiunea 5: Modul de efectuare ale diferitelor categorii de percheziții

Din punct de vedere procesual, perchezițiile pot fi domiciliare sau corporale. Din punct de vedere tactic criminalistic, însă, perchezițiile pot fi împărțite în funcție de natura locului în care sunt efectuate, al naturii obiectelor căutate și al persoanelor căutate.

Perchezițiile pot fi repetate sau simultane atunci când sunt executate concomitent în mai multe locuri sau de grup, adică când se percheziționează mai multe persoane. Fiecăreia dintre aceste categorii de percheziții îi sunt specifice o serie de particularități, ceea ce face ca, pe lângă regulile tactice generale de efectuare a acestora, să îi fie aplicabile și anumite reguli specifice, fără ca prin aceasta să se deroge de la clasificarea și regulile procesuale comune.

Literatura de specialitate folosește mai multe criterii de clasificare a perchezițiilor care prezintă importanță atât sub aspectul cerințelor legale care urmează a fi respectate de către organul judiciar, cât și sub aspectul regulilor tactico-criminalistice aplicate cu prilejul pregătirii și efectuării acestor activități.

Cel mai important criteriu referitor la percheziție este consacrat de prevederile legii procesual penale, conform căruia perchezițiile pot fi domiciliare sau corporale, percheziții efectuate în sediul unităților publice și persoanelor juridice, dar și percheziții efectuate asupra vehiculelor.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a recomandat tuturor statelor membre să nu negocieze nici unul din mijloacele care le stau la dispoziție pentru recunoașterea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Acest act normativ consfințește în textul articolului 12 faptul că nimeni nu este supus imixtiunii arbitrare în viața sa personală, în ființa sa, în domiciliul său, în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale.

Constituția României în cuprinsul articolului 27 legiferează inviolabilitatea domiciliului, consacrând faptul că domiciliul sau reședința persoanei sunt inviolabile și că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reședința acesteia fără acordul persoanei în cauză.

Dreptul la inviolabilitatea domiciliului își are izvorul în respectul pentru personalitatea umană în care este inclus și respectul care trebuie acordat mediului în care acesta își are domiciliul. În cazul percheziției domiciliare, doctrina criminalistică clasifică acest mijloc de probă în percheziția locurilor închise și cea a locurilor deschise.

În cazul perchezițiilor efectuate în locuri închise, sunt cercetate elementele de construcție ale clădirii, ale încăperilor și dependințelor, precum zidurile, pardoselile, plafoanele, scările, instalațiile sanitare, precum și obiectele aflate în încăperi, obiecte în care pot fi amenajate ascunzători. Cercetarea clădirii și a elementelor de construcție presupune verificarea clădirii în ansamblul său și a fiecărei încăperi sau dependințe în parte. Cercetarea clădirii în ansamblul său are ca scop descoperirea posibilelor ascunzători realizate prin modificarea construcției. Pentru aceasta, sunt examinate, comparativ, suprafețele interioare și exterioare, stabilite prin măsurarea lungimii din interior și din exterior a zidurilor, a grosimii acestora și a unghiurilor pe care le fac între ele. Examinarea începe cu subsolul clădirii, cu pivnițele sau cu dependințele și se termină cu podul sau terasa clădirii.

Cercetarea zidurilor sau a pereților începe prin măsurarea dimensiunilor lor pentru a se constata dacă sunt sau nu uniforme sau corespunzătoare cu planul clădirii. În general, sunt rare cazurile în care se construiește un zid nou sau se dublează unul vechi pentru amenajarea unei ascunzători, aspect care nu trebuie, însă, omos, în practică fiind întâlnite asemenea cazuri. S-a observat de-a lungul timpului că în mod frecvent se procedează la practicarea de ascunzători în pereți. Descoperirea nișelor de acest gen este posibilă prin ciocănirea pereților, sunetul obținut fiind mai înfundat în dreptul nișei, pe care infractorii experimentați încearcă să îl înlăture introducând diverse materiale, în special nisip.

Se examinează tencuiala, zugrăveala și tapetul. Diferența de vechime sau nuanță este vizibilă atât cu ochiul liber, cât și cu ajutorul lămpii cu radiații ultraviolete, datorită fluorescenței diferite a straturilor de vopsea. Pereții tapetați sunt verificați prin pipăire și prin examinarea modului de îmbinare a marginilor fâșiilor de tapet. Cu prilejul verificării zidurilor, sunt cercetate pervazurile de la uși sau ferestre și gurile de aerisire sau debaralele, folosite frecvent ca ascunzători.

Cercetarea pardoselilor este realizată în funcție de specificul lor. Spre exemplu, în cazul pardoselilor din scândură sau parchet, sunt examinate îmbinările, depunerile de praf, jocul scândurilor, capătul cuielor. La parchet se cercetează cu atenție locul în care este îmbinat parchetul, fiind singura zonă unde se poate umbla fără să apară urme de forțare a îmbinărilor. În cazul pardoselilor de pământ bătătorit în care se pot săpa gropi pentru ascunderea obiectelor, cadavrelor sau a persoanelor care se sustrag urmăririi penale, este posibilă descoperirea lor prin examinarea gradului de afânare a pământului. În acest scop, se fac sondaje cu vergele metalice, se ciocănește pardoseala sau se toarnă apă care, de regulă, este absorbită mai repede în dreptul gropii. Planșeele acoperite cu plăci de marmură, gresie sau placaj ceramic sau zidurile placate cu faianță, sunt verificate în mod asemănător pardoselilor din parchet, prin stabilirea eventualului joc, a lipsei cimentului sau mortarului de la îmbinări etc. În cazurile descrise anterior, obiectele metalice pot fi descoperite cu ajutorul detectorului de metale, dacă pardoselile nu conțin armătură de fier sau cuie.

În încăperi, dependințe, pivnițe sau poduri, nu trebuie să se omită faptul că, în majoritatea cazurilor, ascunzătorile făcute în pardoseli sunt acoperite cu diverse obiecte de mobilă, lăzi, butoaie, vechituri de tot felul, ceea ce impune degajarea suprafeței cercetate.

Cercetarea scărilor se face în funcție de tipul de material din care sunt construite, examinarea apropiindu-se, ca modalitate, de cercetarea pardoselilor, fiind verificte treptele, balustradele și în special cele din tuburi de metal sau din lemn.

Cercetarea instalațiilor sanitare, de încălzire și de iluminat este realizată cu atenție, datorită faptului că sunt în mod frecvent folosite pentru ascunderea unor obiecte de dimensiuni mici, cum este cazul bijuteriilor, valutei, înscrisurilor falsificate, stupefiantelor etc.

În cazul instalațiilor electrice sunt cercetate dozele, orificiile în care sunt montate prizele, întrerupătoarele, tuburile de izolare, tabloul de siguranțe, iar în băi sunt examinate sifoanele, paharele de la coturile de scurgere a apei, îmbinările cu conductele principale.

Cercetarea sobelor, care se dovedesc a fi de multe ori ascunzători ideale, îndeosebi sobele de teracotă, trebuie realizată cu atenție, ele putând servi la ascunderea unor obiecte chiar în interior, dacă aceste obiecte au rezistență mare la căldură. În același scop pot fi folosite și coșurile de fum, în interiorul cărora pot fi atârnate obiectele căutate.

Din cercetarea clădirilor nu trebuie omise burlanele de scurgere a apei, lucarnele, stucaturile sau diversele ornamente. Cercetarea mobilierului și a obiectelor din interiorul încăperilor este o operație migăloasă, care necesită atenție și răbdare. O enumerare a obiectelor care pot fi descoperite în interiorul unei încăperi este dificil de realizat, din acest motiv doctrina se limitează la analizarea obiectelor care trebuie verificate în mod obligatoriu cu ocazia desfășurării percheziției.

Mobila, în special cea din lemn, este verificată piesă cu piesă, datorită faptului că prezintă posibilitatea improvizării de ascunzători, prin găurirea lemnului, din dublarea pereților ori fundurilor sertarelor, ale lăzilor de studio, șifonierelor etc. Atenție trebuie acordată și mobilelor tapițate, somierelor, canapelelor sau fotoliilor care trebuie sondate cu vergele metalice subțiri, pipăite sau desfăcute, pe o porțiune care să permită introducerea mâinii și verificarea acestora.

Tablourile, stampele, icoanele și diversele decorațiuni de interior fixate în perete, permit deseori ascunderea în spatele acestora a înscrisurilor, valutei, altor obiecte subțiri și, din acest motiv, trebuie verificate cu minuțiozitate. De asemenea, statuetele, vasele de ceramică, bibelourile, veiozele, pot fi folosite drept ascunzători.

Cărțile și albumele trebuie cercetate bucată cu bucată, în ele putându-se ascunde nu numai bani sau înscrisuri, ci și arme, bijuterii. Pentru a fi folosite în acest scop, cărțile sunt decupate în interior prin realizarea unor găuri corespunzătoare formei și mărimii obiectelor de volum mic, însă de mare valoare. De asemenea, vasele și borcanele cu alimente conservate sunt des folosite pentru ascunderea monedelor de aur și pietrelor prețioase.

În ceea ce privește percheziția locurilor deschise, aceasta presupune căutarea unor obiecte pe suprafețe sau terenuri clar delimitate, îngrădite, care aparțin persoanei la care se efectuează percheziția sau pe care aceasta le folosește în mod exclusiv ori împreună cu un număr limitat de persoane. Adesea, în această categorie sunt incluse curțile și grădinile. În cazul locurilor neîngrădite, cu acces general, ca în cazul terenurilor agricole, pajiștilor, chiar dacă aparțin unei anumite persoane, nu este vorba despre o percheziție, ci mai mult de o cercetare la fața locului, desfășurată după regulile procedurale și tacticii specifice acestui procedeu.

În vederea efectuării percheziției locurilor deschise sunt luate în considerare atât caracteristicile obiectelor căutate, cât și particularitățile locului cercetat. Astfel, dacă pe terenul cercetat sunt ridicate diverse construcții, percheziția acestora se face potrivit regulilor tactice referitoare la cercetarea locurilor închise și, prin urmare. Primele măsuri luate la fața locului vizează organizarea și stabilirea modului de efectuare a percheziției. În funcție de numărul persoanelor care alcătuiesc echipa de percheziție și mărimea suprafeței, se poate proceda fie la împărțirea terenului pe sectoare, fie la aplicarea așa-numitei metode a „greblării” prin dispunerea în șir a membrilor echipei și parcurgerea unul lângă altul a terenului de la un capăt la celălalt. Atunci când sunt fixate sarcinile membrilor echipei se ia în considerare necesitatea reținerii sau prinderii persoanei la care se efectuează percheziția.

În situația în care organul de cecetare penală deține informații certe referitoare la locul în care este ascuns obiectul, sunt verificate în prealabil locurile respective și numai după aceea, dacă este necesar, se procedează la cercetarea sistematică a întregului amplasament.

În căutarea obiectelor ascunse sau a cadavrelor îngropate, a stupefiantelor, pe baza urmelor olfactive specifice se poate apela și la folosirea câinelui de urmă, acest procedeu fiind aplicat înainte ca membrii echipei să înceapă căutarea.

Având în vedere că principala modalitate de ascundere a obiectelor sau cadavrelor, în locuri deschise, este îngroparea acestora, organul judiciar trebuie să ia în considerare urmele specifice acestui mod de operare. Urmele sunt determinate de procedeele de camuflare folosite de infractor. De exemplu, după îngropare, locul poate fi acoperit cu brazde de pământ care conțin vegetație specifică terenului sau peste el pot fi plantați pomi ori diverse plante de cultură. Există și cazuri când acesta este acoperit cu grămezi de gunoi, resturi, vreascuri, stoguri de paie, fân, coceni sau stive de lemn.

O atenție deosebită trebuie acordată fântânilor deschise, gropilor de gunoi și hasnalelor. În cazul în care suprafața percheziționată este străbătută de o apă curgătoare, este cercetat și fundul acesteia, iar la nevoie se poate recurge chiar la ajutorul unor scafandri autonomi.

Mijloacele tehnice la care organul judiciar poate apela în desfășurarea percheziției locurilor deschise sunt sondele metalice de diverse lungimi și grosimi, detectoarele de metal, detectoarele de cadavre de tipul „Bansgaard”, dar și electromagneți sau magneți simpli, foarte puternici. Din dotarea echipei nu trebuie să lipsească cazmalele, târnăcoapele sau lopețile. În practică, există cazuri în care, pentru săparea la adâncime sau pentru înlăturarea grămezilor de moloz, nisip sau pietriș, se recurge chiar la utilaje tehnice de genul excavatoarelor.

Percheziția în cazul unităților publice nu se diferențiază foarte mult, cel puțin din punct de vedere tactic criminalistic, de perchezițiile menționate anterior, însă ea este, de multe ori, mult mai dificilă decât o percheziție domiciliară propriu-zisă. Dificultățile sunt determinate atât de delimitarea exactă a ceea ce este denumit în mod generic unitate publică, în această sferă intrând și cea privată, cât și de stabilirea în mod precis a locurilor în care o persoană are acces în ipoteza în care aceasta își desfășoară activitatea într-un loc care nu îi aparține. Din acest punct de vedere este relativ simplu să fie verificat mobilierul din biroul în care își desfășoară activitatea o persoană, dar este mai greu să fie cercetat întreg perimetrul în care aceasta se deplasează, în primul rând, prin natura obligațiilor de serviciu. În astfel de situații, cu ajutorul unor reprezentanți ai unității, instituției, întreprinderii sau firmei sunt cercetate prma dată locurile în care persoana respectivă are acces aproape în exclusivitate, precum și locurile, obiectele sau instalațiile folosite de un număr limitat de persoane și care nu impun manipularea sau verificarea permanentă.

Alături de percheziția domiciliară legea reglementează și percheziția corporală, care este efectuată pentru căutarea de obiecte și înscrisuri aflate asupra unei persoane. Spre deosebire de percheziția domiciliară, percheziția corporală poate fi dispusă, atât de organul de cercetare penală, cât și de procuror sau de judecător care în prealabil trebuie să se legitimeze și, în cazurile stabilite de lege, să prezinte autorizația emisă de judecător.

Percheziționarea unei persoane fizice constituie o imixtiune în viața personală și, din acest motiv, potrivit prevederilor articolului 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, se stabilește că pentru acesta trebuie luate toate măsurile de asigurare a dreptului persoanelor la protecție legală împotriva unor asemenea imixtiuni.

O observație referitoare la percheziția corporală constă în aceea că, în primul rând, datorită locului și împrejurărilor în care se impune efectuarea acesteia, lipsește autorizația prealabilă a organului judiciar. Deși acest act este efectuat în afara procesului penal și fără să fie necesară autorizația organului judiciar, totuși procesul-verbal încheiat cu ocazia percheziției constituie, mijloc de probă și astfel, percheziția se efectuează înainte de începerea urmăririi penale.

Constituția României în cadrul articolului 23 face referiri distincte cu privire la libertatea individuală față de reglementările internaționale, reglementând libertatea individuală și siguranța persoanei ca fiind inviolabile. Cu toate acestea punctul 2 al aceluiași articol prevede și excepțiile de la această regulă, punctele următoare stabilind condițiile care trebuie respectate cu ocazia acestor imixtiuni. Percheziționarea persoanei fizice prevăzută de punctul 2 al articolului 23 din Constituție este, prin urmare, un act de constrângere și se poate executa numai în cazurile și cu procedura prevăzută expres de lege.

Codul de procedură penală reglementează instituția percheziției în conținutul articolului 100, făcând precizări distincte referitor la dispunerea și modul de executare a acesteia, precum și cazurile și condițiile în care organele judiciare pot recurge la această măsură de constrângere. Noul cod de procedură penală reglementează această instituție în textul articolului 156. Așadar, percheziția persoanei nu poate fi folosită decât în situațiile și cu procedura stabilită în mod expres de prevederile Codului de procedură penală, în caz contrar cel care o execută fiind pasibil de comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu, cercetare abuzivă sau alte fapte penale prin care se realizează imixtiunea fără drept în dreptul la libertatea individuală și siguranța persoanei, în drepturile la onoarea și demnitatea acesteia.

Organele judiciare au dreptul de a recurge la măsura percheziției corporale doar atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea un anumit obiect care poate servi ca mijloc de probă, refuză predarea acestuia sau tăgăduiește existența sau deținerea și posesia lui, precum și atunci când există indicii temeinice că efectuarea unei astfel de percheziții este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor în cazul constatării unor infracțiuni flagrante sau când persoana este în posesia unor obiecte sau înscrisuri interzise la deținere prin lege.

Percheziția, ca și activitate procesuală, desfășurată de organele de cercetare penală sau de instanța de judecată cu scopul descoperirii unor obiecte sau înscrisuri care se află ascunse ori a căror predare de bunăvoie este refuzată la cererea justificată a organelor în drept, poate contribui la aflarea adevărului în cauza penală.

După cum se știe, percheziția corporală este destinată căutării de obiecte și de înscrisuri aflate asupra unei persoane. Potrivit prevederilor articolului 106 din Codul de procedură penală, această activitate este efectuată de către organul judiciar care a dispus-o, respectând dispozițiile articolului 104 Cod procedură penală sau de către persoana desemnată de acest organ. Percheziția corporală are caracter distinct de percheziția domiciliară, efectuându-se în multe împrejurări separat de alte acte procedurale, însă, este realizată în mod frecvent și cu ocazia percheziției domiciliare sau a arestării. În calitate de act de urmărire penală, aceasta nu trebuie confundată cu controlul vamal efectuat în punctele de trecere a frontierei ori în locurile supuse unui regim special. Datorită particularităților sale, dar și a metodelor de efectuare, din punct de vedere tactic criminalistic percheziția corporală a unei persoane este împărțită, în mod convențional, în percheziția îmbrăcămintei și percheziția corpului.

Prin modul de desfășurare și procedeele aplicate, se poate afirma faptul că percheziția corporală parcurge mai multe faze, însă, indiferent de tipul de percheziție, aceasta trebuie efectuată cu atenție și minuțiozitate.

Percheziția preliminară are ca scop preîntâmpinarea oricărei acțiuni violente din partea persoanei percheziționate, ceea ce presupune, în primul rând, dezarmarea acesteia, respectiv verificarea împrejurării dacă posedă sau nu asupra sa o armă albă sau de foc, precum și orice alte obiecte sau substanțe cre pot pune în pericol organul judiciar, permițând celui percheziționat să se sustragă. Din punct de vedere tactic, trebuie să se procedeze în așa fel încât persoana să fie pusă în imposibilitatea de a reacționa, motiv pentru care cel percheziționat este așezat cu fața la perete, la o distanță de cel puțin un metru față de organul care efectuează percheziția, în funcție de înălțimea sa. În continuare, i se solicită să ridice mâinile deasupra capului, să se sprijine pe perete și să desfacă picioarele, cercetându-se, pe rând, partea dreaptă și stângă a corpului, organul de cercetare penală așezându-se într-o poziție laterală și punând un picior în fața piciorului din partea corpului cercetată.

Acest procedeu permite dezechilibrarea rapidă a celui percheziționat în situația unei încercări de atac. În cazul infractorilor periculoși, cunoscuți sau bănuiți că pot reacționa violent, percheziția este efectuată cu o singură mână, în mâna cealaltă fiind ținută arma.

Percheziția amănunțită, este efectuată de sus în jos, începând cu obiectele de pe cap, continuând cu spatele, porțiunile de sub brațe, mâinile de la umăr până la degete și pieptul. Sunt verificate picioarele prin interior și exterior, până la gleznă, precum și manșetele pantalonilor, ciorapii, iar la urmă pantofii.

Cercetarea poate fi realizată și prin palpare fermă sau prin strângerea porțiunilor de îmbrăcăminte mai groasă datorită faptului că la o simplă pipăire, obiectele subțiri pot rămâne deseori nesesizate. De asemenea, sunt golite buzunarele, fiind verificată îmbrăcămintea să nu aibă buzunare secrete, organul de cercetare penală ridicând nu numai eventualele arme descoperite, ci și obiectele sau înscrisurile găsite, în acest mod fiind evitată o posibilă încercare de aruncare a lor. După percheziția prealabilă se procedează la verificarea amănunțită a îmbrăcămintei și a corpului, operație realizată la sediul organului judiciar.

Percheziția obiectelor de îmbrăcăminte presupune verificarea în parte a fiecărei piese din care este formată, a lenjeriei și a încălțămintei, în cazul în care este necsar acestea putând fi scoase de pe corpul persoanei. Dezbrăcarea este utilă atât pentru faptul că permite o verificare minuțioasă a îmbrăcămintei, cât și pentru posibilitatea percheziționării separate a corpului. Cu prilejul dezbrăcării este posibilă descoperirea eventualelor obiecte atârnate sau înfășurate în jurul corpului. La îmbrăcăminte sunt verificate căptușeala, cusăturile, buzunarele, gulerele, vatelina de la umeri, țesăturile interioare de la piept, de care pot fi lipite înscrisurile greu de sesizat la o simplă pipăire. Dacă se consideră necesar, îmbrăcămintea poate fi descusută atât cât să permită verificarea interioară a acesteia. În legătură cu lenjeria de corp sau batistele, doctrina atrage atenția că ele pot fi apretate cu droguri.

În cazul încălțămintei sunt verificate căptușeala, branțurile, talpa și tocurile care pot fi transformate în ascunzători pentru obiectele mici, în special bijuterii sau valută. Aceeași atenție trebuie acordată și obiectelor aflate curent asupra unei persoane precum portmonee, curele de pantaloni, ceasuri, brichete, tabachere, agende, tocuri de ochelari sau diverse articole de papetărie, podoabă.

Cu minuțiozitate se acționează și pentru descoperirea unor scrieri secrete, datorită faptului că modalitățile de realizare a acestora sunt deosebit de diverse. Spre exemplu, în practică au fost întâlnite cazuri de scriere cu cerneală simpatică pe obiecte de lenjerie și uneori, chiar pe corp.

Servietele, poșetele sau geamantanele sunt cercetate în mod amănunțit atât ele ca atare, cât și conținutul lor care este deosebit de divers. Și în acest caz, posibilitățile de ascundere sunt nenumărate. De exemplu, în mod frecvent sunt utilizate ca ascunzători tuburile de pastă de dinți sau de ras, obiectele de cosmetică din trusele de machiaj, de bărbierit, spray-urile, cutiile cu medicamente, instrumente muzicale, umbrelele și bastoanele. În cercetarea acestor obiecte sunt folosite surse puternice de lumină, inclusiv în radiații invizibile precum și instrumente de mărit precum lupe, stereomicroscoape, microscoape portabile, care permit descoperirea mesajelor cifrate.

Percheziția propriu- zisă a corpului este efectuată de către o persoană de același sex cu persoana percheziționată, la nevoie putându-se apela la sprijinul unui medic. Principala modalitate de ascundere o reprezintă introducerea obiectelor în orificiile naturale, iar uneori, chiar înghițirea obiectelor, în special dacă pot fi eliminate cu ușurință. În cazul unor astfel de modalități, se cere medicului să verifice, în primul rând, orificiile naturale, apoi se recurge la examenul radiologic.

În cadrul percheziției corporale nu trebuie omisă cercetarea pielii capului și a tălpilor picioarelor pe care pot fi lipite diverse mesaje cifrate. De asemenea, trebuie verificat cu atenție și părul, îndeosebi cocul și buclele, fără a neglija părul bărbaților. Sunt cercetate, de asemenea, și protezele de mâini, de picioare, inclusiv cele dentare, dar și alte dispozitive sau aparate medicale aflate asupra persoanei. Este necesară precizarea că și animalele de apartament care însoțesc persoanele percheziționate trebuie să controlate în cazul în care există indicii că sunt folosite în scop criminal, întrucât acestea pot fi utilizate pentru ascunderea de obiecte, recurgându-se inclusiv la operații de introducere sub piele a înscrisurilor sau obiectelor plate, de mărime mică.

Consemnarea rezultatelor percheziției persoanei se face în conformitate cu regulile aplicabile percheiției domiciliare, atât prin procesul-verbal, cât și prin fixarea lor cu ajutorul fotografierii ori a înregistrării video. Acestea sunt însoțite și de o declarație a persoanei percheziționate. Copia procesului-verbal este înmânată celui la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele sau înscrisurile, reprezentantului acestuia ori unui membru al familiei, în lipsa lor fiind dată celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui.

Alineatul 5 al articolului 100 reglementează o altă formă a percheziției, și anume percheziția vehiculelor care poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător, fiind efectuată de organul judiciar asupra vehiculelor care rulează în trafic, dar și a celor oprite sau staționate în locurile publice. În comparație cu actuala regementare, Noul cod de procedură penală reglementează separat instituția percheziției vehiulelor, alocându-i un întreg articol.

Oprirea și controlul unui vehicul în trafic pot fi executate în cazul în care există date și informații că acesta transportă bunuri sau valori provenite din infracțiuni ori persoane urmărite, dar și atunci când organul judiciar trebuie să aplice măsuri de poliție administrativă. Această modalitate de percheziție prezintă anumite particularități sub aspectul posibilităților de ascundere pe care le oferă mijloacele de transport. Prin urmare, percheziția unui autoturism sau a unui mijloc de transport, este efectuată de persoane care dispun de cunoștințe în domeniu, uneori fiind necesar sprijinul specialiștilor de mecanică auto.

Percheziția vehiculului presupune respectarea anumitor reguli. Astfel, organul judiciar solicită conducătorului auto și pasagerilor să iasă din vehicul, fiins supravegheați în permanență. În primul rând este controlat interiorul vehiculului și, abia după aceea, al portbagajului. În situația în care se găsesc bunuri sau valori provenite din săvârșirea unor fapte ilicite, se procedează la inventarierea și ridicarea acestora în vederea cercetărilor, această activitate se poate realiza la fața locului sau la sediul organului judiciar. În cazul în care este depistată o persoană urmărită, aceasta este condusă la sediul poliției.

În practică au apărut frecvent locuri special amenajate pentru ascunderea unor bunuri de contrabandă, în special în compartimentul destinat mărfurilor cu căi de acces aferente bine disimulate, ascunzători în instalația de producere a frigului pentru compartimentul de marfă, în locașul acumulatorilor, ascunzători create prin dublarea podelei sau a pereților compartimentului destinat transportului de mărfuri, în locașul siguranțelor electrice, în salteaua sau alte componente ale paturilor, de-a lungul axului volanului.

În urma efectuării percheziției asupra unui vehicul, organul judiciar întocmește un proces-verbal care conține mențiuni referitoare la numele persoanei al cărei vehicul a fost percheziționat, numărul persoanelor prezente la efectuarea percheziției, enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției și a celor ridicate în vederea cercetărilor.

În ceea ce privește percheziția sistemelor informatice, trebuie menționat faptul că dezvoltarea tehnologiei informației și continua globalizare a rețelelor informatice conduc la un progres de necontestat al societății și la asigurarea transparenței în viața publică, însă și la determinarea apariției unei noi forme de criminalitate și anume criminalitatea informatică. Perchezițiile sistemelor informatice sau a suporturilor de stocare a datelor informatice presupune verificarea acestora de către organele judiciare cu scopul descoperirii și strângerii de probe. Dispozițiile Codului de Procedură Penală referitoare la percheziția domiciliară se aplică în mod asemănător și în cazul perchezițiilor sistemelor informatice datorită faptului că multe din caracteristicile percheziției domiciliare tradiționale sunt regăsite și în ceea ce privește descoperirea și strângerea probelor în sistemele informatice.

Investigarea acestor sisteme poate fi definită ca fiind utilizarea de metode științifice și certe de asigurare, strângere, validare, identificare, analiză, interpretare, documentare și prezentare a probelor de natură digitală obținute din sursă de natură informatică având drept scop facilitarea descoperirii adevărului în cadrul procesului penal. Legislația în vigoare prevede faptul că ori de câte ori pentru descoperirea și strângerea probelor este necesară investigarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, organul judiciar competent poate dispune efectuarea unei percheziții.

În cazul în care în cursul efectuării unei percheziții domiciliare, organul judiciar descoperă la locul percheziției un sistem informatic și se impune verificarea documentelor și a informațiilor stocate în acesta, este necesară obținerea unei autorizații distincte de la judecător, alta decât autorizația care avea ca obiect percheziția domiciliară. În luarea deciziei de emitere a autorizației de percheziție a sistemului informatic judecătorul trebuie să își formeze convingerea cu privire la folosirea de către o anumită persoană a unui sistem informatic la săvârșirea infracțiunii sau cu privire la existența unor informații importante pentru soluționarea cauzei penale, care poate proba implicarea acesteia în activitatea infracțională.

Percheziția, ca și ridicarea computerelor, nu se referă doar la unitatea centrală de prelucrare a datelor, termenul de computer referindu-se în mod generic la unitatea centrală. În cazul în care organul judiciar sau instanța de judecată apreciază că ridicarea obiectelor care conțin probele afectează grav desfășurarea activității persoanelor care dețin aceste obiecte, poate dispune efectuarea unor copii care pot servi ca mijloc de probă. În procesul de ridicare a componentelor sistemului informatic trebuie luată în considerare necesitatea păstrării integrității și identității datelor. Orice avariere a suportului pe care sunt stocate datele duce, inevitabil, la distrugerea acestora.

Transportarea probelor trebuie realizată cu multă grijă de organul judiciar, având în vedere fragilitatea acestor sisteme. În timpul transportului trebuie evitate șocurile, vibrațiile, emisiile radio sau câmpurile electromagnetice care pot deteriora hard-discurile, dar și transportul în portbagajul mașinii, depozitarea în condiții de umiditate sau praf ori în prezența unor surse de radiații electromagnetice. Unitățile centrale ale calculatoarelor, dischetele, C.D.-urile și alte suporturi magnetice sunt introduse în cutii sau saci și sunt sigilate de către organul judiciar în așa fel încât să nu permită accesarea acestora pentru a nu putea fi contestată informația ce se află stocată.

În analiza sistemelor informatice este folosit un număr semnificativ de programe, fiind obligatoriu ca acestea să fie înregistrate din punct de vedere al protecției drepturilor de autor aparținând producătorilor acestor programe.

În activitatea de investigație și, în general, în întreaga practică judiciară, plecând de la o serie de particularități, se practică, pe lângă percheziția locurilor deschise ori a persoanei, să se procedeze sau să se facă referiri și la alte categorii de percheziții.

Una dintre aceste categorii o reprezintă percheziția destinată căutării persoanelor sau cadavrelor. În ipoteza căutării de persoane, fie sechestrate, fie care se sustrag urmăririi penale, accentul este pus pe verificarea posibilităților de amenajare a unor ascunzători în clădiri, magazii sau pământ. Un ajutor important în aceste cazuri este oferit de câinele de urmă. Din punct de vedere tactic, organul de cercetare penală trebuie să fie pregătit pentru respingerea unor încercări de ripostă sau de sustragere a persoanei descoperite. Riposte pot apărea în special în cazul răpirilor de persoane, răpitorii fiind, în majoritatea cazurilor, înarmați. Ascunderea unei persoane într-o locuință poate avea inclusiv forma unei deghizări, în practică fiind prezente cazuri în care soțul urmărit a locuit cu soția fiind deghizat și prezentându-se drept sora acesteia.

În ceea ce privește căutarea cadavrelor sau a resturilor de material cadaveric, aceasta se realizează în funcție de fiecare caz în parte, regulile specifice percheziției îmbinându-se cu cele ale cercetării la fața locului și se recurge la mijloacele tehnice aflate în trusele criminalistice, în special detectorul de cadavre. Totodată, se poate apela la serviciile câinilor de urmă. Bineînțeles, în ipoteza descoperirii unui cadavru sau a unor fragmente cadaverice nu mai este vorba despre desfășurarea unei percheziții, ci de o cercetare efectivă la fața locului.

O altă categorie este reprezentată de percheziția destinată căutării unor anumite obiecte, și anume perchezițiile pentru descoperirea drogurilor, a armelor și explozivilor, a scrierilor secrete sau a obiectelor de artă. În astfel de cazuri perchezițiile sunt efectuate de către personalul specializat care există în punctele de trecere a frontierei, fiind folosite mijloace tehnice adecvate, printre care detectorul de metale și examinările în radiații invizibile. Pentru descoperirea stupefiantelor, pe lângă reactivii chimici existenți în trusele criminalistice speciale, pot fi folosiți și câini anume dresați în acest scop.

Percheziția efectuată asupra unui grup de persoane necesită adoptarea unor măsuri speciale de supraveghere și de prevenire a acțiunilor violente, în aceste împrejurări la percheziție participând un număr adecvat de persoane. De asemenea, o astfel de percheziție nu poate fi efectuată în locuri publice, cu excepția împrejurărilor cu totul speciale anume prevăzute de documetele în materie.

În ceea ce privește percheziția repetată, aceasta se efectuează în alternativa în care prima percheziție nu s-a putut îndeplini. Repetarea percheziției se face atunci când organul judiciar deține date certe că obiectele sau înscrisurile căutate se află în locurile percheziționate, dat și atunci când, fiind reanalizat modul de acțiune, organul judiciar constată că a procedat cu o anumită superficialitate sau grabă, fără a apela la toate metodele și mijloacele avute la dispoziție. Trebuie menționat că nu întotdeauna repetarea unei percheziții este consecința unor nereușite. Din contră, uneori ea poate reprezenta un valoros procedeu tactic. De exemplu, în cazul în care persoana la care s-a efectuat percheziția constată că obiectul căutat nu a fost descoperit, aceasta nu se va teme de o nouă percheziție și va scoate obiectul din locul în care l-a dosit, folosindu-l în scopul propus. De asemenea, în situația în care obiectul căutat nu se află la locul percheziției, ci în altă parte, persoana în cauză îl poate aduce la domiciliu, în baza aceluiași raționament potrivit căruia, o dată nedescoperit bunul sau înscrisul, organul judiciar nu va mai reveni.

Este inutil să precizăm faptul că repetarea unei percheziții se face cu respectarea acelorași reguli tactice, începând cu asigurarea caracterului ei inopinat, cu respectarea acelorași cerințe de organizare și desfășurare minuțioasă a acestei activități.

CONCLUZII

De-a lungul timpului, dar în special, începând cu sfârșitul secolului al XIX –lea, perfecționarea luptei împotriva fenomenului infracțional a reprezentat o necesitate atât pentru societate, cât și pentru juriști și celelalte categorii de persoane angrenate în stoparea criminalității. Evoluția accentuată și evidentă din majoritatea ariilor umane i-au determinat pe aceștia să recurgă la mijloace cât mai eficiente în scopul aflării adevărului. În acest fel, criminalistica a jucat un rol vital în delimitarea fenomenului infracțional, nu în ultimul rând, contribuind în mare măsură la realizarea scopului procesului penal, și anume ca orice persoană vinovată de comiterea unei infracțiuni să fie trasă la răspundere și nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită pe nedrept.

Ca știință multidisciplinară, criminalistica are menirea de a explora explozia informațională determinată de revoluția tehnico-științifică care are tendința de a produce modificări esențiale în dezvoltarea economico-socială a societății umane, în scopul atingerii acelor realizări care pot veni în întâmpinarea rezolvării problemelor ivite în practica judiciară penală și, îndeosebi, în cea procesual penală. Mai exact, ea are un rol determinant în numeroase cazuri de comitere a unor infracțiuni și în declanșarea procesului penal deoarece pe baza rezultatelor obținute prin metodele și procedele criminalistice se bazează în numeroase cazuri începerea urmăririi și cercetării penale, simultan sau urmată, atunci când se impune, de punerea în mișcare a acțiunii penale cu scopul tragerii la răspundere a celor care se fac vinovați de comiterea unor fapte care prezintă pericol social. În susținerea celor menționate trebuie subliniat faptul că importanța acestei științe în domeniul dreptului procesual penal a formulat obiectul celui de al treilea Simpozion Național de Criminalistică având denumirea de „Criminalistica realizează o importantă înfăptuire a dreptului penal. Fără criminalistică, dreptul penal ar fi numai teorie”.

Conceptul modern al criminalisticii, dominant în întreaga lume, este în prezent cel de științe forensic, reprezentând științele în legătură cu justiția și care sunt definite ca fiind ansamblul principiilor științifice și al metodelor tehnice aplicabile investigării infracțiunilor comise pentru a proba existența faptei ilicite, identificarea autorilor și modul sau de a opera a acestora.

În sens larg, literatura de specialitate privește științele forensic ca fiind compuse din toate disciplinele care ajută și concură la stabilirea adevărului judiciar, precum criminalistica, psihiatria, psihologia legală, toxicologia legală etc. Astfel, criminalistica apare ca o știință exactă, independentă, bazată pe preluarea și adaptarea științelor pozitive în descoperirea și analizarea macro și microurmelor, inclusiv identificarea persoanei după semnalmente, produse biologice și A.D.N..

A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă, general vorbnd, a stabili dacă fapta există și de cine a fost săvârșită, precum și dacă întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni și dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa. Adevărul, însă, trebuie aflat nu numai în ceea ce privește fondul cauzei, ci și cu privire la orice act al procesului penal. Prin urmare, aflarea adevărului într-o cauză penală nu se poate face decât cu ajutorul probelor. Aprecierea probelor în cadrul procesului penal este, desigur, liberă.

Din această cauză, impunerea unui caracter modern activității judiciare a preocupat o serie întreagă de juriști profund convinși de contribuția decisivă a științei criminalisticii la descoperirea faptelor penale. Ei înțeles că, pentru soluționarea cauzelor penale, simpla aplicare a regulilor de drept este insuficientă, iar pentru conturarea exactă a obiectului probațiunii, penaliștii dreptului modern au ajuns la opinia că trebuie să se recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității, precum și la reguli tactice specifice de efectuare a actelor procedurale.

Criminalistica poate fi privită ca o știință judiciară, cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe referitoare la metodele, mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracțiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor și prevenirii faptelor antisociale.

Utilitatea Criminalisticii pentru întreaga activitate judiciară a fost demonstrată în mod constant și repetat fiins din ce în ce mai accentuat de practica organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești din toate țările lumii, inclusiv din România. În etapa actuală de dezvoltare a științei și tehnologiei, procesele penale desfășurate fără aportul expertizelor judiciare în care o pondere însemnată o dețin cele criminalistice au devenit excepție. Dispunerea, efectuarea și interpretarea concluziilor acestor acestei categorii de specialiști au devenit indispensabile oricărui jurist, fie el magistrat, avocat sau polițist.

Cooperarea internațională și schimbul de informații în domeniul criminalisticii facilitează obținerea unor rezultate pozitive în rezolvarea dosarelor aflate în lucru. De asemenea este importantă stabilirea unor norme comune care ofere posibilitatea utilizării probelor obținute într-un alt stat în cadrul procesului penal. În absența acestor norme există apariția unor riscuri legate de compromiterea probelor, acestea devenind inutilizabile. Alți experți au observat faptul că testele efectuate pentru a verifica corectitudinea unei expertizei, spre exemplu, pot avea în vedere doar nivelul tehnic al acesteia, nu și nivelul moral

În sistemul judiciar român, procurorul este cel care are rolul de coordonator al unei investigații complexe și în cazul faptelor care îi atrag competența materială, cum este cazul infracțiunilor contra vieții persoanei. Asemănător sistemului judiciar francez, în cazul unor investigații complexe în care se apelează la un nivel ridicat de expertiză, se impune și o coordonare din punct de vedere criminalistic a cercetării locului faptei, dovedindu-se necesară implicarea Institutului Criminalistic al Inspectoratului General al Poliției Române. În cazul în care organele judiciare au suspiciuni cu privire la exactitatea concluziilor documentelor criminalistice întocmite, acestea pot dispun efectuarea altor activități, procedeu probator asimilat contra-expertizei existente în sistemul criminalist francez. Având în vedere noile orizonturi ale investigației criminalistice se impune descoperirea, conservarea și examinarea microurmelor rămase la locul faptei, calitatea concluziilor elaborate fiind condiționată în măsură esențială de conservarea urmelor în câmpul infracțional.

Proba științifică ocupă un loc destul de important în cadrul cercetărilor penale, iar practica judiciară a demonstrat faptul că la baza reușitei investigației și procesului penal stau o serie de factori, dintre care și rigoarea și calitatea exploatării locului faptei, constatările la fața locului în primele ore după descoperirea infracțiunii, opțiunile operate pentru procesarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă recoltate, modul în care aceste elemente de probă sunt administrate în procedura penală pentru discutarea lor pe timpul procesului.

Realizările științifice recente oferă noi posibilități investigațiilor criminale, reînnoind tehnicile de investigare balistică, exploatarea amprentelor digitale și genetice sau determinarea urmelor explozivilor. Diferențele dintre practică și normele tehnice din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene pot împiedica aplicarea mijloacelor de probă în cadrul proceselor penale. Utilizarea acestor tehnici noi presupune, câteodată, și existența unor operatori cu o calificare înaltă, importante resurse umane și materiale care nu sunt întotdeauna disponibile la nivel național.

În consecință, la nivel european, s-a ajuns la concluzia că, în prezent, pentru edificarea unui spațiu judiciar european este necesar o bună partajari în cadrul Uniunii Europene, a cunoștințelor și realizărilor științifice în materie penală și a posibilităților în materie de structuri și know-how în acest domeniu. Pentru garantarea calității expertului criminalist, au fost formulate propuneri referitoare la implementarea unui proces de acreditare, validarea standardelor și a regulilor etice, în caz de necesitate prin intermediul unei structuri independente, și apropierea standardelor naționale de cele europene.

În aceeași ordine de idei, au fost examinate mizele recurgerii la proba științifică în ceea ce privește exercitarea dreptului la apărare, a exigențelor respectării principiului egalității armelor și a principiului contradictorialității care presupun ca apărarea să poată desemna efectiv sau să solicite desemnarea unor experți criminaliști, fără ca cheltuielile legate de această activitate să constituie o piedică în realizarea activității de cercetare penală. Fiind vorba de costuri referitoare la recurgerea la probe științifice a fost scoasă în evidență importanța rolului judecătorului și a aprecierii acestuia pentru realizarea un echilibru între un imperativ al controlării costurilor, exigența calității și necesitatea luării în considerare a cererilor de acte formulate de către apărare, evidențiindu-se totodată și utilitatea unei pregătiri tehnice suficiente în materia probei științifice, a magistraților și persoanelor participante în cadrul procedurii judiciare.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că tactica aplicată a criminalisticii nu poate fi concepută în afara psihologiei judiciare, aceasta oferind mijloacele cerute de stabilirea potențialului psihologic al învinuitului sau inculpatului pe baza căruia organul judiciar adoptă linia strategică optimă pentru reușita procesului de obținere a informațiilor necesare să susțină în mod relevant un caz penal.

La rândul său, învinuitul sau inculpatul are interese majore în cunoașterea și evaluarea investigatorului, datorită faptului că în această confruntare psihologică sui-generis el își joacă șansa de a obține elementele cele mai solide necesare strategiei sale de apărare. Importanța acordată acestui segment al muncii judiciare este evidențiată și de faptul că problematica stabilirii vinovăției pe baza intervievării învinuitului sau inculpatului are un istoric bogat, referințe asupra acestui domeniu datând încă din evul mediu.

Plecând de la ideea că activitatea de cercetare penală nu este posibilă fără a se recurge la elementele criminalistice pentru identificarea probelor necesare conturării opiniei magistraților în legătură cu o cauză penală, este de necontestate faptul că în domeniul procesual penal criminalistica ocupă unul din cele mai importante locuri deoarece, fără această știință nu s-ar putea finaliza cauza penală, nefiind posibilă elucidarea datelor și informațiilor deținute de organul de cercetare penală, care, de cele mai multe ori sunt vagi și neconcludente.

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Constituția României

Codul de prcedură penală

Noul Cod de procedură penală

Codul penal

Noul Cod penal

Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor

Legii nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedura penală și a unor legi speciale

Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției

MONOGRAFII ȘI CURSURI NAȚIONALE

Ion TANOVICEANU, Tratat de drept și procedură penală, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1924

Eugen BIANU, Tactica și tehnica percheziționării, București, 1941

Eugen BIANU, Tactica și tehnica percheziționării. Îndreptar practic profesional, București, 1941

Constantin TURAI, Elemente de criminalistică și tehnică criminală, București, 1947

Traian POP, Drept procesual penal, vol. III, Ed. Tipografia Națională, Cluj Napoca, 1947

A. I. VINBERG, S. M. MITRICEV, Criminalistică, Ed. Albatros, București, 1953

Tiberiu BOGDAN, Curs de psihologie judiciară, Tipografia învățământului, București, 1957

Tiberiu BOGDAN, Curs introductiv în psihologia judiciară, Tipografia Învățământului, București, 1957

Ursula ȘCHIOPU, Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967

Matei BASARAB, Criminalistică, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1968

Mihai POPOVICI, Petre SÎRBULESCU, Vasile STOICAN, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1969

Mircea FLONTA, Structura coordonării acțiunilor și geneza operațiilor logico-matematice. Teoria acțiunii umane, Forum-Științe sociale ,vol. I, 1969

Tiberiu BOGDAN, Ilie STĂNCULESCU, Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1971

Emil MIHULEAC, Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971

Constantin BULAI, Rodica STĂNOIU, Victor ROȘCA, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei României, Institutul de Cercetări juridice, București, 1972

Camil SUCIU, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Nicolae VOLONCIU, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Mircea NOVAC, Fotogfafia de la A la Z, Ed. Tehnică, București, 1973

Ilie STOENESCU, Savelly ZILBERSTEIN, Tratat de drept procesual civil, Tipografia Universității București, 1973

Ion MIRCEA, Despre tactica audierii primare a martorului, în Revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1973

Lucian IONESCU, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iași, 1973

Ioan CIOFU, Comportamentul simulat, Ed. Academiei R.S.R., București, 1974

George ANTONIU, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1975

Ioan CORA, Criminalistică. Tactica criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, București, 1975

Septimiu CHELCEA, Chestionarul de investigație sociologică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Ion MIRCEA, Despre tactica audierii primare a minorilor, Ed. Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1975

Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, George ANTONIU, Constantin BULAI, Nicoleta ILIESCU, Rodica STĂNOIU, Explicații teoretice și practice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1975

Ion R. CONSTANTIN, Unele metode și principii ale criminalisticii, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975

Alexandru ROȘCA, Psihologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1975

Vintilă DONGOROZ, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, București, 1975

George ANTONIU, Constantin BULAI, Gheorghe CHIVULESCU, Dicționarului Juridic Penal, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Virgil DRAGOMIRESCU, Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Tadeusz KOTARBINSKI, Tratat despre lucrul bine făcut, Ed. Politică, București, 1976

Octavian POP, Ion ANGHELESCU, Lupu COMAN, Tratat practic de criminalistică, vol.I, București, Serviciul Editorial Presa și Propaganda în Rândul Populației, 1976

Ion R. CONSTANTIN, Mircea CONSTANTINESCU, Gheorghe PASESCU, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, 1976

Ion R. CONSTANTIN, Lupu COMAN, Mircea CONSTANTINESCU, Ladislau MOCSY, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București, 1976

Dumitru IONETE, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, București, 1976

Ion-Eugen SANDU, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, 1976

Septimiu CHELCEA, Adina CHELCEA, Elemente de psihosociologie a muncii eficiente, Ed. Politică, București, 1977

Ion MIRCEA, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978

Ioan HURDUBAIE, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București, 1978

Tiberiu BOGDAN, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1978

Constantin AIOANIȚOAIE, Ioan Eugen SANDU, Folosirea fotografiei judiciare operative în reconstituire, Ed. Ministerului Justiției, 1978

Theodoru GRIGORE, Lucia MOLDOVAN, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979

Dan NICOLAE, Tratat practic de criminalistică, vol II, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979

Ion POENARU, Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979

Nicolae CRISTESCU, Vasile URSEA, Topografie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980

Ilona BUTA, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București 1980

Octavian SAVIN, Mihai NOVAC, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980

Moise TERBANCEA, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Serviciul Editorial Cinematografic, București, 1980

Victoria LEVINSCHI, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Serviciul Editorial și Cinematografic, București, 1980

Ion ANGHEL, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Serviciul Editorial Cinematografic, București, 1980

Octavian TIMARU, Ion SANDU, Dan MOISE, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980

Gheorghe ASANACHE, Mircea CONSTANTINESCU, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980

Virgil ENĂTESCU, Dialogul medic-bolnav, Ed. Dacia, CIuj-Napoca, 1981

Petre PÂNZARU, Dicționar de psihologie socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Ion ANGHELESCU, Tratat practic de criminalistică,vol. IV, Ed. Ministerul de Interne, 1982

Eugeniu GACEA, Florin IONESCU, Ioan CORA, Ion SIMA, Curs de tehnică criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, București, 1983

Tiberiu BOGDAN, Ioan SÂNTEA, Rodica DRĂGAN-CORNEANU, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerul de Interne, București, 1983

Emilian STANCU, Criminalistică. Elemente de tactică și de metodologie criminalistică, vol. II, Tipografia Universității, Bucuresti, 1983

Ion ANGHELESCU, Dicționar de Criminalistică, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Ion ANGHELESCU, Dan NICOLAE, Dicțioanr de criminalistică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Constantin STĂTESCU, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică și Enciclopedică București,1984

Constantin AIONITOAIE, Vasile BERCHESAN, Ioan BOTOC, Constantin PLETEA, Ilie MARCU, Curs de criminalistică. Anexă. Ministerul de Interne, București, 1985

Cătălin BĂLTEANU, Tratat practic de criminalistică, vol. V, Ed. Ministerului de Interne, București, 1985

Lupu COMAN, Mircea CONSTANTINESCU, Tratat practic de criminalistică, vol. 1, Serviciul Editorial al M. I. 1986

Aurel CIOPRAGA, Tactica criminalistică, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1986

Iuliu POGANY, Fotografia de la teorie la practică, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1987

Emilian STANCU, Investigarea științifică a infracțiunilor. Curs de criminalistică, partea a II-a, Tipografia Universității București, 1988

Emilian STANCU, Investigarea științifică a infracțiunilor, partea a III-a, Ed. Tipografia Universității București, 1988

Constantin AIONIȚOAIE, Tudor STĂNICĂ, Gheorghe VASILE, Tactica criminalistică, Ed. Serviciul Editorial și Cinematografic, București, 1989

Sorin M. RĂDULESCU, Dan BANCIU, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Ed. Medicală, București, 1990

Vasile BERCHEȘAN, Constantin PLETEA, Ion Eugen SANDU, Tratat de Tactică Criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Tudorel BUTOI, Ascultarea învinuitului sau inculpatului, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Tiberiu PRUNA, Prelegeri de psihologie judiciară. Note de curs, Ed. Chemarea, Iași, 1992

Nicolae MITROFAN, Vasile ZDRENGHEA, Tudor BUTOI, Psihologie judiciară, Ed. Șansa S.R.L., București, 1992

Ion ARGEȘANU, Enigmele anchetelor judiciare. Din însemnările unui procuror criminalist, Ed. Editis, București, 1992

Ion MIRCEA, Criminalistică, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Eugen PĂLĂNCEANU, Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Constantin BULAI, Drept penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Șansa, București, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Vasile BERCHEȘAN, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Tudorel BUTOI, Tratat de Tactică Criminalistică, Ed. Carpați, Printing House, Craiova, 1992

Ioan GRIGORAȘ, Personalitatea morală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1992

Constantin AIOANIȚOAIE, Tudorel BUTOI, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Vasile BERCHEȘAN, Tudorel BUTOI, Ilie MARCU, Eugen PĂLĂNCEANU, Constantin PLETEA, Ion Eugen SANDU, Emilian STANCU, Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a, Ed. Carpați,Craiova, 1992

Ion NEAGU, Drept procesual penal, Vol. II, Ed. Euro-Trading, București, 1992

Emilian STANCU, Criminalistica – știința investigării infracțiunilor, vol. II, Ed. Proarcardia, București, 1993

Ieronim URSU, Ioan Doru CRISTESCU, Elemente de anchetă penală, Ed. Helicon, Timișoara, 1993

Stelian IVAN, Tudor IONIȚĂ, Drept polițienesc, Ed. Romfel, București,1993

Constantin AIONIȚOAIE, Vasile BERCHEȘAN, Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpați, 1994

Emilian STANCU, Criminalistică- tehnică criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică a Ministerului Învățământului, București, 1994

Nicolae MITROFAN, Psihologie Judiciară, Ed. Șansa, București, 1994

Vasile BERCHEȘAN, Ion. N. DUMITRAȘCU, Probele și mijloacele de probă- mic îndrumar de cercetare penală, Ed. Ministerului de Interne, București, 1994

Constantin PLETEA, Tratat de metodică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1994

Tiberiu PRUNĂ, Psihologie Judiciară, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994

Vasile BERCHEȘAN, Constantin PLETEA , Ion Eugen SANDU, Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpați, 1994

Nicolae BRACACIU, Gheorghe ZĂHĂRĂCHESCU, Ghidul procurorului criminalist, vol. I, Ed. Helicon, Timișoara, 1994

Ieronim URSU, Ioan Doru CRISTESCU, Ghidul Procurorului Criminalist, vol. I, Ed. Helicon, Timișoara, 1994

Vasile BERCHEȘAN, Ion N. DUMITRAȘCU, Probele și mijloacele de probă-Mic îndrumar de cercetare penală, Ed. Ministerului de Interne, București, 1994

Nicolae VOLONCIU, Tratat de drept procesual penal, vol. I, Ed. Paideia, București, 1994

Corneliu TURIANU, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Ed. Continent XXI, București, 1995

Vladimir BELIȘ, Tratat de medicină legală, vol. II, Ed. Medicală, București, 1995

Dan BANCIU, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, București, 1995

Nicolae VOLONCIU, Drept procesual penal, Ed. Paideia, București, 1995

Nicolae GIURGIU, Drept penal. Răspunderea penală și pedeapsa. Regimul sancționator al minorilor, Ed. Neuron, Focșani, 1995

Emilian STANCU, Criminalistica. Tactica și metodologia criminalistică, vol. II, Ed. Actami, București, 1995

Aurel CIOPRAGA, Tratat de Tactică Criminalistică, Ed. Gama, Iași, 1996

Motru Constantin RĂDULESCU, Curs de psihihologie, Ed. Esotera Vox, București, 1996

Aurel CIOPRAGA, Criminalistică – Tratat de tactică, Ed. Sanșa, Iași, 1996

Aurel CIOPRAGA, Augustin UNGUREANU, Dispoziții penale din legi speciale române, vol. VII, Ed. Lumina Lex, București, 1996

Ana Bogdan-TUCICOV, Septimiu CHELCEA, Mihail GOLU, Pantelimon GOLU, Cătălin MAMALI, Theodoru GRIGORE, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, Iași, 1996

Aurel CIOPRAGA, Ioan IACOBUȚĂ, Criminalistică, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997

Adrian FRĂȚILĂ, Constantin MIREA, Reconstituirea judiciară, Ed. Global Lex, București, 1997

Alexandru NACU, Antol NACU, Psihiatrie judiciară, Ed. Topografia Centrală, Chișinău, 1997

Mircea BĂDILĂ, Tactica ascultării inculpatului în instanță, Ed. Omnia, Brașov, 1998

Petre BIELTZ, Dumitru GHEORGHIU, Logică judiciară, Ed. Pro Transilvania, București, 1998

Ion MIRCEA, Criminalistică, Ed.Lumina Lex, București, 1998

Ion MIRCEA, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, 1999

Ioan BUȘ, Dan DAVID, Intervenție psihologică în practica judiciară, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999

Constantin PLETEA, Valorificarea probei științifice în aflarea adevărului, București, 1999

Nicolae MĂRGINEANU, Psihologia persoanei, ediția a III-a, Ed. Științifică, București, 1999

Emilian STANCU, Criminalistică, vol. II, ediția a III-a, Ed. Actami, București, 1999

Vasile POPA, Ion DRĂGAN, Lucian LAPADAT, Psiho-sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA, Tudorel BUTOI, Psihologie judiciară, Ed. Șansa, București, 2000

Sorin ALĂMOREANU, Elemente de criminalistică, Ed. Alma Mater, Cluj Napoca, 2000

Vasile BERCHEȘAN, Metodologia investigării infracțiunilor.Curs de criminalistică, vol.II, Ed. Paralela 45, București, 2000

Emilian STANCU, Criminalistică, ediția a III-a, vol. I, Ed. Actami, București, 2000

Gheorghe PĂȘESCU, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Ed. Național, București, 2000

Radu CONSTANTIN, Pompil DRĂGHICI, Mircea IONIȚĂ, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000

Ion VOCHESCU, Criminalistică, vol. I, Ed. Academica, București, 2000

Nicolae MITROFAN, Psihologie judiciară, ediția a III-a, Ed. Press Mihaela S.R.L., București, 2000

Constantin RADU, Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000

Constantin RADU, Pompil DRĂGHICI, Mircea IONIȚĂ, Expertizele-mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000

Neculai ZAMFIRESCU, Investigarea științifică a infracțiunilor de omor rămase cu autori neidentificați – Elemente de psiho-criminalistică, Ed. Național, București, 2000

Ion ARGEȘANU, Criminalistica și Criminologia în acțiune, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Theodor MREJERU, Drept procesual penal, Ed. Sylvi, București, 2001

Vasile BERCHEȘAN, Cercetarea Penală, Ed. Icar, București, 2001

Alecu GHEORGHE, Criminalistică, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001

Doina BALAHUR, Fundamente socio-juridice ale probațiunii, Ed. Bit, Iași, 2001

Vasile BERCHEȘAN, Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii-curs de tehnică criminalistică, vol. I, Ed. Little Star, București, 2001

Vasile BERCHEȘAN, Cercetarea Penală. Criminalistică. Teorie și practică (îndrumar complet de cercetare penală), Ed. Icar, București, 2001

Adrian Ștefan TULBURE, Angela Maria TATU, Tratat de drept procesual penal, Ed. All Beck, București, 2001

Neculai ZAMFIRESCU, Logica cercetării criminale, Ed. Printeuro, Ploiești, 2001

Nicolae VADUVA, Expertiza judiciară, Ed. Universitaria, Craiova, 2001

Alexandru IONAȘ, Ilie MĂGUREANU, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Omnia Uni, Brașov, 2001

Mihai APETREI, Drept procesual penal, Ed. Victor, București, 2001

Vasile PĂVĂLEANU, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Aurel CIOPRAGA, Ioan IACOBUȚĂ, Criminalistica, Ed. Junimea, Iași, 2001

Ion MIRCEA, Criminalistică, ediția a II- a, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Lucian IONESCU, Criminalistica. Note de curs, Ed. Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, 2002

Vasile BERCHEȘAN, Valorificarea științifică a urmelor infractiunii, Ed. Little Star, București, 2002

Ion DELEANU, Părțile și Terții. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, București, 2002

Sorina POLEDNA, Modalități de intervenție psihosocială în activitatea de probațiune, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002

Petre BUNECI, Partea responsabilă civilmente în procesul penal, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2002

Ion NEAGU, Drept procesual penal-Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002

Ion NEAGU, Tratat de drept procesual penal, Ed. Global Lex, București, 2002

Emilian STANCU, Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2002

Ilie BOTOȘ, Criminalistică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2002

Alexandru SAVA, Aprecierea probelor în procesul penal, Ed. Junimea, Iași, 2002

Lazăr CARJAN, Compendiu de criminalistică, Note de curs. Ed. Curtea Veche, București, 2002

Dumitru CORNEAN, Nicolae BUZATU, Cristian CĂRPINEAN, Criminalistică, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003

Alexandru VASILIU, Teoria generală a actelor de procedură penală, Ed. All Beck, București, 2003

Iancu TĂNĂSESCU, Camil TĂNĂSESCU, Gabriel TĂNĂSESCU, Criminologie. (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Ed. All Beck, București, 2003

Gheorghiță MATEUȚ, Protecția martorilor – Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, București, 2003

Ioan DURNESCU, Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Ed. Themis, Craiova, 2003

Constantin BULAI, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

Ioana Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI, Psihologie judiciară, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003

Dan VOINEA, Victimele infracțiunilor de drept comun, București, 2003

Ioana Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI, Tratat universitar de psihologie judiciară. Teorie și practică, Ed. Phobos, București, 2003

Sorin ALĂMOREANU, Neculai ZAMFIRESCU, Introducere în interpretarea fenomenologică a urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2003

Constantin PLETEA, Criminalistică – Elemente de anchetă penală, Ed. Little Star, București, 2003

Nicolae BUZATU, Dumitru CORNEAN, Cristian CÂRPINEAN, Criminalistica, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003

Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004

Carmen LEU, Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor săvârșite prin mijloace electronice, Ed. Luceafărul, București, 2004

Alecu GHEORGHE, Criminalistica. Curs universitar, Ed. Ovidius, University Pres, Constanța, 2004

Nicolae VADUVA, Criminalistică. Curs universitar de tactică și metodică, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Gabriel Ion OLTEANU, Considerații cu privire la tactica efectuării cercetării la fața locului, Ed. AIT Laboratories S.R.L., 2004

Mircea MARIN, Gabriel ȚÎRU, Investigarea criminalistică a locului faptei, Ed. S.C. Little Star S.A., București, 2004

Tudorel BUTOI, Victimologie – curs universitar, Ed. Pinguin Book, București, 2004

Elena BONCHIȘ, Monica SECUI, Psihologia vârstelor, Ed. Universității Oradea, Oradea, 2004

Petre BUNECI, Theodora Ioana BUTOI, Martorul pe tărâmul justiției, Ed. Pinguin Book, București, 2004

Nicolae VADUVA, Curs universitar de tactică și metodică, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Ilie MĂGUREANU, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Lumina Lex, București, 2004

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Ilie MAGUREANU, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Lumina Lex, București, 2004

Gheorghe POPA, Criminalistică, Ed. Biblioteca, Târgoviște, 2004

Ioan DOLTU, Matorul în procesul penal, Ed. Lumina Lex, București, 2004

Nelu Viorel CĂTUNA, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Lazăr CÂRJAN, Tratat de criminalistică, Ed. Pinguim Book, București, 2005

Ioan BUȘ, Psihologie și infracționalitate, vol. I, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2005

Lazăr CÎRJAN, Compendiu de criminalistică, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2005

Simona GRĂMADĂ, Ciprian LUPAȘCU, Mihai COVALCIUC, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Jănică Arion ȚIGĂNAȘU, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Gheorghe POPA, Criminalistică, note de curs, Ed. Era, București, 2005

Aurel BĂLUȚĂ, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Steluța GREJDINOIU, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Gheorghe GOLUBENCO, Ovidiu NEICUȚESCU, Contribuția echipei complexe la valorificarea probelor în procesul penal, Ed. Luceafărul, București, 2005

Andrei COSMOVICI, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iași, 2005

Constantin ENĂCHESCU, Tratat de psihopatologie, Ed. Tehnică, București, 2005

Vasile PĂVĂLEANU, Ioan IACOBUȚĂ, Mihai COVALCIUC, Drept procesual penal, Ed. Pamfilius, Iași, 2005

Cătălin LUCA, Sofia LUCA, Ghid de Practici Instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Iași, Asociația Alternative Sociale, 2005

Camelia Șerban MORĂREANU, Raluca ȘERBAN, Condiția copilului oglindită în instrumente juridice internaționale, Pitești, 2005

Alecu GHEORGHE, Metode și tehnici de investigare criminalistică, Ed. Luceafărul, București, 2006

Theodor MREJERU, Bogdan MREJERU, Probele în procesul penal, Ed. Universul Juridic, București, 2006

Nicolae VĂDUVA, Criminalistica- Curs universitar de tactică și metodică, ediția a II-a, Ed. Universitaria, Craiova, 2006

Constantin DRĂGHICI, Cristian Eduard ȘTEFAN, Tactica efectuării percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri, Ed. Sitech, Craiova, 2006

Petre BUNECI, Metode și tehnici de identificare criminalistică, București, 2006

Virgil LEMNARU, Giorgică APETREI, Aspecte psihologice ale ascultării învinuitului sau inculpatului, Casa de editură Venus, Iași, 2006

Anca Lelia LORINCZ, Drept procesual penal, Ed. Pro Universitaria, București, 2006

Lucian IONESCU, Criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2007

Ștefan BONCU, Corina ILIN, Coralia SULEA, Manual de psihologie socială aplicată, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2007

Maria Crina KMEN, Ruxandra RAȚĂ, Răspunderea penală a minorului – Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, 2007

Gheorghiță MATEUȚ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C. H. Beck, București, 2007

Mihai ANIȚEI, Psihologie experimentală, Ed. Polirom, București, 2007

Nicu JIDOVU, Drept procesual penal, ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2007

Ion NEAGU, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2007

Gheorghe RADU, Măsurile preventive în procesul penal român, Ed. Hamangiu, București, 2007

Ioana BOGDAN, Brândușa CHIUJDEA, Iulia CIOLCĂ, Titi Cristian DONDONEL,ƒ Traian GHERASIM, Corneliu GOGONEAȚĂ, Raoul Ioan IANCOVICI, Tiberiu MOLDOVAN, Aspecte de practică privind percheziția și arestarea preventivă, sub egida Asociației Baroului american inițiativa juridică pentru Europa Centrală și Eurasia, București, 2007

Nelu Viorel CĂTUNA, Criminalistică, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Ion CRÎNGUȘ, Ilie DRAGOMIR, Adrian NIȚU, Marian BOALBEȘ, Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi, Ed. Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2008

Valeriu MANEA, Constantin DUMITRESCU, Gheorghe NIȚĂ, Ion VOCHESCU, Ion DUMITRAȘCU, Gabriel Ion OLTEANU, Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Ed. AIT Laboratories, București, 2008

Constantin STANCIU, Psihologia generală și psihologia dezvoltării, Ed. Universitară, București, 2008

Ion DASCĂLU, Cristian Eduard ȘTEFAN, Marin Claudiu ȚUPULAN, Percheziția judiciară, Ed. Sitech, Craiova, 2008

Florin IONESCU, Criminalistică, ediția a II-a, Ed. Universității, București, 2008

Tudorel BUTOI, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, București, 2008

Ștefan PRUNĂ, Ioan-Cosmin MIHAI, Criminalitatea informatică, Ed. Sitech, București, 2008

Sofia LUCA, Cătălin LUCA, Justiția pentru minori în interesul superior al copilului – Practici de lucru cu copilul victimă, Iași, 2008

Mircea BĂDILĂ, Vasile VIDRIGHIN, Criminalistică, Ed. Altip, Alba Iulia, 2008

Constantin PLETEA, Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Ed. AIT Laboratories, București, 2008

Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Anca Lelia LORINCZ, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Constantin DRĂGHICI, Adrian IACOB, Tratat de tehnică criminalistică, ediția a II-a, Ed.Sitech, Craiova, 2009

Maria Mona PIVNICERU, Cătălin LUCA, Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare, Ed. Hamangiu, București, 2009

Vasile BERCHEȘAN, Îndrumar complet de cercetare penală, ediția a II-a, Ed. Icar, București, 2009

Constantin DRĂGHICI, Adrian IACOB, Tratat de tehnică criminalistică, ediția a II-a, Ed. Sitech, Craiova, 2009

Gabriel Ion OLTEANU, Marin RUIU, Tactică criminalistică, Ed. AIT Laboratories, București, 2009

Ion Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 2009

Lazăr CÂRJAN, Mihai CHIPER, Criminalistică.Tradiție și Modernism, Ed. Curtea Veche, București, 2009

Elena Ana NECHITA, Criminalistică. Tehnica și tactica criminalistică, ediția a II-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2009

Viorel COROIU, George PANFIL, Noțiuni generale de tactică criminalistică, Ed. Estfalia, București, 2009

George G. VRĂBIESCU, Nicolae G. VRĂBIESCU, Cursuri de drept procesual penal și criminalistică. Prelegeri, studii, articole, comentarii și opinii juridice, Ed. Themis Cart, București, 2009

Nelu NIȚĂ, Criminalistică. Suport de curs, Bacău, 2010

Camil TANASESCU, Psihologia judiciară, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2010

Anca Lelia LORINCZ, Drept procesual penal. Curs universitar, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Neculai ZAMFIRESCU, Tratat practic de psihocriminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Ion MIRCEA, Ctriminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 2010

Ion MIHALACHE, Metode și tehnici de investigare criminologică și criminalistică, Ed. Independența Economic, Pitești, 2010

Constantin MITRACHE, Drept penal român. Partea generală,ediția a VII-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Anca Lelia LORINCZ, Sorin CORLĂȚEANU, Geanina Anemona RADU, Petrică Marius POPA, Culegere de spețe în materie procesual- penală, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Ion NEAGU, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Mircea DAMASCHIN, Drept procesual penal, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010

Adriana Iuliana TUDORACHE, Criminalistică, Ed. Nomina Lex, București, 2010

Oana Teodora MATEESCU, Psihologie judiciară. Curs universitar, București, 2010

Emilian STANCU, Tratat de Criminalistică, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Ioan SÂNTEA, Psihologie judiciară, Ed. Themis Cart, București, 2010

Costică DIȚĂ, Partea responsabilă civilmente în procesul penal, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Emilian STANCU, Tratat de Criminalistică, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Neculai SPIREA ZAMFIRESCU, Tratat practice de psihocriminalistică. Autori și adevăruri necunoscute, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Lucian IONESCU, Dumitru SANDU, Identificarea criminalistică, ediția a II-a, Ed.C.H. Beck, București, 2011

Nicolae GROFU, Viorel COROIU, Liviu TĂUT, Manual de tactică criminalistică, Ed. Esfalia, București, 2011

Emilian STANCU, Procedee tactice folosite în investigațiile penale. Evoluții, Ed. AIT Laboratories, București, 2011

Dumitru SANDU, Lucian IONESCU, Identificarea criminalistică, Ed. C. H. Beck, București, 2011

Sorin ALĂMOREANU, Criminalistica. Note de curs, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2012

Ilie BOTOȘ, Criminalistică. Manual de studiu individual, Ed. Pro Universitaria, București, 2012

Bogdan MICU, Drept procesual penal. Partea specială 2012, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Tudorel BUTOI, Psihologie judiciară, Ed. Trei, București, 2012

Aldert VRIJ, Detecția minciunii și a comportamentului stimulant: Dileme și oportunități, Ed. ASCR, București, 2012

Vintilă DONGOROZ, Explicațiile teoretice ale Codului penal român, ediția a II-a, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2012

Elena Ana NECHITA IANCU, Laura Roxana POPOVICIU, Drept penal. Criminalistică. Culegere de spțedin practica judiciară, Ed. Pro Universitaria, București, 2012

Nicolae GROFU, Realizarea scopului și a regulilor de bază ale procesului penal prin metode și tehnici ale criminalisticii, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Magdalena IORDACHE, Drept procesual penal. Manual de studiu individual, Ed. Pro Universitaria, București, 2012

Dan BOTEZ, Audierea martorilor în procesul penal. Procedee tactice. Practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Emilian STANCU, Adrian Cristian MOISE, Criminalistică. Elemente de tehnică și de tactică a investigării penale, Ed.Universul Juridic, București, 2013

Marin RUIU, Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Nicoleta Elena BUZATU, Criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013

Bogdan MICU, Drept procesual penal. Partea special, ediția a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2013

Anastasiu CRIȘU, Drept procesual penal, ediția a IV-a, Ed. Hamangiu, București, 2013

Grigore Gr. THEODORU, Tratat de drept procesual penal, ediția a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2013

Adelina Oana DUȚU, Psihologie judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Mihai PRUTEANU, Eugen NEAȚA, Elemente de tactică polițienească și proceduri operaționale privind intervenția structurilor de ordine și siguranță publică, Ed. Hamangiu, București, 2013

Paul Popescu NEVEANU, Tratat de psihologie generală, Ed. Trei, București, 2013

Mircea DAMASCHIN, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Dumitru GHEORGHE, Elena Alexandra GHEORGHE, Drept procesual penal, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Marin RUIU, Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2013

ARTICOLE NAȚIONALE

Alexandru BUUȘ, Unele probleme privind expertiza criminalistică în activitatea procesuală, Revista „Jurnalul Național” nr. 5/1964

Nicolae DAN, Rolul senzațiilor și percepțiilor în procesul formării declarațiilor martorilor și informațiilor, Revista „Probleme de medicină și de criminalistică”, Ed. Medicală, București, 1965

Alexandru BUUȘ, Concluziile probabile în expertiza criminalistică, Revista „Jurnalul Național” nr.1/ 1965

Nicolae DAN, Aprecierea declarațiilor martorilor și informatorilor, Revista „Probleme de Medicină judiciară și de criminalistică”, vol. V, Ed. Medicală, București, 1966

Lucian IONESCU, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe, R. R. D. nr. 3/1978

Ladislau MOCSY, Demonstrația- etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză criminalistică, Culegere de referate „20 de ani de expertiză criminalistică”, Ed. Ministerului Justiiei, București, 1978

Moise TERBANCEA, Expertiza complexă medico-legală și criminalistică, mijloc eficient de probă în procesul judiciar, Culegere de referate „20 de ani de expertiză

Dumitru SANDU, Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză, Culegere de referate „20 de expertiză criminalistică”, București, 1979

Simion IONESCU, Unele probleme privind modul de dispunere, efectuare și valorificare a expertizelor în procesul penal, Culegere de referate „20 de expertiză criminalistică”, Ministerul Justiției, București, 1979

Ladislau MOCSY, Practica dispunerii și efectuării suplimentului de expertiză, Culegere de referate „20 de ani de expertiză criminalistică, Ed. Ministerului Justiției, București, 1979

Simion IONESCU, Criterii de apreciere și valorificare a expertizelor criminalistice în procesul penal, Revista „Prezent și perspectivă în știința criminalistică”, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979

Vladimir STOICA, Cercetarea la fața locului, Revista „Criminalistică și Criminologie” nr. 2/1981

Dumitru CEACANICA, Importanța cunoașterii elementelor de diferențiere dintre reconstituire și experimentul judiciar, Revista „Probleme de Criminalistică și Criminologie”, nr. 4/81

Emilian STANCU, Reglementarea reconstituirii în legislația penală actuală. Posibilitatea efectuării experimentului judiciar, Revista „Probleme de Criminalistică și de Criminologie” nr. 1/82

Aurel CIOPRAGA, Notații de ordin psihologic și criminalistic pe marginea mărturiei mincinoase, Revista „Probleme de criminalistică și criminologie” nr. 4/1984

Constantin DUMITRU, Unele aspecte ale identificării criminalistice, Analele Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza, 1994

Diana CALAPODESCU, Gheorghe PĂȘESCU, Considerații privind rolul reconstituirii și experimentului judiciar încercetarea infracțiunilor contra vieții, Revista „Probleme de Criminalistică și de Criminologie” nr. 1/95

Lucian IONESCU, Criminaliatea încotro?, Revista „Palatul de jutiție” nr. 11-12/1997

I. S. Florescu, Identificarea autorilor și probarea vinovăției prin expertize chimice, Revista „Criminalistică” nr. 2/2000

Sorin ALAMOREANU, Locul și rolul expertizei criminalistice în identificarea criminalistică, R.C.C.S.P. 6/ 2000

Alexandru IONAȘ, Revista „Criminalistică” nr. 3/ 2000

Ovidiu SÂRBU, Liviu SAMSAN, Vasile LĂPĂDUȘI, Revista „Criminalistică” nr. 3/ 2001

Pavel ABRAHAM, Probațiunea în sistemul judiciar românesc, Revista de asistență socială nr. 1/2002

Valentin IFTENIE, Constantin DRAGOTEANU, Jaqueline TUREAC, Revista „Criminalistică” nr. 3/ 2002

Nicolae GROFU, Revista „Criminalistică” nr. 4, București, 2003

Pavel PALCU, Etica cercetării în echipă la cercetarea criminalistică a locului faptei, Revista „Zilele Academice Arădene”, ediția a XIV-a, 2004

Niculae SĂNDULESCU, Considerații în legătură cu rolul și locul poliției judiciare în cadrul organelor de cercetare penală, Revista „Dreptul” nr. 8/2004

Nelu CIOBANU, Adrian PETRE, Considerații privind poliția judiciară, Revista „Criminalistică” nr. 3/2004

Nelu CIOBANU, Revista „Criminalistică” nr. 3/ 2004

Gheorghe POPA, Metode și tehnici moderne de identificare criminalistică a persoanei, utilizate de Poliția Română, Revista „Criminalistică” 2005

Bianca SELEJAN-GUȚAN, Dreptul la un proces echitabil: conținutul noțiunii de „audiere echitabilă" în reglementarea Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Revista „Dreptul” nr. 9/2006

Valeriu Constantin BICAN, Procesul psihologic de formare a declarațiilor victimei și martorilor infracțiunii, Analele Universității „Constantin Brâncuși” Târgu Jiu, Seria Științe Juridice nr. 2/2009

Mihai APETREI, Versavia BRUTARU, Formele activității organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, Revista „Dreptul” nr. 10/2009

Loredana ȚĂNDĂREANU, Aspecte de drept comparat cu privire la mijloacele de probă în procesul penal, Revista „Dreptul” nr. 4/2010

Camelia ȘERBAN MORĂREANU, Particularitățile procesului penal în cauzele cu părți vătămate minore, Analele Universității „Constantin Brâncuși” Târgu Jiu, Seria Științe Juridice nr. 2/2010

Vladislav Ventzislavov YANEV, Modelarea tridimensională a incidentelor de tragere și aplicabilitatea sa la reconstituirea locului faptei, Revista „Criminalistică” nr. 1/2011

Andrei ZARAFIU, Tipologia actelor juridice în procesul penal, Revista „Curierul judiciar” nr. 3/2013

Gabriel Ion OLTEANU, Considerations regarding the complex nature of judicial hearings preparation, AGORA International Journal of Juridical Sciences nr. 3/2013

MONOGRAFII, CURSURI ȘI ARTICOLE INTERNAȚIONALE

Maurice LAILLER, Henri VONOVEN, Les erreurs judiciaires et leurs causes, Ed. A. Pedone, Paris, 1897

Marie BORST, Fidélité et éducation du témoignage, vol. III, Geneve, 1904

Edmond LOCARD, L’énquéte criminelle et les méthodes scientifique, Ed. Flamarion, Paris, 1925

Edmond LOCARD, Traité de criminalistique, vol. I, Ed. J. Desvigne, Lyon, 1931

Vincenzo MANZINI, Tratat procesual penal, vol. III, Torino, 1931-1932

Albert CLAPS, Les indices dans le proces pénal, R.I.C. nr. 6/ 1932

Henry RHODES, La science et les recherches criminelles, Ed. Bibliotheque de criminologie, Paris, 1934

Edmond LOCARD, Les faux en ecriture et leurs expertise, Paris, 1939

Florent E. LOUWAGE, Criminele Politie. Techniek en tactiek, ediția a III-a, Ed. Anneessens – Ninove, 1940

Madeleine RAMBERT, La vie affective et morale de l’enfant, Ed. Delachaux Niestlé, Paris, 1945

Jack A. RADLEY, Photography in crime detection, Ed. Chapman Hall Tld, London, 1948

Maurice J. FITZGERALD, Handbook of criminal investigation, Ed. Arco Publishing Co, New York, 1951

Charles SANNIE, La recherche scientifique du criminel, Ed. Armand Colin, Paris, 1954

Enrico ALTAVILLA, Psicologia giudiziaria, vol. II, Ed. Torinese, Torino, 1955

R. ORASSBERGER, Die Psyhologie der Handuschsung Kriminalistik, Hamburg, 1955

Emilio Mira y LOPEZ, Manuel de psychologie juridique, Paris, 1959

B. I. ȘEVCENCO, Tehnica Criminalistică, Ed. de Stat pentru literatura juridică, Moscova, 1959

Edwin H. SUTHERLAND, Donald R. CRESSEY, Principles of criminology, Ed. Lippincott, Chicago, 1960

René LECHAT, La technique de l'enquette criminelle, vol. I, Bruxelles, 1960

Sergei Alexandrovich GOLUNSKY, Criminalistică, Ed. Științifică, București, 1961

A. R. RATINOV, Percheziția și ridicarea de obiecte, Ed. de Stat pentru literatură judiciară, Moscova, 1961

G. I. KOCEAROV, Criminalistică, Ed. Științifică, București, 1961

Pierre Fernand CECCALDI, La criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962

Yiegfried KAHANE, Dreptul procesual penal în R. P. R., Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963

Roger MERLE, Andre VITU, Traité de droit criminel, Ed. Cujas, 1963

Pierre BOUZAT, Jean PINATEL, Traité de droit penal et de criminologie, vol. II, Ed. Dalloz, Paris, 1963

Albert BANDURA, Frederick J. MCDONALD, Influence of social reinforcement and the behavior of models in shaping children’s moral judgments, Journal of Abnormal and Social Psychology, 1963

Hans J. EYSENCK, Crime and personality, Ed. Routledge and Kegan Paul, London, 1964

Raymond SCREVENS, Reflexions sur l'expertise en matiere penale, Revue de droit penal et criminologie nr. 2/ 1964

Alphonse BERTILLON, L'identité judiciaire, Ed. Direction de la Police Judiciaire. Service de l’ identité judiciaire, Paris, 1964

Arne SWENSSON, Otto WENDEL, Techniques Of Crime Scene Investigation, Ed. American Elsevier Publishing Company Inc, New York, 1965

Walter B. CONNON, The Way of an Investigator A Scientistic Experience in Medical Research, Ed. Hafner Publishing Company, New York, 1965

Paul KIRK, Crime investigation.Physical evidence and police laboratory, Ed. Interscience Publishers, New York, 1966

Ralph LINTON, Fundamentul cultural al personalității, Ed. Științifică, București, 1968

A. R. RATTEEN, About investigatory intuition, Ed. Sots, 1968

F. HIRSCHI, Cambrioleurs internationaux convaincus à l’ aide de preuvespeu communes, Revue Internationale de Police Criminelle nr. 239/1970

Wilhelm J. G. MÖHLIG, Introducere în practica criminalistică, Stuttgart, 1974

Gaston BERGER, Traité pratique d’analyse du caractère, P.U.F., Paris, 1974

Marcel LECLERE, Manuél De Police Téchnique, Ed. Police Revue, Paris, 1974

Anne Charlet DEBRAY, La psychologie de l'enfant de A à Z, Paris, 1976

Kevin P. O’BRIEN, Robert C. SULLIVAN, Criminalistics. Theory and practice, ediția a II-a, Ed. Holbrook Press, London, 1976

Charles E. O’HARA, Principii de bază ale cercetărilor penale, ediția a IV-a. Ed. Springfield, Ilinois, 1976

Charles E. O’HARA, Fundamentals Of Criminal Investigation, Ed. Thomans, Illinois, 1976

Lee ROSS, Advances in experimental social psychology, vol. X, Ed. Berkowitz; Academic Press Remerciements, New York, 1977

Ehrenfried STELZER, Criminalistică, vol. I, Ed. Științifică Germană, Berlin, 1977

Peter M. BLAN, Inequality, Crime and Public Policy, Ed. The Free Press, New York, 1977

Louis LAMBERT, Formulaire des officiers de police judicaire, Librairie generale de droit et jurisnrudence, Paris, 1979

John REID, Fred IUBAN; Truth and deception, Ed. Bolimore Wilkins Company, 1979

John BRAITHWAITE, Inequality, Crime and Public Policy, Ed. Rontledge & Kegan Paul, London, 1979

Louis. LAMBERT, L'interrogatoire policier en France, Revue internationale de criminologie et de police technique, vol. II, Paris, 1980

Jean SUSINI, Psychologie policière – Aspects cliniques et techniques du mensonge et de l’aveu, Revue de sciences criminelles et de droit pénal comparé, 1981

Jean Louis CLEMENT, Bruno RISI, L'expertise scientifique, partea a III-a, R.I.P.C. nr. 368/ 1983

Jean NEPOTE, Situation actuelle et tendance d’evolution de la criminalistique, R.I.P.A.G.C. nr. 384/ 1983

Patrick CHABON, Le juge d’ instruction. Théorie et pratique de la procédure, ediția a III-a, Ed. Dalloz, Paris, 1985

Fred E. INBAU, John E. REID, Joseph P. BUCKLEY, Brian C. JAYNE, Criminal Interrogation and Confessions, ediția a III-a, Ed. Williams & Wilkins, Baltimore, 1985

Sigmund FREUD, L’établissement des faits par voie diagnostique et la psychanalyse, Ed. Gallimard, Paris, 1985

Vladimir VOLKOFF, L’interrogatoire, éditions De Fallois, Paris, 1989

Clive R. HOLLIN, Psychology and crime, Ed. Taylor & Francis Ltd, UK, 1989

Scott J. HARR, Kären M. HESS, Criminal Procedure, Ed. West Publishing Company, San Francisco, 1990

Wolfgang KLOSE, Otto PRIBILLA, Kriminalistik, Ed. Criminalistică, Heidelberg, caiet 3/1990

John M. MACDONALD, David MICHAUD, Criminal Interrogation, Ed. Apache Press, Denver, 1992

James OSTERBURG, Richard WARD, Criminal investigation: A method for reconstructing the past, Ed. Anderson Publishing Co, Cincinnati, 1992

R. S. BELKIN, Sketches of criminalistic tactics, Textbook, Volgograd, 1993

Michael J. PALMIOTTO, Criminal investigation, Ed. Nelson-Hall Publishers, Chicago, 1994

Bernard ROBERTSON, G. A. VIGNEAUX, Interpreting evidences, Ed. Wiley, Chichester, 1995

Stuart Alan KAUFFMAN, At home in the Universe: The Search for Laws of Self-Organization and Complexity, Ed. University Press, Oxford, 1995

Delbert S. ELLIOTT, Scott MENARD, Delinquent frends and delinquent behavior. Temporal and development patterns, Ed. J. D. Hawkins, New York, 1996

Alain LIEURY, Manual de psihologie general, Ed. Antet, București, 1996

Simion DORAȘ, Criminalistica, vol. I, Chișinău, 1996

Bernard GOLSE, Criminologie et Psychiatrie, Ed. Ellipses, Paris, 1997

Charles L. YESCHKE, The art of investigative interviewing, Ed. Butter-Worth Heinemenn, Boston, 1997

Gary B. MELTON, Psycological evaluations for the of the courts. A headbook for menthal health proffesionals and lawyers, second edition, The Guilford Press, New Yourk, 1997

Andre MOENSSENS, How to prepare for a Daubert Hearing, vol. III, International Journal of Forensic Document Examiners nr. 2/1997

Gisli H. GUDJONSSON, The Psychology of Interrogations, Confessions and Testimony, Ed. John Wiley & Sons, New York, 1998

Lionel PREVOST, Enquéte criminelle, Ed. Modulo, Mont-Royal, 2000

Richard SAFERSTEIN, Criminalistics: an introduction to forensic science, Ed. Prentice-Hall, New York, 2000

David. OWEN, Hidden Evidence: Forty True Crimes and How Forensic Science Helped Solve Them, Ed. Firefly Books; New York, 2000

Lionel BELLENGER, Marie Josée COUCHAERE, Les techniques du questionnement, Ed. E.S.F., Issy-les-Moulineaux, 2000

Philippe CONTE, Patrick MAISTRE du CHAMBON, La résponsabilité civile delictuelle, Press Universitaire de Grenoble, Grenoble, 2000

Sophie CLEMENT, Serge PORTELLI, L’interrogatoire, Ed. Sofiac, Paris, 2001

Roger MERLE, André VITU, Traité de droit criminel: Procédure penale, Ed. Cujas, Paris, 2001

Jan MUSIL, Zdenek KONRAD, Jaroslav SUCHANEK, Kriminalistika, Ed. C. H. Beck, Praga, 2001

Rutledge DEVALLIS, Criminal Interrogation: Law and Tactics, 4 edition, Ed. Wadsworth Publishing, 2001

T. V. AVERIANOVA, R. S. BELKIN, Iu. G. CORUHOV, E. R. ROSSINSKAIA, Criminalistică. Manual, Ed. Norma, Moscova, 2001

George P. FLTCHER, Igor DOLEA, Dragoș BLĂNARU, Concepte de bază ale justiției penale, Ed. ARC, Chișinău, 2001

N. P. IABLOCOV, Criminalistică. Manual, Ed. Norma, Moscova, 2001

Tudor OSOIANU, Procedura penală (parte generală)/curs introductiv, Chișinău, 2002

Bernd HEYROTH, Tratat de criminalistică: competență criminalistică. Științe criminalistice. Drept comentat și tactică criminalistică pentru studiu și practică, vol. II,. Ed. Schmidt Römhild, Berlin, 2002

Stuart H. JAMES, Jon J. NORDBY, Suzanne BELL, Forensic Science: An Introduction to Scientific and Investigative Techniques, Ed. CRC Press, 2002

David ZULAWSKI, Douglas WICKLANDER, Practical aspects of interview and interrogation, CRC Press, Boca Raton LLC, 2002

Thomas SPANG, Tratat de criminalistică: competență criminalistică. Științe criminalistice. Drept comentat și tactică criminalistică pentru studiu și practică, vol. I, Ed. Schmidt Römhild, Berlin, 2002

Werner MÄRKERT, Rolf JEGER, Tratat de criminalistică: competență criminalistică. Științe criminalistice. Drept comentat și tactică criminalistică pentru studiu și practică, vol. II, Ed. Schmidt Römhild, Berlin, 2002

Loic CADIET, Philippe Le TOURNEAU, Droit de la résponsabilité, Dalloz, Paris, 2002

Richard PLATT, Crime scene: the ultimate guide to forensic science, Ed. DK Publishing, London, 2003

H. Rudolph SCHAFFER, Introducing Child Psychology, Ed. John Wiley & Sons, Chichester, 2003

E. P. IȘCENCO, A. A. TOPORCOV, Criminalistică. Manual, Moscova, 2003

Barry A. J. FISHER, Techniques of Crime Scene Investigation, 7th edition, Ed. CRC Press, Washington, 2004

Nathan J. GORDON, William L. FLEISHER, Effective interviewing and interrogation techniques, Elsevier Inc., 2006

Christian de VALKENEER, Manualul anchetei penale, Ed. Larcier, Bruxelles, 2006

Loraine GELSTHORPE, Rod MORGAN, Handbook of Probation, Ed. Willan Publishing, Cullompton 2007

Jerry W. CHISUM, Brent TURVEY, Crime reconstruction, Ed. Academic Press, Burlington, 2007

Coralie AMBROISE-CASTÉROT, Cadre légal permettant de recueillir l'aveu, Interrogatoire – Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Ed. Dalloz, 2008

Bernard BOULOC, Procédure pénale, 21e edition, Dalloz, Paris, 2008

Ross GARDNER, Tom BEVEL, Practical crime scene analysis and reconstruction, Ed. FL: CRC Press, Boca Raton, 2009

Stuart JAMES, Jon NORDBY, Forensic science: An introduction to scientific and investigative techniques, ediția a III-a, Ed. FL. CRC Press, Boca Raton, 2009

Daniela SÎMBOTEANU, Audierea legală a copiilor victime/ martori ai abuzului și neglijării. Ghid pentru profesioniști, Chișinău, 2009

Nicky HAYES, Sue ORELL, Introducere în psihologie, Ed. All, București, 2010

Robert MANDEL, Dark Logic: Transnational Criminal Tactics and Global Security, Stanford University Press, 2010

ALTE SURSE BIBLIOGRAFICE

Institutul de Criminalistică al Poliției Române, Manual e bune practice privind procedura cercetării la fața locului

Irina HOLDEVICI, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, Ed. Trei, București

Gheorghe POPA, Dorel DUMITRESCU, Nelu ȘTEFAN, Criminalistică. Note de curs, vol. II

Nicolae DAN, Expertiza criminalistică în procesul penal și civil, Școala românească de criminalistică

Ruxandra- Paula RĂILEANU, Note de curs. Urmărirea penală, Școala Națională de Grefieri

Ovidiu NĂSTASE, Vasile GREBLEA, Prelegeri la cursurile de perfecționare a procurorilor criminaliști, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a României, București, 1992

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Insititutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, București, 1998

Constantin BARBULESCU, Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor de omor, Sinaia, 2000

Niculae GHEORGHE, Criminalistică, Mileniul III, București, 2001

Gheorghe ASANACHE, Mihăiță CRĂCIUN, Alina STROILĂ, Realități și perspective în criminalistică, București, 2003

Vasile LEPĂDUȘI, Steluța GREJDINOIU, Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei, Asociației Criminaliștilor din România, 2004

Ilie BOTOȘ, Vasile BERCHEȘAN, Considerații privind obținerea și înregistrarea datelor și informațiilor pe timpul investigării criminalistice a locului faptei, Asociația Criminaliștilor din România, București, 2004

Lucian PETRICĂ, Investigarea Criminalistică a Locului Faptei, Asociația Criminaliștilor din România, 2004

Daniel ATASIEI, Criminalistică. Suport de curs, Universitatea „Al. I. Cuza” Facultatea de Drept, Iași, 2009

Tudor AMZA, Drept procesual penal, București, 2011

Sorin CĂRĂUȘU, Adriana NICOLAE, Considerații generale privind identificarea persoanei după semnalmente, 2011

http://legeaz.net/dictionar-juridic

http://www.dictio.ro

www.indrumari-juridice.eu

http://enachescupsihologie.wordpress.com

BIBLIOGRAFIE

ACTE NORMATIVE

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Constituția României

Codul de prcedură penală

Noul Cod de procedură penală

Codul penal

Noul Cod penal

Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor

Legii nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedura penală și a unor legi speciale

Legea 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției

MONOGRAFII ȘI CURSURI NAȚIONALE

Ion TANOVICEANU, Tratat de drept și procedură penală, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1924

Eugen BIANU, Tactica și tehnica percheziționării, București, 1941

Eugen BIANU, Tactica și tehnica percheziționării. Îndreptar practic profesional, București, 1941

Constantin TURAI, Elemente de criminalistică și tehnică criminală, București, 1947

Traian POP, Drept procesual penal, vol. III, Ed. Tipografia Națională, Cluj Napoca, 1947

A. I. VINBERG, S. M. MITRICEV, Criminalistică, Ed. Albatros, București, 1953

Tiberiu BOGDAN, Curs de psihologie judiciară, Tipografia învățământului, București, 1957

Tiberiu BOGDAN, Curs introductiv în psihologia judiciară, Tipografia Învățământului, București, 1957

Ursula ȘCHIOPU, Psihologia vârstelor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967

Matei BASARAB, Criminalistică, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1968

Mihai POPOVICI, Petre SÎRBULESCU, Vasile STOICAN, Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior, prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1969

Mircea FLONTA, Structura coordonării acțiunilor și geneza operațiilor logico-matematice. Teoria acțiunii umane, Forum-Științe sociale ,vol. I, 1969

Tiberiu BOGDAN, Ilie STĂNCULESCU, Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1971

Emil MIHULEAC, Expertiza judiciară, Ed. Științifică, București, 1971

Constantin BULAI, Rodica STĂNOIU, Victor ROȘCA, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei României, Institutul de Cercetări juridice, București, 1972

Camil SUCIU, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Nicolae VOLONCIU, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Mircea NOVAC, Fotogfafia de la A la Z, Ed. Tehnică, București, 1973

Ilie STOENESCU, Savelly ZILBERSTEIN, Tratat de drept procesual civil, Tipografia Universității București, 1973

Ion MIRCEA, Despre tactica audierii primare a martorului, în Revista Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1973

Lucian IONESCU, Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iași, 1973

Ioan CIOFU, Comportamentul simulat, Ed. Academiei R.S.R., București, 1974

George ANTONIU, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1975

Ioan CORA, Criminalistică. Tactica criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, București, 1975

Septimiu CHELCEA, Chestionarul de investigație sociologică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Ion MIRCEA, Despre tactica audierii primare a minorilor, Ed. Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1975

Vintilă DONGOROZ, Siegfried KAHANE, George ANTONIU, Constantin BULAI, Nicoleta ILIESCU, Rodica STĂNOIU, Explicații teoretice și practice ale codului de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, București, 1975

Ion R. CONSTANTIN, Unele metode și principii ale criminalisticii, Ed. Ministerului de Interne, București, 1975

Alexandru ROȘCA, Psihologie generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1975

Vintilă DONGOROZ, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, București, 1975

George ANTONIU, Constantin BULAI, Gheorghe CHIVULESCU, Dicționarului Juridic Penal, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Virgil DRAGOMIRESCU, Psihosociologia comportamentului deviant, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Tadeusz KOTARBINSKI, Tratat despre lucrul bine făcut, Ed. Politică, București, 1976

Octavian POP, Ion ANGHELESCU, Lupu COMAN, Tratat practic de criminalistică, vol.I, București, Serviciul Editorial Presa și Propaganda în Rândul Populației, 1976

Ion R. CONSTANTIN, Mircea CONSTANTINESCU, Gheorghe PASESCU, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, 1976

Ion R. CONSTANTIN, Lupu COMAN, Mircea CONSTANTINESCU, Ladislau MOCSY, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București, 1976

Dumitru IONETE, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, București, 1976

Ion-Eugen SANDU, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, 1976

Septimiu CHELCEA, Adina CHELCEA, Elemente de psihosociologie a muncii eficiente, Ed. Politică, București, 1977

Ion MIRCEA, Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978

Ioan HURDUBAIE, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București, 1978

Tiberiu BOGDAN, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1978

Constantin AIOANIȚOAIE, Ioan Eugen SANDU, Folosirea fotografiei judiciare operative în reconstituire, Ed. Ministerului Justiției, 1978

Theodoru GRIGORE, Lucia MOLDOVAN, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1979

Dan NICOLAE, Tratat practic de criminalistică, vol II, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979

Ion POENARU, Prezent și perspectivă în știința criminalistică, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979

Nicolae CRISTESCU, Vasile URSEA, Topografie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980

Ilona BUTA, Tratat practic de criminalistică, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București 1980

Octavian SAVIN, Mihai NOVAC, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980

Moise TERBANCEA, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Serviciul Editorial Cinematografic, București, 1980

Victoria LEVINSCHI, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Serviciul Editorial și Cinematografic, București, 1980

Ion ANGHEL, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Serviciul Editorial Cinematografic, București, 1980

Octavian TIMARU, Ion SANDU, Dan MOISE, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980

Gheorghe ASANACHE, Mircea CONSTANTINESCU, Tratat practic de criminalistică, vol. III, Ed. Ministerului de Interne, București, 1980

Virgil ENĂTESCU, Dialogul medic-bolnav, Ed. Dacia, CIuj-Napoca, 1981

Petre PÂNZARU, Dicționar de psihologie socială, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Ion ANGHELESCU, Tratat practic de criminalistică,vol. IV, Ed. Ministerul de Interne, 1982

Eugeniu GACEA, Florin IONESCU, Ioan CORA, Ion SIMA, Curs de tehnică criminalistică, vol. I, Ed. Ministerului de Interne, București, 1983

Tiberiu BOGDAN, Ioan SÂNTEA, Rodica DRĂGAN-CORNEANU, Comportamentul uman în procesul judiciar, Ed. Ministerul de Interne, București, 1983

Emilian STANCU, Criminalistică. Elemente de tactică și de metodologie criminalistică, vol. II, Tipografia Universității, Bucuresti, 1983

Ion ANGHELESCU, Dicționar de Criminalistică, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Ion ANGHELESCU, Dan NICOLAE, Dicțioanr de criminalistică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Constantin STĂTESCU, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Științifică și Enciclopedică București,1984

Constantin AIONITOAIE, Vasile BERCHESAN, Ioan BOTOC, Constantin PLETEA, Ilie MARCU, Curs de criminalistică. Anexă. Ministerul de Interne, București, 1985

Cătălin BĂLTEANU, Tratat practic de criminalistică, vol. V, Ed. Ministerului de Interne, București, 1985

Lupu COMAN, Mircea CONSTANTINESCU, Tratat practic de criminalistică, vol. 1, Serviciul Editorial al M. I. 1986

Aurel CIOPRAGA, Tactica criminalistică, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1986

Iuliu POGANY, Fotografia de la teorie la practică, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1987

Emilian STANCU, Investigarea științifică a infracțiunilor. Curs de criminalistică, partea a II-a, Tipografia Universității București, 1988

Emilian STANCU, Investigarea științifică a infracțiunilor, partea a III-a, Ed. Tipografia Universității București, 1988

Constantin AIONIȚOAIE, Tudor STĂNICĂ, Gheorghe VASILE, Tactica criminalistică, Ed. Serviciul Editorial și Cinematografic, București, 1989

Sorin M. RĂDULESCU, Dan BANCIU, Introducere în sociologia delincvenței juvenile, Ed. Medicală, București, 1990

Vasile BERCHEȘAN, Constantin PLETEA, Ion Eugen SANDU, Tratat de Tactică Criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Tudorel BUTOI, Ascultarea învinuitului sau inculpatului, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Tiberiu PRUNA, Prelegeri de psihologie judiciară. Note de curs, Ed. Chemarea, Iași, 1992

Nicolae MITROFAN, Vasile ZDRENGHEA, Tudor BUTOI, Psihologie judiciară, Ed. Șansa S.R.L., București, 1992

Ion ARGEȘANU, Enigmele anchetelor judiciare. Din însemnările unui procuror criminalist, Ed. Editis, București, 1992

Ion MIRCEA, Criminalistică, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Eugen PĂLĂNCEANU, Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Constantin BULAI, Drept penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Șansa, București, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Vasile BERCHEȘAN, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Tudorel BUTOI, Tratat de Tactică Criminalistică, Ed. Carpați, Printing House, Craiova, 1992

Ioan GRIGORAȘ, Personalitatea morală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1992

Constantin AIOANIȚOAIE, Tudorel BUTOI, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1992

Constantin AIONIȚOAIE, Vasile BERCHEȘAN, Tudorel BUTOI, Ilie MARCU, Eugen PĂLĂNCEANU, Constantin PLETEA, Ion Eugen SANDU, Emilian STANCU, Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a, Ed. Carpați,Craiova, 1992

Ion NEAGU, Drept procesual penal, Vol. II, Ed. Euro-Trading, București, 1992

Emilian STANCU, Criminalistica – știința investigării infracțiunilor, vol. II, Ed. Proarcardia, București, 1993

Ieronim URSU, Ioan Doru CRISTESCU, Elemente de anchetă penală, Ed. Helicon, Timișoara, 1993

Stelian IVAN, Tudor IONIȚĂ, Drept polițienesc, Ed. Romfel, București,1993

Constantin AIONIȚOAIE, Vasile BERCHEȘAN, Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpați, 1994

Emilian STANCU, Criminalistică- tehnică criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică a Ministerului Învățământului, București, 1994

Nicolae MITROFAN, Psihologie Judiciară, Ed. Șansa, București, 1994

Vasile BERCHEȘAN, Ion. N. DUMITRAȘCU, Probele și mijloacele de probă- mic îndrumar de cercetare penală, Ed. Ministerului de Interne, București, 1994

Constantin PLETEA, Tratat de metodică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1994

Tiberiu PRUNĂ, Psihologie Judiciară, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994

Vasile BERCHEȘAN, Constantin PLETEA , Ion Eugen SANDU, Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpați, 1994

Nicolae BRACACIU, Gheorghe ZĂHĂRĂCHESCU, Ghidul procurorului criminalist, vol. I, Ed. Helicon, Timișoara, 1994

Ieronim URSU, Ioan Doru CRISTESCU, Ghidul Procurorului Criminalist, vol. I, Ed. Helicon, Timișoara, 1994

Vasile BERCHEȘAN, Ion N. DUMITRAȘCU, Probele și mijloacele de probă-Mic îndrumar de cercetare penală, Ed. Ministerului de Interne, București, 1994

Nicolae VOLONCIU, Tratat de drept procesual penal, vol. I, Ed. Paideia, București, 1994

Corneliu TURIANU, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Ed. Continent XXI, București, 1995

Vladimir BELIȘ, Tratat de medicină legală, vol. II, Ed. Medicală, București, 1995

Dan BANCIU, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, București, 1995

Nicolae VOLONCIU, Drept procesual penal, Ed. Paideia, București, 1995

Nicolae GIURGIU, Drept penal. Răspunderea penală și pedeapsa. Regimul sancționator al minorilor, Ed. Neuron, Focșani, 1995

Emilian STANCU, Criminalistica. Tactica și metodologia criminalistică, vol. II, Ed. Actami, București, 1995

Aurel CIOPRAGA, Tratat de Tactică Criminalistică, Ed. Gama, Iași, 1996

Motru Constantin RĂDULESCU, Curs de psihihologie, Ed. Esotera Vox, București, 1996

Aurel CIOPRAGA, Criminalistică – Tratat de tactică, Ed. Sanșa, Iași, 1996

Aurel CIOPRAGA, Augustin UNGUREANU, Dispoziții penale din legi speciale române, vol. VII, Ed. Lumina Lex, București, 1996

Ana Bogdan-TUCICOV, Septimiu CHELCEA, Mihail GOLU, Pantelimon GOLU, Cătălin MAMALI, Theodoru GRIGORE, Drept procesual penal, Ed. Cugetarea, Iași, 1996

Aurel CIOPRAGA, Ioan IACOBUȚĂ, Criminalistică, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1997

Adrian FRĂȚILĂ, Constantin MIREA, Reconstituirea judiciară, Ed. Global Lex, București, 1997

Alexandru NACU, Antol NACU, Psihiatrie judiciară, Ed. Topografia Centrală, Chișinău, 1997

Mircea BĂDILĂ, Tactica ascultării inculpatului în instanță, Ed. Omnia, Brașov, 1998

Petre BIELTZ, Dumitru GHEORGHIU, Logică judiciară, Ed. Pro Transilvania, București, 1998

Ion MIRCEA, Criminalistică, Ed.Lumina Lex, București, 1998

Ion MIRCEA, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, 1999

Ioan BUȘ, Dan DAVID, Intervenție psihologică în practica judiciară, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999

Constantin PLETEA, Valorificarea probei științifice în aflarea adevărului, București, 1999

Nicolae MĂRGINEANU, Psihologia persoanei, ediția a III-a, Ed. Științifică, București, 1999

Emilian STANCU, Criminalistică, vol. II, ediția a III-a, Ed. Actami, București, 1999

Vasile POPA, Ion DRĂGAN, Lucian LAPADAT, Psiho-sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA, Tudorel BUTOI, Psihologie judiciară, Ed. Șansa, București, 2000

Sorin ALĂMOREANU, Elemente de criminalistică, Ed. Alma Mater, Cluj Napoca, 2000

Vasile BERCHEȘAN, Metodologia investigării infracțiunilor.Curs de criminalistică, vol.II, Ed. Paralela 45, București, 2000

Emilian STANCU, Criminalistică, ediția a III-a, vol. I, Ed. Actami, București, 2000

Gheorghe PĂȘESCU, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Ed. Național, București, 2000

Radu CONSTANTIN, Pompil DRĂGHICI, Mircea IONIȚĂ, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000

Ion VOCHESCU, Criminalistică, vol. I, Ed. Academica, București, 2000

Nicolae MITROFAN, Psihologie judiciară, ediția a III-a, Ed. Press Mihaela S.R.L., București, 2000

Constantin RADU, Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000

Constantin RADU, Pompil DRĂGHICI, Mircea IONIȚĂ, Expertizele-mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică, București, 2000

Neculai ZAMFIRESCU, Investigarea științifică a infracțiunilor de omor rămase cu autori neidentificați – Elemente de psiho-criminalistică, Ed. Național, București, 2000

Ion ARGEȘANU, Criminalistica și Criminologia în acțiune, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Theodor MREJERU, Drept procesual penal, Ed. Sylvi, București, 2001

Vasile BERCHEȘAN, Cercetarea Penală, Ed. Icar, București, 2001

Alecu GHEORGHE, Criminalistică, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001

Doina BALAHUR, Fundamente socio-juridice ale probațiunii, Ed. Bit, Iași, 2001

Vasile BERCHEȘAN, Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii-curs de tehnică criminalistică, vol. I, Ed. Little Star, București, 2001

Vasile BERCHEȘAN, Cercetarea Penală. Criminalistică. Teorie și practică (îndrumar complet de cercetare penală), Ed. Icar, București, 2001

Adrian Ștefan TULBURE, Angela Maria TATU, Tratat de drept procesual penal, Ed. All Beck, București, 2001

Neculai ZAMFIRESCU, Logica cercetării criminale, Ed. Printeuro, Ploiești, 2001

Nicolae VADUVA, Expertiza judiciară, Ed. Universitaria, Craiova, 2001

Alexandru IONAȘ, Ilie MĂGUREANU, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Omnia Uni, Brașov, 2001

Mihai APETREI, Drept procesual penal, Ed. Victor, București, 2001

Vasile PĂVĂLEANU, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Aurel CIOPRAGA, Ioan IACOBUȚĂ, Criminalistica, Ed. Junimea, Iași, 2001

Ion MIRCEA, Criminalistică, ediția a II- a, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Lucian IONESCU, Criminalistica. Note de curs, Ed. Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, 2002

Vasile BERCHEȘAN, Valorificarea științifică a urmelor infractiunii, Ed. Little Star, București, 2002

Ion DELEANU, Părțile și Terții. Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, București, 2002

Sorina POLEDNA, Modalități de intervenție psihosocială în activitatea de probațiune, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002

Petre BUNECI, Partea responsabilă civilmente în procesul penal, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2002

Ion NEAGU, Drept procesual penal-Tratat, Ed. Global Lex, București, 2002

Ion NEAGU, Tratat de drept procesual penal, Ed. Global Lex, București, 2002

Emilian STANCU, Tratat de Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2002

Ilie BOTOȘ, Criminalistică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2002

Alexandru SAVA, Aprecierea probelor în procesul penal, Ed. Junimea, Iași, 2002

Lazăr CARJAN, Compendiu de criminalistică, Note de curs. Ed. Curtea Veche, București, 2002

Dumitru CORNEAN, Nicolae BUZATU, Cristian CĂRPINEAN, Criminalistică, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003

Alexandru VASILIU, Teoria generală a actelor de procedură penală, Ed. All Beck, București, 2003

Iancu TĂNĂSESCU, Camil TĂNĂSESCU, Gabriel TĂNĂSESCU, Criminologie. (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Ed. All Beck, București, 2003

Gheorghiță MATEUȚ, Protecția martorilor – Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor procesului penal, Ed. Lumina Lex, București, 2003

Ioan DURNESCU, Manualul consilierului de reintegrare socială și supraveghere, Ed. Themis, Craiova, 2003

Constantin BULAI, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003

Ioana Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI, Psihologie judiciară, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2003

Dan VOINEA, Victimele infracțiunilor de drept comun, București, 2003

Ioana Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI, Tratat universitar de psihologie judiciară. Teorie și practică, Ed. Phobos, București, 2003

Sorin ALĂMOREANU, Neculai ZAMFIRESCU, Introducere în interpretarea fenomenologică a urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2003

Constantin PLETEA, Criminalistică – Elemente de anchetă penală, Ed. Little Star, București, 2003

Nicolae BUZATU, Dumitru CORNEAN, Cristian CÂRPINEAN, Criminalistica, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2003

Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2004

Carmen LEU, Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor săvârșite prin mijloace electronice, Ed. Luceafărul, București, 2004

Alecu GHEORGHE, Criminalistica. Curs universitar, Ed. Ovidius, University Pres, Constanța, 2004

Nicolae VADUVA, Criminalistică. Curs universitar de tactică și metodică, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Gabriel Ion OLTEANU, Considerații cu privire la tactica efectuării cercetării la fața locului, Ed. AIT Laboratories S.R.L., 2004

Mircea MARIN, Gabriel ȚÎRU, Investigarea criminalistică a locului faptei, Ed. S.C. Little Star S.A., București, 2004

Tudorel BUTOI, Victimologie – curs universitar, Ed. Pinguin Book, București, 2004

Elena BONCHIȘ, Monica SECUI, Psihologia vârstelor, Ed. Universității Oradea, Oradea, 2004

Petre BUNECI, Theodora Ioana BUTOI, Martorul pe tărâmul justiției, Ed. Pinguin Book, București, 2004

Nicolae VADUVA, Curs universitar de tactică și metodică, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Ilie MĂGUREANU, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Lumina Lex, București, 2004

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Ilie MAGUREANU, Ascultarea persoanelor în procesul penal, Ed. Lumina Lex, București, 2004

Gheorghe POPA, Criminalistică, Ed. Biblioteca, Târgoviște, 2004

Ioan DOLTU, Matorul în procesul penal, Ed. Lumina Lex, București, 2004

Nelu Viorel CĂTUNA, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Lazăr CÂRJAN, Tratat de criminalistică, Ed. Pinguim Book, București, 2005

Ioan BUȘ, Psihologie și infracționalitate, vol. I, Ed. ASCR, Cluj-Napoca, 2005

Lazăr CÎRJAN, Compendiu de criminalistică, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2005

Simona GRĂMADĂ, Ciprian LUPAȘCU, Mihai COVALCIUC, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Jănică Arion ȚIGĂNAȘU, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Gheorghe POPA, Criminalistică, note de curs, Ed. Era, București, 2005

Aurel BĂLUȚĂ, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Steluța GREJDINOIU, Rolul și contribuția probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului, Ed. Luceafărul, București, 2005

Gheorghe GOLUBENCO, Ovidiu NEICUȚESCU, Contribuția echipei complexe la valorificarea probelor în procesul penal, Ed. Luceafărul, București, 2005

Andrei COSMOVICI, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iași, 2005

Constantin ENĂCHESCU, Tratat de psihopatologie, Ed. Tehnică, București, 2005

Vasile PĂVĂLEANU, Ioan IACOBUȚĂ, Mihai COVALCIUC, Drept procesual penal, Ed. Pamfilius, Iași, 2005

Cătălin LUCA, Sofia LUCA, Ghid de Practici Instituționale în instrumentarea cauzelor cu minori, Iași, Asociația Alternative Sociale, 2005

Camelia Șerban MORĂREANU, Raluca ȘERBAN, Condiția copilului oglindită în instrumente juridice internaționale, Pitești, 2005

Alecu GHEORGHE, Metode și tehnici de investigare criminalistică, Ed. Luceafărul, București, 2006

Theodor MREJERU, Bogdan MREJERU, Probele în procesul penal, Ed. Universul Juridic, București, 2006

Nicolae VĂDUVA, Criminalistica- Curs universitar de tactică și metodică, ediția a II-a, Ed. Universitaria, Craiova, 2006

Constantin DRĂGHICI, Cristian Eduard ȘTEFAN, Tactica efectuării percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri, Ed. Sitech, Craiova, 2006

Petre BUNECI, Metode și tehnici de identificare criminalistică, București, 2006

Virgil LEMNARU, Giorgică APETREI, Aspecte psihologice ale ascultării învinuitului sau inculpatului, Casa de editură Venus, Iași, 2006

Anca Lelia LORINCZ, Drept procesual penal, Ed. Pro Universitaria, București, 2006

Lucian IONESCU, Criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2007

Ștefan BONCU, Corina ILIN, Coralia SULEA, Manual de psihologie socială aplicată, Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2007

Maria Crina KMEN, Ruxandra RAȚĂ, Răspunderea penală a minorului – Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, 2007

Gheorghiță MATEUȚ, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. C. H. Beck, București, 2007

Mihai ANIȚEI, Psihologie experimentală, Ed. Polirom, București, 2007

Nicu JIDOVU, Drept procesual penal, ediția a II-a, Ed. C. H. Beck, București, 2007

Ion NEAGU, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, București, 2007

Gheorghe RADU, Măsurile preventive în procesul penal român, Ed. Hamangiu, București, 2007

Ioana BOGDAN, Brândușa CHIUJDEA, Iulia CIOLCĂ, Titi Cristian DONDONEL,ƒ Traian GHERASIM, Corneliu GOGONEAȚĂ, Raoul Ioan IANCOVICI, Tiberiu MOLDOVAN, Aspecte de practică privind percheziția și arestarea preventivă, sub egida Asociației Baroului american inițiativa juridică pentru Europa Centrală și Eurasia, București, 2007

Nelu Viorel CĂTUNA, Criminalistică, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Ion CRÎNGUȘ, Ilie DRAGOMIR, Adrian NIȚU, Marian BOALBEȘ, Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi, Ed. Ministerului Internelor și Reformei Administrative, București, 2008

Valeriu MANEA, Constantin DUMITRESCU, Gheorghe NIȚĂ, Ion VOCHESCU, Ion DUMITRAȘCU, Gabriel Ion OLTEANU, Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Ed. AIT Laboratories, București, 2008

Constantin STANCIU, Psihologia generală și psihologia dezvoltării, Ed. Universitară, București, 2008

Ion DASCĂLU, Cristian Eduard ȘTEFAN, Marin Claudiu ȚUPULAN, Percheziția judiciară, Ed. Sitech, Craiova, 2008

Florin IONESCU, Criminalistică, ediția a II-a, Ed. Universității, București, 2008

Tudorel BUTOI, Interogatoriul. Psihologia confruntării în procesul judiciar, Ed. Pinguin Book, București, 2008

Ștefan PRUNĂ, Ioan-Cosmin MIHAI, Criminalitatea informatică, Ed. Sitech, București, 2008

Sofia LUCA, Cătălin LUCA, Justiția pentru minori în interesul superior al copilului – Practici de lucru cu copilul victimă, Iași, 2008

Mircea BĂDILĂ, Vasile VIDRIGHIN, Criminalistică, Ed. Altip, Alba Iulia, 2008

Constantin PLETEA, Ascultarea persoanelor în cadrul anchetei judiciare, Ed. AIT Laboratories, București, 2008

Emilian STANCU, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Anca Lelia LORINCZ, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, București, 2008

Constantin DRĂGHICI, Adrian IACOB, Tratat de tehnică criminalistică, ediția a II-a, Ed.Sitech, Craiova, 2009

Maria Mona PIVNICERU, Cătălin LUCA, Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare, Ed. Hamangiu, București, 2009

Vasile BERCHEȘAN, Îndrumar complet de cercetare penală, ediția a II-a, Ed. Icar, București, 2009

Constantin DRĂGHICI, Adrian IACOB, Tratat de tehnică criminalistică, ediția a II-a, Ed. Sitech, Craiova, 2009

Gabriel Ion OLTEANU, Marin RUIU, Tactică criminalistică, Ed. AIT Laboratories, București, 2009

Ion Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 2009

Lazăr CÂRJAN, Mihai CHIPER, Criminalistică.Tradiție și Modernism, Ed. Curtea Veche, București, 2009

Elena Ana NECHITA, Criminalistică. Tehnica și tactica criminalistică, ediția a II-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2009

Viorel COROIU, George PANFIL, Noțiuni generale de tactică criminalistică, Ed. Estfalia, București, 2009

George G. VRĂBIESCU, Nicolae G. VRĂBIESCU, Cursuri de drept procesual penal și criminalistică. Prelegeri, studii, articole, comentarii și opinii juridice, Ed. Themis Cart, București, 2009

Nelu NIȚĂ, Criminalistică. Suport de curs, Bacău, 2010

Camil TANASESCU, Psihologia judiciară, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2010

Anca Lelia LORINCZ, Drept procesual penal. Curs universitar, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Neculai ZAMFIRESCU, Tratat practic de psihocriminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Ion MIRCEA, Ctriminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 2010

Ion MIHALACHE, Metode și tehnici de investigare criminologică și criminalistică, Ed. Independența Economic, Pitești, 2010

Constantin MITRACHE, Drept penal român. Partea generală,ediția a VII-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Anca Lelia LORINCZ, Sorin CORLĂȚEANU, Geanina Anemona RADU, Petrică Marius POPA, Culegere de spețe în materie procesual- penală, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Ion NEAGU, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Mircea DAMASCHIN, Drept procesual penal, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010

Adriana Iuliana TUDORACHE, Criminalistică, Ed. Nomina Lex, București, 2010

Oana Teodora MATEESCU, Psihologie judiciară. Curs universitar, București, 2010

Emilian STANCU, Tratat de Criminalistică, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Ioan SÂNTEA, Psihologie judiciară, Ed. Themis Cart, București, 2010

Costică DIȚĂ, Partea responsabilă civilmente în procesul penal, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Emilian STANCU, Tratat de Criminalistică, ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Neculai SPIREA ZAMFIRESCU, Tratat practice de psihocriminalistică. Autori și adevăruri necunoscute, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Lucian IONESCU, Dumitru SANDU, Identificarea criminalistică, ediția a II-a, Ed.C.H. Beck, București, 2011

Nicolae GROFU, Viorel COROIU, Liviu TĂUT, Manual de tactică criminalistică, Ed. Esfalia, București, 2011

Emilian STANCU, Procedee tactice folosite în investigațiile penale. Evoluții, Ed. AIT Laboratories, București, 2011

Dumitru SANDU, Lucian IONESCU, Identificarea criminalistică, Ed. C. H. Beck, București, 2011

Sorin ALĂMOREANU, Criminalistica. Note de curs, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2012

Ilie BOTOȘ, Criminalistică. Manual de studiu individual, Ed. Pro Universitaria, București, 2012

Bogdan MICU, Drept procesual penal. Partea specială 2012, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Tudorel BUTOI, Psihologie judiciară, Ed. Trei, București, 2012

Aldert VRIJ, Detecția minciunii și a comportamentului stimulant: Dileme și oportunități, Ed. ASCR, București, 2012

Vintilă DONGOROZ, Explicațiile teoretice ale Codului penal român, ediția a II-a, vol. II, Ed. C. H. Beck, București, 2012

Elena Ana NECHITA IANCU, Laura Roxana POPOVICIU, Drept penal. Criminalistică. Culegere de spțedin practica judiciară, Ed. Pro Universitaria, București, 2012

Nicolae GROFU, Realizarea scopului și a regulilor de bază ale procesului penal prin metode și tehnici ale criminalisticii, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Magdalena IORDACHE, Drept procesual penal. Manual de studiu individual, Ed. Pro Universitaria, București, 2012

Dan BOTEZ, Audierea martorilor în procesul penal. Procedee tactice. Practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Emilian STANCU, Adrian Cristian MOISE, Criminalistică. Elemente de tehnică și de tactică a investigării penale, Ed.Universul Juridic, București, 2013

Marin RUIU, Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Nicoleta Elena BUZATU, Criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013

Bogdan MICU, Drept procesual penal. Partea special, ediția a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2013

Anastasiu CRIȘU, Drept procesual penal, ediția a IV-a, Ed. Hamangiu, București, 2013

Grigore Gr. THEODORU, Tratat de drept procesual penal, ediția a III-a, Ed. Hamangiu, București, 2013

Adelina Oana DUȚU, Psihologie judiciară, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Mihai PRUTEANU, Eugen NEAȚA, Elemente de tactică polițienească și proceduri operaționale privind intervenția structurilor de ordine și siguranță publică, Ed. Hamangiu, București, 2013

Paul Popescu NEVEANU, Tratat de psihologie generală, Ed. Trei, București, 2013

Mircea DAMASCHIN, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Dumitru GHEORGHE, Elena Alexandra GHEORGHE, Drept procesual penal, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Marin RUIU, Criminalistică, Ed. Universul Juridic, București, 2013

ARTICOLE NAȚIONALE

Alexandru BUUȘ, Unele probleme privind expertiza criminalistică în activitatea procesuală, Revista „Jurnalul Național” nr. 5/1964

Nicolae DAN, Rolul senzațiilor și percepțiilor în procesul formării declarațiilor martorilor și informațiilor, Revista „Probleme de medicină și de criminalistică”, Ed. Medicală, București, 1965

Alexandru BUUȘ, Concluziile probabile în expertiza criminalistică, Revista „Jurnalul Național” nr.1/ 1965

Nicolae DAN, Aprecierea declarațiilor martorilor și informatorilor, Revista „Probleme de Medicină judiciară și de criminalistică”, vol. V, Ed. Medicală, București, 1966

Lucian IONESCU, Propuneri pentru reglementarea proprie a expertizelor complexe, R. R. D. nr. 3/1978

Ladislau MOCSY, Demonstrația- etapă de lucru importantă în activitatea de expertiză criminalistică, Culegere de referate „20 de ani de expertiză criminalistică”, Ed. Ministerului Justiiei, București, 1978

Moise TERBANCEA, Expertiza complexă medico-legală și criminalistică, mijloc eficient de probă în procesul judiciar, Culegere de referate „20 de ani de expertiză

Dumitru SANDU, Unele aspecte privind interpretarea concluziei raportului de expertiză, Culegere de referate „20 de expertiză criminalistică”, București, 1979

Simion IONESCU, Unele probleme privind modul de dispunere, efectuare și valorificare a expertizelor în procesul penal, Culegere de referate „20 de expertiză criminalistică”, Ministerul Justiției, București, 1979

Ladislau MOCSY, Practica dispunerii și efectuării suplimentului de expertiză, Culegere de referate „20 de ani de expertiză criminalistică, Ed. Ministerului Justiției, București, 1979

Simion IONESCU, Criterii de apreciere și valorificare a expertizelor criminalistice în procesul penal, Revista „Prezent și perspectivă în știința criminalistică”, Ed. Ministerului de Interne, București, 1979

Vladimir STOICA, Cercetarea la fața locului, Revista „Criminalistică și Criminologie” nr. 2/1981

Dumitru CEACANICA, Importanța cunoașterii elementelor de diferențiere dintre reconstituire și experimentul judiciar, Revista „Probleme de Criminalistică și Criminologie”, nr. 4/81

Emilian STANCU, Reglementarea reconstituirii în legislația penală actuală. Posibilitatea efectuării experimentului judiciar, Revista „Probleme de Criminalistică și de Criminologie” nr. 1/82

Aurel CIOPRAGA, Notații de ordin psihologic și criminalistic pe marginea mărturiei mincinoase, Revista „Probleme de criminalistică și criminologie” nr. 4/1984

Constantin DUMITRU, Unele aspecte ale identificării criminalistice, Analele Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza, 1994

Diana CALAPODESCU, Gheorghe PĂȘESCU, Considerații privind rolul reconstituirii și experimentului judiciar încercetarea infracțiunilor contra vieții, Revista „Probleme de Criminalistică și de Criminologie” nr. 1/95

Lucian IONESCU, Criminaliatea încotro?, Revista „Palatul de jutiție” nr. 11-12/1997

I. S. Florescu, Identificarea autorilor și probarea vinovăției prin expertize chimice, Revista „Criminalistică” nr. 2/2000

Sorin ALAMOREANU, Locul și rolul expertizei criminalistice în identificarea criminalistică, R.C.C.S.P. 6/ 2000

Alexandru IONAȘ, Revista „Criminalistică” nr. 3/ 2000

Ovidiu SÂRBU, Liviu SAMSAN, Vasile LĂPĂDUȘI, Revista „Criminalistică” nr. 3/ 2001

Pavel ABRAHAM, Probațiunea în sistemul judiciar românesc, Revista de asistență socială nr. 1/2002

Valentin IFTENIE, Constantin DRAGOTEANU, Jaqueline TUREAC, Revista „Criminalistică” nr. 3/ 2002

Nicolae GROFU, Revista „Criminalistică” nr. 4, București, 2003

Pavel PALCU, Etica cercetării în echipă la cercetarea criminalistică a locului faptei, Revista „Zilele Academice Arădene”, ediția a XIV-a, 2004

Niculae SĂNDULESCU, Considerații în legătură cu rolul și locul poliției judiciare în cadrul organelor de cercetare penală, Revista „Dreptul” nr. 8/2004

Nelu CIOBANU, Adrian PETRE, Considerații privind poliția judiciară, Revista „Criminalistică” nr. 3/2004

Nelu CIOBANU, Revista „Criminalistică” nr. 3/ 2004

Gheorghe POPA, Metode și tehnici moderne de identificare criminalistică a persoanei, utilizate de Poliția Română, Revista „Criminalistică” 2005

Bianca SELEJAN-GUȚAN, Dreptul la un proces echitabil: conținutul noțiunii de „audiere echitabilă" în reglementarea Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Revista „Dreptul” nr. 9/2006

Valeriu Constantin BICAN, Procesul psihologic de formare a declarațiilor victimei și martorilor infracțiunii, Analele Universității „Constantin Brâncuși” Târgu Jiu, Seria Științe Juridice nr. 2/2009

Mihai APETREI, Versavia BRUTARU, Formele activității organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, Revista „Dreptul” nr. 10/2009

Loredana ȚĂNDĂREANU, Aspecte de drept comparat cu privire la mijloacele de probă în procesul penal, Revista „Dreptul” nr. 4/2010

Camelia ȘERBAN MORĂREANU, Particularitățile procesului penal în cauzele cu părți vătămate minore, Analele Universității „Constantin Brâncuși” Târgu Jiu, Seria Științe Juridice nr. 2/2010

Vladislav Ventzislavov YANEV, Modelarea tridimensională a incidentelor de tragere și aplicabilitatea sa la reconstituirea locului faptei, Revista „Criminalistică” nr. 1/2011

Andrei ZARAFIU, Tipologia actelor juridice în procesul penal, Revista „Curierul judiciar” nr. 3/2013

Gabriel Ion OLTEANU, Considerations regarding the complex nature of judicial hearings preparation, AGORA International Journal of Juridical Sciences nr. 3/2013

MONOGRAFII, CURSURI ȘI ARTICOLE INTERNAȚIONALE

Maurice LAILLER, Henri VONOVEN, Les erreurs judiciaires et leurs causes, Ed. A. Pedone, Paris, 1897

Marie BORST, Fidélité et éducation du témoignage, vol. III, Geneve, 1904

Edmond LOCARD, L’énquéte criminelle et les méthodes scientifique, Ed. Flamarion, Paris, 1925

Edmond LOCARD, Traité de criminalistique, vol. I, Ed. J. Desvigne, Lyon, 1931

Vincenzo MANZINI, Tratat procesual penal, vol. III, Torino, 1931-1932

Albert CLAPS, Les indices dans le proces pénal, R.I.C. nr. 6/ 1932

Henry RHODES, La science et les recherches criminelles, Ed. Bibliotheque de criminologie, Paris, 1934

Edmond LOCARD, Les faux en ecriture et leurs expertise, Paris, 1939

Florent E. LOUWAGE, Criminele Politie. Techniek en tactiek, ediția a III-a, Ed. Anneessens – Ninove, 1940

Madeleine RAMBERT, La vie affective et morale de l’enfant, Ed. Delachaux Niestlé, Paris, 1945

Jack A. RADLEY, Photography in crime detection, Ed. Chapman Hall Tld, London, 1948

Maurice J. FITZGERALD, Handbook of criminal investigation, Ed. Arco Publishing Co, New York, 1951

Charles SANNIE, La recherche scientifique du criminel, Ed. Armand Colin, Paris, 1954

Enrico ALTAVILLA, Psicologia giudiziaria, vol. II, Ed. Torinese, Torino, 1955

R. ORASSBERGER, Die Psyhologie der Handuschsung Kriminalistik, Hamburg, 1955

Emilio Mira y LOPEZ, Manuel de psychologie juridique, Paris, 1959

B. I. ȘEVCENCO, Tehnica Criminalistică, Ed. de Stat pentru literatura juridică, Moscova, 1959

Edwin H. SUTHERLAND, Donald R. CRESSEY, Principles of criminology, Ed. Lippincott, Chicago, 1960

René LECHAT, La technique de l'enquette criminelle, vol. I, Bruxelles, 1960

Sergei Alexandrovich GOLUNSKY, Criminalistică, Ed. Științifică, București, 1961

A. R. RATINOV, Percheziția și ridicarea de obiecte, Ed. de Stat pentru literatură judiciară, Moscova, 1961

G. I. KOCEAROV, Criminalistică, Ed. Științifică, București, 1961

Pierre Fernand CECCALDI, La criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962

Yiegfried KAHANE, Dreptul procesual penal în R. P. R., Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963

Roger MERLE, Andre VITU, Traité de droit criminel, Ed. Cujas, 1963

Pierre BOUZAT, Jean PINATEL, Traité de droit penal et de criminologie, vol. II, Ed. Dalloz, Paris, 1963

Albert BANDURA, Frederick J. MCDONALD, Influence of social reinforcement and the behavior of models in shaping children’s moral judgments, Journal of Abnormal and Social Psychology, 1963

Hans J. EYSENCK, Crime and personality, Ed. Routledge and Kegan Paul, London, 1964

Raymond SCREVENS, Reflexions sur l'expertise en matiere penale, Revue de droit penal et criminologie nr. 2/ 1964

Alphonse BERTILLON, L'identité judiciaire, Ed. Direction de la Police Judiciaire. Service de l’ identité judiciaire, Paris, 1964

Arne SWENSSON, Otto WENDEL, Techniques Of Crime Scene Investigation, Ed. American Elsevier Publishing Company Inc, New York, 1965

Walter B. CONNON, The Way of an Investigator A Scientistic Experience in Medical Research, Ed. Hafner Publishing Company, New York, 1965

Paul KIRK, Crime investigation.Physical evidence and police laboratory, Ed. Interscience Publishers, New York, 1966

Ralph LINTON, Fundamentul cultural al personalității, Ed. Științifică, București, 1968

A. R. RATTEEN, About investigatory intuition, Ed. Sots, 1968

F. HIRSCHI, Cambrioleurs internationaux convaincus à l’ aide de preuvespeu communes, Revue Internationale de Police Criminelle nr. 239/1970

Wilhelm J. G. MÖHLIG, Introducere în practica criminalistică, Stuttgart, 1974

Gaston BERGER, Traité pratique d’analyse du caractère, P.U.F., Paris, 1974

Marcel LECLERE, Manuél De Police Téchnique, Ed. Police Revue, Paris, 1974

Anne Charlet DEBRAY, La psychologie de l'enfant de A à Z, Paris, 1976

Kevin P. O’BRIEN, Robert C. SULLIVAN, Criminalistics. Theory and practice, ediția a II-a, Ed. Holbrook Press, London, 1976

Charles E. O’HARA, Principii de bază ale cercetărilor penale, ediția a IV-a. Ed. Springfield, Ilinois, 1976

Charles E. O’HARA, Fundamentals Of Criminal Investigation, Ed. Thomans, Illinois, 1976

Lee ROSS, Advances in experimental social psychology, vol. X, Ed. Berkowitz; Academic Press Remerciements, New York, 1977

Ehrenfried STELZER, Criminalistică, vol. I, Ed. Științifică Germană, Berlin, 1977

Peter M. BLAN, Inequality, Crime and Public Policy, Ed. The Free Press, New York, 1977

Louis LAMBERT, Formulaire des officiers de police judicaire, Librairie generale de droit et jurisnrudence, Paris, 1979

John REID, Fred IUBAN; Truth and deception, Ed. Bolimore Wilkins Company, 1979

John BRAITHWAITE, Inequality, Crime and Public Policy, Ed. Rontledge & Kegan Paul, London, 1979

Louis. LAMBERT, L'interrogatoire policier en France, Revue internationale de criminologie et de police technique, vol. II, Paris, 1980

Jean SUSINI, Psychologie policière – Aspects cliniques et techniques du mensonge et de l’aveu, Revue de sciences criminelles et de droit pénal comparé, 1981

Jean Louis CLEMENT, Bruno RISI, L'expertise scientifique, partea a III-a, R.I.P.C. nr. 368/ 1983

Jean NEPOTE, Situation actuelle et tendance d’evolution de la criminalistique, R.I.P.A.G.C. nr. 384/ 1983

Patrick CHABON, Le juge d’ instruction. Théorie et pratique de la procédure, ediția a III-a, Ed. Dalloz, Paris, 1985

Fred E. INBAU, John E. REID, Joseph P. BUCKLEY, Brian C. JAYNE, Criminal Interrogation and Confessions, ediția a III-a, Ed. Williams & Wilkins, Baltimore, 1985

Sigmund FREUD, L’établissement des faits par voie diagnostique et la psychanalyse, Ed. Gallimard, Paris, 1985

Vladimir VOLKOFF, L’interrogatoire, éditions De Fallois, Paris, 1989

Clive R. HOLLIN, Psychology and crime, Ed. Taylor & Francis Ltd, UK, 1989

Scott J. HARR, Kären M. HESS, Criminal Procedure, Ed. West Publishing Company, San Francisco, 1990

Wolfgang KLOSE, Otto PRIBILLA, Kriminalistik, Ed. Criminalistică, Heidelberg, caiet 3/1990

John M. MACDONALD, David MICHAUD, Criminal Interrogation, Ed. Apache Press, Denver, 1992

James OSTERBURG, Richard WARD, Criminal investigation: A method for reconstructing the past, Ed. Anderson Publishing Co, Cincinnati, 1992

R. S. BELKIN, Sketches of criminalistic tactics, Textbook, Volgograd, 1993

Michael J. PALMIOTTO, Criminal investigation, Ed. Nelson-Hall Publishers, Chicago, 1994

Bernard ROBERTSON, G. A. VIGNEAUX, Interpreting evidences, Ed. Wiley, Chichester, 1995

Stuart Alan KAUFFMAN, At home in the Universe: The Search for Laws of Self-Organization and Complexity, Ed. University Press, Oxford, 1995

Delbert S. ELLIOTT, Scott MENARD, Delinquent frends and delinquent behavior. Temporal and development patterns, Ed. J. D. Hawkins, New York, 1996

Alain LIEURY, Manual de psihologie general, Ed. Antet, București, 1996

Simion DORAȘ, Criminalistica, vol. I, Chișinău, 1996

Bernard GOLSE, Criminologie et Psychiatrie, Ed. Ellipses, Paris, 1997

Charles L. YESCHKE, The art of investigative interviewing, Ed. Butter-Worth Heinemenn, Boston, 1997

Gary B. MELTON, Psycological evaluations for the of the courts. A headbook for menthal health proffesionals and lawyers, second edition, The Guilford Press, New Yourk, 1997

Andre MOENSSENS, How to prepare for a Daubert Hearing, vol. III, International Journal of Forensic Document Examiners nr. 2/1997

Gisli H. GUDJONSSON, The Psychology of Interrogations, Confessions and Testimony, Ed. John Wiley & Sons, New York, 1998

Lionel PREVOST, Enquéte criminelle, Ed. Modulo, Mont-Royal, 2000

Richard SAFERSTEIN, Criminalistics: an introduction to forensic science, Ed. Prentice-Hall, New York, 2000

David. OWEN, Hidden Evidence: Forty True Crimes and How Forensic Science Helped Solve Them, Ed. Firefly Books; New York, 2000

Lionel BELLENGER, Marie Josée COUCHAERE, Les techniques du questionnement, Ed. E.S.F., Issy-les-Moulineaux, 2000

Philippe CONTE, Patrick MAISTRE du CHAMBON, La résponsabilité civile delictuelle, Press Universitaire de Grenoble, Grenoble, 2000

Sophie CLEMENT, Serge PORTELLI, L’interrogatoire, Ed. Sofiac, Paris, 2001

Roger MERLE, André VITU, Traité de droit criminel: Procédure penale, Ed. Cujas, Paris, 2001

Jan MUSIL, Zdenek KONRAD, Jaroslav SUCHANEK, Kriminalistika, Ed. C. H. Beck, Praga, 2001

Rutledge DEVALLIS, Criminal Interrogation: Law and Tactics, 4 edition, Ed. Wadsworth Publishing, 2001

T. V. AVERIANOVA, R. S. BELKIN, Iu. G. CORUHOV, E. R. ROSSINSKAIA, Criminalistică. Manual, Ed. Norma, Moscova, 2001

George P. FLTCHER, Igor DOLEA, Dragoș BLĂNARU, Concepte de bază ale justiției penale, Ed. ARC, Chișinău, 2001

N. P. IABLOCOV, Criminalistică. Manual, Ed. Norma, Moscova, 2001

Tudor OSOIANU, Procedura penală (parte generală)/curs introductiv, Chișinău, 2002

Bernd HEYROTH, Tratat de criminalistică: competență criminalistică. Științe criminalistice. Drept comentat și tactică criminalistică pentru studiu și practică, vol. II,. Ed. Schmidt Römhild, Berlin, 2002

Stuart H. JAMES, Jon J. NORDBY, Suzanne BELL, Forensic Science: An Introduction to Scientific and Investigative Techniques, Ed. CRC Press, 2002

David ZULAWSKI, Douglas WICKLANDER, Practical aspects of interview and interrogation, CRC Press, Boca Raton LLC, 2002

Thomas SPANG, Tratat de criminalistică: competență criminalistică. Științe criminalistice. Drept comentat și tactică criminalistică pentru studiu și practică, vol. I, Ed. Schmidt Römhild, Berlin, 2002

Werner MÄRKERT, Rolf JEGER, Tratat de criminalistică: competență criminalistică. Științe criminalistice. Drept comentat și tactică criminalistică pentru studiu și practică, vol. II, Ed. Schmidt Römhild, Berlin, 2002

Loic CADIET, Philippe Le TOURNEAU, Droit de la résponsabilité, Dalloz, Paris, 2002

Richard PLATT, Crime scene: the ultimate guide to forensic science, Ed. DK Publishing, London, 2003

H. Rudolph SCHAFFER, Introducing Child Psychology, Ed. John Wiley & Sons, Chichester, 2003

E. P. IȘCENCO, A. A. TOPORCOV, Criminalistică. Manual, Moscova, 2003

Barry A. J. FISHER, Techniques of Crime Scene Investigation, 7th edition, Ed. CRC Press, Washington, 2004

Nathan J. GORDON, William L. FLEISHER, Effective interviewing and interrogation techniques, Elsevier Inc., 2006

Christian de VALKENEER, Manualul anchetei penale, Ed. Larcier, Bruxelles, 2006

Loraine GELSTHORPE, Rod MORGAN, Handbook of Probation, Ed. Willan Publishing, Cullompton 2007

Jerry W. CHISUM, Brent TURVEY, Crime reconstruction, Ed. Academic Press, Burlington, 2007

Coralie AMBROISE-CASTÉROT, Cadre légal permettant de recueillir l'aveu, Interrogatoire – Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Ed. Dalloz, 2008

Bernard BOULOC, Procédure pénale, 21e edition, Dalloz, Paris, 2008

Ross GARDNER, Tom BEVEL, Practical crime scene analysis and reconstruction, Ed. FL: CRC Press, Boca Raton, 2009

Stuart JAMES, Jon NORDBY, Forensic science: An introduction to scientific and investigative techniques, ediția a III-a, Ed. FL. CRC Press, Boca Raton, 2009

Daniela SÎMBOTEANU, Audierea legală a copiilor victime/ martori ai abuzului și neglijării. Ghid pentru profesioniști, Chișinău, 2009

Nicky HAYES, Sue ORELL, Introducere în psihologie, Ed. All, București, 2010

Robert MANDEL, Dark Logic: Transnational Criminal Tactics and Global Security, Stanford University Press, 2010

ALTE SURSE BIBLIOGRAFICE

Institutul de Criminalistică al Poliției Române, Manual e bune practice privind procedura cercetării la fața locului

Irina HOLDEVICI, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, Ed. Trei, București

Gheorghe POPA, Dorel DUMITRESCU, Nelu ȘTEFAN, Criminalistică. Note de curs, vol. II

Nicolae DAN, Expertiza criminalistică în procesul penal și civil, Școala românească de criminalistică

Ruxandra- Paula RĂILEANU, Note de curs. Urmărirea penală, Școala Națională de Grefieri

Ovidiu NĂSTASE, Vasile GREBLEA, Prelegeri la cursurile de perfecționare a procurorilor criminaliști, din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a României, București, 1992

Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Insititutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, București, 1998

Constantin BARBULESCU, Cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor de omor, Sinaia, 2000

Niculae GHEORGHE, Criminalistică, Mileniul III, București, 2001

Gheorghe ASANACHE, Mihăiță CRĂCIUN, Alina STROILĂ, Realități și perspective în criminalistică, București, 2003

Vasile LEPĂDUȘI, Steluța GREJDINOIU, Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei, Asociației Criminaliștilor din România, 2004

Ilie BOTOȘ, Vasile BERCHEȘAN, Considerații privind obținerea și înregistrarea datelor și informațiilor pe timpul investigării criminalistice a locului faptei, Asociația Criminaliștilor din România, București, 2004

Lucian PETRICĂ, Investigarea Criminalistică a Locului Faptei, Asociația Criminaliștilor din România, 2004

Daniel ATASIEI, Criminalistică. Suport de curs, Universitatea „Al. I. Cuza” Facultatea de Drept, Iași, 2009

Tudor AMZA, Drept procesual penal, București, 2011

Sorin CĂRĂUȘU, Adriana NICOLAE, Considerații generale privind identificarea persoanei după semnalmente, 2011

http://legeaz.net/dictionar-juridic

http://www.dictio.ro

www.indrumari-juridice.eu

http://enachescupsihologie.wordpress.com