Tactica Prezentarii Spre Recunoastere
Teza de licență
Tema: Tactica prezentării spre recunoaștere
Planul:
Introducere
Capitolul I. Noțiunea, obiectivele și aspectele procesual penale privind prezentarea spre recunoaștere
§ 1. Noțiunea actului de prezentare spre recunoaștere
§ 2. Obiectele și subiecții prezentării spre recunoaștere
§ 3. Prezentarea spre recunoaștere-acțiune procesuală
Capitolul II. Condițiile tactice de desfășurare a actului de prezentare spre recunoaștere
§1. Pregătirea pentru prezentarea spre recunoaștere
§2.Factorii psihologici și particularitățile tactice privind prezentarea
spre recunoaștere
§3.Mijloacele de fixare a modului de desfășurare și a rezultatelor
prezentării spre recunoaștere
Încheiere
Bibliografi
Introducere
Aflarea adevărului este cel mai anevoios proces, mai ales într-o societate care, se dezvăluie pe sine drept un tren în mare viteză, ai cărui călători amestecă – în proporții niciodată strict definite – binele și răul, cinstea și necinstea, respectarea legii și infracțiunea.
În conturarea exactă a obiectului probațiunii, penaliștii dreptului modern sînt convinși că trebuie să recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității precum și la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale.
Astfel, fiind o creație a experienței generalizate a organelor de urmărire penală și justificată de rațiuni de ordin practice, prezentarea spre recunoaștere se enumără printre acele activități procesuale ce contribuie într-un mod elocvent la stabilirea anumitor circumstanțe sau circumstanțelor în general care urmează a fi stabilite ulterior în dosarul penal.
Prezentarea spre recunoaștere, stabilită de legislația procesual penală în vigoare, este o modalitate de folosire a capacității minții umane pentru recunoașterea obiectelor și persoanelor care anterior au fost percepute.
În apropourile majorității criminaliștilor contemporani, tactica prezentării spre recunoaștere o regăsim mai mult ca o formă a identificării criminalistice. De obicei, tactica prezentării spre recunoaștere se bazează pe procesele psihice foarte complicate, ce au loc în conștiința celui care recunoaște, fapt ce a condus în ultimii ani la întreprinderea unor măsuri de analiză psihologică a acestei acțiuni procedurale.
Caracterul important pe care-1 poartă acest act procedural, este pe deplin demonstrate și de practica judiciară, exemple ce vor fi date și-n prezenta lucrare. De fapt, practica cunoaște cazuri cînd actul de prezentare spre recunoaștere a fost elementul-cheie a mai multor acte procedurale, cum ar fi audierea și percheziția sau a fost element de îmbinare a lor, cum ar fi recunoașterea în timpul reținerii acestuia.
Pentru o claritate cît mai adecvată a importanței acestei acțiuni procedurale, trebuie efectuat un studiu minuțios asupra esenței acestea. Dat fiind faptul că prezentarea spre recunoaștere este o acțiune procesuală desinestătătoare, ea servește ca un mijloc de control asupra:
versiunilor reprezentantului organelor de urmărire penală și judecății;
rezultatelor urmăririi penale;
depozițiilor martorului și victimei;
depozițiilor bănuitului, învinuitului, inculpatului;
rezultatelor percheziției;
rezultatelor expertizei.
Prin efectuarea acestei activități se urmărește identificarea persoanelor, obiectelor, etc. Dar vom vedea că nu întotdeauna se sfîrșește cu acest rezultat. In urma acestei efectuări a prezentării spre recunoaștere se poate constata existența unor elemente de asemănare sau lipsa oricărui element de asemănare între persoane sau obiecte supuse identificării adică existența unor puternice elemente de deosebire care exclud total identitatea. Mai există cazuri, cînd sarcina prezentării spre recunoaștere e total epuizată prin conținutul altui act procesual (ex. verificarea declarațiilor la fața locului).
O mare importanță în cadrul actului de prezentare spre recunoaștere o are și fixarea rezultatelor care reies adesea din procesele psihice ale persoanei care recunoaște. Actul de fixare a rezultatelor este efectuat într-un mod obiectiv pentru ca ulterior să fie recepționat de instanță de judecată și participanții la proces.
In zilele noastre, tactica prezentării spre recunoaștere ia o mare amploare, dezvoltându-și modurile de efectuare a ei și mijloacele de obținere a rezultatelor, dezvoltare care este generată atât de logica dezvoltării ulterioare, cît și de științele tehnice și umane.
Prezenta lucrare reprezintă o sinteză asupra actului de prezentare spre recunoaștere, evidențiind importanța de necontestat a acestei acțiuni procedurale, care se afirmă a fi adesea un adevărat „pilon” pe care se sprijină întreaga desfășurare a urmăririi penale.
În capitolul I al lucrării, am abordat unele aspecte ale noțiunii actului de prezentare spre recunoaștere, importanța acestui act atât în teorie cât și în practica obiectelor și subiectelor supuse actului de prezentare spre recunoaștere cât și specificul acestui act ca acțiune procesuală.
În capitolul II am desfășurat pe larg conținutul condițiilor tactice și pregătirea pentru prezentare spre recunoaștere precum și factorii psihologici determinați în cadrul acestui act. M-am axat și pe particularitățile mijloacelor de fixare a modului de desfășurare a rezultatelor spre recunoaștere.
Capitolul I. Noțiunea, obiectivele și aspectele procesual penale privind actul de prezentare spre recunoaștere
§ 1. Noțiunea actului de prezentare spre recunoaștere
Majoritatea criminaliștilor contemporani, sînt de părere că prezentarea spre recunoaștere este mai mult o formă a identificării criminalistice. Dar, de fapt, prezentare spre recunoaștere se realizează într-un act prevăzut de legislația procesual penală în vigoare în art. 116-117 CPP al RM, atribuindui-se rolul de mijloc important de constatare a faptelor cu semnificație probantă.
Necătând la importanța vădită a acestui act procesual și întrebuințarea lui cu un succes accentuat de către organele de urmărire penală, totuși o noțiune unanim recunoscută de majoritatea specialiștilor în domeniul juridic- nu există, însă pentru a face o analiză amplă a problemelor ce se referă la actul de prezentare spre recunoaștere, este nevoie în primul rînd de a determina noțiunea acestui act.
Astfel, în literatura juridică de specialitate, mai mulți autori și-au expus noțiunile proprii, reieșind evident din teoria și practica judiciară, privind actul de prezentare spre recunoaștere.
În acest sens, o noțiune mai generală cu privire la acest act, ar fi următoarea: prezentarea spre recunoaștere este o activitate de tactică criminalistică desfășurată în scopul identificării persoanelor, cadavrelor, obiectelor sau animalelor, care au legătură cu cauza, cu ajutorul persoanelor ce le-au perceput anterior și au reținut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor ori animalelor.
Este una din cele mai acceptate noțiuni de către majoritatea juriștilor necătând la aspectul vast pe care-1 posedă.
Drept temei pentru determinarea justă a noțiunii actului de prezentare spre recunoaștere, ar fi și faptul că această noțiune ar fi importantă nu numai în teorie dar și ar aduce contribuția sa și în activitatea lucrătorilor practicieni și anume asupra faptului de a nu se admite anumite greșeli atunci cînd se va purcede spre determinarea activității procesuale susceptibilă de a fi aplicată unui caz concret.
Studiind literatura rusă de specialitate, putem constata că majoritatea criminaliștilor și procesualiștilor ruși, desfășurînd actul de prezentare spre recunoaștere, trag o mare atenție asupra esenței și scopurilor acestui act, obiectelor și subiectelor acestora, ignorând în marea majoritate a cazurilor întrebarea privind noțiunea de prezentare spre recunoaștere, trecând-o pe aceasta pe planul al doilea.
Totuși, reieșind din cele relatate anterior, nu putem afirma cu certitudine că literatura juridică nu conține careva noțiuni ale actului de prezentare spre recunoaștere.
Astfel, una din cele mai reușite noțiuni ale prezentării spre recunoaștere, o găsim la autorul rus S.I.Cocearov: „…acțiune procesuală, scopul căreia este de a stabili dacă obiectul prezentat este acela care a fost văzut în trecut de persoana ce-1 recunoaște în legătură cu faptele ce au tangență cu evenimentul cercetat”. Este o noțiune destul de obiectivă fapt ce evidențiază și prin aceea că S.I .Cocearov nu reduce cercul de persoane și obiecte ale actului de prezentare spre recunoaștere.
O altă noțiune a actului de prezentare spre recunoaștere din literatura rusă, aparține profesorului E.Lifșit care înțelege prezentarea spre recunoaștere ca o acțiune procesuală, când persoana sau obiectul i se prezintă martorului cu scop ca ultimul să indice dacă a aflat în persoana celui prezentat sau obiectul prezentat, acea persoană sau obiect care martorul la văzut în momentul cînd s-a săvîrșit fapta ilicită sau în alte circumstanțe. Este în general o noțiune care ne dă o închipuire corectă asupra actului de prezentare spre recunoaștere, dar aici sînt evidente careva neajunsuri. Indicând că persoana sau obiectul se prezintă martorului (doar acesta fiind specificat în noțiune), autorul reduce considerabil cercul de persoane care se pot ivi în calitate de subiecți ai prezentării spre recunoaștere.
O noțiune mult mai justă după conținut a actului de prezentare spre recunoaștere, deasemenea din literatura rusă. Este enunțată de marele profesor N.V.Terziev, ea fiind formulată în felul următor: „prezentarea spre recunoaștere este o noțiune de anchetă și judecată având scopul prezentării obiectului concret părții vătămate, învinuitului, inculpatului, martorului sau părții în procesul penal, obiect pe care persoana 1-a știut și 1-a observat în trecut în careva circumstanțe.
În așa mod este evident că prezentarea spre recunoaștere este întrebuințată nu numai de organele de urmărire penală dar și de către instanța de judecată; ca subiect al prezentării pot fi nu numai martorii dar șl alte persoane; cercul obiectelor prezentate nu este redus la obiectele lumii materiale”.
Literatura de specialitate rusă prevede că prezentarea spre recunoaștere este o acțiune procedurală de sine stătătoare unde se prezintă spre recunoaștere o persoană sau obiect: martorului, părții vătămate, bănuitului sau învinuitului, sarcina constând în acordarea posibilității persoanei care este expusă acestui act procedural de a recunoaște printre persoane, obiecte sau alte lucruri prezentate spre recunoaștere acelea pe care le-a urmărit sau cunoscut odată. Pentru o claritate mult mai amplă a sarcinilor prezentării spre recunoaștere, trebuie de oprit într-o manieră mult mai amănunțită asupra esenței acestui act. Înțelegerea esenței este necesară în primul rînd pentru o efectuare corectă a acestei acțiuni, pentru deducerea ulterioară a unor rezultate obiective bazate pe adevăr și însoțite de o valoare probantă maximă.
Mulți dintre autorii-criminaliști români și-au dat părerea asupra noțiunii de prezentare spre recunoaștere. Printre aceste noțiuni, una destul de multilaterală și corectă este noțiunea dată de Aurel Ciopraga care formulează prezentarea spre recunoaștere ca fiind acea activitate de urmărire penală prin mijlocirea căreia persoanele, animalele, cadavrele, obiectele și fotografiile ale acestora aflate într-un anumit raport cu infracțiunea săvîrșită, sînt înfățișate unor persoane (victimă, martor, învinuit sau inculpat) în scopul de a stabili dacă acestea sînt identice cu acele percepute în condițiile săvîrșirii faptelor sau cu acele percepute în orice alte împrejurări anterioare sau ulterioate acestui moment.
După cum rezultă din această noțiune, subiecți ai recunoașterii, adică persoanele expuse actului de prezentare spre recunoaștere, sînt în majoritatea cazurilor martorii, apoi victimele și chiar învinuitul sau inculpatul.
Un alt procesualist român, Emilian Stanciu, este de părere că prezentarea spre recunoaștere de persotele și fotografiile ale acestora aflate într-un anumit raport cu infracțiunea săvîrșită, sînt înfățișate unor persoane (victimă, martor, învinuit sau inculpat) în scopul de a stabili dacă acestea sînt identice cu acele percepute în condițiile săvîrșirii faptelor sau cu acele percepute în orice alte împrejurări anterioare sau ulterioate acestui moment.
După cum rezultă din această noțiune, subiecți ai recunoașterii, adică persoanele expuse actului de prezentare spre recunoaștere, sînt în majoritatea cazurilor martorii, apoi victimele și chiar învinuitul sau inculpatul.
Un alt procesualist român, Emilian Stanciu, este de părere că prezentarea spre recunoaștere de persoane și de obiecte este o acțiune procesuală care se face atât în vederea identificării înfăptuitorului de către martorii oculari sau de către persoana vătămată (situație întîlnită îndeosebi în cazul tâlhăriilor) cât și a identificării bunurilor și valorilor care au constituit obiectul infracțiunii.
Procedura tactică de prezentare spre recunoaștere poate servi și la identificarea altor participanți la săvârșirea faptei ilicite, a mijloacelor folosite de făptuitor, a autoturismelor sau a altor mijloace de deplasare.
Determinarea noțiunii de prezentare spre recunoaștere, ca și determinarea altor noțiuni, trebuie să cuprindă în sine numai semnele principale și pentru aceasta este nevoie de menționat semnele esențiale ale noțiunii de prezentare spre recunoaștere, care pe deplin caracterizează această noțiune procesuală ca o modalitate de sinestătătoare de strângere a probelor, ca un mod de identificare care ar deosebi-o de alte modalități procedurale.
Deasemenea, pentru formularea noțiunii date, mai întîi trebuie atras atenția la faptul că prezentarea spre recunoaștere este o acțiune procesuală și că ea se efectuează prin prezentarea obiectelor persoanei care urmează să le recunoască. Acest lucru e necesar nu numai pentru concretizarea modului de identificare dar și pentru a nu încurca prezentarea spre recunoaștere alte acțiuni procesuale similare.
Deci, reieșind din cele relatate și din semnele care nemijlocit însoțesc acest act procedural, putem afirma că prezentarea spre recunoaștere este o acțiune procesuală, care constă în prezentarea martorului sau altei persoane un oarecare obiect, cu scopul de al identifica sau de a stabili apartenența lui, la același gen cu obiectul văzut anterior de persoana care recunoaște, în oarecare din circumstanțe. Prezentarea spre recunoaștere, prezintă o mare importanță nu numai datorită frecvenței sale, dar, mai ales consecințelor pe care le-ar putea antrena falsele identificări. Ulterior, analizând noțiunea prezentării spre recunoaștere, constatăm că ne aflăm în prezența unei forme de identificare criminalistică, la baza căreia se află mecanisme psihice comune tuturor actelor de recunoaștere de către om a realității materiale, formă ce se distinge prin modul de desfășurare.
După cum am mai menționat, recunoașterea se realizează într-un act procesual prevăzut de legislația procesual penală în vigoare, găsindu-și reflectarea în conținutul articolelor 116-117 CPP al RM, ca mijloc de constatare a faptelor cu semnificație probantă. În acest fel, legea procesuală ne vine ca o normă impersonală și obligatorie și este foarte important de respectat toate cerințele ei formale, precum și regulile tacticii criminalistice, care nemijlocit garantează la maximum veridicitatea rezultatelor obținute în urma prezentării spre recunoaștere. Recunoașterea în procesul penal nu este una simplă, ci o recunoaștere înfăptuită în limitele stabilite de legea procesual penală.
Astfel, pe plan psihologic, recunoașterea ca proces mintal, se desfășoară în două etape distanțate în timp, și anume: de formare a reprezentărilor mintale și de reactivare și comparare a acestora cu persoanele și obiectele înfățișate. Recunoașterea ca act psihologic, se poate percepe în ambele cazuri, dar pentru stabilirea adevărului în procesul penal e important nu numai rezultatul activității psihice a persoanei, dar și forma în care a fost înfăptuită această activitate.
Nu se pot admite careva abateri de la forma procesuală stabilită și sancționată de lege pentru că s-ar duce la slăbirea sau chiar nimicirea garanțiilor veridicității rezultatelor obținute în cadrul prezentării spre recunoaștere. De aici pornește și inacordul cu anumite procedee tactice recomandate care sînt legate doar de psihologie și nu de legea procesual penală. Aici vine și un exemplu: prezentarea spre recunoaștere a persoanelor cu condiția ca ele să nu fie puse la curent despre faptul că sunt supuse observării. Conform acestui procedeu, putem evita schimbarea conștientă a anumitor particularități ale individului supus recunoașterii, cum ar fi: mersul, vorba, mimica feței, ș.a.
Psihologii, ar afirma faptul că procedeul dat nu este lipsit de ideie sau undeva chiar de soluție. Insă pe de altă parte vine legea procesuală care întră în contradicție cu procedeul dat, deoarece, persoana supusă recunoașterii, reprezintă un participant activ al acțiunii procesuale în cauză cu drepturi depline de care se poate folosi nemijlocit pînă și după începerea prezentării spre recunoaștere. De exemplu, cel ce va fi supus recunoașterii, trebuie să fie anunțat de căi;re ofițerul de urmărire penală că are dreptul de a ocupa ce loc dorește între celelalte persoane supuse recunoașterii. Deasemenea, persoana care urmează a fi recunoscută, este în drept să cunoască din ce motive a fost supusă unei astfel de acțiuni. În caz contrar, el nu va reuși să aducă o petiție referitor la acțiunile organului de urmărire penală despre selectarea incorectă a persoanelor care urmează să fie recunoscute.
Tot legislația procesuală, vine pentru a stabili careva reguli ale prezentării spre recunoaștere, pentru garantarea veridicității rezultatelor acesteia, și anume:
persoana care urmează să recunoască, trebuie să fie supusă înainte de începerea recunoașterii propriu-zise, unui interogatoriu despre circumstanțele în care a urmărit sau a observat obiectul care urmează a fi recunoscut, particularitățile după care îl va recunoaște;
obiectul prezentat spre recunoaștere, se va prezenta împreună cu alte obiecte de același gen. Persoana care urmează a fi recunoscută, va fi prezentată împreună cu alte persoane, asemănătoare dacă va fi posibil;
pînă la începerea prezentării spre recunoaștere, celui care urmează a fi recunoscut i se va propune să ocupe orice loc între celelalte persoane;
dacă spre prezentarea pentru recunoaștere purcede martorul sau pătimașul, înainte de începerea procesului, ei vor fi preîntîmpinați despre răspundere în caz de dare a declarațiilor false intenționate sau de refuz de a da declarații;
întrebările sugestive în cadrul procesului de recunoaștere-sînt interzise;
prezentarea spre recunoaștere se înfăptuiește în prezența martorilor asistenți despre care nemijlocit se va indica în proces-verbal;
persoana care a fost supusă procesului de prezentare spre recunoaștere, după ce a recunoscut, i se propune de a lămuri în baza căror particularități a recunoscut obiectul sau persoana respectivă;
în cadrul prezentării spre recunoaștere poate participa și un specialist;
în urma prezentării spre recunoaștere, se întocmește un proces verbal unde este descris întregul act procesual.
Prezentarea spre recunoaștere este înfăptuită de ofițerul de urmărire penală, persoana care înfăptuiește urmărirea penală. În calitate de persoane care recunosc pot fi: martorul, victima, bănuitul, învinuitul. Cei care urmează a fi recunoscuți, pot fi: persoane în viață, cadavre, obiecte (de exemplu: diverse lucruri, mijloace cu ajutorul cărora au fost săvîrșite infracțiunile, mijloace de transport,etc), animale, anumite localități, fotografii ale acestora, etc.
Obiectele prezentării spre recunoaștere pot fi diferite după caracteristicile lor, de aceea sînt grupate după genuri. Mai mult ca atît, practica judiciară afirmă că în dependență de genul obiectului prezentat spre recunoaștere se află și procedeele tactice după care se va desfășura recunoașterea.
Astfel, știința criminalistică, ne prezintă următoarele tipuri de prezentare spre recunoaștere:
prezentarea spre recunoaștere a persoanelor;
prezentarea spre recunoaștere a cadavrelor;
prezentarea spre recunoaștere a lucrurilor;
prezentarea spre recunoaștere a animalelor;
prezentarea spre recunoaștere a porțiunilor de terenuri, încăperi, etc.
Împărțirea de mai departe poate fi fi făcută în dependență de faptul dacă recunoașterea are loc în natură sau pe fotografie.
Clasificarea categoriilor de prezentare spre recunoaștere este relativă și nu pretinde la un caracter absolut.
În soluționarea cazurilor penale, prezentarea spre recunoaștere se prezintă printre activitățile procedurale cu o rezonabilitate deosebită. Analiza practicii organelor de urmărire penală demonstrează categoric, că cercetarea actelor de viol, tîlhărie, jaf, șantaj și a altor infracțiuni grave trebuie să se realizeze neapărat în baza identificării agresorului și a împrejurărilor cauzei date, prin intermediul prezentării spre recunoaștere. S-a constatat că procesul aplicării prezentării spre recunoaștere, la cercetarea acestor categorii de infracțiuni, depășesc cifra de 80 la sută.
În majoritatea cazurilor, 62%, această acțiune procesuală se efectuează la etapa inițială de cercetare, iar 2/3 din persoanele recunoscute sînt supuse arestului preventiv. Deci, în urma prezentării spre recunoaștere, se pot obține probe care vor dovedi în mod direct despre săvîrșirea infracțiunii de către o anumită persoană sau vor aduce în lumină aspecte esențiale ale activității infracționale.
§ 2. Obiectele și subiecții prezentării spre recunoaștere
Dacă e să ne referim la obiectul prezentării spre recunoaștere, criminalistul rus N.P.Iablocov, afirmă în această privință: „…la cercetarea unei infracțiuni, adesea se ivește necesitatea recunoașterii unui anumit obiect care are legătură cu circumstanțele în care a fost săvîrșită fapta ilicită și trăsăturile căruia sînt reținute în memoria persoanei care recunoaște”. De aici și reiese unul din scopurile principale ale acțiunii procesuale de prezentare pentru recunoaștere în legătură cu obiectul care urmează a fi recunoscut. Finalitatea urmărită prin recunoașterea și determinarea apartenenței bunurilor, este în general identificarea făptuitorului sau a celui vătămat și restituirea bunurilor părții vătămate pentru repararea prejudiciului cauzat.
Astfel, obiecte a prezentării spre recunoaștere sînt obiectele lumii materiale (persoane, lucruri, etc.) care se prezintă de către organele de urmărire penală, persoanei care recunoaște, cu scopul identificării sau stabilirii apartenenței lor la un același gen ca și obiectul, în careva circumstanțe.
În general, se prezintă pentru recunoaștere obiecte ce se presupun că aparțin făptuitorului și au constituit mijloace de săvîrșire a infracțiunii, găsite la fața locului faptei, ori abandonate și găsite în diverse locuri.
Majoritatea procesualiștilor și criminaliștilor, consideră că în calitate de obiect al prezentării pentru recunoaștere ar fi personalitatea omului și lucrurile. Cu aceeași idee vine și profesorul M.S.Strogovici care afirmă că recunoașterea există de două tipuri: recunoașterea persoanelor și recunoașterea lucrurilor. Vorbind despre recunoașterea persoanelor, unii cred că trebuie prezentate spre recunoaștere numai acele persoane care sînt bănuite de săvîrșirea unei infracțiuni, iar referitor la lucruri, numai acele lucruri de care este lipsit pătimașul și au fost găsite la bănuit. Unii dintre autori ( P.J.Tarasov-Radinov) nu indică concret toate obiectele care sînt recunoscute, afirmînd că adesea victimilor și martorilor li se prezintă pentru recunoaștere oricare obiecte, de exemplu, lucruri furate de la ei, mijloace de săvîrșire a infracțiunii lăsate la locul faptei.
În literatura juridică, nu toate opiniile criminaliștilor cu privire la cercul obiectelor prezentate pentru recunoaștere-coincid. Diferențe se observă nu numai la stabilirea cercului de obiecte dar și la dezvăluirea acestora în parte.
Dacă, de exemplu, M.S.Strogovici, spunînd despre persoanele prezentate pentru recunoaștere, el nu limitează cercul lor la o categorie anumită de persoane, pe cînd alții în cercul persoanelor recunoscute includ numai persoane bănuite în săvîrșirea infracțiunii. Acest număr mic de persoane se explică prin aceea că persoana bănuită (învinuită) în săvîrșirea unei fapte ilicite, mult mai des ca alte persoane joacă rolul de obiect al prezentării spre recunoaștere. Insă acest lucru nu exclude faptul că persoana prezentată spre recunoaștere să fie martor sau altă persoană (comparabil mai rar).
Cele două norme (art.l 16-117,CPP al RM) care se referă la tactica prezentării spre recunoaștere, nu fac o limitare a cercului de persoane care urmează a fi expuse acestei acțiuni procedurale. Astfel, acordăm o justă apreciere a criminaliștilor, care, vorbind despre persoane, ca despre obiecte prezentate pentru recunoaștere nu se limitează la cercul acestora, cu o anumită categorie sau alta de persoane și exclud din aceasta orice persoană, care în trecut a fost obiectul observat sau utmărit de cel ce recunoaște. La fel le dăm dreptate și savanților care susțin părerea referitor la lucrurile prezentate și nu încearcă o limitare a acestor lucruri ce au fost sustrase de la pătimaș.
Practica judiciară în domeniul tacticii prezentării spre recunoaștere cunoaște cazuri cînd lucrurile prezentate unei anumite persoane apăreau nu ca obiect al sustragerii dar însăși un lucru care aparținea infractorului sau mijlocul cu care a fost săvîrșită infracțiunea. Ca un exemplu elocvent ne apare dosarul penal cu privire la aplicarea leziunilor corporale grave lui X de către Y unde a avut loc prezentarea cuțitului ridicat de la Y în timpul percheziției. Partea vătămată X, cercetînd trei cuțite a mărturisit că unul din ele cu mîner negru și inel, îl recunoaște pe acela care aparține lui Y și cu ajutorul căruia s-a săvîrșit fapta ilicită care a dus la leziuni corporale grave.
Lucruri prezentate pentru recunoaștere, pot fi:
mijloace de comitere a infracțiunii(cuțit, topor, etc);
lucruri care au fost obiectele acțiunilor infractorice, de exemplu obiecte sustrase, altele;
lucruri pe care s-au păstrat urmele infracțiunii;
toate alte obiecte ce pot servi drept mijloc pentru descoperirea infracțiunii și infractorului.
La obiecte prezentate pentru recunoaștere se referă și documentele (înscrise, recipise, etc). hîrtiile de valoare, bilete de loterie care le putem numi „document” la fel pot fi prezentate pentru recunoaștere.
Uneori, printre obiectele prezentate persoanei ce recunoaște, pot fi, banii. Exemplu îl întîlnim într-un caz de practică unde în timpul cercetării sustragerii de către X a unui șir de lucruri și obiecte prețioase din geanta cetățencii Y, pătimașa după descrierea prealabilă de către ea a unor bancnote furate indicînd trăsături ale acestora: colțuri rupte, pete, printre alte bancnote au fost prezentate bani, care organele de poliție i-au ridicat de la cel reținut, bănuit de sustragere. Banii prezentați, pătimașa i-a recunoscut ca banii ei. Veridicitatea recunoașterii banilor a fost confirmată și cu alte acțiuni procesuale.
Cercul obiectelor, prezentate pentru recunoaștere, nu se limitează la cele numite anterior dar poate fi lărgit în dependență de la caz la caz. De exemplu, în calitate de obiecte care urmează a fi recunoscute pot fi nu numai persoane în viață, dar și cadavre, nu numai lucruri, dar și animale, păsări domestice, nu numai documente ca obiecte, dar și scrisul. Se are în vedere prin cercul obiectelor prezentate, nu un șir anumit de lucruri sau persoane, dar ceva mult mai larg. Acest ceva trebuie să cuprindă în sine orice lucru al lumii materiale, prezentarea cărora este necesară pentru recunoaștere. Printre obiectele care sînt prezentate de sine stătătoare, unei persoane, adesea pot fi nu numai obiectele lumii materiale, dar și unele părți ale lor, de exemplu, capul cadavrului, mîna, piesa unui obiect, etc.
O mare importanță o are și recunoașterea după fotografii și la această formă de prezentare se apelează atunci cînd persoana, obiectul, cadavrul nu pot fi înfățișate în mod direct. Legislația procesual penală a multor țări deasemenea aplică în mod nemijlocit această formă de prezentare spre recunoaștere. Prezentării spre recunoaștere pot fi admise fotografiile orcăror obiecte (personalitatea omului, cadavre, lucruri, etc), dacă pe fotografie cu o claritate deosebită, se văd semnele identificatoare, după care se poate recunoaște obiectul.
Uneori, o contribuție majoră o pot aduce și prezentarea spre recunoaștere a fotografiilor, documentelor și înscrisului din ele. Deasemenea se atrage atenția și la posibilitatea prezentării fotografiilor de pe prtretele sculpturale, confecționate după craniu după metoda lui M.M.Gherasimov. Însă, obiectivitatea acestei metode și posibilitatea stabilirii personalității, uneori și pentru prezentarea spre recunoaștere, este pusă la îndoială.
M.M.Gherasimov a fost acel care încă în anii treizeci-patruzeci, bazîndu-se pe aceia că contururile părților feței omului sînt determinate de baza osoasă, a elaborat o operațiune specială și folosindu-se de ea a restaurat înfățișarea exterioară a anumitor personalități istorice. Astfel, reeșind din aceste posibilități, savantul a folosit metoda sa în practica de anchetă chiar la un caz concret. Nu departe de un sat, în pădurea din apropiere au fost găsite oasele unui om care aveau pe ele urmele de dinți a unui animal răpitor. La început se presupunea că cadavrul a fost răpit de lupi. Dar mai tîrziu la 20 metri de la oase, a fost găsit craniul cu urme și de tăieturi de topor. Cu scopul posibilității pe viitor de recunoaștere, organele de urmărire penală au transmis craniul pentru a i se aplica metoda lui M.M.Gherasimov. savantul, cu ajutorul craniului, a confecționat portretul sculptural. Sculptura a fost îmbrăcată cu haine și fotografiată din diferite părți. Peste un anumit timp, organele de urmărire penală au stabilit că cu jumătate de an în urmă, în satul situat nu departe de pădure în care au fost găsite craniul și oasele, s-a pierdut un băiat. Fotografiile cu sculptura efectuată și încă cu cîtorva zeci de băieți, au fost prezentate tatălui băiatului pierdut. Tatăl și-a recunoscut fiul după fotografiile în care era fotografiată sculptura.
Însă, această metodă totuși nu a fost recunoscută oficial necătînd la ajutorul pe care 1-a adus organelor de urmărire penală.
Dacă e să facem o concluzie referitor la obiectele prezentării spre recunoaștere, conchidem că în rîndul acestora trebuie incluse:
orice obiecte a lumii materiale, care au fost observate în trecut de către persoana care recunoaște, în oricare circumstanțe, care au o anumită importanță la dosar (inclusiv persoane, cadavre, animale, construcții, etc);
diferite părți a unor obiecte a lumii materiale;
imagini fotografice și artistice a obiectelor aparte sau porțiuni de obiecte;
mulajele urmelor de picioare și a altor obiecte.
Semnele aparte a unor sau alte obiecte a lumii materiale nu pot fi în calitate de obiecte de sinestătătoare prezentate pentru recunoaștere, pentru că semnele sînt numai ca materiale de identificare sau pentru stabilirea genului obiectului.
Majoritatea obiectelor care sînt prezentate spre recunoaștere, după exteriorul lor pot avea atît caracteristici individuale cît și de gen. Însă pentru actul de prezentare spre recunoaștere sau mai bine zis pentru rezultatele acestuia, însemnătatea obiectelor care au caracteristici individuale și a obiectelor care au caracteristici după gen- nu este aceeași. Dacă la prezentarea obiectelor cu caracter individual e posibilă stabilirea identității sau diferenței, atunci la prezentarea obiectelor cu caracteristici de gen e posibilă doar stabilirea apartenenței obiectului la un gen sau altul, stabilirea identității este imposibilă. Și aici, persoana care recunoaște poate răspunde numai la întrebarea dacă așa fel de obiect prezentat în fața ei, e cel pe care ea 1-a văzut în trecut sau nu. Dar persoana care purcede spre recunoaștere, nu poate arăta că anume acest obiect a observat în trecut dat fiind faptul că caracteristicile exterioare ale obiectului prezentat sînt asemănătoare cu alte obiecte din acest gen.
Posibilitatea stabilirii numai apartenenței la gen nu ne dă posibilitatea de a scoate din cercul de obiecte prezentate, obiecte cu caracteristici de gen pentru că dacă persoana care recunoaște afirmă că i s-a prezentat anume așa fel de obiect atunci cercul obiectelor se îngustează. Și iarăși apare importanța vădită a prezentării spre recunoaștere la descoperirea infracțiunilor. In al doilea rînd, dacă persoana care recunoaște spune, că nu i s-a prezentat obiectul căutat, pe care 1-a observat în trecut, atunci se exclud toate celelalte obiecte din genul dat, fapt ce aduce iarăși un ajutor anchetei penale.
Subiecții prezentării spre recunoaștere
Legislația procesual penală, prevede ca subiecte ale prezentării spre recunoaștere sînt acele persoane care sînt chemate de organele de urmărire penală pentru a li se prezenta un oarecare obiect, cu scopul de a stabili identitatea sau diferența, sau de a determina apartenența la o anumită specie, asemănării cu obiectul pe care ei l-au văzut în trecut în anumite circumstanțe.
Deasemenea, subiecte a prezentării spre recunoaștere pot fi persoanele, care au văzut obiectul în timpul săvîrșirii infracțiunii sau în alte circumstanțe care au importanță pentru dosar.
Cu mult timp în urmă, cînd legislația de pe atunci nu prevedea prezentarea spre recunoaștere, persoanele care erau chemate pentru a recunoaște,erau numai martorii și pătimașii. Astăzi însă, practica organelor de urmărire penală, demonstrează faptul că subiecte ale prezentării spre recunoaștere, pot fi nu numai martorii și pătimașii dar și alte persoane.
Conform art.116, alin.1 CPP al RM pot fi chemare spre recunoaștere bănuitul, învinuitul, partea vătămată, martorul. Persoana trebuie prezentată spre recunoaștere dacă o altă persoană, la audiere, declară că a văzut pentru prima dată această persaonă în circumstanțele ce țin de fapta urmărită, această persoană nu a cunoscut-o mai înainte, sau o cunoaște, însă cel prezentat spre recunoașțtere neagă acest fapt, sau în cazul cînd persaona chemată spre recunoaștre nu cunoaște datele personale ale celui prezentat (numele, prenumele). Nu poate fi prezentată spre recunoaștere o persoană altei persaone, dacă ambele neagă faptul că se cunosc.
Majoritatea criminaliștilor, consideră că în cadrul prezentării spre recunoaștere a persoanelor, persoanele ce urmează să recunoască, pot fi numai acei martori sau victimă care au văzut infractorul doar în momentul în care acesta a săvîrșit infracțiunea.
De exemplu, unii autori vorbind despre însemnătatea acestui act procesual, menționează că la prezentarea persoanei „acel care înfăptuiește urmărirea penală pe un dosar oarecare arată sau prezintă persoana reținută și bănuită în săvîrșirea infracțiunii învinuitului sau martorului, care a văzut infractorul în momentul săvîrșirii infracțiunii". Însă adesea această părere vine în contradicție cu practica urmăririi penale deoarece există multe exemple, atunci cînd persoana bănuită sau învinuită în săvîrșirea înfracțiunii a fost observată de către persoanele care recunosc nu în momentul săvîrșirn infracțiunii, dar în alte circumstanțe.
De exemplu, la cercetarea aplicării leziunilor corporale grave părții vătămate X, în calitate de persoane care recunosc au fost atrași locatarii căminului, care măcar că nu au văzut însuși fapta săvîrșirii infracțiunii, dar au fost martori cum Z, bănuit de săvîrșirea infracțiunii, puțin mai înainte a intrat în camera unde a fost săvîrșită infracțiunea.
Literatura de specialitate și practica penală, afirmă că subiecte a prezentării pentru recunoaștere pot fi înafară de maturi și minori. Cu privire la minori, nici Codul de procedură penală, nici alte acte normative nu ne indică vîrsta minimă de la care minorii pot da depoziții și pot fi atrași la asemenea acțiuni procesuale cum ar fi recunoașterea.
Astfel, în doctrină sau expus o mulțime de păreri contraversate în privința participării minorilor la procesul de recunoaștere. Unii consideră că minorii pot fi atrași în acest proces, alții din contra consideră că minorii pînă la 7 ani nu pot fi admiși la prezentarea spre recunoaștere, datorită neputinței de a înțelege faptele și a gradului înalt de exagerare. Și aici intervine criminalistul englez Djems Stifen, care spunînd despre aceea, că neajunsurile în dispozițiile celor mici, își închipuie în sine un mare rău și despre acest rău, scria: „Acestui rău legea nu poate să-i ajute. Mult mai rău ar fi să afirmăm că copiii nu sînt în stare să mărturisească pînă la o vîrstă oarecare”.
Ar fi o mare greșeală atunci cînd copilul sau minorul, fiind unica persoană care poate indica, de exemplu un infractor sau un oarecare alt obiect, în neadmiterea lui la depunerea mărturiilor. Ulterior, acest lucru se poate răsfrînge negativ asupra aflării adevărului într-o anumită cauză penală. Practica descoperirii infracțiunilor, cunoaște multe cazuri, cînd copii chiar și de 5-6 ani, ne mai vorbind de minori, cu mărturiile lor, în particular cu depozițiile la prezentarea pentru recunoaștere, acordau un mare ajutor la descoperirea infractorilor.
Referitor la persoanele psihic bolnave, reieșind din aceea că uneori ele pot da depoziții adevărate (de exemplu la schizofrenie), dar în unele cazuri li se prezintă obiecte, pentru recunoașterea acestora.
Deasemenea, subiecte a prezentării pentru recunoaștere, pot fi și persoanele a căror starea fizică și psihică, nu le împiedică pentru ca să perceapă și să transmită just particularitățile obiectelor observate în trecut. Iar persoanelor, care nu posedă astfel de calități, adică de a percepe corect trăsăturile anumitor obiecte, aceste obiecte, evident nu le pot fi prezentate pentru recunoaștere.
Neajunsurile fizice, care împiedică să fie persoana subiect care recunoaște, sînt în primul rînd orbirea și alte dereglări a organelor de văz. Dacă merge vorba despre recunoaștere după glas, atunci piedică poate fi auzul foarte slab al acesteia. Slăbirea capacităților de văz și auz pot fi diferite de la caz la caz și uneori pot fi chiar să nu încurce la perceperea și transmiterea corectă a realității. De aceea, în anumite cazuri persoanele, avînd auzul sau văzul slab, care suferă de unele boli la ochi sau urechi, pot fi admiși pentru a recunoaște.
Este evident că, cel ce recunoaște, poate fi orice: martor, victimă, bănuit, învinuit, inculpat care este capabil, după particularitățile sale fizice și psihice, corect să perceapă și să transmită informație referitor la particularitățile obiectelor care i-au fost prezentate pentru a le recunoaște.
Tot legislația procesual penală este cea care stabilește că persoana ce recunoaște este purtătorul unor drepturi și obligații în dependență de aceea, în calitatea cui el participă în procesul penal. Dacă persoanele care recunosc sînt martori ori victime, atunci ci au dreptul să ceară așa o formulare a depozițiilor lor în procesul verbal a prezentării pentru recunoaștere, care după părerea lor, să corespundă informației declarate de ei. Deasemenea, pot prezenta plîngeri la acțiunile reprezentantului organului de urmărire penală care după părerea lor, le-au încălcat drepturile.
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, în cadrul art.116, stabilește anumite interziceri în ceea ce privește impunerea la darea de depoziții prin intermediul amenințării și violenței. Drepturile garantate de lege a martorilor și victimilor le dă posibilitatea să dea depoziții în timpul prezentării pentru recunoaștere, care coincid cu realitatea și îi apără de la acțiunile ilegale a ofițerului de urmărire penală. Martorul și victima, chemați pentru recunoaștere, sînt obligați să se prezinte la chemarea reprezentantului organului de urmărire penală și să-și expună părerea lor despre obiectul prezentat.
Martorul și victima în timpul prezentării a obiectului au obligația să prezinte depoziții veridice. Prezentarea la chemarea ofițerului de urmărire penală și darea de depoziții adevărate în cadrul prezentării spre recunoaștere, constituie obligația juridică a acestora.
În timpul prezentării spre recunoaștere, persoana chemată să recunoască, luînd în considerație calitățile memorizate și cele precizate, depune declarații privind asemănările sau deosebirile dintre acestea.
Eschivarea de a veni la prezentarea pentru recunoaștere sau refuzul de a se prezenta atrag după sine răspunderea penală. Răspunderea survine la fel și pentru recunoașterea intenționat falsă. Pentru recunoașterea greșită în puterea cauzelor obiective, răspunderea penala nu survine.
Reieșind din regulile generale a dreptului penal, minorii, care nu au atins vîrsta de 16 ani, nu poartă răspundere nici pentru refuzul de a li se prezenta obiectul, nici pentru recunoașterea falsă, în comparație cu martorul și victima, învinuiții, bănuiții, inculpații care urmează să recunoască. Impunerea acestor persoane la recunoaștere nu se permite, în caz de o astfel de impunere sau folosirea metodelor ilegale din partea reprezentantului organului de urmărire penală judecății înșelarea, amenințarea, ultimii duc răspundere penală.
Învinuiții, bănuiții, inculpații care participă la prezentarea spre recunoaștere, au dreptul să facă observații și să introducă îndreptări în procesul verbal de prezentare pentru recunoaștere. Lor le aparține dreptul de a aduce petiții la acțiunile reprezentantului organului de urmărire penală sau judecății, care încalcă drepturile lor.
§ 3. Prezentarea spre recunoaștere – acțiune procesuală
O formă deosebită, o varietate a audierii martorului. Sub această formă era cunoscută prezentarea spre recunoaștere în decursul anilor 1960-1970, de către un șir de procesualiști; prezentare pentru recunoaștere nefiind prevăzută de legea procesual penală ca o acțiune procesual propriu-zisă.
Criminaliștii contemporani dimpotrivă, consideră prezentarea spre recunoaștere ca acțiune procesuală de sinestătătoare cu propriile reguli și nemijlocit cu sancțiuni prevăzute de lege în caz de nerespectare a acestora.
S-a expus ideia conform căreia prezentarea pentru recunoaștere nu prezintă o formă a audierii martorului. La tratarea prezentării pentru recunoaștere ca o varietate a audierii martorului nu se poate dezvolta cu succes studierea științifică a problemelor, legate de identificarea obiectelor prin prezentarea lor, pentru că audierea întotdeauna o să acopere cu sine întrebările prezentării pentru recunoaștere. Mai mult ca atît prezentarea pentru recunoaștere are un caracter atît de original, încît întrebările, legate de ea, trebuie studiate de sinestătător.
Literatura juridică rusă, deasemenea nu putea ignora caracterul original al prezentării spre recunoaștere, considerînd totuși această acțiune procesuală la început ca o formă de audiere a martorului.
De exemplu, M.A.Celicov, indicînd că din punct de vedere juridic recunoașterea trebuie socotită ca audierea martorului, e nevoit totuși să menționeze: „…dar din punct de vedere psihologic condițiile prezentării pentru recunoaștere brusc se deosebesc de condițiile audierii martorului”. Dacă la audiere martorul se limitează la povestirea acelor întîmplări, fapte, care el le-a auzit din surse demne de încredere, atunci la prezentarea obiectului în cadrul prezentării spre recunoaștere, martorul trebuie, nerepetînd povestirea evenimentului despre care a dat depoziții, să-și spună părerea lui despre existența identității sau deosebirii dintre obiectul, care îl prezintă reprezentantul organului de urmărire penală și obiectul care 1-a văzut în trecut. De la martor, de regulă, nu se cere ca el să facă concluzii. De la persoana care purcede spre recunoaștere, dimpotrivă, întotdeauna se cere anume concluzia, care ulterior servește drept probă în dosar.
Este bine cunoscut faptul că, ca martor poate fi nu numai persoana care a văzut anumite fapte, dar și persoana care a auzit despre acestea din surse demne de încredere. La prezentarea pentru recunoaștere așa ceva nu se permite. Cel ce recunoaște trebuie însuși să vadă acest obiect pe care el pe viitor îl va recunoaște. Subiecte a recunoașterii pot fi nu numai martorii, dar și partea vătămată, bănuiții, învinuiții, inculpații.
Cînd se înfăptuiește audierea, ofițerul de urmărire penală sau judecata au în fața sa numai o persoană – martorul. Dacă luăm actul prezentării spre recunoaștere a persoanei, atunci aici în fața ofițerului de urmărire penală de acum sînt cîteva persoane: dintr-o parte – cel ce recunoaște, iar din alta – persoana care trebuie recunoscută și acele persoane, printre care el se prezintă.
Pe parcursul audierii se constată circumstanțele care au precedat momentul perceperii pesoanei. Este necesar de a obține un răspuns la anumite chestiuni, și anume: în ce împrejurări a fost observată persoana prezentată spre recunoaștere? Cît timp a fost efectuată observarea? În ce condiții a fost efectuată observarea? Cine a mai urmărit sau putea să observe? În procesul audierii celui chemat spre recunoaștere este necesar de a constata anumiți factori obiectivi de urmărire? În ce împrejurări a fost observată sau auzită persoana? În ce legătură cu ce împrejurări cel care recunoaște se afla în locul respectiv? În timp a zilei sau al nopții a fost efectuată observarea? Care au fost condițiile de iluminare? Întrebările țin și de alte aspecte: cît timp a durat observarea, factorii subiectivi, care influețează obiexctivitatea perceperii, starea văzului și auzului, calitățile memoriei, dacă s-a dat atenție anumitor calități individuale, dacă acestea pot fi descrise. Dacă persoana dispune de anumite particularități individuale care o deosebește de alți indivizi, dacă cel care face recunoașterea poate fi identificată printe persoanele asemănătoare.
La audierea martorului prezența asistenților procedurali nu e necesară, la prezentarea pentru recunoaștere ea e obligatorie. Rezultatul audierii martorului se întocmește cu procesul-verbal de audiere, rezultatele prezentării persoanelor, obiectelor, etc, se înfăptuiește procesul-verbal de prezentare pentru recunoaștere.
Pe parcursul anilor, înfaptuindu-se această delimitare dintre actul de prezentare spre recunoaștere și audierea martorului, teoria a adus prin intermediul practicii, multe exemple care demonstrează faptul că prezentarea spre recunoaștere este o acțiune procesuală de sinestătătoare.
Prezentarea pentru recunoaștere și confruntarea – deasemenea nu le putem recunoaște ca identice, chiar dacă undeva ar avea careva puncte de tangență.
Confruntarea – aceasta este audierea a două sau mai multe persoane în același timp, folosită în scopul înlăturării divergenților în depozițiile lor, aflarea adevărului, concretizarea unor fapte. De aici rezultă și scopul confruntării care diferă de scopul prezentării spre recunoaștere, cum e arătat mai sus. Prezentarea pentru recunoaștere și confruntarea se deosebesc și din alte considerente. Dacă la petrecerea confruntării ambele sau mai multe persoane sînt participanți activi, atunci la prezentarea pentru recunoaștere rolul activ îi aparține numai unei din persoane. In cadrul confruntării, prezența martorilor nu e necesară dar la recunoaștere ea este obligatorie. Tactica efectuării confruntării față de prezentarea spre recunoaștere, deasemenea este diferită.
Există o mare diferență între prezentarea spre recunoaștere și experimentul judiciar. Deosebirea dintre aceste acțiuni procesuale este vădită. Esența prezentării spre recunoaștere constă în prezentarea obiectului, esența experimentului judiciar constă în reconstituirea circumstanțelor și faptelor care sînt supuse controlului.
Fiind acțiune procesuală de sinestătătoare prezentarea pentru recunoaștere servește ca un mijloc de control:
versiunile reprezentantului organului de urmărire penală și judecății;
rezultatele urmăririi penale;
depozițiile martorului și victimei;
depozițiile bănuitului, învinuitului, inculpatului;
rezultatele percheziției;
rezultatele expertizei.
Prezentarea pentru recunoaștere este ca un mijloc de a controla versiunile reprezentantul organului de urmărire penală – ceea ce se întîmplă des la descoperirea infracțiunii. La fel ca și cercetarea la fața locului, a percheziției, a interogării, expertizei, ea ajută ofițerul organului de urmărire penală să afle dreptatea presupunerilor pe o întrbare sau alta, ajută să stabilească versiunea corectă și să se lase de celelalte versiuni greșite, ceea ce, pînă la urmă contribuie la o descoperire operativă a infracțiunii și găsirea infractorului.
Un rol important îl joacă prezentarea pentru recunoaștere ca o metodă de control a depozițiilor martorului și victimei.
Prezentarea spre recunoaștere ca o metodă de control a depozițiilor martorilor victimei și părții vătămate, poate fi folosit cu succes, așa cum pentru stabilirea veridicității depozițiilor martorilor și victimei, cum și a altor persoane.
Vorbind despre aceea că, prezentarea pentru recunoaștere poate fi ca o metodă de control a depozițiilor martorului și victimei, trebuie să fim atenți la folosirea greșită și nesîrguincioasă a acestei acțiuni procesuale în rolul dat. Uneori ofițerii de urmărire penală, dorind să arate, că depozițiile martorului sau pătimașului, date de ei la audiere, sînt controlate de alte acțiuni procesuale, neîntemeiat folosesc pentru aceasta și prezentarea pentru recunoaștere schimbînd cu ea alte metode de strîngere a probelor.
Prezentarea spre recunoaștere cu succes se folosește în cazul controlului la explicațiile bănuiților, învinuiților, inculpaților.
Fiind mai cointeresate persoane în dosar bănuitul, învinuitul, inculpatul de obicei neagă vinovăția sa în săvîrșirea infracțiunii, dar în unele cazuri ei recunosc vina sa. In ambele cazuri este obligatoriu de a controla explicațiile lor. Din păcate, uneori ofițerii de urmărire penală, cînd există recunoașrerea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu controlează această căință sinceră cu ajutorul altor probe, din aceasta rezultă îndreptarea dosarului la completarea urmăririi penale, iar uneori la clasare din lipsa probelor.
În acest caz, una din metodele controlului explicațiilor bănuiților, învinuiților, inculpaților este prezentarea spre recunoaștere care în îmbinare cu alte acțiuni procesuale, ajută la aflarea adevărului sau nedreptății în mărturiile persoanei care a recunoscut vinovăția.
Așa, de exemplu, la cercetarea infracțiunilor săvîrșite de soții X, infractorii în mare măsură au dezvăluit acțiunile sale și cu mărturiile proprii, care coincideau cu depozițiile victimilor. Dar, totuși, reprezentantul organului de urmărire penală luînd în considerație că uneori în instanța de judecată învinuiții refuză de la depozițiile date mai înainte sau le schimbă, a hotărît să controleze recunoașterea lor încă cu o acțiune procesuală. Cu acest scop el le-a prezentat învinuiților, pătimașii pentru recunoaștere. În toate cazurile prezentării au recunoscut persoanele, care erau pătimași.
Prezentarea pentru recunoaștere este acea acțiune procesuală care adesea este întrebuințată pentru confirmarea rezultatelor percheziției. Poate fi folosită pentru aprecierea veridicității concluziilor expertizelor dactiloscopice, grafice și expertizei de comparare a fotografiilor infractorilor.
Prezentarea spre recunoaștere, fiind o metodă de control a versiunilor ofițerului de urmărire penală metoda de control a probelor, în același timp servește și la acumularea probelor noi. Ofițerii de urmărire penală, prezentînd obiectul celui ce recunoaște nu numai verifică versiunea sa, depozițiile altor persoane, etc, dar și găsește încă o probă. Depozițiile persoanei în cadrul prezentării spre recunoaștere, ne servesc drept probe în șiragul de probe adunate mai înainte și îi dă reprezentantului organului de urmărire penală și judecății posibilitatea ca mai corect, iar în unele cazuri și mai rapid, să descopere toate circumstanțele în care s-a produs fapta ilicită.
Capitolul II. CONDIȚIILE TACTICE DE DESFĂȘURARE A ACTULUI DE PREZENTARE SPRE RECUNOAȘTERE
§ 1. Pregătirea pentru prezentarea spre recunoaștere
Analiza practicii juridice și de urmărire penală ne arată, că atîrnarea superficială a reprezentantului organului de urmărire penală la efectuarea prezentării pentru recunoaștere sau efectuarea neiscusită a ei aduce la aceea că depozițiile celui ce recunoaște, primite în timpul înfăptuirii acestei acțiuni procesuale, deseori nu au forță probatorie sau e atît de îndoielnică, că judecata e nevoită să întoarcă dosarul la completarea urmăririi penale sau să-1 înceteze. Iar în unele cazuri în urma greșelilor, admise în timpul prezentării spre recunoaștere în cadrul urmăririi penale, sentințele judecătorilor sînt greșite.
Multe din neajunsurile ce pot influiența negativ asupra recunoașterii, pot fi atenuate și chiar înlăturate, iar concluzia de recunoaștere și nerecunoaștere va fi așezată pe o bază solidă, dacă cel de-al doilea contract cu persoana sau obiectul perceput anterior se petrece în condiții apte de a duce la concluzii certe, dacă această activitate este efectuată cu observarea strictă a acelor reguli tactice a căror utilitate și eficiență au fost verificate de practică.
Pregătirea în vederea prezentării pentru recunoaștere, fără a face distincție după cum aceasta se referă la persoane, animale, cadavre, obiecte sau fotografii, presupune, în general, cunoașterea datelor cauzei, a persoanelor care vor face recunoașterea; precizarea întrbărilor ce vor fi puse; audierea prealabilă a acestora; asigurarea cadrului și condițiilor prezentării pentru recunoaștere; alegerea persoanelor și obiectelor împreună cu care vor trebui prezentate cele ce urmează a fi recunoscute și invitarea asistenților procedurali. Conținutul unora dintre aceste activități dobîndește anumite particularități în raport cu obiectul prezentării spre recunoaștere și de aceea vor fi evidențiate pe măsura tratării lor.
Efectuarea prezentării spre recunoaștere debutează cu ascultarea prealabilă a celui ce urmează să facă recunoașterea.
În cazul necesității prezentării pentru recunoaștere reprezentantul organului de urmărire penală este obligat în prealabil să audieze persoanele care vor face recunoașterea, despre semnele obiectelor supuse recunoașterii și circumstanțelor, în care ei le-au văzut, fapt prevăzut în art. 117, CCP al R.Moldova.
Practica rezultă din cazurile cu privire la prezentarea spre recunoaștere, demonstrează obligativitatea audierii prealabile a celui ce recunoaște înainte de a i se prezenta obiectul. Ca excepție, necesității audierii prealabile înainte de prezentarea pentru recunoaștere, pot fi numai cazurile, cînd e necesar de stabilit, dacă nu a întîlnit martorul sau altă persoană obiectul, persoana de pe fotografie sau identificarea cadavrului prezentat de către reprezentantul organului de urmărire penală sau dacă procedura de prezentare nu îi sînt cunoscute. Astfel, cel ce trebuie să recunoască nu știe, despre cine sau despre ce trebuie să meargă vorba și evident, audierea prealabilă despre particularitățile, condițiile observării obiectului nu e necesar de făcut.
Audierea prealabilă a celui ce va recunoaște nu trebuie înțeleasă ca o audiere specială înainte de însuși actul prezentării obiectului. Dacă persoana, care trebuie să recunoască de acum a fost audiată referitor la particularitățile și circumstanțele observării obiectului, supus prezentării, atunci nu este nevoie de a-1 interoga a doua oară.
Necesitatea audierii repetate poate apărea numai în acele cazuri cînd trebuie de concretizat particularitățile, împrejurările observării sau de concretizat particularitățile, împrejurările observării sau de controlat dacă a reținut acele semne sau circumstanțe ale observării obiectului, despre care el a vorbit la prima interogare. Audierea prealabilă înainte de prezentarea spre recunoaștere e necesar de înfăptuit îndată după intentarea procesului penal indiferent, dace este sau nu în acest moment posibilitatea de a prezenta obiectul persoanei.
Dacă obiectul, care va fi prezentat, pot să-1 recunoască cîteva persoane, e necesar, înainte de prezentare de audiat toate persoanele. Din depozițiile cîtorva persoane, care ne descriu înfățișarea exterioară a obiectului sau circumstanțele observării lui, reprezentantul organului de urmărire penală poate mai concret să-și inchipuie partea exterioară a obiectului observat. Una din persoane poate să nu observe careva semne a obiectului sau împrejurărilor, putea insuficient să descrie exteriorul obiectului, etc, în aceste cazuri depozițiile unei persoane sînt adăugate și controlate cu depozițiile altor persoane. Recunoașterea obiecteloe este cu atît mai sigură, cu cît are la bază caracteristici sau detalii de identificare și nu elemente cu caracter general.
Organul de urmărire penală, în fără de clarificarea detaliată a semnelor și particularităților aspectului exterior a obiectului, este obligat să afle de la persoana audiată: unde, cînd (după posibilitate concret ziua, ora), în care circumstanțe și în care condiții (iluminarea, vremea, și altele), cît timp, la ce distanță a avut loc observarea obiectului, în ce situație (mișcare, statică ș.a..m.d.) se află obiectul, cine în afară de el a văzut obiectul despre care merge vorba. E foarte necesar de a fi încrezut dacă însăși persoana a văzut obiectul sau i-a spus cineva despre caracteristicile acestuia.
Starea fizică și psihică a audiatului are o mare importanță și trebuie de aflat dacă în momentul observării obiectului – nu a fost speriat, nu era în stare de spaimă, oboseală, ebrietate. Gradul memoriei și percepției juste a obiectului avut în vizor are o importanță majoră în cadrul acestui act. Astfel, trebuie de aflat ce reține el mai bine (fețe, date, cifre, etc), ce profesie are. In timpul audierii, înainte de prezentarea obiectului, e necesar de întrbat despre starea vederii lui. Dacă el confirmă că vede bine, iar reprezentantul organului de urmărire penală stă la îndoială, atunci se poate înfăptui experimentul judiciar la vedere. E necesar de aflat și de starea auzului a celui ce recunoaște.
O atenție deosebită, în timpul audierii înainte de prezentarea obiectului se atrage atenția la starea psihică a celui audiat și se află cu ajutorul întrebărilor corespunzătoare și observării personale a reprezentantului organului de urmărire penală dacă persoana nu suferă de dereglări psihice, în caz de îndoială a capacității audiatului reprezentantul organului de urmărire penală deasemenea trebuie să apeleze la ajutorul medicului – psihiatru.
Dacă reprezentantul organului de urmărire penală, la înfăptuirea audierii, nu va lua în seamă clarificarea stării psihice a audiatului, atunci sînt posibile atragerea la recunoaștere a persoanelor, care după datele lor psihice nu pot da mărturii corecte și acest lucru poate duce la un șir de greșeli la descoperirea infractorului și timp perdut în zadar.
După ce are loc povestirea liberă, persoana audiată trebuie întrebată despre semnele obiectului, circumstanțele observării lui, etc., pe care el nu le-a menționat în povestire. Persoana audiată putea să uite să descrie careva detalii, să nu le acorde atenție.
Interogatoriul trebuie înfăptuit conform unei programe. Dacă scopul audierii este exteriorul persoanei, atunci în calitate de programă poate servi întrebările, prevăzute de „portretul vorbit”.
Legea mai prevede că, dacă în timpul audierii prealabile la careva persoane apar contraziceri în depoziții, de exemplu, referitor la circumstanțele observării obiectului, reprezentantul organului de urmărire penală e obligat, pe calea întrebărilor suplimentare, să afle cauza acestor contraziceri și să le înlăture sau să le lămurească.
Atunci cînd sînt audiate mai multe persoane, care ar purcede la recunoașterea obiectului, audierea fiecăruia din ei trebuie înfăptuită separat și în timpuri diferite, ca ei să nu aibă posibilitatea să comunice referitor la semnele obiectului sau circumstanțele observării lui.
În cadrul audierii, nu trebuie de prezentat celui audiat, obiectul supus prezentării. De obicei, se întîmplă o înfățișare superficială a obiectului, care are loc pe calea întrebărilor care sugetrează răspunsul. Adesea însă există cazuri, cînd reprezentantul organului de urmărire penală dă întrebări, de genul: „ nu cumva acela, ce va jefuit purta un chipiu albastru pe cap?" Astfel de întrebări, care sugerează răspunsul nu se admit. Pericolul lor constă în aceea că, reprezentantul organului de urmărire penală punînd astfel de întrebări, într-un fel oarecare îi sugerează răspunsul persoanei audiate.
Întrebările de precizare se diferențiază de cele care în mod direct sugerează răspunsul, pentru că spre deosebire de aceasta din urmă, primele sînt posibile și necesare. De exemplu, victima la întrebarea organului de urmărire penală „De ce vîrstă era infractorul?”, răspunde „tînăr”, atunci se pune întrebarea: „Cîți ani aproximativ avea?” – e necesar, după posibilitate, să se afle vîrsta precisă.
Reprezentantul organului de urmărire penală, nu trebuie să arate sau să manifeste o careva îndoială despre spusele persoanei audiate, despre veridicitatea acestor spuse.
Tot ofițerul de urmărire penală este cel care trebuie să manifeste un maximum de atenție la audierea minorilor. Luînd în vedere partucularitățile vîrstei fragile, impunerea ușoară, înclinația de a inventa, de a uita, reprezentantul organului de urmărire penală la audierea copilului, trebuie să fie calm, să formeze o situație de încredere față de sine. Nu se permite ca audierea persoanelor de vîrstă fragedă, să se petreacă în lipsa pedagogului sau părinților acestora.
Informațiile păstrate în memoria unei persoane, cu trecerea timpului, se pierd datorită procesului uitării. De aceea, de obicei, după ce trece un timp oarecare, înfățișarea obiectului observat în trecut poate să dispară din memoria persoanei ce recunoaște. Atunci posibilitatea recunoașterii corecte poate fi excluse, în legătură cu ce, rezultatele prezentării pentru recunoaștere nu le vom putea folosi ca probe în dosar.
Luînd în vedere aceste circumstanțe, reprezentantul organului de urmărire penală trebuie să prezinte obiectul imediat, cum a apărut această posibilitate. Acest lucru este foare important pentru cazurile prezentării obiectelor, care au fost observate într-un interval de timp foarte scurt de către persoană ( atacantul sau infractorul care a fugit foarte repede, automobilul care a trecut pe alături, etc). Tărăgănarea prezentării obiectelor, observate de mai multe ori sau un timp îndelungat, nu se răsfrînge rău asupra rezultatelor prezentări pentru recunoaștere. Insă întîrzierea în prezentarea obiectelor, care au fost observate într-o durată scurtă de timp sau numai o singură dată, poate duce, adesea la greșeli serioase, care uneori ar ruina întreaga urmărire penală.
Timpul prezentării spre recunoaștere
Vorbind despre timpul prezentării, în sensul – ziua, seara, noaptea, atunci prezentarea spre recunoaștere e necesar de înfăptuit în acele ore, în care a avut loc observarea obiectului de către persoană.
Însă această condiție trebuie respectată numai în cazurile, cînd prezentarea obiectului în altă vreme, se poate răsfrînge negativ asupra obiectivitătii rezultatelor prezentării pentru recunoaștere. Același lucru putem spune și despre iluminare și condițiile meteorologice. Dacă un fel sau altul de iluminare (lumina zilei, lumina electrică, luminarea, etc.) sau caracterul diferit al timpului (ploaia, ninsoarea, ceața) pot într-o oarecare măsură să înfluiențeze la veridicitatea depozițiilor persoanei care recunoaște, atunci obiectul trebuie prezentat într-o așa iluminare și, după putință, în aceleași condiții meteorologice, care au fost la observarea obiectului prezentat pentru recunoaștere.
Locul prezentării obiectului spre recunoaștere
Dacă la persoana care recunoaște, faptele înregistrate în memorie nu rămîn fixe, atunci e necesar de prezentat obiectul în locul, unde a fost observat de prima dată.
Petrecerea prezentării pentru recunoaștere în același loc ajută să rezolve problemele memoriei persoanei care recunoaște și influențiază la veridicitatea recunoașterii. Mai mult ca atît, prezentarea obiectului în același loc, dă posibilitatea persoanei, să confrunte obiectul prezentat cu lucrurile înconjurătoare, între care ea 1-a văzut în trecut.
Efectuarea experimentului judiciar în cadrul prezentării spre recunoaștere
Dacă persoana care recunoaște a văzut obiectul la o distanță mare, în întuneric, de după colț, de exemplu a observat automobilul care se deplasa cu o viteză înaltă, atunci pentru rezolvarea acestei probleme e necesar înainte de prezentarea pentru recunoaștere să petrecem experimentul judiciar pentru a controla văzul sau auzul persoanei, conformînd petrecerea experimentului prin procesul verbal.
Experimentul judiciar în cadrul prezentării pentru recunoaștere, se petrece pentru a controla văzul sau auzul persoanei care dă depoziții și însăși capacitățile de a percepe împrejurările în care a avut loc fapta ilicită.
Am atenționat despre raționalitatea prezentării în unele cazuri a obiectului în același loc, unde 1-a văzut persoana audiată, în aceeași iluminare, în aceleași condiții meteorologice, etc. La organizarea prezentării spre recunoaștere în așa condiții, reconstituirea împrejurării ca un tot întreg în cadrul prezentării spre recunoaștere.
Există cazuri în practica de urmărire penală, cînd înainte de prezentarea pentru recunoaștere, obiectele supuse prezentării, se arată persoanei de către ofițerul de urmărire penală sau de către alte persoane.
Așa se întîmplă mai ales în cazurile de prezentare spre recunoaștere a persoanelor. De exemplu, ofițerul de urmărire penală, înainte de prezentarea învinuitului Y, 1-a trecut pe acesta în coridor, pe lîngă persoana care urma să recunoască. Mai mult ca atît, ofițerul de urmărire penală a preîntîmpinat-o că Y va sta la centru. Așa metodă în cadrul prezentării spre recunoaștere este incorectă și lipsită de tact.
Obiectul care urmează a fi recunoscut, trebuie prezentat persoanei între alte obiecte asemănătoare, lucru prevăzut și în art.117 al CPP al RM, excepție de la regula dată se face numai în cazurile prezentării cadavrului care trebuie prezentat izolat, deasemenea conform art.117, alin.4 CPP al RM, care specifică că la prezentarea spre recunoaștere a cadavrului sau a unor părți ale lui sau a obiectelor de anticariat precum și alte obiecte pentru care este imposibil de a alege și prezenta analogul, recunoașterea se face după exemplarul unic.
În literatura juridică de specialitate, marea majoritate a criminaliștilor, sînt de părerea că obiectul trebuie prezentat împreună cu alte obiecte asemănătoare lui. Alții sînt împotriva prezentării obiectului cu altele de același gen. De exemplu, M.Iacovlev spune că izolat trebuie prezentat nu numai cadavrul dar, în unele cazuri și alte obiecte – fotografiile unor persoane, obiecte unice, rare.
Totuși, pentru ca o recunoaștere să fie fermă de adevăr, este nevoie ca obiectele care urmează a fi recunoscute, trebuie să fie prezentate împreună cu altele de același gen. De exemplu, la prezentarea unui ciocan, cuțit, obiecte folosite în calitate de armă, pentru a afla, dacă ele sînt cuiva cunoscute, numaidecît ele trebuie prezentate între altele asemănătoare lor.
Numărul obiectelor prezentate inclusiv și obiectul supus prezentării, pot fi în număr de trei, patru si mai multe, dar nu mai puține de două. Dacă numărul obiectelor prezentate e mai mare atunci atenția se slăbește și persoana nu e în stare să se concentreze la obiectele prezentate, ceea ce se poate răsfrînge negativ asupra rezultatelor prezentării spre recunoaștere.
Referitor la ordinea prezentării cîtorva obiecte, observate în timp diferit, în diferite locuri, în legătură cu diferite fapte cercetate, există una și aceeași părere: așa obiecte trebuie prezentate separat.
Atunci referitor la ordinea prezentării obiectelor, observate în același loc, în același timp, sînt diferite puncte de vedere. Unii juriști consideră că recunoașterea cîtorva persoane sau obiecte de către o persoană oarecare trebuie petrecută aparte pentru fiecare din obiectele supuse recunoașterii. Alții din contra admit posibilitatea prezentării obiectelor împreună, motivînd aceasta prin aceea că persoana care va recunoaște, în acest caz poate mai corect să-și amintească înfățișarea tuturor obiectelor observate. Totuși prezentarea separată a obiectelor este mult mai obiectivă și legală.
Dacă obiectul poate fi recunoscut, de cîteva persoane, atunci el trebuie de prezentat fiecăruia separat
Raționalitatea acestei reguli e susținută și de teoreticieni și de lucrători, ea reese din aceea că la prezentarea separată este exclusă posibilitatea influienței reciproce a înfățișării obiectului, văzut de ei.
Luînd în vedere cazurile, că deseori obiectul supus prezentării pentru recunoaștere, a fost văzut de mai multe persoane, nici într-un caz nu trebuie de prezentat obiectul la toate persoanele odată.
La prezentarea obiectului tuturor persoanelor odată, care pot să-1 recunoască, pericolul și posibilitatea influienței reciproce este inevitabilă.
Dacă una din persoane ce recunoaște spune că obiectul prezentat îi este cunoscut după careva semne, atunci și alte persoane, care se află acolo, involuntar se supun influienței răspunsului și, tot în unele cazuri, spun că acest obiect e cunoscut necătînd că la început ei socoteau că acest obiect seamănă cu acel văzut de ei. Aceeași se întîmplă și la răspunsul negativ.
Așadar, persoanele care pot să recunoască obiectul trebuie de chemat nu împreună ci separat, pentru a exclude posibilitatea discutării obiectului prezentat și circumstanțele observării lui.
Caracteristicile, după care persoana recunoaște obiectul, trebuie să fie concrete și determinate.
Art. 116 al CPP al RM prevede: dacă persoana ce recunoaște a indicat pe una din persoanele prezentate sau unul din obiectele prezentate, ei i se propune să lămurească, după care semne sau caractere a recunoscut persoana sau obiectul dat.
De aceea o condiție necesară a veridicității petrecerii prezentării pentru recunoaștere este concretizarea și determinarea acelor semne, după care persoana a recunoscut obiectul.
Recunoașterea este concretizarea și determinarea acelor caracteristici, după care persoana recunoaște obiectul. Indicarea persoanei sau a obiectului, care a fost recunoscut, fără indicarea semnelor, după care le-a recunoscut, într-o măsură oarecare scade încrederea opiniei lui.
La înfăptuirea prezentării spre recunoaștere reprezentantul organului de urmărire penală nu trebuie să se limiteze la un răspuns scurt, categoric. E necesar de cerut, ca persoana să enumere amănunțit acele semne concrete, pe baza cărora, după părerea lui, s-a format închipuirea despre aceea, că în fața lui e anume acel obiect care el 1-a văzut în circumstanțele, cercetate în dosar.
Prezentarea pentru recunoaștere are loc în prezența martorilor asistenți
Art.116, alin.3 al CPP al RM indică direct că prezentarea pentru recunoaștere se petrece în prezența asistenților procedurali – prezența a doi martori. Limitarea numărului asistenților procedurali nu e rațional. Sînt posibile cazuri, de exemplu la recunoașterea persoanei după glas, cînd sînt necesari mai mult de doi martori.
Lipsa martorilor asistenți în unele cazuri, îi dă prezentării pentru recunoaștere un caracter extra-procesual, și o transformă într-o operație operativă rezultatele căreia nu pot fi apreciate ca mijloace de probe.
Nu este admis de a chema în calitate de martor, persoane care:
a) sînt cointeresate direct sau indirect în rezultatele cercetării infracțiunii;
b) au legături apropiate față de cel ce e prezentat pentru recunoaștere sau de cel ce recunoaște sau într-o măsură oarecare depinde de ei;
c) sînt lucrători ai procuraturii sau organelor de poliție.
Martorilor asistenți la recunoaștere, li se lămuresc drepturile și obligațiile. Trebuie preîntîmpinati că ei, posibil vor fi chemați în ședința judiciară pe viitor și de propus cu atenție să urmărească cum se petrece prezentarea obiectului pentru recunoaștere.
În cadrul acțiunii procesuale de prezentare spre recunoaștere, se folosesc adesea diverse mijloace tehnico-științifice.
Fotografia – unul din cele mai folosite mijloace tehnice în cadrul prezentării spre recunoaștere. Ele reprezintă materiale, evident importante, care permit organelor de urmărire penală să:
controleze respectarea regulilor prezentării pentru recunoaștere;
controleze declarațiile persoanelor care recunosc;
la prezentarea persoanei, să controleze temeiniciea petițiilor persoanelor supuse recunoașterii pe neobiectivitatea petrecerii recunoașterii.
În decursul prezentării spre recunoaștere, se supun fotografierii:
circumstanțele, în care se prezintă obiectul;
toată grupa obiectelor prezentate împreună cu obiectul care trebuie recunoscut;
obiectul, prezentat pentru recunoaștere, luat izolat;
semnele caracteristice ale obiectului, după care persoana 1-a recunoscut.
Un alt mijloc tehnic folosit la prezentarea spre recunoaștere ar fi și filmarea video care are o importanță enormă mai ales la filmarea persoanelor dar nu sînt excluse și celelalte obiecte. Fotografiile nu pot fixa toate semnele dinamice ci numai cele statice, pe cînd filmarea video permite să fixăm tot ( mersul, gesticulația, riscul, etc).
Conform art.116 al CPP al RM, la prezentarea pentru recunoaștere se întocmește procesul-verbal, un mijloc de fixare a datelor despre desfășurare a prezentării spre recunoaștere. Spre deosebire de late acțiuni procesuale, la prezentarea spre recunoaștere a persoanelor, unul din participanți, care este persoana prezentată spre recunoaștere, indiferent de faptul dacă a fost sau nu recunoscută, nu ia cunoștință de procesul-verbal și evident, nu-l semnează. Această prevedere legală este îndreptată spre asogirarea secretului urmăririi penale. Persoana recunoscută poate lua cunoștință de procesul-verbal într-o etapă a urmăririi cîmd consideră necesar ofițerul de urmărire penală sau porcurorul, fie la terminarea urmăririi, cînd se famil.iarizează cu toate materialele cauzei.
Procesul-verbal a prezentării spre recunoaștere trebuie să conțină indicații privitor la locul unde a fost efectuată prezentarea: luna, data și anul nașterii, familia reprezentantului organului de urmărire penală, funcția acestuia, familiile, numele asistenților procedurali, adresele acestora, numele persoanei ce recunoaște. Procesul-verbal trebuie să conțină informații și cu privire la obiectul prezentat pentru recunoaștere, precum și a obiectelor împreună cu care el a fost prezentat. În procesul-verbal e necesar de indicat, declarația persoanei ce recunoaște, fixînd concluzia acestei persoane.
Prezentarea spre recunoaștere, presupune anumite particularități tactice de:
recunoaștere a persoanelor;
recunoaștere a cadavrelor;
recunoaștere a obiectelor materiale;
recunoaștere după fotografii.
Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor
Personalitatea omului foarte des figurează ca obiect a prezentării pentru recunoaștere. Avînd în vedere, că de rezultatele prezentării persoanei, și anume persoanelor, bănuite sau învinuite în săvîrșirea infracțiunii, de regulă, depinde mersul de mai departe a urmăririi penale și, soarta persoanei prezentate, reprezentantul organului de urmărire penală e obligat să se refere la prezentarea pentru recunoaștere a persoanei cu toată răspunderea.
La începutul prezentării pentru recunoaștere, se lămuresc drepturile și obligațiunile participanților și despre cerințele legii asupra prezentării spre recunoaștere numai a persoanelor, care au asemănare între ele, atrăgîndu-se atenția celor prezenți că această cerință e îndeplinită. După aceasta, îndeplinind cerința legii procesuale, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei, care trebuie recunoscută, să ocupe orice loc între celelalte persoane prezentate. Acest procedeu e îndreptat spre garantarea drepturilor bănuitului, învinuitului care trebuie să fie recunoscut, atribuie acțiunii procesuale obiectivitatea maximă.
După ce cel ce trebuie recunoscut, ocupă loc între persoanele prezentate, reprezentantul organului de urmărire penală, nepărăsind încăperea, chiamă persoana ce va recunoaște, care de obicei se află în camera vecină.
La apariția persoanei ce urmează să recunoască, reprezentantul organului de urmărire penală trebuie să se adeverească de datele de identitate, să verifice dacă vede bine în condițiile date, să lămurească esența acțiunii procesuale ce se petrece și să-1 preîntîmpine, dacă e martor sau victimă, despre răspunderea ce va surveni în caz de refuzul de a face declarații și darea declarațiilor intenționat false.
Persoanei care recunoaște i se propune să se uite atent la persoanele prezentate. Pentru comoditatea recunoașterii, ofițerul de urmărire penală poate să oblige pe cei supuși recunoașterii să se scoale în picioare, să meargă o distanță oarecare, să facă oarecare mișcare, să-i dea întrebări, ca cel ce recunoaște să audă particularitățile glasului și vorbirii.
Nu sînt permise metodele, care îndreaptă atenția celui ce recunoaște la persoana, care trebuie recunoscută, cele cu caracter ce sugerează răspunsul, care conțin sugerări a rezultatului dorit de reprezentantul organului de urmărire penală.
Reprezentantul organului de urmărire penală trebuie să dea întrebări de precizare, de detaliere răspunzînd la care, persoana ce recunoaște, poate mai bine să-și aprecieze opinia sa.
Dacă el a recunoscut pe cineva din persoanele prezentate, atunci la cerința reprezentantului organului de urmărire penală el indică cu mîna persoana dată, pentru ca celor prezenți să le fie clar despre cine merge vorba după care reprezentantul organului de urmărire penală, cere să fie numite semnele particulare cu ajutorul cărora el a recunoscut persoana indicată. Din primul răspuns e greu să facem concluzia despre măsura de recunoaștere-e recunoscut ca identic sau e recunoscut ca persoană care se aseamănă cu acesta. Și aici este necesară arta reprezentantului organului de urmărire penală unde el pune întrebări de concretizare, iar în unele cazuri de control.
Persoanele prezentate pentru recunoaștere trebuie să îndeplinească anumite condiții. În primul rînd să fie de aceeași statură, vîrstă apropiată, corpolență asemănătoare, de aceeași culoare a părului, a pielii, tunsoarea să nu difere mult de la o persoană la alta.
Există două categorii de oameni între persoanele ce recunosc după atitudinea lor față de cele întîmplate. Prima persoanele, care se comportă critic la aprecierile sale și care înțeleg răspunderea declarațiilor sale despre recunoaștere; a doua- persoanele, care la prima vedere a persoanelor ușor se supun simțurilor sale, care apar pe baza amintirilor despre infracțiune sau infractor. Întrebările de concretizare ale reprezentantului organului de urmărire penală este de a stabili cît de încrezută este persoana ce recunoaște în spusele sale referitor la recunoașterea pe care a efectuat-o.
Pentru prsoanele ce recunosc din prima categorie, așa o întrebare e ca un fel de semnal pentru o analiză mai profundă a părerii sale, îi impune pe ei să se mai gîndească, să aprecieze concluzia sa. Pentru a doua categorie de persoane această întrebare poate să arate ca o exprimare de neîncredere, supărare, dar totuși va impune să analizeze mai critic cele spuse.
Trebuie de aflat de la cel ce recunoaște în ce circumstanțe a mai văzut persoana recunoscută. El nu e obligat să repete declarațiile sale din trecut, pentru că totul de acum e fixat în procesul-verbal de audiere prealabilă. In lămurirea celui ce recunoaște trebuie să conțină pe scurt date despre caracterul infracțiunii și despre acțiunile concrete a celui recunoscut. Excepție se face la recunoașterea în cazurile de viol. Aici victima e în drept să nu caracterizeze la recunoașterea infractorului evenimentul în care ea a pătimit, pentru că aceasta o compromite în fața celor prezenți.
În sfîrșit, reprezentantul organului de urmărire penală îi propune persoanei recunoscute să-și numiască familia, iar în caz de refuz singur o numește. Dacă persoana ce recunoaște spune că nu a recunoscut pe nimeni din cei prezenți, e necesar de aflat, pe ce se bazează această declarație sau el nu a reținut înfățișarea persoanei observate în trecut, sau a reținut foarte bine și vede, că între persoanele prezentate nu-i acea persoană pe care 1-a văzut în trecut. Deosebirea principală a acestor răspunsuri în procesul demonstrării e evident. Dacă persoana ce recunoaște afirmă că între persoanele prezentate nu-i cine trebuie recunoscut, e necesar de a se preciza în ce vede el diferența și dacă este asemănare între trăsăturile particulare a celor prezenți cu acea persoană. Răspunsul la această întrebare ajută reprezentantul organului de urmărire penală pe viitor să organizeze mai bine căutarea infractorului, mai precis să compună portretul vorbit.
Practica cunoaște cazuri, care le putem numi recunoaștere neprevăzută, de exemplu, cînd cel ce recunoaște arată și la persoana recunoscută de el și la altcineva din cei prezenți, între care se află cel recunoscut sau chiar la asistenții procedurali. Totuși ofițerul de urmărire penală e obligat să asculte toate argumentele persoanei ce a recunoscut și, necătînd că e încrezut sau nu, că e o greșeală, îndeplinește acțiuni procesuale, îndreptate la controlul declarațiilor persoanei ce a recunoscut. Aici apare chiar un caz concret: bănuitul Z a fost adus pentru recunoaștere în spitalul, unde se află partea vătămată X. Reprezentantul organului de urmărire penală a invitat în calitate de martori asistenți doi tineri, care ședeau pe bancă în fața spitalului. Pătimașul 1-a recunoscut pe bănuitul Z și pe unul din martorii asistenți Y, spunînd ci acești doi tineri pe care i-a recunoscut l-au atacat, l-au bătut și i-au luat banii. Controlînd, reprezentantul organului de urmărire penală a stabilit că Y este cunoscutul reținutului Z și e coparticipant la atac, iar la spital a venit să afle despre starea sănătății pătimașului și să găsească limbă comună referitor la împăcare.
E posibil și ca persoana supusă recunoașterii, independent de lămuririle celui ce recunoaște, să spună că îl cunoaște. În acest caz, cum și în condițiile obișnuite, e necesar detaliat de aflat, după care particularități e recunoscută persoana, care era ca cel ce îl recunoaște. După întocmirea procesului-verbal de prezentarea pentru recunoaștere e necesar de interogat persoana supusă recunoașterii și care ulterior devine cel ce recunoaște. La audiere, e necesar de aflat, în ce circumstanțe și în ce situație a avut loc în trecut întîlnirea cu cel recunoscut.
Se poate întîmpla recunoașterea pe neașteptate și atunci, cînd martorul sau victima în locul petrecerii urmăririi penale, recunoaște persoana care e necesar de supus recunoașterii. Aici prezentarea pentru recunoaștere își pierde din valoare, iar lămurirea despre recunoaștere se fixează în procesul audierii.
În unele cazuri și martorul și bănuitul sînt gata să se recunoască unul pe altul, cine va fi cel ce recunoaște și cine e recunoscut. Alegerea celui ce va recunoaște trebuie făcută în dependență de importanța dovedirii actului de recunoaștere. Aici nu se permite prezentarea pentru recunoaștere în același timp (așa numită din două părți), ceea ce nu e permis nici de legea procesuală, nici de tactica criminalistică.
Adesea în practică, apare necesitatea prezentării cîtorva bănuiți sau învinuiți unei persoane ce recunoaște și în aceste cazuri prezentarea pentru recunoaștere se face pentru fiecare bănuit sau învinuit aparte unul de altul.
Prezentarea spre recunoaștere poate fi înfăptuită repetat. Astfel de necesitate apare în cazurile cînd:
această acțiune procesuală pentru prima dată a fost înfăptuită, necătînd la defectul temporar a vederii persoanei ce recunoaște;
prezentarea pentru recunoaștere s-a petrecut în condiții, mai rele pentru percepție, decît cele, în care persoana a observat obiectul pentru prima dată;
prima dată persoana a fost prezentată cu unele schimbări esențiale, dar temporare a semnelor în parte (față neberberită, părul nefrezat, nepieptănat);
cel ce recunoaște pe viitor își schimbă opinia sa de prima dată, expusă în procesul prezentării pentru recunoaștere.
La prezentarea pentru recunoaștere repetată persoana, recunoașterea căreia se înfăptuiește, trebuie prezentată între trei persoane, care s-au aflat și prima dată. Dacă persoana recunoscută se va afla între alte persoane, forța probantă a recunoașterii va fi îndoielnică.
Cînd pentru prima dată a fost prezentată fotografia persoanei bănuite, înfăptuirea recunoașterii repetate este mult mai complicată. Dacă pe fotografie, bănuitul e prezentat între alte persoane, e de dorit, ca el să fie prezentat pentru recunoașterea actuală în numărul acelorași persoane.
Prezentarea pentru recunoaștere poate fi nu numai repetată, ci poate avea loc de mai multe ori. In comparație de cea repetată, cea care are loc de mai multe ori este acea prezentare cînd celui ce recunoaște i se prezintă de cîteva ori pentru recunoaștere persoane, asemănătoare după descrierea dată de el la audierea prealabilă, referitor la persoana care este în căutare.
De regulă, prezentarea pentru recunoaștere de mai multe ori e legată de căutarea îndelungată a infractorului, iar aceasta duce la aceea că cu timpul, în memoria pătimașului, imaginea persoanei se șterge.
Practica cunoaște și așa cazuri, cînd peste un timp oarecare după prezentare și fixării rezultatelor obținute, cel ce recunoaște se adresează la reprezentantul organului de urmărire penală și spune că el a greșit. Așa o adresare poate să se repete la concluzia greșită despre recunoaștere sau nerecunoaștere. Părerea nouă a persoanei necesită un control. In ambele cazuri persoana trebuie interogată, în timpul audierii trebuie să aflăm, cînd și pe ce bază el a ajuns la o așa concluzie nouă. Dacă persoana din nou interogată spune, că între cei prezentați a fost acea persoană, pe care el o ține minte, dar din anumite motive (pe care el le lămurește la audiere din nou) nu a comunicat despre recunoaștere, va fi nevoie de prezentarea pentru recunoaștere repetată cu participarea acelorași persoane. Dacă însă persoana va spune că a recunoscut greșit, atunci, în primul rînd, în procesul urmăririi penale rezultatele unei astfel de recunoaștere nu pot fi folosite și, în al doilea rînd, persoana, care a fost greșit recunoscută (dacă nu e bănuită sau învinuită), trebuie să fie înștiințat despre greșeală.
Atitudinea neglijentă către noile adresări ale persoanelor, care au apărut după fixarea rezultatelor recunoașterii, dorite pentru anchetă, nu e permisă.
Prezentarea pentru recunoaștere a persoanei poate fi înfăptuită după semnele dinamice, care mai sînt numite funcționale. Din numărul semnelor dinamice, care caracterizează exteriorul omului, ca cele mai prețioase pentru recunoaștere se prevăd: specificul glasului, vorbirii și mersului. Particularitățile indicate , stabilite și care s-au transformat în deprinderi, vor fi permanente, și numai boala sau bătrînețile pot introduce schimbări. Particularitățile dinamice au și ele oarecare individualități.
În recunoaterea, ca de altfel sînt mărturie în general, pe primul plan se situează analizatorii vizuali și auditivi, cărora le revine rolul hotărîtor în percepția atît a persoanelor cît și a obiectelor; anumite însușiri ale acestora pot fi însă percepute și prin mijlocirea altor organe de simț.
În mod obișnuit, persoanele sînt recunoscute pe baza imaginilor vizuale și a senzațiilor auditive, în primul caz recunoașterea se face după înfățișare sau după mers, în cel de al doilea caz după voce și vorbire.
Atunci, însă, cînd percepția inițială a fost atît vizuală cît și auditivă- pe ambele forme de recepție.
Într-un număr restrîns de cazuri, recunoașterea se poate face și după mirosul caracteristic a infractorului.
Recunoașterea persoanei după înfățișare se întemeiază pe conservarea în memoria martorului sau pătimașului a acelor însușiri ce pot fi comune mai multor persoane, dar mai ales a celor care sînt definitorii, care atribuie exteriorului fiecărei persoane caracter particular, individual.
La ascultare, martorilor li se vor cere informații cît mai detaliate cu privire la înfățișarea facială a persoanei și a celorlalte părți ale corpului, atît în poziție statică cît și în mișcare, care pot ajuta la stabilirea exactă a taliei, staturii, precum și a unor particularități dinamice și funcționale cum ar fi: ținuta, privirea, vorbirea, mersul, ticuri, gesturi caracteristice etc.
Un loc însemnat în recunoașterea după înfățișare îl ocupă descrierea îmbrăcămintei și în general a tuturor obiectelor aflate pe persoană la momentul percepției. La descrierea exactă a trăsăturilor înfățișării persoanei, organele judiciare se pot folosi de procedeul descrierii semnelor pe baza portretului vorbit.
Cele mai importante trăsături ale exteriorului persoanei ce pot fi percepute și reținute de martor se referă la talia persoanei, trăsăturile feței, culoarea părului. Talia, statura persoanei, reprezintă în general o caracteristică cu valoarea redusă de identificare nu numai pentru că aceasta poate fi comună mai multor persoane, cu și pentru ca condițiile în care a fost percepută aceasta, inițial pot da naștere unor erori (iluzii). Astfel, talia înaltă, constituția robustă a agresorului poate fi supraapreciată dacă aceasta contrastează cu statura scundă a victimei.
Statura persoanei poate fi sau supraapreciată în raport cu dimensiunile obiectelor în contextul cărora apare (iluzii de contrast). Numai atunci cînd talia persoanei se abate cu mult de la tipul comun, de la înălțimea medie (foarte înaltă, gigantică, foarte scundă, pitică) poate avea valoarea unui indice sigur.
De asemenea, înălțimea persoanei poate fi percepută diferit în raport cu poziția acesteia.
La recunoașterea persoanei după voce și vorbire se recurge atunci cînd în momentul percepției inițiale au existat condiții cu totul improprii de vizibilitate (de pildă: săvîrșirea infracțiunii în timpul nopții, în condițiile întunericului dens), care fac dificilă percepția vizuală, în condiții de vizibilitate improprii (de pildă: la lumina crepusculară sau în prezența unor fenomene atmosferice) care fac incertă percepția vizuală (ceață densă), precum și atunci cînd între persoana care observă pe infractor se interpun obstacole ce împiedică percepția vizuală dar nu și pe cea auditivă (de pildă, persoana este dispărțită de infractor de un zid, gard etc).
Posibilitatea identificării după voce e dată de percepția celor trei însușiri fundamentale ale sunetelor: intensitatea, înălțimea și timbru, aportul ultemei componențe – timbrul – fiind determinată în recunoaștere.
Rolul decisiv în indentificarea persoanei după voce îl deține timbrul vocal, o însușire caracteristică fiecărui om care face posibilă recunoașterea vocii fiecărui individ în parte. Vocea și vorbirea se percep întotdeauna ca un tot întreg deoarece vorbirea sonoră nu poate exista în afara vocii prin mijlocirea căreia se reda.
La aceste caracteristici de identificare a vorbirii se mai pot adăuga ritmul vorbirii (rar, repezit, răstit) precum și claritatea (vorbire clară și neclară) și în sfîrșit, particularitățile determinate de anumite direcțiuni de virbire (vorbirea peltică, bîlbîială, grasierea, etc), folosirea unor regionalisme, unor termeni argotici, prezența accentului local sau al unei alte limbi.
În funcție de împrejurările în care au fost percepute semnalmentele persoanei, se recomandă ca prezentarea pentru recunoaștere întemeiată pe percepția vizuală (recunoașterea după înfățișare) să fie precedată de prezentarea în vederea recunoașterii sale după voce și vorbire, în felul acesta, valoarea probantă a prezentării pentru recunoaștere cîștigă în siguranță.
Prezentarea pentru recunoaștere după voce și vorbire, nu se încheie întotdeauna cu rezultatele fovorabile și aceasta mai cu seamă atunci cînd vocea și vorbirea au fost percepute pentru prima dată în condițiile săvîrșirii infracțiunii, adeseori improprii pentru reținerea elementelor lor caracteristice. Dar atunci cînd în vocea și vorbirea persoanei se reflectă elemente caracteristice de felul celor indicate, această posibilitate în plus de identificare nu trebuie nesocotită.
Pentru a se verifica posibilitățile de recunoaștere ale martorului, la discuții vor fi antrenate și alte trei sau patru persoane anume invitate. Cel ce face recunoașterea se va afla, împreună cu unul din lucrătorii procuraturii într-o încăpere alăturată și va asculta convorbirea prin ușa întredeschisă.
Dacă martorul recunoaște vocea infractorului, comunică aceasta ofițerului de urmărire penală aflat cu el și apoi trece în încăperea în care se poartă conversația. Discuția începută va continua, iar martorul va indica vocea cărei persoane a recunoscut-o și va preciza totodată particularitățile care i-au îngăduit acest lucru.
Recunoașterea după voce și vorbire va trebui să se desfășoare în condiții cît mai apropiate celor existente în momentul percepției: tema discuției să fie aceeași, să includă neapărat cuvinte, expresii pe care martorul afirmă că le-a reținut, aceeași distanță de percepție, intensitate a vocii etc.
La recunoașterea după mers, pot fi identificate o seamă de elemente proprii, deoarece deplasarea în mers pune în evidență mișcarea întregului corp, poziția capului și mîinilor. Dar particularitățile persoanei astfel cum se reflectă acestea în mers pot fi utile recunoașterii numai atunci cînd elementele mersului majorității persoanelor, cum ar fi inegalitatea distanței dintre pași cauzată de șchiopătare sau tîrîre a unui picior.
În cazul recunoașterii după mers, pentru rațiuni deja semnalate,
se impun respectarea regulei prezentării în grup, iar pentru a se contracta
încercările de simulare, de modificare a mersului, e indicat ca cel ce
urmează să fie recunoscut să nu știe că este observat.
Recunoașterea mai are loc și cu ajutorul mirosului. Astfel, într-un număr restrîns de situații recunoașterea persoanei se poate întemeia și pe reamintirea senzațiilor olfactive, deoarece nu numai corpul omenesc în ansamblu ci și fiecărei regiuni îi este caracteristic un miros deosebit, agreabil sau mai puțin agreabil, pătrunzător sau mai puțin pătrunzător.
Emanațiile adorante ale corpului li se pot adăuga și alte mirosuri, deasemenea caracteristice, datorate de astă dată profesiei sau mediului profesional, ori folosirii unui anumit parfum, tutun, etc.
Recunoașterea cadavrelor
Recunoașterea cadavrelor prezintă o serie de dificultăți specifice, sub raport tactic fiind necesară aplicarea de reguli, dintre care unele se deosebesc de cele ale recunoașterii persoanelor.
În legătură cu recunaoașterea cadavrelor, se impune sublinierea că această activitate nu este înfăptuită numai în ipoteza cercetării unor fapte prevăzute de legea penală, ci și în împrejurări, cum ar fi, de exemplu, sinuciderile, accidente de muncă, accidente rutiere, navale și aeriene, catastrofe natuirale (inundații, cutremure).
Obiectul prezentat (cadavrul) însuși e specific. Semnele de identificare, care caracterizează exteriorul comun, pe cadavru repede își schimbă imaginea, iar pe urmă dispar complect.
Cu încetarea vieții se întrerupe schimbul de substanțe, ceea ce aduce la schimbări, așa numite pete cadaverice. După schimbările cadaverice se dezvoltă un alt șir de schimbări, care se numește descompunere. Recunoașterea cadavrului e dificilă nu numai în puterea proceselor naturale, dar și în rezultatul leziunilor, care au legătură cauzală cu cele întîmplate. Enumerarea circumstanțelor trebuie înfăptuită de către reprezentantul organului de urmărire penală la pregătirea cadavrului pentru prezentarea spre recunoaștere.
Pentru recunoașterea cadavrului în rînd cu datele despre semnele exterioare o mare importanță are individualitățile patologice prezente la pătimaș, cicatrice, leziuni provocate de arma de foc, deformarea scheletului, tatuajul. Foarte prețioase pentru identificarea personalității sînt particularitățile aparatului dental.
Astfel, luînd în vedere circumstanțele, care îngreunează recunoașterea cadavrului, reprezentantul organului de urmărire penală e obligat fără tărăgănare să petreacă prezentarea pentru recunoaștere. Amînarea în acest caz trebuie prevăzută ca o greșeală tactică.
Prezentarea cadavrului pentru recunoaștere în dependență de circumstanțe concrete poate fi înfăptuită:
pînă la cercetarea la fața locului și a cadavrului.
paralel cu cercetarea la fața locului și a cadavrului.
după cercetarea la fața locului și a cadavrului.
Prezentarea pentru recunoaștere nu se face decît după o pregătire corespunzătoare, la nevoie recurgîndu-se și la „toaleta cadavtului”. În nici un caz cadavrul nu trebuiie prezentat dezbrăcat, aspect care este neglijat uneoriu în practică.
Prezentarea pentru recunoaștere în primul caz e posibilă cu condiția cînd fața cadavrului se vede bine, nu este necesară o oarecare schimbare a codițiilor locului faptei și nu este pericolul de a schimba ceva. Prezentarea pentru recunoaștere nu trebuie să aducă după sine amestecul a două acțiuni procesuale: cercetarea la fața locului și prezentarea pentru recunoaștere, înfăptuind cercetarea și socotind prezentarea pentru recunoaștere că nu suferă amînare, ofițerul de urmărire penală sau singur, temporar suspendînd cercetarea, înfăptuiește prezentarea pentru recunoaștere, sau încredintiază acest lucru altui reprezentant al organului de urmărire penală sau persoanei care înfăptuiește urmărirea penală.
În așa fel, aceasta va fi recunoașterea, înfăptuită paralel cu cercetarea, dar nu în procesul cercetării, în cazul cînd fața și corpul cadavrului e murdărită sau deformată, apare necesitatea să-i acordăm feței și corpului o înfățișare, aproape de cea ce o avea în viață, pentru ușurarea recunoașterii, adică să-i facem „toaleta” feții și corpului cadavrului, iar în cazurile mai complicate – restaurare.
Ofițerul de urmărire penală e obligat să memoreze, că „ toaleta” cadavrului și restaurarea se face de către expertul medico-legal, și numai după cercetarea medico-legală a cadavrului.
Toaleta cadavrului care are fața sau corpul murdar sau mutilat poate fi făcută numai după cercetarea medico-legală, iar aceasta poate tărăgăna recunoașterea. Persoanele ce recunosc și care cunoșteau bine pătimașul, sau au reținut semnele de pe corpul cadavrului e rezonabil să li se prezinte cadavrul fără îmbrăcăminte. Dacă merge vorba despre prezentarea cadavrului persoanelor, care întîmplător au văzut persoana în viață și în îmbrăcăminte, e mai bine de prezentat cadavrul în acea îmbrăcăminte, în care a fost găsit.
Pentru recunoaștere pot fi prezentate părți dezmembrate a corpului uman, pe care s-au păstrat semne distincte, în acest caz cu excepția corpului și feței cadavrului, recunoașterea poate fi în forma stabilirii asemănării, și nu a identității.
În caz de catastrofa cu un număr mare de victime, de acum la cercetarea cadavrelor e necesar de enumerat cadavrele. Pregătindu-se de prezentarea pentru recunoaștere, e neapărat de clasificat cadavrele după sex, vîrstă și starea semnelor feței și corpului după care le putem identifica.
De obicei, persoanele, sosite să recunoască cadavrele, trebuie interogați în prealabil despre semnele persoanelor pătimașe. Interogările prealabile prezentării pentru recunoaștere în cazurile catastrofale cu un număr mare de jertfe, necesită un timp îndelungat. Atunci de acest lucru se ia un grup de anchetatori. Prezentarea pentru recunoaștere de la început pînă la urmă e rezonabil să fie înfăptuită de unul și același reprezentant al organului de urmărire penală.
În astfel de cazuri se prezintă toate cadavrele, și mai întîi de toate acele care sunt mai ușor de recunoscut, iar dacă între ei nu este persoana ce trebuie recunoscută trec la celelalte cadavre.
Dacă cadavrul, la care s-au păstrat bine semnele feței, e recunoscut cu încredere, actul recunoașterii, e socotit terminat. Cadavrul mutilat recunoscut după semnele particulare e necesar de lăsat pînă nu vor fi recunoscute celelalte. Acest cadavru trebuie prezentat din nou altor persoane ce recunosc.
Cu privire la modul de prezentare a cadavrelor, se aplică regulile cunoscute cu particularitatea impusă de natura obiectului recunoașterii, potrivit căreia cadavrul nu trebuie prezentat în grup. Și aceasta deoarece, cînd recunoașterea se efectuează la locul unde cadavrul a fost descoperit, această cerință nu poate fi realizată, dar mai cu seamă pentru că, în cazul unor persoane vederea mai multor cadavre ar putea constitui un puternic factor afectogen ce se poate repercuta negativ asupra concluziilor de recunoaștere sau de nerecunoaștere.
Cadavrul trebuie prezentat în asemenea condiții încît să ofere celui chemat să facă recunoașterea, posibilitatea de a-1 examina în condiții corespunzătoare. Astfel, condițiile de iluminare trebuie să fie suficiente, iar atunci cînd cadavrul este lipsit de îmbrăcăminte la cererea celui ce recunoaște poate fi îmbrăcat.
La aprecierea valorii recunoașterii cadavrelor trebuie să se ia în considerație și un alt element: emotivitatea, sensibilitatea celui ce face recunoașterea și aceasta mai cu seamă în situația în care, datorită leziunilor suferite sau ca urmare a procesului de descompunere, cadavrul a căpătat o înfățișare dezagreabilă, un aspect respingător, de natură a provoca un sentiment de repulsie, de eroare. Practica recunoașterii cadavrelor semnalează în această privință frecvente situații de false identificări a soțului de către celălalt soț, a copilului de către părinți, de către rude apropiate.
Recunoașterea cadavrului poate juca un rol tactic în ipoteza prezentării acestuia învinuitului sau inculpatului, a cărui poziție față de învinuire se modifică sub puternica impresie produsă la vederea rezultatelor faptei sale, a stării în care se află victima.
Recunoașterea a obiectelor materiale
Prezentarea spre recunoaștere a obiectelor materiale, reprezintă o acțiune procesuală în cadrul cărora pot fi identificate mijloacele materiale, folosite la săvîrșirea unei infracțiuni, mijloacele materiale ce conțin urmele unei infracțiuni și care au constituit obiectul material de atentare a faptei infracționale. Este o acțiune absolut necesară ce atentează la patrimoniu.
Prezentarea spre recunoaștere a unor obiecte e impusă de necesitatea precizării raporturilor în care se află acestea cu infracțiunea săvîrșită sau cu făptuitorul acesteia.
Mai des se prezintă pentru recunoaștere, obiectele presupuse a aparține făptuitorului și care au constituit instrumentul sau mijlocul de săvîrșire a infracțiunii, găsite la locul faptei ori abandonate sau ascunse în alte locuri, descoperite cu ocazia efectuării unor activități operative (de exemplu, cercetarea la fața locului – arma de foc, corp contondent, obiecte ascuțit-tăioase, instrumente de spargere), mijloace de transport de care s-au folosit făptuitorii pentru a ajunge la locul infracțiunii și a-1 părăsi, sau pentru a transporta bunurile sustrase ori care au constituit mijlocul de săvîrșire a infracțiunii, obiectele ce constituie un produs al infracțiunii, descoperite la domiciliul făptuitorului sau în alte locuri cu ocazia efectuării unor percheziții ori a altor activități.
Asemenea obiecte aparțin, fie învinuitului sau inculpatului, fie părții vătămate, fie altor persoane.ÎIn această din urmă ipoteză avem în vedere situația cînd bunurile aparținînd altor persoane, s-au aflat în momentul săvîrșirii infracțiunii în posesia legitimă a făptuitorului, cum ar fi, de exemplu, bunul aflat în gaj sau împrumutat și care a servit drept mijloace de comitere a faptei.
Ca și în cazul celorlalte modalități de prezentare pentru recunoaștere, prin prezentarea obiectelor se urmărește identificarea, adică recunoașterea lor și implicit stabilirea împrejurării cui îi aparțin.
Finalitatea urmărită prin recunoaștere și determinarea apartenenței bunurilor o constituie, în general, identificarea făptuitorului sau celui vătămat prin infracțiune și restituirea acestora părții vătămate în vederea despăgubirii.
Adesea, identitatea părții vătămate este cunoscută chiar din momentul săvîrșirii infracțiunii, deoarece în majoritatea situațiilor ea este cea care se sesizează organelor judiciare și reclamă restituirea bunurilor sustrase. Există, însă situații în care, pînă într-un anumit stadiu al investigațiilor, chiar identitatea persoanei vătămate nu e cunoscută, iar prin recunoașterea bunurilor se urmărește identitatea acesteea. Așa stau lucrurile, de exemplu, în acele cazuri în care, în urma percheziției efectuate la domiciliu făptuitorului, se descoperă o mare cantitate de bunuri de aceeași natură, iar aceasta nu poate preciza identitatea persoanelor vătămate.
De regulă, însă, prin prezentarea pentru recunoaștere a bunurilor se urmărește prezentarea raporturilor în care se află bunurile respective cu făptuitorul și identificarea acestuia.
Dacă în cazul prezentării spre recunoaștere a persoanelor constatarea unei depline coincidențe a semnalmentelor caracteristice persoanei conduce la identificarea acesteia, recunoașterea și stabilirea apartenenței bunurilor nu conduce în mod automat la identificarea făptuitorului. Astfel, dacă în urma prezentării pentru recunoaștere a instrumentului utilizat la săvîrșirea infracțiunii găsite la locul faptei se stabilește că acesta aparține unei anumite persoane, nu înseamnă că a identificat implicit făptuitorul, deoarece respectivul instrument putea fi folosit atît de cel căruia îi aparține, cît și de altă persoană care să fi recurs la această manevră tocmai pentru a dirija pe o pistă falsă cercetările.
Așadar, prezentarea pentru recunoaștere a obiectelor se face în scopul identificării făptuitorului, dar la această finalitate se ajunge pe o caje ocolită, adică nu numai după ce se stabilește că obiectul respectuv, indiferent cui aparține, a fost folosit de făptuitor la săvîrșirea infracțiunii. Deci stabilirea apartenenței bunurilor nu rezolvă implicit și chestiunea identificării făptuitorului.
Spre deosebire de identificarea persoanelor, identificarea obiectelor după selectările din memorie, reprezintă un proces dificil din considerentul că obiectele materiale conțin foarte multe caracteristici de grup și identificarea din memorie a acestora este posibilă numai în cazurile unui contact îndelungat.
La obiecte, subiecții recunoașterii sînt martorii și cei împotriva cărora s-au îndreptat consecințele păgubitoare ale infracțiunii – persoanele vătămate. Dacă în cazul prezentării pentru recunoaștere a persoanelor, de regulă, acestea sînt percepute pentru prima dată în condițiile improprii ale săvîrșirii infracțiunii, în cazul obiectelor, acestea, de multe ori, sînt cunoscute celor ce li se prezintă spre recunoaștere dintr-un moment anterior săvîrșirii infracțiunii. Avem în vedere nu numai situația în care bunurile sînt recunoscute de către cel căruia îi aparține – persoana vătămată – ci și situația în care bunurile urmează a fi recunoscute de martori deoarece și acestea, datorită raporturilor existente între ei și posesorii bunurilor s-au aflat de multe ori într-un contact repetat cu bunurile ce li se înfățișează.
Sarcina recunoașterii obiectelor, o constituie existența acelui ansamblu de însușiri generale și particulare, irepetabile, care le atribuie fizionomie proprie, care le face să fie ele însele cu excluderea orcăror alte obiecte.
Prezentarea spre recunoaștere a obiectelor parcurge aceleași momente și se efectuiază cu observarea regulilor ce au fost amplu înfățișate cu ocazia examinării prezentării pentru recunoaștere a persoanelor: asigurarea unor condiții similare celor existente la momentul percepției inițiale, atunci cînd obiectele au fost percepute în contextul săvîrșirii infracțiunii; ascultarea prealabilă a celui chemat să recunoască obiectele asupra însușirilor pe care le prezintă; prezentarea obiectelor ce urmează a fi recunoscut într-un grup de obiecte asemănătoare și ascultarea din nou a celui ce a făcut recunoașterea asupra elementelor pe baza cărora a recunoscut obiectul, precum și asupra condițiilor obiective și subiective existente în momentul percepției inițiale. Pe marginea unora dintre acestea se impun anumite precizări dictate de particularitățile pe care le implică prezentarea pentru recunoaștere a obiectelor.
După cum se știe, obiectelor le este proprii o seamă de însușiri: unele dintre acestea – dimensiunea, forma, culoarea, duritatea, etc, cele ce le atribuie caracter individual – anumite elemente caracteristice, proprii numai unui anumit obiect – le fac să fie ele însele, să se deosebească de obiect asemănător, aparținînd aceleiași categorii. Dacă în condițiile chiar ale unei percepții de scurtă durată a obiectului, descrierea elementelor generale nu comportă dificultăți, descrierea însușirilor particulare ale obiectului este de multe ori o încercare dificilă.
Datorită apartenenței obiectelor la un grup sau la o categorie de obiecte asemănătoare e posibil ca cel căruia i se prezintă spre recunoaștere un obiect să descrie detaliat nu obiectul care mai tîrziu i se va înfățișa, ci acele însușiri comune tuturor obiectelor grupei căreia aparține, adică acelea însușiri pe care obiectul dat trebuie să le aibă.
În ceea ce privește regula prezentării obiectelor în grup, obiectul ce urmează a fi recunoscut trebuie înfățișat simultan între obiecte asemănătoare sub raportul caracteristicilor generale, ceea ce înseamnă că obiectele trebuie să fie de aceeași natură, de dimensiuni, formă, culoare apropiată, lucru prevăzut de art.l 17 al CPP al RM.
Celui ce face recunoașterea trebuie să i se asigure posibilitatea de a examina minuțios obiectele, iar atunci cînd anumite detalii nu pot fi percepute macroscopic, trebuie să i se creeze posibilitatea de a utiliza instrumente optice.
Prezentarea pentru recunoaștere a altor obiecte devine inutilă atunci cînd natura cu totul particulară a obiectului ce urmează a fi identificat face cu neputință găsirea unor obiecte asemănătoare împreună cu care să fie prezentat în grup, precum și atunci cînd cu ocazia descrierii prealabile, cel ascultat a indicat caracteristici cu totul particulare. De exemplu persoana vătămată precizează să zicem numărul seriei unui obiect de fabricație industrială sau alte asemenea detalii.
Spre deosebire de celelalte modalități de prezentare spre recunoaștere, unde exactitatea concluziei de identificare se intemeiază numai pe elemente de ordin subiectiv, pe convingerea celui chemat să identifice, în cazul prezentării pentru recunoaștere a obiectelor uneori, justiția concluziei de identificare poate fi verificată prin mijloace obiective care reduc simțitor factorii de risc, de false recunoașteri datorate unor cauze de ordin subiectiv.
Tot astfel, atunci cînd resturi de materiale din care este alcătuit sau confecționat un anumit obiect, se păstrează la cel din a cărui posesie bunul a fost sustras, prin mijlocirea constatării tehnico-științifice ori a expertizei criminalistice se poate stabili dacă resturile de material sînt de aceeași natură cu materialul din care este alcătuit sau confecționat obiectul ce trebuie recunoscut, iar pornind de aici să se determine apartenența reală a bunului.
În fine apartenența unor obiecte poate fi dovedită și cu ajutorul unor înscrisuri (actul de vînzare-cumpărare, scheme tehnice a unor obiecte, certificate de garanție, bonuri de reparații sau alte înscrisuri în care este identificat obiectul respectiv și sînt precizate caracteristicile acestuia, etc), păstrate de cel căruia îi aparține bunul ce i se prezintă pentru recunoaștere.
Recunoașterea după fotografii
La această modalitate de prezentare pentru recunoaștere se recurge atunci cînd persoana, obiectul sau cadavrul nu pot fi înfățișate în mod nemijlocit. Astfel, în mod frecvent, la recunoașterea persoanelor după fotografii – de regulă, învinuitul sau inculpatul – se recurge atunci cînd acesta, în scopul de a se sustrage răspunderii penale, se ascunde, a dispărut ori a încetat din viață, sau atunci cînd există presupunerea că autorul unei infracțiuni se recrutează din rîndul infractorilor profesioniști, ale căror fotografii de identificare se află în evedența organelor de drept.
În ceea ce privește obiectele, la această modalitate de prezentare se apelează atunci cînd datorită situației în care se află bunul sau cel ce ar urma să facă recunoașterea, obiectul nu poate fi înfățișat în materialitatea sa (a fost distrus sau deteriorat, a fost sustras etc.).
În cazul cadavrelor, de regulă, se recurge la această modalitate atunci cînd pînă la momentul înhumării, cadavrul a rămas neidentificat, precum și atunci cînd prin înfățișarea fotografiilor ar putea fi consultat în condiții mai operative, un număr mare de persoane. Indiferent de obiectul recunoașterii (persoane, obiecte, cadavre) prezentarea fotografiilor se utilizează și atunci cînd cei ce urmează a face recunoașterea, aflați în alte localități din diverse motive nu se pot deplasa.
Datorită dificultăților pe care le presupune, și factorilor de risc pe care îi implică, utilizarea fotografiilor în vederea identificării persoanelor, obiectelor și cadavrelor are un caracter de excepție. Deoarece în practica cercetării infracțiunilor ia cercetarea persoanelor după fotografii se apelează mai frecvent, ne vom referi mai întîi la această modalitate, ca apoi sumar, să înfățișăm particularitățile și dificultățile recunoașterii după fotografii a obiectelor și cadavrelor.
Recunoașterea persoanelor poate fi practicată după trei genuri de fotografii. Ele sînt diferențiate astfel după modul de executare și particularitățile persoanei pe care le pune în evidență.
– fotografiile de semnalmente sau de identificare a persoanelor care au fost înregistrate din punct de vedere penal, aflate în evidența organelor de drept. Condițiile de executare a fotografiei de identificare a persoanei (redarea ținutei obișnuite a persoanei ce urmează a fi identificată, fotografierea persoanei cu capul descoperit, fără ochelari sau fular, urechea descoperită, utilizarea unor asemenea surse de iluminare astfel încît să se atenueze umbrele și a se da relief imaginii, executarea unor fotografii din anumite poziții pune în evidență cicatricile și alte semne particulare etc), precum și împrejurarea de a reprezenta persoana atît din față cît și din profil explică avantajele pe care i le oferă această fotografie față de celelalte genuri de fotografii;
– un alt gen de fotografii utilizate la identificarea persoanelor sînt
fotografiile executate comercial, așa numitele fotografii artistice, realizate
în laboratoare fotografice. Aceste fotografii oferă avantajul clarității al
preciziei cu care sînt redate trăsăturile feței, dar operațiile de retușare cărora
le sînt supuse fac să dispară sau să atenuieze o seamă de particularități
(cicatrice, negi, riduri, etc);
– în cazul absenței primelor două genuri de fotografii
recunoașterea persoanei poate fi practicată pe fotografiile făcute de amatori,
pe așa numitele instantanee fotografice.
Dacă persoana a fost surprinsă într-o atitudine obișnuită, normală, asemenea fotografii pot fi utilizate în vederea identificării. Însă dacă persona a fost surprinsă în atitudini nefirești, ciudate, la care deseori se mai adaugă și efectele sursei de iluminare utilizate, atunci aceste fotografii pot constitui o bază șubredă a recunoașterii.
Cauzele erorilor de recunoaștere a persoanelor după fotografii rezultă, înainte de toate, în efectele surselor de iluminare utilizate. Iată, sumar prezentate, principalele cauze de alterare a imaginii persoanei datorată efectelor cauzate sau nu ale surselor de iluminare. Lumina dirijată din față distruge proieminentele chipului, atenuiază sau face să dispară cutele, adîncește orbitele și pomeții, mărește nasul, subțiază buzele, adîncește bărbia.
Lumina dirijată de sus produce un mare contrast între părțile proeminente și de presiune, mai cu seamă în segmentul inferior al feței care este mai puțin iluminat; arcadele orbitelor devin mai puțin pronunțate, nasul pare turtit; se estompează adîncitura de sub buze. Buza de jos pare mai proeminentă decît cea de sus. Baza nasului pare mai mare, pomeții, globii oculari, arcadele sprincenelor devin mai proeminente, din care cauză fruntea pare mai adîncită.
Lumina dirijată dintr-o parte face suprafața mai luminată, mai puternic dezvoltată, din care cauză apar asimetrii faciale, care în realitate pot să nu existe sau să fie foarte accentuate. Fața se prezintă alungită, maxilarul mai strîns, bărbia mai ascuțită.
În funcție de împrejurări, recunoașterea persoanelor poate fi efectuată pe fotografii alb-negru sau pe fotografii colorate. Atît fotografia alb-negru cît și cea în culori sînt însoțite de o seamă de neajunsuri, care sporesc gradul de dificultate al recunoașterii persoanei, cum ar fi: dimensiunile mult reduse ale imaginii, reproduc persoana în poziția statică.
Fotografia în culori executată în condiții corespunzătoare prezintă avantajul de a reda policromia feții, a ochilor, a părului, hainelor.
Cînd recunoașterea obiectelor se practică pe fotografii, pentru a se ușura posibilitatea identificării acestora, e indicat, ori de cîte ori e cu putință să se execute fotografii color, iar pentru a oferi celui ce face recunoaștere posibilitatea de a se orienta asupra dimensiunilor reale ale obiectului, fotografiile vor fi executate la scară.
În cazul recunoașterii cadavrelor se poate utiliza fotografii ce datează dintr-un moment anterior încetării din viață cît și fotografii executate post-mortem. In ambele cazuri, dacă recunoașterea e precedată de prezentarea unor fotografii, identificarea e însoțită de o seamă de dificultăți deoarece în prima dintre situații sentimentul de recunoaștere se întemeiază pe confruntarea imaginii de pe fotografia ce reprezintă victima în viață și imaginea inanimată a victimei, iar în cea de a doua situație pe confruntarea imaginii din fotografia executată post-mortem cu imaginea cadavrului ce va reflecta toate modificările pe care le antrenează încetarea din viață.
Pentru identitate de rațiuni pezentarea pentru recunoaștere după fotografii se realizează cu observarea regulilor care își găsesc aplicarea la recunoașterea persoanelor: ascultarea prealabilă a celui chemat să facă recunoașterea, prezentarea în grupul fotografiilor; precizarea cu ocazia ascultării din nou, a elementelor ce conduc la concluzia de recunoaștere.
§ 2. Factorii psihologici și particularitățile tactice privind prezentarea spre recunoaștere
La baza întregei prezentări spre recunoaștere, stă mecanismul psihologic de percepere cu imaginea prezentării obiectului. În legătură cu aceasta, aplicarea corectă a acestei acțiuni procesuale presupune, mai întîi de toate evidența multilaterală și corectă a legităților procesului de formare a indicilor persoanei ce recunoaște.
Astfel, în literatura juridică, s-au evidențiat 4 etape de formare a procesului de recunoaștere:
perceperea obiectului;
memorizarea și reținerea în memorie a celor percepute;
reproducerea și transmiterea informației despre obiect;
identificarea obiectului.
Procesul de formare a imaginii de către om se începe cu senzație și percepție și se termină la audierea celui ce recunoaște, care trebuie să aibă loc înainte de prezentarea pentru recunoaștere.
Atît senzația cît și percepția sînt foarte strîns legate între ele. Și una și alta constituie reflectarea obiectivă a realității care există independent de conștiința omului, formîndu-se pe acțiunea acesteia asupra organelor noastre de simț.
Senzația nu-i altceva decît reflectarea unor calități aparte ale obiectelor. Ea constituie conținutul esențial al perceperii. Ele sînt un izvor de reflectare ca și a oricărei cunoașteri ale actualității obiective.
Dar spre deosebire de senzație, la percepție omul cunoaște și unile calități ale obiectelor și evenimentelor ce influențează direct asupra organelor noastre de simț în întregime. Astfel spus, percepția poartă un caracter integru, deoarece ea de regulă include în sine diferite senzații.
Totodată percepția nu e doar o reflectare mecanică de către creierul uman a tot ce omul vede și aude. Percepția întotdeauna e un proces activ, foarte strîns legat cu practica omului în general și cu practica perceperii în particular. De aceea percepția întotdeauna poartă un caracter logic. Omul nu numai scoate la iveală grupa de senzații și le adună într-o imagine integră, dar și analizează această imgine, și o atribuie la o anumită categorie de obiecte.
Majoritatea practicienilor au demonstrat faptul că obiectele ce ne înconjoară sînt reflectate de către organele noastre de simț adecvat.
În procesul percepției un mare rol îl joacă cunoașterea. Fără cunoaștere nu există percepția, în procesul cunoașterii omul suprapune într-un fel sau altul imaginea la ceea ce vede în momentul dat, la imaginea percepută în trecut ce o păstrează în memoria sa. Dacă aceste imagini coincid, omul recunoaște obiectul ce se află în fața lui.
La procesul de cunoaștere omul ca și cum constituie atît obiectul cît și subiectul percepției, în cazul cînd el apare ca obiect de percepție el poate fi perceput, nemijlocit în natură, pe fotografie sau în desen.
Omul, după cum se știe, dispune de un șir de elemente de cunoaștere. Care constau în linii generale în exteriorul lui. Totalitatea elementelor din exteriorul lui în psihologie e primit de a fi grupate în elemente:
anatomice;
funcționale;
sociale.
La cele anatomice se referă: tipul figurii omului, particularitățile de sex, de vîrstă și naționale ale acestuia.
La cele funcționale așa zisele mișcări de expresie, mimică, gesturi, mersul omului, vorbirea.
La cele sociale : imbrăcămintea, cosmetica, bijuteria.
Fiecare din aceste semne are greutatea sa. Dacă suprapunem, diferențierii și apreciem elementele anatomice care formează înfățișarea anatomică a omului, persoanele interacționate cu el judecă despre sexul lui, naționalitatea, vîrsta, starea sănătății etc.
O mare influiență asupra formării chipului omului o au circumstanțele în care, de obicei, ii văd pe om persoanele care îl recunosc.
Deasemenea, o mare importanță deosebită pentru plinătatea și exactitatea semnelor exterioare a omului o are timpul, în decursul căruia s-a înfăptuit observarea. La formarea imaginii în gînd și păstrarea în memoria persoanei ce recunoaște a unei influiențe oarecare o are și sexul lui, profesia, timpul trecut din momentul celor întîmplate.
Terminînd cu procesul perceperii semnelor exterioare ale omului, e neapărat să ne oprim în linii generale la perceperea vorbirii.
Perceperea vorbirii – e un proces foarte complicat, care include perceperea din partea semnelor și însuși partea vorbirii.
Putem afirma aproape cu certitudine că, niciodată doi oameni (sau chiar unul și același om în timpuri diferite) nu vorbesc absolut identic. Aceste diferențieri sînt rezultatul particularităților fiziologice și a altor semne individuale ale subiectului.
Procesul perceperii vorbirii constă din trei faze- fizică, fiziologică și psihică. La perceperea vorbirii oricărui om într-o oarecare măsură îi este acceptabil să memorizeze particularitățile, legate de partea lexicologică a ei: cuvinte din altă limbă, cuvinte care indică profesia, genul de activitate sau cercul de interese a omului, jargoanele, cuvinte rar întrebuințate ( arhaisme, neologisme) în partea gramaticii a vorbirii se rețin greșelile, pronunțarea unor cuvinte greșite, declinarea greșită. Vorbirea oricărui om se caracterizează, mai mult ca atît, printr-un temp oarecare, o muzicalitate oarecare.
Corectitudinea perceperii vorbirii participanților la proces (martor, pătimaș, bănuit, învinuit) depinde de un șir de factori obiectivi și subiectivi.
La factorii obiectivi trebuie atribuiți – distanta la care s-a perceput vorbirea, timbrul, dicția, intonația, prezența unor factori care încurcă la percepere, la factorii subiectivi – starea organelor de auz a persoanei, îndreptarea atenției, prezența unor cunoștințe speciale, nivelul dezvoltării intelectuale.
De exemplu, greșelile gramaticale și stilistice a limbii, pot fi accentuate mai deplin de persoanele, care au careva cunoștințe în domeniul dat.
Indicînd la posibilitatea recunoașterii după glas, trebuie să menționăm că pînă în zilele noastre nu avem nici o sistemă în clasificarea a semnelor glasului și vorbirii.
§ 3. Mijloacele de fixare a modului de desfășurare și a rezultatelor prezentării spre recunoaștere
Rezultatele prezentării pentru recunoaștere sunt consemnate în procesul-verbal, vor fi făcute mențiuni referitoare la motivele care au impus efectuarea prezentării spre recunoaștere și la persoanele, cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării. De asemenea, sunt indicate persoanele care au alcătuit grupul de pprezeznat și datele lor de identificare.
Printre altele, cum ne mărturisește practica de anchetă, fără o clasificare concretă a semnelor glasului și vorbirii omului nu putem definitiv să rezolvăm întrebarea despre posibilitatea înfăptuirii recunoașterii sau să-i ajutăm persoanei ce recunoaște să-și restabilească în memorie „portretul vorbit” a glasului sau vorbirii.
După percepție pe scara formării declarațiilor persoanei ce recunoaște, este reținerea imaginii percepute.
Reținerea poate fi intenționată, cînd persoana se stăruie să rețină obiectul observat și neintenționată, cînd nu are acest scop.
Statistica materialelor oferite de către organele de urmărire penală ne arată că imaginea obiectelor observate activ și îndelungat, foarte bine se rețin și un timp îndelungat se păstrează în memorie. Obiectele și întîmplările observate pasiv și acțiunile, care deseori se repetă dar nu atrag atenția noastră, puțin timp se păstrează în meiaorie.
Deci, în cazul memorării neintenționate, datele percepute se întipăresc involuntar. Aceasta, însă nicidecum nu înseamnă că martorii care involuntar au reținut anumite fapte privind infracțiunea și autorul acesteia trebuie tratați cu credibilitate redusă. Eficiența mărturiilor întemeiate pe memorare involuntară este la fel de importantă, dacă organul de urmărire penală în cadrul ascultării martorilor, ține cont de factorii care influențează procesul de memorare al acestora, și anume : tipurile individuale ale memoriei martorilor (vizuală sau auditivă, logică, motrice sau mecanică, emoțională), și afecțiunile psiho-fiziologice, cauzate de diverse maladii și de vîrstă care intensifică procesul uitării.
Memoria implică succesiunea a trei momente, între care există o strînsă unitate: faza de achitiție (memorare), faza de păstrare (reținere) și faza de reactivare (recunoaștere și reproducere).
În psihologia generală recunstituirea se tratează ca un proces al memoriei, care se reflectă în forma amintirii sau recunoașterii.
În criminalistică fiecare din aceste forme a reconstituirii se deosebesc și procesual se regulează de sinestătător: amintirea – ca interogare, recunoașterea – ca prezentarea pentru recunoaștere. În ceea ce privește amintirea, N.N.Gapanovici menționează: „… omul reînvie imaginea obiectului care s-a păstrat în memorie și scoate de pe ea semnele și particularitățile, la recunoaștere – compară cu imaginea aceasta obiectul prezentat și scoate concluzia despre identitatea lor sau neidentitatea lor”.
Autorul român Aurel Ciopraga, consideră că mecanismul psiho-fiziologic al recunoașterii se întemeiază pe actualitatea legăturilor nervoase temporare elaborate anterior, actualizare ce se produce numai în prezența stimulurilor care au dus la formarea acestor legături. La baza acestui proces se află legături reflexo-condiționate, mai slab consolidate sau care parțial s-au stins prin lipsa de repetiție.
Excitațiile care apar sub acțiunea nemijocită a stimulilor se suprapun peste urmele slabe ale legăturilor elaborate anterior și ajută la actualuzarea lor, în acest fel omul recunoaște ființele și obiectele numai atunci cînd le percepe din nou.
Actualizarea impresiilor anterioare sub forma recunoașterii constă în perceperea din nou a persoanei sau obiectului ce se prezintă, în compararea acestora cu persoane, obiecte percepute anterior în împrejurări legate de comiterea infracțiunii sau fără legătură cu aceasta, comparație, în urma căreia cel ce i se prezintă spre recunoaștere persoana, obiectul etc, conchide asupra identității asemănării sau deosebirii lor. Primul moment al procesului de recunoaștere este marcat de fenomenul „deja vu”, de senzația pe care o încearcă cel ce i se prezintă spre recunoaștere de a mai fi văzut persoana sau obiectul ce i se înfățișează. Dar pentru a se ajunge la recunoașterea certă trebuie ca fenomenul „deja vu” să fie localizat în timp și spațiu, adică să se ajungă la localizarea percepției anterioare a unei persoane sau a unui lucru în timp și spațiu, întradevăr, de multe ori nu e suficient ca martorul să afirme că a văzut o anumită persoană sau un anumit obiect, ci trebuie să integreze imaginea unui anumit context, adică să precizeze împrejurările de timp și loc în care le-a perceput.
La localizarea în timp și spațiu a percepției se poate ajunge pe o cale nemijlocită, directă cînd amintirea poartă în sine și momentul, data percepției (de exemplu, văzînd din nou o persoană sau obiect, ne amintim exact timpul și locul în care le-am văzut pentru prima dată) sau pe calea asocierii, cînd unele amintiri ca puncte de referință, ori prin mijlocirea unui retionament cînd, de pildă, rememorînd propriile acțiuni, reieșind să localizăm în timp și să situăm în spațiu prima percepție. Neputința martorului de a localiza în spațiu și timp fenomenele deja percepute atrage după sine o recunoaștere imprecisă, car? însă nu e incapabilă cu identificarea acelor fenomene, deoarece acesta poate să le fi perceput și descris exact, dar să greșiască numai în privința localizărilor în spațiu și timp.
Literatura juridică îndeplinește o totalizare a factorilor subiectivi ce pot influiența procesul perceptiv a persoanei ce recunoaște:
starea organelor receptive, devieri de la normă, dificiențe ereditare, accidentale sau cauzate de anumite maladii toate acestea reducînd parțial sau în întregime posibilitățile perceptive ale persoanei în cauză;
vîrsta, dat fiind faptul că în copilărie percepțiile nu sînt pe deplin conform realității, datorită elementului de fantezie, inert acestei vîrste, iar la etapa vîrstnică- lacunare, deoarece în cea de-a doua parte a vieții, vederea, auzul, alte sisteme perceptive sînt în scădere;
gradul de instruire și profesia persoanei date care în anumite situații pot influența procesul de percepție. Oamenii cu diferite cunoștințe văd lucrurile în mod divers. Cu cît nivelul de cunoștințe este mai ridicat, cu atît percepția va fi mai clară, mai concretă;
starea fizică sau psihică afectată a persoanei care recunoaște. în momentul percepției în așa stare, persoana care recunoaște nu va fi capabilă să observe obiectele și elementele de fapt cu semnificație procesual – penală;
atenția subiectului receptiv atunci cînd vine în contact cu spațiul infracțional. Ca fenomen psihic, atenția este determinată de tipul de caracter și temperament al individului.
Încheiere
Pentru ca ordinea și legalitatea să triumfe în cadrul unei societăți și pentru ca acestea să fie motourile diverselor relații sociale, nemijlocit se va purcede la respectarea în tot sensul cuvîntului a legislației în vigoare. Nu fac excepție de la această regulă nici totalitatea acțiunilor procesuale efectuate de către organele de urmărire penală, printre acestea enumerîndu-se și actul prezentării spre recunoaștere.
Astfel, în rezultatul efectuării unei analize ample ale art.l 16-117 CPP al RM și în urma studierii unui cerc larg de izvoare de specialitate și practică de anchetă, ajungem la următoarele concluzii în ceea ce privește tactica prezentării spre recunoaștere.
Pe baza generalizării practicii de urmărire penală, criminalistica a elaborat unele reguli tactice pentru efectuarea acestei activități, reguli a căror respectare asigură realizarea scopului pentru care se organizează prezentarea spre recunoaștere. Aceste reguli decurg din dispozițiile legale referitoare la unele activități de urmărire, ale căror elemente sunt folosite și în cadrul prezentării spre recunoaștere.
Prezentarea spre recunoaștere, se perterce în strictă conformitate cu legea procesual-penală;
are o formă procesuală corespunzătoare;
ține numai de persoanele indicate în lege;
este un mijloc de o mare importanță de captare a probelor;
procesul de recunoaștere este o formă deosebită de stabilire a adevărului;
pregătirea minuțioasă a organului de urmărire penală către prezentarea spre recunoaștere.
Înaintea fiecărui început de prezentare spre recunoaștere, organul de urmărire penală purcede o pregătire detaliată asupra acestei acțiuni. Studiază cazul concret, luînd în vedere orice fact, ținînd cont de toate condițiile percepției, atît cele subiective cît și cele obiective. Pregătirea include următoarele aspecte:
studierea materialelor prezentate în dosar, inclusiv în caz de necesitate luarea de cunoștință cu datele operative;
adunarea informațiilor care sînt necesare pentru recunoașterea mai precisă și care lipsesc în dosar;
stabilirea cercului de persoane care vor participa și care vor asista la prezentarea spre recunoaștere;
rezolvarea problemelor organizațional-tehnice (chemarea persoanelor necesare și pregătirea mijloacelor tehnice);
întocmirea planului unei prezentări spre recunoaștere mai complicată;
netărăgănarea procesului de prezentare spre recunoaștere.
Obiectul supus recunoașterii trebuie prezentat cum se ivește posibilitatea. După scurgerea unei anumite perioade de timp, înfățișarea obiectului observat dispare din memoria celui ce recunoaște complet sau parțial, în dependență de anumite cauze, ce exclud posibilitatea recunoașterii corecte și corespunzător rezultatele prezentării spre recunoaștere nu le vom putea aprecia ca probe la dosar.
Recunoașterea, ca acțiune procesuală este cu mult mai efectivă atunci cînd rezultatele ei sînt fixate nu numai cu mijloace procesuale dar și tehnice. Deci, folosirea mijloacelor tehnice la înfăptuirea prezentării spre recunoaștere o putem socoti ca obligatorie.
Rezultatele prezentării spre recunoaștere se folosesc în scopul strîngerii probelor în dosar și îndeosebi controlul probelor prezentate și a versiunilor organului de urmărire penală.
Rezultatul prezentării spre recunoaștere constituie mijloc de probă în cauză. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie este necesar ca rezultatul prezentării spre recunoaștere să fie corobotat cu alte probe administrate în cauză, care să confirme puțină tăgadă participarea persoanei recunoscute la săvîrșirea infracțiunii.
În urma studierii și analizei complexe a experienței științifice și legislative în Republica Moldova, prezentarea spre recunoaștere ca act procedural a suferit în evoluția sa o serie de schimbări și e în continuă perfecționare.
Bibliografie
Acte normative
Constituția Republicii Moldova, din 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994
Declarația universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948 adoptată și proclamată de Adunarea Generală ONU prin rezoluția nr.217 A (III) din 10 decembrie 1948. Republica Moldova a aderat la Declarație prin Hotărîrea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950, adoptată la Roma la-04.11.1950 și intrat în vigoare la 03.09.1953, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997
Codul penal al Republicii Moldova, Legea nr. 985-XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129 din 13.092002
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Legea nr 122-XV din 14.03.2003// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110 (1197-1203) din 07.06.2003
Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură din 14.03.2003
Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, ПГ.1226-XШ din 27.06.1997, Monitorul Oficia! al Republicii Moldova, nr.69-70 / 579 din 23.10.1997.
Monografia
Aionițoaie C., Sandu G., „Tactica criminalistică – rolul ei în prevenirea
și combaterea infracțiunii”, Craiova, 1992
Aionițoaie C., Sandu E., „Deontologia organelor de urmărire penală”,
Craiova, 1992
Aionițoaie C., Plete C., „Constatarea tehnico-științifică și expertiza”, Craiova, 1992
Aionițoaie C., Butoi T., „Tratat de tactică criminalistică”, Craiova, 1992
Aionițoaie A., Stănică T., Gheogrhe V., „Tactica criminalistică”, Edit. Serviciul editorial și cinematorgafic, București, 1989
Bracaciu N., Zahărăchescu G., „Planificarea modului de efectuare a unei activități de urmărire penală”, Timișoara, 1994
Бeлкин P.C. „Кpиминалиcтика”, Mocква, 1968
Бeлкин P.C. „Coбиpания, иccлeдoвания и oцeнка дoказатeльcтв”, Mocква, 1964
Basarab Matei „Criminalistica”, 1962
Бypданoва И., „Пpeдъявлeниe для oпoзнаниe на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии”, Mocква, 1975
Cacea E. „Elementele de antropologie judiciară”, București, 1993
Ciopraga Aurel „ Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Iași, 1979
Ciopraga Aurel „Criminalistica (tactica)”, Iași, 1986
Ciopraga Aurel, Iacobuță I., „Criminalistica”, Iași, 1997
Ciopraga Aurel „Criminalistica. Tratat de tactică”, Iași 1996
Bаcилиeв A.H. „Cлeдcтвeнная тактика”, Mocква, 1976
Bаcилиeв A.H. „Кpиминалиcтика”, Mocква, 1971
Гапанoвич H., „Oпoзнаниe в cyдoпpoизвoдcтвe”, Mинcк, 1975
Гepаcимoв И., Дpапкин JL, „Oбщиe вoпpocы кpиминалиcтичecкoй тактики”, Mocква, 1994
Гyняв B., Кpылoв И., „Tактика дoпpocа”, Лeнингpад, 1976
Гинзбypг A.Я., „Tактика пpeдъявлeния для oпoзнания”, изд-вo Юpидичecкая литepатypа, Mocква, 1971
Гepаcимoв И., Дpапкин Л., „Пoнятиe и клаccификация тактичecкиx пpиeмoв”, Mocква, 1994
Doraș Sergiu „Criminalistica”, Chișinău, 1996
Dolea Igor, „Drepturile persoaneli în probatoriu penal. Conceptul promovării elementului privat”, Edit.Cartea Juridică, Chișinău, 2009
Дocпyлoв Г., Mажитoв Ш., „Пcиxoлoгия пoказаний cвидeтeлeй и пoтepпeвшиx”, Aлма-Aта, 1975
Дeлoв A.B., Hecтepeнкo Г.Д. „Tактика cлeдcтвeнныx дeйcтвий”, Mинcк, 1971
Дyлoв Ф., „Cyдeбная пcиxoлoгия”, Mинcк , 1975
Eминoв B., Cнeткoв B., „Oпoзнаниe пo фoтocнимкам, кинoфильмам и pиcyнкам на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии”, Mocква, 1973
Mihai Gheorghiță „Criminalistica”, Chișinău, 1995
Mihai Gheorghiță, M.Iacovlev „Criminalistica”, Chișinău, 1997
Кpикyнoв A.E., Mаeвcкий A.Ф. „Tактика и пcиxoлoгичecкиe ocнoвы пpeдъявлeния лица для oпoзнания на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии”, Киeв, 1977
Кepтэc И., „Tактика и пcиxoлoгичecкиe ocнoвы дoпpocа”, Mocква, 1965
Кopнeeва Л., Pатинoв A., „Пoказания oбвиняeмыx и пoдoзpeваeмыx”, Mocква, 1967
Кoмаpoв C. И., „Oпoзнаниe на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвиe”, Mocква, 1995
Лeви A., „Bидeoзапиcь и кинocъeмка”, Mocква, 1990
Moтoвилoвкep Я., „ Пoказания и oбъяcнeния, как cpeдcтвo зашиты в coвeтcкoм yгoлoвнoм пpoцecce”, Mocква, 1958
Hикoлайчyк B.M., „Пpимeнeниe кинocъeмки пpи pаccлeдoвании”, Mocква
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., „Psihologia judiciară”, București, 1992
Mircea Ion, „Criminalistica”, Iași, 1994
Mircea Ion, „Criminalistica”, Iași, 1992
Cамoшина 3., „Boпpocы тeopии и пpактики пpeдъявлeния для oпoзнания на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии”, Mocква, 1976
Pатникoв З.Г., „Cyдeбная пcиxoлoгия для cлeдoватeля”, Mocква, 1967
Филипoва A.Г., „Кpиминалиcтика”, Mocква, 2000
Stancu Emiliam „Criminalistica”, București, 1992
Stanciu Emilian „Tratat de criminalistică”, București, 2002
Stanciu Emilian „Criminalistica – știința investigării infracțiunilor”, București, 1993
Stanciu Emilian „Criminalistica. Tactică și metodică criminalistică”, vol.II, Edit.Actami, București, 1995
Sandu Dumitru, Lucian Ionescu „Identificarea criminalistică”, București, 1976
Suciu C. „ Criminalistica”, București, 1972
Шexтep M.C. „Пcиxoлoгичecкиe ocнoвы yзнавания”, Mocква, 1987
Цвeткoв П.П., „Пpeдъявлeниe для oпoзнания coвeтcкoм yгoлoвнoм пpoцecce”, Лeнингpад, 1962
Яблoкoв H.П., „Кpиминалиcтика”, Mocква, изд-вo ЛeкcЭcт, 2003
Ediții periodice
Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol.V. Procedură penală, Curierul judiciar, București, 1924
Ziarul „Dreptul", ediția din 14.04.2008
Шeйфep C. A., „O пoнятии и цeли дoказывания в Угoлoвнoм пpoцecce",// Гocyдаpcтвo и пpавo, Mocква,1996., №9
Балакшин B.H., Иcтина в yгoлoвнoм пpoцecce,// Poccийcкая
юcтиция, Mocква, 1998, №2.
Surse internet
http: //www.justice.md
http: //www.dejure.md
http: //www.MAI.md
Bibliografie
Acte normative
Constituția Republicii Moldova, din 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994
Declarația universală a drepturilor omului din 10 decembrie 1948 adoptată și proclamată de Adunarea Generală ONU prin rezoluția nr.217 A (III) din 10 decembrie 1948. Republica Moldova a aderat la Declarație prin Hotărîrea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 04.11.1950, adoptată la Roma la-04.11.1950 și intrat în vigoare la 03.09.1953, în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997
Codul penal al Republicii Moldova, Legea nr. 985-XV din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129 din 13.092002
Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Legea nr 122-XV din 14.03.2003// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110 (1197-1203) din 07.06.2003
Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură din 14.03.2003
Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, ПГ.1226-XШ din 27.06.1997, Monitorul Oficia! al Republicii Moldova, nr.69-70 / 579 din 23.10.1997.
Monografia
Aionițoaie C., Sandu G., „Tactica criminalistică – rolul ei în prevenirea
și combaterea infracțiunii”, Craiova, 1992
Aionițoaie C., Sandu E., „Deontologia organelor de urmărire penală”,
Craiova, 1992
Aionițoaie C., Plete C., „Constatarea tehnico-științifică și expertiza”, Craiova, 1992
Aionițoaie C., Butoi T., „Tratat de tactică criminalistică”, Craiova, 1992
Aionițoaie A., Stănică T., Gheogrhe V., „Tactica criminalistică”, Edit. Serviciul editorial și cinematorgafic, București, 1989
Bracaciu N., Zahărăchescu G., „Planificarea modului de efectuare a unei activități de urmărire penală”, Timișoara, 1994
Бeлкин P.C. „Кpиминалиcтика”, Mocква, 1968
Бeлкин P.C. „Coбиpания, иccлeдoвания и oцeнка дoказатeльcтв”, Mocква, 1964
Basarab Matei „Criminalistica”, 1962
Бypданoва И., „Пpeдъявлeниe для oпoзнаниe на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии”, Mocква, 1975
Cacea E. „Elementele de antropologie judiciară”, București, 1993
Ciopraga Aurel „ Evaluarea probei testimoniale în procesul penal”, Iași, 1979
Ciopraga Aurel „Criminalistica (tactica)”, Iași, 1986
Ciopraga Aurel, Iacobuță I., „Criminalistica”, Iași, 1997
Ciopraga Aurel „Criminalistica. Tratat de tactică”, Iași 1996
Bаcилиeв A.H. „Cлeдcтвeнная тактика”, Mocква, 1976
Bаcилиeв A.H. „Кpиминалиcтика”, Mocква, 1971
Гапанoвич H., „Oпoзнаниe в cyдoпpoизвoдcтвe”, Mинcк, 1975
Гepаcимoв И., Дpапкин JL, „Oбщиe вoпpocы кpиминалиcтичecкoй тактики”, Mocква, 1994
Гyняв B., Кpылoв И., „Tактика дoпpocа”, Лeнингpад, 1976
Гинзбypг A.Я., „Tактика пpeдъявлeния для oпoзнания”, изд-вo Юpидичecкая литepатypа, Mocква, 1971
Гepаcимoв И., Дpапкин Л., „Пoнятиe и клаccификация тактичecкиx пpиeмoв”, Mocква, 1994
Doraș Sergiu „Criminalistica”, Chișinău, 1996
Dolea Igor, „Drepturile persoaneli în probatoriu penal. Conceptul promovării elementului privat”, Edit.Cartea Juridică, Chișinău, 2009
Дocпyлoв Г., Mажитoв Ш., „Пcиxoлoгия пoказаний cвидeтeлeй и пoтepпeвшиx”, Aлма-Aта, 1975
Дeлoв A.B., Hecтepeнкo Г.Д. „Tактика cлeдcтвeнныx дeйcтвий”, Mинcк, 1971
Дyлoв Ф., „Cyдeбная пcиxoлoгия”, Mинcк , 1975
Eминoв B., Cнeткoв B., „Oпoзнаниe пo фoтocнимкам, кинoфильмам и pиcyнкам на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии”, Mocква, 1973
Mihai Gheorghiță „Criminalistica”, Chișinău, 1995
Mihai Gheorghiță, M.Iacovlev „Criminalistica”, Chișinău, 1997
Кpикyнoв A.E., Mаeвcкий A.Ф. „Tактика и пcиxoлoгичecкиe ocнoвы пpeдъявлeния лица для oпoзнания на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии”, Киeв, 1977
Кepтэc И., „Tактика и пcиxoлoгичecкиe ocнoвы дoпpocа”, Mocква, 1965
Кopнeeва Л., Pатинoв A., „Пoказания oбвиняeмыx и пoдoзpeваeмыx”, Mocква, 1967
Кoмаpoв C. И., „Oпoзнаниe на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвиe”, Mocква, 1995
Лeви A., „Bидeoзапиcь и кинocъeмка”, Mocква, 1990
Moтoвилoвкep Я., „ Пoказания и oбъяcнeния, как cpeдcтвo зашиты в coвeтcкoм yгoлoвнoм пpoцecce”, Mocква, 1958
Hикoлайчyк B.M., „Пpимeнeниe кинocъeмки пpи pаccлeдoвании”, Mocква
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., „Psihologia judiciară”, București, 1992
Mircea Ion, „Criminalistica”, Iași, 1994
Mircea Ion, „Criminalistica”, Iași, 1992
Cамoшина 3., „Boпpocы тeopии и пpактики пpeдъявлeния для oпoзнания на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии”, Mocква, 1976
Pатникoв З.Г., „Cyдeбная пcиxoлoгия для cлeдoватeля”, Mocква, 1967
Филипoва A.Г., „Кpиминалиcтика”, Mocква, 2000
Stancu Emiliam „Criminalistica”, București, 1992
Stanciu Emilian „Tratat de criminalistică”, București, 2002
Stanciu Emilian „Criminalistica – știința investigării infracțiunilor”, București, 1993
Stanciu Emilian „Criminalistica. Tactică și metodică criminalistică”, vol.II, Edit.Actami, București, 1995
Sandu Dumitru, Lucian Ionescu „Identificarea criminalistică”, București, 1976
Suciu C. „ Criminalistica”, București, 1972
Шexтep M.C. „Пcиxoлoгичecкиe ocнoвы yзнавания”, Mocква, 1987
Цвeткoв П.П., „Пpeдъявлeниe для oпoзнания coвeтcкoм yгoлoвнoм пpoцecce”, Лeнингpад, 1962
Яблoкoв H.П., „Кpиминалиcтика”, Mocква, изд-вo ЛeкcЭcт, 2003
Ediții periodice
Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol.V. Procedură penală, Curierul judiciar, București, 1924
Ziarul „Dreptul", ediția din 14.04.2008
Шeйфep C. A., „O пoнятии и цeли дoказывания в Угoлoвнoм пpoцecce",// Гocyдаpcтвo и пpавo, Mocква,1996., №9
Балакшин B.H., Иcтина в yгoлoвнoм пpoцecce,// Poccийcкая
юcтиция, Mocква, 1998, №2.
Surse internet
http: //www.justice.md
http: //www.dejure.md
http: //www.MAI.md
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tactica Prezentarii Spre Recunoastere (ID: 124399)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.