Tactica Efectuarii Cercetarii la Fata Locului
Tactica efectuării cercetării
la fața locului
C U P R IN S
CAPITOLUL I – Noțiuni generale privind cercetarea la fața locului
Secțiunea I – Noțiune, trăsături caracteristice, importanță, obiective și valoare probantă
1. Noțiunea de cercetare la fața locului
2. Trăsăturile caracteristice ale cercetării la fața locului
3. Importanța cercetării la fața locului
4. Obiectivele și valoarea probantă a cercetării la fața locului
Secțiunea a II-a – Probleme ce pot fi lămurite cu ocazia cercetării la fața locului
Secțiunea a III-a – Considerații privind reglementarea procesual penală.
CAPITOLUL II – Organizarea și pregătirea cercetării la fața locului
Secțiunea I – Pregătirea echipei de cercetare la fața locului
Secțiunea a II-a – Măsuri pregătitoare luate înainte de deplasarea echipei la fața locului
Secțiunea a III-a – Sarcinile ofiterilor sau agenților de poliție ajunși primii la fața locul
Secțiunea a IV-a – Măsuri pregătitoare luate după sosireae echipei de cercetarea la fața locului
CAPITOLUL III – Mijloace și metode folosite în descoperirea și examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă
Secțiunea I – Importanța cunoașterii metodelor și mijloacelor tehnice utilizate în criminalistică
Secțiunea a II-a – Mijloace tehnico-științifice destinate căutării, descoperirii, relevării, fixării și ridicării urmelor și mijlacelor materiale de probă
Trusele criminalistice
Laboratoarele criminalistice mobile
Secțiunea a III-a – Noi metode de investigare a locului faptei
CAPITOLUL IV – Desfășurarea cercetării la fața locului
Secțiunea I – Reguli tactice generale de efectuare a cercetării la fața locului
Secțiunea a II-a -Fazele cercetării la fața locului
Faza statică
Faza dinamică
Secțiunea a III-a – Soluționarea împrejurărilor negative
Secțiunea a IV-a – Reluarea și repetarea cercetării la fața locului
Secțiunea a V –a – Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului
1. Procesul verbal de cercetare la fața locului
2. Schița locului faptei
3. Fotografia judiciară și întocmirea planșei foto
4. Înregistrarea video judiciară
ANEXA I – Proces verbal de cercetare la fața locului
ANEXA II – Schița locului faptei
ANEXA III – Planșă fotografică
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI
Secțiunea I – Noțiune, trăsături caracteristice, importanță și valoare probantă
I.1. Noțiunea de cercetare la fața locului
Dintre numeroasele activități procedurale cu o rezonanță particulară în realizarea scopului procesului penal, se detașează o serie de prime investigații care permit la stabilirea faptelor și împrejurărilor unor fapte penale, inclusiv la persoana făptuitorului.
Procedeu probator, denumit în codul de Procedură Penală cercetarea la fața locului (art 129) – cunoscut în legislațiile occidentale și de cercetarea scenei infracțiunii sau scenei crimei, ca în cazul sistemului judiciar de tip anglo-saxon sau actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită: omucideri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracțiuni din domeniul crimei organizate ș.a.
Acest act inițial de urmărire penală are o evidentă semnificație în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze penale. El presupune cunoașterea imediată , directă și completă locului în care s-a comis fapta penală.
„Cercetarea la fața locului presupune perceperea nemijlocită, de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată, a locului unde s-a săvârșit fapta, a urmelor și a altor mijloace de probă, spre a fi în măsură să desprindă o concluzie justă, cu privire la modul în care infracțiunea a fost comisă și la identificarea făptuitorului.”
„Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală și de tactică criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și a stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.”
Cercetarea la fața locului este una dintre activitățile procedurale și de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează, de obicei, la începutul urmăririi penale, în scopul cunoașterii nemijlocite a locului faptei, al descoperirii, fixării, și ridicării urmelor create cu ocazia săvârșirii infracțiunii, precum și pentru ascultarea martorilor, a victimelor sau chiar a făptuitorilor. Deci, prin cercetarea la fața locului, organul de urmărire penală stabilește împrejurările în care a fost comisă fapta, identifică pe făptuitor sau delimitează sfera persoanelor bănuite, adună, conservă, și examinează, probele materiale descoperite.
„Cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală, al cărei obiect îl constituie percepția nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a săvârșit activitatea infracțională, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii și împrejurărilor comiterii infracțiunilor, a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.”
„Cercetarea la fața locului constituie un procedeu probator, având drept obiect obținerea de date privind împrejurările în care a fost săvârșită fapta penală, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, precum și stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă.”
„Cercetarea la fața locului este activitatea procedurală și de tactică criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit o faptă de natură penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea mijloacelor de probă, inclusiv precizarea poziției și stării acestora.”
Analizând definițiile expuse, se poate constata că acestea se caracterizează prin aceea că debutează prin arătarea naturii activității, continuă prin descrierea aspectelor ce țin de esența cercetării la fața locului și se încheie, în unele cazuri prin enunțarea scopului desfășurării.
Definiția, pe care o propun, păstrează aceeași concepție, renunțând însă, la enunțarea unui scop explicit și propriu pentru activitatea de cercetare la fața locului, considerând că, fiind o activitate efectuată în vederea administrării probelor în cadrul procesului penal, ea are ca scop, unul comun și general cu alte activități desfășurate de către organele judiciare și care, în ultimă instanță, nu poate fi decât scopul procesului penal.
Consider că cercetarea la fața locului este o activitate cu o natură complexă, procesuală și de tactică criminalistică – care poate fi dispusă și efectuată, atât de către de organele de anchetă cât și de către instanța de judecată – ce constă în descoperirea, fixarea procesuală, ridicarea și interpretarea naturii, stării și poziției urmelor și a mijloacelor materiale de probă, a legăturilor dintre acestea, precum, și obținerea de date privind numărul și identitatea făptuitorilor, natura și împrejurările în care a fost săvârșită fapta cercetată.
Conform prevederilor cuprinse în art 129 C.P.P, cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este necesar: constatarea situației locului săvârșirii infracțiunii; descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii; stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă și împrejurărilor în care a fost comisă infracțiunea.
Prin expresiile “fața locului” sau “loc al săvârșirii faptei se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirea, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere ale autorului din câmpul infracțional. În legătură cu acest termen există și o intrepretare legală, potrivit căreia prin “locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia.
De exemplu, în cazul infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, locul faptei cuprinde, după caz:
-porțiunea de teren, încăperea ori segmentul de drum unde a fost descoperit cadavrul
sau părți din acesta, schelet uman, precum și împrejurările locurilor respective;
-locul în care a fost abandonată victima, precum și locul în care s-a efectuat depesajul
criminal, inclusiv împrejurimile acestora;
-locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul unde s-a produs suprimarea vieții victimei;
-locul unde s-a produs mortea victimei, în cazul în care nu coincide cu locul agresiunii;
-traseul parcurs de victimă din momentul agresiunii până la locul unde a fost descoperit cadavrul;
-căile de acces folosite de către făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracțiunii, precum și locul pe unde l-a părăsit;
-traseul parcurs de făptuitor după ieșirea din câmpul infracțiunii, pe direcția în care s-a deplasat.
Fiecare situație concretă ridică probleme specifice. Delimitarea corectă a locului ce urmează a fi examinat din punct de vedere criminalistic se constituie în cheia întregii activități. Indiferent de situație, este recomandat ca zona ce urmează a fi cercetată să fie extinsă în așa manieră încât să nu rămână nici o suprafață pe care ar putea exista urme neexaminată.
Prin caracterul său, cercetarea la fața locului este o activitate inițială de urmărire penală, care constă în cunoașterea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, în scopul studierii acesteia, pentru descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea și ridicarea urmelor, precum și pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea.
I.2. Trăsăturile caracteristice ale cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului prezintă anumite trăsături caracteristice care o particularizează și o diferențiază de alte activități desfășurate de organele judiciare, astfel:
-cercetarea la fața locului este o activitate inițială;
-cercetarea la fața locului este o activitate urgentă;
-cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie;
-cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta.
Cercetarea la fața locului este o activitate inițială
Aceasta înseamnă că o astfel de activitate se efectuează ori de câte ori natura faptei săvârșite oferă posibilitatea stabilirii situației locului săvârșirii infracțiunii, precum și descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor acesteia. Cercetarea la fața locului precede în timp toate
celelalte activități.
Cercetarea la fața locului este o activitate urgentă
În afara faptului că este un act inițial în declanșarea cercetărilor într-o cauză penală, cercetarea
la fața locului se constituie și într-o activitate cu caracter imediat. Urgența deplasării la fața
locului și începerea examinării criminalistice este dată, în primul rând, de faptul că orice întârziere poate conduce la schimbarea ambianței locului faptei și la deteriorarea ori distrugerea urmelor și mijloacelor materiale de probă, cu toate efectele negative pe care le generează o asemenea stare de fapt.
Cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie
De aici rezultă că nu poate fi înlocuită cu nici o altă activitate, indiferent de natura acesteia. Ascultarea persoanei vătămate, a martorilor sau învinuiților, reconstituirea sau orice altă activitate de urmărire penală oferă celui care instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai puțin precisă despre situația de la fața locului, însă nu în măsura în care o realizează perceperea nemijlocită a acesteia.
Cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta
Dacă cercetarea la fața locului este efectuată în mod necorespunzător, ori se manifestă deficiențe în consemnarea rezultatelor obținute, acestea nu mai pot fi remediate. Efectuarea cercetării la fața locului produce modificări în aspectul icului
Cercetarea la fața locului prezintă anumite trăsături caracteristice care o particularizează și o diferențiază de alte activități desfășurate de organele judiciare, astfel:
-cercetarea la fața locului este o activitate inițială;
-cercetarea la fața locului este o activitate urgentă;
-cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie;
-cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta.
Cercetarea la fața locului este o activitate inițială
Aceasta înseamnă că o astfel de activitate se efectuează ori de câte ori natura faptei săvârșite oferă posibilitatea stabilirii situației locului săvârșirii infracțiunii, precum și descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor acesteia. Cercetarea la fața locului precede în timp toate
celelalte activități.
Cercetarea la fața locului este o activitate urgentă
În afara faptului că este un act inițial în declanșarea cercetărilor într-o cauză penală, cercetarea
la fața locului se constituie și într-o activitate cu caracter imediat. Urgența deplasării la fața
locului și începerea examinării criminalistice este dată, în primul rând, de faptul că orice întârziere poate conduce la schimbarea ambianței locului faptei și la deteriorarea ori distrugerea urmelor și mijloacelor materiale de probă, cu toate efectele negative pe care le generează o asemenea stare de fapt.
Cercetarea la fața locului este o activitate obligatorie
De aici rezultă că nu poate fi înlocuită cu nici o altă activitate, indiferent de natura acesteia. Ascultarea persoanei vătămate, a martorilor sau învinuiților, reconstituirea sau orice altă activitate de urmărire penală oferă celui care instrumentează cauza o imagine mai mult sau mai puțin precisă despre situația de la fața locului, însă nu în măsura în care o realizează perceperea nemijlocită a acesteia.
Cercetarea la fața locului este o activitate care, de regulă, nu se poate repeta
Dacă cercetarea la fața locului este efectuată în mod necorespunzător, ori se manifestă deficiențe în consemnarea rezultatelor obținute, acestea nu mai pot fi remediate. Efectuarea cercetării la fața locului produce modificări în aspectul inițial al câmpului infracțional, datorate, în principal, pătrunderii în acest perimetru a echipei de cercetare și acțiunii de căutare, descoperire, ridicare și examinare a urmelor și mijloacelor materiale de probă. Nu trebuie omise nici acțiunile desfășurate de alte persoane după efectuarea cercetării: curățenie, așezarea obiectelor unde erau înainte de comiterea faptei, spălarea lenjeriei etc. Astfel este puțin probabil ca repetarea ei să se facă în aceleași condiții și să se obțină rezultatele scontate.
Cu toate acestea, în practică se ivește uneori necesitatea repetării acestei activități, îndeosebi atunci când:
-prima cercetare s-a efectuat necorespunzător sub aspect calitativ;
-prima cercetare s-a efectuat în condiții neprielnice;
-în raport cu fapta săvârșită se presupune că la fața locului trebuie să se găsească și alte urme și mijloace de probă a căror prezență nu a fost constatată la prima cercetare;
-este necesară verificarea unor noi ipoteze.
Faptul că cercetarea la fața locului este o activitate irepetabilă impune efectuarea ei la un înalt nivel calitativ și în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale și regulile instituite de tactica criminalistică.
I.3. Importanța cercetării la fața locului
În literatura de specialitate, atât procesual penală cât și criminalistică, importanța
cercetării la fața locului este tratată pe larg, marea majoritate a autorilor fiind de acord că aceasta constituie un procedeu probator cu o adâncă semnificație în aflarea adevărului.
Deplasarea organului judiciar la fața locului este “una din cele mai eficace măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârșirii faptei și consecințelor infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să-l identifice pe autor – prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesual penal.
Există infracțiuni a căror soluționare este practic de neconceput fără cercetarea la fața locului: omucideri, furturi, tâlhării, distrugeri, accidente grave de muncă, catastrofe feroviare, navale și aeriene, accidentele de circulație.
Cercetarea la fața locului nu este un simplu act inițial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanță cu caracter imediat și de neînlocuit, în unele situații fiind aproape imposibil de repetat, în aceleași condiții și cu aceleași rezultate.
Locul săvârșirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia, de aceea, de modul în care se efctuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare
măsură soluționarea cazurilor, identificarea autorului și a celorlalți participanți la comiterea faptei penale.
I.4. Obiectivele și valoarea probatorie a cercetării la fața locului
Atât în țara noastră, cât și în străinătate, pot fi scoase în evidență principalele sarcini care revin cercetării la fața locului, în esență acestea fiind următoarele:
Cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată a locului în care a fost săvârșită fapta, în vederea stabilirii și fixării particularităților sale.
De exemplu, prevederile Codului de instrucție criminală al Belgiei referitoare la sarcinile principale ale cercetării la fața locului care indică următoarele obiective: constatarea corpurilor delicte, a stării lor, a locului faptei, ridicarea armelor și a altor obiecte ce pot servi ascultării și identificării persoanelor.
Cunoașterea directă și imediată de către organul judiciar a „scenei” sau a „ambianței
locului” faptei ajută la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, la determinarea poziției și distanței dintre obiectele principale.
Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii și a mijloacelor materiale de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la fața locului este de natură să ofere indicii, cel puțin cu caracter general, cu privire la natura faptei și chiar la persoana autorului.
Obținerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracțiunii. Din cercetarea locului faptei se poate deduce modul în care s-a desfășurat activitatea infracțională, începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat și terminând cu retragerea sa.
Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcție de condițiile concrete ale locului și momentului săvârșirii faptei, se poate stabili dacă și în ce măsură activitatea infractorului poate fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece nu sunt puține cazurile în care sunt găsiți imediat martori ai evenimentului.
Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvârșirea ei, cel puțin cu caracter provizoriu. Sarcinile cecetării la fața locului sunt în fond, obiective ale anchetei
Cercetarea la fața locului este decisivă pentru aflarea adevărului și soluționarea unei cauze.
În contextul celorlalte mijloace materiale de probă – cu tot caracterul ei așa-zis auxiliar – cercetarea la fața locului capătă o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal. Bineînțeles că valoarea ei probatorie dobândește substanță numai în măsura în care rezultatele sale se coroborează cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.
Valoarea și forța probantă a acestui mijloc de probă – decurgând din importanța unanim recunoscută – a fost deseori subliniată în literatura de specialitate: „Nu cunosc nici un caz, oricât de îndepărtată ar fi perioada de timp de când infracțiunea a fost comisă, în care o descindere la fața locului să nu fi fost de mare ajutor anchetatorului pentru a pune ordine în faptele speței”, spunea Maurice J. Fitzgerald. La rândul său, un alt mare teoretician și practician al dreptului, Le Moyne Snyder făcea următoarea remarcă: „Dacă investigarea unei crime se termină cu un eșec, cauza acestuia este, de regulă, examinarea incorectă a locului crimei”.
Secțiunea a II-a – Probleme ce pot fi lămurite cu ocazia cercetării la fața locului Înainte de începerea cercetării propriu-zise, echipa operativă întocmește un plan de acțiune, în care vor fi menționate obiectivele urmărite. Aceste obiective corespund întrebărilor formulate și la care se caută răspuns. În tactica criminalistică sunt cunoscute mai multe asemenea întrebări, al căror număr este diferit de la o țară la alta. Tactica franceză folosește opt sau nouă întrebări, în timp ce în tactica germană numărul lor este redus la șapte. Cum în limba germană toate întrebările încep cu litera „W”, s-a consacrat formularea practicienilor care le denumesc „cei șapte w de aur ”(„die sieben goldenen W-was, wann, wo, wie, womit, warum, wer”).
Cele șapte întrebări corespund priorității pe care trebuie să o acorde echipa de cercetare sarcinilor ce urmează a fi îndeplinite, și anume: ce s-a întâmplat?, când?, unde?, cum?, cu ce?, de ce ?, cine este autorul?.
a) Ce s-a întâmplat?
De exemplu, în cazul infracțiunii de omor, la sosirea la fața locului, echipa de cercetare știe numai că s-a constatat decesul unei persoane și că există suspiciuni ori probe categorice că moartea se datorează intervenției omului. Până la stabilirea cauzei medicale a morții, organele judiciare trebuie să cerceteze în ce împrejurări s-a produs moartea: a fost moarte patologică, o sinucidere, o moartea ccidentală, accident de trafic rutier sau omor săvârșit cu intenție. Chiar dacă răspunsul nu poate fi dat de îndată, organele judiciare trebuie să aibă în permanență în vedere toate aceste posibilități și să administreze probe pentru dovedirea oricăreia dintre ele. În practica de urmărire penală sunt frecvente cazurile în care faptele, care la prima vedere dau imprsia că s-au produs din cauza unui accident de circulație, în urma cercetărilor se confirmă versiunea omorului intenționat, dar și ipoteza contrarie, când presupusul omor intenționat se dovedește a fi un accident de trafic rutier.
b) Când s-a petrecut fapta?
Răspunsul la această întrebare este și necesar, dar și greu de precizat. Este greșit să se pretindă că se poate stabili întotdeauna ora sau chiar ziua când s-a săvârșit fapta. Medicul legist, expertiza medico-legală pot contribui la stabilirea datei la care s-a produs moartea, însă organele de urmărire penală trebuie să administreze și alte probe în acest sens.
Echipa operativă trebuie să fie preocupată în permanență de clarificarea așa-numitelor împrejurări negative (controversate), de verificarea tuturor versiunilor și să tragă concluzii numai după administrarea întregului probatoriu.
c) Unde s-a săvârșit fapta?
Determinarea locului unde s-a săvârșit fapta, reprezintă, de multe ori, o activitate complexă și de mare însemnătate. Răspunsurile la această întrebare coincid cu rezolvarea așa-numitelor împrejurări negative.
Stabilirea locului unde s-a săvârșit fapta este impusă de nevoia de a găsi urmele cele mai importante, care pot contribui la identificarea făptuitorului.
În practică, sunt frecvente cazurile în care cadavrul victimei este tranportat de la locul săvârșirii faptei, întreg sau depesat, în scopul ascunderii urmelor infracțiunii și al derutării crecetărilor.
Lipsa urmelor de sânge în jurul cadavrului , deși se constată numeroase și grave urme de violență, aspectul îmbrăcămintei, care prezintă urme ce se formează când un obiect sau un corp greu de târât, obligă organele judiciare să caute locul unde s-a săvârșit fapta. Există și alte urme și probe obiective care fac dovada că fapta s-a săvârșit în alt loc. Avem în vedere împrejurarea în care moartea nu s-a produs imediat și victima a mai parcurs o distanță apreciabilă, în picioare sua târându-se, în încercarea de a se salva. De această dată, pe traseul parcurs se vor găsi urme de sânge sau urme de târâre.
Expertiza medico-legală poate stabili dacă, față de gravitatea leziunilor suferite, numărul și zona în care se află, victima se mai putea deplasa singură ori a fost tranportată de altcineva. În funcție de caracteristicile victimei (vârstă, greutate, înălțime) și ale persoanei bănuite de săvârșirea faptei, se poate aprecia dacă victima a putut fi tranportată de o singură sua de mai multe persoane, cu mijloace proprii ori cu un mijloc de transport. Prin răspunsul corect la această întrebare se clarifică și versiunea dacă infracțiunea a fost comisă de o singură persoană sau în participație.
d) Cum s-a săvârșit fapta?
Determinarea modului în care a fost săvârșită fapta presupune reconstituirea mintală a întregului film al activității infracționale desfășurată de făptuitori. Stabilirea acestor versiuni de face prin examinarea caracterului urmelor de vilolență, a numărului și naturii acestora. De asemenea, aspectul general al obiectelor de îmbrăcăminte, starea în care se află (răvășite, rupte, murdare de praf sau noroi) trebuie interpretate în sensul că victima a opus rezistență, s-a luptat cu agresorii, a fost târâtă.
Răspunsul la această întrebare poate contribui la încadrarea juridică a faptei în omor simplu (art.174 C.P.), omor calificat (art 175 C.P.) sau omor deosebit de grav (art.176 C..P.), după numărul de leziuni, gravitatea acestora, obiectele folosite, substanțe toxice, focul, pentru că toate produc suferințe deosebite.
e) Mijloacele cu care s-a săvârșit fapta
A stabili cu ce s-a săvârșit fapta, înseamnă a identifica instrumentul, obiectul contondent cu care s-a acționat pentru suprimarea vieții. Chestiunea prezintă interes deosebit în cazul în care au acționat mai mulți autori, cu instrumente diferite sau cu obiecte din aceași categorie, dar având dimensiuni și caracteristici diferite.
Astfel, când se găsesc pe corpul victimei plăgi plesnite, plăgi tăiate și plăgi înțepate e pot deduce că s-a acționat cu cuțitul, cu parul și furca. Practica confirmă că o singură persoană poate folosi, pe rând, toate cele trei obiecte, fie pentru că a fost dezarmat de primele, fie pentru că s-au rupt (parul, coada furcii). D ecele mai multe ori, fiecare partciipant acținează cu instrumente proprii.
g) Mobilul săvârșirii faptei
La începutul cercetărilor, când se cunosc foarte puține date despre motivele ce ar fi putut determina pe autori să săvârșească fapta, trebuie cercetate și relațiile în care se afla victima cu persoanele bănuite. Deci ar trebui să răspundem la întrebarea: ce motive ar fi avut persoanele din jurul victimei sau alte persoane străine să-i suprime viața? În acest scop, trebuie culese cât mai multe date cu privire la victimă: ocupație, preocupări extraprofesionale, relațiile extraconjugale etc., cunoscându-se faptul că este răspândită practica reglărilor de conturi între traficanții de droguri, care își dispută piețele de desfacere, actele de gelozie între cupluri, concurența comercială neloială.
h) Cine a săvârșit fapta
Răspunsul la această întrebare este cel mai important deoarece acesta corespunde cu scopul principal al cercetării criminalistice a omorului: stabilirea autorului faptei și apoi a vinovăției acestuia. Adepții sistemului german, referindu-se la ordinea de formulare a celor șapte întrebări, susțin că deși este cea mai importantă, trebuie lăsată la urmă, deoarece, dacă se primește răspuns la primele șapte întrebări, la ultima, răpunsul este foarte ușor de dat, aproape că vine de la sine.
În lucrările de specialitate ale autorilor francezi este întâlnită și o a opta întrebare: câte persoane au participat la săvârșirea faptei?, locul ei fiind între primele întrebări.
Indiferent dacă fapta a fost săvârșită de o singură persoană sau de mai multe, cu grad de participație relativ egal (coautori) sau diferit (complici, instigatori), întrucât răspunderea penală este personală, organele judiciare trebuie să strângă probe pentru a dovedi gradul de participație și vinovăția fiecărui participant.
Secțiunea a III-a – Considerații privind reglementarea procesual penală.
Cercetarea la fața locului, ca și celelalte acte ori activități de investigare a faptelor penale, se face numai în strictă conformitate cu reglementările referitoare la acest procedeu probator. Astfel, potrivit prevederilor art. 129 alin.1 C.P.P., cercetarea la fața locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu probator.
În faza de urmărire penală, cercetarea la fața locului este dispusă printr-o rezoluție motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale. Cercetarea se efectuează în prezența martorilor asistenți, cu excepția cazurilor în care această prezență nu este posibilă.
De asemenea, dacă se consideră necesar, la cercetare pot participa și părțile, o eventuală neparticipare a părților încunoștințate nefiind de natură să împiedice efectuarea cercetării.
Învinuitul sau inculpatul, dacă nu poate fi adus la cercetare, în cazul în care este reținut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea.
Referitor la acest ultim aspect, conform art. 172 C.P.P., apărătorul, ales de învinuit sau de inculpat, poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci și la cercetarea la fața locului.
În faza de judecată a procesului penal, cercetarea la fața locului este dispusă de către instanță, printr-o încheiere, după încetarea cercetării judecătorești. Potrivit art. 129 alin. 4 C.P.P., instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.
Potrivit specificului acestei activități, cercetarea la fața locului, efectuată de instanța de judecată, nu are nici întinderea și nici adâncimea celei efectuate de organul de urmărire penală. Cu toate acestea, semnificația este la fel de mare, întrucât instanța are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracțiunea și să cântărească mai exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală. Organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin în locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele, cu alte persoane, ori să plece înainte de treminarea cercetării (art. 129, alin.5, C.P.P.)
Rezultatele cercetării la fața locului sunt consemnate într-un proces verbal, însoțit de forografii, schițe, desene (art.131, C.P.P.).
CAPITOLUL II
ORGANIZAREA ȘI PREGĂTIREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI
Secțiunea I – Pregătirea echipei de cercetare la fața locului
Organele de cercetare penală ale poliției sunt competente să efectueze urmărirea penală și implicit cercetarea la fața locului în cazul comiterii unor infracțiuni, cu excepția celor date prin lege în competența altor organe de cercetare. În cazul infracțiunilor date în competența altor organe de urmărire penală (ex.: parchet), cele constatate de lucrătorii de poliție, aceștia vor proceda la informarea organelor competente a efectua cercetarea și vor efectua numai acele acte de cercetare ce nu suferă amânare, iar constatările făcute și documentele întocmite vor fi trimise de îndată organului competent să efectueze urmărirea penală.
În funcție de gravitatea și complexitatea infracțiunii, cercetarea la fața locului poate fi făcută de o echipă special constituită ori de către un lucrător singur.
Echipa de cercetare la fața locului se constituie pentru toate evenimentele ce au produs victime omenești, distrugeri de bunuri, pagube materiale importante sau ai căror autori sunt necunoscuți.
În funcție de natura evenimentului și de specificul locului faptei, echipa va avea în componență: ofițeri și agenți de la compartimentele de profil, criminaliști conductori câine de urmărire, procuror, medic legist, alți specialiști ori experți.
Cercetarea în echipă presupune, în primul rând, o conducere unică.
De exemplu, în ipoteza cercetării la fața locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din procuror, ofițeri de poliție din formațiunile de criminalistică și judiciare, precum și din medic legist. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului.
Conducerea unitară este determinată de importanța pe care o prezintă cercetarea la fața locului, în special, de caracterul particular, propriu cercetării în echipă.
Cercetarea în echipă presupune, pe lângă respectarea regulilor tactice criminalistice și conformarea cu anumite exigențe, cum ar fi conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetare sau de investigație și informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obținute.
Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul din membrii echipei că activitatea sa este cea mai importantă și că numai prin aportul său cazul poate fi rezolvat, astfel cum se întâmplă, uneori, în practică. Aflarea adevărului este, în fond, rezultatul activității mai multor factori antrenați în soluționarea cauzei penale, chiar dacă unii au o contribuție semnificatică.
Organizarea activității este privită sub dublu aspect:
a. Fiecare din membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini trebuie rezolvate integral și cât mai operativ posibil;
b. Organizarea activităților de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită, într-o succesiune firească:
-orientarea în zona în care se află situat locul faptei;
-determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei;
-căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale;
-fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.
Succesiunea acestor activități trebuie privită într-un sens dinamic, pentru că între activitățile menționate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere. Spre exemplu, după descoperirea sau relevarea urmelor are loc fixarea acestora prin fotografiere și numai după aceea sunt ridicate obiectele purtătoare de urme sau urmele ca atare, acestea fiind în funcție de etapa în care se află cercetarea la fața locului.
Secțiunea a II-a – Măsuri pregătitoare luate înainte de deplasarea echipei la fața locului
Măsurile pregătitoare luate înainte de deplasarea echipei de cercetare la fața locului sunt măsuri de ordin organizatoric, în vederea asigurării cercetării locului faptei în bune condiții sub toate aspectele. Conținutul acestor măsuri depinde de natura faptei, specificul locului în care a fost comisă, modul și mijloacele de săvârșire, precum și de posibilitățile de care dispune organul judiciar în constituirea echipei de cercetare, cu mijloacele tehnico-științifice corespunzătoare.
a) În conformitate cu dispozițiile legale care reglementează activitatea de cercetare la fața locului, înainte de deplasarea la locul respectiv, ofițerul desemnat să conducă echipa de cercetare „se documentează potrivit la conținutul sesizării, verifică prezența tuturor membrilor echipei și a materialelor necesare și stabilește itinerariul de deplasare”. În scopul evitării formării unei echipe de cercetare necorespunzătoare faptei săvârșite și a unor deplasări inutile, la adrese greșite sau fictive, organul judiciar sesizat despre săvârșirea infracțiunii caută să afle din surse sigure, demne de încredere, ce anume infracțiune, unde și când a fost comisă,
numărul victimelor, volumul și natura pagubelor cauzate, dacă făptuitorul se cunoaște sau nu, a fost ori nu descoperit de către organele de poliție. Cu cât aceste date sunt obținute mai repede, cu atât mai repede se poate constitui echipa de cercetare și se poate face deplasarea ei la locul faptei.
b) A doua măsură privește transmiterea unor sarcini urgente pe care organele de poliție urmează să le îndeplinească la fața locului până la sosirea echipei de cercetare.
c) În funcție de natura faptei, locul unde a fost comisă și urmările sale, se constituie echipa de cercetare. În cazul în care fapta care a fost săvârșită este de competența obligatorie a procurorului, ofițerul sau dispecerul de serviciu are obligația să-l anunțe pe procurorul de serviciu, pentru a participa la cercetare. La rândul său, procurorul solicită prezența medicului legist, precum și a altor specialiști și experți. Aceeași obligație de a solicita prezența la fața locului a unor specialiști și experți revine și conducătorului echipei, dacă fapta săvârșită este dată în competența organelor de cercetare ale poliției judiciare.
Potrivit normelor legale, dacă procurorul „…nu se poate deplasa la locul săvârșirii faptei, ofițerii și agenții de poliție efectuează cercetarea numai la dispoziția acestora: dacă există pericol de dispariție, degradare sau modificare a urmelor sau este necesar să se efectueze acte de cercetare care nu suferă amânare se procedează conform Codului de procedură penală”. Evident, acestea se referă la infracțiunile date în competența obligatorie a procurorului, respectiv la cazurile urgente reglementate de legea penală.
Tot astfel, dacă sesizarea privește un eveniment ori se referă la săvârșirea unei infracțiuni date în competența unor organe de cercetare penală speciale, acestea trebuie înștiințate de îndată, ofițerii sau agenții de poliție efectuând numai acele acte de cercetare care nu suferă amânare, celelalte activități fiind desfășurate potrivit prevederilor legale.
În cazurile în care se presupune „existența surselor radioactive, materiale nucleare, agenți chimici sau biologici, droguri, cercetarea este de competența exclusivă a structurilor de combatere a crimei organizate și se efectuează conform metodologiei proprii.”
Dacă sesizarea privește un eveniment ori se referă la săvârșirea unei infracțiuni date în competența unor organe de cercetare penală speciale, acestea trebuie înștiințate de îndată, „ofițerii sau agenții de poliție efectuând numai acele acte de cercetare care nu suferă amânare, celelalte activități fiind desfășurate potrivit prevederilor legale.
În cazul infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, prezența medicului legist este absolut indispensabilă. Datele furnizate de acesta cu privire la natura faptei, mecanismul de producere a leziunilor, data instalării morții, sunt de natură să direcționeze cercetările prin elaborarea unor versiuni, formarea corectă a cercului de bănuiți și desfășurarea operativă a activităților de verificare.
Cu ocazia cercetării la fața locului în cazul incendiilor, exploziilor, catastrofelor naturale, feroviare, maritime sau fluviale, accidentelor ori catastrofelor miniere, specialiștii pot să-și aducă contribuția la luarea unor măsuri de conservare a urmelor, precum și la lămurirea urgentă a unor împrejurări importante cauzei.
d) Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a persoanelor legal interesate. În asemenea calitate, li se deschide posibilitatea participării la cercetarea la fața locului a părților civile, civilmente responsabile, victimelor și făptuitorilor. Părțile odată înștiințate, cercetarea se poate desfășura și fără participarea lor.
Atunci când autorul infracțiunii a rămas la fața locului, a fost urmărit și prins de lucrătorii ajunși primii la fața locului sau de persoana vătămată ori martori și se află în una din situațiile prevăzute de lege, ce impun asistența juridică obligatorie, se va asigura prezența apărătorului la desfășurarea acestei activități.
Cât privește martorii asistenți, tactica criminalistică recomandă ca aceștia să fie asigurați înainte de ajungerea la fața locului. În felul acesta se evită atât irosirea de timp, cât și posibilitatea de a fi folosite în această calitate persoane care au perceput nemijlocit împrejurările comiterii faptei, fiind cunoscut faptul că, în cursul procesului penal, o persoană nu poate cumula două calități procesuale.
e) Alegerea mijloacelor tehnico-științifice necesare – constituie o altă măsură de asigurare a unei bune cercetări la fața locului. Ea constă în verificarea trusei criminalistice universale, a mijloacelor pentru efectuarea fotografiilor judiciare operative (aparate de fotografiat, filme, mijloace de iluminat artificial), aparatul de filmat cu accesoriile sale, substanțele necesare pentru ridicarea mulajelor, detectoarele de metale și de cadavre, miniaspiratorul pentru ridicarea microurmelor, ambalaje necesare pentru ambalarea și transportul urmelor descoperite.
Normele privind efectuarea cercetării la fața locului statuează că „prin grija șefilor compartimentelor de profil, mijloacele de transport și cele de tehnică vor fi permanent pregătite și în stare de funcționare, apte pentru deplasarea echipei la locul faptei.
f) În cel mai scurt timp se organizează plecarea echipei de cercetare la fața locului, deoarece șansa succesului acestei activități tactice se află în raport invers proporțional cu timpul scurs de la săvârșirea faptei până în momentul valorificării urmelor.
Șefii unităților de poliție trebuie să ia toate măsurile organizatorice pentru ca „…ofițerii și agenții de poliție cu sarcini de cercetare la fața locului să se poată constitui, în cel mai scurt timp, în echipa ce urmează a se deplasa cu maximă promptitudine, atât în timpul, cât și în afara orelor de program, la fața locului.”
Folosirea sintagmei „maximă promptitudine” demonstrează una din trăsăturile caracteristice ale cercetării la fața locului, respectiv aceea de activitate cu caracter imediat.
Durata deplasării echipei de cercetare la fața locului, din momentul primirii sesizării, condiționează procesul de prindere al făptuitorului. Exemplificator în acest sens este studiul făcut de specialiștii ruși, pe o perioadă de 10 ani. În final, rezultatele sau dovedit mai mult decât edificatoare. Astfel, s-a constatat că atunci când echipa a ajuns la fața locului în 10-15 minute, s-a ajuns la identificarea și prinderea făptuitorului în 95% din cazuri. Dacă durata deplasării a fost de 20-25 de minute, procentul identificării autorului infracțiunii a scăzut la 80%, iar după 60 de minute la doar 40%. Când echipa a ajuns la locul faptei după 120 de minute s-a înregistrat identificarea în numai 20% din cazuri.
Secțiunea a III-a – Sarcinile ofiterilor sau agenților de poliție ajunși primii la fața locului
Ofițerii și agenții de poliție care au fost dirijați la fața locului sau care s-au sesizat despre producerea unui eveniment sunt obligați să ia unele măsuri urgente. Normele în vigoare precizează că ofițerii și agenții de poliție care au luat cunoștință despre producerea unui eveniment ori săvârșirea unei infracțiuni sunt obligați, chiar și în afara orelor de program, să ia de urgență măsurile prevăzute la art. 9, literele a, b, c și e din Instrucțiunile nr. 420/2003, privind efectuarea cercetării la fața locului de către unitățile de poliție, până la sosirea echipei de cercetare sau a celor în drept să preia locul faptei.
Măsurile la care se referă acest text constau în:
salvarea victimelor;
prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente
stabilirea perimetrului câmpului infracțiunii și luarea măsurilor de semnalizare, avertizare și pază;
conservarea urmelor, a obiectelor purtătoare de urme și a mijloacelor materiale de probă;
identificarea martorilor oculari și organizarea urmăririi făptuitorului.
Salvarea victimelor
Dacă fapta care face obiectul cercetării la fața locului constă într-o infracțiune îndreptată împotriva vieții, integrității corporale sau sănătății uneia sau mai multor persoane, sau a avut astfel de urmări – omor, pruncucidere, accident de circulație, accident de muncă etc. – salvarea victimelor în viață și asigurarea acordării primului ajutor constituie o sarcină prioritară.
Raportate la natura și gravitatea leziunilor, măsurile de acordare a primului ajutor pot fi luate chiar la fața locului. Pentru realizarea acestei sarcini, ofițerii și agenții de poliție sosiți primii la fața locului trebuie să solicite sprijinul persoanelor cu pregătire medicală – fie medici, fie alt personal medical – aflate în zonă, ori în imediata apropiere a acesteia. În nici un caz nu se recomandă să fie încredințată unor persoane nespecializate. Fără a pune la îndoială bunele lor intenții, datorită lipsei cunoștințelor medicale și de acordare a primului ajutor, intervenția unor astfel de persoane ar putea avea efecte cu totul contrare, respectiv agravarea leziunilor sau chiar moartea persoanelor.
În practică, deseori este necesară transportarea de urgență a victimelor la cea mai apropiată unitate spitalicească pentru acordarea îngrijirilor medicale calificate. Însă, indiferent de situația existență la fața locului, înainte de ridicarea victimei trebuie să se procedeze la marcarea și notarea locului și poziției în care se afla aceasta în momentul sosirii ofițerilor și agenților de poliție.
Așa cum se precizează în literatura de specialitate, omiterea notării și marcării poziției victimei în momentul ajungerii la fața locului va avea implicații dintre cele mai nedorite. Datorită acestei omisiuni, echipa de cercetare la fața locului va fi pusă în situația de a nu putea interpreta corect nici mecanismul de formare a urmelor descoperite în câmpul infracțiunii – implicit, a leziunilor existente pe corpul victimei –și, atunci când este cazul, nici raportul dinamic agresor – victimă. De aici posibilitatea apariției erorilor de interpretare și, în final, a erorilor judiciare. Așa-zisa reconstituire ulterioară a locului și poziției inițiale a victimei trebuie privită mai degrabă ca un act reparatoriu, neputând înlătura în totalitate suspiciunea generată de o asemenea neglijență.
Deasemenea, ulterior, o atare omisiune va fi speculată în interesul făptuitorului, fie de către acesta, fie de către apărătorul său.
În special în cazul accidentelor de circulație, din lipsa mijloacelor de transport, trimiterea victimei la cea mai apropiată unitate spitalicească trebuie să se facă chiar cu autovehiculul implicat în evenimentul rutier respectiv. În aceste situații, cei sosoți primii la fața locului trebuie să desfășoare următoarele activități:
– identificarea victimei și a conducătorului auto implicat în accident;
– notarea mărcii și a numărului de înmatriculare a autovehiculului respectiv;
– atragerea atenției conducătorului auto cu privire la oligația ce-i revine de a se înapoia la locul accidentului imediat după transportarea victimei la unitatea spitalicească și de a anunța unitatea de poliție teritorială despre evenimentul produs și consecințele acestuia.
La revenirea conducătorului auto la locul producerii accidentului, ofițerii și agenții de poliție trebuie să noteze unitatea spitalicească unde a fost tranportată victima.
Sarcina salvării victimelor și acordarea primului ajutor trebuie făcută chiar cu riscul distrugerii unor urme, viața unei persoane neputând veni niciodată în concurs cu alte interese.
Prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente
În diverse împrejurări, se impune deseori luarea de măsuri vizând înlăturarea unor pericole, cum ar fi incendiile, exploziile, inundațiile etc. În cazul unor accidente grave de muncă, al accidentelor de trafic, feroviere, navale sau aeriene, se impune degajarea rapidă a victimelor și prevenirea extinderii pagubelor.
Majoritatea acestor activități vor crea anumite dificultăți cercetării locului faptei prin modificările pe care le produc, în mod firesc, dar nu poate fi avută în vedere nici o altă alternativă.
Prin urmare, organele judiciare prezente primele la fața locului au datoria de a reține, de a fixa cât mai multe aspecte care să servească la stabilirea situației inițiale, apelându-se la fotografieri sau înregistrări video.
Stabilirea perimetrului câmpului infracțiunii și luarea măsurilor de semnalizare,
avertizare și pază
Ofițerii sau agenții de poliție care au ajuns primii la fața locului trebuie să nu piardă din vedere că stabilirea perimetrului câmpului infracțional prezintă o importanță deosebită și are drept scop cuprinderea în centrul atenției a spațiului, locului, încăperii unde s-a derulat fapta. În felul acesta se asigură echipei de cercetare posibilitatea descoperirii tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă care să intereseze cauza. Fără a se substitui echipei de cercetare la fața locului, în fixarea perimetrului trebuie să se țină cont atât de constatările proprii și primele informații obținute (de la martori, vinctimă), cât și de natura și configurația terenului. Toate acestea permit o reprezentare logică a limitelor posibile a locului ce urmează a fi cercetat. Atât practica judiciară cât și literatura de specialitate recomandă ca întotdeauna limitele locului de cercetare să fie mai largi, în așa fel încât să nu rămână în afara atenției suprafețe pe care ar putea exista urme.
„Locul unde s-a săvârșit o crimă nu se mărginește la împrejurimile imediate, ci cuprinde atât de mult din regiunea înconjurătoare cât poate fi necesar pentru a înțelege pe deplin împrejurările exacte care înconjoară comiterea crimei. Aceasta include, bineînțeles, o asemenea porțiune din suprafața de apropiere și de fugă cât poate fi determinată”. Afirmațiile ilustrului teoretician și practician își găsesc pe deplin confirmarea în toate cazurile unde este necesară cercetarea la fața locului.
După stabilirea perimetrului câmpului infracțiunii, ofițerii sau agenții de poliție trebuie să ia măsuri de semnalizare, avertizare și pază a locului respectiv, folosind fie mijloacele din dotarea echipajelor, fie mijloace improvizate: frânghii, benzi de hârtie etc. Paza locului faptei vizează realizarea unui dublu scop. Pe de o parte, asigurarea pazei este menită să înlăture posibilitatea producerii unor modificări aspectului inițial al locului faptei iar, pe de altă parte, măsura urmărește să asigure ulterior protecția membrilor echipei de cercetare pe toată durata desfășurării activității.
În acest sens, o atenție deosebită terbuie acordată îndepărtării persoanelor care nu-și justifică prezența în locul respectiv. Practica organelor judiciare demonstrează că la locul producerii unei infracțiuni ori a unui eveniment pătrund diverse persoane, fie aflate întâmplător în momentul producerii, fie rude ori apropiați ai victimei. Persoanele din prima categorie, așa-numiții „curioși”, pe lângă faptul că pot distruge anumite urme, de multe ori susțin că sunt cunoscători și avansează unele versiuni proprii. Prezența acestora poate avea ca efect și sugestionarea martorilor oculari. Această acțiune trebuie desfășurată cu multă grijă și tact, persoanelor respective explicându-li-se consecințele rămânerii lor în acel loc. Printre acele persoane se pot afla și martori oculari a celor petrecute și o atitudine necorespunzătoare i-ar putea îndepărta de la locul faptei, identificarea și ascultarea ulterioară a acestora fiind greoaie sau imposibil de realizat. Același tact trebuie dovedit, de exemplu, și în cazul unui omor comis într-o locuință, membrilor familiei victimei și vecinilor explicându-li-se scopul luării unei asemenea măsuri până la sosirea echipei de cercetare.
Diverselor persoane prezente la locul producerii unei infracțiuni li se adaugă tot mai frecvent ziariștii. Câteodată aceștia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-și
face o idee despre ce s-a întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu privire la natura și gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile cercetării la fața locului,
unele dintre acestea, chiar elementare, de bun simț, cum ar fi evitarea creării de noi urme, atingerea sau modificarea poziției unor obiecte etc., aspecte de natură să producă dificultăți cercetării propriu-zise, persoanele respective neavând nici pregătirea necesară, nici calitatea judiciară.
Reprezentanții presei sau televiziunii pot să participe în aceleași condiții de ordine și corectitudine la actele de investigație, dar în afara perimetrului scenei infracțiunii. Față de aceștia, magistratul și membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate dacă jurnaliștii sunt excesiv de curioși, furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza inițială a anchetei, fără să influențeze negativ evoluția investigației, ori trezi anumite ecouri negative în opinia publică, prin exagerări, afirmații necorespunzătoare realității sau care, pur și simplu, să servească făptuitorilor.
Conservarea urmelor, a obiectelor purtătoare de urme sau a mijloacelor materiale de
probă
După izolarea persoanelor care nu își justifică prezența la locul faptei este absolut necesară protejarea și conservarea urmelor și obiectelor purtătoare de urme, pentru a evita distrugerea, dispariția sau modificarea acestora. În acest scop, practica judiciară recomandă acoperirea urmelor și obiectelor purtătoare de urme, fie prin folosirea mijloacelor tehnico-criminalistice din dotare, fie prin utilizarea unor materiale găsite în zonă: folii de plastic, cartoane, cutii, bucăți de pânză, ziare etc. În mod similar se procedează și atunci când situația de la fața locului permite folosirea câinelui de urmărire, pentru prelucrarea urmelor de miros uman.
Necesitatea conservării urmelor și obiectelor purtătoare de urme a fost subliniată deseori în literatura de specialitate. Astfel, printre alte recomandări, Maurice J. Fitzgerald afirma că una din sarcinile celui care descinde imediat după săvârșirea infracțiunii constă în „căutarea și conservarea dovezilor”. La rândul lor, A. Swenssan și O. Wendel făceau următoarea remarcă: ”acela care sosește primul la locul faptei este obligat să se îngrijească ca nici una din probe să nu fie omisă din neglijență, superficialitate sau prostie. Dacă aceasta s-a întâmplat, cele omise nu mai pot reconstituite; reconstituirea probelor este imposibilă. În funcție de măsurile pe care acesta le va lua, în 99 de cazuri dintr-o sută, vor fi sau nu vor fi descoperite probe, iar cele descoperite să fie folosite în mod cuvenit. …Izolați locul pe care dumneavoastră îl luați sub pază; pentru aceasta probabil vor trebui folosite orice mijloace se găsesc la dispoziția dumneavoastră, de exemplu: să fie împrejmuit cu frânghii, încuiați ușile, izolați locul cu scânduri sau mobile care să nu permită intrarea străinilor, locul să fie izolat bine pe o suprafață mai mare. Dacă infracțiunea a fost săvârșită în drum, folosiți pentru împrejmuirea locului mijloacele de transport. … nu admiteți distrugerea probelor prin atingere, umblat sau alte deteriorări posibile. Aveți grijă ca acestea să nu fie distruse de însăși dumneavoastră din neatenție. Faceți tot posibilul pentru a păstra probele directe. Pentru aceasta trebuie să manifestați spirit inventiv, de exemplu când este ploaie, inundație sau incendiu”.
Identificarea martorilor oculari și organizarea urmăririi făptuitorului
Ofițerul sau agentul ajuns primul la fața locului intră în contact cu numeroase persoane. În afară de victimă și „curioși”, în rândul acestora se pot afla și persoane care au perceput, în întregime sau parțial, împrejurările comiterii faptei, ori care pot furniza informații cu privire la făptuitor sau victimă. Detaliile pe care acești martori oculari le pot relata organelor judiciare au o importanță deosebită pentru cauză, începând cu identificarea victimei și a făptuitorului, continuând cu acțiunile acestora în momentul săvârșirii faptei, direcția în care s-a deplasat și, eventul, mijlocul de transport cu care a părăsit locul faptei.
Din aceste considerente, identificarea martorilor oculari capătă valențe deosebite, ofițerul sau agentul de poliție urmând să depună toate diligențele pentru a nu priva echipa de cercetare de această prețioasă sursă de informații. După identificarea și notarea datelor acestora, martorilor oculari li se precizează importanța pe care ar putea să o aibă depozițiile lor pentru demascarea și tragerea la răspundere penală a făptuitorului și li se solicită să rămână pe loc până la sosirea echipei. Totodată, martorii oculari trebuie izolați de restul persoanelor aflate la fața locului, pentru a-i feri de influența „curioșilor” sau a făptuitorului, evident când acesta a rămas în câmpul infracțiunii. În practică se întâlnesc numeroase exemple când făptuitorul a rămas în câmpul infracțiunii, încercând să demonstreze că se afla în legitimă apărare, să atragă compasiunea, pozând în „justițiar”, sau chiar a acuzat martori de rea-credință, recurgând la amenințări. Din acest motiv, izolarea martorilor oculari are drept scop protejarea acestora față de orice influență străină care le-ar putea altera mărturia.
Dacă făptuitorul nu a rămas la fața locului ori nu a putut fi identificat până în acel moment, cei sosiți primii la fața locului trebuie să întreprindă măsuri operative pentru urmărirea și prinderea acestuia, ținând cont de datele furnizate de martori și posisbilitățile
concrete existente la locul infracțiunii. De regulă, ținând permanent legătura cu ofițerul sau dispecerul de serviciu se alertează organele de poliție de pe itinerariul folosit de făptuitor pentru a se îndepărta de locul faptei.
În afara primelor măsuri menționate ofițerilor și agenților de poliție sosiți primii la fața
locului le revin și alte sarcini, cum ar fi:
identificarea persoanelor care înainte de sosirea lor au ajutat la salvarea victimelor și
care, datorită pătrunderii în locul unde s-a comis fapta au produs modificări în aspectul său inițial; și acestor persoane li se solicită să rămână pe loc până la sosirea echipei de cercetare;
în cazul victimelor încă în viață, conștiente, dar care datorită leziunilor au puține șanse
de supraviețuire, în limita posibilului, se va proceda la ascultarea lor cu privire la împrejurăile comiterii faptei și persoana făptuitorului.
Desigur, în cazul unei persoane muribunde avem de-a face cu așa numitul „interogatoriu neformal”, neputând fi respectate toate regulile procesuale referitoare la ascultare. Literatura de specialitate recomandă ca această ascultare sumară să se facă în prezența a cel puțin doi martori asistenți, aleși din rândul persoanelor găsite la fața locului. Depoziția victimei poate furniza informații esențiale pentru cauză și poate direcționa cercetările ulterioare. Martorii asistenți prezenți la acest „interogatoriu neformal” pot fi citați ulterior pentru a fi ascultați în calitate de martor și a confirma declarațiile făcute de victima muribundă, inclusiv faptul că aceasta era conștientă în momentul în care a făcut relatările.
notarea orei exacte la care au ajuns la locul faptei și a condițiilor meteorologice
existente în acel moment.
Cei sosiți primii la fața locului trebuie să știe că omiterea unor lucruri de acest gen, considerate elementare, pot îngreuna cercetările ulterioare. Astfel, în practica judiciară s-au întâlnit frecvent cazuri când făptuitorii și-au creat diverse alibiuri, bazându-se tocmai pe factorul timp.
Redăm în continuare o parte dintre recomandările făcute de A. Swensson și O. Wendell, veritabil „cod de conduită” pentru toți cei cheamați să contribuie la desfășurarea în cele mai bune condiții a cercetării la fața locului:
„sosind la locul faptei, lucrătorul de poliție se va pregăti să acționeze metodic și
prudent”;
„să nu se înceapă lucrul cu opinie preconcepută față de cele întâmplate. Observați tot
ce cade în orizontul dumneavoastră vizual. Lăsați să se facă presupunerile de către cel care vă va urma”;
„faceți tot posibilul pentru reținerea infractorului pe loc; la reținere, stabiliți imediat
indiciile ce se găsesc asupra sa”;
„încercați să salvați viața victimei sau să-i ușurați suferințele. La aceasta nu trebuie să
vă scape din vedere continuarea acțiunilor”;
„informații pe șefii dumneavoastră. Rugații să vă asigure ajutorul medical, dacă de
acesta este nevoie”;
„având de-a face cu răniți, țineți minte despre importanța informațiilor privind situația
și starea lor, pe care urmează să o prezentați ulterior”;
„să nu vă atingeți de cadavru, arme sau corpuri delicte; ele trebuie să stea în stare
nemișcată până la sosirea anchetatorilor”;
„având de-a face cu cazuri de spânzurare, țineți minte despre importanța păstrării
intacte a nodului”;
„dacă urmele, de exemplu impresiunile digitale găsite în ceară sau pe suprafețe grase
ar putea să dispară sub acțiunea condițiilor atmosferice, treceți-le la loc sigur, având în vedere că în viitor dumneavoastră va trebui să dați socoteală despre ele”;
„la sosirea șefului, prezentații un raport cât se poate de complet despre tot ce s-a
întâmplat, inclusiv măsurile luate, însemnările despre starea timpului, situația atmosferică”;
„în toate cazurile, dumneavoastră fiți exacți și sistematici; nu admiteți ca succesul
anchetei să fie pus la îndoială din cauza dezorientării inițiale a dumneavoastră. Sarcina dumneavoastră este de a păstra probele”;
„dumneavoastră trebuie să fiți, nu un post de scotocire, ci un post de pază; se poate
întâmpla și așa: cele mai bune probe să fie distruse prin căutarea zadarnică de probe noi”;
„nu permiteți reporterilor, spectatorilor sau martorilor să vă atragă în discuții
interminabile…”.
Secțiunea a IV-a – Măsuri pregătitoare luate după sosirea echipei de cercetare la fața locului
Imediat după sosirea la fața locului și înainte de a începe examinarea propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri urgente. Aceste măsuri diferă de la caz la acz, în raport cu natura activității ilicite desfășurate, urmările acesteia și natura locului ce urmează a fi cercetat.
Informarea operativă cu privire la situația de la locul faptei
Această informare vizează stabilirea exactă a celor petrecute, natura faptei ori a evenimentului produs, consecințele survenite – atât sub aspectul existenței și a numărului victimelor, cât și din cel al pagubelor materiale -, persoanele care se aflau în locul respectiv în momentul producerii evenimentului sau săvârșirii infracțiunii, (inclusiv activitățile pe care le desfășurau în acel moment), cele care au participat la acțiunile de salvare și acordare a primului ajutor.
Verificarea modului în care au acționat cei sosiți primii la fața locului
O astfel de verificare are drept scop, în primul rând, constatarea modului în care ofițerii sau agenții de poliție ajunși primii la fața locului s-au achitat de sarcinile legate de cazurile urgente, salvarea vieții persoanelor și acordarea primului ajutor medical, identificarea și reținerea făptuirorului, identificarea martorilor oculari etc. -, inclusiv rezultatele obținute, dacă s-au luat măsurile corespunzătoare privind paza și conservarea urmelor și mijloacelor materiale de probă, precum și cele de urmărire și prindere a făptuitorului. În raport cu rezultatele obținute, conducătorul echipei poate dispune fie menținerea măsurilor deja luate, fie luarea altor măsuri de natură să asigure desfășurarea cercetării la fața locului în condiții optime.
Determinarea modificărilor survenite în aspectul inițial al locului faptei
De multe ori, aspectul locului faptei suferă modificări, datorate acțiunilor întreprinse pentru salvarea vitimelor și acordarea primului ajutor, ori pentru înlăturarea unor consecințe grave. De aceea, conducătorul echipei de cercetare trebuie să ceară lămuriri suplimentare de la ofițerul sau agentul care a luat primele măsuri și să constate dacă acesta a notat și marcat poziția inițială a victimei și a altor obiecte din câmpul infracțiunii. Oricare ar fi natura faptei ce face obiectul crecetării la fața locului, conducătorul echipei trebuie să clarifice dacă locul faptei a suferit modificări, cine le-a făcut și în ce scop, pentru a oferi posibilitatea interpretării corecte a mecanismului de formare a urmelor și a înlătura orice suspiciune privind veridicitatea celor constatate.
Selecționarea martorilor asistenți, când aceasta este posibil să se realizeze
Întrucât marorii asistenți au rolul unor observatori obiectivi asupra întregului proces de cercetare la fața locului, ei, persoane neinteresate în cauză, trebuie să fie pe deplin capabili psihic și fizic, pentru a percepe corect locul respectiv al faptei și activitățile întreprinse de membrii echipei de cercetare. De asemenea, martorii asistenți nu se recrutează din rândul martorilor oculari, deoarece aceștia sunt surse de probă pentru soluționarea faptei cercetate, astfel că nu pot să aibă și altă calitate în cauză.
Pentru ca martorii asistenți să-și poată exercita pe deplin atribuțiile ce le revin, organul judiciar are datoria să le explice în ce constă cercetarea la fața locului și ce anume se urmărește prin ea, precum și drepturile ce le au de a cere explicații și de a face observații unde cred că e necesar.
Delimitarea corectă a locului ce urmează a fi cercetat
Literatura de specialitate subliniază că „fixarea locului de cercetat are drept scop să cuprindă în centrul atenției spațiul, locul, încăperea care reprezintă câmpul infracțiunii, pentru a asigura astfel descoperirea tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza”.
În delimitarea corectă a locului unde s-a produs evenimentul ori s-a săvârșit fapta de natură penală, pe lângă propriile constatări, un rol deosebit îl au informațiile furnizate de cei care au ajuns primii la fața locului, de persoana vătămată, martorii oculari ori de cei care au sesizat organele judiciare. În reprezentarea logică a limitelor posibile a locului ce urmează a fi cercetat trebuie să se țină cont și de natura și configurația terenului, precum și de experiența pozitivă generalizată a activității de cercetare la fața locului. Oricare ar fi situația constatată limitele locului de cercetat trebuie să fie mai largi, aceasta constituind o garanție că nu au fost omise suprafețe de teren sau locuri unde s-ar putea găsi urme sau mijloace materiale de probă.
Astfel, dacă este vorba de un imobil, la delimitarea locului de cercetat trebuie să se țină cont de destinația acestuia (locuință, sediu de firmă, atelier, depozit), dar și de locul în care este situat, mediul urban sau rural. Într-un apartament, pe lângă cercetarea tuturor încăperilor, nu trebuie omise dependințele și spațiile deținute în comun. De asemenea, mai ales în mediul rural, pe lângă camerele de locuit, nu trebuie pierdute din vedere anexele gospodăriei, curtea, grădina, livada etc. Așa cum recomandă Maurice J. Fitzgerald „… fie că locul crimei este într-o casă sau în aer liber, nu trebuie să existe nici o diferență în privința amănunțimii cercetării. Multe crime au fost soluționate printr-o cercetare amănunțită a unei porțiuni în aer liber…”.
Dacă locul faptei este situat în câmp, pădure, teren cu destinație piscicolă etc., cercetarea trebuie să cuprindă și drumurile, potecile și locurile obligatorii de trecere (poduri, podețe, viaducte etc.) până la localitățile limitrofe sau drumurile naționale ori județene intens circulate.
În cazul evenimentelor rutiere soldate cu victime, se recomandă ca cercetarea la fața locului să urmeze traseul „victimă-autovehicul-periferie”, în direcția de unde a venit autovehiculul implicat. Dacă autorul accidentului a părăsit locul faptei, cercetarea trebuie extinsă în direcția în care s-a deplasat acesta, ori unde se bănuiește că s-a ascuns.
În situația în care fapta s-a comis într-o unitate economică, practica judiciară recomandă ca, în afara halelor, atelierelor, laboratoarelor, să fie cercetate și încăperile alăturate, în special stațiile de comandă și punctele de trecere. În cazul unor distrugeri prin explozii, limita locului de cercetat trebuie extinsă până la distanța maximă de acțiune a suflului produs de explozie pe orizontal și vertical.
De asemenea, în cazul catastrofelor navale, maritime sau fluviale, limita locului faptei trebuie extinsă pe direcția curentului apei până la locul unde ar putea fi găsite obiecte ce au legătură cu evenimentul produs, luându-se în calcul timpul scurs de la producerea catastrofei, viteza curentului ș.a.
În cazul descoperirii unui cadavru, unde există suspiciunea comiterii infracțiunii de omor, în afara cercetării locului unde a fost găsită victima, examinarea urmează a fi extinsă și asupra apartamentelor și imobilelor învecinate, precum și asupra căilor pe care se presupune că s-a deplasat făptuitorul pentru a părăsi câmpul infracțiunii. Literatura de specialitate evidențiază faptul că pe aceste căi pot fi descoperite urme și mijloace materiale de probă cu mare valoare pentru cauză. În plan psihologic, după comiterea faptei, comportamentul făptuirorului suferă o transformare. Locul emoțiilor pricinuite de comiterea agresiunii și lupta cu victima, teama de a nu fi surprins sau văzut, îndoielile privind realizarea mobilului și scopul urmărit, etc este luat treptat – pe măsura îndepărtării de locul crimei – de alte preocupări, cum ar fi: aruncarea ori ascunderea armei crimei, curățarea urmelor rămase pe vestimentație și încălțăminte, abandonarea unor obiecte și înscrisuri luate de la victimă, dorința de a ajunge cât mai repede în locurile unde să fie văzut și să atragă atenția pentru a-și crea alibiuri. În consecință, rezultatele acestor manifestări psihice trebuie să fie valorificate în vederea delimitării corecte a locului ce urmează a fi cercetat.
În raport cu specificul locului și cu datele preliminare obținute, limita locului de cercetat poate fi ulterior extinsă ori restrânsă.
Continuarea măsurilor de pază a locului faptei și de identificare a martorilor oculari și
a persoanelor suspecte
Măsurile de pază trebuie continuate și pe timpul efectuării propri-zise a cercetării la fața locului. De aceea, conducătorul echipei de cercetare trebuie să dispună menținerea măsurilor deja luate și extinderea pazei și în locurile stabilite cu ocazia delimitării locului de cercetat. Dacă la fața locului nu au fost dirijate patrule sau echipe de poliție, asigurarea pazei locului faptei constituie o sarcină prioritară. Totodată, trebuie continuată acțiunea de identificare a martorilor oculari.
De multe ori, în câmpul infracțional, alături de alte persoane aflate acolo în mod întâmplător, se pot afla chiar făptuitorii ori complicii acestora. Scopul lor este acela de a distruge eventualele urme rămase după comiterea infracțiunii și culegerea de informații privind ecoul faptei în rândul celor prezenți, martorii identificați și primele demersuri ale organelor judiciare. Identificarea martorilor oculari și a persoanelor suspecte revine membrilor echipei cu sarcini de investigație și cercetare, aceștia având și obligația de a desfășura activități „de identificare a martorilor oculari și ai făptuitorilor” și de a verifica „persoanele suspecte care ar fi putut săvârși fapta, îndeosebi modul în care și-au petrecut timpul corespunzător cu cel al săvârșirii faptei”.
Așa cum relevă literatura de specialitate, ascultarea, chiar neformală a martorilor oculari, înainte de începerea examinării propriu-zise a locului faptei, permite lămurirea unor probleme urgente, cum ar fi: „locul și timpul săvârșirii infracțiunii, aspectele principale legate de activitatea infracțională, conduita făptuitorului – înainte, în timpul și după comiterea faptei – , direcția în care s-a deplasat, acțiunile sau inacțiunile victimei, făptuitorului și caracteristicile ținutei sale vestimentare, modificările intervenite în configurația locului faptei, alte persoane care cunosc despre săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat la cunoștință despre aceasta”. Utilizarea practică a ascultării acestor categorii de persoane rezidă în aceea că depozițiile acestora nu sunt viciate de diverși factori perturbatori, înregistrarea acestora pe bandă magnetică sau videomagnetică oferind posibilitatea consemnării ulterioare în conformitate cu normele procesuale penale. În acest context nu trebuie omis faptul că anumiți martori oculari nu vor să coopereze cu organele judiciare, poziție generată, în principal, de următoarele cauze:
„nu le plac agenții de poliție”;
„se tem de represalii din partea infractorului sau din partea prietenilor săi”;
„experiența pesonală i-a învățat că martorii pierd mult timp pe la instanțele de
judecată, sunt supuși unor oarecare abuzuri din partea apărătorilor inculpaților, iar câteodată sunt obiectul unei publicități nefavorabile”;
„multe persoane născute în alte țări, copiii unor astfel de părinți, acei care trăiesc în cartierele sărăcăcioase ori în regiuni izolate, precum și persoanele de alte rase sau chiar de alte credințe religioase decât anchetatorul, pot să aibă o doză oarecare de spirit de clan”;
„pot să fie prieteni sau rude cu unul sau mai mulți dintre suspecți sau inculpați”.
Stabilirea metodelor concrete de cercetare a locului faptei
Alegerea metodei concrete de cercetare la fața louclui depinde de natura faptei și de particularitățile locului ce urmează a fi examinat, de consecințele faptei, precum și de dispunerea urmelor și mijloacelor materiale de probă. Raportată la criteriile menționate, cercetarea la fața locului poate încep fie de la centru spre periferie, fie invers, desfășurându-se prin apropierea treptată de locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs rezultatul activității ilicite.
Din practica cercetării la fața locului, rezultă următoarele:
în cazul unor infracțiuni de omor ori a accidentelor de circulație și a unor incendii sau
explozii, când majoritatea urmelor sunt concentrate într-un singur loc, cercetarea trebuie să înceapă de la centru și apoi se extinde spre periferie;
atunci când este necesară stabilirea căilor de acces, căutarea cadavrului ori a
instrumentelor folosite la comiterea infracțiunii, cercetarea se va desfășura de la periferie către centru, efectuându-se în spirală;
dacă locul faptei este situat în încăperi mari (hale industriale, depozite), cercetarea
trebuie făcută pe fâșii dreptunghiulare, pentru sectorizarea porțiunilor de examinat, putând fi luate ca puncte de reper eventualele marcaje vizibile ce delimitează căile de acces ori locurile de muncă;
în cazul încăperilor mari și înguste se recomandă efectuarea cercetării pe întregul front
al acestora – limitate de pereții laterali -, pornind din punctul de acces și înaintând, progresiv, spre cealaltă extremitate;
în cazul încăperilor mici, cercetarea trebuie efectuată de-a lungul pereților – de
preferință în sensul acelor de ceasornic – în final trecându-se la examinarea obiectelor din interiorul încăperii;
„… Porțiunile din interiorul clădirilor care au patru pereți, o dușumea și un tavan, ca și mobilă și articole personale prezintă o problemă pentru orice anchetator care dirijează o cercetare. În caz contrar, o porțiune oarecare a acestei suprafețe sau vreo mobilă oarecare ori ceva îmbrăcăminte poate să scape complet de examinare” , spunea Maurice J. Fitzgerald.
În câmp deschis, cercetarea la fața locului poate fi efectuată în mai multe modalități, astfel:
de-a lungul itinerariului parcurs de făptuitor, pornind din locul unde s-a consumat
episodul principal ori se observă rezultatul activității infracționale spre exterior;
din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se treptat zona examinată, în spirală
(cercetarea în spirală se impune mai ales atunci când nu s-a putut delimita, de la început, întreaga suprafață a locului faptei);
pe porțiuni dreptunghiulare, dacă locul de cercetat are puncte de reper ce pot ușura
delimitarea acestuia.
În plan teoretic, în literatura de specialitate sunt menționate următoarele metode de cercetare:
Metoda obiectivă – constă în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și
examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine, făcându-se abstracție de modul și succesiunea acțiunilor presupuse a fi fost desfășurate de făptuitor în câmpul infracțiunii. Această metodă prezintă avantajul că dă posibilitatea efectuării unei cercetări de calitate, implicit descoperirea tuturor urmelor ce au legătură cu cauza, chiar dacă folosirea ei implică forțe sporite și un timp mai îndelungat.
Metoda subiectivă – presupune căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și
examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă urmând fidel traseul presupus a fi fost parcurs de făptuitor, din momentul intrării și până în momentul părăsirii locului faptei. Avantajul unei asemenea metode rezidă în aceea că poate conduce rapid la obținerea unor date și indicii cu privire la făptuitor și luarea urgentă a măsurilor de urmărire și prindere a acestuia. Dar, metoda subiectivă prezintă și dezavantajul că nu permite o cercetare sistematică și detaliată a întregului loc al faptei.
Metoda combinată – așa cum o arată și denumirea, această metodă presupune
folosirea pe parcursul cercetării atât a metodei obiective, cât și a celei subiective, trecându-se de la una la alta în funcție de particularitățile cauzei ori de anumite momente ale cercetării.
Indiferent de metoda pentru care obtează conducătorul echipei de cercetare, aceasta trebuie să conducă la examinarea sistematică, multilaterală și obiectivă a locului săvârșirii infracțiunii și la realizarea scopului pe care și-l propune această activitate.
Organizarea sarcinilor – reprezintă ultima măsură prealabilă luată la locul faptei în
vederea cercetării sale, prin care se specifică ce anume are de făcut fiecare persoană din echipă.
Astfel, șeful echipei de cercetare, care, în majoritatea situațiilor, este procurorul:
– verifică, împreună cu medicul legist, starea victimei, luând unde este cazul măsuri pentru salvarea ei;
– menține, prin măsurile luate, în stare neschimbată locul faptei, asigurând în acest fel și conservarea urmelor;
– organizează urmărirea, prinderea și reținerea infractorului, îndrumând în acest scop activitatea organelor de poliție corespunzătoare;
– participă, cu ofițerul criminalist, la descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea și conservarea urmelor, la examinarea îmbrăcămintei victimei și a obiectelor sale de uz personal, menționând totodată prin ce anume procedee să se fixeze urmele, în funcție de natura lor, aspectul și starea în care se află fiecare;
– caută, în limitele locului faptei și în împrejurimi, obiectele corp-delict sau alte obiecte pierdute ori abandonate de infractor;
– conduce activitatea de încheiere a procesului verbal de cercetare la fața locului.
Ofițerul din formațiunea judiciară competentă:
– identifică victima, martorii oculari și pe infractori;
– participă la acțiunile de investigare, ajutat de ofițerul sau subofițerul de la organul de poliție în raza căruia s-a comis infracțiunea;
– contribuie, alături de membrii echipei, la căutarea urmelor, a corpurilor delicte etc.;
Ofițerul criminalist – putem spune că desfășoară activitatea cea mai vastă și variată în procesul cercetării la fața locului:
– intră, împreună cu șeful echipei, în perimetrul locului săvârșrii faptei înainte de ceilalți membri ai echipei;
– contribuie la descoperirea și protejarea urmelor, fără a le mișca din locul în care se află;
– fotografiază și filmează locul faptei și tot ce se află în perimetrul său (starea ușilor, a ferestrelor și a căilor de acces, leziunile exterioare de pe cadavru, urmele de orice natură ar fi ele);
– efectuează, pe baza rezoluției organelor de urmărire penală, constatări tehnico-științifice, când este evident pericolul de distrugere a unor probe ori de schimbare a anumitor situații de fapt și sunt necesare explicații din partea unui specialist în materie;
– recoltează alimente, băuturi alcoolice sau alte substanțe suspecte în vederea examinării lor în condiții de laborator;
– interpretează urmele descoperite, pentru stabilirea modului săvârșirii faptei și obținerii unor date despre făptuitor.
Conducătorul câinelui de urmărire:
– intră, pe drumul ce i s-a marcat, în perimetrul locului săvârșirii faptei, pentru luarea și prelucrarea de către câine a urmelor olfactive;
– efectuează cu câinele căutări prin locurile în care se îndreaptă acesta, în scopul găsirii infractorului sau a unor obiecte ale sale;
– raportează șefului echipei despre urmele găsite;
– întocmește schița traseului parcurs, precum și procesul verbal de folosire a câinelui.
Expertul medico-legist, când face parte din echipa de cercetare la fața locului, ca persoană cu cunoștințe de specialitate:
– stabilește dacă moartea victimei este reală sau aparentă;
– recoltează și conservă probele biologice, în vederea examinării lor încondiții de laborator;
– face toaleta cadavrului;
-examinează corpul făptuitorului și, împreună cu expertul criminalist și îmbrăcămintea acestuia.
În cazul când din echipa de cercetare la fața locului fac parte și alte persoane, cum sunt, de exemplu, unii experți tehnici, agricoli, veterinari sau din alte domenii de specialitate, aceștia desfășoară activități legate de specialitatea lor, dând explicațiile corespunzătoare celorlalți membri ai echipei, participând cu partea lor la încheierea procesului verbal de cercetare la fața locului. În cazul când sunt necesare constatări tehnico-științifice, în baza rezoluției organului judiciar, procedează la efectuarea lor, încheind la sfârșit raporturile corespunzătoare de constatare tehnico-științifică, în care prezintă argumentat concluziile lor de specialitate.
CAPITOLUL III
MIJLOACE ȘI METODE FOLOSITE ÎN DESCOPERIREA ȘI EXAMINAREA URMELOR ȘI MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ
Secțiunea I – Importanța cunoașterii metodelor și mijloacelor tehnice utilizate în criminalistică
În perioada actuală, caracterizată prin creșterea criminalității și diversificarea modurilor de operare, este de neconceput realizarea unui act de justiție modern și eficient fără ajutorul celor mai noi mijloace și metode de investigare puse la dispoziția organelor judiciare de cuceririle științei și tehnicii. În acest sens, atât practica judiciară cât și literatura de specialitate converg spre ideea că lărgirea posibilităților de cercetare ale laboratoarelor criminalistice influențează pozitiv eficiența activității instanțelor de judecată și parchetelor, servind aflării adevărului în procesul judiciar. De altfel, chiar instrucțiunile de lucru privind cercetarea la fața locului stabilesc printre sarcinile de bază ale specialistului criminalist și „…folosirea aparaturii și dispozitivelor din dotarea autolaboratoarelor în scopul soluționării tuturor sarcinilor legate de cercetarea completă a locului săvârșirii infracțiunii…”.
De aceea, atât specialiștii criminaliști cât și celelalte organe judiciare însărcinate cu descoperirea faptelor de natură penală trebuie să fie avizați cu privire la metodele și mijloacele tehnico-științifice existente în dotarea formațiunilor criminalistice și, în primul rând, cu privire la posibilitățile concrete ale acestora de a elucida anumite aspecte ori împrejurări ale cauzei penale.
Așa cum relevă literatura de specialitate, activitatea organelor răspunzătoare de aplicarea legii trebuie să fie orientată pe următoarele direcții principale:
folosirea corectă a mjloacelor tehnice criminalistice în efectuarea tuturor activităților
necesare pentru administrarea probatoriilor în cauză;
supravegherea modului de folosire a metodelor și mijloacelor tehnico-științifice în
efectuarea cercetării la fața locului și respectarea dispozițiilor legale în vigoare și a principiilor care guvernează activitatea criminalistică;
aprecierea și valorificarea în deplină cunoștință de cauză a rezultatelor obținute prin
examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă;
Numai acționând în direcțiile menționate, organele judiciare vor avea posibilitatea să
aprecieze necesitatea și oportunitatea apelării la anumite metode și mijloace tehnico-științifice
și în final să concluzioneze asupra valorii probante și a forței probatorii a rezultatelor obținute.
Mijloacele și metodele tehnico-științifice sunt clasificate – în raport cu organele judiciare care le utilizează și locul unde sunt aplicate – în:
mijloace și metode folosite cu ocazia desfășurării unor activități de urmărire penală și
de tactică criminalistică;
metode și mijloace destinate analizelor de laborator.
Distincția dintre categoriile menționate este mai mult convențională, multe dintre metodele și mijloacele specifice tacticii criminalistice regăsindu-se și în examinările criminalistice efectuate în condiții de laborator.
Secțiunea a II-a – Mijloace tehnico-științifice destinate căutării, descoperirii, relevării, fixării și ridicării urmelor și mijlacelor materiale de probă
Principalele mijloace tehnico-științifice destinate cercetării la fața locului – incluse în rândul activităților denumite generic „de teren” – se găsesc în trusele criminalistice și în laboratoarele criminalistice mobile.
II.1. Trusele criminalistice
Trusele criminalistice conțin: instrumente, substanțe și obiecte, necesare aplicării unor metode tehnico-științifice în procesul cercetării la fața locului, care sunt introduse în valize speciale, genți ori alte ambalaje pentru a li se asigura transportul în bune condiții.
Pe parcursul timpului, dotarea truselor s-a îmbunătățit, răspunzând cerințelor și standardelor de calitate în domeniu.
După natura instrumentelor pe care le conțin, trusele criminalistice se pot clasifica în două mari grupe: trusa universală și trusa cu destinație specială.
În literatura de specialitate, unii autori au stabilit clasificarea truselor criminalistice după următoarele criterii: dotare, domeniu de utilizare, tehnologia utilizată, destinația și regimul de utilizare.
Trusele universale conțin materiale și instrumente necesare pentru executarea principalelor activități tehnico-criminalistice de la fața locului.
Există, de regulă, truse universale pentru laboratoarele mobile de criminalistică, care sunt destinate executării celor mai variate operații criminalistice la fața locului.
Instrumenatrul acestor truse este grupat după cum urmează:
instrumentar pentru căutarea, descoperirea, relevarea și transferarea urmelor papilare:
surse portabile de lumină (o lanternă, un detector de radiații ultraviolete); pensulă din păr de
coadă de veveriță; pensulă magnetică; cutii cu substanță de natură pulverulentă; seturi cu folii adezive (pelicule tip „folio”): albe, negre și transparente, necesare transferării urmelor papilare descoperite pe diferite suporturi; pulverizator cu pulbere relevantă; pulverizator cu vapori de iod; capsule și substanțe pentru relevarea urmelor după descoperire.
instrumentarul pentru executarea mulajelor alcătuit din: cancioc; șpaclu; lingură pentru
pregătirea amestecului; bandă flexibilă pentru îngrădirea locului unde se va turna amestecul; pensulă cu păr de porc pentru curățarea mulajului; pensete pentru înlăturarea corpurilor străine din urmele de adâncime; etichete pentru nominalizarea mulajului.
instrumentarul pentru amprentarea persoanelor sau cadavrelor, compus din: placă;
rulou; tub cu tuș special pentru amprentare; tușieră chimică și hârtie impregnată cu soluție specială; lingură specială pentru amprentarea cadavrelor; mănuși chirurgicale.
instrumentarul pentru marcarea locului investigat și efectuarea unor măsurători,
alcătuit din: set cu jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu două tipuri de suporturi; cretă forestieră de mai multe culori; bandă decimetrică cu pătrate alternative galbene și negre, având latura de 10 cm; centimetru de croitorie; ruletă metrică de 20 m; sfoară.
instrumentarul pentru întocmirea schițelor șia unor desene, care cuprinde: busolă; riglă
gradată; hârtie milimetrică; hârtie de calculator; creioane colorate; șablon destinat lucrului pe hartă.
instrumentarul pentru întrebuințări multiple: ferăstrău de mână; pânză de tăiat metale
(bomfaier); clește patent; briceag universal; diamnat; set de chei, de diverse tipuri și mărimi; etichete cu antet; magnet cilindric; ciocan universal prevăzut cu mâner detașabil, la care se pot monta șurubelnițe de diferite mărimi; dălți spiralate; materiale de asamblare etc.
Mijloace tehnice complementare la trusa universală: proiectoare și grup electrogen; aparat lasser portabil; lampă cu polilight; convertizor de imagine infraroșie; aparat de filmat video și înregistrare audio; detectoare de metale, substanțe radioactive, de cadavre, detector electrostații; materiale pentru protejarea urmelor și a obiectelor; cizme de cauciuc; măști de gaze; ochelari de protecție; echipament de protecții pentru incendii și explozii; aparat de sudură; scară; sapă; corzi etc.
Trusa universală pentru posturile de poliție
Această trusă a fost concepută în așa fel încât să răspundă problemelor ce trebuie rezolvate conform legii de către polițiștii din mediul rural, fiind dotată cu instrumentarul de bază al tusei universale (aparat foto, blitz, baterii, lupă, instrumentar pentru amprentarea persoanelor, relevarea și rdicarea urmelor papilare, instrumentar pentru executarea mulajelor, instrumentar pentru executarea măsurătorilor și întocmirea schițelor etc.). Trusele respective sunt de dimensiuni reduse, fiind purtate cu ușurință de către polițiști.
Trusa universală pentru investigarea accidentelor rutiere
Trusa respectivă este concepută în două variante: tip valiză, denumită tip „auto” pentru echiparea autovehiculelor și tip „moto” pentru echiparea motocicletelor.
În aceste truse există, îndeosebi, un număr mare de materiale pentru întocmirea schiței locului evenimentului rutier și efectuarea măsurătorilor, precum și materiale necesare pentru ridicarea urmelor, în special a urmelor mijloacelor de transport pe banda de rulare și a urmelor de impact specifice: pelicule de vopsea, fragmente de geam, parbriz, far, ori resturi din acestea ș.a.
Trusele criminalistice cu destinații speciale
În dotarea structurilor de criminalistică, în sfera truselor universale menționate, mai există truse cu destinații speciale. Cele mai frecvent folosite sunt:
Trusa foto destinată protejării și transportării independente în teren, în orice condiții, a
aparatului fotografic, împreună cu accesoriile sale.
Instrumentarul trusei: un aparat fotografic; un obiectiv superangular necesar pentru executarea forografiilor în încăperi de dimensiuni mici; un teleobiectiv pentru fotografierea de la distanță a unor subiecți, la care nu se poate ajunge datorită obstacolelor; o șină de glisare și un set de inele prelungitoare ale camerei obscure a aparatului de fotografiat; un fir declanșator; un parasolar; un exponometru; casete cu film de diferite sensibilități; filme colorate și de polarizare.
Trusa cu substanțe chimice pentru marcare care cuprinde substanțe chimice de
marcare a diferitelor obiecte, valori sau regiuni anatomice ale corpului uman, precum și mijloace tehnice necesare preparării și aplicării acestor substanțe și verificării rezultatelor obținute.
Substanțele chimice existente în trusă se pot grupa, după efectul lor în: substanțe care colorează pielea (nitrat de argint, ninhidrină); substanțe fluorescente (acidul betaoxinaftoie); substanțe olosite pentru identificarea unor lichide.
Trusa pentru examinarea cadavrelor neidentificate cuprinde atât instrumentarul, cât și
substanțele și materialele necesare pentru toaletarea și atunci când este posibil, restaurarea fizionomiei cadavrului, precum și pentru operațiile ce se execută în vederea identificării acestora, inclusiv accesoriile. Se impune folosirea unei asemenea truse, având în vedere condițiile și starea în care sunt descoperite cadavrele cu identitate necunoscută, îndeosebi a celor aflate într-o stare avansată de putrefacție.
Trusa pentru testarea drogurilor
Această trusă este comusă din șase seturi de tuburi cu reactivi pentru identificarea drogurilor după reacțiile de culoare. De asemenea, trusa mai conține și un set de 12 pungi de polietilenă pentru recoltarea unor produse sau substanțe suspente de a face parte din categoria „drogurilor de risc” ori „de mare risc” (Legea 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri).
Tuburile, confecționate din material plastic transparent, conțin câte o fiolă cu reactiv, în tuburi introducându-se cantități mici din substanțele ori produsele suspecte.
Reactivii existenți în trusă permit identificarea următoarelor categorii de droguri: opiacee, amfetamină, hașiși, marijuana, T.H.C., cocaină, LSD etc.
Literatura de specialitate prezintă următoarele truse pentru relevarea urmelor papilare:
Trusa tip patrulă
Această trusă este ideală pentru acele unități de poliție ale căror lucrători ce acționează în patrule au în competență și efectuarea unor cercetări lipsite de complexitate.
Trusa este însoțită de instrucțiuni pentru utilizare, și conține:
pulbere neagră pentru relevarea urmelor papilare;
bandă adezivă pentru ridicarea urmelor papilare;
pensulă standard din fibre de sticlă pentru relevarea urmelor papilare;
cartoane suport pentru urme;
manuși pentru protecție;
casetă din polimer cu dimensiunile de 203 X 196 X 90 mm.
Trusa tip detectiv
Trusa este compactă, de buzunar, organizată într-un etui, fiind destinata căutării și revelării rapide a urmelor papilare. Trusa conține:
pulbere neagră pentru relevarea urmelor papilare;
pulbere albă pentru relevarea urmelor papilare;
pulbere roșu-argintiu pentru relevarea urmelor papilare;
folii transparente cu suport atașat;
folii albe cu suport atașat;
folii negre cu suport atașat;
două pensule din păr natural;
lupa 3X;
etui cu dimensiunile de 171 x 100 x 50 mm.
Trusa tip tehnician
Este considerată o trusă semiprofesională destinată unităților cu situație operativă nu foarte încărcată și de complexitate medie. Conține instrucțiuni de utilizare și cuprinde uremătoarele materiale:
pulbere neagră pentru relevarea urmelor papilare;
pulbere albă pentru relevarea urmelor papilare;
folii transparente cu suport atașat;
folii albe cu suport atașat;
folii negre cu suport atașat;
două pensule din păr natural;
foarfecă;
lupă cu etui 3X;
casetă din polimer cu dimensiunile 203 x 196 x 90.
Trusa Scott
Această trusă oferă un număr mai mare de pulberi și folii, fiind destinată acelor unități de poliție care au un număr mai mare de infracțiuni. Fiecare trusă este însoțită de instrucțiuni pentru utilizare și conține:
pulbere neagră pentru relevarea urmelor papilare;
pulbere albă pentru relevarea urmelor papilare;
pulbere argintie pentru relevarea urmelor papilare;
3 pensule din fibre naturale;
folii transparente cu suport atașat;
folii albe cu suport atașat;
folii negre cu suport atașat;
folie albă pe suport cauciucat;
foarfecă;
lupă 3X;
mănuși de protecție;
pungi pentru probe;
etichete pentru probe.
Trusa este organizată într-o geantă din polimer.
Trusa Expert
Această trusă este una dintre cele mai bune pentru căutarea, relevarea și ridicarea urmelor papilare. Trusa oferă criminaliștilor aproape toate metodele de relevare a urmelor papilare și întregul echipament pentru aplicarea acestora.
Componentele truse permit untilizatorului să realizeze cu succes relevarea urmelor atât în teren cât și în laborator.
Trusa cuprinde următoarele materiale:
pulbere neagră pentru relevarea urmelor papilare;
pulbere albă pentru relevarea urmelor papilare;
pulbere negru-argintiu;
pulbere gri-argintiu;
pulbere roșu argintiu safecracker;
pulbere magnetică neagră;
pulbere magnetică argintie;
pulbere magnetică roșu-argintiu;
pensulă magnetică;
cyanoacrylat pachete;
fiole de iod și aplicatoare;
ninhydrină spray;
nitrat de argint spray;
soluție de microparticule în pulverizator;
folii transparente pentru ridicarea urmelor papilare;
bandă transparentă pentru ridicarea urmelor papilare;
folii pe suport cauciucat albe și negre;
lupă 3X;
lanternă;
ruletă;
bandă pentru marcarea probelor;
foarfecă;
riglă foto;
bloc-notes;
recipient cu apă;
șervete de unică folosință;
pungi pentru ambalarea probelor de diverse dimensiuni;
mănuși de protecție;
șervețele speciale pentru curățire.
Trusa este organizată într-o geantă din material plastic cu dimensiunile de 45 x38 x20 cm.
Trusa Krimesite Imager
Krimesite imager utilizează tehnologia de intensificare a imaginii reflectate sub incidența radiațiilor ultra violete, cunoscută sub numele prescurtat de RUVIS, pentru a localiza urmele papilare care sunt invizibile cu ochiul liber pe acele suprafețe netede, utilizarea prealabilă a nici unui fel de tratament cu pulberi, substanțe chimice sau vapori. Acest procedeu de examinare nu este afectat de lumina înconjurătoare, ceea ce înseamnă că poate fi utilizat în orice împrejurare la lumina zilei sau în întuneric, afară sau în interior. Aparatura este construită să amplifice radiația U.V. reflectată de 254 nm și nu este influențată de alte lungimi de undă.
Utilizând această tehnologie la fața locului se pot găsi rapid urmele papilare chiar la distanță de obiectul examinat, rezultând astfel o creștere a eficienței în căutarea urmelor și sunt evitate situațiile în care s-ar putea neglija examinarea unor suprafețe. Utilizarea tehnologiei RUVIS are avantajul că urmele sunt examinate printr-o metodă nedistructică și necorozivă. Poate fi adăugat și avantajul că la fața locului sunt evitate situațiile de îmbâcsire a obiectelor, a suprafețelor în locuințe, birouri sau vehicule cu pulberi și substanțe chimice greu de curățat. Completul MATER RUVIS cuprinde două echipamente Ruvis și anume:
cyclop;
scan-n-find;
aparatură foto difitală;
printer digital.
Unul dintre echipamentele RUVIS este folosit de un examinator, cel de-al doilea fiind utilizat de un alt operator care înregistrează imaginile observate în ultraviolet prin sistem cyclop.
Tot în categoria truselor care pot fi utilizate în domeniul urmelor papilare pot fi incluse și trusele echipate cu surse de lumină bluemaxx, acestea în funcție de putere, fiind utilizate pentru cercetarea unor zone mai întinse sau mai restrânse. Puterea maximă pentru super bluemaxx este 1.5 mil. candele, ceea ce permite examinarea unor suprafețe întinse în încăperi sau în alte locuri.
Alte modele de truse
truse pentru mulaje;
truse pentru ridicarea electrostatică a urmelor de încălțăminte;
truse pentru recoltarea microparticulelor;
truse pentru recoltarea urmelor de incendii și explozii;
truse pentru capcane;
truse pentru recoltarea urmelor de tragere;
truse pentru detectarea urmelor de metal;
truse pentru serii deteriorate;
truse pentru urme biologice;
truse pentru detectarea drogurilor;
truse pentru desen;
truse pentru marcare teren;
truse pentru amprentare.
II.2. Laboratoarele criminalistice mobile
În vederea realizării în teren a unor activități criminalistice se folosesc laboratoarele criminalistice mobile. Acestea sunt instalate pe anumite mijloace de transport (autoturisme, camioane și remrci, microbuze), având în componență aparate, dispozitive, truse, instrumente și substanțe necesare efectuării unor activități specifice criminalistice.
Prin folosirea laboratoarelor mobile în efectuarea cercetării la fața locului cresc operativitatea și eficiența în executarea activităților criminalistice, se lărgește sfera operațiilor tehnice care se pot efectua cu mijloacele din dotare.
Dotarea acestor laboratoare se face în mod continuu cu aparatură și mijloace tehnice performante. În foarte multe țări există laboratoare mobile specializate pe cercetarea anumitor genuri de infracțiuni sau evenimente deosebite ca, de exemplu, pentru cercetarea accidentelor rutiere, a actelor de terorism, catastrofelor aviatice. Aceste laboratoare, pe lângă dotarea clasică sunt prevăzute și cu mijloace tehnice adecvate pentru asemenea evenimente. Laboratoarele mobile pot fi amenajate și pe ambarcațiuni care se folosesc în zonele ocupate cu o mare suprafață de apă. De asemenea, pentru deplasările cu operativitate, îndeosebi în zonele montane, greu accesibile, se folosesc mobile amenajate pe elicopter. Din elicopter se pot face, în condiții optime, fotografieri și filmări de orientare.
Laboratoarele criminalistice sunt amenajate pe compartimente, astfel:
Compartimentul truselor criminalistice se organizează în raport cu
spațiul oferit de vehiculul purtător, cu dimensiunile, formele și numărul truselor criminalistice. În afara truselor criminalistice, acest compartiment mai cuprinde:
pulverizatoare – pe diverse capacități – aparate pentru relevarea unor urme latente;
instrumentar pentru realizarea mulajelor;
magneți sau electromagneți destinați căutării și ridicării obiectelor din metal;
aparat pentru relevarea seriilor pilite de pe obiectele metalice;
aspirator de praf, prevăzut cu un set special de filtre;
aparat pentru relevarea urmelor plantare și de încălțăminte depuse pe covoare și
materiale plușate;
materiale necesare executării mulajelor: ipsos, cauciuc, silicon, alginat, plastilină.
Compartimentul pentru executarea fotografiilor judiciare, care cuprinde:
aparate foto performante;
trepied cu dispozitiv de glisare pentru executarea macrofotografiei, fotografierii
urmelor, precum și a fotografierii pe timp de noapte și a celor din interior;
surse de iluminare (reflectoare portabile, lămpi cu fulger);
diverse accesorii (filtre colorate, filtre de polarizare, rigle gradate de diferite culori,
benzi metrice și casete cu filme de diferite sensibilități);
camera obscură pentru încărcarea și scoaterea filmelor din casete;
chiuvetă cu rezervor de apă.
Prin introducerea fotografiei judiciare, s-a renunțat la unele dintre aceste mijloace.
Compartimentul pentru film și videograma judiciară, cuprinzând:
echipamentul de filmare (un aparat de filmat cu accesorii, surse de iluminare cu alimentare proprie, casete cu peliculă de rezervă d ediferite sensibilități, atât pentru
filmările din interior, cât și din exterior);
echipamentul pentru realizarea videofotografiei, respectiv camera de luat vederi, monitorul portabil, acumulatori, role cu bandă videomagnetică și surse de iluminare.
Compartimentul pentru fixarea rezultatelor cercetării la fața locului și redactarea unor
acte de urmărire penală.
– masă de lucru;
– planșetă pentru executarea schiței locului faptei și, după caz, a schițelor ori desenelor;
– stereocameră Wild, dacă spațiul permite, pentru executarea negativelor care vor servi ulterior la executarea schiței locului faptei;
-mașină de scris portabilă pentru consemnarea declarațiilor victimei, martorilor și ale făptuitorului.
Compartimentul pentru magnetofon și accesoriile acestuia
Acesta este amenajat într-o diviziune a unui dulap ori într-un sertar, capitonat cu material antișoc și prevăzut cu o priză pentru alimentarea magnetofonului de la acumulatorul mijlocului de transport pe care este amplasat. Un astfel de compartiment cuprinde următoarele:
microfoane direcționale și multidirecționale și suporturile acestora;
acumulatori și redresori pentru încărcarea acestora;
benzi magnetice;
acustomatpozitivul ce permite pornirea magnetofonului la apariția unui zgomot și
oprirea la încetarea acestuia;
cabluri de legătură.
Compartimentul pentru realizarea portretului vorbit, având în componență
următoarele:
trusă manuală cu desene ori fotografii ale elementelor faciale;
aparat de reconstituire a imaginii feței, fie din cele clasice – identi-kit,
minicompozitor, fotorobot – fie alt aparat mai perfecționat;
chestionare și rechizite pentru redactarea fizionomiilor.
Compartimentul pentru detectoare, unde se găsesc:
unul sau mai multe detectoare de metale;
detector de cadavre;
detectoare pentru depistarea radiațiilor u.v. și i.r.;
câte un detector pentru depistarea radiațiilor nucleare și a radiațiilor ionizante: alfa,
beta, gamma și neutronice;
detector pentru substanțe și materiale explozive.
În afara acestor compartimente, spațiul laboratorului mobil mai cuprinde echipamentul de intervenție și echipamentul de protecție.
Este necesar ca în laboratorul criminalistic să existe și o mică bibliotecă de specialitate, conținând cărți și ghiduri de utilitate permanentă, albume cu fotografiile tipurilor de pneuri, ale tălpilor de încălțăminte, ale lacătelor și sistemelor de încuietori, rețetare și îndrumare în legătură cu executarea anumitor operații tehnice la fața locului.
Secțiunea a III-a – Noi metode de documentare a locului faptei
Departamentul de documentare criminalistică din Praga a aplicat, încă de la înființarea sa, noi metode pentru documentare. O metodă de documentare din punct de vedere fotografic, privită în mod curent ca fiind deja una clasică, a evoluat gradual în secolul XIX și s-a dezvoltat într-o inovație pentru criminalistică. În secolul XX, partea practică a criminalisticii din Republica Cehă a înregistrat un progres o dată cu introducerea sistemelor GPS în activitatea de documentare a locului faptei.
Introducerea unei game largi de tehnică digitală de fotografiere în Republica cehă, precum și utilizarea documentării digitale – Spheron – reprezintă obiective majore de o importanță deosebită.
1.GPS- Sisteme de Poziționare Globală
GPS – ul reprezintă un sistem de poziționare, care permite localizarea unor puncte specifice (microurme) oriunde pe teren. Utilizat în armata americană, GPS-ul a fost declasificat după 1992, respectiv la finalul Războiului din Golf. Astăzi, un sistem global denumit Galileo, este dezvoltat de către Uniunea Europeană, urmând a fi operațional până în 2011-2012.
Actual, sistemul GPS este format din trei segmente. Acestea sunt reprezentate de segmentul utilizatorului, segmentul de control și segmentul de spațiu. În centrul atenției se află, în primul rând, segmentul utilizatorului, dar trebuie precizat faptul că segmentul spațiului cuprinde 26 de sateliți, care acoperă întreaga uprafață a Pământului.
Avantajele supravegherii GPS:
se poate atinge o precizie foarte mare, utilizând un receiver gps cu o precizie de până
la 30 cm;
viteza de supraveghere și procesare, timpul de supraveghere pentru un punct este de
aproximativ 3 secunde;
poate fi documentat un spațiu nelimitat;
nu ete necesară o pregătire de specialitate pentru personalul care utilizează această
tehnică;
posibilitatea de intrefazare cu alte sisteme (de exemplu fotogrammetrie, Spheron);
intrefața cu elementele topografice este ușor de realizat.
Ca și alte sisteme, acestea prezintă totuși și unele dezavantaje:
precizia foarte mare se poate asigura doar utilizând receivere GPS profesionale;
supravegherea punctelor (microurmelor) este imposibil de realizat în spațiile
interioare;
sunt necesare date topografice de calitate – hărți;
costul unui receiver depășește 5000 de euro.
La Institutul de Criminalistică din Praga a fost cumpărat un receiver profesional, produs de firma Trimble din Statele Unite. Primul receiver, denumit Geoexplorer, a fost cumpărat în 1995 și a fost utilizat pentru prima dată pentru descoperirea a trei cadavre, prin cartografierea fundului barajului Orlic din centrul boemiei.
În anul 2000, a fost cumpărat un alt receiver profesional, respectiv Pathfinder Pro XRS, care permite o supraveghere mai precisă, utilizând forme de corecție a satelitului Omnistar. Datele calculate ale receiver-ului GPS sunt corelate cu alte sisteme geodezice sau baze de date pentru alte informații, precum transfer și interfață cu sistemul fotogrammetric Fotokres. Până în prezent, sistemul GPS a fost utilizat în peste o sută de cazuri de infracțiuni cu violență, comise pe întreg teritoriul Republicii Cehe. De exemplu, în anul 1998, cu ajutorul tehnicii GPS au fost fixate părțile componente ale două avioane Mig 21, care s-au lovit, în timpul zborului, deasupra orașului Ceske Budejovice. Rezultatul a constat în documentarea topografică a punctului de impact a celor două avioane militare.
2.SPHERON
Din anul 2006, la Institutul de Criminalistică din Praga se utilizează Sistemul Spheron. Acest sistem nu este exploatat în întregime, fiind utilizat doar la fața locului.
Sistemul Spheron este format dintr-o cameră sferică, un program informatic și alte accesorii, utilizate în vederea documentării locului faptei. Noutatea constă în programul informatic, care permite capturarea diverselor informații necesare de la locul faptei și constituirea acestora într-un proiect digital. Practica a demonstrat că exploatarea unei camere sferice nu etse întotdeauna recomandată , respectiv în locurile unde există foarte mulți oameni, în această situație valoarea probatorie a rezultatului fiind practic egală cu zero. Acest aspect negativ a fost evidențiat în cazul unui tren prăbușit de pe un pod de cale ferată în nordul Moraviei, accident în care un număr de opt persoane a decedat. Utilizarea acestui sistem a fost imposibilă, deoarece la fața locului exista un număr mare de persoane care acordau răniților primul ajutor. De asemenea, trebuie subliniat că, în acest caz, operațiunea de salvare a răniților a fost prioritară.
În ultimii ani a crescut numărul cazurilor în care se solicită utilizarea sistemului Spheron, acesta fiind utilizat și pentru documentarea cazurilor de incendii extinse.
Se pot adăuga în documentare următoarele:
-imagini sferice;
-fotografii;
-planuri topografice, hărți, schițe;
-înregistrări video;
-înregistrări audio;
-înregistrări scrise;
-diferite URL –uri ale bazelor de date (când există legătură între caz și un alt link).
Există trei stadii în procesul de creare a documentării: scanare, procesare și tranfer. Captura este efectuată cu ajutorul camerei sferice Spheron. Camera este automată și calibrată. Scopul scanării este de a obține o imagine de 3600 pe orizontală și 1800 pe verticală. Datele preluate de camera sferică sunt stocate pe hard drive-ul de 50 GB al One Click Box. După această etapă, datele sunt transferate într-un sistem informatic pentru procesare.
Cazul este creat astfel încât să poată fi vizualizat pe interfața internă de net-intranet. Accesul este monitorizat și restrâns prin autorizare. Proiectul realizat, care conține toate
înregistrările efectuate la fața locului, este transferat apoi pe un CD sau DVD și poate fi vizualizat pe orice sistem informatic, fără a fi necesară instalarea unui program special.
CAPITOLUL IV
DESFĂȘURAREA CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI
Secțiunea I – Reguli tactice generale de efectuare a cercetării la fața locului
Cercetarea la fața locului cuprinde măsurile pregătitoare ce se întreprind după sesizarea săvârșirii faptei penale, la sediul organului de urmărire penală și la fața locului, activitatea de cercetare propriu-zisă, interpretarea urmelor și întocmirea actelor procedurale.
Pe tot parcursul cercetării la fața locului își au aplicabilitatea unele reguli, de natură să asigure organizarea și desfășurarea acestei activități în conformitate cu principiile generale ale tacticii criminalistice.
Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la fața locului
Având în vedere că specificul și particularitățile concrete ale fiecărui caz în parte impun un anumit timp necesar efectuării în condiții optime a cercetării la fața locului, din punct de vedere tactic nu este admisibil ca organul ce o realizează să-și propună ca cercetarea sau anumite activități ale acesteia să fie făcute într-un timp dinainte stabilit. O limitare anticipată a duratei este de natură să prejudicieze calitatea, minuțiozitatea și obiectivele cercetării la fața locului, deoarece graba sau lipsa de timp determină supeficialitate în cercetare, formularea unor concluzii pripite, tratarea cu indiferență ori trecerea cu ușurință peste unele stări de fapt cu valoare probatorie.
Cercetarea la fața locului va depinde nemijlocit de timpul necesar realizării în cele mai bune condiții a tuturor activităților pe care aceasta le presupune. Din această regulă derivă și obligația operativității, în sensul de a nu se risipi timpul, insistându-se inutil asupra unor probleme sau aspecte care, în mod evident, nu prezintă importanță.
Din punct de vedere tactic, este necesară efectuarea unor permanente consultări și schimburi de informații între participanții la cercetare, acestea având o mare utilitate în realizarea caracterului dinamic al orientării și coordonării concrete a activităților ce se întreprind, în funcție de constatările și datele obținute pe parcurs.
Efectuarea cercetării complete la fața locului, independent de orice ipoteză
preconcepută sau de alte anticipări
Cercetarea la fața locului trebuie efectuată întotdeauna complet, procedându-se la examinarea minuțioasă a întregului loc al săvârșirii infracțiunii, indiferent dacă încă de la
început sau pe parcurs există tentația de a se da credit ipotezei inspirate de prima aparență a
lucrurilor și a se canaliza unilateral activitatea, ori de a se da verdictul că „nu este infracțiune”, abandonându-se în consecință cercetarea.
De asemenea, sunt situații când încă de la începutul cercetării la fața locului se descoperă urme care ar putea fi considerate ca suficiente pentru dovedirea faptei penale și identificarea autorului, dar ar fi întru totul greșită aprecierea potrivit căreia continuarea cercetării ar fi inutilă. De aceea, este necesar ca cercetarea la fața locului să nu se limiteze numai la activități pentru confirmarea sau infirmarea unei anumite ipoteze, ci să se efectueze o cercetare obiectivă și completă a întregului câmp infracțional.
Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanții la cercetare
Această regulă tactică este determinată de necesitatea de a asigura o funcționalitate cât mai eficientă a fiecărui participant, în așa fel încât să se realizeze îndeplinirea tuturor sarcinilor, să nu se omită nimic și să fie evitată repetarea inutilă a unor activități.
Repartizarea sarcinilor trebuie făcută imediat după ajungerea la fața locului, astfel ca fiecare dintre participanți să știe exact ce anume are de făcut și să treacă fără nici o întârziere la realizarea lor.
Utilizarea aparaturii și tehnicii criminalistice în raport cu natura și particularitățile
locului faptei
În condițiile în care tehnica criminalistică se dezvoltă și se diversifică continuu, se impune corelativ necesitatea tactică a utilizării selective, cu maximă eficiență, în cercetarea la fața locului, a celei mai adecvate aparaturi și tehnici criminalistice, în funcție de natura și particularitățile locului săvârșirii infracțiunii. Astfel, va fi utilizată o anume aparatură și tehnică criminalistică după cum cercetarea la fața locului este efectuată în condiții obișnuite sau, dimpotrivă, în condiții speciale, cum ar fi: în mediul subacvatic, în interiorul minelor, în atmosferă explozivă.
De asemenea, genul infracțiunii a cărei cercetare la fața locului se efectuează determină de cele mai multe ori necesitatea de a se folosi un anume aparat, o anume trusă criminalistică, anumite procedee tehnice, efectuarea de filmări și fotografii judiciare, utilizarea unor detectori pentru metale, cadavre etc.
Consemnarea în cursul efectuării cercetării la fața locului a tuturor constatărilor
făcute, a datelor și a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză
Pe tot parcursul cercetării la fața locului, participanții trebuie să-și noteze complet și amănunțit toate constatările făcute, forma, natura, starea și particularitățile urmelor, locul și poziția în care au fost descoperite și orice alte date ce pot prezenta interes în cauză.
Aceste notări se justifică în practică întrucât ele oferă date sigure pentru întocmirea procesului verbal de cercetare la fața locului, înlăturându-se posibilitatea survenirii unor erori datorate memoriei înșelătoare a celor ce efectuează cercetarea. În același timp, ele pot servi ca date de referință în controlul și autocontrolul asupra activității desfășurate la locul faptei.
În afară de modalitatea clasică a notării, toate aceste date pot fi fixate și cu ajutorul înregistrărilor video.
Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la fața locului
Făptuitorul nu poate rămâne indiferent în urma infracțiunii săvârșite. În primul rând, pe el îl preocupă și îngrijorează faptul că activitatea sa infracțională a fost descoperită, declanșându-se cercetările, ceea ce va determina din partea lui reacții, de multe ori necontrolate. De exemplu, atunci când sunt descoperite și ridicate urme ale infracțiunii care constituie probe ce-i dovedesc vinovăția, acesta va avea emoții exteriorizate în principal, prin mimică și gesturi. De asemenea, este foarte posibil ca în timpul cercetării să se vină în contact cu unele obiecte, urme sau locuri de importanță deosebită pentru cauză, dar care, nefiind cunoscută, să determine abandonarea lor și neacordarea atenției cuvenite. Aceste situații pot genera însă reacții corelative în atitudinea făptuitorului: este posibil ca în momentul descoperirii urmelor și obiectelor corp delict să intre în panică, dovedind nervozitate sau nestăpânire de sine, pentru ca apoi, văzând că nu li se acordă importanță, să se liniștească.
Cerința principală în observarea comportamentului făptuitorului o constituie selecționarea acestor reacții emoționale și stabilirea legăturii lor cu anumite momente sau activități ale procesului cercetării la fața locului. Ele vor putea fi fixate cu ajutorul filmului.
Nu este lipsit de interes să se remarce faptul că aceste reacții generează, de regulă, un înalt grad de nervozitate, fără a putea fi controlate și dirijate conștient. Ele se exteriorizează prin tranpirație, schimbarea culorii pielii (înroșire sau paliditate), tremurul mâinilor, răgușire, bâlbâire. De asemenea, mai poate apărea și o a doua grupă de stări reactive, ca: frământatul mâinilor, rosul unghiilor, bătaia ritmică cu degetele pe un obiect, înghițitul în sec etc.
Uneori, făptuitorul încearcă prin comportamentul său să stingherească buna desfășurare a cercetărilor, să distragă prin diferite mijloace atenția celor care o efectuează și chiar să-i influențeze, dându-le în mod excesiv, din proprie inițiativă, diferite explicații și făcând unele aprecieri pentru a-și dovedi pretinsa nevinovăție.
Făptuitorul urmărește cu interes toate mișcările celor ce fac cercetarea și este gata oricând să speculeze orice greșeală a acestora.
În cazul infracțiunilor cu autori neidentificați sunt cunoscute din practică numeroase
situații când făptuitorii, din dorința de a cunoaște ceea ce se face la fața locului, ce s-a descoperit, concluziile la care s-a ajuns, se introduc în rândul curioșilor ori stau în apropiere, observând și ascultând ce se vorbește, în scopul de a lua măsuri pentru a nu fi descoperit. În asemenea cazuri, participanții la cercetare trebuie să acorde atenție „cercului curioșilor” și altor persoane aflate în apropierea locului cercetării, pentru a-i identifica pe cei a căror conduită este de natură să indice că au vreo legătură sau iteres personal față de fapta descoperită.
Secțiunea a II-a – Fazele cercetării la fața locului
„Cercetarea la fața locului este o activitate complexă, de durată, care solicită exactitate, calm, perseverență, prudență, efort și uneori chiar sacrificii, pentru realizarea scopului pe care-l urmărește”.
Cercetarea la fața locului este o activitate laborioasă, care solicită la maximum atenția celor care o efectuează. Indiferent de condițiile în care se desfășoară –tabloul inițial oferit de „scena crimei”- ori de factorii perturbatori ai atenției – mediul ambiental, instalarea oboselii, scăderea interesului, a motivației etc. – organele judicare nu trebuie să plece cu idei preconcepute și nici să persevereze într-o astfel de atitudine. Acestea nu trebuie să uite nici o clipă că orice versiune ar fi elaborată în cauză, ea nu are nici o valoare atâta timp cât nu a fost verificată și confirmată de rezultatele cercetării locului faptei. Numai astfel se crează premiza obținerii probelor utile pentru cauză și realizarea unei depline concordanțe între versiunile elaborate și ceea ce s-a petrecut în realiate.
Cercetarea la fața locului parcurge două faze, respectiv:
Faza statică, caracterizată prin aceea că se limitează doar la constatarea stării de fapt, a
urmelor și mijloacelor materiale de probă, fără atingerea sau schimbarea poziției acestora:
Faza dinamică ce constă în examinarea detaliată și în mișcarea a fiecărei urme și a
fiecărui mijoc de probă.
Împărțirea cercetării la fața locului în cele două faze este convențională deoarece, în raport cu marea varietate a situațiilor ce pot apărea în practică, legate de împrejurările în care s-a comis fapta, unele activități specifice fazei statice pot fi executate în faza dinamică și invers. Prin urmare, delimitarea dintre cele două faze nu este rigidă, ele putându-se întrepătrunde. Deși convențională, împărțirea cercetării la fața locului în cele două faze este
de natură să asigure acesteia un caracter sistematic. În unele situații, cum ar fi necesitatea examinării cadavrului ori a autovehiculului implicat într-un accident soldat cu moartea uneia sau mai multor persoane, cercetarea la fața locului poate debuta cu faza dinamică.
În unele țări (S.U.A., Japonia, Anglia etc.), responsabilitățile în cadrul investigațiilor locului faptei includ: măsurare, fotografiere, înregistrare video și realizarea unei schițe a locului faptei; căutarea probelor; identificarea, strângerea, examinarea și procesarea probelor fizice; interogarea victimelor, a martorilor și a suspecților; notarea tuturor declarațiilor și a observațiilor.
Tot ce se petrece la locul faptei este fotografiat, înregistrat pe casete video, se fac schițe și se iau notițe complete și exacte. Aceste înregistrări nu se folosesc numai ca bază pentru rapoartele ulterioare, ci și pentru investigațiile viitoare și pentru urmărirea penală.
Tot în literatura de specialitate din străinătate se arată că cei din echipa de investigare a locului faptei trebuie să stabilească dacă este vorba de comiterea unei infracțiuni.
Pentru acest lucru, membrii echipei trebuie să cunoască elementele individuale ale diferitelor infracțiuni și tipurile de probă care le susțin. După ce se discută cu denunțătorul sau victima, după caz, se stabilește dacă este vorba de o infracțiune. Este un lucru obișnuit ca denunțătorul sau victima să clasifice greșit ceea ce s-a întâmplat. De exemplu, în S.U.A, se sesizează greșit o spargere ca un jaf sau un furt ca o spargere. În această țară, elementele ce definesc o infracțiune diferă de la un stat la altul. În unele state, pătrunderea într-un vehicul cu intenția de a-l fura este calificată drept furt, iar în altele este considerată spargere. Echipa de cercetare, în asemenea cazuti, este obligată să comunice denunțătorului sau victimei cu privire la modul de încadrare al faptei în statul respectiv.
În S.U.A. este foarte importantă existența unei relații între echipa de investigare a locului faptei și mass-media, din moment ce ambele servesc interesului public.
Mass-media și poliția trebuie să înțeleagă și să respecte funcțiile și responsabilitățile fiecăruia. Accesul mass-media la informațiile poliției nu este obligatoriu. În general, mass-media are drept de acces în zonele în care și publicul are acces, iar toate regulile impuse persoanelor aflate la locul faptei se aplică și în cazul mass-media. Poliția poate crea un „nucleu” de discreție. Nici una dintre părți (poliția sau mass-media) nu trebuie să o privească pe cealaltă ca fiindu-i dușman, dar trebuie să stabilească un echilibru între secretul absolut și disponibilitatea absolută a informațiilor.
II. 1. Activități specifice fazei statice a cercetării la fața locului
În faza statică, întreaga echipă de cercetare ia contact nemijlocit cu locul unde s-a produs evenimentul ori s-a săvârșit o infracțiune, ocazie cu care fiecare membru al acesteia are ocazia să-și formeze o imagine generală asupra celor petrecute, urmând ca ulterior să asigure fixarea procesuală a locului respectiv și să înlăture posibilitățile de distrugere, dispariție ori omiterea unor urme sau mijloace materiale de probă.
Orientarea de ansamblu la fața locului
Din punct de vedere tactic, orientarea generală la fața locului prezintă importanță practică, întrucât ea marchează primul contact al participanților la cercetare cu zona în care a fost săvârșită infracțiunea. Acest moment oferă posibilitatea echipei de cercetare să delimiteze locul faptei, să adopte regulile generale la natura și particularitățile concrete ale cazului dat și să delibereze asupra aplicării celor mai adecvate reguli, metode și procedee tactice și tehnice de organizare și desfășurare a cercetării.
În determinarea limitelor locului săvârșirii infracțiunii, se vor avea în vedere natura și topografia terenului (clădire, teren deschis, pădure, lac, apă curgătoare, zonă muntoasă ori prăpastie, peșteră, exploatare minieră), care impun, după caz, folosirea anumitor metode și tehnici de cercetare, de iluminare ori de utilizare într-un anumit mod al aparaturii din dotare.
De exemplu, în cazul unei investigări la fața locului care are ca obiect o infracțiune comisă într-o clădire, este necesar ca, în funcție de destinația ei, să se aibă în vedere următoarele:
în situația clădirilor de locuit cu mai multe apartamente, se impune luarea unor măsuri
pentru a preveni producerea de panică și a se împiedica răspândirea zvonurilor;
în situația clădirilor comerciale de tipul magzinelor care au intrare comună pentru
toate raioanele, chiar dacă la prima vedere se pare că făptuitorii au acționat într-un singur raion ori la etaj, nu trebuie să se accepte limitarea cercetării numai la aceasta. Deschiderea pentru public a raioanelor ce nu prezintă interes din punctul de vedere al cercetării trebuie să se facă după ce organele de urmărire penală s-au convins că nu au acționat și în ele. Procedându-se astfel se pot produce greșeli iremediabile, cu implicații deosebite în soluționarea cazului;
în cazul unităților industriale, cercetarea la fața locului trebuie să se facă în așa fel
încât să se evite întreruperea procesului de producție ori a altor activități. Când acest lucru este posibil, investigarea locului faptei trebuie să dureze un timp mai scurt. Și în acest caz, este necesar să existe o colaborare deplină cu administratorul ori patronul unității economice.
Dacă locul faptei este situat în zone care prin natura lor prezintă anumite condiții speciale, inclusiv situații de pericol, este necesar să se acționeze numai în cunoștință de cauză
și cu luarea următoarelor măsuri:
– dacă investigarea la fața locului urmează să se efectueze într-o mină, este necesar să se respecte întocmai regulile și normele speciale privind accesul și modul de comportare în asemenea locuri, iar mijloacele tehnice criminalistice se vor utiliza în conformitate cu normele tehnice de securitate a muncii;
în cazul infracțiunilor săvârșite pe nave ori aeronave străine aflate pe teritoriul țării
noastre, în vederea efectuării cercetării la fața locului vor fi îndeplinite formalitățile necesare, cu respectarea normelor speciale de acces la bordul acestora, iar activitățile investigative vor fi desfășurate numai în prezența comandanților navelor sau aeronavelor respective;
atunci când la fața locului există situații care prezintă pericol potențial, inclusiv pentru
viața sau sănătatea participanților la cercetare, activitățile investigative se încep numai după ce s-a înlăturat orice posibilitate de producere a unor noi accidente.
Operațiile de lichidare a pericoului se întreprind de îndată, de către grupe de intervenție specializate, chiar cu riscul producerii unor modificări ale locului infracțiunii ori al întârzierii în începerea cercetării la fața locului.
Stabilirea și marcarea drumului de acces în locul săvârșirii infracțiunii
Această activitate se desfășoară în așa fel încât să nu se distrugă sau deterioreze urmele.
Este recomandabil ca, înainte de pătrunderea în locul săvârșirii infracțiunii, să se execute, din afara perimetrului acestuia următoarele genuri de fotografii și filmări (de orientare, panoramică, schiță sau a obiectelor principale).
Stabilirea drumului de acces în locul săvârșirii infracțiunii se face după un studiu prealabil. În acest sens, participanții procedează la găsirea celui mai accesibil drum în funcție de topografia terenului și de particularitățile pe care le prezintă cazul cercetat.
Se impune ca traseul să fie fixat numai pe porțiuni care în mod evident nu conțin urme sau microurme.
Drumul de acces va fi marcat numai cu ajutorul materialelor aflate în dotarea criminaliștilor (bandă decimetrică, jetoane cu cifre, benzi flexibile din diverse materiale etc.).
Echipa de cercetare are sarcina să stabilească anumite aspecte care au caracter trecător, cum ar fi: „poziția și starea ușilor, ferestrelor, perdelelor; prezența unor mirosuri deosebite; temperatura mediului ambiant, a diferitelor obiecte; gusturile unor substanțe; starea în care se găsea lumina; poziția mobilierului în încăperile ce urmează a fi cercetate; funcționarea unor aparate de uz casnic sau gospodăresc; poziția telefonului, a agendei telefonice; ora indicată de ceasul aflat la locul faptei sau la mâna victimei; poziția cheilor la ușile încuiate (în exterior sau interior); starea timpului etc.”
Aspectele menționate, coroborate cu informațiile furnizate de persoanele care cunoșteau ambianța anterioară a acestuia, determină stabilirea căilor de pătrundere, deplasare și părăsire a locului faptei și în elaborarea versiunilor cu privire al numărul făptuitorilor, vârsta acestora, profesia.
Sectorizarea locului faptei
În situația când locul faptei cuprinde mai multe încăperi dintr-un imobil sau se întinde pe o suprafață mare într-un teren deschis, pentru buna desfășurare a activității este necesar să se procedeze la împărțirea lui pe sectoare și la stabilirea ordinii în care se va face examinarea locului faptei.
Sectoarele respective vor putea fi marcate cu ajutorul instrumentarului din dotarea laboratoarelor criminalistice mobile sau din trusa criminalistică.
Sectorizarea locului faptei trebuie înțeleasă în sensul alegerii unei anumite succesivități în efectuarea cercetării. De exemplu, în cauzele de omor, regula generală este ca punctul de plecare al cercetării să se situeze în centrul locului faptei, unde se află cadavrul, apoi să se extindă către periferie. Pentru căutarea cadavrului, a instrumentelor folosite pentru comiterea omorului, precum și pentru stabilirea căilor de acces în câmpul infracțional este indicat să se înceapă cercetarea dinspre exterior spre centru, în spirală, în măsura în care limitele exterioare pot fi stabilite.
Examinarea cu prioritate a urmelor și obiectelor care prezintă pericol iminent de
modificare sau dispariție
În anumite situații, unele urme de la locul faptei trebuie să fie examinate și ridicate cu prioritate, întrucât datorită naturii lor și factorilor interni sau externi pot să dispară, să se distrugă ori să se modifice (urmele de miros uman, animal, al obiectelor sau al unor substanțe). De exemplu, atunci când făptuitorul abandonează la locul faptei obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte, activitatea de folosire a câinelui de urmărire pentru prelucrarea
urmei de miros va fi primordială.
Urmele care reclamă urgență în examinarea lor cu prioritate sunt și cele create în zăpadă, noroi, nisip ori sol afânat, care sub acțiunea ploii, ninsorii în condiții de temperatură ridicată ar deveni improprii unei cercetări criminalistice. În aceste condiții, faza statică se întrepătrunde cu faza dinamică a cercetării.
Descoperirea și fixarea prin fotografiere și videofilmare a poziției obiectelor corp
delict și a urmelor
În faza statică, urmele și celelalte mijloace materiale de probă se fixează, ca regulă generală, prin fotografiere și videofilmare, care se pot executa fără modificarea poziției lor în câmpul infracțional. Această activitate va servi ca apreciere de ansamblu a modului cum s-a săvârșit infracțiunea, precum și la alegerea ulterioară a celor mai bune metode de cercetare dinamică.
Interpretarea urmelor
În faza statică a investigării locului faptei, pe măsură ce urmele sunt descoperite, se procedează la interpretarea modului de formare a lor, în vederea stabilirii eventualelor corelații cu alte urme care trebuie să existe și să fie căutate.
Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea efectuării
schiței locului faptei
Prin folosirea metodelor specifice de întocmire a schiței locului faptei se ridică caracteristicile de relief ale terenului, îndeosebi la infracțiunile la regimul circulației rutiere sau în catastrofele aeriene ori în sectorul minier.
II. 2. Activități specifice fazei dinamice a cercetării la fața locului
În faza dinamică, cercetarea la fața locului se concretizează prin examinarea complexă a fiecărei urme și mijloc material de probă, marcate în faza statică. Această fază se caracterizează prin examinarea detaliată a tuturor urmelor și mijloacelor materiale de probă existente în locul faptei, echipa de cercetare având posibilitatea să miște obiectele purtătoare de urme și să folosească mijloacele tehnice de care dispune. Faza dinamică este o continuare a celei statice, nu o reluare a acesteia. Ca o continuare firească și inevitabilă, în această fază echipa de cercetare procedează la examinarea urmelor și mijloacelor materiale de probă în mod complet și sistematic, determinând relațiile logice existente între acestea.
„Cercetarea la fața locului nu este o inventariere a urmelor și a obiectelor care se găsesc în ambianța locului de examinat, echipa având căderea să determine ce și unde să caute” (C. Aionițoaie).
Căutarea, relevarea, examinarea și fixarea în detaliu a tuturor urmelor și mijoacelor
materiale de probă descoperite în câmpul infracțiunii
În raport cu natura faptei săvârșite, la fața locului pot fi descoperite, relevate și fixate toate categoriile de urme cunoscute, atât de origine umană, cât și de origine animală sau vegetală.
Astfel, în cazul urmelor de mâini – statice sau dinamice, de suprafață ori de adâncime, vizibile sau invizibile – , căutarea acestora presupune o activitate sistematică. „Neatenția ori superficialitatea în căutarea unor astfel de urme poate duce fie la nedescoperirea ori ștergerea lor, fie la lăsarea în câmpul infracțiunii a propriilor urme.” (M. Ruiu)
Urmele de mâini trebuie căutate în cele mai diverse locuri, cum ar fi:
locul de pătrundere a făptuitorului în încăperea unde s-a consumat fapta, inclusiv locul
pe unde făptuitorul a părăsit locul faptei;
De regulă, după urmele descoperite în acest loc, se poate concluziona dacă făptuitorul a acționat sau nu cu mănuși. Astfel de urme trebuie căutate pe broasca ușii, pe mânere și în imediata apropiere a acestora, pe geamurile ferestrelor, inclusiv pe geamurile sparte aflate pe pervaz, precum și în oricare loc pe unde ar fi putut pătrunde făptuitorul.
Instalațiile electrice;
Pe aceste instalații, urmele de mâini pot fi descoperite pe întrerupătoare, becuri și pe porțiunile de perete din jurul acestora.
Obiecte despre care se presupune că au fost atinse de făptuitor ori au fost abandonate
de acesta la locul faptei sau în împrejurimile sale;
Cu ocazia cercetării la fața locului nu trebuie omise accesoriile vestimentare – nasturi, butoni – , bijuteriile, obiectele cu suprafață poroasă – pereți, scânduri – și chiar legumele și fructele, pe suprafața acestora putând fi descoperite urme digitale. Aceste urme pot fi descoperite și pe anumite suprafețe aspre – gulere de îmbrăcăminte, lenjerie apretată, ziare etc.-, precum și pe corpul victimei.
Referindu-se la activitatea de căutare a urmelor digitale, marele criminalist român C. Țurai afirma că specialistul criminalist trebuie să aibă „ răbdarea și intuiția unui mare artist”.
Căutarea urmelor digitale se face diferit, în raport cu suportul pe care sunt depuse:
pentru căutarea urmelor digitale invizibile se utilizează un fascicul de lumină înclinat
sub un unghi de 450 , privind suprafața obiectului din direcție opusă;
urmele digitale invizibile rămase pe hârtie se vor căuta cu ajutorul unor procedee de
colorare directă;
de regulă, căutarea urmelor digitale se realizează cu ajutorul lămpii portabile cu
radiații u.v.;
căutarea urmelor digitale prin pulverizarea obiectului cu o soluție pe bază de luminol;
căutarea urmelor digitale cu ajutorul unor aparate portabile cu rază laser;
Pentru căutarea urmelor de picioare (fie picior gol, fie cu ciorap) și de încălțăminte trebuie examinate următoarele:
solul, pardoseala și obiectele aflate pe aceasta (covoare, mochete, preșuri);
alte obiecte aflate în locul faptei și de care făptuitorul s-ar fi putut folosi pentru
relizarea infracțiunii (mese, scaune, fotolii);
obiectele aflate pe sol ori pe căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în
câmpul infracțiunii (scările, subsolurile și acoperișurile imobilelor și ale dependințelor);
De cele mai multe ori, urmele de picioare – plantare, de picior semiîncălțat – și de încălțăminte sunt vizibile, nefiind nevoie de metode speciale pentru descoperirea lor. În cazul urmelor invizibile, căutarea acestora se face cu ajutorul unei raze incidente de lumină, proiectată pe suprafața examinată sub un unghi convenabil.
În mod asemănător se pune problema și în cazul celorlalte urme lăsate de corpul uman, respectiv urmele de buze, dinți, urechi, nas, bărbie etc., căutarea și descoperirea unor astfel de urme, în raport cu suportul pe care se găsesc, utilizând metode specifice dactiloscopiei.
Urmele de natură biologică trebuie căutate, după cum urmează:
urmele de sânge, pot fi descoperite și găsite pe următoarele suporturi:
– corpul și îmbrăcămintea victimei și agresorului;
– obiecte aflate în apropierea victimei;
– pe traseul parcurs de victimă sau făptuitor;
– pe cadavru și în jurul acestuia.
Aceste urme se caută cu ajutorul unei surse puternice de lumină. Dacă urmele se găsesc pe pardoseală, trebuie acordată atenție locurilor de îmbinare a elementelor componente. De semenea, trebuie examinate recipientele pentru reziduuri, obiecte sanitare, obiecte despre care se presupune că au fost folosite pentru atac ori apărare, cearceafurile, plăpumile, păturile și saltelele, inclusiv obiectele folosite pentru transportul victimei (saci, valize, mijloace de transport.
urmele de salivă sunt descoperite fie prin examinarea cu ochiul liber, fie cu ajutorul
mijloacelor optice.
Urmele din această categorie trebuie căutate pe toate obiectele care le-ar putea păstra:
batiste, prosoape, obiecte de igienă personală, instrumente muzicale de suflat, obiecte de cult, plicuri.
urmele de spermă trebuie căutate pe corpul victimei, precum și pe obiectele de
îmbrăcăminte și accesoriile acestora, pe lenjeria de pat și pe obiectele de igienă personală. Ele pot fi descoperite atât cu ochiul liber, cât și prin utilizarea unor mijloace optice ori cu radiații u.v. În raport de factorii de mediu și suporții pe care sunt depuse, aceste urme pot avea o culoare gri-albicioasă sau gălbui-murdară – în cazul suporturilor absorbante – , cu margini bine delimitate și contur neregulat, ori aspectul unor pelicule solzoase, strălucitoare, în cazul suporturilor neabsorbante.
urmele de natură piloasă pot fi descoperite pe diverse suporturi, în asociere cu alte
urme de natură biologică (sânge, spermă, salivă, țesuturi moi). Astfel de urme trebuie căutate pe corpul uman, pe obiectele de îmbrăcăminte, pe obiectele de utilitate igienico-sanitară, pe obiectele corp delict.
În cazul infracțiunilor comise cu arme de foc, urmele împușcăturii trebuie căutate, de regulă, în următoarele locuri:
pe corpul și îmbrăcămintea persoanei care a tras cu arma;
în locul unde s-a comis fapta, pe corpul și îmbrăcămintea victimei ori pe alte obiecte
existente în câmpul infracțional;
pe armă și în interiorul țevii;
pe tuburi și pe gloanțe.
Așa cum precizează literatura de specialitate, la locul unde s-a săvârșit o faptă de natură penală prin folosirea armelor de foc pot fi descoperite și alte categorii de urme cu valoare de identificare: urme digitale pe arma cu care s-a tras, urme de natură biologică, urme plantare ori de încălțăminte, urme ale mijloacelor de transport.
Tuburile trase, gloanțele sau cartușele trebuie căutate începând din zona unde se presupune că a stat trăgătorul. Căutarea tuburilor trebuie făcută după studierea numărului, formei și aspectului leziunilor existente pe corpul victimei ori, după caz, a numărului de urme constatate pe alte obiecte existente în câmpul infracțiunii (garduri, pomi, obiecte de mobilier). Această căutare trebuie să fie precedată de stabilirea distanței de tragere.
Descoperirea gloanțelor la locul faptei prezintă o importanță deosebită, contribuind decisiv la explicarea mecanismului de formare a urmelor împușcăturii și la identificarea armei cu care s-a tras.
De regulă, gloanțele trebuie căutate în următoarele locuri:
în cadavru ori în îmbrăcămintea acestuia;
în obiectele aflate în jurul victimei;
pe podeaua încăperii ori înfipte în ea;
pe tocurile ușilor sau ferestrelor;
în obiectele de mobilier;
în tavanul ori pereții încăperii;
în iarbă, pe pământ sau în pământ.
Urmele secundare ale împușcăturii sunt rezultatul acțiunii fenomenelor termice și chimice produse în țeava armei și la o anumită distanță de aceasta. Astfel, urmele rezultate sub acțiunea flăcări – arsurile – se găsesc în jurul orificiilor de intrare, în diferite obiecte penetrate de gloanțe sau alice și, uneori, la orificiile de ieșire. Urmele rezultate din acțiunea gazelor se caracterizează prin rupturi – în formă de stea sau cruce – , zonele și dimensiunile acestora fiind condiționate de calibrul armei, lungimea canalului țevii, cantitatea de pulbere din cartuș, distanța de la care s-a executat tragerea și gradul de duritate al obiectului lovit.
La rândul lor, urmele de funingine – datorate arderii tubului cartușului, reziduurilor și unsorilor existente pe țeavă – se depun în jurul orificiilor de intrare sub forma unui strat fin. Și în cazul acestor urme, gradul de depunere a stratului de funingine în jurul orificiului de intrare este diferit, în raport cu arma cu care s-a efectuat tragerea. De asemenea, culoarea acestor urme este diferită, în raport cu natura pulberii utilizate la încărcarea cartușuluiu. Trebuie reținut că pe corpul uman aceste urme se depun circular sau oval în jurul orificiului de intrare, formând un manșon (la tragerile executate de la o distanță mai mică de 30 cm), de culoare neagră, cenușie sau verzuie, în raport cu natura pulberii, respectiv pulbere neagră sau pulbere pe bază de piroxilină. Și tatuajul – particule de pulbere nearsă – se formează tor în jurul orificiului de intrare, diametrul particulelor fiind condiționat de calibrul armei, distanța de tragere, lungimea țevii, cantitatea de pulbere din cartuș, viteza inițială a glonțului. Tot în jurul orificiului de intrare trebuie căutate și inelul de metalizare și particulele de unsoare.
urmele de natură vegetală – fragmente de plante, tulpini, rădăcini, frunze, flori, scoarță
de copac, semințe, etc. – se caută prin observarea directă – cu ochiul liber – a tuturor suporturilor a căror plasticitate permite imprimarea și păstrarea lor, utilizându-se în acest scop lupa, microscopul de buzunar și o sursă de iluminare puternică, prevăzută cu dispozitiv de fante.
Astfel de urme trebuie căutate, după caz, pe următoarele suporturi:
pe corpul victimei sau al făptuitorului și pe ținuta lor vestimentară;
pe încălțămintea și ciorapii persoanelor implicate în cauză;
pe diferite obiecte aflate asupra lor ori în apropierea locului unde a fost descoperită
victima ori unde a fost prins făptuitorul;
pe itinerariul parcurs de către victimă sau de către făptuitor.
„Relevarea urmelor este operația tehnică criminalistică prin care urmele invizibile sunt puse în evidență cu ajutorul unor substanțe sau procedee fizice sau chimice”.
Pentru a se evita substituirea sau confundarea unor obiecte asemănătoare cu altele (cuțite, scaune, pahare), imediat după ce acestea au fost descoperite, unele urme vor fi fotografiate și videofilmate în detaliu, asigurându-se în acest fel individualizarea lor, urmând ca ulterior ele să fie menționate corespunzător în procesul verbal de cercetare.
Examinarea complexă a fiecărei urme permite echipei de cercetare să obțină informații cu privire la natura urmei și a mecanismului său de formare, raportul în care se află cu celelalte urme existente în câmpul infracțional.
Fixarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă se face prin descriere sub aspectul naturii, culorii, formei, mirosului și a cantițății de substanță la urmele de sânge.
Fixarea pozițională a urmelor și a mijloacelor materiale de probă se face prin măsurarea distanțelor existente între anumite urme și obiecte, precum și prin raportarea lor la două repere fixe.
Examinarea, prin comparare la fața locului, a urmelor ce aparțin victimei sau altor
persoane
Înainte ca urmele descoperite și fixate în procesul investigării locului faptei să fie trimise pentru identificare, criminaliștii procedează la efectuarea unor examene comparative între acestea și modelele de comparație prelevate de la victimă sau de la alte persoane, care au venit în contact cu obiectele din câmpul infracțional, dar în alte împrejurări decât cele ale săvârșirii faptei.
verificarea urmelor la cartotecile criminalistice, iar cele papilare la Sistemul Printrak
Bis
Existența unor cartoteci în cadrul Institutului de Criminalistică și la serviciile teritoriale, oferă posibilitatea rapidă a identificării făptuitorului sau a obiectului, atunci când se recurge la consultarea acestora.
Impactul produs de calculatoare în operațiunile poliției a fost mai mare decât orice alt factor din a doua parte a secolului trecut.
Pe lângă contribuția evidentă pe care o au în păstrarea unor date și statistici, calculatoarele au devenit din ce în ce mai importante în investigații pentru identificarea făptuitorului.
Ridicarea și ambalarea obiectelor și urmelor în vederea trimiterii lor în laboratoarele
de criminalistică
Pe lângă sarcina de a căuta, descoperi, releva, marca și proteja urmele infracțiunii și mijloacele materiale de probă, actele normative în vigoare instituie în sarcina specialistului criminalist și obligația de a proceda la „… ridicarea, conservarea, examinarea, interpretarea și ambalarea acestora.”
Urmele papilare pot fi ridicate în raport cu poziția și locul unde se găsesc ori convexitatea mare a obiectului purtător – fie prin transferarea pe peliculă adezivă și prin mulaj, fie prin fotografiere sau ridicarea obiectelor purtătoare de urme.
Pelicula adezivă folosită pentru transferarea urmelor papilare este cunoscută sub denumirea de peliculă tip folio. Aceasta poate fi folosită numai în cazul în care urma a fost relevată cu o pulbere colorată.
Procedeul de lucru este următorul:
se taie o bucată de peliculă, culoarea acesteia fiind contrară pudrei sau prafului cu care
s-a relevat urme;
pelicula folio se așează peste urma relevată, apăsându-se cu degetul dintr-o margine în
alta (pentru eliminarea aerului);
se ridică pelicula, urma fiind transferată pe coala de folio;
se așează pelicula de protecție peste urmă.
În cazul urmelor de adâncime, în raport cu natura obiectului purtător, ridicarea urmelor papilare se poate face cu ajutorul mulajelor. În activitatea practică, se utilizează diverse substanțe – stearină, ceară, ceară cu oxid de zinc, parafină, praf de ipsos, latex – realizarea mulajului parcurgând următoarele faze:
pregătirea urmei, operație ce constă în curățarea acesteia de obiectele ori de particulele
străine;
Curățarea urmei de impurități – praf, nisip, fragmente de sticlă etc. – se face fie cu ajutorul pensetei, fie prin folosirea unui curent de aer. Pentru a evita spargerea mulajului după turnare, datorită greutății sale, se procedează la împrejmuirea urmei, de obicei, cu plastilină.
pregătirea pastei pentru turnarea mulajului;
La urmele imprimate în substanțe cu temperatură de topire mică – unt, ceară, săpun – , pasta pentru mulaj se prepară din gips cu granulație foarte fină, pentru a asigura o bună reproducere a desenului papilar. Dacă obiectul purtător are o temperatură de topire ridicată, pasta pentru mulaj se prepară din ceară sau parafină sau din ceară și oxid de zinc (25%), compoziția fiind fiartă într-un vas.
Dacă se folosește alginatul, omogenizarea pulberii de alginat se face prin dozarea amestecului de pulbere cu apă – în proporție de 1:3 – , la o temperatură de 160-200C. Întrucât priza este completă după câteva minute, pentru evitarea formării bulelor de aer, apa și pulberea de alginat se amestecă cu o spatulă rigidă.
Aceste operațiuni nu sunt necesare atunci când pentru mulaj se folosește latexul.
obținerea mulajului;
Pasta preparată se toarnă peste urmă, după întărire mulajul fiind uns cu un strat foarte fin de tuș și rulat pe o coală de hârtie. Urma reprodusă a desenului papilar va fi fotografiată.
Ridicarea obiectului purtător de urme se face atunci când urmele – vizibile ori invizibile – sunt descoperite și relevate pe obiecte de mici dimensiuni. Literatura de specialitate insistă pe următoarele reguli:
înaintea ridicării obiectului urmele trebuie relevate urmărindu-se evidențierea
plasamentului acestora și evitarea deteriorării ori distrugerii lor;
la ridicarea obiectelor purtătoare de urme manevrarea se face cu multă atenție, acestea
fiind apucate de părțile unde nu pot rămâne urme.
Fotografia constituie atât un mijloc de fixare, cât și principalul mijloc de ridicare, indiferent dacă urmele sunt de adâncime sau de suprafață.
Urmele de picior de suprafață colorate se ridică cu hârtie folio, hârtie foto umezită ori bandă adezivă și, bineînțele, prin fotografiere. Urmele de înălțăminte de adâncime pot fi ridicate prin mulaj și cu ajutorul fotografiei.
Ridicarea urmelor de natură biologică prezintă anumite particularități:
În cazul urmelor de sânge, se procedează astfel:
dacă sângele este lichid, ridicarea acestuia se face cu ajutorul unei seringi sau pipete,
după care se introduce în recipienți curați, închiși ermetic;
în cazul în care petele de sânge sunt descoperite pe suporturi de mici dimensiuni se
procedează la ridicarea obiectului purtător;
în situația în care urmele de acest gen sunt descoperite pe pereți ori pe obiecte de
dimensiuni mari, ridicarea lor se face prin răzuire;
dacă suprafața pe care se află urmele nu poate fi răzuită, ridicarea sângelui se face prin
solubizarea sa și recoltarea pe o hârtie de filtru ori pe o bucată de tifon, îmbibată în apă;
în mod similar se procedează și atunci când urmele sunt descoperite pe zăpadă sau pe
sol moale, tifonul sau hârtia de filtru introducându-se pe sub planul pe care au fost descoperite acestea.
Urmele de spermă trebuie ridicate cu multă atenție, urmărindu-se păstrarea intactă a
petei, implicit a spermatozoizilor și respectarea regulilor impuse de practică, astfel:
urmele descoperite și relevate pe suprafețe tari – parchet – se ridică prin decularea
suprafeței unde se găsesc, evitându-se răzuirea acestora;
dacă astfel de urme sunt descoperite pe firele de păr, se va proceda la tăierea acestora;
în cazul urmelor descoperite pe piele, ridicarea lor se face prin umezirea cu apă și
transferarea pe o hârtie de filtru.
În cazul firelor de păr, ridicarea se face cu ajutorul pensetei și se introduc în plicuri sau
eprubete sterilizate, evitându-se amestecarea acestora cu firele de păr apărute în mod accidental, menționându-se atât locul, cât și modalitatea de descoperire a acestora.
Nodurile și legăturile crează urme și rosături adânci, decolorări ori alte semne pe
suporturile cu care au venit în contact. În cazul descoperirii unor astfel de noduri sau legături, specialistul criminalist trebuie să aibă tot timpul în minte cuvintele lui A. Swensson și O. Wendel: „… Având de-a face cu cazuri de spânzurare țineți minte despre importanța păstrării intacte a nodului…”.
La ridicarea nodurilor și legăturilor – în cazul spânzurărilor, ștrangulărilor, legării victimei de mâini și picioare etc. – trebuie respectată regula potrivit căreia nodul nu se desface, sfoara ori frânghia fiind tăiată pe partea opusă a nodului. Pentru evitarea distrugerii nodului, după tăiere, capetele sforii trebuie legate.
În cazul faptelor de natură penală comise cu arme de foc, după fixarea armei în
câmpul infracțiunii – se trece la examinarea preliminară a acesteia, ocazie cu care trebuie respectate următoarele reguli:
se verifică dacă arma este încărcată sau nu, cu scopul evitării unor accidente;
ridicarea armei trebuie făcută de așa manieră încât să nu se distrugă eventualele urme
papilare și alte categorii de urme (pete de sânge, fire de păr, particule de vopsea);
verificarea dacă arma are toate piesele componente, precum și dacă s-a tras recent cu
arma respectivă;
pentru protejarea reziduurilor din interiorul țevii, , capătul acesteia trebuie acoperit cu
un manșon de cauciuc sau cu o bandă adezivă, fiind cu desăvârșire interzis să se introducă pe țeavă dopuri, tampoane de vată ori alte obiecte;
de asemenea, este interzisă percutarea armei, suflarea pe țeavă ori alte piese
componente, având în vedere că aburirea conduce la modificarea ori îndepărtarea urmelor sau microurmelor;
arma trebuie cântărită și evetual comparată după cataloagele existente, mai ales când
nu pot fi descifrate inscripțiile și seria armei;
efectuarea unei gammagrafii, dacă arma este blocată ori puternic oxidată.
Cartușele, tuburile și gloanțele, după ce au fost fixate și ridicate prin fotografiere, se
ridică cu respectarea următoarelor reguli:
cartușele aflate în armă nu trebuie scoase, iar cele descoperite la locul faptei nu se
introduc în armă;
cartușele trebuie cântărite, iar tuburile care nu prezintă nici un fel de inscripție se
măsoară;
este interzisă înscrierea unor mențiuni pe cartușe, tuburi sau gloanțe, astfel de
mențiuni urmând a fi făcute numai pe amblajele în care au fost introduse.
Ridicarea documentelor implică respectarea unor reguli, cum ar fi:
în cazul documentelor rupte ori tăiate:
păstrarea ordinii în care au fost găsite bucățile de hârtie – indiferent dacă fac sau nu
parte din același teanc ori grupă de documente – și evitarea răvășirii acestora;
introducerea fecărui teanc sau grupă de documente în plic sau mapă transparentă,
având grijă să nu fie îndoite bucățile de hârtie ori să se formeze alte urme;
în scopul evitării distrugerii eventualelor urme papilare, bucățile de hârtie trebuie
ridicate numai cu penseta și mâna înmănușată;
după descoperire se procedează la ridicarea tuturor hârtiilor, atât a celor acoperite cu
scris, cât și a celorlalte.
în cazul documentelor arse, ridicarea se face diferențiat, în raport cu stadiul de
ardere a acestora, astfel:
Pentru documentele carbonizate se iau două bucăți de sticlă, carton, etc., cu una dintre
aceste bucăți făcându-se un ușor curent, în așa fel încât în momentul ridicării hârtiei de către curentul de aer, cealaltă bucată să fie introdusă sub hârtia ce tebuie ridicată.
Înainte de ridicare, documentele carbonizate se pulverizează pe întreaga suprafață cu o soluție caldă de ulei de ricin și apă pentru mărirea coeziunii, ridicarea făcându-se prin introducerea sub stratul de cenușă a unei bucăți de sticlă, tablă sau carton.
Dacă documentele se află în locuri închise – crematorii, sobe – ridicarea se face cu ajutorul a două cornete de hârtie, acestea fiind introduse sub capetele acestora.
documentele scrumizate – arse complet – trebuie „întărite” prin pulverizare cu șerlac,
sub un unghi de 700, de așa manieră încât nici o picătură de soluție să nu cadă pe hârtie. De regulă, se execută 3-4 pulverizări, cu scurte pauze, pentru întărirea fiecărui strat pulverizat.
Cât privește ambalarea și transportul urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite cu ocazia cercetării la fața locului, trebuie perecizat:
urmele și obiectele purtătoare de urme de mâini trebuie ambalate, sigilate și etichetate,
eticheta purtând numărul ambalajului și mențiuni privitoare la conținut, locul și data ridicării etc.;
în mod asemănător se procedează și în cazul urmelor de picior de adâncime, ridicate
prin mulaj;
în cazul descoperirii unor urme de dinți, măsurile luate pentru ambalarea obiectelor
sau alimentelor purtătoare trebuie să vizeze nu numai integritatea acestora, ci și protejarea altor categorii de urme ce ar putea fi puse în evidență de expertiza odontologică;
arma de foc ridicată de la fața locului se ambalează într-o cutie pentru evitarea
șocurilor pe timpul transportului; în scopul evitării pierderii unor microurme, fragmente de arcuri, șuruburi și alte piese de dimensiuni mici se ambalează separat, în cutii căptușite cu vată;
documentele găsite, în special cele putrezite, trebuie transportate cu atenție deosebită,
având în vedere faptul că de sfărâmă foarte ușor, respectându-se aceleași reguli ca și în cazul documentelor arse.
În activitatea practică, probleme deosebite ridică atât recoltarea și depozitarea, cât și transportul probelor biologice în vedrea stabilirii profilului A.D.N.
Astfel, în cazul urmelor de sânge lichid se procedează în felul următor:
– se prelevă cel puțin două eprubete a câte 5 ml fiecare, conținând anticoagulant EDTA;
– fiecare epubetă se etichetează, menționându-se data, locul, numele celui care a recoltat proba, cauza în care s-a procedat la recoltare;
– proba se răcește, iar pe timpul transportului se folosesc ambalaje reci – nu gheață – eprubetele fiind ambalate individual într-un aparat portabil de refrigerare cu abur – spumă, denumit Styrofoam, ori în containere cilindrice cu material absorbant ce înconjoară eprubetele.
Dacă sângele este recoltat de pe diverse suprafețe, după absorbirea cu un tampon uscat, se usucă tamponul în aer și se ambalează în hârtie curată ori într-un plic și se sigilează. În nici un caz nu se vor folosi ambalaje din material plastic.
Interpretarea urmelor descoperite
Această activitate are drept scop, în primul rând, stabilirea relației care există între acestea și fapta săvârșită, proveniența lor, mecanismul de formare a urmelor, inclusiv relațiile dintre urme și mijloacele de probă descoperite în câmpul infracțional. De asemenea, interpretarea urmelor și mijloacelor de probă are menirea de a stabili legătura logică existentă între fapta sesizată și natura urmelor și obiectelor descoperite. Pe bună dreptate se afirmă că interpretarea corectă a urmelor infracțiunii poate oferi răspuns la o serie de probleme, cum ar fi: natura faptei, timpul și locul săvârșirii, modul de operare, numărul participanților. Normele privitoare la efectuarea cercetării la fața locului stabilesc în mod expres că printre alte sarcini, specialistului criminalist îi revine sarcina interpretării urmelor infracțiunii și a celorlalte mijloace materiale de probă.
Interpretarea urmelor de mâini – are drept scop:
stabilirea acțiunilor întreprinse în câmpul infracțiunii;
În acest caz se impune examinarea modului în care făptuitorul a intrat în contact cu obiectul purtător de urme – apucare, împingere, forțare – , fiind cunoscut faptul că în astfel de situații urmele rămân grupate. Dacă urmele sunt îmbibate cu sânge, noroi, grăsime, vopsea etc., poate fi stabilit traseul parcurs de făptuitor, activitățile concrete desfășurate și chiar profesia acestuia, în cazul în care a avut mâinile murdare cu anumite substanțe specifice. Tot astfel, înălțimea la care au fost descoperite urmele indică atât înălțimea făptuitorului, cât și obișnuința sau stângăcia de a apuca anumite obiecte. De asemenea, amplasarea urmelor în diferite locuri poate oferi indicii cu privire la mobilul faptei.
detreminarea mâinii ori a degetului care a creat urma.
Interpretarea urmelor de picioare
Această interpretarea vizează stabilirea următoarelor:
numărul făptuitorilor;
greutatea aproximativă a acestora;
defecțiuni ale mersului persoanei care a lăsat urma;
înălțimea persoanei.
În cazul cărării de urme, interpretarea urmelor caracteristice conduce la:
stabilirea direcției de deplasare;
anumite particularități ale mersuluiu și defecte ale construcției anatomice;
dacă persoana care a lăsat cărarea de urme a folosit anumite procedee de derutare.
Interpretarea urmelor lăsate de vegetale
Prin interpretarea urmelor de natură vegetală pot fi obținute indicii privitoare la următoarele aspecte:
proveniența urmei;
modul de formare a urmei (prin tăiere, rupere, smulgere);
specia și genul plantei, inclusiv stadiul de vegetație.
Interpretarea urmelor create de mijloacele de transport rutier.
Urmele create de mijloacele de transport rutier pot oferi o serie de indicii, cum ar fi:
tipul, modelul, marca și culoarea autovehiculului, ținând cont de următoarele
elemente:
ecartamentul și ampatamentul;
dimensiunile anvelopei reflectate în urmele lăsate la locul faptei;
aspectul, forma și dimensiunile urmelor create de părțile rulante ale mijlocului de
transport ori aspectul urmelor rezultate din desprinderea părților componente;
forma urmelor ce s-au format prin spargerea accesoriilor;
culoarea urmelor de vopsea, desprinse de pe autovehicul.
viteza cu care circula autovehiculul înainte și în momentul producerii accidentului;
Urma de frânare este cu atât mai lungă cu cât viteza autovehiculului este mai mare în momentul acționării frânei. De asemenea, în afara raportului direct proporțional între valorile lungimii urmei de frânare și viteză, trebuie luate în calcul și alte elemente: coeficientul de aderență, eficiența frânelor.
sensul de circulație și mecanismul de producere al accidentului;
Direcția în care s-a deplasat autovehiculul și mecanismul de producere al accidentului pot fi determinate chiar cu ocazia cercetării la fața locului, luând în calcul o serie de elemente, cum ar fi:
ca urmare a frânării, iarba și alte plante se apleacă în direcția de mers a
autovehiculului;
dacă autovehiculul a trecut peste porțiuni acoperite cu apă, de pe roțile acestuia vor
cădea picături de apă pe partea corespunzătoare a direcției de mers;
picăturile de apă – ori alte lichide – căzute pe partea carosabilă au o formă alungită,
aceasta subțiindu-se pe direcția sensului de circulație;
în adânciturile urmelor create pe nisip ori pe teren moale se crează cute ale căror părți
abrupte au orientarea în sensul invers direcției de deplasare a autovehiculului;
particulele de praf ori de zăpadă depuse pe părțile laterale a urmei se prezintă sub
formă de evantai, cu deschiderea orientată în sensul invers direcției de deplasare;
la trecerea cu o viteză mare pe o porțiune de carosabil acoperită cu apă, stropii sunt
aruncați atât înainte, cât și în lateral, formând un unghi deschis spre direcția de mers a autovehiculului;
datorită frânării, la sfârșitul urmei de frânare se acumulează cantități de noroi, zăpadă.
Intrepretarea urmelor de natură biologică
În cadrul acestei categorii de urme, posibilități reale de interpretare oferă urmele de sânge, astfel:
în raport cu forma urmelor de sânge poate fi determinată înălțimea de la care a căzut,
marginile acestuia fiind cu atât mai zimțate cu cât înălțimea este mai mare; În acest sens, în practica criminalistică este acceptată ideea potrivit căreia dacă urma de sânge este amplasată pe un perete, la o înălțime de peste 1.50 m, persoana de la care provine era în picioare în momentul agresiunii.
dacă persoana care a lăsat urma se afla în mers, urma de sânge se prezintă sub formă
alungită, partea ascuțită fiind orientată pe direcția deplasării;
descoperirea unui număr mare de urme, pe o suprafață mare – în special dacă acestea
au fost descoperite într-o încăpere – conduc la ideea că între victimă și agresor a avut loc o luptă, iar pe vestimentația agresorului și pe corpul acestuia trebuie să existe obligatoriu urme de sânge.
De asemenea, potrivit literaturii de specialitate, în raport cu dispunerea, cantitatea, forma și culoarea urmelor de sânge, se poate determina dacă acestea provin din vene sau din artere.
Interpretarea urmelor create de armele de foc
Cu ocazia cercetării la fața locului, prin interpretarea urmelor produse de armele de foc pot fi elucidate o serie de probleme, cum ar fi:
tipul, marca, modelul și calibrul armei;
Așa cum relevă literatura de specialitate și activitatea de expertiză criminalistică, examinarea la fața locului a gloanțelor, tuburilor și cartușelor descoperite, pot furniza o serie de date prețioase, astfel:
diametrul glonțului, în partea cea mai groasă, indică calibrul armei;
mărimea, forma și greutatea tuburilor oferă indicii referitoare la tipul armei de foc cu
care s-a tras;
direcția și unghiul de tragere
După cum este cunoscut, atât direcția cât și unghiul de tragere pot fi stabilite prin interpretarea urmelor principale ale împușcăturii, după cum urmează:
dacă glonțul a perforat un singur obiect, direcția de tragere poate fi stabilită prin
prelungirea canalului creat;
în cazul în care glonțul a perforat două obiecte, direcția de tragere se poate stabili prin
luarea în calcul a unei linii drepte care unește orifiiciile create, această linie fiind prelungită în partea din care a venit glonțul;
în raport cu detaliile oferite de morfologia leziunilor descoperite pe corpul victimei, se
poate aprecia unghiul de impact al glonțului cu corpul uman.
Determinarea direcției și unghiului de tragere se pot realiza și prin alte metode: aplicarea unor procedee matematice, utilizarea unui aparat special construit în acest scop.
distanța de tragere;
Potrivit literaturii de specialitate, în cazul tragerilor de distanță mică, determinarea distanței de la care s-a tras se face prin interpretarea urmelor secundare ale împușcăturii. Trebuie însă reținut că la fața locului, o astfel de determinare se face cu aproximație, orientativ.
Metodele de determinare a distanței de tragere:
– determinarea locului probabil unde s-a aflat trăgătorul. Aceasta se face prin măsurători directe, stabilirea coordonatelor de amplasare în spațiu a celui care a tras realizându-se prin luarea ca punct de reper a umărului acestuia, în condiții normale de tragere și ținând cont de alte elemente, cum ar fi: faptul că trăgătorul este sau nu cunoscut, dacă în momentul efectuării tragerii acesta era înălțat sau desculț;
– determinarea locului probabil în care s-a aflat trăgătorul în contextul locului faptei și a locului unde este improbabil să se fi aflat victima.
Aceste determinări se realizează în următoarele etape:
– situarea în spațiu a poziției umărului trăgătorului în raport cu linia traiectoriei și țintă;
– determinarea locului improbabil unde se afla victima, fie prin măsurarea directă a distanțelor față de planul în care se găsesc orifiiul de intrare, fie prin calcularea distanțelor de la orificiul de ieșire la cea de-a doua țintă.
Interpretarea altor categorii de urme descoperite la fața locului
urmele de dinți, buze, urechi și a altor părți ale feței și corpului uman
Așa cum subliniază literatura de specialitate, studierea urmelor de dinți, făcute la fața locului, poate conduce la obținerea unor informații referitoare la:
persoanele care le-au creat;
plasamentul dinților, distanța dintre ei, lipsa acestora și alte caracteristici relativ
neschimbătoare,
starea obiectului primitor – grad de oxidare, topire, congelare, deshidratare – și timpul
scurs din momentul creării urmei.
În cazul urmelor de buze, interpretarea acestora poate conduce la obținerea unor date referitoare la:
tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
sexul și vârsta;
înălțimea;
activitatea desfășurată de persoana care a creat urma la fața locului.
La rândul lor, interpretarea la fața locului a urmelor lăsate de urechi, nas și alte părți componente ale corpului uman, poate avea drept rezultat obținerea următoarelor date:
vârsta, sexul și înălțimea persoanei care a creat urma;
numărul persoanelor cara au creat urmele descoperite;
activitățile desfășurate de persoanele în cauză în câmpul infracțional.
urmele nodurilor și legăturilor
Prin interpretarea acestor categorii de urme se pot obține o serie de date, cum ar fi:
materialul din care a fost confecționat nodul ori legătura descoperite la fața locului,
sub aspectul naturii, lungimii, grosimii, culorii, numărului de fire, sensului de răsucire;
numărul de noduri sau înfășurări;
mecanismul de creare a urmelor, inclusiv influența anumitor factori extreni asupra
acestora, cu implicații pe linia stabilirii vechimii lor.
urmele de coloranți și de vopsea;
În cazul urmelor de coloranți intrepretarea are în vedere următoarele:
culoarea urmei, în raport cu aceasta existând prezumția că pe corpul, ținuta
vestimentară și instrumemtele folosite de făptuitor ar putea fi descoperite urme de aceeași natură;
timpul când a fost creată urma, având în vedere starea în care se găsește aceasta pe
suport, respectiv uscată sau lichidă;
repartizarea urmelor pe suport, punct de plecare în explicarea mecanismului de
formare.
Intrepretarea urmelor de vosea, poate oferi indicii cu privire la:
obiectul creator de urme;
mecanismul de formare a urmelor, luându-se în calcul forma, mărimea și amplasarea
acestora în locul faptei;
vechimea aproximativă a urmei.
urmele de hârtie;
Prin interpretarea la fața locului a urmelor de hârtie, pot fi obținute o serie de date și indicii, cum ar fi:
natura și destinația obișnuită a hârtiei din care provine urma;
modul în care a fost utilizată hârtia respectivă: pentru împachetarea instrumenetelor
folosite la săvârșirea infracțiunii ori pentru ambalarea produsului acesteia, pentru ștergerea unor urme biologice, pentru acoperirea victimei;
mecanismul de formare a unor asemenea urme;
modificările suferite de hârtie sub influența factorilor de natură exogenă;
proveniența hârtiei.
urmele de cerneluri, tușuri și paste de scris;
În cazul descoperirii unor astfel de urme, interpretarea acestora poate furniza o serie de indicii, de genul:
naturii traseului urmei de cerneală, tuș sau pastă, concretizată în pete ori mânjituri;
instrumentului scriptural utilizat;
modificării unor texte, fie prin adăugarea, fie prin suprapunerea unor noi trasee;
timpului aproximativ scurs de la formarea urmei.
urmele de produse textile;
Urmele de produse textile descoperite la fața locului pot furniza date și indicii cu privire la:
compoziția materialului textil din care provin urmele, cu indicarea dimensiunilor,
culorii;
modul de detașare a materialului textil și natura obiectului folosit pentru detașare.
urmele de produse alimentare;
Prin interpretarea la fața locului a cestor categorii de urme pot fi obținute date referitoare la următoarele:
natura produsului alimnetar descoperit și proveniența acestuia;
mecanismul de formare a urmelor, inclusiv împrejurările în care s-au format;
timpul aproximativ scurs de la formarea urmei;
felul și aspectul produsului alimentar;
factorii ce au influențat calitatea produsului alimentar.
urmele de natură pulverulentă
Anumite materiale pulverulente – ciment, var, ipsos – datorită proprietăților lor, pot adera la diferite suorturi, cum ar fi: îmbrăcămintea sau încălțămintea victimei ori făptuitorului, mijloace de transport, diverse obiecte aflate fie în locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, fie pe traseele parcurse de făptuirori pentru a intra în câmpul infracțiunii ori pentru a părăsi locul respectiv. Interpretarea la fața locului a unor astfel de urme poate conduce la obținerea unor date, respectiv:
natura materialului din care provine urma;
modul în care s-a format urma respectivă;
influențele exercitate asupra urmei de către suport și factorii de mediu;
eventual, ocupația făptuitorului.
urmele create de incendii și explozii
În cazul incendiilor, la locul faptei pot fi descoperite o multitudine de urme care pot furniza date ce dovedesc declanșarea și modul de propagare:
focarul incendiului;
locul unde s-a produs scurtcircuitarea instalației electrice;
modul cum s-a declanșat incendiul în raport cu urmele de carburanți și lubrifianți
descoperite;
modul în care s-a propagat incendiul din centrul focarului spre exterior și urmele ce
atestă evoluția acestuia până la încheierea operațiilor de stingere.
Și în cazul exploziilor, interpretarea urmelor poate oferi indicii cu privire la:
natura exploziei și obiectul creator al urmelor descoperite;
timpul scurs de la producerea exploziei;
modul de propagare a suflului exploziei – pe orizontal și vertical – , prin examinarea
resturilor de materiale.
Secțiunea a III-a – Soluționarea împrejurărilor negative
O importantă problemă în cadrul cercetării la fața locului o constituie lămurirea așa-numitelor „împrejurări negative”, cunoscute în literatura de specialitate și ca „împrejurări controversate”.
Se întâmplă uneori ca infractorul, animat de dorința scăpării de răspundere pentru fapta sa, să încerce simularea săvârșirii unei alte fapte și, de obicei, de alte persoane. În acest scop creează la fața locului urme care, în mod obișnuit, se formează prin comiterea faptei simulate, ori îndepărtează din locul respectiv obiectul material al infracțiunii. Aproape întotdeauna infractorul nu reușește să simuleze perfect săvârșirea unei fapte de altă natură, greșind în producerea de urme și de alte probe, astfel că se creează o discordanță între unele și altele, fapt ce evidențiază artificialul de la locul faptei. Încercările de acest fel se întâlnesc mai des în cazurile de omor și în infracțiunile de delapidare, de neglijență în serviciu. La primele se creează aspectul general al unei sinucideri ori accident, iar în cazul secundelor înscenându-se un furt, mai ales prin efracție, sau eventual un incendiu declanșat întâmplător.
Pentru realizarea unei interpretări științifice a cauzelor obiective care au determinat apariția „împrejurărilor negative”, organele judiciare desfășoară o activitate complexă, pe baza principiilor generale de tactică criminalistică și a celor specifice infracțiunii simulate. Însă, cum fiecare infracțiune se deosebește de altele similare prin mai multe particularități referitoare la modul și condițiile de săvârșire, motivele și scopul vizat de făptuitor, urmările care s-au podus, metodele și mijloacele de lucru vor fi aplicate în funcție de particularitățile locului respectiv al faptei și de natura urmelor descoperite.
În cazul unor infracțiuni de omor, simulate în accidente ori sinucideri, de cele mai multe ori, cadavrul victimei este scos din perimetrul locului faptei de către infractor și dus la mari distanțe. Pentru simularea unei sinucideri, cadavrul este așezat uneori pe calea ferată, pe o șosea intens circulată pe timp de noapte, alteori spânzurat, aruncat în apă ori se creează o altă situație care să conducă la versiunea sinuciderii, sau eventual a producerii unui accident. Sub cadavru și în jurul său, în atare simulări, nu se găsesc urme de sânge în cantitate mare, deși leziunile de pe corp sunt porfunde, prin secționarea sau zdrobirea unor vase mari de sânge. Urmele ce se creează extern pe cadavrul victimei, prin acțiunea trenului, autovehiculului, a lațului de spânzurare pe gât sau a apei, toate fiind postvitale, cu suficiente caracteristici care să evidențieze că ele s-au produs după încetarea funcțiilor vitale ale organismului, iar prin autopsie se obțin date noi în această privință. La cadavrele aruncate în apă, pentru a simula înecul, în foc pentru a simula un accident, în căile respiratorii, pe esofag și în stomac nu sunt urme de funingine, rezultate prin arderea focului, nu este apă cu microorganismele corespunzătoare sau cu diferite corpuri străine întâlnite în apă. Deci, pentru soluționarea „împrejurărilor controversate” în cazurile faptelor de această natură, un rol hotărâtor îl au interpretările leziunilor de pe corpul victimei și ale urmelor din interiorul corpului, pe care le fac experții medico-legiști, exemplificator pentru aceasta fiind cazul redat în continuare:
În apropierea gării centrale a unui important municipiu al țării, pe șina de cale ferată s-a găsit cadavrul complet secționat al unui bărbat care, neavând asupra sa nici un act, a rămas timp de aproape un an C.I.N.
Prezentarea spre recunoaștere a fotografiilor judiciare de identificare uneia dintre familiile ce declarase dispariția numitului A..A., în perioada de timp coincidentă „accidentului de tren”, a dus la stabilirea identității cadavrului.
Distanța dintre domiciliu și locl unde s-a consumat evenimentul se putea străbate, cu mașina, pe șoseaua națională din imediata vecinătate , în mai puțin de o oră.
Examinarea medico-biocriminalistică a cadavrului a stabilit că, în realitate, era un caz de disimulare a omorului comis prin provocare de plagă înjunghiată abdominală în regiunea ficatului, prin accident de tren având urmări mortale.
Practic, pe șina de cale ferată fusese un cadavru, iar planul de secționare transversală totală era situat imediat paralel cu orificiul unghiului de pătrundere în corp a unui cuțit. Leziunea a prezentat un mecanism de producere particular: s-a provocat pătrunderea, în ficat a lamei cuțitului, pe o adâncime de circa 125 mm, s-a retras parțial pe o distanță de circa 65 mm, și s-a reintrodus, acum sub un unghi de circa 40 grade în sus și discret lateral dreapta față de prima traiectorie intracorporală, pe o distanță de circa 120 mm. Este o „manevră ucigătoare” și la propriu și la figurat.
Organul de cercetare penală a pus la dispoziție trei cuțite, de dimensiuni și configurații generale mult diferite între ele, ridicate de la trei persoane incluse în cercul de bănuiți.
Numai unul dintre aceste obiecte corespundea caracteristicilor-cadru ale agentului vulnerant incriminabil în cauza concretă dată: cu referire la lungime, lățime, grosimea lamei și, în plus, configurația zimțuită a muchiei netăietoare, diametral opusă celei tăietoare, extrem de bine ascuțită.
Pus în fața concluziilor raportului de expertiză, posesorul cuțitului indicat, numitul B.D. a confirmat concluziile formulate; a declarat apoi că l-a omorât de A.A. la domiciliul său, transportându-i imediat corpul neînsuflețit cu propria mașină, pe care a adus-o până aproape de linia de cale ferată, pentru a deplasa mai ușor și mai repede cadavrul.
Ceea ce a impresionat în mod deosebit a fost afirmația că nu a plecat de la locul depunerii cadavrului decât după ce a asistat la provocarea impactului și, apoi, s-a convins că
„trenul și-a făcut datoria”. Aluzia era la dorința și, mai ales, speranța că va putea induce în eroare organele de resort și, pe cale de consecință, nu va fi niciodată prins.
Ceea ce nu s-a întâmplat și, este important a fi subliniat, nici nu ar fi avut vreodată cum să se întâmple.
La simulările unor infracțiuni de furt din patrimoniul public, mai ales prin efracție, pentru a ascunde o delapidare sau chiar o neglijență în serviciu mai gravă prin efectele ei, infractorii produc la fața locului probe care frecvent se crează în infracțiunile de furt. De exemplu, avem fereastra spartă pe care, chipurile, ar fi pătruns infractorul în incinta unde se păstrau bunurile furate, dar pervazul ferestrei respective este acoperit cu un strat de praf uniform răspândit și intact, pe care, în cazul trecerii unei persoane, picioarele, mâinile și alte părți ale corpului ar trebui să lase urme ușor perceptibile și cu ochiul liber. Alături de acest contrast, uneori, pentru a fi mai convingător, infractorul creează o varietate mare de urme, care, la un examen mai atent se dovedesc a fi lăsate în mod artificial, mai ales dacă se ține seama de ce activități ar fi avut nevoie autorul furtului și de cât timp putea dispune în momentul respectiv. Acest surplus de urme, dacă se studiază cu atenție, în loc să contribuie la confirmarea versiunii furtului dimpotrivă, o infirmă.
Existența la fața locului a unei cantități mari și variate de urme, care, în mod firesc, nu se creează în asemenea infracțiuni, necesită o explicație bine întemeiată sub aspect obiectiv. În acest scop, trebuie plecat de la aspectul general al locului faptei, profitul activității desfășurate de unitatea păgubită, natura obiectelor sustrase și locurile lor de păstrare, timpul cât se pretinde că s-ar fi comis infracțiunea, fără a se pierde din vedere spre ce versiune converg celelalte probe descoperite.
Ori de câte ori se consideră necesar se recomandă a se cere ajutorul specialiștilor – medici legiști, experți criminaliști – pentru corecta evaluare și interpretare a anumitor aspecte cu un conținut controversat, neconcordant cu restul tabloului de la locul faptei.
Secțiunea a IV-a – Reluarea și repetarea cercetării la fața locului
Reluarea și repetarea cercetării la fața locului sunt, în realitate, activități tactice de completare a unei activități începute, dar neterminate, rămânând astfel în perimetrul locului respectiv zone neexplorate, urme nedescoperite. La aceste activități se recurge în situațiile când cercetarea inițială la fața locului, fie, din anumite cauze obiective, a fost întreruptă în procesul desfășurării ei, fie, dacă nu și-a atins scopul datorită unor greșeli substanțiale din partea persoanelor în cauză, fapt ce conduce la necunoașterea întregului loc al faptei, la superficialitate în căutarea și examinarea urmelor.
IV. 1.Reluarea cercetării la fața locului
Reluarea cercetării la fața locului constituie o continuare a unei cercetări începute anterior și întrerupte din cauze obiective. Fiind continuarea unei activități tactice întrerupte, reluarea cercetării la fața locului necesită să aibă loc de îndată ce cauzele care au determinat întreruperea și-au încetat existența.
De obicei, întreruperea cercetării la fața locului se face în situații deosebite, cum ar fi:
locul faptei este vast, cu multe particularități și variate feluri de urme, ceea ce impune
desfășurarea activităților într-un interval de timp mare;
lăsarea nopții, în cazul în care cercetarea trebuie făcută neapărat la lumina zilei;
începerea unei ploi torențiale, în cazul cercetării în loc deschis;
se descoperă, în procesul cercetării, una sau mai multe surse de pericol, cum ar fi cele
de explozie, de incendiu, surpări de teren;
constatarea necesității prezenței unui specialist în materie, fără de care nu pot fi
valorificate probele de la locul faptei, iar până la sosirea lui cercetarea ar fi lipsită de sens.
În practică se pot ivi multe situații de natură diferită, însă necesitatea întreruperii și reluării cercetării, după încetarea acestor situații, o constată echipa respectivă de cercetare în fiecare caz concret ivit la fața locului.
Conducătorul echipei de cercetare la fața locului, odată cu întreruperea cercetării, fixează în ce stadiu se află cercetarea și de unde urmează a fi reluată, ia măsurile necesare de ocrotire a urmelor încă nefixate și pentru paza locului faptei până la reluarea cercetării în noile condiții de timp.
Reluarea cercetării se impune să fie îndeplinită de persoanele care au început-o. În acest fel se asigură atât continuitatea activității tactice, cât și o optică unitară asupra întregului loc al faptei și a urmelor descoperite în perimetrul său.
Întreaga activitate desfășurată după reluarea cercetării se fixează, în continuare, în același proces verbal de cercetare a locului faptei. În asemenea situație trebuie menționat cum a fost păzit locul faptei, dacă urmele au fost bine conservate, cât a durat perioada de întrerupere și când a început reluarea cercetării, cu mențiunea schimbărilor intervenite în conponența echipei de cercetare.
IV. 2. Repetarea cercetării la fața locului
În general, cercetarea la fața locului se efectuează o singură dată, ocazie cu care se descoperă și se ridică toate urmele și se constată toate împrejurările săvârșirii infracțiunii. Aceasta constituie o activitate irepetabilă deoarece, odată efectuată, locul faptei suferă modificări, ceea ce face ca la repetarea ei să nu se obțină rezultatele scontate.
Practica organelor de cercetare a demonstrat că, uneori, se ivesc situații în care se impune repetarea cercetării la fața locului. Astfel, aceasta se efectuează în situații cu totul rare, când prima nu și-a atins pe deplin scopul, deoarece s-a desfășurat defectuos, superficial sau în condiții neprielnice pentru o asemenea activitate. De exemplu, organul judiciar a fost lipsit de aportul specialistului, iar complexitatea cauzei cercetate impunea prezența acestuia sau cercetarea a fost efectuată în condiții de luminozitate improprii – lumină nocturnă – deși era necesar să se realizeze în condițiile luminii diurne. Drept consecință, fie nu s-a stabilit bine întregul loc la faptei, rămânând zone neexplorate, fie nu au fost descoperite anumite urme, poate parțial distruse de persoanele interesate (urmele de sânge parțial distruse prin spălare).
Alteori, se recurge la reluarea cercetării la fața locului pentru verificarea unor versiuni noi, a unor simulări nesesizate cu prilejul primei cercetări.
Repetarea cercetării la fața locului poate fi făcută de aceeași echipă de cercetare sau de către altă echipă.
Constatările rezultate cu ocazia cercetării la fața locului se consemnează într-un proces verbal aparte.
Secțiunea a V-a – Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului
V. 1. Procesul verbal de cercetare la fața locului
Potrivit dispozițiilor legii procesual penale, „despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie proces verbal care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor arătate în art. 91, dscrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective”.
Așa cum precizează literatura de specialitate, procesul verbal reprezintă principalul mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la fața locului. Redactarea sa trebuie făcută în așa manieră încât să-i poată edifica pe cei care n-au fost prezenți, asupra câmpului infracțional și să poată fi oricând folosit la reconstituirea tabloului infracțional.
În ceea ce privește modul de redactare a procesului-verbal, este necesară respectarea următoarelor regului:
procesul verbal trebuie să fie obiectiv astfel încât să redea imaginea locului faptei așa
cum era în momentul în care organul judiciar a perceput-o.
procesul verbal trebuie să fie complet, în sensul că este necesar să cuprindă toate
constatările organului judiciar considerate importante pentru soluționarea cauzei. În cazul în care unele aspecte au fost omise, acestea își pierd orice valoare probantă și nu vor putea contribui la soluționarea cauzei.
procesul verbal trebuie să se caracterizeze prin precizie și claritate. Precizia redactării
presupune consemnarea exactă a constatărilor, iar claritatea reclamă folosirea unor cuvinte uzuale care să exprime cât mai exact conținutul noțiunii respective, evitându-se utilizarea unor termeni de strictă specialitate sau a neologimelor. Dacă nu se poate evita folosirea unor atfel de termeni, aceștia se vor explica.
procesul verbal trebuie să fie succint, adică să redea într-o formă concisă
constatările organului judiciar. Prezentarea concisă a activității utilizate trebuie să se facă în detrimentul celorlalte cerințe enunțate.
Potrivit dispozițiilor art 91 și 131 C.P.P., procesul verbal de cercetare la fața locului, în cele trei părți ale structurii sale, trebuie să cuprindă:
În partea introductivă a procesului verbal se consemnează acele date ce atribuie
caracter oficial acestui act procedural:
– data și locul unde este încheiat;
– numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie;
– numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;
-descrierea, pe scurt, a conținutului sesizării care stă la baza motivului deplasării pentru cercetare la fața locului.
Partea descriptivă este cea mai întinsă și cuprinde toate activitățile întreprinse, în
ordinea efectuării lor, toate urmele și mijloacele materiale de probă descoperite cu această ocazie.
Acesta va începe cu descrierea locului faptei, aspectul de ansamblu al acestuia, dispunerea în raport cu punctele cardinale, vecinătăți sau puncte fixe de reper, căile de acces și alte particularități. Se face mențiunea, dacă este cazul, a unor modificări survenite la locul faptei, înainte de sosirea echipei.
În continuare se descriu detaliat urmele, obiectele și alte mijloace de probă descoperite la locul săvârșirii faptei. Pe lângă denumirea lor exactă se indică precis locul unde au fost găsite, distanțele între ele sau până la obiectele principale și alte caracteristici, cum ar fi: natură, formă, dimensiuni.
Descrierea locului faptei și a obiectelor descoperite se face în ordinea în care s-a efectuat cercetarea, în ordinea descoperirii lor.
În partea de încheiere se vor menționa: ora începerii și terminării cercetării la fața
locului, condițiile atmosferice în care s-a efectuat, precizarea că s-au executat măsurători în vederea întocmirii unei schițe, că s-au efectuat fotografii judiciare cu indicarea tipului de film, a sensibilității sale, tipului de aparat folosit, în condiții de lumină naturală sau artificială, cu completarea că acestea se vor anexa la procesul verbal. Dacă s-au efectuat înregistrări audio sau video se face mențiune și despre acestea.
La descrierea constatărilor făcute trebuie folosit un limbaj accesibil, evitându-se pe cât posibil termenii tehnici ori de strictă specialitate, neologismele, precum și termenii cu o anumită doză de ambiguitate.
La finele secolului al XIX-lea, Hans Gross spunea că cercetarea la fața locului și modul în care este redactat procesul verbal „… este piatra de încercare pentru judecătorul de instrucție. În nici o altă îmtrejurare el nu-și manifestă mai bine îndemânarea, limpezimea vederii, logica raționamentului, energia metodică și conștientă a scopului pe care îl urmărește; și iarăși, în nici o altă împrejurare nu-și manifestă mai bine neîndemânarea, lipsa de prevedere, dezordinea, nesiguranța și ezitarea”.
Procesul verbal este redactat de conducătorul echipei de cercetare, împreună cu alți membri și semnat conform regulilor stabilite de legea procesual penală, iar specialistul criminalist, medicul legist și ceilalți specialiști care au fost solicitați pentru cercetarea la fața locului sunt menționați în procesul verbal nominal și contribuie la întocmirea acestuia cu datele de specialitate asupra activităților desfășurate.
După redactarea procesului verbal se va citi conținutul acestuia martorilor asistenți și dacă nu au observații se va menționa acest lucru.
Procesul verbal va fi semnat pe fiecare pagină de toate persoanele menționate în acesta.
V. 2. Schița locului faptei
Schița locului faptei este o modalitate de reprezentare grafică a situației existente în câmpul infracțiunii și a poziției diferitelor obiecte descoperite în cadrul acestuia. Prin aceasta se redau, în sistemul ontogonal elementele esențiale din câmpul infracțiunii, mărite sau micșorate la scară.Rolul schiței este de a facilita înțelegerea exactă a tabloului real al locului faptei ilustrând ceea ce s-a exprimat în scris, în partea descriptivă a procesului verbal.
Deseori, în literatura de specialitate schița locului faptei este denumită plan schiță sau desen schiță. Delimitarea fiind făcută în funcție de faptul că transpunerea în plan respectă sau nu proporțiile reale ale obiectelor ori suprafețelor reprezentate.
Planul schiță executat la scară, presupune executarea riguroasă a proporțiilor reale ale terenului, interioarelor, obiectelor reprezentate, precum și a raporturilor distanțelor dintre acestea.
Desenul schiță se realizează printr-o simplă desenare a locului, nerespectându-se cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului.
Schița în oricare din cele două modalități poate reprezenta un loc deschis, un loc închis sau forma mixtă.
Pentru transpunerea în plan a dimensiunilor, distanțelor și pozițiilor obiectelor aflate la fața locului se utilizează o serie de procedee, cum ar fi: schița în proiecție orizontală și verticală, rabatarea planurilor de proiecție, schița în secțiune.
Pentru ca schița să redea cât mai fidel situația de la locul faptei, este necesară îndeplinirea următoarelor cerințe:
Exactitatea schiței
Reprezentând o sursă valoroasă de informații, schița trebuie să ofere aceleași date ca și o fotografie, reprezentând avantajul că exclude detaliile nesemnificative. Altfel spus, orice schiță a locului faptei trebuie să cuprindă elementele esențiale ale acestuia și legăturile dintre elementele respective. Executarea corectă a schiței impune redarea exactă a dimensiunilor, distanțelor și unghiurilor.
Cu alte cuvinte, dacă un aspect este redat exact – de exemplu dimensiunile locului unde a fost găsit cadavrul – , iar poziția obiectelor din jur este redată cu aproximație, o asemenea denaturare face ca întreaga schiță să fie nefolositoare.
Așa cum subliniază literatura de specialitate, de regulă, la fața locului se întocmesc două tipuri de schiță. Prima schiță, denumită schiță brută, executată într-o manieră simplă, neartistică, trebuie să redea cu exactitate distanțele, diemnsiunile și proporțiile relative. A doua schiță, așa-numita schița șlefuită, artistică, reprezintă versiunea finisată a schiței brute.
Cotarea schiței
A cota o schiță înseamnă notarea pe aceasta a dimensiunilor obiectelor reprezentate. Practica criminalistică recomandă ca la întocmirea unei schițe să se utilizeze un singur fel de cotare și aceeași unitate de măsură. Astfel, la schițele de ansamblu cotele mai mari de un metru trebuie notate cu două zecimale, cele mai mici de un metru urmând a fi notate în centimetri. În schimb, la schițele de detaliu notarea trebuie făcută în milimetri. De asemenea trebuie reținut că liniile de contur și liniile ajutătoare de cotă, inclusiv axele nu pot fi folosite ca linii de cotă.
Întocmirea schiței la scară
Pe lângă rezultatele măsurătorilor efectuate, la întocmirea schiței trebuie să se țină cont și de întinderea și complexitatea locului examinat din punct de vedere criminalistic. În funcție de acestea urmează a se stabili scara schiței, adică raportul dintre mărimea distanțelor și obiectelor redate în schiță și dimensiunile lor reale. Astfel, schița unei încăperi poate fi realizată fie la scara 1:100, fie la scara de 1:50. Dacă locul faptei este amplasat într-o hală industrială ori în câmp deschis, proporțional cu mărimea acestora, scara schiței poate fi de 1:200; 1:500 sau chiar 1:1000.
Orientarea schiței
Cu prilejul întocmirii schiței locului faptei, în special atunci când locul unde s-a săvârșit infracțiunea este situat în câmp deschis, aceasta trebuie orientată după punctele cardinale. Literatura de specialitate subliniază că orientarea schiței poate fi făcută și prin alte mijloace, respectiv busolă, în raport cu poziția soarelui, după soare și ceas, după steaua polară, etc. Indiferent de modul în care s-a făcut orientarea, întotdeauna latura din partea dreaptă a schiței trebuie să fie pe direcția N-S.
Claritatea schiței
Îndeplinirea cerinței privind claritatea schiței presupune ca în cuprinsul acesteia să fie redate numai acele elemente care ilustrează constatările din procesul verbal de cercetare la fața locului. Schița întocmită trebuie să fie înțeleasă de către orice persoană care nu cunoaște amănunte referitoare la infracțiunea ce a impus efectuarea cercetării la fața locului.
Uneori, pntru eliminarea detaliilor excesive dintr-o schiță se poate recurge la întocmirea a două ori mai multe schițe. Astfel, în activitatea practică pot apărea situații când se impune întocmirea unei schițe care să redea poziția cadavrului, a uneia sau mai multor schițe care să fixeze principalele urme sau mijloace materiale de probă în raport cu alte elemente.
Reprezentarea prin semne convenționale
Ca o completare la cerința privind claritatea schiței, reprezentarea în plan a obiectelor aflate în câmpul infracțiunii trebuie făcută cu ajutorul unor semne convenționale, cu aceeași semnificație pentru toate organele judiciare.
Atunci când pentru anumite obiecte nu există semne convenționale criminalistice, acestea vor fi completate fie prin semne topografice standardizate, fie prin simboluri folosite în alte domenii de activitate.
Individualizarea schiței
A individualiza o schiță înseamnă a menționa următoarele date:
-titlul – de exemplu „schița locului faptei în cauza privind infracțiunea de….comisă la data de….de către…”;
-data și locul întocmirii;
-numele, prenumele, calitatea și organul judiciar din care fac parte componenții echipei de cercetare la fața locului;
-scara la care s-a întocmit schița;
-semnăturile participanților la cercetarea la fața locului, inclusiv a martorilor asistenți.
Schița nu trebuie să fie înlocuită cu fotografia, fie și numai din simplul motiv că în timp ce fotografia redă imaginea locului faptei în perspectivă, schița redă aceeași imagine în plan.
V. 3. Fotografia judiciară și întocmirea planșei foto
Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată drept o modalitate auxiliară a procesului verbal.
În funcție de natura infracțiunii și de aspectul locului faptei, fotografierea se poate realiza prin următoarele procedee:
-fotografierea unitară – se aplică atunci când întinderea locului faptei nu este mare, iar imaginea acestuia se poate înregistra pe un singur clișeu fotografic;
-fotografierea pe sectoare – se aplică atunci când subiectul de fotografiat are întindere mai mare și cuprinde mai multe zone/sectoare, iar imaginea nu poate fi înregistrată pe un singur clișeu;
-fotografierea pe direcții încrucișate – se execută atunci când subiectul prezintă importanță, văzut din mai multe părți;
-fotografierea panoramică – se folosește în situația în care locul faptei se întinde pe o suprafață mare, pentru a obține fotografia aspectului său în întregime, la o scară corespunzătoare redării detaliilor. În cazul subiecților ce ocupă o suprafață mare (catastrofe, avarii) se folosește tehnica fotografierii panoramic circular, iar în cazul subiectelor cu o lungime mare se aplică tehnica fotografierii panoramice liniare;
-fotografierea la scară – presupune fotografierea subiectului având unitate de măsură și se aplică în situațiile când în cercetarea criminalistică interesează dimensiunile obiectului sau urmei descoperite în câmpul infracțiunii.
Pentru a se asigura fixarea imaginii locului faptei se efectuează următoarele genuri de fotografii: orientare, schiță, a obiectelor principale, a urmelor, de detaliu. Aceasta se realizează în funcție de fazele cercetării la fața locului.
Fotografia de orientare, așa cum o arată și numele, are menirea de a fixa întregul loc al faptei, împreună cu împrejurimile acestuia. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, „…prin fotografia de orientare se urmărește surprinderea acelor aspecte capabile să ofere o anumită imagine asupra raportului dintre locul propriu-zis al faptei și zona înconjurătoare , cum sunt, de pildă, distanțele până la construcțiile sau alte puncte de reper din apropiere, drumurile de acces, posibilitățile de vizibilitate”.
Atunci când infracțiunea a fost săvârșită într-un imobil (clădirea unde s-a comis un furt), fotografia de orientare va avea în centrul ei imobilul cu vecinătățile acestuia. În cazul în care este executată pe un loc întins – câmp, șosele – în mod obligatoriu fotografia de orientare trebuie să cuprindă pe lângă locul faptei propriu-zis și anumite repere fixe, cum ar fi: clădiri învecinate, borne kilometrice, poduri, păduri.
Fotografia schiță, executată în faza statică a cercetării, fixează în exclusivitate locul faptei cu cele mai importante caracteristici ale sale. Acest gen de fotografie redă numai locul faptei, fără împrejurimi, având menirea de a reda locul unde s-a comis fapta de natură penală. Din acest considerent, acest gen de fotografie trebuie executată de la o distanță care să ofere posibilitatea încadrării întregului loc al faptei, inclusiv obiectul principal, cadavrul, focarul incendiului, spărtura dintr-un zid.
Tehnica folosită va fi impusă de specificul faptei, de aspectul locului faptei și de necesitatea de a pune în evidență cât mai multe laturi ale infracțiunii.
Fotografia obiectelor principale servește la fixarea imaginilor acelor obiecte care sunt în legătură directă sau care reflectă urmele și consecințele faptei. Acest gen de fotografie redă cadavrul, armele și instrumentele folosite la săvârșirea infracțiunii, obiectele purtătoare de urme, inclusiv urmele ca atare.
Fiecare fotografie a obiectului principal trebuie dublată cu o fotografie care va reda poziția acelui obiect în ansamblul câmpului infracțional, precum și în raport de poziția sau destinația față de alte obiecte principale.
Fotografia de detaliu – se realizează în faza dinamică. Prin ea se fixează forma, dimensiunile, urmele și caracteristicile identificatoare ale obiectelor (serii, inscripții, rupturi, detașări) ca rezultat al săvârșirii faptei, astfel încât detaliile ce interesează să fie reproduse cât mai fidel.
După obținerea imaginilor pozitive se trece la întocmirea planșei fotografice.
Planșele fotografice pot fi împărțite în trei mari grupe:
Planșa fotografică operativă – cuprinde fotografiile realizate cu ocazia efectuării unor
activități de urmărire penală: cercetare la fața locului, percheziție, reconstituire.
Planșa fotografică demonstrativă – cuprinde fotografiile judiciare executate cu ocazia
efectuării diferitelor examinări în laborator.
Planșa fotografică de informare – cuprinde fotografii care ilustrează aspecte deosebite
privind neglijență gravă, distrugeri cu pagube mari, accidente rutiere.
Planșa fotografică se compune din: adresă; copertă; fotografii judiciare cu aspectele fixate la fața locului; fotografiile la scară a tuturor urmelor descoperite, relevate și ridicate; date despre persoanele cu care s-au făcut excluderile urmelor papilare, situația acestora; gradul, numele și prenumele lucrătorului care a întocmit-o.
Coperta planșei fotografice trebuie să cuprindă: antetul organului de poliție și
formațiunea emitentă; numărul cazului din registrul de deplasări; date despre faptă; locul unde se întocmește și anul.
La întocmmirea acestei planșe se vor respecta următoarele condiții de formă și fond:
fotografiile vor fi clare și vor reda corect nuanțele de culoare;
fotografiile se vor lipi pe coli de hârtie, în următoarea ordine: fotografii de orientare, schiță, ale obiectelor principale, ale urmelor și de detaliu;
fiecare fotografie lipită pe planșă va fi ștampilată, având în vedere ca impresiunea ștampilei să fie imprimată atât pe fotografie cât și pe coala de hârtie pe care s-a lipit fotografia;
sub fiecare fotografie se vor face mențiuni prin care să se explice ce reprezintă aceasta;
după ultima fotografie se va menționa numărul de file, numărul de fotografii cuprinse în planșă, ce aparat s-a folosit;
pe verso-ul fiecărei foi se va scrie alb și se va ștampila.
V. 4. Înregistrarea video judiciară
Înregistrarea video judiciară se înscrie printre metodele moderne de fixare a rezultatelor la fața locului, metode devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor, distrugeri provocate de explozii).
Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai ușor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația o impune.
Sub aspect tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă videomagnetică presupune, ca și în cazul fotografiei judiciare, înregistrări video de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tactica Efectuarii Cercetarii la Fata Locului (ID: 124398)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.