Tactica Cercetarii Locului Accidentului DE Trafic Rutier

TACTICA CERCETĂRII LOCULUI

ACCIDENTULUI DE TRAFIC RUTIER

CUPRINS

INTRODUCERE

1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER

1.1. Noțiunea și clasificarea accidentelor de trafic rutier

1.2. Caracteristica criminalistică a accidentelor de trafic rutier

1.3. Particularități de investigare a accidentelor de trafic rutier

1.4. Concluzii la capitolul 1

2. CADRUL PROCESUAL, TACTIC ȘI ORGANIZATORIC GENERAL

CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

2.1. Scurte sublinieri asupra noțiunii de loc al faptei și de cercetare criminalistică a

locului faptei

2.2. Trăsăturile caracteristice și subiecții cercetării la fața locului

2.3. Sarcinile și principiile tactice de efectuare a cercetării locului faptei

2.4. Asistența organizatorică și tactico-metodică a efectuării cercetării

la fața locului

2.5. Concluzii la capitolul 2

3. PARTICULARITĂȚI TACTICO-CRIMINALISTICE DE EFECTUARE A CERCETĂRII IN CAZUL ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER

3.1. Activitățile inițiale de colectare a informației privind accidentul rutier

3.2. Faza statică și faza dinamică a cercetării accidentului de trafic rutier

3.3. Interpretarea și fixarea urmelor și altor materiale de probă specifice

locului accidentului de trafic rutier

3.4. Concluzii la capitolul 3

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa 1. Analiza dos.penal privind accidentul rutier, soldat cu moartea victimei prin

decapitare și părăsirea locului faptei

INTRODUCERE

Actualitatea problemei abordate. Temă este extrem de actuală pentru țara noastră, întrucât ritmul înalt de creștere a numărului de automobile pe drumurile publice din țară, disciplina scăzută a șoferilor, de multe ori și a pietonilor, exploatarea multor mijloace de transport de mîna a doua, autostrăzile ce lasă mult de dorit, crează premise de înrăutățire a situației în sfera securității traficului rutier.

Pune în gardă și alt aspect. Opinia publică, organele de stat și de drept s-au împăcat cu găndul că tragediile pe autostrăzi a devenit un fenomen iminent societății contemporane. Dacă în situația unor calamități naturale, avarii de muncă, catastrofe aeriene, feroviare etc. se crează comisii guvernamentale cu includerea mai multor specialiști, a reprezentanțiolr mass-media, multiplele accidente rutiere, în care î-și pierd viața zeci și sute de persoane, nu se bucură de o asemenea atenție.

În luna iunie a a.2007 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la securitatea circulației rutiere [4], care reglementează modul de circulație pe drumurile publice, se stabilesc drepturile, obligațiile și răspunderile persoanelor fizice și juridice, precum și atribuțiile administrației publice, ale instituțiilor și organizațiilor. Noile principii de asigurare a securității la trafic se deosebesc radical de cele ce au acționat în trecut, în care accentul principal se punea pe prioritatea statului asupra intereselor cetățeanului. Se pornea de la ideea că principala cauză a accidentelor rutiere este comportamentul ilicit al persoanelor – participante la trafic și nu organele de stat, care trebuie să creeze condiții civilizate de asigurare a securității rutiere (construirea de drumuri, infrastructură, organizarea circulației rutiere etc.). Noua lege tratează problema prevenirii accidentelor rutiere ca una complexă ce necesită eforturi comune ale tuturor ministerelor, departamentelor și altor organe de stat. Ea pune la bază prioritatea vieții și sănătății participanților la trafic asupra activității economice; prioritatea statului în asigurarea securității rutiere față de responsabilitatea participanților la trafic ș.a.

Necătînd la complexul semnificativ de măsuri adoptate de Guvern, Consiliul național pentru securitatea circulației rutiere, Serviciul Poliției Rutiere a MAI, alte servicii și departamente, numărul accidentelor cu caracter criminal nu se micșorează, multe infracțiuni rutiere, însoțite de moartea victimelor, rămîn nedescoperite.

În mare parte aceasta se datorează insuficienței de interacțiune dintre subdiviziunile de urmărire penală, cele speciale de investigație, poliția rutieră, rezervlor ce există în pregătirea profesională a cadrelor respective, dar și nivelului scăzut de asistență criminalistică a activităților de investigație a accidentelor rutiere.

Scopul și obiectivele proiectului. Scopul lucrării de față este analiza teoriei criminalistice privind cercetarea locului accidentelor de trafic rutier, elaborarea pe această bază a unor concluzii și recomandări practice orientate spre perfecționarea activităților practice de cercetare a locului acestui gen de infracțiuni. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: – a expune noiunea, clasificarea și caracteristica criminalistică a accidentelor de circulație rutieră; – a stabili principalele elemente generale de organizare ale activității de cercetare a locului faptei în cazurile de accidente rutiere; – a descrie particularitățile de efectuare a cercetării la fața locului în cazurile de accidente rutiere.

Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În cadrul cercetării temei au fost utilizate metode logico-juridice, istorice, analitice, de drept comparat, precum și statistice.

Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova [1], ale Codului penal și de procedură penală a Republicii Moldova în vigoare [2, 3], Legea Republicii Moldova “Cu privire la securitatea circulației rutiere” nr.131 – XVI din 7 iunie 2007 [4], alte acte normative departamentale ce țin de domeniul criminalisticii, activității de investigație [5, 6].

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică și valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a stării actuale a literaturii de specialitate privind cercetarea criminalistică a locului faptei în cauzele privind accidentele rutiere, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare, în opinia autorului va optimiza aplicarea cunoștințelor criminalistice de specialitate în investigarea acestor infracțiuni. Conținutul lucrării și modul de expunere credem va permite utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor.

Sumarul compartimentelor proiectului

În compartimentul 1 „Privire generală asupra accidentelor de trafic rutier” se pune accentul pe conceptul și caracteristica criminologică și criminalistică a accidentelor rutiere.

În compartimentul 2 „Cadrul procesual, tactic și organizatoric general al cercetării la fața locului” se discută aspectele generale ale cercetării la fața locului. Se expun principalii participanți – subiecți actvi ai cercetării la fața locului, statutul lor procesual, se desfășoară detaliat aspectele tactice și metodice generale de cercetarea la fața locului, valabile și pentru cercetarea locului faptei în cauzele de trafic rutier.

În compartimentul 3 „Particularități tactico-criminalistice de efectuare a cecetării la fața locului în cazul accidentelor de trafic rutier”. Aici se expun principalele elemente specifice ale acestui act de urmărire penală în cazul accidentelor rutiere. Se arată specificitatea locului faptei și a activităților, care de multe ori are o întindere mare și este însoțită de distrugeri mteriale ale mijloacelor de transport și vătămarea oamenilor.

1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER

1.1. Noțiunea și clasificarea accidentelor de trafic rutier

Pornind de la definirea accidentului ca fiind un eveniment întâmplător și neprevăzut care cauzează o avarie sau aduce rănirea, mutilarea ori moartea unei ființe, constatăm că în accidentul de trafic rutier sunt implicați în general doi factori importanți: autovehicolul și omul în multiplele sale calități; conducător auto, pasager, pieton, biciclist, etc. În ceea ce privește noțiunea de accident de trafic rutier, acesta poate fi definit drept un eveniment produs pe drumurile publice, constând din coliziunea a două sau mai multe vehicule, ori a unui vehicul cu un alt obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor s.a. având ca rezultat vătămarea integrității corporale sau moartea unei persoane, pagube materiale, precum și stânjenirea circulației.

O alta defenitie a accidentului de trafic rutier ar fi acel eveniment de circulatie petrecut pe drumurile publice in care au fost lezate persoane si s-au produs pagube materiale, sau o definitie mult mai complexa si mai exacta, considera un eveniment produs pe drumurile publice, constind din coliziunea a doua sau mai multe vehicole cu un alt obstacol, lovirea sau calcarea pietonilor, etc avind ca rezultat vatamarea integritatii corporale ori moartea unei persoane, pagube materiale, precum si stinjenirea circulatiei [47, p. 23].

De asemenia accidentul poate fi considerat ca fiind un eveniment cu urmări socialmente periculoase care constau în distrugerea sau avarierea mijloacelor de transport sau a altor bunuri, moartea sau vătămarea integrității corporale a unor persoane, eveniment care apare în timpul circulației sau exploatării mijloacelor de transport ca urmare a acțiunilor sau omisiunilor conducătorilor auto, pietonilor, călătorilor sau altor persoane ori altor cauze.

Accidentul de trafic rutier este un fenomen activ, în plină desfășurare. De la o zi la alta se ivesc noi probleme în funcție de numărul de autovehicule, extinderea și dezvoltarea căilor rutiere, dezvoltarea și perfecționarea mijloacelor de fabricație a mașinilor, creșterea vitezei, probleme ce necesită un studiu continuu și aprofundat.

Interpretând din punct de vedere juridic, această definiție trebuie să acceptăm sensul corespunzător căruia, întâmplarea nu a fost prevăzută deși putea și trebuia să fie luată în calcul, întrucât, altfel ar însemna să fim de acord cu faptul că accidentul în general, este imprevizibil și prin urmare, încă de la început nu s-ar mai pune problema tragerii la răspundere a celor care au concurat la producerea sa.

O altă defeniție a accidentului de trafic rutier ar fi acel eveniment de circulatie petrecut pe drumurile publice in care au fost accidentate persoane și s-au produs pagube materiale, sau o definitie mult mai complexă și mai exactă, pe care o împărtășim și noi, considera un eveniment produs pe drumurile publice, constind din coliziunea a două sau mai multe vehicole cu un alt obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor, etc avind ca rezultat vatamarea integrității corporale ori moartea unei persoane, pagube materiale, precum și stinjenirea circulatiei [36, p.587].

Cauzele accidentelor de trafic rutier sunt: excesul de viteză, neatentia pietonilor, depășirea

negulamentară si neasigurarea priorității de trecere, conducerea sub influenta băuturilor alcoolice, conducerea imprudentă, nesemnalizarea la trecerile de nivel cu calea ferata, oboseala, boala, adormirea la volan, nerespectarea culorii semaforului electric sau a semnalelor agentului de politie rutiera, conducerea fara permis, etc.

Accidentele de trafic rutier se clasifică dupa cum urmează: a) accidente ușoare – cele care au drept consecința rănirea uneia sau mai multor persoane, determinând o incapacitate de munca individuală până la 30 de zile inclusive sau pagube materiale până la 60% din valoarea vehiculului rutier; b) accidente grave – cele care au una sau mai multe dintre următoarele consecințe: – persoane accidentate mortal; – persoane rămase definitiv cu infirmități; – rănirea uneia sau mai multor persoane, determinând o incapacitate de munca individuală de peste 30 de zile; – pagube materiale de peste 60% din valoarea autovehiculului [15, p.146].

La stabilirea pagubelor materiale, în vederea încadrării accidentului deă sau mai multe vehicole cu un alt obstacol, lovirea sau călcarea pietonilor, etc avind ca rezultat vatamarea integrității corporale ori moartea unei persoane, pagube materiale, precum și stinjenirea circulatiei [36, p.587].

Cauzele accidentelor de trafic rutier sunt: excesul de viteză, neatentia pietonilor, depășirea

negulamentară si neasigurarea priorității de trecere, conducerea sub influenta băuturilor alcoolice, conducerea imprudentă, nesemnalizarea la trecerile de nivel cu calea ferata, oboseala, boala, adormirea la volan, nerespectarea culorii semaforului electric sau a semnalelor agentului de politie rutiera, conducerea fara permis, etc.

Accidentele de trafic rutier se clasifică dupa cum urmează: a) accidente ușoare – cele care au drept consecința rănirea uneia sau mai multor persoane, determinând o incapacitate de munca individuală până la 30 de zile inclusive sau pagube materiale până la 60% din valoarea vehiculului rutier; b) accidente grave – cele care au una sau mai multe dintre următoarele consecințe: – persoane accidentate mortal; – persoane rămase definitiv cu infirmități; – rănirea uneia sau mai multor persoane, determinând o incapacitate de munca individuală de peste 30 de zile; – pagube materiale de peste 60% din valoarea autovehiculului [15, p.146].

La stabilirea pagubelor materiale, în vederea încadrării accidentului de circulație, se vor lua în calcul: a) contravaloarea vehiculelor distruse în accident sau a reparației celor avariate; b) contravaloarea celorlalte bunuri, mărfuri transportate, distruse sau degradate.

Accidentele datorate factorului uman au, în ordine, urmatoarele cauze: – excesul de viteza, neatentia pietonilor, depasirea neregulamentara si neasigurarea prioritatii de trecere, conducerea sub influenta bauturilor alcoolice. Alte cauze: conducerea imprudenta; nesemnalizarea la schimbarea directiei de mers; neasigurarea la trecerile de nivel cu calea ferata; oboseala, boala, adormirea la volan; nerespectarea culorii semaforului electric sau a semnalelor agentului de politie rutiera; conducerea fara permis etc. In raport cu pericolul de accidentare, intereseaza: vârsta (conducatorii auto mai în vârsta produc mai putine accidente decât cei tineri), experienta si calificarea profesionala, oboseala, functia vederii si alcoolismul [15, p.150].

1.2. Caracteristica criminalistică a accidentelor de trafic rutier

În Anuarul Statistic al Moldovei [7] se arată că pe parcursul anului 2012 pe teritoriul țării noastre în aspect criminologic au fost înregistrate 2.712 accidente rutiere, în rezultatul cărora au decedat 441 persoane, iar altele 3.510 au fost traumatizate. În comparație cu anul precedent, numărul total al accidentelor rutiere s-a redus cu 5,1%, al persoanelor decedate a rămas la același nivel, iar al persoanelor traumatizate a scăzut – cu 2,4%.Indicele gravității urmărilor accidentelor rutiere (numărul decedaților ce revin la 100 de pătimiți) în ansamblu pe țară constituie 12.6. O gravitate înaltă a urmărilor accidentelor rutiere s-a înregistrat în raioanele: Briceni – indicele gravității urmărilor constituie – 32.4, Ungheni – 26.8, Leova – 26.5, Bender – 25.0, Rîșcani – 23.8, Cimișlia – 23.0, Glodeni – 21.9 și Taraclia – 20.0. Din numărul total de accidente, cea mai mare parte o constituie: 1. tamponarea pietonilor – 38,9% din numărul total de accidente comise în perioada respectivă; 2. ciocnirea mijloacelor de transport – 23,0%; 3. tamponarea obstacolelor – 15,3%; 4. inversiunea mijloacelor de transport – 9,2%; 5. tamponarea cicliștilor – (4,0%).

Totodată, după gravitatea urmărilor accidentelor în perioada respectivă s-au evidențiat: -ciocnirea vehiculelor cu locomotive – cu indicele gravității 40; -căderea pasagerului din vehicul – 21.4; – tamponarea cu obstacol în afara carosabilului – 20.4; – căderea vehiculului de la înălțime – 20.0. – tamponarea pietonilor care circulau pe partea stîngă a drumului – 19.2. După lunile anului, accidentele se repartizează astfel: octombrie – 3%, august – 10.3%, noiembrie – 9.7%, septembrie – 9.3%, aprilie – 8.9%, iunie – 8.7%, iulie – 8.0%, mai – 7.9%, martie- 7.4%, februarie- 7.0%, decembrie – 6.5%, ianuarie- 6.1%.

Conform statisticii, cea mai mare parte din numărul de accidente s-a produs din vina conducătorilor auto: 85.2% din toate accidentele comise în republică.

Făcînd o analiză a încălcărilor regulilor de circulație comise de conducătorii auto, care duc la săvîrșirea accidentelor rutiere, aceste încălcări se repartizează astfel: viteză neadecvată vizibilității, condițiilor, situației rutiere – 32,2% din toate accidentele comise din vina conducătorilor auto; depășirea vitezei stabilite – 19,3%; de trecere a pasajelor pentru pietoni – 15,0%; nerespectarea priorității la trecerea intersecțiilor – 8,8%; conducerea transportului sub influența alcoolului – 8,5%; de începere a deplasări, schimbare a direcției, manevrare – 8,4%.

Din vina pietonilor s-a produs fiecare al zecelea accident rutier 9,6% din numărul total de accidente. Încălcările comise de pietoni ce au dus mai frecvent la producerea accidentelor, au fost: ieșirea neașteptată de după mijloacele de transport staționate sau alte obiecte, traversarea parții carosabile în locuri nepermise, starea de ebrietate a pietonilor, jocurile și aflarea pe partea carosabilă a drumului a copiilor cu vîrsta de pînă la 7 ani. Numărul accidentelor în care au suferit copiii, în comparație cu aceeași perioadă a anului precedent, s-a micșorat cu 15,9%, în rezultatul cărora și-au pierdut viața 17.0% și au fost traumatizați -17.9% copii.

Caracteristica criminalistică a accidentelor de circulație are o importanță primordială, deoarece, ne oferă posibilitatea de a înțelege, care elemente necesită a fi clarificate, esența și particularitățile fiecărui element, alte chestiuni cu privire la fapta săvârșită.

Structura caracteristicii criminalistice a accidentelor de circulație, ar trebui să corespundă structurii infracțiunii însăși. Sistemul „accident rutier" include următoarele elemente: infractorul, metoda săvârșirii faptei, victima infracțiunii, faptul săvârșirii infracțiunii, locul, timpul, circumstanțele, împrejurările săvârșirii faptei. Este necesar de a cunoaște elementele structurii tuturor factorilor implicați în circulația rutieră, pentru a distinge acțiunile a trei categorii de factori, aflați frecvent într-o anumită interdependență: factorul uman, factorul tehnic și factorul rutier.

Principalele probleme ce urmează a fi lămurite, constituie elementele caracteristicii criminalistice a acestei categorii de infracțiuni. Printre acestea pot fi enumerate următoarele:

a) locul producerii accidentului de circulație. Ca un eveniment rutier să fie considerat rezultat al încălcărilor normelor privind circulația pe drumurile publice, locul faptei trebuie să fie situat pe un astfel de drum, adică pe o cale de comunicare terestră, amenajată pentru circulația vehiculelor, aflată în administrația unui organ de stat, deschisă circulației publice [44, p.190].

Stabilirea corectă a locului, unde s-a produs accidentul, prezintă importanță, atât sub aspectul corectei încadrări juridice a faptei săvârșite, precum și prin stabilirea competenței de cercetare, atât din punct de vedere material, cît și teritorial.

b) timpul producerii accidentului de circulație. Aprecierea timpului are o importanță deosebită, deoarece, acest lucru ne permite clarificarea unui șir de circumstanțe mai puțin cunoscute. Sunt întâlnite situații, când faptul comiterii accidentului este descoperit peste un interval mare de timp și sesizarea organului abilitat cu cercetarea cazului apare cu mare întârziere.

Ambianța locului faptei cuprinde elementele, care ne pot ajuta la rezolvarea acestei probleme. Starea, poziția victimelor, mijlocul de transport, condițiile climaterice în care s-a petrecut accidentul se pot modica cu trecerea timpului, de aceea, acțiunile ulterioare depind de acest factor important.

c) mecanismul producerii accidentului de circulație. Cercetarea accidentelor de circulație ne arată, că una din problemele-cheie, care apare în fața organului de urmărire penală, constă în justa apreciere a mecanismului producerii accidentului. În realitate aceste evenimente se petrec spontan, într-un interval de timp scurt, participanții evenimentului sunt în stare de șoc și nu pot sesiza de la început ce s-a petrecut. Prin stabilirea mecanismului producerii evenimentului apare posibilitatea de a afla rolul tuturor participanților, cine este autorul, adică cine poate fi tras la răspundere penală, în ce măsură au fost încălcate regulile de circulație.

Determinarea interacțiunii dintre autovehicul – conducător – victimă, necesită cercetarea minuțioasă a drumului sau a porțiunii de teren unde a avut loc accidentul. Clarificând aceste probleme, organul de urmărire penală, va putea ulterior stabili dacă cel aflat la volan a rulat cu viteza până la limită, dacă s-a conformat indicatoarelor rutiere, ce impuneau restricții de viteză în zona dată, dacă victima, prin acțiunile sau inacțiunile sale, a contribuit sau nu la producerea accidentului.

Cunoașterea condițiilor meteorologice și de vizibilitate au o importanță vădită, la stabilirea mecanismului săvârșirii accidentului, deoarece, vizibilitatea pe parcursul deplasării este determinantă, în primul rând, de starea și condițiile drumului public, este influențată de condițiile atmosferice existente în momentul producerii accidentului, prezența vegetației pe părțile laterale ale drumului, precum și circulația pe timp de noapte ș.a. Mecanismul producerii accidentului și cauzele care l-au favorizat pot fi stabilite prin cunoașterea intensității fluxului pe segmentul de drum unde a avut loc accidentul. Intensitatea circulației este un indicator de bază în aprecierea fluxului autovehiculelor în trafic, deoarece, este neuniformă, modificându-se în anumite ore ale zilei, săptămânii, lunii, anului.

Aprecierea stării tehnice a autovehiculului, ne oferă posibilitatea stabilirii exacte a vitezei în momentul impactului, a poziției relative a automobilelor, redă o imagine clară asupra manevrelor efectuate de conducătorul auto, anterior impactului, creează posibilitatea evidențierii defecțiunilor tehnice ale mijlocului de în cadrul caracteristicii criminalistice a accidentelor de circulație, o însemnătate esențială o au datele despre victimă. Studierea personalității victimei, este o parte componentă al activității ofițerului de urmărire penală, care cercetează infracțiunea și colectează date, ce caracterizează personalitatea, analiza lor și fixarea în acte procesuale corespunzătoare. Aceste date nu constau numai din date biografice, ci orice informație despre victimă, pe plan de serviciu, obștesc, starea sănătății, modul de viață, antecedentele penale, comportamentul, opinia publică etc.

În legătură cu victimele, este necesar de a stabili numărul acestora, calitatea pe care au avut-o, locul pe care îl ocupau în mijlocul de transport, înainte de accident, manevrele efectuate pentru evitarea impactului, contribuția tuturor participanților la producerea evenimentului. În cazul victimelor ocupante ale unor mijloace de transport, volanul, bordul, parbrizul, oglinda retrovizoare interioară, pot produce leziuni ale craniului, coloanei vertebrale, toracelui, bazinului ori membrelor.

În scopul stabilirii calității, pe care a avut-o victima accidentului, organul de urmărire penală, urmează să evidențieze: direcția, în care se deplasa victima, în momentul coliziunii, distanța parcursă, de la trotuar sau acostament spre axa drumului, viteza de deplasare, precum și starea fizică și psihică a victimei. În ceea ce privește pietonul implicat în accident, acesta poate suferi leziuni simple, prin lovire, strivire, comprimare sau complexe, rezultate din asocierea mai multor mecanisme [43, p.97].

d) persoanele vinovate și forma de vinovăție. La elementele caracteristicii criminalistice se atribuie și datele despre infractor: informații despre modul de viață, calități personale, cercul lui de cunoscuți, antecedentele penale, despre legăturile lui cu victima. Deseori, se întâlnesc cazuri, când persoana din cauza căreia a avut loc accidentul, părăsește intenționat locul faptei, pentru a evita răspunderea penală. Datele referitoare la aceste persoane pot fi adunate de la eventualii martor-oculari, victimele cointeresate în reținerea acestuia și de probele descoperite la fața locului.

e) Factorii, care au influențat faptul producerii accidentelor de circulație și măsurile necesare de prevenire a acestor. Analiza datelor statistice pe plan național și internațional ne arată, că accidentele de circulație nu sunt întâmplătoare și nici imprevizibile întâmplătoare fiind numai apariția lor la momentul dat. Este necesar de a clarifica și înțelege care împrejurări au contribuit la producerea accidentului de circulație. O importanță primordială o are înțelegerea esenței elementelor structurii tuturor factorilor implicați în circulația rutieră, pentru a distinge acțiunile a trei categorii de factori, aflați frecvent într-o anumită interdependență: factorul uman, factorul tehnic și factorul rutier.

În literatura de specialitate se arată, că prin stabilirea acțiunii care a determinat accidentul, se poate determina cine este autorul și prin urmare, cine poate fi tras la răspundere, acesta fiind sensul cercetării și cunoașterii circumstanțelor enumerate [47, p.287].

Marea majoritate a accidentelor de circulație se datorează factorului uman, fapt care explică preocuparea organului de urmărire penală de a lămuri sub toate aspectele cazul cercetat [24, p. 101]

Factorul uman – conducătorii auto, bicicliștii, pietonii, constituie elementul principal în producerea evenimentelor rutiere. Aceasta se explică prin faptul, că analiza evenimentelor rutiere și cele tehnice ne arată, că în accidentul de circulație rutieră, sunt implicați cei aflați la volan, pe de o parte, și victimele impactului – pietonii, bicicliștii, pasagerii, pe de altă parte [25, p. 328]. Astfel spus, elementul uman, în sistemul de trafic rutier este mai variabil și mai imprevizibil decât factorii vehicul și drum.

Starea și comportamentul participanților la traficul rutier influențează asupra limitelor fiziologice și psihice ale conductorului auto. Oboseala, boala, alcoolul, substanțele narcotice, necesitatea consumării unor medicamente ca: substanțe sedative, hipotensive, antialergice, antibiotice, medicamente, care favorizează producerea accidentelor.

O altă categorie de subiecte, a căror comportament poate genera producerea accidentelor de circulație, o constituie pietonii. Cele mai frecvente încălcări, ce contribuie la producerea accidentelor sunt: traversarea părții carosabile în locuri interzise; ieșirea neașteptată de după mijloacele de transport staționate sau alte obiecte; starea de ebrietate a pietonilor; jocurile și aflarea pe partea carosabilă a copiilor etc. [29, p.132]. Un alt grup de factori, vizează starea tehnică a autovehiculelor, care contribuie nemijlocit la clarificarea circumstanțelor producerii coliziunii.

În ceea ce privește partea carosabilă, porțiunea centrală a drumului, trebuie stabilită lățimea acesteia, numărul de benzi pe sens, existența trotuarelor și a bordurilor de încadrare, a acostamentelor. Trebuie urmărită existența indicatorilor rutieri, a marcajelor transversali și longitudinali, în raport cu acestea, fapt ce ne va da posibilitatea de a aprecia atât comportamentul participanților la trafic, cât și alte elemente ce pot demonstra mecanismul producerii accidentului și cauzele care l-au generat [29, p.102].

Condițiile meteorologice nefavorabile ca: ceața, ploaia, ninsoarea, poleiul etc., micșorează vizibilitatea și fac drumul lunecos, ceea ce afectează capacitatea de conducere prin suprasolicitarea sistemului nervos al conducătorului auto.

Varietatea și caracteristicile diferite ale cauzelor, care favorizează producerea accidentelor de circulație presupun existenta, în aceeași măsură, a modalităților de prevenire a acestor evenimente.

Determinarea acestor factori și condiții, precum și a celor mai efective forme și metode de influență asupra acestora, organizarea și realizarea măsurilor de profilaxie corespunzătoare, constituie specificul prevenirii accidentelor de circulație.

Concomitent cu activitățile de prevenire a accidentelor de circulație, datorate acțiunilor sau inacțiunilor conducătorilor auto sau a altor participanți la traficul rutier, se situează și măsurile de prevenire referitoare la procesul de producere a mijloacele de transport, la condițiile meteorologice și starea drumului public.

Este firesc, că înlăturarea factorilor și condițiilor care favorizează producerea accidentelor de circulație, permite prevenirea apariției situațiilor periculoase.

O perioadă îndelungată, toate măsurile de profilaxie, în domeniul prevenirii accidentelor de circulație, erau îndreptate spre excluderea posibilității producerii situațiilor accidentale. Efectuarea unor asemenea acțiuni constituie direcția principală în activitatea de profilaxie, esența căreia constă în prevenirea accidentelor, au drept scop, micșorarea gravității consecințelor apărute în urma accidentelor de circulație. Este vorba despre măsurile referitoare la „securitatea pasiva", ce se materializează prin instalarea în mijloacele de transport a centurilor de siguranță, iar pe drumuri, a instalațiilor ce asigură evitarea traumării pietonilor. Prin aceste activități, de luptă cu traumatismul, se poate înțelege o modalitate de prevenire a accidentelor de circulație.

După volumul lor, măsurile de prevenire a accidentelor de circulație pot avea caracter general sau local (particular).

Astfel, în cazul măsurilor cu caracter local, acestea se pot manifesta prin particularitățile regiunii, sau prin particularitățile mijloacelor de transport. După conținutul lor, modalitățile de prevenire pot fi clasificate în măsuri de ordin: economic, tehnic, de drept, organizațional, medical.

Clasificarea măsurilor de prevenire a accidentelor rutiere poate fi efectuată în dependență de perioada acțiunii acestora: măsuri pe termen lung; măsuri pe termen scurt și măsuri de o singură aplicare [37, p.21].

Este necesar de evidențiat importanța reglementării juridice a măsurilor de prevenire a evenimentelor rutiere. Comportamentul corect, care se referă, nu numai la traficul rutier, dar și la exploatarea mijloacelor de transport, a drumurilor și la alte aspecte ale sistemului omul – autovehicul – drum, necesită o reglementare juridică.

În prezent a crescut rolul organizațional al normelor juridice și în domeniul exploatării tehnicii, cum ar fi, ordinea de folosire a mijloacelor tehnice, reglementarea relațiilor, care apar între persoanele ce exploatează mijloacele tehnice.

Menționăm faptul, că rolul organizațional a normelor de drept nu se limitează doar la reglementarea comportamentului unor persoane, ci se extinde și asupra activității întreprinderilor, organizațiilor, instituțiilor.

Funcția de profilaxie a normelor de drept în domeniul circulației rutiere este constituită din următoarele componente: – reglementarea juridică a cerințelor privind securitatea în construcția mijloacelor de transport și exploatarea acestora; – reglementarea juridică a cerințelor privind securitatea în construcția și întreținerea drumurilor publice; – determinarea cerințelor față de persoanele care doresc să obțină permis de conducere; – reglementarea cerințelor față de participanți la trafic, referitoare la ordinea de circulație pe drumuri; – reglementarea juridică a regimului de muncă și odihnă a conducătorilor mijloacelor de transport din întreprinderile auto; – reglementarea drepturilor și obligațiilor ce apar în legături cu folosirea mijloacelor de transport; – reglementarea altor cerințe referitoare la organizarea circulației rutiere și asigurarea securității acesteia.

Rolul organelor de urmărire penală în vederea prevenirii accidentelor de circulație. Activitatea organelor de urmărire penală în vederea cercetării accidentelor de circulație se plasează pe un loc important în sistemul mijloacelor de prevenire a accidentelor rutiere.

În cadrul Direcției politiei rutiere a Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, precum și în subdiviziunile teritoriale ale acestuia, au fost create servicii de organizare, sinteză și educație rutieră [37].

Una din funcțiile acestui serviciu, constă în elaborarea și aplicarea măsurilor de profilaxie, în vederea prevenirii evenimentelor rutiere. Conform Regulamentului cu privire la serviciul patrulare rutieră, aprobat prin ordinul MAI, inspectorii Serviciului de organizare, sinteză și educație rutieră, trebuie să efectueze, în vederea prevenirii accidentelor de circulație rutieră, următoarele acțiuni: – să participe la pregătirea informației și propunerilor în organele de stat, organizații, instituții, cointeresate în profilaxia accidentelor rutiere; să pregătească materiale pentru publicarea în presa periodică și emisiunile tele-radio; să propage regulile de circulație rutieră în presă și pe standuri, la stațiile de radioficare ale întreprinderilor, organizațiilor, gărilor auto și feroviare; să organizeze demonstrarea filmelor despre securitatea circulație rutiere în cinematografe; să efectueze acțiuni profilactice în scopul preîntâmpinării accidentelor rutiere în gospodăriile auto, printre posesorii de transport personal; să organizeze lecții în scopul propagării regulilor de circulație rutiere în rândul pietonilor, să pregătească texte de lecții și convorbiri cu privire la securitatea circulației rutiere; să organizeze măsuri de profilactică a traumatismului printre copii în rezultatul accidentelor rutiere. În acest scop să stabilească interacțiuni cu organele sindicale, cu secțiile învățământului public și de ocrotire a sănătății; să organizeze în școli, licee și în alte instituții, victorine și concursuri pe tema securității circulației rutiere; să efectueze evidență și să generalize-ze activitatea instituțiilor în scopul propagării securității circulației rutiere, să propună măsuri de perfecționare a acesteia.

1.3. Particularități de investigare a accidentelor de trafic rutier

În Republica Moldova, ponderea cea mai mare de infracțiuni rutiere, după cum am menționat mai sus, o dețin diversele coliziuni, tamponări și răsturnări de vehicule, lovirea de pietoni.

Particularitățile specifice de investigare a acestor genuri de infracțiuni țin atăt de cadrul general căt și de cel particular. Cele generale, caracteristice mai multor tipuri de accidente rutiere, le credem următoarele: 1) căutarea, colectarea, fixarea și ridicarea probelor materiale; 2) necesitatea deținerii de către organele de urmărire penală a cunoștințelor tehnice specializate; 3) cunoașterea și aplicarea corectă a regulilor de circulație rutieră.

Cunoașterea și luarea în considerare a acestor aspecte în munca practică de teren, permit ofițerului de urmărire penală deja la etapa inițială de cercetare să găsească răspuns la principalele întrebări despre cele întămplate, locul și varietatea accidentului rutier etc.

Prima particularitate rezidă în capacitatea organului de urmărire penală de a determina corect hotarele și limitele locului faptei, în spațiul căreia trebuie căutate, interpretate și ridicate materialele de probă ale accidentului [23, p.125].

Căutarea probelor materiale include depistarea la timp a urmelor coliziunii care pot fi create și în afara locului survenirii accidentului, pe obiectele de lîngă drum. Acestea, de regulă, se descoperă mai greu din cauza razei mari de dispersare, însă ele pot completa substațial tabloul general al accidentului. Astfel, o urmă lăsată pe bordură poate indica faptul că șoferul a pierdut total sau parțial controlul asupra conducerii autoturismului cu mult înainte de survenirea accidentului și că coliziunea a fost provocată de încercarea șoferului de a ieși din situația de avarie. Dincolo de aceasta, urmele și alte probe materiale depistate la fața locului, pot fi confruntate cu deteriorările mijlocului de transport pentru a determina cauzele obiective ale accidentului și a stabili persoanele vinovate.

Fixarea probelor materiale rezidă în corectitudinea consemnării în procesul verbal a poziției lor față de obiectele înconjurătoare din cămpul infracțional, fotografierea, videoînregistrarea și alcătuirea schițelor care vor reprezenta cu exactitate spațierea tuturor urmelor și obiectelor în locul producerii accidentului.

Colectarea probelor materiale presupune ridicarea și ambalarea lor corectă, păstrarea acestora astfel, încăt să nu-și piardă semnificația lor probantă cu scurgerea timpului.

De importanța acestor activități vorbește următorul exemplu. Nu departe de locul survenirii unui accident rutier a fost descoperită o piuliță care nu a fost bine împachetată după ridicarea ei (lipsea mențiunea despre locul descoperirii, data, anul și semnăturile de rigoare). În decursul cercetărilor s-a stabilit că cauza accidentului a fost tocmai desprinderea piuliței de pe axul barei de direcție și refuzul de funcționare a mecanismului de direcție. În pofida acestui fapt, șoferul nega acest lucru, invocănd ideea, că defectul a survenit în timpul accidentului. În consecință, din cauza pachetării și certificării proaste a piuliței, ea a fost pierdută, ceea ce a condus la lipsa unei importante probe de învinuire, creînd dificultăți în investigarea ulterioară a acestui accident [23, p.126]. 

Însă probele materiale, strănse în zona survenirii accidentului rutier, nu totdeauna permit a clarifica ceea ce a avut loc în timpul accidentului, dar ele pot ajută ofițerul de urmărire penală să formuleze întrebările-cheie în cadrul audierii martorilor, să confirme sau să combată mărturiile depuse de alți participanți la accidentul rutier.

Uneori, în lipsa martorilor de bună-credință, probele materiale contribuie la stabilirea împrejurărilor negative, la clarificarea aspectelor ce contravin situației reale de la fața locului, la analiza variantelor mai mult sau mai puțin posibile ale mecanismului accidentului rutier.

Prin urmare, dacă anchetatorul î-și va dezvolta capacitatea de a detecta pe deplin urmele accidentului, de a percepe nemijlocit împrejurările și de a intui esența procesului survenirii acestuia, de a prognoza mersul investigațiilor, de a le sprijini pe principiile criminalistice, atunci va putea să evite pierderile detaliilor, nesemnificative la prima vedere, care în viitor vor putea juca un rol decisiv în stabilirea și confirmarea circumstanțelor reale ale accidentului rutier.

A doua particularitate generală a investigației accidentelor rutiere rezidă în faptul că organul de urmărire penală trebuie să aibă cunoștințe elementare despre modelele automobilelor, starea lor tehnică, defectele ce influențează securitatea circulației etc.

În deteriorările tehnice trebuie evidențiate mai întăi cele de bază, la care pot fi catalogate următoarele: ▪ deteriorările frînei; ▪ avarierea pieselor mecanismului de direcție și a dispozitivului de acționare; ▪ defectarea pneurilor.

Respectiv, este necesar a cunoaște că automobilele moderne au frîne pneumatice, hidraulice, mecanice. Căt privește, varietățile de defecțiuni ale frănei trebuie menționate trei din ele principale: ▪ accidentarea ermeticității tubulaturii; ▪ distrugerea manșetelor de cauciuc în cilindrul de frînă al roții; ▪ deteriorarea manșetelor în cilindrul de frînă principal.

Accidentarea ermeticității tubulaturii poate să se producă atît în procesul de exploatare a automobilului, cît și în procesul de asamblare a lui. În timpul mișcării pe drumurile cu acoperire diferită există riscul defectării sau perforării tubulaturii cu diverse obiecte aruncate de sub roți.

Sistemele flexibile pot fi asamblate uneori și defectuos, încăt furtunul de cauciuc la cotituri să se roadă de roată și să provoace în consecință refuzul funcționării sistemului de frînă. Acesta poate fi parțial și integral. Cauzele refuzului parțial de funcționare a frănei poate fi legat de prezența lubrifianților pe garniturile frînei, de obicei, în rezultatul deteriorării presgarniturii; defecțiuni în fixarea garniturilor de saboturi și blocarea cilindrului frînei; avarierea garniturei frînei, ceea ce provoacă blocarea roții; prezența impurităților în magistrala de frînare, ceea ce împiedică îndepărtarea saboturilor de la cilindrul frînei.Cauzele refuzului total ține de scurgerea lichidului de frînă din sistem sau ruperea furtunurilor de cauciuc și a tubulaturii.

Pentru a scoate în evidență defectele indicate, anchetatorul trebuie să cerceteze minuțios mijlocul de transport, să reflecte în procesul verbal cele observate (rupturile, scurgerile de lichid, etc.) ceea ce este necesar în cele din urmă pentru justa soluționare a problemelor în cadrul constatărilor tehnico-științifice, a expertizelor, stabilirea cauzelor nemijlocite ale accidentului.

Defectarea mecanismului de direcție și a sistemului de acționare creează consecințe serioase, deoarece automobilul nu mai poate fi condus. În această situație automobilul poate să cîrnească brusc în orice direcție și să iasă în afara drumului sau să se tamponeze cu un alt automobil sau obstacol.

Accidentul, care a avut loc în zona de intersecție a străzilor Ismail și Albișoara, mun. Chișinău confirmă acest lucru: Automobilul de tip « GAZ 66 » se deplasa pe strada Albișoara cu viteza limită permisă.Trecănd pe sub pod și intenționînd să se întoarcă, pentru a se deplasa în direcție opusă, a încercat să manevreze, însă automobilul n-a reacționat la acțiunile șoferului și, continuănd mișcarea pe linie dreaptă, s-a lovit în pilonul de susținere a conductelor termice. În urma accidentului a decedat un pasager în vîrstă de 22 ani, iar șoferul s-a ales cu leziuni corporale ușoare. Cauza accidentului a constituit-o înțepenirea mecanismului de direcție prin intermediul unei role a rulmentului deteriorat [23, p.128]. 

Cauza deteriorării detaliilor mecanismului de direcție pot fi la fel diverse: ▪ obosirea metalului; ▪ lovirii de un obiect de pe drum; ▪ strîngerii proaste a piulițelor tijelor axelor de direcție, care pot provoacă desprinderea acestora și căderii axelor din ansamblu.

Pentru relevarea acestor defecte ofițerul de urmărire penală are obligația: ▪ să cerceteze vizual automobilul; ▪ să verifice fixitatea tijelor de direcție; ▪ să verifice cum funcționează roata volantă cu angrenaj și barele de direcție; ▪ să verifice dacă persistă luft în axele barelor de direcție și a ansamblului acestora.

Accidentarea anvelopelor oricărei roți a automobilului poate provoca la fel schimbarea bruscă a direcției de mișcare a automobilului. Mai fregvent cauzele deteriorării anvelopelor sunt legate de reparația și asamblarea lor incorectă (rău este îmbrăcat pneul pe disc sau e rău îmbrăcată siguranța acestuia); vulcanizarea defectuoasă a camerei; prezența unor defecte în noul cauciuc; apariția unor deteriorări mecanice în procesul de exploatare sau imediat înainte de accident (tăieturi sau rupturi de anvelopă în rezultatul ciocnirii cu obiectele ascuțite). În momentul apariției defecțiunii, automobilul se va abate de la direcția de mișcare spre partea anvelopei deteriorate. Astfel, dacă se avariază anvelopa stîngă din față, automobilul se mișcă înainte stînga și apare posibilitatea ciocnirii automobilului ce vine în întîmpinare cu aripa dreaptă a acestuia. Aceasta înseamnă că în momentul ciocnirii pneul dezumflat nu va mai fi deteriorat suplimentar la producerea impactului. Dacă pneul este accidentat în momentul coliziunii, atunci este de la sine înțeles, că nu el reprezintă cauza accidentului.

Există și alte defecte tehnice privind unele detalii aparte, indicatoarele de cotitură, semnalizatoarele de frînă, ștergătorul de parbriz, retrovizorul, geamurile murdare ale farelor ș.a.

Defecțiunea detaliilor izolate poate să se producă din cauza obosirii metalului, înlesnită de construcția incorectă a acestora (spre exemplu, în suporturile sferice artizanale etc.) sau rebutul de uzină. Aceste defecțiuni pot fi descoperite chiar în momentul cercetării la fața locului. În locul frănturii, detaliile prezintă structură granulată pe o mică porțiune a suprafeței deteriorate, partea rămasă a detaliului poate fi în același timp absolut netedă, plană; în această zonă, de regulă se observă urme de impurități, corozie, bitum lichid etc., deoarece în locurile ruperii a astfel de detalii persistă fisuri o perioadă anumită, pînă la frîntura totală.

Particularitatea a treia de investigare a accidentelor rutiere prezintă cunoașterea și aplicarea corectă de către organul de urmărire penală într-un anumit caz a regulilor de circulație rutieră. Acestea, avănd calitatea de act bazat pe lege, ajută la stabilirea legăturii cauzale între încălcarea regulilor de circulație rutieră și survenirea unor consecințe dăunătoare.

Lipsa legăturii cauzale între încălcarea regulilor de circulație și consecințele apărute exclude tragerea la răspundere penală a persoanei care a produs accidentul. Acțiunile acestuia în astfel de situație pot fi pasibile răspunderii administrative. Regulile de circulație rutieră reglementează comportamentul șoferului pe drum și în același timp oferă posibilități mari de a alege acțiunile cele mai raționale, determinate de situație, care să asigure securitatea mișcării. Astfel, șoferului i se oferă dreptul de a alege viteza, luînd în considerație intensitatea circulației, condițiile rutiere, încărcătura etc., dar în același timp este obligat, în cazul apariției pericolului să ia măsurile necesare de preîntîmpinare a situației de avarie [23, p.128].

Deci, dacă ofițerul de urmărire va putea să conexeze aceste două elemente și să dovedească că încălcarea unui element este în legătura cauzală cu altul, atunci acest fapt se va considera încălcare a regulilor de circulație rutieră. Lipsa legăturii cauzale nu antrenează încălcarea regulilor de circulație rutieră și respectiv, responsabilitatea penală. Atît în prezent, cît și pe viitor aceste reguli „scrise” vor putea servi în calitate de act normativ suficient pentru aprecierea acțiunilor șoferului, implicat într-un un accident rutier.

Particularitățile specifice individuale permit de a reconstitui mai deplin accidentul rutier și de a-i determina motivele și condițiile. Prin intermediul acestor particularități anchetatorul va putea găsi răspunsuri la întrebările despre faptul cum s-au produs coliziunea, cauza acesteea, unde a avut loc accidentul și în ce condiții, cu ce viteză se mișca fiecare automobil înainte de producerea accidentului.

1.4. Concluzii la capitolul 1

1. Accident de trasfic rutier poate fi considerat ca fiind un eveniment cu urmări socialmente periculoase care constau în distrugerea sau avarierea mijloacelor de transport sau a altor bunuri, moartea sau vătămarea integrității corporale a unor persoane, eveniment care apare în timpul circulației sau exploatării mijloacelor de transport ca urmare a acțiunilor sau omisiunilor conducătorilor auto, pietonilor, călătorilor sau altor persoane ori altor cauze.

2. În aspect criminologic trebuie notat că pe pe parcursul anului 2012 pe teritoriul țării noastre în aspect criminologic au fost înregistrate 2.712 accidente rutiere, în rezultatul cărora au decedat 441 persoane, iar altele 3.510 au fost traumatizate. În comparație cu anul precedent, numărul total al accidentelor rutiere s-a redus cu 5,1%, al persoanelor decedate a rămas la același nivel, iar al persoanelor traumatizate a scăzut – cu 2,4%.

3. Caracteristica criminalistică a accidentelor de circulație are o importanță primordială, deoarece, ne oferă posibilitatea de a înțelege, care elemente necesită a fi clarificate, esența și particularitățile fiecărui element, alte chestiuni cu privire la fapta săvârșită. Structura caracteristicii criminalistice a accidentelor de circulație, corespunde structurii infracțiunii însăși. Sistemul „accident rutier" include următoarele elemente: infractorul, metoda săvârșirii faptei, victima infracțiunii, faptul săvârșirii infracțiunii, locul, timpul, circumstanțele, împrejurările săvârșirii faptei. Este necesar de a cunoaște elementele structurii tuturor factorilor implicați în circulația rutieră, pentru a distinge acțiunile a trei categorii de factori, aflați frecvent într-o anumită interdependență: factorul uman, factorul tehnic și factorul rutier.

4. Particularitățile specifice de investigare a acestor genuri de infracțiuni țin atăt de cadrul general căt și de cel particular. Cele generale, caracteristice mai multor tipuri de accidente rutiere, le credem următoarele: 1) căutarea, colectarea, fixarea și ridicarea probelor materiale; 2) necesitatea deținerii de către organele de urmărire penală a cunoștințelor tehnice specializate; 3) cunoașterea și aplicarea corectă a regulilor de circulație rutieră. Cunoașterea acestor aspecte în munca practică de teren, permit ofițerului de urmărire penală deja la etapa inițială de cercetare să găsească răspuns la principalele întrebări despre cele întămplate, locul și varietatea accidentului rutier etc.

2. CADRUL PROCESUAL, TACTIC ȘI ORGANIZATORIC GENERAL

CERCETĂRII LA FAȚA LOCULUI

2.1. Scurte sublinieri asupra noțiunii de loc al faptei și de cercetare criminalistică a

locului faptei

Cercetarea la fața locului este o activitate de investigație desfășurată de organele de urmărire penală sau de instanțele de judecată care constă fie în perceperea nemijlocită fie prin intermediul unor mijloace tehnico-criminalistice a situației și a urmelor locului unde s-a săvârșit o infracțiune sau a mediului în care au apărut consecințele ei. Realizarea calitativă a acestui act de urmărire penală permite să se depisteze și să se colecteze un mare volum de informație criminalistică autentică, servind drept bază de cercetare a majorității covârșitoare a dosarelor penale [22, p. 7].

Savantul criminalist român A. Ciopraga definește cercetarea la fața locului ca „o activitate procedurală, al cărei obiect îl constituie percepția nemijlocită, de către organele judiciare, a locului unde s-a săvârșit activitatea infracțională, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii naturii și împrejurărilor comiterii infracțiunilor, a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului”[15, p. 31].

În aceeași cheie este determinată această activitate și de către profesorul V. Bercheșan ca „activitate procedurală și de tactică criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit o faptă de natură penală, căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea mijloacelor de probă, inclusiv precizarea poziției și stării acestora”[12, p. 251]. Puțin se deosebesc și alte aprecieri din spațiul românesc aduse pe paginile literaturii de specialitate: „cercetarea la fața locului presupune perceperea nemijlocită, de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată, a locului unde s-a săvârșit fapta, a urmelor și a altor mijloace de probă, spre a fi în măsură să desprindă o concluzie justă, cu privire la modul în care infracțiunea a fost comisă și la identificarea făptuitorului”[17, p. 25]; „cercetarea la fața locului reprezintă o activitate procedurală și de tactică criminalistică, al cărei obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, precizarea poziției și a stării acestora, având ca scop stabilirea naturii și împrejurărilor comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului”[18, p. 26]. Profesorul Ion Mircea menționează că „prin locul faptei se înțelege perimetrul în limitele căruia se află probele materiale create cu ocazia săvârșirii infracțiunii. Astfel, el cuprinde terenul sau încăperea în care s-a comis infracțiunea, locul unde s-a produs rezultatul, împrejurimile acestor locuri, dacă sunt purtătoare ale urmelor create cu ocazia săvârșirii faptelor cercetate. În practică, locurile pot fi atât de apropiate unul de altul, încât să formeze un spațiu omogen, dar se poate ca între ele să fie distanțe, chiar foarte mari”[31, p. 228].

Privite prin această optică, definițiile susmenționate și altele de acest gen, în opinia cercetătorilor A. Gugu și Gh. Golubenco [26, p.104], pe care le considerăm justificate, nu reprezintă pe deplin noțiunea de cercetare a locului faptei. În particular, aceste definiții stabilesc că „locul faptei” este locul unde s-a săvârșit infracțiunea (fapta). Trebuie însă să se țină cont de ideea că infracțiunea poate fi săvârșită atât în locul unde au fost descoperite urmele, cât și în alt loc sau în mai multe locuri.

Dacă infracțiunea a fost comisă într-un loc, iar urmele ei au fost descoperite în alt loc, atunci de față sunt locul infracțiunii și locul faptei, în cazul când infracțiunea a fost înfăptuită în același loc unde au fost descoperite și urmele ei, locul faptei și locul infracțiunii coincid. Începând cercetarea, organul de urmărire penală, de regulă, încă nu știe dacă evenimentul cercetat, ale cărui urme au fost descoperite în acest loc, constituie o infracțiune și unde anume a fost ea comisă: aici ori în alt loc. Deoarece însăși descoperirea urmelor evenimentului infracțional ce necesită investigare constituie un indiciu al săvârșirii unei anumite infracțiuni, deci și locul de descoperire a acestor urme trebuie considerat locul faptei, iar examinarea lui – cercetare la fața locului.

Dincolo de aceasta, trebuie menționat că la fața locului nu totdeauna organul de urmărire penală are posibilitatea de a percepe nemijlocit împrejurările faptei. Spre exemplu, microurmele, microcantitățile de substanțe, microfibrele și alte microobiecte, de unde și necesitatea de a aplica în aceste scopuri unele mijloace tehnice (lupa, microscopul etc.). Acest aspect, credem, trebuie la fel reflectat în definiție.

Cercetarea la fața locului este o activitate de cunoaștere a organului de urmărire penală, a ofițerului investit cu această funcție destul de specifică realizată atât la nivel empiric cât și analitic. La început ofițerul de urmărire penală cu ajutorul organelor senzoriale, nemijlocit, dar și cu ajutorul unor mijloace tehnico-criminalistice studiază realitatea materială a locului incidentului, starea de fapt și urmele din acest spațiu. Apreciem tot în această ordine de idei, că au dreptate savanții, care consideră locul faptei o noțiune mai largă. Spre exemplu, prof. M. Gheorghiță crede că acesta este o “suprafață determinată de teren sau încăpere în care s-a desfășurat activitatea infracțională, locul unde au parvenit consecințele faptei” [22, p.6]. La fel determină locul faptei și conferențiarul universitar ca “teren deschis ori încăpere în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora s-au manifestat consecințele ei” [21, p. 42-43]. Dar și aici trebuie precizat, că loc al faptei poate fi nu numai un teren, o suprafață de teren, localitate ori încăpere, dar și fragmente de spațiu, (mediu) acvatic, subacvatic, subteran sau aerian (explozie în mina de cărbune, tamponare de vapoare etc.). Dicționarul explicativ al limbii române termenul “teren” îl interpretează destul de restrâns, doar ca “întindere de pământ delimitată” [20, p.1085].

Tot în această ordine de idei, menționăm că aproape toate definițiile prezentate mai sus stabilesc că „loc al faptei” este locul unde s-a comis „o faptă penală”. Sintagma “loc al faptei” trebuie interpretată mai larg, înțelegând prin “faptă” nu numai cele de natură penală, dar și incidentele, caracterul cărora la etapa inițială a investigării lor nu poate fi stabilit cu siguranță (spre exemplu, sinucidere, accident, ultimul loc de aflare (ședere) a persoanei dispărute fără urmă ș.a.). Această părere este confirmată și de pozițiile unor criminaliști americani, ruși, care consideră locul sinuciderii ca loc al faptei ce urmează a fi cercetat [după 26, p.105]. Opinia în cauză pare a fi justificată întrucât în cadrul cercetărilor ofițerul de urmărire penală elaborează versiuni privind sinucidere, aducerea în starea de sinucidere etc. Prin urmare, recomandările criminalisticii cu privire la cercetarea locului suicidului, accidentului țin de știința în cauză și au dreptul la existență. Locul faptei totdeauna prezintă un „depozit” de cea mai diversă informație material-fixată, un microunivers al omului, lucrurilor și relațiilor acestor elemente [27, p. 50-51].

Deci, prin loc al faptei urmează a se înțelege un fragment de spațiu în limitele căruia a avut loc o infracțiune sau alt incident cu relevanță criminalistică, precum și locul în care s-au manifestat consecințele materiale ale acestora.

Cele menționate mai sus ne pot servi pentru precizarea noțiunii de cercetare la fața locului, prin evidențierea unor elemente sus analizate.

Prin urmare, cercetarea la fața locului este o acțiune de urmărire penală care constă fie în perceperea nemijlocită fie prin intermediul unor mijloace tehnico-criminalistice a situației de fapt, a împrejurărilor importante pentru cauză, a urmelor localizate într-un fragment de spațiu în limitele căruia a avut loc o infracțiune sau alt incident cu relevanță criminalistică, precum și locul în care s-au manifestat consecințele materiale ale acestora.

Deci, prin cercetarea locului faptei organul de urmărire penală stabilește împrejurările în care a fost comisă fapta, identifică pe făptuitori sau delimitează sfera persoanelor bănuite, adună, conservă și examinează probele materiale descoperite.

2.2. Trăsăturile caracteristice și subiecții cercetării la fața locului

Se știe că definirea oricărei noțiuni științifice presupune indicarea unor elemente esențiale prin care ea se caracterizează. Nu prezintă excepție în acest sens și noțiunea de cercetare a locului faptei. Dezvăluirea și caracteristica acestor elemente importante prezintă și esența cercetării la fața locului, care o particularizează în raport cu alte activități asemănătoare și-i conturează totodată, însemnătatea [17, p. 220].

Cercetarea la fața locului este o acțiune de urmărire penală. De regulă, ea se efectuează ca

acțiune inițială după pornirea procesului, însă poziția ei deosebită pe care o deține în sistemul acțiunilor de urmărire penală, permite a o efectua și până la pornirea procesului. Dacă organul de urmărire penală pe parcursul cercetării la fața locului se va convinge despre prezența indicilor infracțiunii, emite ordonanță de pornire a procesului de îndată ce se deschid posibilități. Însă, dacă starea de fapt nu oferă la moment temeiuri suficiente de a porni procedura de urmărire, această chestiune se rezolvă ulterior în baza rezultatelor cercetării la fața locului în cumul cu materialele suplimentare (parvenite, spre exemplu, din lămuririle martorilor).

Obiectele ce urmează a fi examinate în cadrul cercetării la fața locului, de regulă, sunt: – locul cu care se leagă imaginea despre incidentul care a avut loc, adică, fie o porțiune de teren, inclusiv spațiu subteran, o suprafață acvatică sau subacvatică, fie încăpere, mijloc de transport etc.; – starea de fapt a locului infracțiunii; – cadavrul; – urmele infracțiunii și a infractorului, alte obiecte și documente aflate în scena infracțiunii.

Deci, oricare loc al faptei poate fi caracterizat prin localizarea într-un anumit spațiu a diferitelor obiecte aflate într-o anumită poziție, stare, prezentând anumite caracteristici, însușiri, legături spațiale reciproce, modificări, rezultate din activitatea infracțională.

Examinarea acestor obiecte prezintă în esență perceperea, studierea, fixarea și aprecierea lor în ansamblul stării de fapt, avându-se în vedere relieful locului, hotarele acestuia, poziția spațială a obiectelor și distanțele dintre ele, căile de acces și de părăsire a locului faptei, a particularităților tuturor obiectelor și urmelor infracțiunii(ce reprezintă aceste obiecte, care este natura, destinația, însușirile și caracteristicile lor), precum și a așa numitelor împrejurări negative (lipsa unor urme și obiecte ce iminent trebuiau să existe sau prezența obiectelor străine acestui loc ori stării de fapt) [44, p. 115].

Prin urmare, concluzionând cele menționate, se poate afirma că cercetarea la fața locului prezintă perceperea, fixarea și aprecierea de ansamblu a stării de fapt, și în special, după cum urmează: a reliefului locului, a hotarelor naturale și artificiale ale câmpului infracțional; localizarea reciprocă a obiectelor în spațiu și distanțele dintre ele; caracterul și poziția porțiunii de teren, a încăperii, a construcțiilor adiacente, a căilor de acces și de părăsire a locului infracțiunii, a obstacolelor ce se întâlnesc în drum; a particularităților și poziției obiectelor aflate în acest loc din perspectiva folosirii lor curente; a urmelor infracțiunii și a făptuitorului; lipsa unor obiecte și urme caracteristice acestei stări de fapt; prezența unor obiecte străine, neobișnuite pentru împrejurările acestui loc al faptei.

Cercetarea la fața locului este o acțiune de urmărire penală de ne înlocuit cu altă acțiune, întrucât după urme și alte materiale de probă (aspectul exterior și însușirile acestora, spațierea lor și alte calități) este posibil mai exact decât din declarațiile martorilor oculari să ne imaginăm starea de fapt de la locul infracțiunii. Organul de urmărire penală realizează un studiu profesional, pe când perceperea evenimentului de către martori se face la nivel cotidian, obișnuit. Această particularitate a acțiunii de urmărire în cauză nu totdeauna se ia în considerație de către ofițerii de urmărire penală.

Cercetarea la fața locului se efectuează de către organul de urmărire penală în comun cu alți membri ai echipei de cercetare.

În sensul îngust al cuvântului prin subiecți ai cercetării la fața locului trebuie de înțeles participanții ce îndeplinesc funcții de învinuire în cadrul probațiunii și colectării probelor, înzestrați cu abilități de răspundere (dacă nu va fi nevoie de altceva, pentru desemnarea acestei grupe de subiecți se va folosi termenul de „ofițer de urmărire penală”). Oricum, această grupă poate fi divizată în trei subgrupe:

– Persoanele care realizează cercetarea nemijlocit (ofițerul de urmărire penală, procurorul); – Persoanele care asistă la cercetarea locului faptei; – Persoanele incluse în echipa de cercetare, care, la rândul lor, pot fi divizate în 2 subgrupe: a) persoanele, care obligatoriu trebuie incluse în echipa de cercetare; b) persoanele participante la cercetare conform deciziei ofițerului de urmărire penală.

Ofițerul de urmărire penală poartă toată răspunderea pentru obiectivitatea, plenitudinea cercetărilor, corectitudinea deciziilor adoptate și integritatea valorilor materiale de la locul faptei. [6] Acesta prezintă nu un simplu „subiect” al cercetării, de rând cu alte persoane. El este organizatorul responsabil, conducătorul și executorul principal al acțiunilor desfășurate pe parcursul tuturor etapelor de cercetare.

Ca conducător al echipei de cercetare, ofițerul de urmărire penală acționează public, în prezența altor persoane și realizează un rând de măsuri: a) poruncește lucrătorilor operativi urmărirea și reținerea făptuitorului, relevarea martorilor oculari ai infracțiunii, iar inspectorului de sector – paza locului faptei, înlăturarea curioșilor, invitarea martorilor asistenți; b) specialiștilor și altor ajutori tehnici poruncește executarea unor acțiuni tehnice; c) inspectorului-chinolog dă indicație de a aplica câinele specializat la fața locului; d) instruiește martorii-asistenți și î-i atenționează despre caracterul și conținutul activităților desfășurate în cursul cercetărilor, precum și asupra însușirilor obiectelor examinate.

Aceste calități ale organului de urmărire penală se realizează în respectarea principiului legalității procesului penal, a drepturilor, libertăților și demnității umane, inviolabilității persoanei, domiciliului și proprietății acesteia, a prezumției nevinovăției ș.a. Desigur, pentru efectuarea cercetării la fața locului la nivelul exigențelor contemporane aceste calități trebuie completate cu spiritul de observație, atenție, răbdare ș.a. [22, p. 16].

În calitate de participant al echipei de cercetare pentru examinarea locului faptei pot fi invitați și specialiștii, fie ca subiecți procesuali obligatorii (medicul legist sau alt medic – în cercetarea cadavrului), fie – facultativi (criminaliști, chimiști, biologi, ingineri-autotehnici, ingineri-constructori ș.a.). Folosirea ajutorului specialiștilor în cadrul cercetării locului faptei are ca scop eliberarea ofițerului de urmărire penală de munca tehnică, oferindu-i posibilitate de a aplica mai eficient recomandațiile și procedeele tactice în această activitate. Pe de altă parte, se lărgesc și posibilitățile organului de urmărire penală în depistarea, fixarea, ridicarea și interpretarea mecanismului de formare a urmelor.

Angajații subdiviziunilor criminalistice ale ministerului de interne deseori se invită pentru a participa la cercetarea locului faptei, legat de comiterea omorurilor, cauzarea leziunilor corporale, violurilor, furturilor, tâlhăriilor, accidentelor rutiere ș.a. Ordinea de recrutare a specialiștilor în activitatea de cercetare a locului faptei este prevăzută de lege [2, art. 87]. Obligațiile de serviciu ale specialiștilor criminaliști sunt reglementate și prin actele normative departamentale [5].

Persoana invitată în calitate de specialist trebuie să răspundă la două cerințe: – competența; – lipsa oricărui interes în rezultatele cauzei.

Competența specialistului este determinată de instruirea acestuia, în procesul căruia el obține cunoștințe speciale și deprinderi necesare. În organele afacerilor interne specialiștii-criminaliști obțin permisul pentru cercetarea locului faptei în ordinea stabilită de actele Ministerului de Interne [6].

Specialistul nu poate lua parte la cercetarea locului faptei în cazul când acesta este cointeresat direct sau indirect în rezultatele cercetării cauzei respective. Dacă el se consideră incompetent sau cointeresat în rezultatele cauzei specialistul trebuie să insiste pentru a fi eliberat de participarea la acțiunea de urmărire penală respectivă. În acest sens legea procesual-penală prevede recuzarea specialistului.

Lucrătorii serviciului criminalistic sunt invitați în calitate de specialiști pentru cercetarea locului faptei în cauzele complexe ce necesită aplicarea calificată a metodelor și mijloacelor criminalistice, determinate de organul de urmărire penală. Emiterea unei ordonanțe în acest sens legea nu prevede.

După ce a analizat starea de fapt, specialistul-criminalist propune organului de urmărire planul său de acțiuni ce asigură soluționarea obiectivelor formulate. Specialistul î-și expune părerea personală asupra punctului de început a cercetării locului faptei, direcția de mișcare, hotarele locului faptei, în limitele cărora trebuie căutate urmele și alte materiale de probă, precum și mijloacele tehnico-criminalistice concrete care urmează a fi aplicate în scopul detectării urmelor.

În cazurile necesare, la indicația organului de urmărire penală specialistul-criminalist acordă ajutor în ambalarea urmelor ridicate, mijloacelor materiale de probă.

Specialistul în domeniul medicinii legale acordă la necesitate primul ajutor victimei; consultă ofițerul de urmărire privitor la depistarea, ridicarea și ambalarea urmelor de natură biologică umană (fire de păr, sânge, spermă etc.); î-și expune părerea asupra obiectelor cu care s-au cauzat leziunile corporale victimei etc.

De menționat, că ori de câte ori fapta s-a soldat cu vătămarea integrității corporale sau sănătății unor persoane, salvarea victimelor este prioritară, chiar cu riscul modificării aspectului inițial al locului faptei ori distrugerii unor urme sau altor mijloace materiale de probă.

În cadrul cercetării locului faptei, ofițerul de investigație realizează urmărirea făptuitorului pe urme proaspete; identifică la fața locului martorii oculari, colectează informații de la locatarii caselor din preajma locului faptei cu privire la incident; adoptă măsuri de urmărire și prindere a făptuitorului pe traseul de retragere a acestuia, inspectează subsolurile, mansardele clădirilor din preajmă în aceste scopuri; orientează angajații serviciilor de pază și santinelă, inspectorii poliției rutiere, lucrătorii poliției transporturi etc. despre incidentul produs și semnalmentele persoanelor căutate; informează ofițerul de urmărire penală despre rezultatele activităților speciale de investigație, acordă ajutor în efectuarea cercetării la fața locului [18, p. 77].

Inspectorul de sector, ca membru al echipei de cercetare la indicația conducătorului echipei ia măsuri de pază a locului faptei, informează organul de urmărire penală cu privire la victimă și anturajul acesteia, precum și la persoanele – locatari ai zonei respective ce prezumtiv sunt înclinate spre a comite astfel de infracțiuni; realizează un înconjur al apartamentelor – curților caselor din zona respectivă pentru a culege date ce au importanță pentru descoperirea faptei; fixează întâlniri cu colaboratorii agenți ne titulari de poliție în scopul de a-i atrage în activitatea de cercetare a infracțiunii săvârșite ș.a.

Inspectorul-chinolog în comun cu organul de urmărire penală efectuează căutarea urmelor și a obiectelor ce ar servi un punct de început pentru câinele de urmărire; participă cu câinele în urmărirea făptuitorului pe urme proaspete, în căutarea tub-cartușelor, dacă în cadrul cercetărilor au fost depistate urme de împușcătură, la „conservarea” obiectelor purtătoare de miros; aplică câinele la identificarea obiectelor și a persoanelor, precum și la inspectarea locurilor unde prezumtiv se poate ascunde făptuitorul (subsoluri, mansarde, depozite, șoproane, magazii etc.).

Perceperea, cercetarea, fixarea și aprecierea stării de fapt a scenei infracțiunii în ansamblu și a obiectelor în parte constituie esența cercetării locului faptei ca acțiune de urmărire.

Cercetarea la fața locului prezintă acțiunea de urmărire care, în primul rând, îmbogățește ofițerul de urmărire penală cu perceperea personală a stării de fapt a incidentului. Perceperea nemijlocită presupune descoperirea și fixarea elementelor situației de fapt, starea, însușirile și caracteristicile obiectelor ce urmează a fi cercetate minuțios. Perceperea totdeauna este însoțită de studierea și aprecierea celor observate, adică de activitatea vie a conștiinței.

2.3. Sarcinile și principiile tactice de efectuare a cercetării locului faptei

Ca să se înțeleagă pe deplin esența cercetării la fața locului este necesar a evidenția cele mai generale sarcini ale acestei acțiuni de urmărire penală. Înțelegerea corectă a sarcinilor cercetării locului incidentului are importanță primordială, întrucât atribuie acestei activități caracter creativ, scop bine determinat, face ca cercetarea să fie o acțiune de ambiție și artă.

De aceea, ținând cont de art. 118 al CPP a Republicii Moldova și de noțiunea de cercetare a locului faptei putem formula următoarele sarcini generale ale acestei acțiuni de urmărire [44, p. 63]: – examinarea nemijlocită, inclusiv cu ajutorul mijloacelor tehnico-criminalistice de către organul de urmărire penală a stării de fapt și a anumitor obiecte ale ei; – depistarea, examinarea preliminară la fața locului și estimarea urmelor și altor materiale de probă; – obținerea informației în vederea elaborării și verificării atât versiunilor generale (despre prezența sau lipsa semnelor de infracțiune ale incidentului cercetat, despre obiectul și latura obiectivă, subiectul și latura subiectivă a infracțiunii), cât și a versiunilor particulare (de exemplu, privind motivele, timpul și condițiile de apariție la locul faptei a urmelor și obiectelor, a apartenenței acestora etc.); – obținerea datelor pentru organizarea măsurilor operative de investigații și pentru valorificarea ajutorului maselor largi de populație în vederea urmăririi făptuitorului pe urme proaspete, dar și în vederea luării altor măsuri urgente, necesare descoperirii infracțiunii; – depistarea condițiilor ce au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea infracțiunii; – fixarea procesuală și tehnică a mersului și a rezultatelor cercetării.

Soluționarea acestor sarcini facilitează găsirea răspunsului la un rând de întrebări ce apar în fața organului de urmărire penală sosit la fața locului, și anume: a) dacă a avut loc sau nu în cazul dat o infracțiune. b) când a avut loc evenimentul cercetat. c) care sunt căile de acces și de părăsire a locului faptei; ce mijloace de transport au folosit infractorii pentru a sosi în acest loc; în ce direcție sunt orientate urmele de părăsire a locului faptei, după care se poate organiza urmărirea și prinderea făptuitorilor; d) ce se află în jurul locului faptei, în special, de unde se putea vedea sau auzi ceea ce s-a petrecut în acest loc. Totodată nu este lipsit de importanță și determinarea locului de unde este posibil ca anumite persoane să perceapă acțiunile făptuitorului sau numai o parte a acestora; e) dacă ar fi putut participanții evenimentului investigat să vină la locul infracțiunii și apoi să dispară de acolo fără a fi văzuți; f) câte persoane și cât timp au activat la locul faptei, cine anume, care sunt semnalmentele exterioare și calitățile acestora; g) ce scopuri urmăreau participanții la eveniment (motivele acțiunii acestora); h) dacă infractorii au luat sau nu măsuri în vederea ascunderii infracțiunii sau de falsificare a probelor materiale; i) ce obiecte a lăsat (pierdut, abandonat) infractorul la locul infracțiunii; k) ce urme materiale (resturi de substanțe, microparticule, microfibre) ar fi putut prelua făptuitorii pe haine, încălțăminte, corpul lor de la locul incidentului; l) în ce locuri pot fi depistate urme de mâini, picioare, microobiecte, urme olfactive și alte feluri de urme create de făptuitori, pornindu-se de la mecanismul și modul de comitere a infracțiunii; m) dacă există sau nu semne ce mărturisesc împrejurări care au determinat, înlesnit sau facilitat săvârșirea infracțiunii și tăinuirea acesteia.

De menționat că lista acestor întrebări este orientativă, ea poate fi completată sau modificată în funcție de caracterul incidentului și modificările materiale survenite ca urmare a comiterii infracțiunii.

Principii tactice privind cercetarea la fața locului. Tactica de cercetare a locului incidentului este determinată de circumstanțele concrete ale evenimentului investigat. Totuși există și principii tactice generale de efectuare a cercetării locului faptei, care decurg din cerințele legii privind caracterul multilateral, plenitudinea și obiectivitatea cercetării circumstanțelor infracțiunii. Aceste principii sunt legate reciproc și sunt orientate spre asigurarea calității efectuării cercetării locului faptei. Ele cuprind: oportunitatea, conducerea unică a cercetărilor, caracterul planificat și spiritul activ, aplicarea resurselor tehnico-criminalistice și a altor mijloace; respectarea regulilor criminalistice de procesare a probelor materiale.

Oportunitatea, este asigurată prin faptul că ofițerul de urmărire penală și alți subiecți ai cercetării se deplasează imediat la locul faptei, iar după sosirea lor la fața locului încep imediat examinarea acestuia [21, p.13]. Doar respectând această condiție se poate depista, cerceta și fixa un volum maximal de urme și probe materiale, de a preveni pierderea lor (acestea pot fi alterate sau nimicite de oameni, de fenomenele atmosferice sau de animale). Respectarea acestui principiu este determinată de o multitudine de factori obiectivi și subiectivi [22, p.51].

Prin urmare, este foarte important ca echipa de cercetare să ajungă rapid la locul faptei, în principal pentru mai multe motive: – suspectul poate fi încă la locul faptei sau în apropiere; – răniții pot avea nevoie de îngrijire medicală de urgență; – martorii pot fi încă la locul faptei; – o persoană foarte grav rănită, cu șanse foarte mici de supraviețuire, poate avea de făcut o mărturisire sau poate oferi alte informații folositoare; – condițiile meteorologice pot modifica sau distruge probele; – o anumită persoană poate încerca să aducă schimbări locului faptei.
Un alt principiu respectarea căruia asigură condițiile investigațiilor adecvate la locul infracțiunii este conducerea unică a cercetărilor. Anterior s-a menționat că la cercetarea locului faptei participă diferite persoane, s-a caracterizat rolul organului judiciar în decursul efectuării acestei acțiuni. Dacă cercetarea locului infracțiunii se efectuează sub conducerea organului de urmărire, atunci indicațiile acestuia sunt obligatorii pentru toți participanții cercetării. Deci, acțiunile tuturor participanților trebuie să fie coordonate de ofițerul de urmărire penală.

În lipsa unei gestionări unice a cercetării fiecare participant procedează așa cum consideră de cuviință. Aceasta deseori conduce la aceea că urmele „evidente” și specificul clar al unor obiecte atrag atenția generală, în timp ce urmelor mai puțin evidente nimeni nu le atrage atenție, care, de fapt sunt importante pentru cauză.

Prin urmare, organizarea și conducerea eficientă a activității echipei de cercetare la fața locului constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice procesului de cercetare.

Eficiența cercetării la fața locului este condiționată de caracterul calificat, organizat, profesionalism, obiectivitate, la care se adaugă și calitățile organului de urmărire penală: capacitatea de sinteză, spiritul de observație, atenția, răbdarea, insistența.

Sarcinile cercetării la fața locului pot fi atinse doar prin examinarea obiectivă, completă, organizată după un plan judicios.

Obiectivitatea prezintă un principiu de examinare și fixare a stărilor de fapt și a tuturor lucrurilor depistate în scena infracțiunii în starea în care acestea există la momentul cercetării. Desigur, elemente de subiectivism în perceperea obiectelor locului faptei nu pot fi evitate, de aceea aici poate fi vorba doar de eliminarea acelor elemente care nu reflectă realitatea locului faptei. Obiectivitatea ca principiu presupune examinarea și fixarea câmpului infracțional în mod succesiv și consecvent a tuturor probelor depistate și percepute nemijlocit de organul de urmărire penală, înțelese de martorii asistenți sau obținute în rezultatul aplicării unor mijloace tehnico-criminalistice și cunoștințe speciale.

Plenitudinea cercetării locului incidentului presupune o astfel de realizare a acestei acțiuni de urmărire penală prin care toate urmele și obiectele relevante vor fi depistate, cercetate și fixate in procesul-verbal și anexele acestuia. Caracterul deplin, complet, minuțios al cercetării presupune extinderea acestei activități asupra acelor limite teritoriale legate într-un fel sau altul de infracțiunea săvârșită și totodată continuarea acestei activități chiar și atunci când într-un stadiu incipient au fost descoperite urme și mijloace materiale de probă ce ar dovedi în suficientă măsură fapta săvârșită și vinovăția făptuitorului.

Cercetarea la fața locului trebuie efectuată organizat, după un plan judicios elaborat. Eficiența cercetării la fața locului este condiționată, între altele, de caracterul calificat, organizat ce se imprimă acestei activități, care să asigure utilizarea judicioasă a forțelor umane și materiale ce concură la realizarea acesteia. Planul ce se elaborează cu această ocazie va trebui să reflecte succesiunea, ordinea în care urmează a se efectua activitățile de cercetare cu observarea celor mai adecvate procedee tactice, și, abstracție făcând de particularitățile pe care le comportă cercetarea în raport cu fapta săvârșită, trebuie să acopere o seamă de aspecte considerate esențiale în cazul tuturor infracțiunilor. Dintre acestea amintim [13, p. 202]: – determinarea limitelor cercetării astfel încât să se asigure examinarea întregii suprafețe de teren legată de infracțiunea săvârșită; – precizarea atribuțiilor ce revin fiecărui participant la cercetare; – determinarea principalelor procedee necesare pentru fixarea împrejurărilor comiterii infracțiunii, pentru descoperirea, ridicarea și fixarea urmelor și mijloacelor materiale de probă; – în raport de împrejurări, precizarea activităților operative ce urmează a fi efectuate paralel cu cercetarea la fața locului.

2.4. Asistența organizatorică și tactico-metodică a efectuării cercetării la fața locului

Înainte de a începe cercetarea nemijlocită a stării de fapt și a obiectelor din scena infracțiunii, ofițerul de urmărire penală trebuie să creeze bune condiții pentru aceasta, să asigure toată munca ulterioară ce urmează a fi desfășurată. Sistemul a astfel de acțiuni constituie pregătirea către cercetarea la fața locului.

Conținutul etapei de cercetare propriu-zisă constă în examinarea nemijlocită a stării de fapt, a urmelor și altor materiale de probă. În etapa de încheiere a cercetării locului faptei se face un bilanț al muncii investigative, se înlătură lacunele depistate și se documentează rezultatele cercetării.

Acțiunile pregătitoare sau premergătoare de cercetare a locului faptei se încep din momentul adoptării de către organul de urmărire a deciziei de efectuare a cercetării. Însuși pregătirea cercetării la fața locului se face în două etape – la sediul organului judiciar, adică se realizează măsuri până la momentul plecării, și la locul faptei – acțiuni efectuate nemijlocit la fața locului. Fiecare etapă, constând din anumite măsuri proprii, necesare pentru atingerea scopului urmărit [31, p. 227].

Măsurile pregătitoare la sediul organului de urmărire penală sunt, după cum s-a menționat, mai mult de ordin organizatoric în vederea asigurării cercetării locului faptei în bune condiții: a) Precizarea informațiilor obținute de la persoana care a depus sesizarea în vederea obținerii datelor despre faptă, locul și timpul în care a fost comisă; b) Asigurarea cu pază a locului evenimentului, salvarea victimelor aflate încă în viață, acordarea la necesitate a ajutorului medical altor persoane. Aceste măsuri se întreprind imediat după obținerea informațiilor despre evenimentul infracțional; c) Informarea organului de poliție despre cele întâmplate și solicitarea specialiștilor din serviciile respective și altor persoane pentru a acorda ajutor tehnic, în funcție de natura faptei, de întinderea locului în care a fost comisă și urmăririle sale (specialiști – criminaliști, medici, poliția rutieră, medicul – legist, tehnicieni pentru explozii), adică soluționarea problemei ce ține de componența echipei de cercetare ce se va deplasa la fața locului; d) Alegerea mijloacelor tehnico – științifice necesare, această măsură constă din verificarea trusei criminalistice, a mijloacelor pentru efectuarea fotografiei judiciare operative (aparate de fotografiat, dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor); truse criminalistice specializate pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor biologice, a accidentelor de circulație, incendiilor, exploziilor; aparatură de înregistrare video, digitală pentru obținerea de imagini de la cercetarea locului faptei; detectoarele de metale și de cadavre; ambalaje necesare pentru ambalare și transportul urmelor descoperite; e) Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a persoanelor legal interesate (victima, persoana bănuită, reprezentanți legali ai minorilor, partea civilă, partea civilmente responsabilă).

Măsurile pregătitoare efectuate în momentul sosirii la fața locului au menirea de a completa pe cele de la sediul organului judiciar și pentru delimitarea activităților membrilor echipei de cercetare. Din cadrul acestora fac parte: a) Acordarea, în caz de necesitate, a asistenței medicale victimei. Se fixează pozele persoanelor traumatizate, poziția membrelor, se consemnează cu cretă, cărbune locul persoanelor vătămate și expediate la spitalul de urgență, se efectuează fotografia schiță și de nod; b) Verificarea cum s-a organizat paza locului faptei, prin ce activități și mijloace au fost conservate urmele din perimetrul acestuia, și izolarea acestuia în continuare prin îndepărtarea persoanelor străine, a curioșilor; c) Obținerea de la persoanele prezente a informațiilor despre schimbările care au avut loc la fața locului din momentul producerii evenimentului până la sosirea echipei de cercetare; d) Investigarea, examinarea teritoriului pentru a stabili limitele locului în care a avut loc evenimentul, pentru a evalua volumul de lucru, care trebuie realizat și a găsi urmele vizibile; e) Selecționarea și chestionarea martorilor oculari, a persoanelor care au descoperit consecințele evenimentului, precum și a persoanelor care au fost de față sau care locuiesc în apropierea locului respective; f) Soluționarea problemei legată de ascultarea victimei infracțiuni, impusă pe de o parte de considerente de ordin tactic, iar pe de altă parte de considerente legate de starea sănătății acesteia.

Faza de observare generală debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia. Determinarea perimetrului supus examinării se realizează în urma unei orientări de ansamblu asupra locului aflat în anumite raporturi cu infracțiunea săvârșită. În situația în care infracțiunea s-a comis pe un teren deschis, pentru a avea o reprezentare generală asupra situațiilor de fapt prezente la fața locului, asupra dimensiunilor și configurației sale, organul compeent va trebui să facă înconjurul acestui loc, iar dacă locul infracțiunii are o întindere redusă sau dacă infracțiunea s-a săvârșit într-o încăpere, pentru a-și forma o imagine asupra locului faptei, este suficientă observarea dintr-un anumit punct (de exemplu, examinarea locului din pragul ușii sau de la fereastră), fără să se miște nimic, adică obiectele care se află la fața locului sunt examinate fără a li se schimba poziția sau a li se afecta integritatea obiectelor [23, p. 19].

Odată determinate limitele suprafeței de teren ce vor fi supuse cercetării, tot în cursul acestei faze urmează a se preciza punctul de începere și sensul, direcția de efectuare a acestei activități.

Începerea cercetării dintr-un loc sau altul depinde de întinderea și configurația terenului, de caracterul și numărul urmelor și mijloacelor materiale de probă, de natura faptei săvârșite.

Astfel, punctul de începere al cercetării la fața locului îl poate constitui centrul locului infracțiunii, adică acea porțiune de teren în jurul căreia sunt concentrate urmele principale ale infracțiunii, după care cercetarea se extinde asupra zonelor înconjurătoare, adică spre marginile sau periferia acelui loc. Acest sens de deplasare al celor ce participă la efectuarea cercetării a primit, în literatura de specialitate, denumirea de cercetare de la centru spre periferie sau cercetare excentrică.

Alteori, activității de cercetare i se imprimă un sens opus celui la care ne-am referit, adică punctul de plecare îl constituie periferia acelui loc, după care, cei ce participă la cercetare, deplasându-se în spirală se apropie de punctul central al locului săvârșirii infracțiunii, ceea ce în literatură a primit denumirea de cercetare dinspre periferie spre centru, sau cercetare concentrică.

Atunci când datorită naturii infracțiunii săvârșite se presupune că urmele și mijloacele materiale de probă pot fi descoperite numai într-o anumită direcție, cercetării i se imprimă un sens liniar.

Dintre activitățile mai importante desfășurate în faza de observare generală a cercetării menționăm: – orientarea de ansamblu, care presupune precizarea limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea. Când infracțiunea s-a săvârșit pe un teren deschis, cercetarea trebuie să se extindă asupra unei suprafețe cât mai întinse, dar nu dincolo de limitele în care e posibil să se descopere urme și materiale de probă [15, p. 229]; – stabilirea punctului de acces al făptuitorului, este necesar atât pentru o mai ușoară descoperire a urmelor create, cât și pentru prevenirea distrugerii lor în procesul activității de cercetare. Pentru prevenirea distrugerii unor urme și totodată pentru fixarea ansamblului locului faptei este necesar să se facă fotografieri. Locul de acces și drumul parcurs de făptuitor se stabilesc ținând seama de specificul locului dat și de particularitățile sale, de natura faptei și de timpul în care a fost comisă; – măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și urme sau locuri de acces, aspect de natura să servească la clarificarea unor împrejurări ale cauzei; – executarea de fotografii de orientare, schiță și fotografii ale obiectelor principale, fără a le mișca din poziția în care se află, precum și fixarea prin înregistrare videomagnetică; – în această fază a cercetării locului faptei se examinează în detaliu doar acele urme care, prin natura lor sau datorită unor împrejurări concrete, sunt amenințate cu schimbarea detaliilor individuale ori chiar cu distrugerea lor [28, p. 216-217].

Faza de examinare în detaliu a locului faptei este cea mai complexă procedură, la ea participând toți membrii echipei. Această fază începe după epuizarea activităților specifice primei faze și se caracterizează, în raport cu aceasta, prin examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii, echipa având posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare [8, p. 46].

Cercetarea la fața locului în această fază constă în examinarea complexă și multilaterală a fiecărei urme identificate și marcate în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme și reperele din ambianța locului faptei. Echipa de cercetare folosește mijloace tehnice, precum și deprinderile membrilor săi de a releva, fixa, ambala și ridica toate urmele existente la locul faptei.

Prin urmare, cercetarea la fața locului în faza de detaliu se va reduce la: – examinarea nemijlocită minuțioasă a spațiului și a tuturor obiectelor și urmelor care au fost descoperite la locul faptei; – executarea măsurilor necesare în scopul de a investiga și a descoperi urmele făptuitorului și ale infracțiunii la locul faptei, pe unele obiecte; – selectarea obiectelor pe care sunt depistate urme, ridicarea amprentelor de pe obiecte ce nu pot fi luate, în cazuri necesare, ridicarea urmelor prin mulare; – fixarea indiciilor negative ale stării obiectelor; – verificarea datelor obținute în faza statică a cercetării; – efectuarea fotografiilor de detaliu.

De asemenea, se va acorda atenție așa-numitelor împrejurări negative, adică acelor ne concordanțe între modificările constatate la fața locului și factorii care trebuiau să le provoace.

Când cercetarea la fața locului, ca acțiune, a luat sfârșit, de regulă, mai urmează a fi soluționate un șir de probleme cu caracter metodic și organizatoric, care asigură utilizarea rezultatelor acestei acțiuni în activitatea ulterioară de urmărire penală, ceea ce reprezintă, de fapt, conținutul etapei de fixare și documentare a rezultatelor cercetării.

Această etapă de încheiere a cercetărilor presupune efectuarea anumitor activități: – întocmirea procesului – verbal de cercetare la fața locului, a planurilor, schițelor și desenelor tehnice necesare acestei acțiuni de urmărire penală; – efectuarea, la necesitate, a amprentării cadavrului și expedierea lui la morgă. În cazul în care a fost efectuată autopsia cadavrului la locul unde el a fost descoperit, după finalizarea etapei de documentare a cercetării, organul de urmărire penală participă la examinarea medico-legală a cadavrului [22, p. 24]; – ridicarea și pachetarea obiectelor, amprentelor și altor materiale de probă de la locul faptei; – întreprinderea unor măsuri cu privire la păstrarea obiectelor cu importanță probantă, a căror ridicare de la fața locului este imposibilă sau inoportună; – luarea de măsuri privind examinarea obiecțiilor provenite de la participanții la cercetare sau de la alte persoane privind cercetarea locului faptei.

2.5. Concluzii la capitolul 2

În baza celor expuse la acest capitol, pot fi trase următoarele concluzii:

1. Prin loc al faptei trebuie să se înțeleagă un „fragment de spațiu în limitele căruia a avut loc o infracțiune sau alt incident cu relevanță criminalistică, precum și locul în care s-au manifestat consecințele materiale ale acestora”. Respectiv, cercetarea la fața locului prezintă „o acțiune de urmărire penală care constă fie în perceperea nemijlocită fie prin intermediul unor mijloace tehnico-criminalistice a situației de fapt, a împrejurărilor importante pentru cauză, a urmelor localizate într-un fragment de spațiu în limitele căruia a avut loc o infracțiune sau alt incident cu relevanță criminalistică, precum și locul în care s-au manifestat consecințele materiale ale acestora”.

2. Cercetarea la fața locului se realizează cu respectarea anumitor principii generale: oportunitatea, conducerea unică a cercetărilor, caracterul planificat și spiritul activ, aplicarea resurselor tehnico-criminalistice și a altor mijloace; respectarea regulilor criminalistice de procesare a probelor materiale. Doctrina criminalistică reliefează câteva etape de cercetare: 1) pregătitoare sau a măsurilor premergătoare; 2) de cercetare propriu-zisă a locului faptei; 3) de fixare a rezultatelor.

3. Înainte de a începe cercetarea nemijlocită a stării de fapt și a obiectelor din scena infracțiunii, ofițerul de urmărire penală trebuie să creeze bune condiții pentru aceasta ce ar asigura toată munca ulterioară ce urmează a fi desfășurată. Examinarea propriu-zisă a locului faptei constă în analiza minuțioasă a stărilor de fapt, a urmelor și altor materiale de probă. În desfășurarea ei se face distincție între două faze: – faza de examinare generală; – faza de examinare detaliată. În etapa de încheiere și fixare a rezultatelor cercetării locului faptei se face un bilanț al muncii investigative, se înlătură lacunele depistate și se documentează rezultatele obținute.

3. PARTICULARITĂȚI TACTICO-CRIMINALISTICE DE EFECTUARE A CERCETĂRII IN CAZUL ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER

3.1. Activitatile initiale de colectare a informatiei privind accidental rutier

La cercetarea locului accidentului rutier trebuie luate în considerație mai multe aspecte: juridice, privind accidentele de circulație, imprejurările care trebuie stabilite prin cercetarea accidentelor de circulație, metodele de stabilire a cauzei accidentului de circulație, cercetarea la fața locului, participarea autorului accidentului la cercetarea locului faptei, rolul specialiștilor la cercetarea locului accidentului de circulație, particularități privind cercetarea la fața locului în situația în care persoanele implicate în accidentul de circulație au părăsit locul faptei ș.a.

La efectuarea cercetării locului faptei, acțiunile se divizează în câteva etape: etapa pregatotoare, cercetarea propriu-zisa, care include faza statică si dinamica, si încheierea cercetarii. Etapa pregătitoare, include: Primirea sesizării de către organul de poliție, care se poate face în trei moduri:- prin plângerea scrisă sau orală făcută de o persoană fizică sau juridică, căreia i s-a cauzat o vătămare prin accident. – prin denunțul făcut de persoane care au luat la cunoștință despre producerea accidentului, cum ar fi conducătorii auto care au sesizat urmările evenimentului, pietoni care au trecut prin zona locului faptei, etc. – din oficiu, atunci când aceste evenimente sunt descoperite de ofițeri sau subofițeri de poliție, în special de cei care fac parte din patrule auto sau moto, agenți de circulație sau subofițeri de la posturile de poliție.

Cele mai multe probleme le ridică sesizarea prin intermediul denunțului întrucât aceasta poate îmbrăca diferite forme de materializare. Nu luăm în discuție denunțul scris, când organul de urmărire penală îl are în față pe denunțător, putând aprofunda subiectul denunțului și obține astfel mai multe date despre fapta sesizată [9, p. 122].

De cele mai multe ori, denunțul este oral și efectuat prin intermediul telefonului. În astfel de situații un rol deosebit de important îl are ofițerul sau subofițerul care primește denunțul. Dacă acesta va da dovadă de lipsă de interes, aroganță, lipsă de condescendență ori de solicitudine, persoana care face denunțul va avea o reacție de adversitate și profitând de faptul că nu este față în față cu interlocutorul, fie că va refuza în mod expres să-și decline identitatea, fie că va întrerupe legătura telefonică înainte de a fi comunicat toate amănuntele de care avea cunoștință.

În schimb, dacă se adoptă o atitudine binevoitoare, folosind cuvinte de apreciere la adresa celui care face sesizarea și formându-i convingerea că aspectele prezentate prezintă importanță, interlocutorul va avea și el o atitudine pozitivă astfel încât organul de urmărire penală va obține un plus de date și de informații la care se va adăuga și posibilitatea obținerii datelor de stare civilă necesare identificării ulterioare a persoanei pentru a se putea obține alte date și informații în special când aceasta a fost martor ocular [12, p. 122].

O deosebită atenție se va acorda persoanelor care se prezintă personal la unitățile de poliție sesizând primele despre producerea unui accident de circulație. În astfel de cazuri este indispensabil necesară identificarea persoanelor respective și formularea în scris a denunțului întrucât în activitatea practică a rezultat că nu de puține ori, autori ai accidentelor de circulație s-au prezentat la organele de poliție în calitate de simpli participanți la trafic care aduc la cunoștință despre producerea unui accident ascunzând faptul că ei înșiși l-au produs, încercând astfel să se sustragă răspunderii penale, prin crearea unor alibiuri.

Înainte de efectuarea cercetării locului accidentului este necesar a se analiza și pe această bază a se stabili cărui organ de cercetare penală îi aparține competența efectuării acestei activități precum și cele care urmează în cadrul urmăririi penale.

Astfel, ofițerii și subofiterii de poliție cu atribuții de constatare în materie de circulație sunt competenți să cerceteze orice fel de accident de circulație, indiferent de consecințele acestuia, cu excepția cazului când accidentul, soldat cu moartea uneia sau mai multor persoane este rezultatul intenției conducătorului auto, situaiție în care urmărirea penală se face de către procuror.

În cazurile în care calitatea persoanei care a săvârșit accidentul atrage competența de cercetare a procurorului, ofițerul sau subofițerul de poliție este obligat să anunțe de îndată pe procurorul competent, iar în cazul în care constatarea nu suferă amânare, va proceda la efectuarea acesteia, urmând ca actele întocmite să fie imediat înaintate procurorului pentru urmăriri penale.

Deplasarea la locul accidentului. Sefii unităților de poliție vor lua măsuri pentru cercetarea la fața locului în toate cazurile când sunt necesare constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor acestuia, stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care a fost săvârșită. Se constituie în mod obligatoriu echipa de cercetare la fața locului în cazul accidentelor de circulație cu urmări mortale sau a accidentelor ai căror autori au părăsit locul faptei. Echipa de cercetare va avea în componență un ofițer de specialitate de la compartimentul de circulație, un ofițer de cercetare penală, un ofițer sau subofițer tehnician criminalist, ofițerul sau subofițerul de la postul ori sectorul pe a cărui rază de competență s-a comis fapta. Dacă este cazul, vor participa și unul sau doi subofițeri conducători cu câinele de urmărire și câte un ofițer sau un ofițer sau subofițer pentru a-i însoți pe itinerarul parcurs de câine. În toate cazurile ca șef al echipei de cercetare va fi numit ofițerul de circulație care conduce și răspunde de întreaga activitate de cercetare la fața locului. Pentru a asigura deplasarea la fața locului cu maximă urgență, șefii unităților și subunităților de poliție, vor organiza activitatea astfel încât, în orice moment atât în timpul cât și în afara programului, ofiterii sau subofiterii de politie să poată interveni promt pentru efectuarea cercetării la fața locului [12, p. 143].

Luarea primelor măsuri la fața locului. Acordarea primului ajutor victimelor și identificarea lor. Agenții de circulație ajunși la locul accidentului, vor avea ca prim obiectiv al activității lor culegerea de date și informații referitoare la victimele accidentului. De regulă, acestea sunt transportate la spital de către alți conducători auto care ajung întâmplător la locul accidentului, înaintea echipei de cercetare sau a vreunui ofiter sau subofiter de poliție. Totuși, dacă victimele nu au fost transportate la o unitate sanitară pentru îngrijiri medicale organele de poliție care ajung primele la locul faptei vor lua măsuri pentru acordarea primului ajutor. Astfel, dacă la locul accidentului se află persoane cu pregătire medicală, vor fi invitate acestea pentru acordarea primului ajutor medical. Imediat ce s-a asigurat că victima poate fi deplasată, ofiterul sau subofiterul de politie va folosi mijlocul de transport cel mai rapid de care dispune pentru a o transporta la o unitate sanitară, în măsură să acorde ajutorul medical de specialitate în funcție de vătămările pe care le-a suferit sau pe care se presupune că le are victima. În cazul victimelor găsite la locul accidentelor, se va marca cu creta poziția acestora, după care vor fi transportate la spital.

În situația în care victimele sunt conștiente, vor putea fi chestionate în legătură cu date de stare civilă și locul de domiciliu, precum și în legătură cu modul și împrejurările producerii accidentului.

În cazul în care victimele sunt inconștiente sau au decedat, identificare se va face prin controlarea buzunarelor hainelor, a genților sau a sacoșelor, etc., pentru a se găsi actele de identitate sau orice alte înscrisuri din care ar rezulta identitatea persoanei respective sau a altor persoane care la rândul lor ar putea furniza date despre victimă.

Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accident și a martorilor oculari. Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accidentele de circulație este sarcina ofițerului sau subofițerului care ajunge primul la locul evenimentului. Acesta odată cu identificarea, va reține și documentele corespunzătoare, ale conducătorilor de vehicule, pe care le va preda șefului echipei de cercetare la sosirea acestuia. În unele cazuri conducătorul autovehiculului, transportă el însuși victima la o unitate sanitară, astfel că la sosirea echipei de cercetare, acesta nu se află la fața locului. Unul din membrii echipei va căuta să afle de la persoanele aflate la locul accidentului, numărul de înmatriculare al autovehiculului precum și alte elemente de identificare întrucât nu de puține ori, autorii accidentelor care au plecat să transporte victimele la spital le-au abandonat fie pe drum fie la unitatea sanitară, încercând astfel să se sustragă identificării.

Printre curioșii adunați la locul accidentului se pot afla și martori oculari, persoane ce au acordat primul ajutor victimei ori, chiar făptuitorul. Din aceste considerente, practica judiciară recomandă ca înainte de îndepărtarea acestora din locul de conservare a urmelor infracțiunii să se procedeze la o selecție, persoanele ce pot furniza date referitoare la accident, fiind identificate și invitate să rămână pentru a fi audiate. Dacă făptuitorul a rămas la focul faptei fie din proprie inițiativă fie pentru că a fost reținut de alte persoane, acesta trebuie identificat și izolat, luându-se măsuri de pază și asigurare a integrității sale corporale. Măsura se impune atât pentru a-l proteja de eventuale agresiuni din partea celor prezenți și indignați de fapta comisă, cât și pentru a feri martorii de “influențele” venite din partea făptuitorului [10, p. 54].

Paza locului accidentului. Punerea sub pază se face pentru conservarea și protejarea urmelor de așa-zisul “val al curioșilor” care poate deteriora înfățișarea locului, distruge urmele faptei, schimba poziția obiectelor, etc. Locul accidentului se marchează cu semnalizatoare, iar dacă este noapte cu triunghiuri reflectorizante. Se deviază circulația de pe artera respectivă a celorlalte autovehicule, dacă este posibil. Se stabilește cu precizie o rută, pe ambele sensuri de circulație pentru a devia circulația. Pentru pază se poate apela și la: militari în uniformă, conducători auto care se oferă voluntari să oprească. Se cere sprijin prin stație pentru a se trimite personal superior de pază, pe timp de noapte dacă este nevoie.

Îndepărtarea curioșilor din zona producerii accidentului și devierea traficului rutier.

În general la locul producerii unui accident de circulație se concentrează un număr mare de persoane, mai ales dacă evenimentul s-a produs în zone intens circulate și la ore de vârf de trafic.

Șeful echipei de cercetare sau ofiterul sau subofiterul de politie care a ajuns primul la locul producerii accidentului rutier trebuie să procedeze la îndepărtarea curioșilor din zona evenimentului și să asigure în cât mai bune condiții fie desfășurarea traficului (dacă acest lucru este posibil), fie devierea acestuia pe alte artere sau drumuri. După îndepărtarea curioșilor, echipa de cercetare sau polițistul care a ajuns primul la locul accidentului va evalua situația și dacă este posibil va permite reluarea traficului pe partea de carosabil neafectată de accident sau de urmările acestuia sau dacă acest lucru nu este posibil va devia circulația vehiculelor pe alte străzi.

Recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei conducătorilor și victimelor.

Chiar dacă în succesiunea abordării măsurilor ce trebuie luate cu prilejul producerii unui accident rutier, recoltarea probelor biologice nu a fost una dintre primele activități prezentate, totuși aceasta trebuie să fie una dintre principalele preocupări ale organelor ce efectuează cercetarea la fața locului. Recoltarea probelor biologice nu se impune a fi efectuată ori de cât ori s-a produs un accident de circulație. În numeroase cazuri este suficientă folosirea de către conducătorii de vehicole a fiolelor alcoolscop. Dacă reactivul acestora nu își va schimba culoarea, înseamnă că persoana care a folosit fiola nu a consumat alcool. Testarea cu fiola alcoolscop se va face în prezența a cel puțin unui martor, făcându-se ulterior mențiuni despre acest aspect în procesul verbal de cercetare la fața locului. În cazul accidentelor de circulație soldate cu urmări ce pot atrage răspunderea penală, practica a demonstrat că este imperios necesară recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei persoanelor implicate direct în accident, sau cel puțin conducerea acestora la o unitate sanitară în vederea recoltării probelor biologice, chiar dacă ulterior persoanele respective refuză să li se recolteze probele de sânge necesare stabilirii alcoolemiei. Cei care efectuează cercetarea la fața locului vor putea, de îndată ce au ajuns la locul faptei, să testeze cu fiola alcoolscop persoanele implicate în accident și prezente la locul acestuia. În cazul în care conținutul fiolei nu reacționează și în funcție de posibilități, recoltarea probelor biologice se poate face după cercetarea locului accidentului. În schimb dacă fiola indică consum de alcool, de îndată, se va proceda la conducerea persoanei respective la o unitate sanitară unde i se va solicita acceptarea recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Dacă persoana refuză, se va încheia proces verbal în condițiile în care am subliniat că trebuie procedat, cu ajutorul analizei măsurilor ce trebuie luate pentru probarea infracțiunilor. Subliniem că în cazul accidentelor de circulație în care sunt implicate mai multe vehicule sau autovehicule, este necesară testarea cu fiola alcoolascop și solicitarea recoltării probelor biologice tuturor conducătorilor [11, p. 156].

De asemenea se vor lua măsuri, astfel încât să se recolteze probe biologice și victimelor accidentului, încât ulterior, la stabilirea cauzelor și împrejurărilor producerii acestuia, rezultatul analizei toxicologice poate avea o importanță deosebită. Uneori încă din faza cercetării la fața locului nu se cunoaște cine a condus autovehiculul datorită ascunderii acestuia fapt, de către cei care s-au aflat în mijlocul de transport. Sunt situații când deși mai multe persoane recunosc că au fost în autovehicul, nici unul dintre ei nu recunoaște că l-a condus, fiecare susținând că un altul s-a aflat la volanul mașinii.

În astfel de cazuri se impune ca recoltarea probelor biologice să se facă de la fiecare dintre cei care ar fi putut să conducă autovehiculul, chiar dacă vreunul dintre ei nu este posesor de permis de conducere. În situația în care din accident a rezultat moartea vreunei persoane, aceasta va fi transportată la cea mai apropiată unitate sanitară care dispune de condiții pentru necropsiere, iar în ordonanță, organul de cercetare penală, are obligația de a solicita și stabilirea alcoolemiei decedatului, rezultatul putând avea relevanță în soluționarea cauzei.

3.2. Faza statica si faza diminamica a cercetarii accidentului de trafic rutier

În această fază, urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate, fără a fi mișcate din locul lor, fără a se modifica poziția acestora. Această fază debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia organele de urmărire penală și în special, șeful echipei de cercetare, având posibilitatea să verifice în concret dacă locul examinat a fost corect delimitat și să procedeze în consecință. Datele preliminare a acestei faze sunt: ora exacta la carea ajuns echipa la fata locului, date identificare de victime, modificari survenite in cimpul infractional, cine a efectuat aceste modificari si cu ce scop, ce persoane au fost găsite in cimpul infractional sau in imediata apropiere, luarea in calcul a locului infractional multimplu, dacă victima a fost transportată la spital, cu ce mijloc de transport, de catre cine. Obligatoriu de notat: condițiile meteo, condițiile de iluminare (interior-exterior), starea usilor, starea cailor de acces, mirosurile distincte, nespecificate.

Delimitarea locului accidentului. Prin loc al accidentului se înțelege întreaga suprafață de teren, care poate cuprinde și zone din afara carosabilului, unde se găsesc urme sau obiecte ce provin sau au legătură cu accidentul. Uneori în preajma locului unde se află cele mai numeroase urme sau obiecte provenite din accident se pot găsi și obiecte sau urme care la prima vedere nu ar avea nici o legătură cu evenimentul cercetat. Locul accidentului va fi astfel considerat încât să cuprindă și aceste elemente [17, p. 422].

Executarea fotografiilor de fixare. În faza statică, pentru fixarea locului accidentului, se execută fotografia de orientare și fotografia schiță. Fotografia de orientare are ca sarcină fixarea în ansamblu a locului unde a avut loc accidentul și a terenului înconjurător. Importanța unei asemenea fotografii constă în faptul că ea redă profilul, lățimea, serpentinele și amplasamentul drumului public. Fotografia schiță. Acest gen de fotografie are ca sarcină fixarea locului accidentului, fără a fi incluse împrejurimile. Pe o asemenea fotografie, urmează, să se fixeze tot ce intră în noțiunea de loc al accidentului. Pentru a se fixa cât mai bine locul accidentului se mai foloseșe video-filmarea. Prin fotografierea obiectelor principale se fixează diferite componente ale locului accidentului la o scară mai mare, în așa fel încât să se redea: poziția și locul cadavrului în raport cu autovehiculul, urmele de frânare sau derapare, etc.

Fotografia de detaliu fixează la o scară mai mare, diferitele urme și probe materiale, ale accidentului cum sunt: urme de impact pe autovehicule, urmele de pe cadavru sau îmbrăcămintea acestuia, urme de sânge sau de vopsea, cioburi, etc.

Căutarea, marcarea și fixarea urmelor accidentului. La locul accidentului pot fi descoperite anumite categorii de urme specifice: – urme provenite de la faruri, lanterne de poziție, semnalizatoare, geamuri și parbrize. De regulă, fragmentele de sticlă provenite de la autovehiculele angrenate în accident rămân pe partea carosabilă a drumului public, în blocurile optice sau în alte porțiuni ale acestora, pe corpul victimei etc. Numărul fragmentelor de sticlă este mai mare în locul unde s-a produs impactul. Pe puntea carosabilă, pe corpul victimei sau pe diferitele suporturi pot rămâne urme de vopsea desprinse de pe autovehiculul angajat în accident. Prezența urmelor de sânge, păr la fața locului determină natura urmelor care trebuie căutate cu ocazia examinării autovehiculului bănuit că a fost implicat în accident. Este posibil ca în locul impactului să fie descoperite mici fragmente de țesături, fibre textile, aderate pe partea carosabilă (în urma de frânare) sau pe părțile laterale ale autovehiculului. Ca urmare a accidentului au loc deteriorări ale băilor de ulei, ale cilindrilor, rezervoarelor de benzină, urmate de pierderea lichidelor respective și depunerea lor pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei sub formă de scurgeri, pete, stropi, care pot contribui la identificarea autovehiculului cu care s-a produs accidentul. Pe partea carosabilă sau pe lateralele drumului pot rămâne bucăți din garniturile sau racordurile din cauciuc, accesorii – oglinda retrovizoare, antena radio, emblema de pe radiator, etc., precum și resturi de încărcătură, ambalaje, transportate în autovehiculul implicat în accident. Suprafața interioară a autovehiculului este îmbâcsită cu noroi iar în timpul impactului o parte din această materie cade pe carosabil. La fața locului se găsesc, de regulă, numai urmele lăsate de suprafețele de contact ale anvelopelor roților din spate, cele din față fiind acoperite total sau parțial de acestea prin mișcarea spre înaintare a vehiculului, cu excepția urmelor create în timpul virajelor.

Executarea măsurătorilor. Măsurătorile au un rol important și sunt executate cu ajutorul ruletei și riglei gradate. Măsurătorile propriu-zise sunt realizate de membrii echipei de cercetare și sunt consemnate în agendă și pe schița accidentului. Marcarea cu ajutorul benzii gradate a districtelor importante este folosită cu rezultate bune în cercetarea la fața locului.

Întocmirea schiței locului accidentului. Schița locului accidentului, denumită și plan schiță, este destinată fixării și prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse în plan, obiectele și urmele infracțiunii precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea.

Din punct de vedere tehnic modalitațile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiunile reale și prezentările grafice.

Planul schiță, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporțiile dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor, etc. și prezentările acestora din plan. Desenul schiță se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și prezentarea în schiță [45, p. 96].

Faza dinamică. Faza dinamică a cercetării la fața locului începe după epuizarea activităților specifice primei faze. Ordinea cercetării la fața locului în faza dinamică poate fi de la centru spre periferie (excentrică) sau de la periferie spre centru (concentrică), în funcție de dimensiunile locului accidentului, de împrejurările concrete existente, precum și de necesitatea verificării urgente a versiunilor elaborate în faza preliminară a cercetării. Dacă unele urme ar putea să dispară cu timpul, este indicat ca cercetarea să înceapă cu acestea indiferent dacă ele se găsesc la centru sau la periferie.

În faza dinamică echipa are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare pentru examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor și a mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii. Aceasta nu reprezintă o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci este o continuare inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activități diversificate, pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul diversificat de activități presupune examinarea fiecărei urme sau obiect în mod complet sistematic și atent, dar și determinarea relațiilor logice ce există între anumite date, ce au legătură cu cauza [39, p. 96].

Se va face o examinare completă și multilaterală a fiecărei urme identificate și marcate în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianța locului faptei. Echipa de cercetare folosește mijloace tehnice pentru a releva, fixa, ambala și ridica toate urmele existente la locul faptei, if anume: – urme existente pe corpul și îmbrăcămintea victimei.

După ce s-a fixat prin fotografie poziția cadavrului față de autovehicul și obiectele înconjurătoare, se trece la examinarea detaliată a tuturor leziunilor existente pe corp, insistându-se pe descrierea formei, mărimii, aspectului și amplasării lor. La examinarea victimei trebuie acordată atenție “împrejurărilor negative”. Examinarea victimei se continuă cu verificarea amănunțită a îmbrăcămintei și încălțămintei pentru descoperirea: urmelor de natură bilogică, noroi, vopsea, fragmetele anvelopei, urma de târâre sau ale diferitelor părți ale autovehiculului.

Urmele găsite vor fi ridicate și fixate în vederea examinării lor ulterioare, acordându-se atenție deosebită determinării: – limitelor părții carosabile în lungime și lățime, începând cu porțiunile apropiate, apoi cele îndepărtate; – dimensiunile șanțurilor și trotoarelor; – urmele benzilor de rulare (longitudinale, simple, în zig-zag, cu creste înguste, cu crestături de formă complicată, profil tip universale, etc.);- urmele de vulcanizare, străpungere sau altor caracteristici individuale ale anvelopei imprimate pe șosea; – ecartamentul autovehiculului după urmele anvelopei lăsate pe șosea de roțile de pe osia din față și de pe cea din spate; – bazei autovehiculului; – urmele anvelopei care indică un viraj spre dreapta sau stânga; – lungimii totale a urmei de frânare și faptului dacă acea urmă a fost creată de roțile de pe toate osiile autovehiculului, dacă urmele sunt suprapuse sau separate;- urmele de noroi uscat căzute de pe părțile interioare ale aripilor [38, p. 35].

Urmele sau petele de ulei, vaselină, benzină, apă, lichid de frână și alte substanțe ce se găsesc pe suprafața șoselei pot fi folosite în scopul identificării autovehiculului angajat în accident.

Aceste urme apar fie datorită avariilor produse în momentul coliziunii la instalațiile de răcire, ungere sau frânare, fie ca rezultat al unei defecțiuni anterioare impactului. Examinând cu atenție aceste urme, organele de urmărire penală pot atrage concluzii referitoare la direcția de deplasare a autovehiculului, integritatea instalației de frânare – dacă frânele sunt acționate hidraulic – locul producerii impactului, etc. Urmele de ulei – provenite de la instalația de ungere – se păstrează un timp mai îndelungat pe suprafața părții carosabile. Uneori, la locul accidentului, lichidele se pot prezenta și sub formă de scurgeri, dând posibilitatea să se precizeze locul unde s-a oprit autovehiculul după impact și să se reconstituie parcursul acesteia.

Când apar urme de lichid de frână este important să se stabilească dacă aceasta exista și înaintea locului de impact pentru a dovedi că pierderea de lichid nu are legătură cu accidentul.

Urmele de lichide, rămase pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei – sub formă de scurgeri, pete – pot contribui la identificarea autovehiculului cu care a fost produs accidentul.

La fața locului pot fi descoperite fragmente din sticlă rezultate din spargerea farurilor, lanternelor, geamurilor și parbrizelor. Aceste urme pot fi găsite pe partea carosabilă, în blocurile optice ale autovehiculului, pe corpul sau îmbrăcămintea victimei.

Cioburile apar de regulă atunci când tamponarea autovehiculelor cu diferite obiecte este puternică. În acest caz, la fața locului rămân o parte din cioburi, iar în blocul optic al farului distrus sau pe alte părți ale autovehiculului, restul. Fixarea și ridicarea corespunzătoare a acestora va da posibilitatea specialistului traseolog, să ajungă la concluzia că cioburile de la fața locului și cele găsite pe autovehicul aparțin unuia și aceluiași far, lanternă, geam, sau parbriz.

Împachetarea se face în felul următor: cioburile sunt puse la o anumită distanță unul de altul pe un start dublu de tifon, vată sau alt material moale, apoi sunt acoperite cu alt strat din același material, după care se împachetează în cutii cu pereți tari. Pe aceste cutii se fac mențiuni cu privire la data și locul unde au fost găsite, numărul de dosar, aplicându-se semnătura lucrătorului operativ [46, p. 96].

Pentru identificarea autovehiculului angajat în accident, o deosebită importanță o are descoperirea și fixarea urmelor de vopsea care rămân imprimate cu ocazia tamponării atât pe autovehicul cât și pe alte obiecte găsite la fața locului. În vederea efectuării cu succes a constatării tehnico-științifice sau a expertizei criminalistice, se trimit atât peliculele de vopsea ridicate de la fața locului (împachetate în plic separat) cât și peliculele de vopsea ridicate de la autovehiculul bănuit, împachetate tot în plicuri distincte (cu indicarea prin desen a locului de unde au fost desprinse).

Ridicarea probelor de vopsea de pe autovehiculul bănuit se face cu ajutorul unui bisturiu din diverse părți, în special de pe cele anterioare și laterale în care există goluri de vopsea cauzate anterior sau crăpături. Necesitatea luării probelor din diverse zine ale tablei se explică prin accea că numărul straturilor de vopsea și grosimea acestora nu este aceeași pe toată suprafața, deoarece datorită vopsirilor succesive, vechile straturi se înlătură numai în cazul în care nu fac priză cu tabla. Aceasta face ca pe porțiuni de tablă acoperite să existe diferențieri, care ar putea deruta pe specialistul criminalist. Dacă aceasta este în posesia probelor care au aceeași succesiune, număr și grosime a straturilor de vopsea (găsite la fața locului și a celor luate experimental) se va putea ajunge mai ușor la o concluzie de omogenizare.

Datorită impactului cu un pieton, autovehiculul sau obiectul fix, prin infrastructura autovehiculului angajat în accident – de regulă îmbâcsită cu noroi – cad pe partea carosabilă urme de sol. Compararea compoziției chimice a acestor urme cu probe pe sol prelevate de pe autovehiculul despre care există indicii că a fost angajat în accident și a părăsit locul faptei, chiar dacă nu oferă o concluzie certă, este de natură să demonstreze că autovehiclul respectiv are legătură cu accidentul. Datele obținute în acest mod coroborate cu alte probe și mijloace materiale de probă, (raportul de expertiză) duc la identificarea făptuitorului [40, p. 45].

În momentul impactului se produce în majoritatea cazurilor și desprinderea unor părți ale autovehiculelor, a unor obiecte aflate la locul accidentului sau a părții carosabilului. Dacă coliziunea are loc sub un punct mic, atunci apar numai urme de frecare, nu și de deformare a caroseriei, situație în care sensul de deplasare a autovehiculelor se stabilește numai prin analiza de laborator. În cazul în care tabla caroseriei se deformază apar atât urme de frecare cât și de deformare, indicii care permit aprecieri asupra mișcării relative a autovehiculelor.

În multe accidente autovehiculele intrate în coliziune se desprind, nu rămân în contact și se opresc în locuri diferite. Mișcările suplimentare ale autovehiculelor: de balans, de rotire în jurul centrului de greutate cât și deformările suplimentare din momentul desprinderii sau revenirii la forma inițială a unor deformări, aduc dificultăți în procesul de analiză a accidentului. Rolul specialistului este de a interpreta corect posibilitățile de deformare a diferitelor tipuri de materiale cu dimensiuni și forme neidentice, astfel încât deformările produse să-i permită să stabilească pozitiile reciproce ale autovehiculelor intrate în coliziune.

3.3. Interpretarea și fixarea urmelor și altor materiale de probă specifice

locului accidentului de trafic rutier

În această ultimă etapă se continuă operațiunile începute la fața locului prelungindu-se prin măsuri și acte procedurale. Pentru desfășurarea activității de eliberare a drumului public, uneori chiar în timpul efectuării cercetării, prin intermediul dispeceratului poliției, vor fi anunțate unități economice care dispun de utilajele necesare ridicării și tarnsportării vehiculelor avariate sau organele care în mod curent desfășoară astfel de activități. Astfel, vor fi anunțate organele de administrare a drumurilor care au sarcina să curețe locul accidentulu. În cazul necesității deplasării autovehiculelor grele, vor fi folosite automacarale, trailere, cu ajutorul cărora se va elibera carosabilul. De asemenea, organele de administrare a drumurilor au obligația de a îndepărta stâlpii, pomii sau alte elemente căzute pe carosabil, sau care efectuează traficul precum și a înlocui semnalizarea rutieră distrusă sau defectată ca urmare a producerii accidentului.

Pe timpul efectuării lucrărilor de remendiere sau de curățire a zonei producerii evenimentului, se va asigura fie dirijarea traficului pe același sector de drum, fie devierea pe rute ocolitoare sau întreruperea circulației, în funcție de condițiile existente în zonă.

Toate aceste activități vor fi realizate de agenți de circulație dotați cu echipamentul necesar și cu mijloace de comunicare radio [47, p. 248].

Examinarea autovehiculelor bănuite că au fost parte la accident. Această examinare se efectuează ulterior cercetării la fața locului, de multe ori, ea constituindu-se într-o cercetare independentă a locului faptei. Locul faptei îl constituie, de data aceasta nu locul unde s-a produs accidentul, ci locul unde făptuitorul a condus vehiculul după săvârșirea faptei și unde a încercat să șteargă urmele infarcțiunii: autobaze, garaje, locuri de parcare, curți, etc. Sarcina examinării revine și în acest caz, echipei de cercetare și îndeosebi, specialistului criminalist. Cu acest prilej trebuie acordată atenție maximă identificării, relevării, fixării și ridicării de pe autovehiculul bănuit a urmelor care ar putea avea legătură cu cauza.

La examinarea autovehiculului bănuit trebuie să se țină seama de natura urmelor descoperite cu ocazia cercetării lafața locului, precum și de celelalte constatări făcute la locul accidentului. Pe părțile proieminente ale autovehiculului examinat, trebuie căutate urme de tamponare, frecare, atingere, cum ar fi: înfundături, zgârieturi; părți de echipament sau accesorii rupte; urme de vopsea. De multe ori făptuitorii procedează la înlocuirea echipamentelor și accesoriilor distruse sau avariate în timpul accidentului [39, p.90].

Atunci când făptuitorul a revopsit parțial sau total autovehiculul implicat în accident, întrucât exista posibilitatea evidențierii sub stratul de vopsea aplicată stratului vechi, se vor ridica probe din startul vechi, precizându-se culoare, porțiunile chituite, etc. Având în vedere că după producerea accidentului făptuitorii spală autovehiculele implicate pentru a șterge urmele, este puțin probabil ca pe părțile laterale să se găsească alte categorii de urme cum ar fi urmele biologice: sânge, păr, țesut organi, fibre textile; totuși existența lor nu este exclusă, îndeosebi pe gențile și tamburii roților. Tot din acest loc se vor recolta probe de materie în vederea comparării lor cu urmele de sol ridicate de la locul accidentului.

Prin examinarea urmelor descoperite cu această ocazie și compararea lor cu cele găsite la fața locului se poate stabili cu certitudine dacă autovehiculul în cauză a fost sau nu implicat în accident.

Întocmirea planșelor fotografice de la locul accidentului. În termen de trei zile de la încheierea cercetării la fața locului, se va întocmi, de către specialistul criminalist, planșa fotogrfică cu aspectele de la fața locului, iar în termen de cinci zile, planșa fotografică reprezentând toate urmele și celelalte mijloace materiale de probă, descoperite și ridicate de la fața locului, indiferent cui îi aparțin (cu excepția celor relevate în laborator, pentru care se va întocmi raport de constatare tehnico-științifică).

Dispunerea și efectuarea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor necesare. Expertiza tehnică se va limita la examinare stării mecanice a autovehiculului, a sistemului de frânare, de direcție, de semnalizare, stabilind, de pildă, dacă acesta a prezentat defecțiuni anterior producerii accidentului și dacă ele puteau fi cauza accidentului. Poate oferi date referitoare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului sau drumului.Expertiza criminalsitică are un raport deosebit în clarificarea unor împrejurări privind producerea accidentului și în identificarea autovehiculului, a persoanei vinovate, îndeosebi în ipoastaza părăsirii locului accidentului.

Expertiza medico-legală va viza stabilirea morții, mecanismul de formare a a leziunilor, eventualele afecțiuni preexistente care au concurat la decesul persoanei s.a. O problemă importantă rezolvată prin expertiza medico-legală este aceea a determinării alcoolemiei ori a stării conducătorului auto sau a victimei, unei boli psihice, carediovasculare, de nutriție, stând și ele la originea accidentelor de circulație [49, p. 125].

3.4. Concluzii la capitolul 3

În concluzie la acest capitol apreiem, că la efectuarea cercetării locului faptei, acțiunile se divizează în câteva etape: etapa pregatotoare, cercetarea propriu-zisa, care include faza statică si dinamica, si încheierea cercetarii. În faza statică a cercetării urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate, fără a fi mișcate din locul lor, fără a se modifica poziția acestora. Această fază debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia. În faza dinamică echipa are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare pentru examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor și a mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii.

În ultima etapă se continuă operațiunile începute la fața locului prelungindu-se prin măsuri și acte procedurale, se examinează autovehiculele bănuite că au fost parte la accident, se întocmesc planșe fotografice de la locul accidentului, se dispun și se efectuează constatări tehnico-științifice necesare și diverse tipuri și genuri de expertize judiciare.

ÎNCHEIERE

Rezultatele investigațiilor efectuate, a analizei doctrinei și practicii criminalistice de depistare, fixare, interpretare și ridicare a urmelor infracțiunii de trafic rutier permit a formula următoarele concluzii:

1. Cercetarea infracțiunilor din domeniul circulației rutiere reprezintă una din activitățile de cercetare complexe. In majoritatea cazurilor, săvârșite din imprudență, accidentele de trafic rutier, ating nemijlocit drepturile și interesele legale ale unui cerc larg de persoane, participanți la procesul penal. Pericolul sporit al accidentelor de circulație constă în consecințel grave ale acestora – moartea persoanei. Descoperirea la timp a autorilor trebuie să constituie o permanentă preocupare a statului, prin organele abilitate, pentru prevenirea și combaterea acestui gen de fapte.

2. În scopul tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate într-un timp cît mai scurt de la momentul săvârșirii faptei, activitatea de cecetare a locului faptei de trafic rutier, trebuie să se facă cu mult profesionalism. Locul accidentului în astfel de cazuri prezintă eveniment cu urmări socialmente periculoase care constau în distrugerea sau avarierea mijloacelor de transport sau a altor bunuri, moartea sau vătămarea integrității corporale a unor persoane, eveniment care apare în timpul circulației sau exploatării mijloacelor de transport ca urmare a acțiunilor sau omisiunilor conducătorilor auto, pietonilor, călătorilor sau altor persoane ori altor cauze.

3. Particularitățile specifice de investigare a acestor genuri de infracțiuni țin atăt de cadrul general căt și de cel particular. Cele generale, caracteristice mai multor tipuri de accidente rutiere,sunt: 1) căutarea, colectarea, fixarea și ridicarea probelor materiale; 2) necesitatea deținerii de către organele de urmărire penală a cunoștințelor tehnice specializate; 3) cunoașterea și aplicarea corectă a regulilor de circulație rutieră.

4. Pe parcursul cercetării locului faptei a accidentelor de circulație, organele de urmărire penală recurg la ajutorul unor specialiști care, în funcție de urgența cu care se cere a fi administrate probele și specificul faptei, pot avea valoare de constatări tehnico-științifice sau expertize judiciare. Cercetarea evenimentelor de trafic rutier ține de competența organelor de cercetare penală ale poliției, specializate în acest domeniu.

5. În scopul perfecționării activității de cercetare a locului faptei a acestor infracțiuni, recomandăm: de asigurat angajații serviciilor poliției rutiere cu mijloace tehnice și echipament modern; reciclarea colaboratorilor respectivi și familiarizarea lor cu metode și procedee avansate în acest domeniu, preluate de la colegii din străinătate; cu ajutorul mijloacelor de informare în masă de a aduce la cunoștința cetățenilor republicii noastre despre realizările obținute în acest domeniu; consolidarea imaginii poliției în rîndurile populației prin prisma respectării legislației, drepturilor și libertăților fundamentale ale participanților la trafic.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05.07.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126

Legea Republicii Cu privire la securitatea circulației rutiere În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131 – XVI din 7.06. 2007, p.12-15. http://lex.justice.md/md/index.343452/

Regulamentul circulației rutiere. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 713 din 27 iulie 1999, în vigoare de la 05 octombrie 1999, cu modificări.//http://lex.justice.md/index. php?.action=doc8hond=18id=2967700.

Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial nr.195 din 22.12.2006, p.21-24.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077

Ordinul MAI al Republicii nr. 192 din 17.06.2013 “Cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Centrului tehnico-criminalistic și expertize judiciare al Inspectoratului General al Poliției”, 10 p. // n12http://www.mai.md/dirtehncrim

Anuarul Statistic al Moldovei //www.http://statistica.md

Monogrаfii, аrticole de speciаlitаte

Aionițoae C., Bercheșan V. Tratat de metodică criminalistică. București: Icar, 1994. 354 p.

Alecu Gh. Criminalistică. Constanța: Ex Ponto, 2008. 465 p.

Anghelescu I. Rolul cercetării la fața locului în descoperirea și valorificarea urmelor. În: Probleme de criminalistică și de criminologie, nr. 3-4. București: Proc. României și Min. Justiției, 1982, p. 53-57.

Bercheșan V. Cercetarea la fața locului principal mijloc de probă în procesul penal. București: Little Star, 2006. 319 p.

Bercheșan V., Pletea C. Tratat de tactică criminalistică. : Carpați, 1992. 259 p.

Bercheșan V. Cercetarea Penală. Ediția a II-a rev. și adăug. București: Icar, 2002. 420 p.

Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. : Gama, 1996. 481 p.

Ciopraga A., Criminalistica. : Junimea, 2001. 347 p.

Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Coman L., Constantinescu M. Efectuarea cercetării la fața locului. În: Tratat practic de criminalistică, vol. I. București: Întreprinderea poligrafică „ Bucureștii Noi”, 1976, p. 421-497.

Cușnir V. Corupția: Reglementări de drept; activități de prevenire și combatere. Monografie. Chișinău: Editura Academiei de Poliție “Ștefan cel Mare”, 1999. 103 p.

Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia centrală, 2011. 630 p.

Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului. Chișinău: Î.I. “Angela Levința”, 2004. 70 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Particularități generale de investigare a unor genuri de accidente rutiere. În : Materialele Simpozionului internațional cu genericul ”Investigarea criminalistică a accidentelor rutiere. Contribuția mass-media în prevenirea acestora”, organizat de către Asociația Criminaliștilor din România și Inspectoratul general al Poliției Române în zilele de 30 și 31 octombrie 2007. București: Luceafărul, 2008, p.124 -130.

Golunski Criminalistica. București: Ed. Știinlifică, 1961. 565 p.

Gugu A., Golubenco Gh. Considerații privind noțiunea de loc al faptei. În: Materialele simpozionului internațional de criminalistică cu genericul „Criminalistica în serviciul justiției: constatări, tendințe și realizări”din 19-20 septembrie 2009. Chișinău: ULIM, 2006, p. 103-106.

Gugu A. Împrejurările ce urmează a fi stabilite în cadrul examinării locului furtului din apartament. Legea și viața, 2009, nr. 7, p. 50-53.

Gugu A. Considerații privind cercetarea urmelor de mâini la fața locului. În: Materialele Sesiunii Științifice „Symposia Professorum” din 21.10.2005. Chișinău: ULIM, 2006, p. 216-222.

Lăpăduși V., Popa Gh. Investigarea criminalistică a locului faptei. Note de curs. București: Luceafărul, 2005. 320 p.

Lăpăduși V., Grejdinoiu S. Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei. În: Materialele Simposionului Internațional din 28-29.10.2003 „Investigarea criminalistică a locului faptei”. București: Luceafărul , 2004, p. 18-23.

Criminalistica. : Chemarea, 1992. 430 p.

Criminalistica, București: Lumina Lex, 2010. 341 p.

Pășescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor. București: Național, 2000. 527 p.

Procopciuc I. Criminalitatea în viziunea unui anchetator. În: Legea și viața.1999, nr.1, p.10-12.

Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul juridic, 2010. 830 p.

Stancu E. Criminalistica. Vol. I, ed. a III-a.. București: Actami, 1999. 673 p.

Suciu C. Criminalistică. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.

Recomandații metodice cu privire la anchetarea dosarelor penale privind accidentele rutiere. Chișinău: Editura MAI, 1998. 70 p.

Regulamentul și securitatea circulației rutiere. Coord.: Osman S. Chișinău: Editura Epigraf, 2007. 167 p.

Văduvă N. Criminalistică. Tratat de tactică și metodică. București: Universul juridic, 2013. 602 p.

Văduvă N. Expertiza judiciară. București: Sitech, 2004. 240 p.

Баев О.Я. Уголовно процессуальное исследование преступлений: система и ее качество. Москва: Юрлитинформ, 2007. 195 c.

Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва: БЕК, 1997. 339 c.

Быховский И. E. Осмотр места происшествия. Москва: Юрид. литература, 1973. 158 c.

Викторов Б., Белкин P. Kpиминалистика. Москва: Высшая школа, 1976. 279 c.

Гинзбург A. Я. Принципы советской криминалистики. Москва: Юридическая литература, 1974. 157 c.

Глитин В., Боровский. Автотранспортные преступления. Ленинград: Дело, 1969. 348 c.

Koлесниченко A.H. Oбщие положения методики расследования отдельных видов преступлений. Харьков: Изд-во ЛИГА,1985. .

Экcnepтизa no делам о дорожно-транспортных происшествиях. Mинск: Амалфея, 2012. 253 с.

ANEXE

Anexa 1

Analiza dos. penal privind accidentUL rutier, soldat cu moartea victimei prin decapitare și părăsirea locului faptei

Accidentele de circulație figurează printre principalele trei cauze de deces după bolile cardiovasculare și neoplasm în majoritatea țărilor dezvoltate mortalitatea prin accidente de trafic rutier afectează în principal grupe tinere de populație.

Cercetarea la fata locului, în cazul accidentelor de circulație cu părăsirea locului faptei, reprezintă unul dintre cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat și necesar, de modul în care este efectuată depinzând direct soluționarea cauzei.

Datorită specificului ei, deși se supune regulilor generale tactice criminalistice și procesuale, cercetării accidentelor de circulație îi sunt proprii și câteva particularități care se regăsesc, într-o formă sau alta, în întreaga metodologie a cercetării evenimentelor rutiere.

Circumstanțele cauzei: La data de 01.08.2010, ora 18.30, S.N.A.U. 112 din cadrul dispeceratului I.P.J. Tulcea a fost sesizat cu privire la producerea unui accident rutier (respectiv pe DN22 la km 168+300m), în interiorul localității Mineri, corn. Somova, jud. Tulcea, soldat cu moartea victimei și părăsirea locului faptei. La nivelul I.P.J. Tulcea s-a format echipa operativă formată din lucrători ai Serviciului Rutier, comisar-șef Cerșamba Iordan, comisar-șef Bănea Tudorel, agent-șef adj. Cristea Doru, ag.șef adj. Tătăru Sorin, medic legist Dașanu Vasile și specialiștii-criminaliști, insp. Niculache Ionuț-Valentin, agent-șef adj. Dumbravă Dan, agent principal Munteanu Sadovnic Cristian.Echipa operativă ajunsă la fața locului a găsit o scenă parcă desprinsă din filmul „Jack Spintecătorul", corpul victimei aflându-se pe acostament, iar capul la o distanță de cca 15 metri de acesta (foto nr.1 de mai jos).

Foto nr.1. Vedere generală a locului faptei. Indicatorul 1 fixează capul victimei, iar indicatorul 2 – corpul ei acoperit cu o pânză albă.

Din primele investigații efectuate la fața locului și datele relatate de martorii oculari s-a stabilit faptul că numita Sultan Velica de 83 ani, din localitatea Mineri se deplasa pe partea dreaptă a carosabilului, în apropierea acostamentului, iar din spatele acesteia circula un autocar, care a acroșat-o și a accidentat-o mortal.

S-a trecut la investigarea tehnico-științifică a locului faptei, prin efectuarea de fotografii judiciare, măsurători, ridicări de urme biologice, examinarea cadavrului, concomitent cu efectuarea de activității specifice pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a produs accidentul și indentificarea autovehiculului (foto nr. 2,3).

În urma investigațiilor s-a stabilit că numitul Trofim Nicușor de 25 ani, din localitatea Parcheș, jud. Tulcea, conducător auto CONEXTRANS SRL Tulcea, în timp ce conducea autocarul marca IVECO cu numărul de înmatriculare BK 528 JL, înmatriculat de autoritățile italiene, aparținând AUTOSERVIZI-AUTOFFICINA.PASSERA LUIGI&C SNC-BERGAMO, închiriat la firma societății GEMANARU CONEXTRANS SRL Tulcea, deplasându-se din mun. Tulcea spre domiciliu său, în localitatea Mineri, a acroșat-o mortal cu capacul de aerisire a motorului – de pe partea dreaptă, care se afla în poziția ridicat, pe numita Sultan Velica, după care și-a continuat drumul și la o distanță de aproximativ 300 metri de locul faptei a acroșat un indicator rutier aflat pe marginea carosabilului, și în imediata apropiere a acestuia a fost găsit capacul motorului. După accident, conducătorul auto a părăsit locul faptei, fiind depistat ulterior la ora 19-43, la domiciliul său din localitatea Parcheș, jud. Tulcea, având parcat autovehiculul implicat în accident în fata imobilului. Conducătorul auto poseda permis de conducere categoriile B, D din anul 2006 și după depistare, la testul efectuat cu aparatul Alcoltest DRAGER, a prezentat o concentrație de 0,59 mg/l alcool pur în aerul expirat, declarând că a consumat alcool după producerea accidentului și nu știa nimic cu privire la producerea acestuia.

Victima a fost depusă .L. Tulcea, iar în urma efectuării necropsiei s-a stabilit că moartea acesteia a fost violentă, prin decapitare în contextul unui politraumatism prin accident rutier, prin acțiunea unor părți ale unui vehicul motor aflat în mișcare rapidă.

Conclizie

Obligația de a nu părăsi locul accidentului revine fiecărui conducător al autovehiculului implicat în accident, fără nicio distincție, în sensul că nu se cere prin lege să fie stabilit că cineva a fost sau nu vinovat de producerea accidentului, și deci, prevederile legii sunt aplicabile tuturor celor care au fost implicați în accident (vinovați sau nevinovați). Deseori în practică conducătorul auto se apără cu faptul că nu a cunoscut despre comiterea accidentului și că, nu i se poate reține infracțiunea de părăsire a locului faptei. De aic și importanța cercetării locului faptei (existența sau inexistența urmelor de frânare), stabilirea cu exactitate a leziunilor și a modului lor de producere.

Foto 2-3. Aspectul general al corpului victimei și a capului desprins prin traumatism rutier

DECLARAȚIE

privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master

Subsemntatul……………………………………………………………………………………

absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………

specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………

declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.

Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.

De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.

Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05.07.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104/447 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 (1013-1014) din 13.09.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=33126

Legea Republicii Cu privire la securitatea circulației rutiere În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.131 – XVI din 7.06. 2007, p.12-15. http://lex.justice.md/md/index.343452/

Regulamentul circulației rutiere. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 713 din 27 iulie 1999, în vigoare de la 05 octombrie 1999, cu modificări.//http://lex.justice.md/index. php?.action=doc8hond=18id=2967700.

Legea Republicii privind statutul ofițerului de urmărire penală. Nr.333, adoptată la 10.11.2006. În: Monitorul Oficial nr.195 din 22.12.2006, p.21-24.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=319077

Ordinul MAI al Republicii nr. 192 din 17.06.2013 “Cu privire la aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Centrului tehnico-criminalistic și expertize judiciare al Inspectoratului General al Poliției”, 10 p. // n12http://www.mai.md/dirtehncrim

Anuarul Statistic al Moldovei //www.http://statistica.md

Monogrаfii, аrticole de speciаlitаte

Aionițoae C., Bercheșan V. Tratat de metodică criminalistică. București: Icar, 1994. 354 p.

Alecu Gh. Criminalistică. Constanța: Ex Ponto, 2008. 465 p.

Anghelescu I. Rolul cercetării la fața locului în descoperirea și valorificarea urmelor. În: Probleme de criminalistică și de criminologie, nr. 3-4. București: Proc. României și Min. Justiției, 1982, p. 53-57.

Bercheșan V. Cercetarea la fața locului principal mijloc de probă în procesul penal. București: Little Star, 2006. 319 p.

Bercheșan V., Pletea C. Tratat de tactică criminalistică. : Carpați, 1992. 259 p.

Bercheșan V. Cercetarea Penală. Ediția a II-a rev. și adăug. București: Icar, 2002. 420 p.

Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. : Gama, 1996. 481 p.

Ciopraga A., Criminalistica. : Junimea, 2001. 347 p.

Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Coman L., Constantinescu M. Efectuarea cercetării la fața locului. În: Tratat practic de criminalistică, vol. I. București: Întreprinderea poligrafică „ Bucureștii Noi”, 1976, p. 421-497.

Cușnir V. Corupția: Reglementări de drept; activități de prevenire și combatere. Monografie. Chișinău: Editura Academiei de Poliție “Ștefan cel Mare”, 1999. 103 p.

Dicționarul explicativ al limbii române. București: Univers enciclopedic, 1998. 1192 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Tipografia centrală, 2011. 630 p.

Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului. Chișinău: Î.I. “Angela Levința”, 2004. 70 p.

Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda-Art. 1999. 159 p.

Golubenco Gh. Particularități generale de investigare a unor genuri de accidente rutiere. În : Materialele Simpozionului internațional cu genericul ”Investigarea criminalistică a accidentelor rutiere. Contribuția mass-media în prevenirea acestora”, organizat de către Asociația Criminaliștilor din România și Inspectoratul general al Poliției Române în zilele de 30 și 31 octombrie 2007. București: Luceafărul, 2008, p.124 -130.

Golunski Criminalistica. București: Ed. Știinlifică, 1961. 565 p.

Gugu A., Golubenco Gh. Considerații privind noțiunea de loc al faptei. În: Materialele simpozionului internațional de criminalistică cu genericul „Criminalistica în serviciul justiției: constatări, tendințe și realizări”din 19-20 septembrie 2009. Chișinău: ULIM, 2006, p. 103-106.

Gugu A. Împrejurările ce urmează a fi stabilite în cadrul examinării locului furtului din apartament. Legea și viața, 2009, nr. 7, p. 50-53.

Gugu A. Considerații privind cercetarea urmelor de mâini la fața locului. În: Materialele Sesiunii Științifice „Symposia Professorum” din 21.10.2005. Chișinău: ULIM, 2006, p. 216-222.

Lăpăduși V., Popa Gh. Investigarea criminalistică a locului faptei. Note de curs. București: Luceafărul, 2005. 320 p.

Lăpăduși V., Grejdinoiu S. Considerații privind investigarea criminalistică a locului faptei. În: Materialele Simposionului Internațional din 28-29.10.2003 „Investigarea criminalistică a locului faptei”. București: Luceafărul , 2004, p. 18-23.

Criminalistica. : Chemarea, 1992. 430 p.

Criminalistica, București: Lumina Lex, 2010. 341 p.

Pășescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor. București: Național, 2000. 527 p.

Procopciuc I. Criminalitatea în viziunea unui anchetator. În: Legea și viața.1999, nr.1, p.10-12.

Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul juridic, 2010. 830 p.

Stancu E. Criminalistica. Vol. I, ed. a III-a.. București: Actami, 1999. 673 p.

Suciu C. Criminalistică. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 422 p.

Recomandații metodice cu privire la anchetarea dosarelor penale privind accidentele rutiere. Chișinău: Editura MAI, 1998. 70 p.

Regulamentul și securitatea circulației rutiere. Coord.: Osman S. Chișinău: Editura Epigraf, 2007. 167 p.

Văduvă N. Criminalistică. Tratat de tactică și metodică. București: Universul juridic, 2013. 602 p.

Văduvă N. Expertiza judiciară. București: Sitech, 2004. 240 p.

Баев О.Я. Уголовно процессуальное исследование преступлений: система и ее качество. Москва: Юрлитинформ, 2007. 195 c.

Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва: БЕК, 1997. 339 c.

Быховский И. E. Осмотр места происшествия. Москва: Юрид. литература, 1973. 158 c.

Викторов Б., Белкин P. Kpиминалистика. Москва: Высшая школа, 1976. 279 c.

Гинзбург A. Я. Принципы советской криминалистики. Москва: Юридическая литература, 1974. 157 c.

Глитин В., Боровский. Автотранспортные преступления. Ленинград: Дело, 1969. 348 c.

Koлесниченко A.H. Oбщие положения методики расследования отдельных видов преступлений. Харьков: Изд-во ЛИГА,1985. .

Экcnepтизa no делам о дорожно-транспортных происшествиях. Mинск: Амалфея, 2012. 253 с.

ANEXE

Anexa 1

Analiza dos. penal privind accidentUL rutier, soldat cu moartea victimei prin decapitare și părăsirea locului faptei

Accidentele de circulație figurează printre principalele trei cauze de deces după bolile cardiovasculare și neoplasm în majoritatea țărilor dezvoltate mortalitatea prin accidente de trafic rutier afectează în principal grupe tinere de populație.

Cercetarea la fata locului, în cazul accidentelor de circulație cu părăsirea locului faptei, reprezintă unul dintre cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat și necesar, de modul în care este efectuată depinzând direct soluționarea cauzei.

Datorită specificului ei, deși se supune regulilor generale tactice criminalistice și procesuale, cercetării accidentelor de circulație îi sunt proprii și câteva particularități care se regăsesc, într-o formă sau alta, în întreaga metodologie a cercetării evenimentelor rutiere.

Circumstanțele cauzei: La data de 01.08.2010, ora 18.30, S.N.A.U. 112 din cadrul dispeceratului I.P.J. Tulcea a fost sesizat cu privire la producerea unui accident rutier (respectiv pe DN22 la km 168+300m), în interiorul localității Mineri, corn. Somova, jud. Tulcea, soldat cu moartea victimei și părăsirea locului faptei. La nivelul I.P.J. Tulcea s-a format echipa operativă formată din lucrători ai Serviciului Rutier, comisar-șef Cerșamba Iordan, comisar-șef Bănea Tudorel, agent-șef adj. Cristea Doru, ag.șef adj. Tătăru Sorin, medic legist Dașanu Vasile și specialiștii-criminaliști, insp. Niculache Ionuț-Valentin, agent-șef adj. Dumbravă Dan, agent principal Munteanu Sadovnic Cristian.Echipa operativă ajunsă la fața locului a găsit o scenă parcă desprinsă din filmul „Jack Spintecătorul", corpul victimei aflându-se pe acostament, iar capul la o distanță de cca 15 metri de acesta (foto nr.1 de mai jos).

Foto nr.1. Vedere generală a locului faptei. Indicatorul 1 fixează capul victimei, iar indicatorul 2 – corpul ei acoperit cu o pânză albă.

Din primele investigații efectuate la fața locului și datele relatate de martorii oculari s-a stabilit faptul că numita Sultan Velica de 83 ani, din localitatea Mineri se deplasa pe partea dreaptă a carosabilului, în apropierea acostamentului, iar din spatele acesteia circula un autocar, care a acroșat-o și a accidentat-o mortal.

S-a trecut la investigarea tehnico-științifică a locului faptei, prin efectuarea de fotografii judiciare, măsurători, ridicări de urme biologice, examinarea cadavrului, concomitent cu efectuarea de activității specifice pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a produs accidentul și indentificarea autovehiculului (foto nr. 2,3).

În urma investigațiilor s-a stabilit că numitul Trofim Nicușor de 25 ani, din localitatea Parcheș, jud. Tulcea, conducător auto CONEXTRANS SRL Tulcea, în timp ce conducea autocarul marca IVECO cu numărul de înmatriculare BK 528 JL, înmatriculat de autoritățile italiene, aparținând AUTOSERVIZI-AUTOFFICINA.PASSERA LUIGI&C SNC-BERGAMO, închiriat la firma societății GEMANARU CONEXTRANS SRL Tulcea, deplasându-se din mun. Tulcea spre domiciliu său, în localitatea Mineri, a acroșat-o mortal cu capacul de aerisire a motorului – de pe partea dreaptă, care se afla în poziția ridicat, pe numita Sultan Velica, după care și-a continuat drumul și la o distanță de aproximativ 300 metri de locul faptei a acroșat un indicator rutier aflat pe marginea carosabilului, și în imediata apropiere a acestuia a fost găsit capacul motorului. După accident, conducătorul auto a părăsit locul faptei, fiind depistat ulterior la ora 19-43, la domiciliul său din localitatea Parcheș, jud. Tulcea, având parcat autovehiculul implicat în accident în fata imobilului. Conducătorul auto poseda permis de conducere categoriile B, D din anul 2006 și după depistare, la testul efectuat cu aparatul Alcoltest DRAGER, a prezentat o concentrație de 0,59 mg/l alcool pur în aerul expirat, declarând că a consumat alcool după producerea accidentului și nu știa nimic cu privire la producerea acestuia.

Victima a fost depusă .L. Tulcea, iar în urma efectuării necropsiei s-a stabilit că moartea acesteia a fost violentă, prin decapitare în contextul unui politraumatism prin accident rutier, prin acțiunea unor părți ale unui vehicul motor aflat în mișcare rapidă.

Conclizie

Obligația de a nu părăsi locul accidentului revine fiecărui conducător al autovehiculului implicat în accident, fără nicio distincție, în sensul că nu se cere prin lege să fie stabilit că cineva a fost sau nu vinovat de producerea accidentului, și deci, prevederile legii sunt aplicabile tuturor celor care au fost implicați în accident (vinovați sau nevinovați). Deseori în practică conducătorul auto se apără cu faptul că nu a cunoscut despre comiterea accidentului și că, nu i se poate reține infracțiunea de părăsire a locului faptei. De aic și importanța cercetării locului faptei (existența sau inexistența urmelor de frânare), stabilirea cu exactitate a leziunilor și a modului lor de producere.

Foto 2-3. Aspectul general al corpului victimei și a capului desprins prin traumatism rutier

DECLARAȚIE

privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master

Subsemntatul……………………………………………………………………………………

absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………

specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………

declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.

Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.

De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.

Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………