Tactica Audierii Martorilor In Procesul Penal

Drept

Tactica Audierii Martorilor In Procesul Penal

Byadmin ianuarie 1, 2024

TACTICA AUDIERII MARTORILOR ÎN PROCESUL PENAL

CUPRINSb#%l!^+a?

Introducere…………………………………………………………………………………………… 4

Capitolul I. Declarațiile de martori- mijloace de probă în procesul penal……6

1. Probatoriu în procesul penal………………………………………………………………..6

1.1. Obiectul probațiunii………………………………………………………………………….6

1.2. Sarcina probei…………………………………………………………………………………..8

1.3. Administrarea probelor……………………………………………………………………..9

2. Mijloacele de probă și procedee probatorii…………………………………………….11

2.1. Declarațiile suspectului sau ale inculpatului…………………………………………11

2.2. Declarațiile părții vătămate și ale părții civile……………………………………….13

2.3. Declarațiile martorilor……………………………………………………………………….16

2.4. Procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor…………………………20

3. Reglementarea probei testimoniale în Noul Cod de Procedură Penală………….24

Capitolul II. Noțiunea și importanța declarațiilor martorilor în procesul penal………………………………………………………………………………………………………27

1. Obligațiile și drepturile martorilor……………………………………………………………27

2. Excepții de la obligația de ascultare ca martor………………………………………….28

2.1. Persoanele obligate a păstra secretul profesional…………………………………….28

2.2. Soțul și rudele apropiate………………………………………………………………………..28

3. Procedura de ascultare a martorilor…………………………………………………………29

4. Procedee speciale de obținere a declarațiilor martorilor ……………………………..35

5. Confruntarea……………………………………………………………………………………….46

6. Pregătirea ascultării martorilor………………………………………………………………..48

7. Audierea martorilor în faza identificării și relatării libere……………………………50

8. Reguli tactice de ascultare a martorilor în etapa adresării de întrebări………….53

Capitolul III. Valorificarea declarațiilor martorilor. Aspecte privind psihologia depoziției. Particularități în ascultarea martorilor protejați……..57

Concluzii…………………………………………………………………………………………………..72

Bibliografie……………………………………………………………………………………………….75

Introducere

Indiferent de natura infracțiunii săvârșite, rolul martorilor în aflarea adevărului este deosebit, tocmai datorită faptelor și împrejurărilor pe care aceștia le pot lămuri prin depozițiile pe care le fac, mai ales, în cazul martorilor oculari, care relatează cele percepute în mod nemijlocit. În lucrarea cu titlul „Tactica audierii martorilor în procesul penal” am încercat să stabilesc care sunt aceste obligații și în ce limite se încadrează declarațiile pe care le pot da martorii în vederea stabilirii adevărului asupra subiectului activ al infracțiunilor precum și modul, locul și forma comiterii infracțiunilor cercetate.

În primul capitol al lucrării am prezentat mijloacele de probă și procedeele probatorii pentru a vedea unde sunt încadrate declarațiile martorilor printre celelalte categorii de probe și care este importanța acestor declarații în aflarea adevărului pentru a realiza un proces echitabil atât pentru partea activă cât și pentru partea pasivă a infracțiunilor. În doctrina românească au fost puține încercări de clasificare a mijloacelor de probă, dar ținând cont de reglementările codului penal asupra rolului și modului de dobândire a cestora în cursul procesului sau a urmăririi penale ele pot fi clasificate după diferite aspecte. Am prezentat deasemeni reglementarea probei testimoniale în Noul Cod de Procedură Penală.

În cadrul celui de al doilea capitol m-am axat asupra importanței declarațiilor martorului, am analizat procedura de ascultare a martorilor și procedeele speciale de obținere a declarațiilor acestora privind audierea în faza identificării și relatării libere și regulile tactice de ascultare în etapa adresării de întrebări. Ascultarea martorilor este o activitate complexă, care se desfășoară în conformitate cu prevederile legii și cu regulile tacticii criminalistice, în cadrul căreia martorii sunt solicitați să relateze fapte, date, împrejurări de fapt, care prezintă importanță pentru cauză. Ea constă în totalitatea explicațiilor martorilor, a întrebărilor adresate de către organul judiciar și a răspunsurilor pe care aceștia le dau cu privire la identitatea, relațiile cu părțile și împrejurările despre care au luat cunoștință și care servesc la aflarea adevărului în procesul penal.

Ascultarea martorilor este o activitate dificilă, dat fiindcă în fața organelor judiciare se prezintă persoane cu calitățile și defectele lor, cu posibilități mai mari sau mai reduse de a percepe, memora și reproduce faptele și fenomenele în legătură cu care sunt chemați să facă declarații, cu cunoștințe mai bogate sau mai restrânse despre cele petrecute. De la martorii care au fost de față la desfășurarea faptelor, evenimentelor pe marginea cărora sunt chemați să depună mărturie, se pot obține cele mai complete și fidele declarații. Frecvent, martorii oculari b#%l!^+a?au posibilitatea să perceapă semnalmentele, particularitățile sau caracteristicile făptuitorilor și dacă aceasta s-a realizat în bune condiții și ele au fost memorate, vor putea face recunoașterea infractorilor – este vorba de așa-zișii martori de identificare.

În capitolul trei am prezentat valorificarea declarațiilor martorilor în funcție de psihologia lor precum și particularități în ascultarea martorilor protejați. Analiza acestor declarații impune examinarea fiecăreia în parte, care cuprinde anumite fapte sau împrejurări de fapt legate de cauza respectivă. Având în vedere că martorul poate relata împrejurările legate de mai multe momente ale procesului desfășurării activității infracționale, fiecare din aceste împrejurări vor fi studiate separat și în comparație cu celelalte aspecte relatate, pentru a se vedea gradul de veridicitate și măsura în care o împrejurare sau alta poate constitui un temei pentru stabilirea existenței sau inexistenței unui anumit moment, a unei anumite laturi a infracțiunii. Am precizat deasemeni ce reguli speciale sunt necesare în situații deosebite de ascultarea a martorilor, necesitatea protejării identității acestora în cazul în care, datorită pericolului, această protecție este impusă și necesară, și cazul special, când martorul nu poate fi ascultat direct ci prin intermediul mijloacelor tehnice.

În concluzie, declarațiile martorilor, fie ei martori oculari sau nu, sunt foarte importante pentru stabilirea adevărului asupra faptelor comise, dar pentru aceasta sunt necesare declarații sincere și mult tact pentru obținerea lor.

Capitolul I. Declarațiile de martori – mijloace de probă în procesul penal

1. Probatoriu în procesul penal

1.1. Obiectul probațiunii

Obiectul probațiunii constă în stabilirea faptelor și împrejurărilor ce constituie temeiul de fapt al acțiunii penale sau civile, prin administrarea probelor; acesta este obiectul abstract al probațiunii care se raportează la fondul cauzei penale; obiectul concret al probațiunii se raportează la faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie dovedite într-o anumită cauză penală, fiind determinat de acuzația ce i se aduce suspectului sau înculpatului ori de pretențiile civile formulate împotriva acestuia.

În obiectul probațiunii nu intră normele de încriminare sau dispozițiile procedurale, care sunt prezumate a fi cunoscute de participanții la procesul penal, cu excepția dispozițiilor legale din dreptul străin. Obiectul inițial al probațiunii poate fi lărgit în faza de judecată ca urmare a extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau persoane. În cazul în care după pronunțarea unei hotărâri definitive într-o cauză, după ce au fost administrate toate probele necesare, se descoperă fapte sau împejurări noi necunoscute de către instanța de judecata și care pot dovedi netemeinicia hotărârii pronunțate, se constată de fapt că obiectul probațiunii nu a fost epuizat și că se impune rejudecarea cauzei urmare a formulării căii extraordinare de atac a revizuirii.

Constituie obiect al probațiunii:

– faptele principale (res probanda), adică faptele sau împrejurările de fapt referitoare la fapta prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o (obiectul cauzei penale);

– faptele probatorii (res probantes), adică faptele sau împrejurările de fapt care deși nu se referă direct la fapta prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o (faptul principal), conduc totuși la stabilirea acestora în mod indirect (de pildă, descoperirea unor urme bilogice ale suspectului la locul săvârșirii infracțiunii ori pe hainele victimei);

– faptele auxiliare, adică faptele sau împrejurările de fapt care deși nu se referă direct la fapta prevăzută de legea penală și la persoana care a săvârșit-o (faptul principal), pot servi la dovedirea stabilirea relevanței ori a admisibilității unor probe referitoare la faptul principal, contribuind astfel în mod indirect la stabilirea adevărului într-o cauză penală (de pildă dovedirea lipsei de credibilitate a unui martor, a interesului acestuia în cauză, ori a presiunilor la care a fost supus pentru a depune mărturie).

– fapte similare, adică fapte asemănătoare (de aceeași natură) faptului principal pot constitui obiect al probei dacă acestea reprezintă primul termen al recidivei ori a pluralității intermediare sau dacă reprezintă acte materiale ale unității de infracțiune, constatarea aceluiași modus operandi, constituie un indiciu pentru organele de urmărire penală că mai multe infracțiuni ar putea fi comise de aceeași persoană.

– fapte negative sau pozitive determinate (de exemplu alibiul)

În ceea ce privește latura penală a cauzei trebuie dovedite faptele sau împrejurările privind tipicitatea obiectivă sau subiectivă a faptei, participanții la săvârșirea faptei, condițiile răspunderii penale, cauzele de agravare sau de atenuare a răspunderii penale, de asemenea trebuie dovedite faptele sau împrejurările de fapt care pot avea repercursiuni asupra desfășurării procesului ori a procedurii.

În privința laturii civile a cauzei trebuie dovedite faptele sau împrejurările care determină angajarea răspunderii delictuale a suspectului, înculpatului ori a părții responsabile civilmente. Nu constituie obiect al probațiunii, întrucât nu pot fi dovedite:

– prezumțiile legale absolute;

– faptele negative sau pozitive nedeterminate;

– faptele contrare concepției comune despre lume

Fapte sau împrejurări care nu trebuie dovedite. Sunt faptele sau împrejurările de fapt care nu este necesar a fi dovedite datorită recunoașterii lor de către lege ori evidenței acestora.

Există dispensă de probă în următoarele cazuri:

– prezumțiile legale absolute, acestea neadmițând nici dovada contrară, nici prezumțiile legale relative nu trebuie dovedite, însă în cazul acestora se poate face dovada contrară; nu există dispensă de probă pentru prezumțiile judiciare;

– fapta notorie sau evidentă;

– fapta necontestată de toți participanții la proces.

1.2. Sarcina probei

Se înțelege prin sarcina probațiunii (onus probandi) obligația administrării probelor în procesul penal. În România, organelor judiciare le revine sarcina administrării probelor. În prfaptele probatorii (res probantes), adică faptele sau împrejurările de fapt care deși nu se referă direct la fapta prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o (faptul principal), conduc totuși la stabilirea acestora în mod indirect (de pildă, descoperirea unor urme bilogice ale suspectului la locul săvârșirii infracțiunii ori pe hainele victimei);

– faptele auxiliare, adică faptele sau împrejurările de fapt care deși nu se referă direct la fapta prevăzută de legea penală și la persoana care a săvârșit-o (faptul principal), pot servi la dovedirea stabilirea relevanței ori a admisibilității unor probe referitoare la faptul principal, contribuind astfel în mod indirect la stabilirea adevărului într-o cauză penală (de pildă dovedirea lipsei de credibilitate a unui martor, a interesului acestuia în cauză, ori a presiunilor la care a fost supus pentru a depune mărturie).

– fapte similare, adică fapte asemănătoare (de aceeași natură) faptului principal pot constitui obiect al probei dacă acestea reprezintă primul termen al recidivei ori a pluralității intermediare sau dacă reprezintă acte materiale ale unității de infracțiune, constatarea aceluiași modus operandi, constituie un indiciu pentru organele de urmărire penală că mai multe infracțiuni ar putea fi comise de aceeași persoană.

– fapte negative sau pozitive determinate (de exemplu alibiul)

În ceea ce privește latura penală a cauzei trebuie dovedite faptele sau împrejurările privind tipicitatea obiectivă sau subiectivă a faptei, participanții la săvârșirea faptei, condițiile răspunderii penale, cauzele de agravare sau de atenuare a răspunderii penale, de asemenea trebuie dovedite faptele sau împrejurările de fapt care pot avea repercursiuni asupra desfășurării procesului ori a procedurii.

În privința laturii civile a cauzei trebuie dovedite faptele sau împrejurările care determină angajarea răspunderii delictuale a suspectului, înculpatului ori a părții responsabile civilmente. Nu constituie obiect al probațiunii, întrucât nu pot fi dovedite:

– prezumțiile legale absolute;

– faptele negative sau pozitive nedeterminate;

– faptele contrare concepției comune despre lume

Fapte sau împrejurări care nu trebuie dovedite. Sunt faptele sau împrejurările de fapt care nu este necesar a fi dovedite datorită recunoașterii lor de către lege ori evidenței acestora.

Există dispensă de probă în următoarele cazuri:

– prezumțiile legale absolute, acestea neadmițând nici dovada contrară, nici prezumțiile legale relative nu trebuie dovedite, însă în cazul acestora se poate face dovada contrară; nu există dispensă de probă pentru prezumțiile judiciare;

– fapta notorie sau evidentă;

– fapta necontestată de toți participanții la proces.

1.2. Sarcina probei

Se înțelege prin sarcina probațiunii (onus probandi) obligația administrării probelor în procesul penal. În România, organelor judiciare le revine sarcina administrării probelor. În practica instanțelor judecătorești din țara noastră se acordă o atenție deosebită acestui principiu.

Potrivit reglementărilor existente în alte legislații, organele judiciare nu au totdeauna obligația să administreze probele, de exemplu, în procesul penal de tip anglo-saxon, judecătorul are poziția unui arbitru care asistă doar la modul în care sunt administrate probele. Legea arată că sarcina administrării probelor revine organului de urmărire penală și instanței de judecată. Această sarcină este, de fapt, o obligație, deoarece, în baza art. 5 alin. 1 și 2 precum și în art. 100 organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. Organele judiciare penale adună probele atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau înculpatului.

Făcând referire specială la sarcina administrării probelor în acuzare, sublinem că, pornind de la principiul că cel care acuză este obligat să probeze (actori incubit probatio), procurorului și părții vatămate le revine sarcina administrării probelor în învinuire. Potrivit principiului amintit, procurorul are obligația de a manifesta o deosebită grijă în privința administrării probelor în acuzare și apărare, superficialitatea în acuzare poate conduce la soluții neconcordante adevărului în cauzele penale. Beneficiind de prezumția de nevinovăție, în lipsa probelor de vinovăție, suspectul sau înculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. În cazul în care există probe de vinovăție suspectul sau înculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă în posibilitatea pe care o au părțile din proces de a propune probe în vederea soluționării cauzei. În aces sens, în art. 99 alin. 3 se arată că în cursul procesului penal partea vătămată, suspectul și părțile pot propune probe și cere administrarea lor, probe pe care organele judiciare le pot admite sau respinge motivat. În cazul în care părțile nu doresc sau nu știu să administeze probele în apărarea intereselor pe care le au în cauză, și asemenea probe există, sarcina probațiunii revine organelor judiciare. În realizarea sarcinii lor de a administra probele în procesul penal, organele judiciare trebuie să fie ajutate de către cei care cunosc probe sau dețin mijloace de probă. În acest sens, în art. 100 alin. 1 se arata că, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.

Întreaga procedură de administrare a probelor împlică posibilitatea subiecțiilor cu funcții procesuale distincte de a combate probele. Această atitudine prin care se exprimă dezacordul față de conținutul unei probe nu se mărginește la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor ce rezultă din probe, ci presupune administrarea de probe contrare. Sub acest aspect, s-a statornicit de mult regula că cel care afirmă este obligat să dovedească afirmația făcută. În mod practic probațiunea în cauză este epuizată în momentul în care organele judiciare și părțile consideră că nu mai au de administrat probe. Dispozițiile legale consacră regula menționată mai sus.

1.3. Administrarea probelor b#%l!^+a?

Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în fața organului judiciar probele pertinente, concludente și utile pentru satabilirea faptelor și împrejurărilor a căror existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării adevărului în cauză. În cazul în care probele nu sunt interzise de lege și satisfac exigențele pertinenței, concludenței și utilității organele judiciare trebuie să procedeze la administrarea lor. Organele de urmărire penală, din oficiu sau la cererea suspectului și a părților, dispun strângerea probelor pertinente, concludente și utile soluționării cauzei. În faza de judecată, instanța din oficiu sau la cererea procurorului ori a părților trebuie să pună în dezbaterea contradictorie a acestor probe, propuse iar apoi să dispună administrarea numai a celor pertinente, concludente și utile.

În cazul în care procurorul sau instanța a încuviințat administrarea unei probe poate reveni motivat ulterior în cursul procesului asupra acestei măsuri în cazul în care se constată că proba anterior încuviințată este neconcludentă sau inutilă sau că administrarea probei nu este posibilă. Faptele sau împrejurările ce formează obiectul probațiunii pot fi dovedite prin orice mijloc de probă dintre cele strict și limitativ prevăzute de legea procesual penală, în unele cazuri legea poate limita sfera mijloacelor de probă cu care se poate dovedi o anumită faptă sau împrejurare (de exemplu, în cazul suspendării urmăririi penale sau a judecății când starea de boală gravă nu poate fi probată decât printr-o expertiză medico-legală. Administrarea probelor se realizează prin diferite procedee probatorii (de exemplu, ascultarea martorilor, efectuarea unei expertize, percheziția). Suspectul sau inculpatul precum și celelalte părți au dreptul de a participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci inclusiv la administrarea probelor.

Principiul legalității administrării probelor este acea regulă potrivit căreia în procesul penal trebuie administrate probele obținute cu respectarea dispozițiilor legale din mijloacele de probă strict și limitativ prevăzute de lege.

Principiul loialității administrării probelor este regula potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea credință, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni în vederea obținerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viața privată.

Loialitatea administrării probelor este consacrată în articolul 101 Noul Cod procedură penală: Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe. De asemenea, este interzis a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

Articolul 101 Noul C. proc. pen. impune respectarea legii în administrarea probelor, sancționând activitățile de obținere a probelor prin modalități ce pot afecta demnitatea umană sau demnitatea justiției. Nu se poate concepe probarea unei fapte penale prin săvârșirea unei infracțiuni sau continuarea celei inițiale, deoarece, oricâtă importanță ar avea aflarea adevărului și dovedirea făptuitorului, acesta nu se poate realiza printr-o altă nesocotire a legii penale.

În doctrina franceză a fost subliniată, de altfel existența limitelor multiple în obținerea probelor, în special în ceea ce privește respectarea valorilor fundamentale ale civilizației, deoarece aflarea adevărului într-o cauză penală nu poate fi obținută prin orice mijloace, fiind interzise, prin urmare, acele mijloace care aduc atingere drepturilor fundamentale ale omului și dreptului la apărare și fiind sancționate procedurile neloiale de obținere a probelor, precum utilizarea de documente obținute într-o manieră contestabilă, sonorizarea unui spațiu privat cu ocazia unei percheziții, atitudinea provocatoare a ofițerilor de poliție în determinarea săvârșirii unor infracțiuni.

În cazul în care elementele de fapt au fost prezentate printr-un mijloc nereglementat de lege sau printr-un mijloc legal, dar realizat cu nerespectarea prevederilor legale, intervine sancțiunea procesuală a excluderii acestora din cauză, în temeiul art. 102 alin. 2, Noul C. proc. pen. Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate este sancțiunea procesuală aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalității, loialității, precum și în cazul în care au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenția europeană (art. 102 alin. 1, Noul C. proc. pen.). De pildă utilizarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante pe parcursul audierilor, încălcarea dreptului la tăcere și de a nu se autoincrimina, provocarea săvârșirii de infracțiuni, atrag sancțiunea excluderii probei astfel administrate.

Nu orice încălcare a unei prevederi legale atrage sancțiunea excluderii ci numai acelea care reprezintă o încălcare substanțială și semnificativă a Codului de procedură penală sau ale legislației speciale ce reglementează administrarea probelor acestor dispoziții legale, ce aduce atingere caracterului echitabil al procesului penal sau care poate ridica un dubiu serios cu privire la fiabilitatea probei (aptitudinea unei probe de a fi credibilă), astfel este dat efect teoriei legitimității în care accentul este pus pe compararea acelor fapte condamnabile: nelegalitățile autorităților raportate la faptele penale ale incupatului; pe de o parte, publicul nu va avea încredere în sistemul judiciar dacă instanțele ar trece prea ușor peste nelegalitățile comise de organele de urmărire penală în administrarea probatoriului, iar pe de altă parte, publicul nu va avea un sentiment de securitate dacă infractorii ar fi achitați, ca urmare a excluderii mijloacelor de probă a căror nelegalitate provine din încălcarea unei dispoziții legale nesemnificative.

Această sancțiune are un domeniu de aplicare special (materia probelor), deosebindu-se astfel, de sancțiunea nulității ce se aplică numai actelor procesuale sau procedurale. Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate poate fi invocată de instanță din oficiu, de procuror sau de oricare dintre părți atât în faza de urmărire penală câr și în faza de judecată. În cazul în care procurorul sau instanța dispune excluderea unei probe constatând că aceasta nu a fost legal sau loial administrată, acea probă nu mai poate fi folosită în procesul penal.

2. Mijloacele de probă și procedee probatorii

2.1. Declarațiile suspectului sau ale inculpatului

În secțiunea „Participanții în procesul penal”, în art. 82 Noul Cod proc. pen. inculpatul a fost definit ca fiind „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală”. Per a contrario, rezultă că persoana împotriva căreia nu s-a pus în mișcare acțiunea penală nu are calitate de inculpat. Prin declarațiile sale, suspectul se poate apăra de acuzațiile ce i se aduc și își poate susține personal interesele. Suspectul nu poate fi constrâns în nici un mod să dea declarații și, deci, nici să spună adevărul, mai mult, i se aduce la cunoștință că are dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Declarațiile suspectului sau inculpatului, cunoscute și sub denumirea de „mărturisire” considerată cândva „regina probelor” reprezintă un mijloc important de probă care servește mai mult sau mai puțin direct, la aflarea adevărului în procesul judiciar. Declarațiile sale nu sunt lipsite de importanță indiferent dacă este sincer pentru că acesta cunoaște cel mai bine împrejurările săvârșirii faptei sau nesincer, situație în care se va putea stabili poziția sa față de fapta săvârșită. În plus declarațiile sale constituie o modalitate de exercitare a dreptului la apărare.

În condițiile respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului legislația penală și procesual penală a stabilit reguli stricte privind modalitatea de ascultare a suspectului și inculpatului prin art. 109 Noul Cod proc. pen. Potrivit rolului activ al organelor de urmărire penală și al instanțelor de judecată acestea au obligația să strângă probele necesare aflării adevărului, probe ce pot fi atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, acesta trebuind să fie ascultat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Suspectul sau inculpatul are dreptul și obligația să dea declarație conform principiului Nemo tenetur contra se, nimeni nu poate fi obligat să declare împotriva sa și să-și dovedească nevinovăția.

Plecând de la poziția pe care o are suspectul/inculpatul în cadrul procesului penal și de la interesul său ca organele judiciare să cunoască adevărul întrucât acesta echivalează cu condamnarea sa, declarațiile pe care le dă în cursul procesului penal, în fața organelor judiciare trebuie privite cu rezervă și luate în considerare numai în măsura în care sunt susținute de celelalte probe și indicii existente în cauza respectivă. În plus, aceasta este și poziția adoptată de legiuitorul român în Noul Cod de procedură penală care stabilește prin art. 103 faptul că declarațiile suspectului/inculpatului au valoare probatorie numai în măsura în care se coroborează cu celelalte probe și mijloace de probă existente în cauză. Pentru a cunoaște valoarea probatorie reală a acestor declarații este necesară realizarea unei verificări prin intermediul căreia se poate stabili veridicitatea celor declarate. Mijloacele prin care pot fi verificate declarațiile învinuitului sau inculpatului sunt foarte variate și cuprind:

Comparație între declarațiile date de învinuit sau inculpat și probele administrate anterior în cauza respectivă. Activități de urmărire penală (percheziții domiciliare, ascultări de martori, confruntări, expertize, reconstituiri). În ipoteza în care aceste declarații nu sunt verificate în privința veridicității lor consecințele pot fi deosebit de grave în materia înfăptuirii actului de justiție putând să se ajungă la arestări sau rețineri ilegale, achitări, restituirea cauzei pentru completarea sau refacerea cercetărilor, achitări sau grave erori judiciare. Analiza acestor declarații, verificarea și confruntarea lor cu probele existente în cauză permit organului de urmărire penală să-și formeze convingerea intimă asupra vinovăției sau nevinovăției acestuia.

Practica judiciară în materie a dovedit faptul că, de cele mai multe ori, la baza erorilor judiciare au stat idei preconcepute, versiuni luate în considerare fără a fi verificate, probe care nu au fost analizate atât individual cât și în raport cu celelalte. Deși, în general sunt întâlniți inculpați care neagă fapta până în momentul condamnării au existat și cazuri în care anumite persoane au recunoscut de bună voie o anumită faptă. Nici chiar o astfel de recunoaștere nu înseamnă o soluționare a cauzei dacă nu este susținută de celelalte probe și mijloace de probă existente în cauză, întrucât pot exista diferite interese în acest sens, cel mai des întâlnită fiind dorința de a proteja pe adevărații făptuitori.

Acest fenomen este întâlnit pe scară largă în lumea interlopă unde, atunci când activitatea unui suspect sau inculpat este probată nu numai că acesta nu divulgă date despre activitatea infracțională a celorlalți, ci încearcă chiar să ia asupra sa o parte din faptele acestora, urmând ca apoi să fie ajutat el și familia, afacerile să-i fie preluate și administrate până la eliberarea sa. Poziția sa este determinată pe de-o parte de teama răzbunării celorlalți membrii ai grupului dacă ar fi un „turnător” iar pe de altă parte de creșterea prestigiului.

2.2. Declarațiile părții vătămate și ale părții civile

În desfășurarea procesului penal o deosebită importanță prezintă audierea părții vătămate. Această importanță este determinată de faptul că de cele mai multe ori săvârșirea faptei ilicite are loc în prezența persoanei vătămate, ceea ce implică perceperea directă din partea acesteia a întregii activități infracționale.

Prin persoana vătămată se înțelege subiectul pasiv al infracțiunii, persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin săvârșirea infracțiunii. Prin parte vătămată se înțelege acea persoană vătămată care participă în procesul penal aflat în desfășurare ca urmare a săvârșirii infracțiunii. Pentru a i se acoperi prejudiciul, indiferent de forma pe care o îmbracă are la dispoziție posibilitatea intentării unei acțiuni civile, fie la instanța penală, fie separat la instanța civilă dobândind astfel calitatea de parte civilă.

În legătură cu poziția procesual penală a persoanei vătămate se impune precizarea că aceasta are întotdeauna calitatea de subiect activ adiacent al acțiunii penale întrucât în toate situațiile subiectul activ principal este statul. Situația este aceeași și în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, întrucât se acordă acesteia numai posibilitatea de a o pune în mișcare, titularul acțiunii rămânând în continuare statul. Ascultarea persoanei care a suferit o vătămare prin infracțiune este impusă de:

Argumente practice, întrucât alături de făptuitor, persoana vătămată cunoaște cel mai bine modul și împrejurările săvârșirii faptei.

Prevederile legale ale Codului de procedură penală care stabilește prin art. 76 faptul că organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația de a chema spre a fi ascultată persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune.

Tactica audierii persoanei vătămate se stabilește în raport cu particularitățile fiecărei cauze și, în mod deosebit, cu personalitatea si psihologia persoanei ce urmează a fi ascultate. La adoptarea tacticii de ascultare trebuie avute în vedere, însă, și unele aspecte de ordin general, cum sunt:

– natura cauzei în care se efectuează ascultarea;

– faptele și împrejurările ce prezintă importanță pentru cauză, cunoscute de partea vătămată;

– personalitatea și psihologia părții vătămate;

– condițiile în care partea a luat cunoștință despre faptele sau împrejurările cu privire la care sunt ascultate;

– poziția părții vătămate față de celelalte părți din proces;

– natura și valoarea probelor ce urmează a fi folosite în ascultare;

– măsura în care cel ce efectuează ascultarea stăpânește noțiunile de psihologie judiciară și cunoaște temeinic particularitățile cauzei;

– atmosfera în care se desfășoară ascultarea și, nu în ultimul rând, atitudinea celui ce o conduce față de părți și relatările acestora.

Declarațiile părților, date în cursul procesului penal, se consemnează în scris conform regulilor procesual penale. Constituirea ca parte vătămată sau ca parte civilă se poate face fie în scris fie oral, prin declarația expresă făcută în fata organului judiciar competent și consemnată într-un act procedural, de regulă, în cuprinsul declarației părții. Consemnarea declarațiilor se face personal de către partea vătămată, dar, dacă există situații în care, din diferita motive aceasta nu-și poate consemna singură declarația, acest lucru se va face de către organul de poliție.

Din conținutul declarației trebuie să reiasă datele de identitate ale părții vătămate, mențiunea că i s-au adus la cunoștință drepturile procesuale, faptele și împrejurările săvârșirii infracțiunii, persoana făptuitorului, cuantumul pagubei produse prin infracțiune și suma cu care se constituie parte civilă în proces împotriva inculpatului etc. De regulă, persoana își formulează declarația cu propriile sale cuvinte în raport cu nivelul de pregătire, lexicul, experiența de viață etc. Totuși, se recomandă ca persoana audiată să fie ajutată în formularea declarației pentru a fi cât mai clara și concisă. În conținutul declarației nu trebuie să se strecoare expresii indecente, triviale, fraze confuze sau care pot da naștere la interpretări. Pe de altă parte, intervenția celui care conduce audierea nu trebui să ducă la modificări ale conținutului declarației. După terminarea declarației partea vătămată, organul de urmărire penală care a luat declarația și, dacă e cazul, avocatul, reprezentantul legal (părinte, tutore, curator, reprezentantul autorității tutelare) sau interpretul vor semna pe fiecare pagină și la sfârșitul declarației. b#%l!^+a?

Dacă declarația a fost consemnată de către organul de poliție, i se va citi părții vătămate iar dacă solicită să o citească personal i se va oferi acestă posibilitate. Respectarea întocmai a dispozițiilor legale privind desfășurarea acestei activități constituie o importantă garanție procesuală, oferind părților posibilitatea verificării conformității celor declarate de ei cu cele consemnate. În felul acesta părțile nu vor putea să reclame ulterior că vreuna din declarațiile lor a fost substituită sau alterată în conținut.

Declarația nu trebuie să cuprindă modificări, ștersături sau adăugiri dar, dacă apar, trebuie confirmate în scris, sub semnătură de către cel care a luat declarația și de cel audiat, fie în cuprinsul său fie la sfârșit. Pentru eliminarea oricărui dubiu spațiile libere se barează. Dacă ulterior, partea vătămată revine asupra declarațiilor, se procedează la o nouă ascultare, făcându-se mențiune despre aceasta și despre motivele care au dus la retractarea declarației inițiale.

Codul de procedură penală stabilește prin art. 75 faptul că declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Organul judiciar are la dispoziție mai multe modalități prin care verifică dacă declarațiile date de persoană concordă cu realitatea. Astfel de modalități pot fi:

• Confruntarea celor declarate de persoana vătămată cu declarațiile altor persoane: învinuit, martori sau alte persoane care cunosc despre faptă dar nu au calitatea procesuală de martor;

• Verificări privind activitățile desfășurate de persoana vătămată în timpul săvârșirii faptei și după aceea;

• Expertize sau constatări, spre exemplu prin dispunerea unei constatări medico-legale organele de urmărire pot administra date cu privire la natura leziunilor produse, mecanismul producerii acestora, data când au fost produse, natura obiectului care le-a produs, dacă a fost pusă în pericol viața victimei, numărul de îngrijiri medicale necesare etc.

• Reconstituiri, prin care organul de cercetare penală poate stabili posibilitatea persoanei vătămate de a percepe și memora faptele și împrejurările relatate cu ocazia audierii;

• Cercetarea la fața locului, care oferă posibilitatea verificării declarațiilor în special cu privire la împrejurările săvârșirii faptei, întinderea prejudiciului, numărul participanților etc.;

• Evaluarea declarației victimei presupune în primul rând o analiză de conținut pe baza căreia organul de urmărire penală sau instanța de judecată interpretează în mod științific materialul probator adunat pentru a stabili în ce măsură acesta servește, coroborat cu alte date, la aflarea adevărului.

Organul de cercetare penală are obligația legală și morală să dovedească maxima obiectivitate și să nu plece cu idei preconcepute sau să se lase influențat într-un fel sau altul în aprecierea declarațiilor părții vătămate. Practica judiciară a demonstrat că și declarațiile persoanei vătămate trebuie privite cu reținere și luate în considerare numai în măsura coroborării cu alte mijloace de probă întrucât aceasta are tendința de a prezenta lucrurile într-o manieră cât mai defavorabilă pentru făptuitor. Din acest motiv nu trebuie luate în considerare din declarațiile persoanelor vătămate decât aspectele certe și nu concluziile sau presupunerile cu privire la fapte sau vinovăția suspectului.

2.3. Declarațiile martorilor

Declarațiile martorilor reprezintă unul dintre cele mai vechi și mai des folosite mijloace de probă în procesul penal întrucât aceste persoane au cunoștințe despre modul și mijloacele de săvârșire a faptei, identitatea făptuitorului și orice alte aspecte care pot contribui la aflarea adevărului. Calitatea de martor într-un proces penal o poate avea, în principiu, orice persoană ce are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală și care are capacitatea de a fi martor, în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (1) și art.115 Cod de procedură penală.

Potrivit dispozițiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală persoana citată în calitate de martor are obligația de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora menționate în citație, de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și de a spune adevărul. Se poate observa faptul că textul art. 114 din noul Cod de procedură penală, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior (art. 78) extinde cadrul de calități față de care are întâietate calitatea de martor și pentru experți, mediatori, reprezentați ai părților ori ai unor subiecți procesuali principali, vechea reglementare mărginindu-se doar la calitatea de apărător.

În acest sens, noul Cod de procedură penală evidențiază că aplicarea principiului de aflare a adevărului într-un caz penal este prioritar și faptul că se conturează o limitare indirectă a dreptului unei persoane de a exercita o profesie legată de actul de justiție în general, dar cu implicații directe într-un proces penal în care poate avea o dublă calitate, dacă acea persoană are cunoștință despre fapte penale sau împrejurări în care au fost comise astfel de fapte.

În conformitate cu prevederile art. 114 alin. (4) pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale de constatare a împrejurărilor în care s-a săvârșit o infracțiune, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ca reprezentante ale organelor de constatare. Astfel de entități juridice, expres prevăzute de art. 61 alin. (1) Cod de procedură penală, sunt:

– organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;

– organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;

– organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

În același sens, potrivit art. 114 alin. (4) din noul Cod de procedură penală pot fi audiați ca martori comandanții de nave și aeronave, care în conformitate cu prevederile art. 62 Cod de procedură penală sunt competenți să fac percheziții corporale sau ale vehiculelor și să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave, având totodată și obligațiileși drepturile prevăzute la art.61.

Potrivit art.115 alin. (1) Cod de procedură penală orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. Astfel, din analiza textului menționat anterior se poate constata că nu penal suspectul sau inculpatul, partea vătămată ori reprezentantul acesteia, partea civilă, partea responsabilă civilmente și avocatul. Vechiul Cod de procedură penală nu excepta de la citarea și audierea în calitate de martor suspectul, inculpatul sau partea responsabilă civilmente. În cazul avocatului, excepția prevăzută de art. 115 alin. (1) se aplică dacă nu sunt întrunite cerințele art. 114 alin. (3).

Există situații în care o persoană citată și audiată în calitate de martor este incapabilă să relateze în mod conștient fapte sau împrejurări de fapt conforme cu realitatea. În acest sens, art. 115 alin. (2) prevede că persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte sau împrejurări de fapt conforme cu realitatea. Pentru a decide cu privire la capacitatea unei persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloace prevăzute de lege.

Dispozițiile referitoare la interdicția unor persoane de a fi audiate ca martori, având în vedere incapacitatea psihică sau maladivă a acestora de a relata în mod conștient și real fapte sau împrejurări de fapt, au caracter de noutate, vechiul cod de procedură penală neavând prevederi similare. În astfel de situații, pentru evitarea unor aprecieri subiective, organul judiciar poate solicita o examinare de specialitate a martorului. Un alt aspect important pentru obținerea unei declarații de martor reală și cuprinzătoare este verificarea sincerității și credibilității martorului, care se realizează prin formularea unor întrebări care exced cadrului probator, dar care au legătură cu fapta sau împrejurarea de fapt. Pentru ca o persoană să dobândească calitatea procesuală de martor trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele condiții:

Să existe un proces în curs de desfășurare în fața organelor judiciare

Să existe o persoană fizică, care să aibă cunoștințe despre fapte și împrejurări menite să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal respectiv.

Persoana fizică să fie ascultată în procesul penal de către organele judiciare cu privire la faptele și împrejurările pe care le cunoaște.

Lipsa oricăreia dintre aceste condiții exclude existența mijlocului de probă al declarațiilor de martor iar în ipoteza în care se constată că aparent a fost considerată că există vreuna din aceste condiții se va obține formal o declarație dar lipsită de valoare procesuală.

Rațiunea unei astfel de soluții este aceea că în condițiile lipsei vreuneia dintre aceste condiții declarațiile martorilor pot fi viciate datorită interesului pe care îl capătă în cauza respectivă într-un sens sau altul putându-se ajunge fie la condamnarea unor persoane nevinovate fie la achitarea adevăraților făptuitori. Într-un astfel de caz soluționarea cauzei se va face recurgându-se la utilizarea altor probe și mijloace materiale de probă.

Există trei situații care împiedică o persoană să devină martor în condițiile legii:

Persoana să nu fi luat cunoștință de faptele și împrejurările care au legătură cu fapta în exercitarea atribuțiilor de serviciu și să fie obligată să păstreze secretul profesional pentru că în acest caz nu va putea fi ascultată ca martor conform art. 79 Codul de procedură penală

Persoana care a luat la cunoștință de faptele și împrejurările care au legătură cu infracțiunea să nu fie soț sau rudă apropiată a îsuspectului sau inculpatului ori dacă are o astfel de calitate să consimtă la ascultarea sa ca martor în procesul penal respectiv.

Persoana care a luat la cunoștință de faptele și împrejurările care au legătură cu infracțiunea să nu se fi constituit parte civilă și să nu fi participat în procesul penal respectiv ca parte vătămată.

În situația persoanelor care au luat cunoștință de fapte sau împrejurări care privesc o faptă prevăzută de legea penală în exercitarea atribuțiilor de serviciu și care sunt obligate să păstreze secretul profesional rațiunea imposibilității ascultării lor ca martori în procesul penal rezidă din faptul că în acest mod s-ar aduce atingere scopului activității pe care o desfășoară (activitate medicală, religioasă sau de altă natură) și practic s-ar ajunge în situația pierderii încrederii și nedivulgării pe viitor a unor astfel de fapte. În plus se prezumă existența altor modalități prin care poate fi probată activitatea infracțională decât divulgarea secretului profesional fără acordul persoanei sau organizației care a încredințat secretul. Sunt astfel de profesii precum cea de medic, care va fi obligat să păstreze secretul cu privire la anumite boli, leziuni, sindromuri de care suferă o persoană; de preot care este obligat să păstreze secretul spovedaniei în cazul religiei creștine, de notar etc.

Legea procesual penală stabilește prin art. 83 faptul că persoana chemată ca martor este obligată să se înfățișeze la locul, ziua și ora arătate în citație și are datoria să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. Însă, această reglementare comportă anumite nuanțări ,în sensul că organul judiciar care cheamă spre ascultare un martor sau chiar o altă persoană trebuie să aibă în vedere anumite aspecte și anume:

La stabilirea datei pentru ascultare trebuie avut în vedere ca între momentul luării la cunoștință și cel al ascultării să treacă cât mai puțin timp, pentru a feri martorii de influențe străine.

Martorii trebuie să fie ascultați separat, să nu aștepte să le vină rândul întrucât așteptarea pe lângă faptul că obosește dă posibilitatea martorilor să comunice cu alte persoane influențându-se în mod nefavorabil.

Locul ascultării este de regulă sediul organului judiciar însă pot exista situații: infirmitate, boală gravă, stare de arest etc., când ascultarea se poate face la locul unde se află martorul.

2.4. Procedee speciale de ascultare a părților și a martorilor

Cu ocazia ascultării se poate constata că unul dintre martorii chemați să facă declarații, nu cunoaște limba româna, ceea ce face ca organul de urmărire penală să nu se poată înțelege cu acesta. Într-o asemenea situație, se procedează la ascultarea prin intermediul interpretului. Acestuia i se pune în vedere a păstra secretul datelor de care ia cunoștință și asupra necesității traducerii corecte și în conformitate cu cele aratate de martorul care nu cunoaște limba română, întrucât astfel săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Plecând de la dispozițiile art. 127 din Constituție, precum și de la art.6 din Legea nr. 92/1992, potrivit cărora procedura judiciară se desfășoară în limba română, cetățenii aparținând minorităților naționale, precum și persoanele care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii prin interpret. În procesele penale, acest drept este asigurat gratuit. Aceeași dispoziție se aplică și persoanelor care datorită unor deficiențe medicale nu se pot exprima (surdo-muți). Persoanele pot să-și aleagă, în cursul judecății, interpretul pe care îl doresc. (art.128 C. pr. pen.).

Interpretul trebuie să cunoască limba maternă sau limba propusă de persoana care dă declarația. Folosirea unui interpret de altă limbă decât cea maternă a inculpatului dintr-o cauză atrage nulitatea hotărârii. Normele referitoare la interpreți se aplică în mod corespunzător și în cazul în care la dosar sau în instanță sunt prezentate acte redactate într-o altă limbă decât cea română. Interpretului i se aplică dispozițiile art. 114-121 C. pr. pen., privind obligația prezentării la întrebările prealabile la care trebuie să răspundă și la depunerea jurământului prevăzute pentru martori, fiindu-i aplicabile și dispozițiile privind mărturia mincinoasă, art. 273 C. pen. Neobservarea acestor prevederi influențează aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei atrăgând sancțiunea nulității.

Declarația martorului poate fi scrisă în limba romană de organul de urmărire penală, sau în limba respectivă de către martor și tradusă în scris de interpret. în ambele cazuri, declarațiile sunt semnate de organul de urmărire penală, martor și interpret. Interpretul, traducătorul poate fi propus din rândul persoanelor propuse de către participanții la procesul penal. Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul, reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sunt în drept să-și asume obligațiile de interpret, traducător chiar dacă posedă limbile și semnele necesare pentru traducere.

Înainte de a începe efectuarea acțiunii procesuale, organul de urmărire penală sau instanță de judecată stabilește identitatea și competență interpretului, traducătorului, domiciliul lui, precum și în ce relații se afla el cu persoanele care participa la acțiunea respectivă, îi explică drepturile și obligațiile lui și îl previne de răspunderea penală pentru traducerea intenționat greșită sau pentru eschivarea de la ideplinirea obligațiilor sale. Aceasta se consemnează în procesul verbal și se certifică cu iscălitura interpretului, traducătorului. Interpretul, traducătorul este obligat:

– să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată;

– să prezinte, de regulă, organului de urmărire penală sau instanței documentul ce confirmă calificarea de interpret, traducător, să-și aprecieze obiectiv capacitatea sa da a traduce complet și exact;

– să comunice, la cererea organului de urmărire penală, a instanței sau parților, despre experiența sa profesională și relațiile cu persoanele participante la procesul penal;

– să se afle la locul efectuării acțiunilor procesuale, în ședința de judecată atâta timp cât este necesar de a asigura interpretarea, traducerea și să nu părăsească locul efectuării acțiunii respective fără permisiunea organului care o efectuează sau, după caz, ședința de judecată fără permisiunea președintelui ședinței;

– să facă interpretarea, traducerea complet, exact și la momentul oportun;

– să îndeplinească cerințele legale ale organului de urmărire penală sau ale instanței;

– să respecte ordinea stabilită în ședința de judecată;

– să confirme, prin semnătură, caracterul complet și exact al interpretării, traducerii incluse în procesul-verbal al acțiunii procesuale la efectuarea căreia a participat, precum și exactitatea traducerii documentelor care se înmânează persoanelor participante la procesul penal;

– să nu divulge circumstanțele și datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării acțiunii procesuale, inclusiv circumstanțele ce se referă la inviolabilitatea vieții private, de familie, precum și cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial șu alt secret ocrotit de lege.

Neîndeplinirea de către interpret/traducător a obligațiilor sale atrage răspunderea, potrivit legii. Pentru traducere intenționat incorectă, interpretul, traducătorul poartă răspunderea în conformitate cu legea, care prevede că, prezentarea cu bună-știință a declarației mincinoase de către martor sau partea vătămată, a concluziei false de către specialist sau expert, a traducerii sau a interpretării incorecte de către traducător sau interpret, dacă această acțiune a fost săvârșită în cadrul urmăririi penale sau judecării cauzei se pedepsește cu amendă în mărime de până la 300 unități convenționale sau cu închisoare de până la 2 ani.

Interpetul, traducătorul are dreptul:

– să pună întrebări persoanelor prezente pentru precizarea traducerii;

– să ia cunoștință de procesul-verbal al acțiunii procesuale la care a participat, precum și de declarațiile persoanelor audiate în ședința de judecată cu participarea sa, să facă obiecții referitor la caracterul complet și exact al traducerii înscrise, care vor fi incluse în procesul-verbal;

– să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acțiunea procesuală în cauza respectivă și repararea prejudiciului cauzat de acțiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanței;

– să primească recompensa pentru lucru efectuat.

Ascultarea martorilor surdo-muți se raportează la nivelul dezvoltării psihice și al pregătirii intelectuale, o parte dintre acești handicapați, cu toate dificultățile de percepție auditivă și de exprimare, pot comunica fără ajutorul unor interpreți, datorită pregătirii efectuate în școlile de specialitate. Ca urmare, anchetatorul are datoria să se intereseze, în prealabil asupra acestor împrejurări. Ascultarea propriu-zisă se caracterizează prin aceea că relatarea liberă a martorului surdo-mut este mult mai anevoioasă, ponderea urmând să o dețină întrebările, foarte precise și clar exprimate. Vor fi vizate aspectele pe care martorul le-a perceput vizual, deși el poate să înțeleagă, și chiar foarte bine, conținutul unei discuții după mișcarea buzelor. Recomandabil este ca ascultarea să se facă cu mult calm și răbdare, mai ales că surdo-muții sunt deseori susceptibili și irascibili. Magistratul trebuie să fie atent dacă starea de nervozitate este firească, sau dacă nu reprezintă o simulare a surdo-mutului, ori o reacție la un comportament inadecvat stării de handicapat.

În privința martorilor nevăzători, aceștia au un simț tactil foarte dezvoltat și o acuitate auditivă foarte mare, deosebită, care le permite să perceapă mult mai bine sunetele, să recunoască persoanele după voce și să-și dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lor, după zgomotele produse. De aceea, mărturia nevăzătorului poate fi luată fără rezerve, unele aspecte sau episoade dintr-o faptă putându-le recepționa chiar mai bine decât un văzător. Sunt situații în care trebuie exclusă posibilitatea întrebării nevăzătorilor, despre ce au văzut, în ipoteza în care deficiența senzorială vizuală a intervenit după producerea evenimentelor în legătură cu care sunt ascultați.

Ascultarea handicapaților care prezintă diferite afecțiuni psiho-patologice, dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită și efectuată cu multă precauție, solicitându-se și ajutorul unui medic specialist. Ascultarea se face într-un cadru lipsit de factori stresanți, indicată fiind deplasarea organului judiciar la domiciliul martorului sau la locul de internare al acestuia. Realizarea contractului psihologic, câștigarea încrederii martorului este esențială pentru obținerea rezultatului scontat prin audiere. În luarea depozițiilor alienaților, a dezechilibraților și debililor mintali, a celor suferind de diferite psihopatii, accentul vă fi pus pe ascultarea lor liberă și cât mai puțin pe întrebări, câteodată acestea trebuind să fie evitate.

În linii mari, regulile tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor și bătrânilor, o atenție specială acordându-se mitomanilor, afirmațiile acestora urmând să fie serios verificate și interpretate într-un mod critic, mitomania presupunând, însă, un diagnostic diferențiat.

Noul Cod de procedură penală aduce noutăți și cu privire la înregistrarea audierii martorului în cazul urmăririi penale. Astfel, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres, audierea este înregistrată prin mijloace tehnice audio sau audiovideo. Din analiza textului art. 123 alin. (2) reiese faptul că înregistrarea audio sau audiovideo este obligatorie doar atunci când este solicitată expres de martor, fiind la aprecierea organului judiciar necesitatea unui asemenea demers, dacă martorul nu cere înregistrarea declarației. Potrivit art. 124 Cod de procedură penală audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare. Dacă persoanele arătate la alin. (1) al art. 124 nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influența declarația minorului, audierea are loc în prezența unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu, stabilite de organul judiciar.

Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanța dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog. Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligațiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d), dar i se atrage atenția să spună adevărul.

3. Reglementarea probei testimoniale în Noul Cod de Procedură Penală

Declarațiile martorilor reprezintă elemente esențiale ale probatoriului în procesul penal, fiind instrumentele prin care se relevă aspectele legate de existența unei fapte penale și de împrejurările în care a fost săvârșită. Proba testimonială în cadrul procesului penal este utilizată la scară largă în aplicarea principiului aflării adevărului, constituindu-se, spre deosebire de procesul civil, într-o regulă procesuală. Declarațiile martorilor au un rol deosebit de important în expunerea situațiilor complexe în care sunt săvârșite faptele, acestea fiind indicatori relevanți referitori la elementul material al infracțiunii, la locul și timpul comiterii faptei, precum și la aspecte legate de latura subiectivă a infracțiunii.

Se poate afirma că, alături de probele materiale și cele de expertiză științifică, proba cu martori are un rol determinant în aflarea adevărului, dar obiectivitatea prezentării faptelor ori a situațiilor de fapt este ținută de mai mulți factori psihologici și de percepție care vizează persoana martorului. Din acest motiv în dreptul penal român proba testimonială nu are o reglementare expresă referitoare la valoarea și forța sa juridică, fiind supusă, în temeiul art. 103 alin. (1) Cod de procedură penală, liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală, potrivit opiniei profesorului Vintilă Dongoroz, „o probă foarte plăpândă”, totuși în procesul penal proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și în același timp esențială pentru realizarea scopului procesului penal.

Nevoile apărării ordinii publice și ale realizării scopului procesului penal au condus pe legiuitor să autorizeze, în sistemul de dovezi, proba testimonială ca regulă, deoarece prin natura lucrurilor cele mai multe infracțiuni se săvârșesc astfel încât, chiar dacă lasă urme despre comitere lor, nu lasă însă urme despre persoana participanților.

Caracterul obișnuit și necesar al probelor ține de esența unui proces echitabil, constituind o garanție a exercitării dreptului fundamental al oricărei persoane la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenție, în jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a statuat că „într-o societate democratică, în sensul convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc important, încât o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului acestei dispoziții”.

Declarațiile martorilor au un caracter relativ (exceptând aici depoziția mincinoasă) lucru constatat atât din îndelungata experiență judiciară, dar mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice, ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba testimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleatorie. Aprecierea depoziției unui martor este dificilă din cauza mai multor factori. Dacă mai mulți martori sunt prezenți la producerea unui fapt, în foarte puține situații vor fi doi care să dea o declarație exact la fel, iar o declarație b#%l!^+a?perfect veridică este o excepție.

În noua reglementare se prevede o excepție de la regula că orice persoană poate fi audiată în calitate de martor, care vizează interdicția de a fi audiate ca martor persoanele care au obligația legală de a păstra secretul sau confidențialitatea în legătură cu fapte ori împrejurări de fapt. Noutatea constă în introducerea conceptului de confidențialitate ca interdicție la audierea martorului și a condiției ca păstrarea secretului sau a confidențialității să fie opusă prin lege organului judiciar. Noul Cod de procedură penală introduce o noutate care vizează calitatea de soț sau fost soț, ascendent ori descendent, soră sau frate în raport cu unul dintre suspecți sau inculpați, în sensul că aceasta este scutită de obligația de a depune mărturie împotriva celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în care declarația sa nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă.

În raport cu vechea reglementare, noul Cod de procedură penală introduce un nou drept al martorului izvorât din jurisprudența europeană, și anume dreptul martorului de a nu se acuza prin propria declarație, în cazul în care calitatea acestuia în cadrul procesului penal se schimbă în suspect sau inculpat. Un alt element de noutate din actualul Cod de procedură penală constă în interdicția impusă organului judiciar de a formula întrebări referitoare la persoana martorului, dacă față de acesta s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate.

Noul Cod de procedură penală aduce noutăți și cu privire la înregistrarea audierii martorului în cazul urmăririi penale. Astfel, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres, audierea este înregistrată prin mijloace tehnice audio sau audiovideo. Nu în ultimul rând noua reglementare procesuală conține dispoziții cu titlu de noutate referitoare la protecția martorilor și a familiilor acestora, ale căror drepturi, libertăți și interese trebuie protejate, astfel că se disting două categorii de martori aflați în situații speciale, față de care se dispun măsuri specifice de protecție: martorii amenințați și martorii vulnerabili.

Capitolul II. Noțiunea și importanța declarațiilor martorilor

în procesul penal

1. Obligațiile și drepturile martorilor

În scopul preîntâmpinării refuzului de a se prezenta la organele judiciare în vederea faptelor și împrejurărilor pe care le cunoaște în legătură cu săvârșirea fărădelegii, legea a prevăzut pentru aceștia anumite obligații. În literatura de specialitate, în legătură cu obligațiile martorilor, au fost exprimate opinii diferite. Într-una din ele se susține că martorilor le revin două obligații care pot cuprinde în conținutul lor toate aspectele menționate mai sus. Astfel, martorilor le revine obligația să se înfățișeze la locul, ziua și ora arătată în citație și de a declara tot ce știu cu privire la faptele cauzei.

În cazul nerespectării obligațiilor pe care le au, martorii pot fi sancționați. Astfel, încălcarea de către martor a obligației de a se prezenta la organul judiciar constituie abatere judiciară, care se sancționează cu amendă. Privitor la drepturile martorilor, ei sunt protejați prin lege împotriva violențelor și amenințărilor în scopul obținerii de declarații. De asemenea, au dreptul de a primi anumite sume de bani care reprezintă cheltuielile de transport, întreținere, locuință și alte cheltuieli necesare prilejuite de chemarea lor în instanță.

Persoana chemată ca martor în fața unui organ judiciar are o serie de drepturi și obligații procesuale care îi sunt aduse la cunoștință de către organul judiciar. Astfel, din momentul chemării sale în fața autorităților judiciare, martorul este obligat să se înfățișeze în locul și termenul stabilit în citație. În caz de neprezentare nejustificată el poate fi amendat judiciar sau poate fi adus cu mandat de aducere. Martorul este obligat să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. În cazul în care refuză să facă declarații sub motivul că nu știe nimic în cauză, deși cunoaște împrejurări esențiale asupra cărora i s-a cerut să facă declarații, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. De asemenea o altă obligație a martorului este aceea de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate dispune împotriva sa sancțiunea prevăzută de art. 283 alin. (1).

Martorul se bucură la rândul său de o serie de drepturi menite să-i apere calitatea și demnitatea umană, Astfel el este protejat împotriva violențelor și amenințărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii declarației. Are dreptul: de a refuza să răspundă la întrebările ce nu au legătură cu cauza; să i se consemneze exact ce a declarat; dreptul la cheltuieli privind deplasarea, întreținerea pe durata deplasării, locuință și alte cheltuieli judiciare prilejuite de venirea lor. În ceea ce privește drepturile martorilor este de menționat, reglementarea internă specială, și anume Legea 682/2002 privind protecției martorilor, care vine să consfințească și să dea contur instituției martorilor în sistemul de drept al țării noastre cât și modificările aduse Codului de procedură penală prin intermediul Legii 281 din 01 iulie 2003 .

Dacă martorul nu își respectă obligația de a declara tot ce știe în legătură cu faptele cauzei, el poate atrage asupra sa aplicarea unei sancțiuni penale pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Ascultarea martorilor presupune cunoașterea, identificarea celor care au perceput împrejurări legate de infracțiune sau de infractor. Identificarea martorilor constituie atributul atât al organelor judiciare cât și al părților, precizarea sferei celor ce urmează a fi ascultați în această calitate constituind atributul exclusiv al organelor judiciare.

2. Excepții de la obligația de ascultare ca martor

2.1. Persoanele obligate a păstra secretul profesional

Legea penală prevede dispoziția incriminării pentru divulgarea secretului profesional ori a secretului economic în mod corespunzător. Astfel, Noul C. pr. pen. prevede dispoziții potrivit cărora persoana obligată să păstreze secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercitarea profesiei. Printre profesiile la care face referire directă această dispoziție sunt: medicul și personalul auxiliar, farmacistul, notarul, preotul, avocatul, profesori pentru care legile lor organice prevăd obligația păstrării secretului profesional.

2.2. Soțul și rudele apropiate

Fără a obstrucționa audierea, legea instituie o categorie de persoane care nu sunt obligate să depună ca martor. În acest sens în art. 117 se arată că soțul și rudele apropiate, ale învinuitului ori b#%l!^+a?inculpatului nu sunt obligați să depună ca martor. Prin această reglementare, legiuitorul a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul ori rudele apropiate ale învinuitului ori inculpatului le au față de acesta din urmă.

3. Procedura de ascultare a martorilor

Prin tactica ascultării martorilor se înțelege un complex de procedee ce se folosesc în funcție de personalitatea și psihologia fiecărei persoane ascultate și în strictă conformitate cu legea. Codul de procedură penală prevede o serie de dispozițiuni în legătură cu audierea martorilor, dispozițiuni care trebuie respectate cu strictețe: unele dintre acestea au și o importanță tactică. Principiul legalității în întreaga activitate a organelor de urmărire penală, în efectuarea fiecărui act necesar desfășurării procesului penal este „Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecării, potrivit dispoziții/or prevăzute de lege”.

Astfel în materie de probațiune, dispozițiile articolului 101, Noul cod de procedură penală, interzice categoric folosirea mijloacelor de constrângere pentru obținerea de probe. De asemenea, legea determină atât persoanele ce pot fi audiate ca martori, cât și regulile după care se face audierea. În principiu, orice persoană fizică care are cunoștințe despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată ca martor.

Articolul 81, Noul cod de procedură penală, prevede că și partea vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu este constituită ca parte civilă sau nu participă la proces ca parte vătămată; persoana vătămată poate fi ascultată ca martor și în cazul în care, după ce s-a constituit parte civilă sau a participat ca parte vătămată, a renunțat definitiv la calitatea sa de parte în proces. într-o situație similară trebuie să fie și învinuitul sau inculpatul care a fost scos de sub urmărire în faza de urmărire penală și care, nemaifiind parte în proces în faza de judecată, poate fi ascultat ca martor; de asemenea, partea responsabilă civilmente, care și-a pierdut calitatea de parte prin renunțarea părții civile la acțiunea introdusă în fața instanței penale.

Îndatorirea de a fi martor are un caracter general, orice persoană, fără deosebire de sex, vârstă, religie, cetățenie, situație socială etc, poate fi chemată ca martor în procesul penal. Nu există o limită de vârstă de la care sau până la care o persoană poate fi ascultată ca martor, în raport de fiecare caz în parte, dacă posibilitățile de înțelegere ale celui ce trebuie să fie ascultat – copil sau persoană mult înaintate în vârstă – organul de cercetare penală va hotărî dacă este sau nu cazul să asculte acea persoană. Codul nu prevede restricții nici în ceea ce privește bolnavii psihici. De aceea, cu asistență, în momente de luciditate, poate fi ascultat și un bolnav psihic, urmând ca declarația să fie apreciată în lumina bolii de care suferă. Martorul ocular poate fi chiar și o persoană care are văzul diminuat.

Legea face și unele derogări de la îndatorirea de a fi martor, prevăzând persoanele ce nu pot fi audiate ca martor, sau care nu pot fi obligate să depună ca martor. Interdicția de a depune ca martor se referă la persoanele obligate a păstra secretul profesional (avocatul, medicul, notarul de stat, farmacistul etc) și la persoanele care au în cauză penală calitatea de părți, iar scutite de a depune ca martori sunt soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului.

Dacă aceste persoane din urmă vor însă să depună ca martori, vor fi audiate, iar declarațiile lor vor fi apreciate potrivit încrederii ce pot inspira. În cea ce privește regulile de audiere a martorilor, acestea sunt prevăzute în articolul 106, Noul cod de procedură penală. Alegerea mijlocului de chemare și a locului unde urmează a se face ascultarea este în funcție de împrejurările cauzei, de chestiunile care urmează a fi rezolvate prin depozițiile martorilor și de importanța pe care o are faptul ca martorul să nu aibă posibilitatea de a comunica cu alți martori învinuiți înaintea audierii sale. Așadar, în funcție de interesul ascultării, organul de urmărire penală poate cita martorii eșalonat, sau și poate cita în același timp de toți.

Mijlocul de chemare a martorilor poate fi: citația, telegrama, nota telefonică sau cartea poștală. Alegerea mijlocului de chemare pentru audiere este determinată de considerente de ordin tactic. De exemplu, dacă în timpul audierii învinuitul sau inculpatul indică un martor pentru stabilirea alibiului său, atunci un asemenea martor trebuie să fie chemat neîntârziat (printr-o notă telefonică), înainte ca învinuitul sau inculpatul să fi reușit să ia contact cu martorul respectiv. În ceea ce privește alegerea locului unde urmează a se face ascultarea acesta trebuie să fie, de regulă, sediul organului de urmărire penală. Pot fi însă, cazuri când în infracțiuni de o excepțională gravitate este util ca martorii principali să fie audiați prin surprindere, pentru a nu-și pregăti răspunsurile; în astfel de cazuri excepționale este indicat ca organul de urmărire penală să se deplaseze la locul de muncă sau la domiciliul martorului respectiv, pentru a-i lua o scurtă declarație privind punctele principale, urmând a continua audierea la sediu.

În cazul în care martorul este bolnav și prin depoziția sa ar putea fi lămurite unele aspecte esențiale ale pricinii, el poate fi audiat la domiciliu sau la spitalul unde se află internat pentru tratament. Locul unde se efectuează audierea poate avea și implicații patologice, așa încât sediul organului de urmărire penală trebuie evitat în anumite cazuri când se constată că b#%l!^+a?această ambianță ar acționa în mod inhibitor asupra reproducerii faptelor, de asemenea, atunci când se consideră că martorul ar căuta să ascundă adevărul, ambianța având de această dată un rol stimulativ în relatarea adevărului.

Odată prezent și introdus în camera de ascultare, martorul, la cererea organului de urmărire penală, va trebui să înmâneze citația, telegrama etc., în baza căreia a fost chemat și apoi buletinul de identitate sau un alt act oficial (din care să rezulte identitatea sa), pentru a se putea verifica dacă el este persoana care a fost chemată în vederea ascultării ca martor. Verificarea identității este necesară, deoarece s-ar putea ivi situația ca în locul persoanei citate să se prezinte alta, nu atât în dorința de a induce în eroare organul de urmărire penală, cât din cauza unor erori care s-au strecurat în citație sau a coincidențelor de nume (de exemplu, tatăl și fiul poartă același nume).

Martorul va fi întrebat asupra datelor personale prevăzute în formularul unde va fi consemnată depoziția acestuia. Cu această ocazie, o importanță deosebită prezintă lămurirea martorului cu învinuitul sau inculpatul, ori cu partea vătămată, pentru ca organul judiciar să poată aprecia mărturia acestuia. Aprecierea acestuia, însă, va depinde de modul în care acest aspect a fost rezolvat: cu toată seriozitatea sau în mod formal. Va trebui să se aibă în vedere nu numai relațiile de rudenie, ci și alte relații, ca dependența de serviciu, prietenia, dușmănia, etc care pot influența asupra relatării martorului, dând faptelor descrise o anumită nuanță, și, câteodată, denaturând unele evenimente sau fapte.

Tot în această fază preliminară, ca de altfel pe tot parcursul audierii, trebuie să se facă o studiere atentă a comportării martorului. Observarea să fie cât mai discretă pentru a nu atrage atenția martorului, dându-i astfel posibilitatea să se autocontroleze. Este indicat ca organul de urmărire penală să pună întrebările asupra datelor personale, fără grabă, pentru a avea posibilitatea să studieze persoana respectivă; dacă este cazul, acesta fără să se poată prelungi, organul de urmărire penală cerând amănunte cu privire la unele date personale: profesie, familie, etc. și chiar angajând o discuție, care, pe lângă faptul că îi dă posibilitatea să cunoască mai bine pe martor, îl familiarizează pe acesta cu ambianța cabinetului și înlesnește controlul psihologic.

Desigur că acest mod de studiere nu va da o imagine perfectă personalității celui audiat, dar va oferi totuși unele elemente care vor ajuta organul de urmărire penală să-și facă o idee care să-i folosească în tactica ce o va utiliza. Conform articolului 121 – Noul Cod de Procedură Penală -, ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ, care are următoarea formulare: „Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”. După depunererea jurământului i se atrage atenția martorului asupra obligației de a spune adevărul, arătându-i că legea pedepsește mărturia mincinoasă. Această dispoziție a legii dă organului de urmărire penală garanția că se vor obține declarații cât mai veridice. De asemenea, fiind prevenit în mod oficial despre consecințele nerelatării adevărului, martorul se va strădui pe cât posibil să descrie evenimentul așa cum l-a recepționat și cum s-a păstrat în memorie.

După aceea, martorului i se va face cunoscut obiectul cauzei și i se va arăta care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la acestea; acest lucru se va face cât mai clar, pentru ca persoana respectivă să înțeleagă cu ușurință obiectul căruia urmează a depune ca martor. Desigur că la prima vedere aceste aspecte pot părea lipsite de importanță din punct de vedere tactic; totuși, un bun observator al psihologiei martorului, își poate da seama de efectul pe care-l poate avea, reușind să desprindă uneori o stare sau alta a martorului.

Ascultarea martorului prin intermediul relatării libere este obligatorie din mai multe motive, pe care le vom expune în continuare și care ne vor da certitudinea superiorității acestei forme de ascultare față de cea interogatoriului. În primul rând, expunerea liberă are avantajul că pune martorul la adăpost de orice sugestie sau influență străină, mărturia acestuia nefiind decât rezultatul activității sale spontane. De asemenea, această modalitate permite martorului să redea faptele în ordinea în care au fost percepute și fixate în memorie, evitându-se astfel unele confuzii și chiar omisiuni de amănunte, ca urmare a inhibiției, în cazul că ar fi fost întrerupt prin întrebări de către organul de urmărire penală.

În același timp, dacă martorul este lăsat să expună liber, poate face declarații cu privire și la alte fapte și împrejurări, pe care organul de urmărire penală nu le cunoaște și pe care nu le-ar fi aflat dacă ar fi utilizat procedeul interogatorului, în care nu ar fi întrebat decât despre faptele de care avea cunoștință, iar răspunsurile desigur că s-ar fi limitat la întrebările respective; de asemenea, prin intermediul expunerii libere se pot afla și unele fapte sau împrejurări care aparent nu au legătură cu infracțiunea respectivă și care pot fi utile soluționării pricinei. Desigur, că, expunerea liberă poate fi uneori mai redusă ca întindere, adică elemente componente ale depoziției nu acoperă total elementele evenimentului la care se referă mărturia; în schimb martorul poate relata și unele lucruri inutile, dar îndatorirea organului de urmărire penală este de a asculta martorul cu răbdare și cu mult calm, reținând toate aspectele importante în cauză. Restul aspectelor, nelămurite de martor în aceste situații, va putea fi precizat prin intermediul interogatoriului.

Ascultarea prin punerea de întrebări își găsește utilitatea atunci când martorul, cu ocazia expunerii libere, a lăsat unele aspecte nelămurite sau a făcut unele omisiuni cu privire la fapte importante despre care se presupune că trebuie să le fi perceput, precum și din alte b#%l!^+a?considerente pe care situația le impune (să demaște mărturia mincinoasă, de exemplu, în cazurile în care o asemenea mărturie este făcută intenționat). Așadar, prin intermediul interogatoriului, martorul este ajutat să-și reamintească anumite fapte percepute și, totodată, îi atrage atenția asupra lucrurilor care interesează organul de urmărire penală și pe care martorul nu s-a gândit să le menționeze, deși le-a perceput, crezând că nu prezintă interes. Cercetările experimentale au atestat faptul că interogatoriul poate mări întinderea depoziției, în schimb, fidelitatea acesteia prezintă un indice cu mult mai redus decât în cazul relatării libere a faptelor percepute. Cauza directă și imediată a acestui neajuns (fidelitatea scăzută) a interogatoriului o constituie gradul mare de sugestibilitate a întrebărilor.

De aceea, nu este indicat ca organul de urmărire penală să înceapă ascultarea martorului prin punerea de întrebări, deoarece necunoscând ce aspecte a perceput martorul, acesta riscă să pună întrebări care să fie sugestive (de exemplu: organul de urmărire penală începe audierea cu următoarea întrebare „Ce culoare avea haina agresorului?”, deși nu cunoaște dacă martorul a perceput sau nu haina, lucru ce l-ar fi putut afla din depoziția liberă și și-ar fi putut da seama dacă era binevenită sau nu întrebarea respectivă). Așadar, afirmația făcută de psihologul francez A.Binet, la începutul secolului nostru, își păstrează și astăzi valabilitatea: „Dacă voiți mărturii abundente, interogați. Dacă voiți însă mărturii fidele, nu vă încredeți în interogatoriu”.

Martorul trebuie ascultat cu răbdare și mult calm, fără a fi întrerupt sau apostrofat, deoarece acesta ar putea pierde succesiunea logică a faptelor așa cum s-a păstrat în memorie și relatarea să fie lipsită de unele detalii, să prezinte anumite inadvertențe. În cazul în care martorul declară fapte ce nu au legătură cu cauza și se îndepărtează în mod vădit de la obiectul cauzei, va fi întrerupt și invitat să se concentreze mai mult asupra declarațiilor ce le face. Nu este indicat, ca odată cu întreruperea martorului pentru motivul expus, de a-l invita să relateze pe scurt și numai ce este important, întrucât în dorința de a expune succint, va putea omite elemente utile, iar în ceea ce privește chestiunile importante, această apreciere să fie dificilă pentru cel audiat și astfel să nu-și dea seama ce anume împrejurări sunt importante pentru cauză.

Dacă expunerea martorului este greoaie, din cauza capacității sale reduse de a verbaliza, este și în acest caz de preferat să fie lăsat a expune liber, fără întreruperi, căci numai astfel se va putea afla ce a perceput martorul și a reținut ulterior. De asemenea, când din expunere rezultă că unele chestiuni au nevoie de precizări, de completări, este preferabil ca organul de urmărire penală să nu întrerupă expunerea ci să-și noteze aspectele respective pentru a le clarifica la sfârșitul relatării, prin întrebări. Același procedeu este recomandabil și în cazul contradicțiilor dintre declarațiile persoanei audiate sau dintre declarațiile acesteia și celelalte declarații și probe de la dosar.

Însemnările făcute de organul de urmărire penală trebuie însă, să aibă o pondere redusă și de așa manieră încât să nu se intersecteze cu povestirea, deoarece ar putea crea impresia martorului că fiecare cuvânt al său este consemnat și tocmai pentru acest motiv unii martori nu vor face istorisirea atât de completă a faptelor. De asemenea, întreruperea martorului de către organul de urmărire penală pentru a consemna un anumit lucru va putea avea drept consecință o omisiune neintenționată a unor informații ca urmare a întreruperii cursului normal al gândirii martorului.

Atitudinea de aprobare sau dezaprobare din partea organului de cercetare penală poate crea anumite stări pentru martor (sugestie, teamă de a nu fi considerat mincinos, deși este de bună credință etc), care ar putea să-l determine de a deforma adevărul, fapt ce se poate întâmpla și în cazul răspunsurilor la întrebări. La audierea pe baza întrebărilor, se recurge atunci când martorul a lăsat chestiuni nelămurite sau a omis unele împrejurări esențiale pentru cauză și organul de cercetare penală are indicii că le-ar fi putut percepe. În asemenea situații, organul de cercetare penală va trebui să aibă inițiativa în obținerea unor probe concludente și să nu se rezume doar la consemnarea în mod mecanic a ceea ce a spus martorul. Clarificarea a tot ceea ce este esențial în cauză se poate face prin intermediul întrebărilor de precizare, completare, referință și control, întrebări care întotdeauna trebuie să fie clare și concise.

În cazul în care declarațiile martorului sunt în contradicție cu alte probe de la dosar, organul de cercetare penală va lămuri chestiunile respective prin intermediul întrebărilor de precizare, iar atunci când s-au omis anumite fapte, acestea vor fi lămurite cu ajutorul întrebărilor de completare. în unele cazuri, întrebările de precizare și completare sunt necesare pentru a ajuta martorul să-și amintească unele împrejurări vitale, dar care prezintă importanță pentru cauză. Întrebările de referință sunt adresate martorului în situația în care acesta, deși relatează despre o faptă sau împrejurare percepută anterior, nu-și amintește pe moment când anume a avut loc evenimentul și ca atare nu-l poate situa în timp. în asemenea împrejurări, martorul va fi întrebat când s-a produs fapta în raport cu unul din evenimentele mai importante din viața acestuia (absolvirea unei școli, căsătorie, mutarea dintr-o localitate în alta etc). în urma unei asemenea întrebări martorul va face o fixare aproximativă în timp a faptei despre care a relatat.

Dacă martorul nu s-a referit la probe care să confirme spusele sale, prin intermediul întrebărilor de control, organul de cercetare penală va putea să identifice izvoarele depoziției b#%l!^+a?sau alte date care pot confirma declarațiile martorului (dacă a fost martor ocular sau nu; dacă cunoaște distanța dintre cei stâlpi de telegraf etc). Deci, scopul întrebărilor de control constă în verificarea declarațiilor martorului, dacă acestea sunt sincere și exacte în raport cu cele percepute.

4. Procedee speciale de obținere a declarațiilor martorilor

În situațiile prevăzute în art. 126, procurorul sau, după caz, instanța de judecată poate încuviința ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de urmărire penală ori în sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare. La solicitarea organului judiciar sau a martorului ascultat, la luarea declarației poate participa un consilier de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor, care are obligația de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care a luat cunoștință în timpul audierii. Organul judiciar are obligația să aducă la cunoștința martorului dreptul de a solicita audierea în prezența unui consilier de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor.

Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei rețele de televiziune cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut. În cazul judecății, părțile și apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod nemijlocit, martorului ascultat în aceste condiții. Întrebările se pun în ordinea prevăzută în art. 378 alin. 1, Noul C. pr. pen. Președintele completului respinge întrebările care nu sunt utile și concludente judecării cauzei sau pot conduce la identificarea martorului. Declarația martorului ascultat, în aceste condițiile, se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă.

În cursul urmăririi penale, se întocmește un proces-verbal în care se redă cu exactitate declarația martorului și acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de organul de urmărire penală și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.

În cursul judecății, declarația martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanț. Suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează în condițiile prevăzute de lege. Suportul care conține înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale va fi înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și va fi păstrat în aceleași condiții.

Interogarea celor de vârstă matură necesită adaptarea normelor tactice de anchetă la particularitățile psihologice ale martorului intrat sub influența procesului de îmbătrânire. Specialiștii precizează ca procesul de îmbătrânire devine evident, în general, după vârsta de 65 ani, regresia fiind mai accentuata după 70-75 de ani. Limitele acestea au, însă, un caracter general, ele diferind mult de la un individ la altul, depinzând de multe criterii: cultură, educație, sănătate etc.

Pentru realizarea reglementărilor din dreptul penal, referitor la minor, a fost necesar să se înființeze pe linia procesual penală o procedură specială cu privire la minorii care, într-un fel sau altul, intră în contact cu organele însărcinate cu înfăptuirea justiției. Această procedură se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege. Minorul indiferent de calitatea sa procesuală, beneficiază de o anumită ocrotire în desfășurarea unei anchete. Astfel, „minorul nu poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în prezența unuia din părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare”.

Legea nu fixează limita minimă a vârstei a audiere a unui minor, dar trebuie avut în vedere dacă gradul lui de dezvoltare psihică îi dă posibilitatea de a percepe, memora și reda momentele la care a asistat. Asistența judecătorească este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor. În această situație „organul de urmărire penală va asigura prezența apărătorului la interogarea inculpatului”. Mai mult decât atât, în cauzele cu infractori minori, apare condiția obligatorie a efectuării anchetei sociale.

Ascultarea martorilor oculari este de un real folos organelor de cercetare penală, deoarece în urma acestei activități pot fi scoase la iveală o serie de date și elemente care pot ajuta la lămurirea cauzei sau la orientarea cercetărilor pe noi direcții. Ascultarea acestor martori comportă diferite particularități de la infracțiune la infracțiune, de la speță la speță, în funcție de particularitățile fiecărei cauze în parte. în continuare, vom analiza unele aspecte ale ascultării martorilor oculari în diferite genuri de infracțiuni.

Unul din genurile de infracțiuni în care martorii sunt aproape întotdeauna prezenți și pot furniza date destul de importante pentru lămurirea cauzei, îl constituie infracțiunile săvârșite la regimul circulației pe drumurile publice. În cazul acestor infracțiuni, martorii oculari trebuie ascultați cât mai urgent pentru a se asigura astfel exactitatea relatărilor. Nu trebuie uitat faptul că cele mai prețioase informații pot fi culese de la persoanele care au ocupat locurile din față, lângă conducătorul auto.

Martorii oculari pot fi din rândul călătorilor din caroseriile autocamioanelor sau din autobuze, conducători auto din vehicule neimplicate în accident, pietonii care se aflau în zonă etc. Aceștia, de regulă, trebuie ascultați cu privire la următoarele împrejurări: ce s-a petrecut la fața locului; activitățile concrete care s-au desfășurat; particularitățile autovehiculului dispărut de la fața locului; viteza aproximativă cu care a circulat autovehiculul care a produs accidentul; ce a făcut victima în momentul imediat premergător accidentului, unde se afla acesta; dacă conducătorul auto a luat vreo măsură pentru a evita accidentul și ce măsuri a luat; cu care parte a lovit autovehiculul pe victimă; ce a făcut conducătorul auto după săvârșirea accidentului. De asemenea, de mare importanță este stabilirea gradului de iluminare a străzii sau locului în care s-a produs accidentul, starea timpului, vizibilitatea în momentul săvârșirii accidentului.

La ascultare trebuie avut în vedere faptul că accidentul de circulație se desfășoară în decurs de fracțiuni de secundă, că acesta apare ca ceva cu totul neașteptat, că este urmat de o situație dramatică, ce provoacă emoții, ceea ce face ca martorii să perceapă unele momente ale faptului, deci este posibil ca declarațiile lor să fie uneori inexacte, contradictorii. De aceea, declarațiile martorilor oculari trebuie verificate cu toată atenția, mai ales cele privitoare la viteza cu care circula autovehiculul sau direcția în care circula victima. Pentru aceasta trebuie stabilit locul unde a observat martorul cele petrecute – lateral, din spate, din față – întrucât unghiul de observație are o influență hotărâtoare asupra posibilităților de percepere a vitezei de deplasare a autovehiculului.

De cele mai multe ori, în cazul accidentelor rutiere, martorii oculari se sesizează ca urmare a zgomotului produs de impact ori ca urmare a țipătului persoanelor vătămate. în astfel de cazuri, martorii au perceput doar urmările accidentului și acțiunile conducătorilor auto și ale victimei după accident, iar împejurările în care s-a produs accidentul nefiind percepute, martorii încearcă să le completeze din propria lor imaginație, după cum cred aceștia că s-au petrecut.

Studiu de caz. Martorul B.I., aflându-se în zorii zilei în curte, a sesizat pe șosea un zgomot puternic și când s-a uitat, deși era întuneric, a observat pe carosabil o căciulă, pe marginea drumului un cetățean lovit la cap, iar la aproximativ 3 metri de acesta, un cal care se zbătea din cauza loviturii primite. Martorul a declarat, deși nu a perceput aceasta, că cetățeanul respectiv, care circula pe partea dreaptă a șoselei, ducând de căpăstru un cal, a fost lovit de un autoturism care circula, de asemenea, pe partea dreaptă a șoselei, cu farurile stinse, având aprinse doar luminile de poziție, în urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că victima, care circula pe mijlocul șoselei, a fost lovită de un camion care circula în mare viteză pe partea dreaptă a șoselei dar, din cauza unei curbe, nu a observat la timp victima, a lovit-o și apoi, fără să oprească, a părăsit locul accidentului, stingând și luminile farurilor. Deci, martorul a perceput în mod direct doar urmările accidentului, iar momentele premergătoare le-a completat din imaginație.

Ascultarea martorilor oculari trebuie făcută, pe scurt, la fața locului, folosindu-se magnetofonul portativ – înregistrând declarațiile martorilor pe bandă. Ascultarea martorilor asupra tuturor împrejurărilor cauzei se face la sediul organului de cercetare penală sau în altă parte, dar înregistrarea pe bandă magnetică a declarațiilor sumare de la locul faptei ajută la consemnarea ulterioară în scris a declarațiilor martorilor, fără a scăpa din vedere nici un amănunt.

În cazul infracțiunilor de omor, martorii oculari trebuie ascultați cu privire la cele ce au auzit și au văzut, timpul când s-a comis infracțiunea, activitățile pe care le-au desfășurat făptuitorii și victima înaintea săvârșirii omorului, metodele și instrumentele folosite, dacă au văzut persoane care au săvârșit omorul, dacă le cunosc sau le-au reținut semnalmentele. oculari în aceste cazuri trebuie să fie, de asemenea, ascultați cu privire la locul unde se aflau în momentul săvârșirii omorului, activitatea pe care o desfășurau în acel moment, condițiile în care s-a comis infracțiunea, dacă au încercat sau nu să intervină pentru ajutorul victimei sau pentru întreruperea activității infracționale.

Aceste infracțiuni de omor, fiind în marea lor majoritate săvârșite prin întrebuințarea de violențe, corpuri contondente, arme de foc, etc, produc în rândul prsoanelor care au fost de față un puternic sentiment de dezaprobare, de indignare, dar în același timp le inoculează acestora o senzație accentuală de teamă. Martorii oculari care au recepționat oribilul moment al înfigerii repetate de către autor a cuțitului în corpul victimei, aflați sub imperiul groazei provocate de cele văzute, fără vreo intenție, nu vor putea reda în întregime cele petrecute în prezența lor, datorită inhibiției nervoase și temerii de care sunt stăpâniți. în cadrul ascultării martorilor oculari la o infracțiune de omor, se va urmări stabilirea tuturor amănuntelor legate de infracțiunea săvârșită – atât aspecte dinaintea săvârșirii omorului – discuții aprinse, jigniri, certuri, urmăriri etc – aspecte ale modului concret în care s-a comis infracțiunea – arme, substanțe folosite, metode, locul producerii, timpul și durata, acțiunile de apărare ale victimei etc, – cât și aspecte ale perioadei de după comiterea omorului – măsuri de ascundere a cadavrului sau obiectelor folosite pentru suprimarea vieții persoanei, ștergerea urmelor create, modul de părăsire a locului infracțiunii. b#%l!^+a?

În cazul distrugerilor provocate prin incendii sau explozii, martorii oculari pot fi identificați din rândul persoanelor care au luat cunoștință în mod direct despre împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, care au observat izbucnirea incendiului sau producerea exploziei, care au participat la înlăturarea urmărilor acestora, salvarea persoanelor și bunurilor. Martorii oculari pot să surprindă, să perceapă exact momentul în care făptuitorul realizează elementul material al infracțiunii.

Studiu de caz. Un exemplu concludent în această direcție îl observăm analizând declarația martorului R.I., care a perceput activitatea ilicită desfășurată de învinuitul M.V., cercetare pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere în paguba avutului personal. Martorul sus-amintit, aflându-se în casă a observat cum învinuitul M.V. s-a apropiat de magazia ce era în curtea numitului C.I., s-a uitat în urmă, a scăpărat un băț de chibrit, a dat foc cocenilor și a plecat. Declarația acestui martor, coroborată cu datele privind existența unei stări conflictuale între învinuit și partea vătămată, a permis organului de cercetare penală dovedirea intenției cu care s-a acționat, iar atunci când învinuitul a fost dus la sediul organului de poliție a recunoscut imediat fapta comisă, recunoaștere care a fost comparată cu declarația martorului, corespunzând în totalitate.

În cazul infracțiunii de ultraj, atunci când se realizează surprinderea în flagrant, organul de cercetare penală este obligat să identifice martorii oculari. Prin ascultarea acestora, trebuie să se urmărească clarificarea unor probleme, cum ar fi: timpul și locul săvârșirii infracțiunii, locul în care se afla martorul în acel moment, activitatea pe care o desfășura funcționarul ultragiat, în ce a constat ultragierea și mijloacele folosite în acest scop, urmările activității ilicite, comportarea și atitudinea celui ultragiat înainte și în timpul săvârșirii infracțiunii, cine sunt făptuitorii sau datele pe baza cărora sunt identificați.

Declarațiile martorilor oculari pot să ducă și la stabilirea împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii, în vederea luării măsurilor corespunzătoare de prevenire. în acest sens, o importanță deosebită se va acorda informațiilor din care rezultă atitudinea unor funcționari care, având comportări necorespunzătoare, abuzive, lipsite de respect și tact, provoacă persoanele cu care vin în contact în cadrul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu.

Studiu de caz. În cazul infracțiunii de ultraj săvârșită de numitul D.G. împotriva unui subofițer de poliție din cadrul Poliției Municipiului B., din ascultarea martorului ocular C.E., rezultă că în momentul în care inculpatul am fost adus la sediul organului de poliție pentru ultraj la bunele moravuri și tulburarea liniștii publice, acesta l-a lovit cu pumnul în față pe subofițerul G.P., i-a adresat cuvinte injurioase, iar atunci când subofițerul M.D. a intervenit pentru a imobiliza pe învinuit, acesta l-a împins și l-a tras de veston, rupându-i nasturii.

Numai împreună, cei doi subofițeri au reușit să imobilizeze pe învinuit și să-i pună cătușele. Din declarația martorului ocular C.E., rezultă deci atitudinea învinuitului, activitățile prin care acesta a ultragiat pe subofițerii care se aflau în exercițiul funcțiunii, fără ca aceștia să-l fi provocat sau să fi săvârșit asupra acestuia acte de violență. în timpul cercetărilor, învinuitul și-a recunoscut fapta comisă, motivând că toate acestea s-au întâmplat datorită faptului că se afla în stare de ebrietate. Martorul ocular a perceput în mod direct întreaga activitate ilicită desfășurată de făptuitor și, prin sesizarea de urgență a procurorului de serviciu de la procuratura locală a Municipiului B., s-a asigurat și consemnarea imediată a declarației martorului, nemaiexistând posibilitatea sugestionării sau autosugestionării.

În cazul furturilor și tâlhăriilor, martorii pot fi identificați dintre persoanele care au fost de față la săvârșirea infracțiunii, care au văzut la infractori bunuri din cele furate, însușite, prin violență sau amenințate, ori instrumente folosite la săvârșirea infracțiunii, au văzut pe făptuitori oferind spre vânzare asemenea bunuri, au cumpărat de la aceștia bunuri provenite din infracțiune, au intervenit pentru salvarea ori acordarea pimului ajutor victimei. înainte de ascultarea martorilor este necesar să se stabilească natura relațiilor dintre aceștia și făptuitori sau persoana vătămată, pentru a putea determina interesul acestora în cauză și, în raport cu aceasta, se va stabili tactica de urmat în timpul ascultării.

În cazul ascultării martorilor oculari care au surprins pe făptuitori în timpul săvârșirii infracțiunii, va trebui să se abțină de la declarații detaliate privind numărul făptuitorilor, cine erau aceștia, sau semnalmentele lor, acțiunile pe care le-au întreprins aceștia, bunurile însușite, urmele lăsate la fața locului. Declarațiile martorilor oculari au o deosebită importanță în cercetarea acestor genuri de infracțiuni pentru dovedirea vinovăției și demascarea autorilor. Ascultarea acestora trebuie să lămurească toate împrejurările săvârșirii infracțiunii. Declarațiile martorilor trebuie consemnate cu lux de amănunte și în mod deosebit condițiile în care martorii afirmă că au perceput cele pe care le relatează, pentru a se verifica posibilitatea acestora de a percepe evenimentele de la locul săvârșirii infracțiunii. La ascultarea martorilor oculari și în special la aprecierea declarațiilor acestora, trebuie să se țină seama de starea psihică în care s-au aflat în momentul producerii atacului, care poate influența mult asupra plenitudinii și fidelității perceperii faptelor. O persoană hipersensibilă, la vederea unei scene violente, sângeroase, poate să se emoționeze într-atât, încât să nu recepționeze succesiunea evenimentelor sau să recepționeze într-un mod cu totul necorespunzător realității. b#%l!^+a?

Importanța pe care o prezintă declarațiile martorilor oculari reiese și din următorul Studiu de caz. În seara zilei de 7/8 iulie 1999, numitul G.C., în jurul orei 0200, a auzit zgomotul produs de motorul autoturismului său pe care îl parcase în fața blocului. A coborât imediat și a văzut cum un individ și furase autoturismul și se depărtase aproximativ 50 de metri. Acesta a strigat după ajutor și în acel moment infractorul a întors capul, a intrat cu autoturismul în bordură și s-a oprit. G.C. a alergat la acesta, dar în momentul când a ajuns a fost lovit de către infractor cu pumnul peste față. Paznicul R.E., care se afla în apropiere, a auzit strigătul de ajutor al persoanei vătămate și în momentul în care a ajuns la locul unde se aflau cei doi a observat cum infractorul lovea pe G.C; a intervenit pentru a imobiliza pe infractor dar nu a reușit, deoarece acesta l-a lovit și apoi a dispărut între blocurile din apropiere.

Timpul pe care martorul l-a avut la dispoziție, pentru perceperea activităților, a fost destul de scurt, însă datorită faptului că acesta era obișnuit cu întunericul, a reușit să rețină semnalmentele infractorului, fapt nerealizat de G.C., care până în momentul furtului se aflase în casă și citise. Pe baza declarațiilor martorului ocular a fost realizat portretul robot al infractorului și în mai puțin de 24 de ore, acesta a fost identificat în persoana unui infractor periculos, recidivist, condamnat de mai multe ori pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în paguba avutului personal. La prezentarea pentru recunoaștere, martorul a recunoscut imediat pe infractor din grupul prezentat, precizând elementele esențiale pe baza cărora l-a recunoscut, elemente care i-au rămas întipărite în memorie, în primul rând datorită aspectului hidos și neîngrijit al acestuia, dar a fost surprins de faptul că infractorul era mult mai scund decât a perceput și consemnat în declarație.

Recunoașterea persoanei după înfățișare se întemeiază pe conservarea în memoria martorilor, fie a acelor însușiri ce pot fi comune mai multor persoane, fie a celor însușiri care sunt definitorii, ce atribuie fiecare persoane caracter particular, neindividual. Dar cea mai mare valoare identificatoare o prezintă acele particularități, abateri de la tipul comun, cum ar fi infirmități și particularități anatomice și funcționale lipsa unui membru, ticuri, mers caracteristic, etc. De aceea, martorilor li se vor cere informații cât mai detaliate cu privire la înfățișarea facială a persoanei, precum și a celorlalte părți ale corpului, atât în poziție statică, cât și în mișcare, care pot ajuta la stabilirea exactă a staturii, taliei, cât și a unor particularități dinamice sau funcționale, cum ar fi ținuta, privirea, vorbirea, mersul, ticuri, gesturi caracteristice.

Talia, statura persoanei reprezintă, în general, o caracteristică de valoare redusă de identificare, nu numai pentru că aceasta poate fi comună mai multor persoane, ci și pentru că condițiile în care a fost percepută aceasta inițial poate fi supraapreciată nu numai atunci când contrastează cu statura scundă a martorului (cum a fost cazul prezentat), ci și atunci când nu există astfel de discrepanțe deoarece, din experiența de fiecare zi, suntem tentați să vedem infractorul care își domină fizic victima, o persoană de constituție robustă. Tot astfel, statura persoanei poate fi sub sau supraapreciată în raport cu dimensiunile obiectelor în contextul cărora apare (iluzie de contrast).

În cazul cercetărilor infracțiunilor de vătămare a integrității corporale sau sănătății, martorii pot fi identificați dintre persoanele care au fost de față la producerea atacului asupra victimei, persoanele care au participat la salvarea victimei, ori cele care cunosc relațiile care au existat între făptuitor și victimă. Cu ocazia ascultării martorilor oculari trebuie să se urmărească obținerea de date privitoare la împrejurările care au precedat, însoțit sau urmat atacului, discuțiile care au avut loc între victimă și făptuitor, locul, timpul în care s-a produs atacul, itinerariul parcurs de victimă, dacă nu cumva victima a provocat pe făptuitor, acțiunile întreprinse de ei, metodele și mijloacele folosite pentru a produce vătămări, locul în care se aflau martorii în momentul producerii evenimentului relatat, condițiile în care a perceput cele declarate.

În cercetarea acestui gen de infracțiuni se va acorda o atenție deosebită relațiilor care există între făptuitor și victimă, prin aceasta putându-se lămuri existența intenției infractorului de a produce vătămarea sau dacă nu este cumva vorba de o simulare, iar așa-zisă victimă se poate plânge de săvârșirea unei fapte care în realitate nu a avut loc.

Studiu de caz. În dimineața zilei de 21 iulie 1999, în jurul orelor 0620, martorul D.P. se îndrepta către Restaurantul „Ulpia” cu tramvaiul 33. În timp ce cobora din tramvai, a observat cum un individ a lovit cu cuțitul pe un cetățean ce se afla în fața lui, fără ca între aceștia să fi existat vreo discuție, apoi a coborât din tramvai și fugind, a intrat în incinta Restaurantului „Ulpia”, martorul a observat că individul respectiv a lovit victima, căreia i-a provocat o leziune care a necesitat pentru vindecare 35 de zile, cu un cuțit cu lama de aproximativ 10 cm lungime și circa 3 cm lățime cuțit care, ulterior, a fost găsit asupra făptuitorului, după identificarea acestuia. Printre persoanele care au observat pe făptuitor fugind se afla și numitul B.P. care l-a recunoscut pe acesta, spunând că se numește B.V. și lucrează ca electrician la S.C.FEROCAR S.R.L.

Din acest exemplu observăm că declarațiile celor doi martori oculari, coroborate, au condus atât la identificarea imediată a autorului infracțiunii de vătămare corporală, cât și la probarea și dovedirea vinovăției acestuia. Se impune, în cazul unor astfel de infracțiuni, să se acorde o atenție deosebită aprecierii declarațiilor unor martori oculari, deoarece în aceste b#%l!^+a?cazuri, toți cei care sunt de față sunt profund indignați de faptele comise, lucru care poate conduce uneori la perceperi eronate și relatări neconforme cu realitatea. De asemenea, în situații de această natură, este foarte posibil să se perceapă fenomenul de influență reciprocă (sugestie), care poate denatura și el procesul perceptiv. Astfel, dacă cineva din cei prezenți la locul săvârșirii faptei afirmă un anumit lucru – spre exemplu folosirea unui box, pumnul etc. – toți ceilalți „vor vedea” obiectul respectiv și apoi vor fi dispuși să relateze acest fapt și în fața organelor judiciare, putând orienta cercetările pe piste greșite.

În cercetarea infracțiunilor săvârșite prin nerespectarea normelor privind protecția muncii, o activitate de mare importanță o reprezintă ascultarea martorilor oculari. în vederea ascultării acestei categorii de persoane se impune studierea specificului locului de muncă, specificul lucrării în legătură cu a cărei executare s-a produs accidentul, normele de protecție a muncii, instrucțiunile, ordinele și dispozițiile existente în materia protecției și tehnicii securității muncii.

Ascultarea martorilor oculari este o activitate care începe încă de la cercetarea la fața locului, cu scopul de a reține acele elemente care sunt proaspete în memoria lor. În cazul accidentelor de muncă, martorii oculari pot fi identificați dintre: muncitorii care lucrau împreună cu victima, muncitorii din același loc de muncă, șefii de echipă, maiștrii etc. În stabilirea persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori oculari, trebuie să fie avute în vedere funcțiile și atribuțiile lor de serviciu și, în raport de aceasta, eventualele răspunderi pe care le au în producerea accidentelor de muncă, fie prin neluare, fie prin nerespectarea măsurilor legale de protecția muncii.

Problemele care pot fi lămurite prin ascultarea martorilor oculari sunt multiple și se stabilesc în raport de: specificul locului de muncă, al lucrării în legătură cu care s-a produs accidentul, categoria de persoane din rândul căreia au fost identificați martorii, pregătirea acestora, posibiltățile pe care le-au avut în perceperea diferitelor împrejurări ce interesează cauza. Deci, putem afirma că problematica de lămurit cu martorii oculari diferă de la speță la speță, însă, în toate cazurile, prin ascultare trebuie să se urmărească lămurirea unor împrejurări esențiale, și anume:

– locul în care se afla martorul în momentul producerii accidentului și preocupările pe care le avea;

– natura activității care se desfășura în locul producerii accidentului, în acel moment;

– persoanele care au luat parfe la activitatea respectivă;

– persoanele care în mod normal trebuiau să se afle în acel loc;

– mașinile, utilajele, instalațiile cu care se execută lucrarea, starea în care se aflau acestea;

– lucrarea sau operația la care s-a produs accidentarea victimei;

– locul pe care îl ocupa victima înainte de producerea accidentului;

– materialul de protecție existent, starea acestuia, dacă în modul cum a fost folosit;

– modul în care a fost pregătit locul de muncă, dacă au fost fixate locurile periculoase și dacă au fost marcate prin pancarde avertizoare;

– cauzele care au dus la producerea accidentului de muncă.

Cu ocazia ascultării martorilor trebuie să se urmărească gradul de pregătire profesională, gradul de calificare a acestora pentru a se putea aprecia posibilitățile lor de a percepe just ceea ce s-a petrecut la locul accidentului. în aprecierea declarațiilor unor astfel de martori, trebuie să se acorde o mare atenție raporturilor dintre martori și ceilalți participanți în proces. Interesează în această privință poziția subiectivă a martorului față de suspect sau inculpat, față de persoana vătămată – raporturi de rudenie, de amiciție, de dușmănie, răzbunare, etc. datorită acestor motive, legea procesual-penală prevede obligația, pentru organele de cercetare penală, de a cunoaște mai întainte de a se trece la ascultarea propriu-zisă a martorilor, raporturile în care se află aceștia cu celelalte părți din procesul penal.

Fie că este pornită din sentimente nobile, generoase, fie că este determinată de mobiluri josnice, veridicitatea mărturiei, întemeiată pe sentimente se poate resimți într-o măsură mai mult sau mai puțin însemnată, orice sentiment pe care îl nutrește martorul față de una din părți poate avea repercursiuni asupra mărturiei pentru că este bine cunoscut faptul că sentimentele nesocotesc adeseori adevărul. Sentimentul de simpatie, datorat fie raporturilor anterioare dintre martor și părți, fie ivit spontan în momentul în care martorul vine în contact cu părțile, se îndreaptă de cele mai multe ori către victima infracțiunii și mai rar către suspect sau inculpat.

Un alt sentiment care poate produce deformări ale mărturiei îl constituie ura, invidia. Mânați de dorința de răzbunare, martorii pot trece sub tăcere sau denaturează unele aspecte care pot veni în favoarea persoanei vizate de către acesta. Analizarea acestor aspecte de către organul de cercetare penală conduce la obținerea unor declarații conform cu adevărul, la eliminarea elementelor subiective, false, sau chiar la prevenirea unor erori judiciare. Ascultarea martorilor oculari se va face cu respectarea cadrului legat stabilit de Codul de procedură penală. Tactica ascultării se va stabili ținând seama de particularitățile fiecărei cauze în parte și, în mod deosebit, ținând seama de personalitatea și psihologia martorului, urmărind obținerea de declarații veridice și complete cu privire la toate faptele și împrejurările percepute în mod direct, declarații care să conducă la aflarea adevărului și la corecta soluționare a cauzei. b#%l!^+a?

În activitatea de ascultare a martorilor oculari, pentru a nu omite anumite aspecte ale cauzei, se impune întocmai chestionarului. Acesta se întocmește pe baza problemelor ce urmează a fi lămurite prin ascultarea martorilor și conține întrebările care urmează a fi adresate acestora. Chestionarul poate fi întocmit pentru fiecare martor în parte sau pentru o categorie de martori, dacă problemele ce urmează a fi clarificate sunt aceleași. Intrebările cuprinse în chestionar trebuie să fie clare, scurte, precise, să dea posibilitatea oferirii unor răspunsuri prin „da”, „nu”, și să impună martorilor oculari relatarea unor răspunsuri simple, narative, pline de conținut. Când există indicii că acești martori sunt de rea credință, că încearcă să ascundă adevărul sau anumite detalii, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate întrebările în rezervă. în timpul ascultării, în afara întrebărilor conținute în chestionar, pot fi formulate și alte întrebări în raport de problemele nou apărute, sau se poate renunța la unele din cele prevăzute, pe măsura lămuririi aspectelor la care se refereau acestea.

Declarațiile martorilor oculari se pot verifica pe de o parte prin compararea conținutului acestora cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea unor activități de urmărire penală sau operative. De o deosebită importanță în verificarea declarațiilor martorilor oculari, sunt reconstituirile care se folosesc de obicei pentru a se stabili posibilitatea sau imposibilitatea martorilor oculari de a percepe în condițiile date, ceea ce au afirmat cu ocazia ascultării. Spre exemplu, cu ocazia unei reconstituiri, s-a demonstrat că martorul nu putea să observe din balconul apartamentului său, culoarea verde a semaforului, în momentul în care s-a produs un accident rutier, datorită faptului că din cauza blocului vecin nu se putea observa locul unde era instalat semaforul respectiv, declarația martorului era falsă, neadevărată.

Atunci când sunt identificați ca martori oculari minori, cu ocazia ascultării și aprecierii declarațiilor acestora, trebuie să se țină seama de vârsta și de gradul de dezvoltare psihico-intelectuală ale acestora, în raport de care depind posibilitățile și capacitatea de percepere și înțelegere a faptelor și fenomenelor la care au asistat. în ascultarea acestei categorii de martori se va avea în vedere tendința acestora de a extrage anumite aspecte din cele percepute și memorate, aceasta datorită înclinației lor spre fantezie. Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani vor fi ascultați în prezența unuia dintre părinți, ori a tutorelui sau a persoanei căreia le-au fost încredințați spre creștere și educare. Dintre aceste categorii de persoane va trebui stabilită persoana față de care minorul este mai apropiat, în prezența căreia aceasta va reuși să prezinte fără rețineri faptele și împrejurările percepute și care prezintă importanță pentru buna soluționare a cauzei. Minorii sub 14 ani nu vor depune jurământul, însă li se va atrage atenția să declare adevărul.

În timpul ascultării unor martori minori, organul de cercetare penală trebuie să folosească un vocabular adecvat, la nivelul de înțelegere al acestora. Capacitatea psihico-intelectuală a minorilor de a depune ca martori depinde și de stadiul dezvoltării lor intelectuale, fiind demonstrat faptul că dintre martorii minori, cei mai utili se situează în rândul celor aflați la debutul școlarității și până la începutul pubertății. Mărturia este un fapt complex, care trebuie examinat atât în raport cu persoana cu sursa din care provine, cât și în raport cu faptul la care se referă, cu datele, cu informațiile furnizate, adică în raport cu depoziția.

Deci, ca o concluzie, putem afirma că, ascultarea martorilor oculari are o deosebită importanță în cadrul procesului penal, în aflarea adevărului. Această activitate se va face cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, cu respectarea normelor de tehnică și tactică a ascultării martorilor. Aprecierea declarațiilor obținute se va face atât în funcție de personalitatea și psihologia martorului, cât și în funcție de conținutul mărturiei. Proba testimonială constituie un element necesar de informare a organelor judiciare și pentru obținerea unor rezultate bune este necesar să se adopte o atitudine critică față de fiecare depoziție, să se facă o verificare temeinică a fiecărei mărturii.

5. Confruntarea

Confruntarea, constă în audierea concomitentă a două persoane care anterior au fost audiate separat, dar în ale căror declarații sunt contradicții ce se presupun că pot fi lămurite prin punere fața în fața. Cauzele care pot duce la contradiții între declarațiile martorilor, se datorează unor situații diferite, dintre care menționăm: percepția greșită sau incompletă a unor împrejurări de fapt; nu-și amintesc sau pur și simplu nu reușesc să redea exact cu ocazia ascultarii faptele sau împrejurarile de fapt despre care cunosc; necesitatea unor martori, fie din cauză că sunt complici ai infractorului în infracțiunea despre care au fost ascultați, fie că sunt complici în alte infracțiuni, sau pur și simplu de rea credință

Pentru lămurirea acestor contradicții, care apar în declarațiile martorilor, se recurge la confruntare. Trebuie însă menționat faptul că nu orice contradicție poate fi înlăturată cu ajutorul confruntării. În unele cazuri acestea au urmări negative, dacă în timpul efectuării ei, participanții reușesc să se înțeleagă în ascuns între dânșii. De aceea, trebuie să se recurgă la confruntare numai în cazurile în care nu există mijloace mai simple de verificare a probelor. Astfel, este lipsită de sens efectuarea unei confruntări pentru a se înlătura din declarațiile contradicționale cu privire la data când s-a produs un anumit eveniment, de vreme ce aceasta ?poate fi precizată pe baza informațiilor obținute din partea unei instituții. Nu trebuie, de asemenea, să se recurgă la confruntare pentru înlăturarea contradicțiilor lipsite de însemnătate, neesențiale; nu trebuie să se piardă din vedere că însușirile percepției și redării faptelor de către o persoană duc inevitabil la deosebiri în descrierea amănuntelor unui eveniment complex de către diferite persoane. Trebuie înlăturate numai contradicțiile esențiale care au importanță pentru soluționarea cauzelor.

Cu prilejul confruntării, pe lângă înlăturarea contradicțiilor existente, participanții pot să-și amintească noi amănunte, iar în cazurile când nu revin asupra declarațiilor anterioare, partea care a făcut declarații nesincere continuând să-și mențină depoziția va putea face noi declarații nesincere, producând contradicții între propriile sale declarații și astfel demascându-se. Confruntarea este un act care prezintă în general mai multe dificultăți decât ascultarea martorilor și deci va trebui pregătită cu grijă și va trebui ales momentul în care să fie efectuată.

Pregătirea constă în stabilirea persoanelor care vor fi confruntate, a problemelor care formează obiectul confruntării, studierea minuțioasă a declarațiilor și a întregului material al cauzei, în special partea în legătură cu problemele care formează obiectul confruntării. Se vor stabili întrebările ce se vor pune și care vor trebui să cuprindă și cererea de a se arăta probele cu care cei confruntați pot dovedi afirmațiile lor, ordinea întrebărilor, precum și care dintre cei confruntați va fi primul căruia i se va cere să relateze faptele și să răspundă la fiecare întrebare. Dacă este necesar să se prezinte și anumite acte, obiecte etc, se va prevede aceasta în plan, precum și întrebările care preced sau urmează prezentării.

Ca și la ascultarea martorilor, planul nu rămâne întotdeauna neschimbat, unele răspunsuri, atitudini, situații ivite în cursul confruntării, pot necesita modificarea lui. După ce organul de urmărire penală s-a pregătit pentru confruntare, se trece la efectuarea acesteia. Se recomandă ca în timpul audierii să se asculte în primul rând persoana ale cărei declarații organul de urmărire penală le consideră mai veridice.

Metoda de confruntare prin care organul de urmărire penală se limitează să dea citire – în prezența persoanelor chemate pentru confruntare – declarațiilor făcute de acestea cu ocazia audierilor anterioare și să le întrebe dacă își mențin aceste declarații sau vor să le modifice, este defectuoasă. De obicei, cei audiați confirmă declarațiile făcute anterior, pentru a nu fi puse în postura persoanelor care au făcut mărturii mincinoase; într-o asemenea situație contradicțiile rămân neînlăturate. Ori, însemnătatea tactică a confruntării constă tocmai în a pune în mod nemijlocit față în față, persoane care au exprimat păreri diferite asupra unora și acelorași fapte și a desprinde, din această întâlnire nemijlocită, fapte care contribuie la aflarea adevărului.

Confruntarea începe prin adresarea întrebării introductive persoanei socotită mai sinceră; „Cunoașteți persoana care vi se prezintă și în ce relații sunteți cu ea?”. Aceeași întrebare este adresată și celeilalte persoane. După primirea răspunsurilor, se trece la întrebările principale care trebuie lămurite. În tot cursul confruntării, se vor observa cele mai neînsemnate reacții ale persoanei considerate nesincere, pentru a pregăti și forma întrebările, ținându-se seama de stările psihice ale acesteia. Confruntarea se încheie cu întrebarea: „Dacă mai aveți ceva de declarat?” și cu răspunsurile la aceasta.

6. Pregătirea ascultării martorilor

Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară, în special în faza de urmărire penală, și se cere respectată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii mari, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea acelora care trebuie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea subiecții fărădelegii, stabilirea locului, a momentului și a modului de citare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej.

Studierea materialului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor, precum și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte ori în totalitate, aceste fapte, dintre care vor fi selecționați martorii. Studierea dosarului nu se rezuma insa numai la aspectele menționate. Aceasta presupune o aprofundare a tuturor datelor, informațiilor existente în caz, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare, în vederea elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale cauzei.

Stabilirea indivizilor care pot fi ascultați în calitate de martori, de către organul de urmărire penală, se va face pe baza criteriilor procesuale penale și criminalistice, în primul rând, sunt identificate persoane care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, dar și dintre cei care cunosc ori dețin indirect date referitoare la fapta, din surse sigure, cât mai aproape de adevăr. Din rândul acestora vor fi selecționați acei care, potrivit legii, pot depune mărturie.

În ipoteza în care numărul deținătorilor de informații este mare, e posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a obiectivității și poziției b#%l!^+a?față de cauza cercetata. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificație, ori care pot deruta ancheta. Clarificarea naturii relațiilor acestora cu cei implicați în săvârșirea fărădelegii, fiind cunoscut faptul că sentimente de genul prietenie, dușmănie față de făptuitori ori existența altor interese, conduc la alterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasa. Acest aspect trebuie avut serios în vedere la selecționarea martorilor.

Cunoașterea personalității martorilor, absolut necesară pentru eficiența ascultării, presupune obținerea de date cu privire la profilul psihologic, la pregătirea și ocupația, la natura eventualelor relații cu indivizi antrenați în săvârșirea fărădelegii. Firește, trebuie cunoscută poziția martorului față de fapta, precum și față de condițiile în care aceste a fost percepute de el. Datele despre martor sunt necesare în prima faza a procesului penal și mai puțin în faza de judecată când, de regulă, faptele și împrejurările cauzei sunt deja conturate. Totuși, aceasta nu înseamnă ca instanța, pentru pronunțarea unei soluții temeinice, pentru confirmarea ori infirmarea învinuirii, nu trebuie să manifeste un rol activ și pe planul cunoașterii martorilor.

Organele de urmărire penală pot obține datele referitoare la martor din studierea materialelor cauzei, din audierea altor persoane ascultate în cauza respectiva, a colegiilor de la locul unde își desfășoară activitatea, de la domiciliu. Pregătirea ascultării martorului – sub raportul tacticii criminalistice, se va face în funcție de obiectivele anchetei și activitățile destinate soluționării lor, așa cum au fost ele planificate de organul judiciar în vederea aflării adevărului. După stabilirea problemelor ce se vor clarificate ori verificate, va fi stabilita ordinea de ascultare a martorilor. De regulă, martorii principali, cei care au perceput nemijlocit faptele, vor fi ascultați înaintea martorilor indirecți care au obținut datele prin mijlocirea altor persoane sau, pur și simplu, din zvon public.

Ordinea de ascultare se mai stabilește și în funcție de natura relațiilor dintre martor și părțile din proces, ca și în funcție de poziția lor fata de cauza. Potrivit specificului ori complexității anchetei, ascultarea martorilor se poate efectua fie înainte, fie după ascultarea învinuitului ori a persoanei vătămate. La stabilirea ordinii de audiere, se are în vedere, totodată, și posibilitatea verificării declarațiilor învinuiților, ale altor martori, ca și susținerile victimelor fărădelegii.

Pregătirea audierii martorilor necesită, uneori, întocmirea unui plan de ascultare, pentru fiecare individ în parte mai ales în cauzele dificile, complicate. În plan vor fi incluse problemele de clarificat, întrebările și ordinea de adresare a lor, eventuale date desprinse din materialele aflate la dosar pe care anchetatorul le poate folosi în timpul ascultării. Este de la sine înțeles că, în privința conținutului, întrebările se vor conduce după principiul mobilității și dinamismului, ele putându-se completa, reformula, în funcție de particularitățile și de evoluția audierii, a întregii anchete. De asemenea, pot fi pregătite înscrisuri, fotografii, mijloace materiale de proba care se considera necesare a fi prezentate martorului, pentru lămurirea unei împrejurări, verificarea de date sau, pur și simplu, în scop tactic, pentru a-1 ajuta pe martor sa-si reamintească cele petrecute.

În cazul vătămărilor corporale, având în vedere specificul acestora de a fi comise în majoritatea cazurilor în locurile unde mai sunt prezente și alte persoane ori chiar în locuri publice, vorbim despre martorii care asistă la întreaga activitate infracțională de la fața locului. În ascultarea acestora trebuie să se urmărească obținerea de date privitoare la împrejurările care au precedat, însoțit ori urmat atacului, discuțiile între victimă și făptuitor, locul și timpul unde s-a produs atacul, itinerariul parcurs de victimă, dacă victima a fost cea care l-a provocat pe făptuitor, acțiunile întreprinse de ei, mijloacele și metodele folosite pentru a produce vătămări etc.

7. Audierea martorilor în faza identificării și relatării libere

Audierea propriu-zisă a martorilor este timpul în care devine expresiv rolul normelor de desfășurare a acestui act procedural, act cu largă rezonanță. Interogarea unui martor, și aici avem în vedere, cu preponderenta, mediul în care martorul se afla la prima interogare, atât în fața organelor de urmărire penală, cât și a instanțelor de judecată, parcurge trei etape principale, guvernate, pe lângă normele procesuale penale și norme tactice criminalistice, în etape distincte: etapa identificării martorilor, etapa relatării libere, etapa formulării de întrebări și de recepționare a răspunsurilor date de martor.

Stabilirea persoanelor care pot fi ascultate în calitate de martori, de către organul de urmărire penală, se va face pe baza criteriilor procesuale penale și criminalistice. În primul rând, sunt idcntificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, dar și acelea care cunosc sau dețin indirect date referitoare la faptă, din surse sigure, cât mai aproape de adevăr. Din rândul acestora vor fi selcctionate persoanele care, potrivit legii, pot depune mărturie. În ipoteza în care există un număr mare de persoane deținătoare de informații, este posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a obiectivifatii și poziției față de cauză cercetată. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificație, ori care pot deruta ancheta.

Clarificarea naturii relațiilor acestora cu persoanele implicate în savar-sirea infracțiunii, fiind cunoscut ca sentimente de genul prietenie, dușmănie față de făptuitori sau existența altor interese conduc la alterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă. Acest aspect trebuie avut serios în vedere la selecționarea martorilor. Datele despre martor sunt necesare în prima fază a procesului penal și mai puțin în faza de judecată când, de regulă, faptele și împrejurările cauzei sunt deja conturate. Totuși, aceasta nu înseamnă că instanță pentru pronunțarea unei soluții temeninice, pentru confirmarea sau infirmarea învinuirii, nu trebuie să manifeste un rol activ și pe planul cunoașterii martorilor. Organele de urmărire penală pot obține datele referitoare la persoana martorului din studierea materialelor cauzei, din audierea altor persoane ascultate în cauză respectivă, a persoanelor de la locul în care își desfășoară activitatea, de la domiciliu.

Etapa identificării martorului, în care o includem și pe aceea a depunerii jurământului, constă potrivit prevederilor art. 119 Noul C.p.p. în întrebarea acestuia despre nume, prenume, etate, domiciliu (eventual reședința, dacă este cazul) și ocupația. Dacă există vreo îndoială asupra identității martorului, aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă. În continuare, martorul este întrebat dacă este soț sau rudă cu vreuna din părți și dacă a suferit vreo pagubă de pe urmă infracțiunii. Conform art. 121 C.p.p. înainte de ascultare, martorul depune jurământul. După depunerea jurământului, martorului i se pune în vedere că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Încă din această primă etapă, aparent guvernată numai de norme procedurale, organul judiciar este obligat să se conducă după câteva reguli tactice, proprii debutului audierii, absolut necesare creării unui climat psihologic adecvat obținerii de declarații complete și sincere.

• primirea martorului într-o manieră corectă, civilizată care trebuie să fie prezentă încă din momentul așteptării până în momentul audierii propriu-zise. În acest context, reamintim necesitatea luării de măsuri destinate evitării contactului cu alți martori, cu alte părți din proces.

• crearea unui cadru de ascultare sobru, caracterizat prin seriozitate, lipsit de factori stresanți, care pot distrage atenția martorului, cum ar fi, de exemplu, prezența unor persoane străine, a unor obiecte, aparate sau instalații ce pot stârni curiozitate sau teamă.

• comportarea organului judiciar într-un mod calm, încurajator, astfel încât să fie redusă încordarea, neliniștea firească a martorului. Este total contraindicata atitudinea de răceală, de sfidare, de arogantă care poate conduce la inhibarea martorului sau chiar la determinarea acestuia să evite declarații complete mai ales dacă este bruscat. Un comportament necivilizat determina pe un martor să nu declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările cauzei sau să refuze să răspundă la întrebări, deși este de buna-credință.

Într-un cuvânt, crearea climatului psihologic favorabil confesiunii, se obține prin discuții libere, prin abordarea degajată a unor probleme care nu intră imediat pe terenul investigat dar care privesc persoană martorului, cum ar fi de exemplu, activitatea desfășurată la locul de muncă, situația familială. În acest mod, se pot cunoaște, în parte, și personalitatea martorului, ca și eventualele raporturi cu alte persoane antrenate în săvârșirea faptei și alte date care pot fi utile în clarificarea ei. Atitudinea calmă, încurajatoare, sobră, dar nu rigidă, trebuie menținută pe întreaga perioadă a ascultării martorului, în special în ipoteza primei audieri, când anchetatorul și martorul se afla la primul lor contact.

În a doua etapă a audierii, denumită relatare liberă, după crearea cadrului psihologic favorabil obținerii unor declarații sincere, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele ori împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta.

Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe calea b#%l!^+a?interogării, datorită spontaneității sale, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martor. Pentru aceasta, martorul trebuie lăsat să expună, potrivit personalității sale, așa cum își reamintește, ceea ce a perceput și potrivit modului său de ordonare a-și ideilor. Se creează, astfel, posibilitatea studierii și cunoașterii mai bune a martorului. Pe bună dreptate se susține că o depoziție liberă prezintă garanția unei mari fidelități, sub condiția ca martorul să nu aibă nimic de ascuns.

Raportată la cele de mai sus, atitudinea anchetatorului, se va ghida după următoarele norme:

• Interogarea martorului cu răbdare și calm, fără a fi întrerupt, chiar dacă acesta relatează faptele cu lux de amânunte, unele neavând nici o semnificație pentru clarificarea cauzei, dar altele foarte importante, cu atât mai mult dacă nu sunt cunoscute de anchetator.

• Evitarea oricărui gest, reacție ori expresie, mai ales ironică, prin care se
aprobă sau se resping declarațiile martorului. Această comportare nu trebuie interpretată în sensul unei atitudini rigide, inhibitorii. Încruntarea, limbajul ironic, gesturile de nervozitate, lipsa de atenție, expresii de genul: „Nu mai spune?”, „Hai, fii serios”, „Ce vorbești, domnule?”, au darul de a bloca martorul, de a-i crea neîncredere în organul de anchetă.

• Ajutarea cu tact a martorului, în primul rând dacă nivelul intelectual îl împiedică să facă o relatare liberă cât de cât coerentă, fără însă a-1 sugestiona. Nu trebuie să surprindă situațiile în care, însăși intelectualii se dovedesc a fi martori slabi, incoerenți, blocați de situația în care se găsesc.

• Dacă martorul se pierde în amânunte ori se abate în mod deliberat de la subiectul relatării, organul judiciar trebuie să intervină cu suficientă delicatețe, dar civilizat, în reorientarea relatării spre obiectul mărturiei. El va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor care fac obiectul cauzei, fără ca prin aceasta să fie anulată spontaneitatea declarației.

• Organul judiciar își va nota aspectele cele mai semnificative, ca și eventualele contraziceri ori neclarități din exprimare, dar fără să se procedeze cu ostentație ori să întrerupă martorul cerându-i să mai repete o anumită idee ori să fie mai explicit.

8. Reguli tactice de ascultare a martorilor în etapa adresării de întrebări

Ultima etapă a audierii nu are, cel puțin teoretic, un caracter obligatoriu. În practică sunt prevăzute situații în care martorii fac declarații complete și clare, încă din faza relatării libere, fără a mai fi nevoie de întrebări. Totuși, organul judiciar este nevoit să intervină cu întrebări de natură procedurală să clarifice relatările martorului ori să le verifice. Această etapă mai este denumită „Interogarea martorului”, „Relatarea ghidată”, „Declarație-interogatoriu”.

Întrebările sunt necesare întrucât depoziția martorului poate conține denaturări de natură obiectivă ori subiectivă, frecvente fiind:

• denaturarea prin adăugare (adiție) în care martorul relatează mai mult decât ceea ce a perceput, exagerând ori născocind fapte imaginare;

• denaturarea prin omisiune, relatarea având caracter incomplet, ca urmare a uitării, a subestimării importantei unui anumit aspect, ca și urmare a unei eventuale rele-credințe;

• denaturarea prin substituire, în care faptele, persoanele ori lucrurile reale percepute sunt înlocuite, substituite cu altele, percepute anterior, ca urmare a asemănărilor existente intre ele;

• denaturarea prin transformare, în sensul modificării succesiunii reale a faptelor, a unor detalii de timp și spațiu.

Pentru înlăturarea acestor denaturări, dar și pentru stabilirea corectitudinii și exactității mărturiei, organul judiciar va trebui să intervină cu întrebări, din perspectiva tacticii criminalistice care se împart în mai multe categorii:

• Întrebări de completare a aspectelor omise din declarație sau care conțin
detalii insuficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt.

• Întrebări de precizare, necesare, de pilda, pentru determinarea cu exactitate a circumstanțelor de loc, timp și mod de desfășurare a unui moment, precum și pentru stabilirea surselor din care martorul a obținut date despre faptă.

• Întrebări ajutătoare, destinate reactivării memoriei, și pentru înlăturarea denaturărilor, de genul substituirilor ori transformărilor, prin referiri, de exemplu, la momente importante din viata martorului, momente desfășurate concomitent cu faptele despre care este ascultat.

• Întrebări de control, destinate verificării afirmațiilor, pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării de date eronate, în special prin adăugare ori transformare ca și a existenței suspiciunii cu privire la buna-credința a martorului.

Întrebările se vor referi la problemele cuprinse în planul de audiere, insa, formularea lor ca atare, stabilirea ordinii în care vor fi puse, se face în funcție de datele desprinse din relatarea libera a martorului, din coroborarea acestora cu alte informații deținute de organul judiciar. Din punct de vedere al tacticii criminalistice, conform opiniilor exprimate in literatura de specialitate, fundamentate pe o îndelungata practica a organelor judiciare, în formularea și b#%l!^+a?adresarea întrebărilor este absolut necesar să se respecte următoarele norme:

• Întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o forma
accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale.

• Întrebările vor viza strict faptele percepute de către martor, și nu punctul său de vedere privitor la natura acestora ori la probleme de drept.

• Întrebările nu vor conține elemente de intimidare, de punere în dificultate a
martorului ori promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta.

• Prin modul de formulare a întrebărilor și tonul pe care sunt adresate nu trebuie, în nici un caz, să se sugereze răspunsul.

Deși fiecare dintre normele tactice menționate își au importanța și rolul lor bine delimitat în obținerea de declarații sincere și complete, se consideră necesar să se insiste asupra importanței „evitării unor întrebări prin care martorului îi se poate sugera răspunsul”. Întrebările sugestive conduc, prin natura lor, la denaturarea adevărului, reprezentând, mai degrabă, voința anchetatorului, care nu corespunde în toate cazurile realității. Aceasta sugestie, denumita și „indirectă”, devine cu atât mai periculoasa, cu cât ei îi se pot alătura factori de „sugestie directă”, prin intervenția rudelor, prietenilor, colegilor de serviciu, chiar și a anchetatorului, care apelând la cele mai diverse mijloace, încearcă sa-l determine pe martor, să facă declarații conforme cu realitatea. Dincolo de posibilul caracter sugestiv al întrebărilor, trebuie luat în calcul și sugestibilitatea de statut, care îi poate influenta pe cei de o condiție social-culturala redusa, raportat la poziția magistratului5. Acest gen de sugestibilitate, indusă de autoritatea anchetatorului, se poate face simțită chiar și la persoane cu nivel cultural superior, cu o anume sensibilitate. Raportat la gradul lor de sugestibilitate, întrebările ar putea fi:

• Întrebări determinative, deschise, lipsite de elemente de sugestibilitate („cum era îmbrăcat învinuitul?”, „în ce zi a săptămânii s-a petrecut fapta?”) ca si întrebări la care se răspunde prin „da” și „nu” („învinuitul purta ceva pe cap?”).

• Întrebări incomplet ori complet disjunctive, închise, care conțin elemente
de sugestie, în special ultimele, martorul fiind pus sa aleagă între cele două alternative („Victima avea ori nu poșetă?”, „Poșeta era de culoare roșu ori verde?”). În exemplul dat, martorul este pus, practic, în situația de a opta între cele doua culori, mai ales dacă își amintește ca victima avea într-adevăr poșetă, dar nu i-a reținut culoarea;

• Întrebări ipotetice, cu o mare rată de sugestibilitate, deoarece se pornește de la presupunerea că martorul a perceput o anumită împrejurare („Cuțitul era în mâna stângă ori dreaptă?”), deși este posibil să nu fi perceput acest lucru. În acest exemplu martorului îi se sugerează ca învinuitul a avut cuțit în mână. Sugestia devine și mai categorică, atunci când întrebarea începe cu cuvintele: „Nu este așa că…?” („Nu este așa ca învinuitul a amenințat victima cu cuțitul și ca i-a smuls poșeta din mână?”).

Felul în care sunt adresate întrebările, întrucât, însăși modularea vocii, ca și tonul vocii, pe lângă faptul că dezvăluie starea de nemulțumire a anchetatorului, pot constitui un serios factor de sugestie asupra martorului. Interogarea presupune, obligatoriu, respectarea unei conduite tactice specifice, importanta ei fiind confirmată de practică. Atitudinea anchetatorului trebuie sa fie aceeași ca și în momentul relatării libere, doar cu unele nuanțări tactice, impuse de faptul că dialogul cu martorii, în această fază a întrebărilor, devine mai complex, inclusiv pe plan psihic. Pot fi situații în care acest dialog între anchetator și martor poate degenera, îndeosebi dacă martorul se dovedește a fi nesincer, căutând să simuleze ori să disimuleze adevărul, rezultând un conflict real între ei.

Normele tactice specifice ascultării răspunsurilor sunt, în esența, următoarele:

• Interogarea martorului cu toată atenția și seriozitatea, evitându-se plictiseala, enervarea, expresiile ori gesturile de aprobare ori dezaprobare care îl pot deruta pe martor.

• La sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie să reacționeze imediat, să-și exteriorizeze surprinderea ori nemulțumirea, ci să o înregistreze, pentru clarificarea ei ulterioara.

• Urmărirea cu atenție, dar fără ostentație, a modului în care reacționează martorul la întrebări, sau dacă apar indicii de posibilă nesinceritate.

Dacă se constată că martorul încearcă să mintă, raportat la particularitățile fiecărei cauze în parte, metodele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele specifice tacticii ascultării suspectului, fără depășirea cadrului legal. În aceste împrejurări, se va proceda la repetarea audierii, la reformularea și diversificarea întrebărilor, inclusiv la confruntare, cu alți martori ori inculpați, insistându-se asupra unor amânunte care nu pot fi avute în vedere de către aceia care își „pregătesc” declarația prin înțelegere cu părțile sau cu ceilalți martori.

Dacă un martor își aduce aminte mai greu unele date, el poate să-și reamintească prin întrebări de referință, fără să îi se sugereze răspunsul. Presupunând ca martorul a depășit momentul de tensiune fireasca de la începutul audierii și ca s-a realizat contact psihologic intre el și anchetator, nu trebuie exclusa reapariția unor manifestări emoționale în timpul audierii (congestionarea feței, tremuratul mâinilor, respirație neregulată, schimbarea mimicii, a modului b#%l!^+a?de verbalizare, o anumită crispare ș.a.). Asemenea reacții se vor interpreta de la caz la caz diferențiat, ele nereprezentând întotdeauna un indiciu de nesinceritate.

Rolul activ al organului de anchetă, în etapa finală a ascultării, este, prin urmare, cu atât mai pronunțat cu cât devine necesară completarea, clarificarea ori verificarea unor afirmații, mai ales dacă sunt contradictorii și uneori nesincere. Persistența în eroare sau în denaturări impune o reaudiere a martorului, păstrându-se o conduită tactică neschimbată. Un martor poate fi determinat, în ultima analiză, să facă o declarație sinceră și prin prezentarea altor probe, din care să rezulte cu claritate nesinceritatea afirmațiilor sale anterioare (declarații, înscrisuri, înregistrări diverse etc.)

Capitolul III. Valorificarea declarațiilor martorilor. Aspecte privind psihologia depoziției. Particularități în ascultarea martorilor protejați

Noul cod renunță la enumerarea limitativă a mijloacelor de probă, prevăzând că pot fi folosite în cadrul procesului penal orice mijloace de probă care nu sunt interzise de lege, arătând totodată în art. alin. (3) că: „Procedeul probatoriu este modalitatea de obținere a mijlocului de probă.” Tot astfel, cu titlu de noutate, valorificând cele statuate în doctrină, se arată că obiectul probațiunii îl constituie: existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat; faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există constituire de parte civilă; faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

În vederea asigurării echitabilității procedurii în faza administrării probatoriului, noul Cod aduce o îmbunătășire esențială a dispozițiilor referitoare la dreptul de a solicita administrarea de probe, reglementând în mod expres cazurile în care organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe: când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; când proba este imposibil de obținut; când cererea a fost formulată în scopul vădit al tergiversării procesului; când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită sau este contrară legii.

Se poate afirma, că noul Cod reglementează pentru prima oară în mod expres principiul loialității procedurilor în administrarea probelor, în vederea evitării utilizării oricăror mijloace ce ar putea avea ca scop administrarea probelor, în vederea evitării utilizării oricăror mijloace ce ar putea avea ca scop administrarea cu rea- credință a unui mijloc de probă sau care ar putea avea ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni, în scopul protejării demnității persoanei, precum și a dreptului acesteia la un proces echitabil și la viață privată. Însă, acestea nu sunt altceva decât o reformulare și ridicarea la rang de principiu, a dispozițiilor art. 68 din actualul cod cu privire la interzicerea mijloacelor de constrângere în scopul de a obține probe.

Astfel, potrivit art. 101 – Principiul loialității administrării probelor:

(1) Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în sscopul de a se obține probe.

(2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultă își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.

(3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o personă să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

Excludrea este o sancțiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrare cu încălcarea principiului legalității, loialității. Această sancțiune are un domeniu de aplicare special, deosebindu-se, astfel de sancțunea nulității ce se aplică numai actelor procesuale sau procedurale. Excluderea probelor se poate dispune în cazul în care se constată o încălcare substanțială și semnificativă a unei dispoziții legale privind admnistrarea probatoriului care, în împrejurări concrete ale cauzei, face ca menținerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere cracterului echitabil al procesului penal. Prin urmare, în această ipoteză prevăzută de noul Cod de procedură penală, sancțiunea excluderii se aplică de iure.

Instituția excluderii probelor nelegale sau neloiale administrate cunoaște o reglementare detaliată, fiind însușită teoria legitimității, care plasează dezbaterea într-un context mai larg, având în vedere funcțiile procesului penal și ale hotărârii judecătorești cu care aceasta se finalizează. Având în vedere natura acestei instituții, probele administrate cu încălcarea dispozițiilor legale pot fi în mod excepțional folosite dacă prin aceasta nu se aduce atingere caracterului echitabil al procesului penal în ansamblu. Probele obținute prin tortură, tratamentele inumane sua degradante nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. Astfel, se prezumă în mod absolut că va fi adusă întotdeauna atingere caracterului echitabil al procesului penal în condițiile în care probele sunt obținute prin tortură, tratamente inumane sau degradante.

O altă instituție nou introdusă este excluderea probelor nelegale derivate ce are ca obiect înlăturarea mijloacelor de probă administrate în mod legal, dar care sunt derivate din b#%l!^+a?probe obținute în mod ilegal. Excluderea probei derivate își găsește aplicabilitatea numai în cazul în care între proba administrată ilegal și proba derivată ulterior administrată există o legătură de cauzalitate necesară, iar organele judiciare au folosit în mod principal și direct datele și informațiile obținute din proba ilegală, fără vreo altă sursă alternativă și fără să existe posibilitatea certă ca aceastea să fie descoperite în viitor, pentru a administra în mod legla și mijlocit mijlocul de probă derivat.

Potrivit art. 102: (1) Probele obținute prin tortură, precum și probele aderivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

(2) Probele obșinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.

(4) Probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obșinute în alt mod.

(5) Probele derivate din probele prevăzute la alin. 2 nu se exclud dacă probele obținute în mod nelegal sunt folosite în condițiile alin. 3.

Probele derivate sunt probe administrate în mod legal, dar care se află în stransă legatură cu probele obținute în mod nelegal. Astfel, este dat efect doctrinei „efectului la distanță” sau „fructele pomului otrăvit” (fruits of the poisonous tree).

Aplicarea instituției excluderii probelor derivate presupune analiza posibilității excluderii probelor administrate în mod legal, dar care sunt derivate (în strânsă legătură) din probe obținute în mod ilegal. Astfel, dacă organele de urmărire penală au administrat o probă cu încălcarea principiului legalității, loialității iar din acest mijloc de probă au rezultat date și informații care au condus la administrarea, ulterioară, în mod legal a altui mijoc de probă, se ridică problema excluderii sau menținerii acestui mijloc de probă derivat.

În aplicarea acestei regului în doctrină și în jurisprudența instanțelor europene sau americane s-a arătat ca probele administrate în mod legal (probe derivate) ulterior nu sunt excluse dacă:

– legătura dintre proba administrată ilegal și probele administrate ulterior legal este marginală, adică legătura de cauzalitate a devenit așa de atenuată încât a disipat nelegalitatea;

– dacă proba ulterioară putea fi obținută și prin alte mijloace legale, diferite de proba inițial administrată ilegal (dintr-o sursă independentă);

– dacă proba ulterior administrată, chiar dacă este legată de proba inițial administrată în mod nelegal, ar fi fost în mod inevitabil descoperită ulterior prin mijloace legale.

Prin urmare, dacă probele derivate, legal administrate, sunt obșinute direct și necesar din probe obținute prin tortură, tratamente inumane sua degradante, va opera sancțiunea excluderii probelor derivate.

Codurile de procedură penală moderne conțin adesea dezvoltări importante ale invalidității probei (de pildă, art. 170-174 Cod de procedură penală francez, art. 118-123 Cod de procedură penală portughez, art. 177-186 Cod de procedură penala italian). Sub acest aspect, în general, codurile socialiste sunt extrem de discrete asupra invalidității unei probe neregulate. De pildă, Codul chinez de procedură penală din anul 1980 nu cunoaște termenii de "nulitate" sau de „excludere”, iar doctrina nu face nici cea mai mică referire la aceste noțiuni. Este adevarat că este cunoscută o procedură de „control judiciar”, în virtutea căreia, de pildă, dacă o jurisdicție de grad superior descoperă o eroare decizie facută de o jurisdicție inferioară, ea poate să rejudece cauza sau să caseze hotărârea și să trimită cauza judecătorului inferior pentru o nouă judecată. De asemenea, parchetul popular care descoperă „erorile” într-o judecată trebuie să prezinte un „apel de protecție”, care este un apel propriu parchetului.

Tradiția engleză este puternic ostilă excluderii unei probe inadmisibile. Totuși, o anumită schimbare a intervenit, în această privință, în Anglia, o dată cu „Police and Criminal Evidence Act 1984” (PACE). Astfel, conform art. 76 din această lege, mărturisirea acuzatului este respinsă ca probă dacă urmaritul nu poate demonstra că a fost obținută de o manieră normală, textul vorbind de o „mărturisire obținută prin presiune sau prin orice alt comportament, care are tendința să o faca puțin credibilă”. De asemenea, art. 78, mai general, permite tribunalului să suprime o probă „dacă i se pare că, ținând seama de toate circumstanțele în care a fost obtinută, primirea sa ar avea un efect atât de prejudiciabil pentru echitatea procesului încât tribunalul nu trebuie să o primească”. Criteriul legal este, deci, al subsidiarității procedurii, respectiv a corelației morale în cercetarea probei. În acest cadru, în jurisprudența engleză s-a admis deja că o mărturisire trebuie să fie suprimată în caz de violare a regulilor asupra redactării declarațiilor sau a dreptului la asistență de către un avocat, în absența acestuia din urmă permițându-se poliției să convingă un suspect să vorbească.

În Italia, Codul de procedură penală vorbește despre „inutilizabilitatea probei”, invaliditatea probei constituind o regulă generală, în care limitele nu se aplică deloc. Doctrina italiană a creat conceptul de „invaliditate” care cuprinde, pe de o parte, nulitațile relative sau absolute și, pe de altă parte, inutilizabilitatea, noțiune proprie probei (art.191 parag.1) și al cărei regim este același ca în cazul nulităților absolute. Inutilizabilitatea poate fi ridicată din oficiu de către judecător, chiar și pentru prima dată în casație si fară să fie necesară producerea vreunui prejudiciu vreuneia din părți. Potrivit textului art. 191 C.proc.pen. italian „probele obținute cu violarea interdicțiilor stabilite prin lege nu pot fi utilizate”, iar conform art. 526 „judecătorul nu poate utiliza alte probe decât cele care au fost realizate, în mod legitim, în urma dezbaterilor”.

În SUA, dacă, inițial, „teoria excluderii probei”, clădită de Curtea Supremă, era ridicată la nivelul unui principiu general de drept, fundamentându-se pe faimoasele Amendamente („Bill of rights”), putându-se vorbi, deci, de o constituționalizare a acestei reguli, b#%l!^+a?după care „o probă neregulată putea fi exclusă oricând din dezbateri”, astăzi, Curtea Supremă este mult prea rezervată în privința regulii excluderii. Așa cum s-a subliniat, ea utilizează 2 procedee pentru a reduce domeniul excluderii: primul este acela al erorii nesemnificative, utilizat frecvent în privința violării celui de-al IV-lea Amendament asupra perchezițiilor sau a declarațiilor făcute de coinculpați, iar al doilea procedeu este acela al bunei-credințe a polițistului.

În Țarile de Jos, materia nulităților, mult timp jurisprudențială, a fost modificată printr-o lege din 14 septembrie 1995, care, de o manieră generală, supune nulitățile unor condiții stricte. Această lege a intrat în vigoare la 2 noiembrie 1996. Referitor la formele care trebuie respectate în cursul audierii, legea distinge între nulitățile formale sau prevăzute de lege pe care judecătorul trebuie să le constate, dar care sunt puțin numeroase și nulitățile materiale care nu sunt prevăzute de lege și pe care judecătorul nu le recunoaște decât dacă iregularitatea este gravă. În privinta formelor care trebuie să fie respectate în cursul fazei preparatorii, art. 359 C.proc.pen. oferă judecătorului diverse alternative: să declare inadmisibilă acțiunea penală; să excludă proba care a fost neregulat obținută; să reducă pedeapsa; sa lase situația neschimbată.

Mărturia sub aspect psihologic, constă în perceperea și memorarea, de regulă involuntară, a unor fapte sau împrejurări, și în reproducerea acestora în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată. Așadar, mărturia se formează și trece prin trei etape, prin trei stadii succesive, și anume perceperea, memorarea și reproducerea. Interogarea este una din activitățile principale pe care o realizează ofițerul de urmărire penală. Totodată, anume această activitate se prezintă ca un raport interpersonal direct, care necesită din plin aplicarea cunoștințelor psihologice. În primul rînd, acestea se referă la psihologia formării reprezentărilor, care urmează să fie actualizate în cursul interogării. Unele aspecte ale formării mărturiei au fost analizate în capitolele dedicate psihologiei victimei și martorului. În capitolul de față ținem să elucidăm cîteva momente din psihologia pregătirii ofițerului de urmărire penală pentru realizarea interogării și a organizării acestei activități importante.

Pregătirea ofițerului de urmărire penală pentru realizarea interogării include:

– analiza informației cu privire la personalitatea celui interogat;

– formularea întrebarilor, care urmează să fie adresate;

– alegerea metodelor care pot fi utilizate pe parcursul interogării;

– consultarea specialiștilor din diverse domenii (a pedagogului sau psihologului în cazul interogării unui minor, a medicului – în dosarele care conțin o infracțiune cu provocare de leziuni sau chiar omucidere, a psihologului sau psihiatrului – atunci, cînd persoana supusă interogării este afectată de anumite tulburări mintale de limită sau patologii psihice etc).

Cercetarea personalității celui interogat se realizează în scopul determinării metodelor psihologice care ar contribui la realizarea atmosferei de încredere și colaborare. În cazul unei persoane agresive, reactive, conflictuale, orientate negativ în raport cu urmărira penală și ofițerul de urmărire penală sînt determinate metodele optimale de diminuare a atmosferei de tensiune în relațiile interpersonale, de reorientare comportamentală.

Pornind de la faptul că omul nu este numai o ființă rațională, ci și o ființă care se caracterizează printr-o anumită afectivitate, trebuie să vedem care sunt procesele afective și în ce măsură aceste efecte influențează percepția. Procesele afective sunt categorisite în mod clasic în dispoziții afective, emoții, sentimente și pasiuni; ele constituie trăirile noastre nemijlocite, subiective care însoțesc orice proces psihic, reflectând atitudinea față de evenimentele lumii obiective și subiective.

Afectivitatea poate avea un rol pozitiv în perceperea unui fenomen. Astfel emoțiile care nu depășesc un anumit grad (trăirile efective relativ de scurtă durată, cu caracter situativ și elementar) pot să stimuleze atenția și să favorizeze procesul de percepere și de memorizare. Dacă, însă, emoția depășește acest grad, devenind violentă și cu caracter de tulburare, percepția va fi considerabil falsificată. Desigur, că, gradul emoțiilor depinde foarte mult de sensibilitatea martorului. La martorii oculari hipersensibili, dar îndeosebi la victimele infracțiunilor, emoțiile sunt mult mai puternice și evenimentele trăite sunt întotdeauna reprezentate exagerat.

Cunoașterea acestui factor, a felului cum se manifestă la diferite persoane, prezintă importanță deosebită întrucât în majoritatea cazurilor, persoanele emotive relatează exagerat nu numai fenomenele percepute, ci întregul eveniment, deși în momentul producerii lui, nu l-au perceput integral datorită stării lor psihice. în asemenea situații, organul judiciar va trebui să privească critic relatările martorului și prin diverse experimente să stabilească veridicitatea arătărilor acestuia. De pildă, dacă martorul afirmă că cel care l-a atacat era foarte înalt, atunci trebuie să i se propună să compare înălțimea infractorului cu a sa (pentru comparație mai pot fi folosite obiectele existente la locul faptei: șifoniere, uși etc.) și să indice care dintre ei era mai înalt și cu cât. în urma unor asemenea comportări, de multe ori, se aduc rectificări înălțimii infractorului, determinate de către martor.

Fiecare om dobândește pe parcursul vieții anumite cunoștințe într-un anumit domeniu, formându-și astfel, un anumit sistem de reprezentări. Experiența anterioară a omului nu este altceva decât o experiență generalizată în reprezentările lui, jucând un rol uriaș în percepție. Cu cât omul are un fond mai mare de reprezentări în domeniul respectiv, cu atât percepția lui în b#%l!^+a?acest domeniu va fi mai completă și mai precisă. În mărturii, datorită specificului procedurii faptelor, experiența anterioară poate avea un rol favorabil sau unul distorsionat. Are un rol favorabil atunci când fenomenul sau obiectul în legătură cu profesia martorului a fost perceput în condiții normale. în acest caz, martorul cu o experiență anterioară va relata mai amănunțit aspecte legate de fenomenul sau obiectul respectiv, în raport cu un martor obișnuit. De pildă, în cazul unui furt de lemne, pentru lămurirea cazului fiind necesar să se stabilească special și soiul de lemne furate, martorul care are cunoștințe în acest domeniu va ajuta substanțial organele judiciare printr-o mărturie perfectă.

Adesea, însă, procesele perceptive pot fi distorsionate din cauza experienței anterioare, din cauza învățării. E vorba, în primul rând, de acele acte automatizate ale profesioniștilor, care nu se înregistrează în memorie. Un casier care are teancuri întregi de bani primește diferite bancnote și dă restul, recepționează perfect aceste evenimente și întrebat fiind ulterior asupra uneia sau alteia din acțiunile repetate, în mod normal, nu va putea da o relatare mulțumitoare. În al doilea rând, sunt împrejurări în care martorul ocular, cu o anumită experiență anterioară, de-abia percepe evenimentul respectiv (să zicem, din cauza timpului extrem de scurt, sau a condițiilor de vizibilitate reduse), în acest caz, pe baza unui proces asociativ puternic, martorul își va întregi percepția fără să vrea. De aceea, garanția experienței anterioare, în astfel de condiții, trebuie privită diferențiat și cu multă atenție. Dacă martorul a perceput numai o porțiune din eveniment, trebuie să se lămurească ce anume a perceput personal din cele întâmplate și ce parte a declarațiilor sale se întemeiază numai pe reprezentări de pe obiect sau fenomen, căpătate din experiența anterioară.

În practică nu putem considera martorul ca fiind o ființă izolată de lumea exterioară și, drept urmare, percepția acestuia poate suferi anumite modificări, datorită sugestionării de către alte persoane, în sensul că peste fondul celor real percepute se suprapun impresii ori fapte ce nu s-au produs, făcându-l pe martor să creadă că s-a înșelat în perceperea inițială a evenimentului. Nu este exclus faptul că, cel mai puțin perceptiv din colectivitatea respectivă să imprime o anumită notă modului de desfășurare a evenimentului și, astfel, nivelul recepționat al celorlalți martori să se echilibreze în punctul cel mai înclinat. De pildă, în cazul unui accident de circulație, e posibil ca unul dintre martori, care a recepționat foarte vag evenimentul, să facă anumite afirmații despre posibilitatea producerii accidentului într-un anumit sens și, astfel, să influențeze neintenționat pe cei din jur. Din moment ce sugestia s-a produs, sugestionai observă, interpretează și reacționează în mod constant în sensul în care a fost sugestionat și convins că declară adevărul, așa va relata și în fața organelor judiciare. O ascultare însă a martorilor, în legătură cu tot ce au văzut și auzit, imediat după producerea evenimentului, înlătură pe cât posibil sugestionarea acestora.

Pentru un însemnat număr de persoane, reproducerea faptelor în fața organelor judiciare este, de multe ori, o încercare anevoioasă. Astfel, chiar la acei martori care au perceput exact faptele și tot astfel le-au memorat, se constată o incapacitate de a expune faptele coerent, ordonat, omisiunea unor împrejurări esențiale, accentuarea unor detalii irelevante, găsirea ordinii producerii faptelor etc.

Neputința de comunicare a faptelor își poate avea cauza în particularitățile structurale, temperamentale, ale martorilor care, nu numai în fața organelor judiciare, ci în orice altă împrejurare, întâmpină reale dificultăți de exprimare (verbalizare). Alteori, martorii care, în împrejurări comune, pot evoca cu ușurință experiența trecută, când apar în fața organelor judiciare întâmpină dificultăți datorită mediului, ambianței nefamiliale sau puțin familiale. Dar principala cauză a dificultății de comunicare a faptelor rezidă din gradul de instrucție redus al martorilor. Lexicul, fondul de cuvinte mai mult intuitiv și cu o redusă capacitate de abstractizare, sintetizare și nuanțare a faptelor. în astfel de situații, asocierea între termenii folosiți și înțelesul acestora comportă grade diferite de precizie, după cum stările, situațiile asupra cărora poartă mărturia sunt exprimate prin mijlocirea substantivelor, adjectivelor sau verbelor.

Acele aspecte ale mărturiei care privesc obiecte determinate, exprimate cu ajutorul substanțelor, sunt mai sigure datorită caracterului lor concret, mai ușor de definit și de reținut. Dimpotrivă, acțiunile, datorită caracterului lor mai complex, dinamic, dependenței cauzale în care se înscriu, precizate cu ajutorul verbului, sunt mai puțin exacte. De aceea, pentru a se evita posibilitatea ivirii unor denaturări sau omisiuni, martorii simpli trebuie să expună cu mijloacele pe care le au la îndemână, cursul expunerii lor nu trebuie tulburat de întreruperi, de întrebări care i-ar sili să evoce faptele astfel decât în ordinea în care le-au perceput în condiții determinate de loc și timp.

Așadar, transpunerea conținuturilor memoriale în limbajul vorbit sau scris, constituie adesea sursa unor posibile erori ce trebuie luate în considerare la aprecierea mărturiei. Reproducerea fidelă a faptelor este, cu alte cuvinte, condiționată nu numai de plenitudinea și fidelitatea perceperii și memorării, ci, așa cum s-a văzut, și de capacitatea de verbalizare, de modalitate de exprimare a informațiilor. Inteligența, nivelul cultural, gradul de instrucție, ușurința de a expune faptele coerent constituie factori ce se repercutează favorabil asupra fidelității mărturiei. Momentul reproducerii este puternic marcat de emotivitatea sporită a b#%l!^+a?martorilor, provocată de mediul, ambianța în care are loc comunicarea faptelor, care, de cele mai multe ori, se repercutează în mod inhibitor asupra capacității de exprimare.

Această stare emoțională, declanșează într-un moment anterior prezentării în fața organului de cercetare penală, coincide cu momentul în care martorii, atât de bună, cât și de rea credință, sub cunostinta asupra datei și organului judiciar care instrumentează cauza, adică în momentul chemării lor în calitate de martori. Pe fondul acestei emotivități se desfășoară o vie activitate de elaborare, de critică, de reamintire, de confruntare a faptelor percepute. Cu alte cuvinte, martorii își precizează atitudinea pe care o vor adopta în fața organelor de cercetare penală. Când audierea martorilor se face în biroul organului de cercetare penală, numai în prezența acestuia (eventual și a procurorului), se poate asigura acel contact psihologic, acel cadru propice obținerii mărturiei, de natură a anihila efectele negative ale tensiunii emoționale. Din considerente teoretice, în foarte multe cazuri, se recomandă ca ascultarea martorilor să se facă în alt loc decât biroul organului judiciar.

Momentul reproducerii nu este mai puțin important decât cel în care martorii au perceput evenimentul pe marginea căruia urmează să relateze. Din această cauză, organul judiciar trebuie să creeze cele mai propice condiții pentru ascultarea martorilor și, în special, cele care influențează asupra reproducerii. Importantă este și stabilirea orei la care martorul urmează să fie ascultat. Se recomandă ca martorul să fie odihnit și bine dispus, să nu fie sustras de la activități foarte plăcute lui. Rezultă, așadar, că perceperea, memorarea și reproducerea pot fi influențate de diverși factori, subiectivi și obiectivi și, în consecință, mărturia unor persoane deși de bună credință, conține erori involuntare. Având în vedere toate acestea, organele care desfășoară ascultarea martorilor, trebuie să analizeze critic, declarațiile acestora și să le verifice, pentru a stabili dacă ele corespund adevărului.

Atitudinea martorului față de organele judiciare este o altă cauză care influențează în mare măsură mărturia. Pe de o parte, este vorba de atitudine – motivată prin experiența anterioară stocată – față de statutul de anchetator și prin extensie, față de autorități în genere. Un recidivist, în postura de martor, își va exprima ostilitatea subiacentă chiar dacă aparent nu ar avea nici un interes în caz. Pe de altă parte este vorba despre modul în care martorul îl privește – și îl primește – pe anchetator ca persoană, dacă la prima vedere sau după o mică discuție anchetatorul îi devine simpatic, dacă va simți o cât de mică atracție față de el sau nu, dimpotrivă, îi este antipatic și simte că este „respingător” .

Apariția acestor atitudini (simpatia și antipatia) în mod spontan are rădăcini adânci în fiecare om, de cele mai multe ori ele se pot explica prin experiențe plăcute sau disconfortante în antecedență, în psihologia individului. Ceea ce ne interesează însă este faptul că un anchetator care știe să trezească simpatii spontane își asigură colaborarea martorului (adesea și a inculpatului).

Nu trebuie să uităm că există oameni care sunt expuși fie influențați de simpatii și antipatii și care acționează adesea sub impulsul acestor efecte. Ele se insinuează și în faza de recepție a evenimentului și se manifestă față de protagoniști dar, influențează mai ales etapa de reactivare, când în funcție de simpatia sau antipatia resimțită față de cel care conduce cercetarea, martorul va face sau nu eforturi de a da lămuririle cerute pentru elucidarea cazului.

Un interesant fenomen psihosocial numit schimbare de rol contribuie adesea la distorsionări regretabile. Unii martori de condiții modeste, trăind în anonimat, grație evenimentului la care au participat incidental, simt că au devenit dintr-o dată cineva, că sunt persoane importante care prin noua lor poziție pot influența cursul evenimentelor. Această subiectivă ieșire din anonimat, schimbarea subită de rol social, mărește zelul inițial al subiecților de a fi cât mai conformiști și de a servi cauza cu mult elan. Ei vor să corespundă așteptărilor, să fie martori foarte buni și cu încăpățânare vor evit orice răspuns negativ, producând în acest fel grave distorsiuni.

Adaptarea planului la situații neprevăzute solicită organului judiciar o gândire tactică, spirit de observație, capacitatea de a se orienta și de a rezolva aspectele nou apărute. Asigurarea cadrului și contactului psihologic optim între anchetator și anchetat depinde de atitudinea și de modul de comportare a organului judiciar. De aceea, anchetatorul trebuie să adopte o atitudine plină de calm, seriozitate, obiectivitate, înțelegere și încredere față de cel anchetat. Prin aceasta, martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu mediul judiciar, cu atmosfera încăperii unde se desfășoară audierea. Acest lucru se realizează printr-un ton adecvat, prin întrebări și discuții exterioare cauzei, menite să distragă atenția martorului asupra locului unde se află. Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes față de martor și depoziția sa, să sublinieze importanța unor declarații sincere pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiției.

Atitudinea indiferentă față de cele relatate de martor, graba, impresia că cele relatate sunt bine cunoscute de organul judiciar sau o subliniere expresă în acest sens, ori necunoașterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit martorului, convingându-l că organul judiciar duce o muncă formală și poate fi ușor indus în eroare. Dezaprecierea declarațiilor martorului se b#%l!^+a?va reflecta în lipsa de interes a acestuia față de depoziția ce o va da, fiind un element negativ pentru fidelitatea mărturiei. Organul judiciar trebuie să manifeste același interes față de toate aspectele relevate de cel audiat, pentru a nu-l influența. Dacă față de unele aspecte manifestă indiferență, iar față de altele un interes marcant, această atitudine a organului judiciar poate indica martorului direcția pe care acesta dorește să o imprime depozițiilor sale. Î

Consecințele întrebărilor sau atitudinilor sugestive ale organului judiciar se pot repercuta în două direcții. Astfel, e posibil ca martorul să nu opună nici o rezistență, dând declarații în sensul dorit de cel care audiază, sau sesizând intenția organului judiciar de a dirija audierea într-o anumită direcție, martorul să opună rezistență acestor întrebări. Se obțin în acest mod declarații ce nu corespund adevărului. În timp, exercitarea îndelungată a profesiei poate avea ca efect apariția unor deformații profesionale ce se concretizează în suspiciuni exagerate față de martor, în tendința de a considera martorul un participant la infracțiune, atunci când, în declarațiile lui apar erori sau inexactități. Această atitudine duce la pierderea încrederii martorului în organul judiciar, făcând imposibilă stabilirea contactului psihologic.

Organul judiciar trebuie să manifeste înțelegere față de martorul aflat sub stăpânirea unor stări emoționale. De asemenea, trebuie curmată orice manifestare a martorului dacă acesta își permite anumite intimități sau adoptă o poziție de aroganță ori plictiseală, printr-o atitudine fermă a organului judiciar. De asemenea, pe lângă întocmirea planului de ascultare, organul judiciar este dator să dispună chemarea martorilor și să asigure prezența la activitatea procesuală. Organele de urmărire sunt obligate să citeze persoanele ce urmează a fi audiate. În virtutea rolului lor activ, acestea pot dispune din oficiu chemarea oricăror persoane ca martor într-o cauză penală.

Pentru buna desfășurare a ascultării martorului minor și realizarea scopului care se urmărește în raport cu natura cauzei, cu problematica ce trebuie lămurită și cu situația fiecărui martor în parte, organul judiciar trebuie să ia și alte măsuri pregătitoare, citând părintele, tutorele, curatorul sau educatorul, pentru a fi prezenți la audiere, în situația în care martorul nu a împlinit vârsta de 14 ani. Pentru a câștiga încrederea martorului minor, magistratul i se va adresa blând, încrezător, prietenos pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru crearea unui climat optim de ascultare sunt necesare discuții prealabile, destul de lungi, pe teme familiare minorului, potrivit vârstei sale. Astfel, organul judiciar are posibilitatea cunoașterii mai exacte a nivelului intelectual și de cunoștințe al minorului, a modului său de exprimare, a temperamentului acestuia, precum și eventuale deficiențe psihice sau de dezvoltare intelectuală, când se impune ajutorul unui specialist psiholog. De asemenea, în funcție de vârsta minorului, organul judiciar va trebui să apeleze la un specialist în psihologie infantilă pentru o comunicare mai lesnicioasă cu acesta.

Precizarea raportului între martori și părți în proces interesează numai în măsura în care părțile ar putea exercita asupra minorului o influență puternică, sugerându-i sau impunându-i anumite răspunsuri la întrebările ce i-ar putea fi puse de către organul judiciar. Ca și în cazul datelor cu caracter biografic, răspunsurile mincinoase sau reticențele martorilor minori la întrebările de control pot constitui un indiciu al bunei sau relei credințe și implicit punctul de plecare pentru elaborarea unei tactici adecvate de audiere.

Noul Cod de procedură penală conține dispoziții referitoare la protecția martorilor, distingând două categorii de martori aflați în situații speciale: martorii amenințați și martorii vulnerabili. Prevederile din actualul Cod de procedură penală privind protecția martorilor au conținut diferit față de dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor, cu modificările și completările ulterioare, lege specială care are o arie de cuprindere mai largă, vizând și alte categorii de persoane care furnizează informații despre cauze penale.

Potrivit art. 125, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viața integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat și dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecție, în raport de faza procesuală în care se află. În acest sens, necesitatea acordării statutului de martor amenințat în faza urmăririi penale este stabilită de către procuror prin ordonanță motivată, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia din părți sau a unui subiect procesual principal, care aplică una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa;

d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

Statutul de martor amenințat nu are un caracter definitiv pe toată perioada procesului penal, acesta fiind menținut atâta timp cât subzistă amenințarea care a întemeiat protecția, oportunitatea menținerii acesteia fiind verificată de către procuror la intervale de timp rezonabile. În cazul aplicării măsurilor de protecție prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. c) și d), b#%l!^+a?declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care va avea acces doar organul e urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate.

Măsurile de protecție a martorului pot fi dispuse și în cursul procedurii de cameră preliminară, dacă există o stare de pericol pentru martor, de către judecătorul de cameră preliminară din oficiu sau la sesizarea procurorului. În faza de judecată, statutul de martor amenințat este dispus de către instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a părții vătămate și implică pronunțarea unei încheieri motivate, nesupusă căilor de atac, prin care se aplică una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;

b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;

c) nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;

d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;

e) protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.

Dacă starea de pericol pentru martor apare în faza de judecată a cauzei penale și propunerea este formulată de către procuror, aceasta trebuie să cuprindă numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de judecată și față de care se dorește dispunerea măsurii de protecție și motivarea concretă a gravității pericolului și a necesității măsurii. În situația în care propunerea de protecție a martorului este formulată de alți participanți la procesul penal, atunci instanța poate dispune ca procurorul să efectueze de urgență verificări cu privire la temeinicia cererii de protecție.

Cererea privind acordarea statutului de martor amenințat și de aplicare a măsurilor de protecție se soluționează în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a formulat cererea, dar cu participarea obligatorie a procurorului. Încheierea prin care se dispune măsura de protecție se păstrează în condiții de confidențialitate. Dacă protecția martorului este necesară și după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale. Atât măsurile de protecție prevăzute de art. 126 alin. (1) lit. a) și b), cât și cele prevăzute de art. 127 alin.(1) lit. a) și b) se comunică autorității desemnate de lege cu punerea în executare a acestora.

Audierea martorului amenințat față de care s-a luat una dintre măsurile prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d) se poate efectua, conform art. 129 alin. (1) prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, dar întotdeauna declarația martorului protejat se înregistrează video și audio și se transcrie integral în formă scrisă. Subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora pot adresa întrebări martorului audiat în condițiile alin. (1), numai că organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului.

În cursul urmăririi penale declarația se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți și de procurorul care a fost prezent la audierea martorului și se depune la dosarul cauzei. Declarația martorului protejat, transcrisă, va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiții de confidențialitate. Suportul care conține înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale, instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și este păstrat în condiții de confidențialitate. În cursul judecății, declarația martorului se semnează de președintele completului de judecată, iar suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează în condiții de confidențialitate.

Statutul de martor vulnerabil poate fi dispus, potrivit art. 130 alin. (1) Cod de procedură penalăde procuror în faza urmăririi penale sau de instanță în faza judecății următoarelor categorii de persoane:

a) martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;

b) martorului minor.

Protecția martorilor vulnerabili are în vedere situațiile în care martorul este traumatizat din punct de vedere fizic sau psihic ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului suspectului sau inculpatului față de acesta pe parcursul procesului penal. În privința minorilor de până la 18 ani statutul de martor vulnerabil se dispune din aceleași considerente emoționale, avându-se în vedere faptul că starea de minoritate implică o vulnerabilitate sporită de tip traumatic în cazul comiterii unor infracțiuni. Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot dispune măsurile de protecție prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. b) și d) sau, după caz, art. 127 lit. b) – e), care se aplică în mod corespunzător.

În cazul martorilor vulnerabili procedura de acordare a protecției este similară cu cea aplicată martorilor amenințați, dar audierea acestora nu implică neapărat înregistrarea audiovideo, distorsionarea vocii și a imaginii nefiind obligatorie.

b#%l!^+a?

Concluzii

Buna – credință a martorilor asigură obținerea unor declarații sincere, care însă nu sunt de fiecare dată și veridice. Sinceritatea declarațiilor martorilor depinde de convingerile acestora că tot ceea ce afirmă reprezintă adevărul, în timp ce veridicitatea lor reprezintă corespondența între faptele relatate și cele petrecute în realitate. Ca urmare, în procesul ascultării martorilor, trebuie să se urmărească nu doar obținerea unor declarații sincere, ci, în special, veridice.

Martorul de bună-credință este un prețios auxiliar al justiției, prin faptul că prin relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului, material necesar pentru rezolvarea proceselor. Asupra sa au existat o serie de îndoieli privitoare la faptul că dacă este de bună-credință poate relata și altceva decât realitatea obiectivă. În conformitate cu legile psihologiei, răspunsul la această dilemă este afirmativ. Martorul poate greși dintr-o serie întreagă de motive, chiar și în cazul prezumției bunei-credințe.

Mărturia de bună-credință poate fi alterată de diverse cauze, printre care se numără și „unghiul de deviere”. Un alt factor care poate influența și crea o disfuncționalitate a mărturiei de bună-credință este „efectul de halo”. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepției reale a evenimentului care reprezintă obiectul mărturiei. Efectul de halo constă în tendința de a extinde un detaliu în mod necritic, neadevărat asupra întregului.

Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite și în funcție de acestea, anchetatorul va trebui să adopte o anumită poziție pentru a preveni sau determina martorul să renunțe la atitudinea de rea-credință. Martorul trece sub tăcere împrejurări esențiale sau denaturează împrejurări în defavoarea învinuitului/inculpatului, datorită resentimentului față de acesta, sentimentele de ură, invidie ce apar sub forma răzbunării.

Atitudinea negativă se va reflecta în depoziția sa prin aprecierile pe care le va face la adresa părților, îngroșarea și exagerarea voită a împrejurărilor care vin în defavoarea inculpatului. Procedeul tactic în vederea demascării caracterului mincinos al depoziției, îl constituie adresarea unor abile întrebări cu privire la împrejurări de detaliu, accesorii, referitoare la fapte, acțiuni, persoane care se află într-un anumit raport cu infracțiunea săvârșită sau cu făptuitorul acesteia.

Oportunitatea și utilitatea probei testimoniale rămâne la aprecierea persoanei care audiază, mai ales când audiat este un minor. Doar prin coroborarea probelor în ansamblul lor, soluțiile în procese vor fi legale. Nu doar martorul minor poate distorsiona adevărul, ci chiar și lipsa de tactică și experiență a celor care îl audiază poate conduce nu neapărat voit la obstrucționarea actului de justiție. Formularea unor întrebări, ridicarea unor probleme care pot depăși cadrul legal al audierii pot atrage excluderea probei testimoniale ca nelegal administrate. Gradul de subiectivism trebuie din start eliminat, iar concluziile trase asupra situației de fapt trebuie trecute prin filtrul logicii juridice, mai ales când există dubii cu privire la veridicitatea declarațiilor.

Verificarea veridicității mărturiei se poate face prin desfășurarea unei activități de probațiune adiacentă celei efectuate în vederea probării fondului cauzei.. În cazul unei mărturii discutabile, dar care are o importanță majoră pentru soluționarea situației de fapt, constituind defapt probă exclusivă în cauză, controlul aptitudinilor de percepție, memorare și reproducere a martorului se poate realiza având la bază o expertiză psihologică sau prin participarea expertului psiholog la efectuarea unor activități de urmărire sau judecată.

În concluzie, mărturia reprezintă un mijloc de probă care vine să soluționeze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe – înscrisuri, declarațiile celorlalte părți, reconstituiri, etc. si trebuie să se armonizeze nu numai cu ele însele, dar trebuie să nu fie contrazise de fiecare probă în parte și, implicit, de probele constituite în ansamblu.

Nu este permis ca persoana care audiază să se mărginească la înregistrarea pasivă a celor declarate de către martor, ci el trebuie să se străduiască activ să lămurească adevărul despre faptele care au importanță esențială pentru cauză.

În același timp, nu este permis magistratului să exercite presiuni asupra martorului, pentru a-l determina pe acesta să facă declarații convenabile investigației. Când există bănuiala că martorul copil face intenționat declarații mincinoase, este necesar ca, în timpul audierii, pe calea administrării și a altor probe, să se stabilească cu minuțiozitate ce-l determină să facă mărturii mincinoase. Aceasta se realizează prin studierea atentă a legăturilor martorului cu învinuitul sau cu partea vătămată, cu rudele acestora, cu prietenii lor, precum și existența unor amenințări asupra copilului martor sau crearea unui climat de frică pentru acesta.

Uneori, pentru lămurirea motivelor mărturiei mincinoase, se impune a se verifica dacă martorul minor nu este implicat el însuși în săvârșirea infracțiunii. O atenție deosebită trebuie acordată audierii martorilor propuși de către învinuit/inculpat, deoarece, printre aceștia, pot exista persoane care prezintă faptele unilateral.

Calitatea de martor într-un proces penal o poate avea, în principiu, orice persoană ce are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală și care are capacitatea de a fi martor, în conformitate cu prevederile art. 114 alin. (1) și art.115 Cod de procedură penală. Noul Cod de procedură penală aduce o serie de noutăți prin care sunt reglementate diverse aspecte referitoare la persoana martorului în procesul penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată a cauzei.

Astfel, se poate constata faptul că prin art. 114 noul Cod de procedură penală extinde cadrul de calități față de care are întâietate calitatea de martor și pentru experți, mediatori, b#%l!^+a?reprezentați ai părților ori ai unor subiecți procesuali principali, vechea reglementare mărginindu-se doar la calitatea de apărător.

În noua reglementare se prevede o excepție de la regula că orice persoană poate fi audiată în calitate de martor, care vizează interdicția de a fi audiate ca martor persoanele care au obligația legală de a păstra secretul sau confidențialitatea în legătură cu fapte ori împrejurări de fapt. Noutatea constă în introducerea conceptului de confidențialitate ca interdicție la audierea martorului și a condiției ca păstrarea secretului sau a confidențialității să fie opusă prin lege organului judiciar.

Noul Cod de procedură penală introduce o noutate care vizează calitatea de soț sau fost soț, ascendent ori descendent, soră sau frate în raport cu unul dintre suspecți sau inculpați, în sensul că aceasta este scutită de obligația de a depune mărturie împotriva celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în care declarația sa nu poate fi limitată doar la aceștia din urmă. În raport cu vechea reglementare, noul Cod de procedură penală introduce un nou drept al martorului izvorât din jurisprudența europeană, și anume dreptul martorului de a nu se acuza prin propria declarație, în cazul în care calitatea acestuia în cadrul procesului penal se schimbă în suspect sau inculpat.

Un alt element de noutate din actualul Cod de procedură penală constă în interdicția impusă organului judiciar de a formula întrebări referitoare la persoana martorului, dacă față de acesta s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate. Noul Cod de procedură penală aduce noutăți și cu privire la înregistrarea audierii martorului în cazul urmăririi penale. Astfel, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres, audierea este înregistrată prin mijloace tehnice audio sau audiovideo.

Nu în ultimul rând noua reglementare procesuală conține dispoziții cu titlu de noutate referitoare la protecția martorilor și a familiilor acestora, ale căror drepturi, libertăți și interese trebuie protejate, astfel că se disting două categorii de martori aflați în situații speciale, față de care se dispun măsuri specifice de protecție: martorii amenințați și martorii vulnerabili.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

1. Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

2. Codul Penal al Romaniei, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 510 din 24/07/2009.
3. Codul penal, actualizat 2011, prin Legea 202/2010.

4. Legea 135/2010 privind Codul de Procedură Penală publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.486 din 15 iulie 2010.

5. Legea nr.682/2002, publicată în M.Of. nr. 964/2002;

6. Legea nr.272/ 2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului, publicat in M.Of., partea I, nr.557 din 23 iunie 2004.

7. Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of.Partea I, nr. 627.

8. Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale;

9. O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea unor acte normative;

II. CĂRȚI ȘI LUCRĂRI TIPĂRITE

1. Botez, Dan, Audierea martorilor în procesul penal, Editura Universul Juridic, București, 2012;%l!^+a?

2. Botez, Gheorghe Dan, Procedee tactice de audiere a martorilor în procesul pena, Teză doctorat, București, 2011;

3. Aionițoaie Constantin, Tudor Stănică, Vasile Gheorghe, Tactica criminalistică, Ministerul de Interne, Serviciul editorial și cinematografic, București, 1989;

4. Alămoreanu, S., Elemente de Criminalistică, Ed. Alma Mater, București, 2000;

5. Antoniu, George, Bulai, Costică, Duvac, Constantin, Ioan Griga, Gheorghe Ivan, Constantin Mitrache, Ioan Molnar, Ilie Pascu, Viorel Pașca, Ovidiu Predescu, Explicații preliminare ale noului cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010;

6. Basarab, Matei, Pașca, Viorel, Mateuț, Gheorghițã, Butiuc, Constantin, Codul Penal comentat. Partea generală, Vol1 , Editura Hamagiu, București, 2007. b#%l!^+a?

7. Beccaria, Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Humanitas, București, 2007;

8. Boroi, Alexandru, Drept penal. Partea generala, Ed. C.H. Beck, București, 2006;

9. Boroi, Alexandru, Drept procesual penal, curs universitar, Editura C.H. Beck, București, 2009;

10. Bogdan, Sergiu, Criminologie, Editura Universul Juridic, București, 2009;

11. Bulai, Constantin, Manual de Drept Penal, Universul Juridic, București, 2007;

12. Bulai, Constantin; Bulai, Bogdan N., Manual de drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București 2007.

13. Bulai, Costică, Filipaș, Avram, Mitrache, Constantin, Nicolae, Bogdan, Mitrache, Cristian, Instituții de drept penal – curs selectiv pentru examenul de licență 2008 și 2009, Editura Trei, București, 2008;

14. Bulai Costică, Bulai, Bogdan Nicolae, Manual de drept penal, Editura Universul Juridic, București, 2008;

15. Cercel, Ana Maria Cristina, Criminologie, Editura Hamangiu, București, 2009;

16. Crișu, Anastasiu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011;

17. Dascăl, T., Drept penal român, partea generală, Ed. Concordia, Arad, 2007;

18. Dima, Traian, Drept Penal, Infracțiunea, vol.1, Ed. Lumina Lex, București, 2004;

19. Dongoroz,V., Drept penal, reeditarea ediției din 1939, Asociația Română de Știinte Penale, București, 2000;

20. Giurgiu, Narcis, Drept Penal, Parte Generală, Editura Cantes, Iași, 2000;

21. Griga, Ioan, Drept Penal, Partea Generală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006;

22. Ilie Pascu, Petre Buneci, Noul Cod penal. Partea generală și Codul penal. Partea generală în vigoare, ed. a II-a revăzută și adăugită , Editura Universul Juridic, București, 2011;

23. Mateuț, Gheorghiță, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura C. H. Beck, București, 2007;

24. Mitrache, Constantin, Mitrache, Cristian, Drept Penal Român- Partea Generală, Universul Juridic, București, 2009;

25. Mitrache, Constantin, Mitrache, Cristian, Drept penal român – partea generală, Ediția a VIII-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010;

26. Mitrofan, Nicolae, Zdrenghea, Voicu, Butoi, Tudorel, Psihologia judiciară, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1992;

27. Mirișan, Valentin, Drept procesual penal, Ed. Treira, Oradea, 2002,

28. Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen-Silvia, Damaschin, Mircea, Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Spețe. Grile, ediția a IV-a, Editura Rentrop&Straton, București, 2008;

29. Oroveanu-Hantiu, Adi, Drept procesual penal, Partea generală, vol. I,, Editura C. H. Beck, București, 2009;

30. Pascu, Ilie, Buneci Petre,, Noul Cod penal. Partea generală și Codul penal. Partea generală în vigoare, ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2011;

31. Ponta, Vasile, Drept Penal, Parte Generală, Ed. Hamangiu, București, 2006;

32. Stănoiu, Rodica Mihaela, Drept Penal, Partea Generală, Ed. Hyperion, București, 1992,

33. Rusu, Marcel Ioan, Drept Penal, Parte Generală. Editura C.H.Beck, București, 2006;

34. Stancu, Emilian, Criminalistică, Vol. II, Editura Actami, București, 1997;

35. Streteanu, Florin, Tratat de Drept Penal, Partea Generală, vol. 1, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

36. Tănăsescu, I., Criminologie, ED. INS, București, 1995;

37. Toma, Daniel Titus, Psihologia martorului și tactica ascultării, Editura Focus, București, 2005

38. Tulbure, Adrian Ștefan et.all., Drept penal român, Partea specială, Editura Roprint, Cluj Napoca, 2007;

39. Vasiu, Ioana, Drept Penal, Parte Specială, Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2007;

40. Volonciu, N., Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București 1996;

41. Volonciu, N., Tratat de drept procesual penal, Editura Meteor, București, 1994;

III. RESURSE WEB

1. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/2011/04/16/subiectii-infractiunii/, accesat la 07.05. 2015;

2. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/category/drept-penal/, accesat la 07. 03. 2015;

3. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/category/procedura-penala/, accesat la 05.03.2015;

4. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/tag/drept-facultate/, accesat la 05. 03. 2015;

5. http://studentstiintejuridice.wordpress.com/tag/examen/, accesat la 05. 03. 2015;

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?