Tactica Ascultarii Persoanelor

CAPITOLUL I

TACTICA ASCULTĂRII PERSOANELOR

SECȚIUNEA 1

TACTICA ASCULTĂRII PERSOANELOR – DOMENIU DE APLICARE A TACTICII CRIMINALISTICE

Tactica criminalistică aparține integral științei criminalistice, fiind constituită dintr-un sistem de metode și procedee specifice, care își au fundamentul în dispozițiile legii procedurale penale și, în același timp, sunt bazate pe experiențe pozitive generalizate ale organelor de urmărire penală, pe folosirea logicii și psihologiei judiciare și a altor științe aplicate în prevenirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor, în scopul obținerii de rezultate pozitive cu cheltuieli minime de efort, mijloace și timp.

În ceea ce privește activitatea de prevenire a infracțiunilor, o contribuție esențială își aduce munca de urmărire penală, aceasta constituind principalul domeniu de aplicare a tacticii criminalistice. Practic, nu există activitate de tactică criminalistică efectuată calificat și operativ pentru aflarea adevărului în fiecare cauză concretă care să nu își aducă o însemnată contribuție la prevenirea săvârșirii de infracțiuni.

Printre principalele modalități folosite în acest scop putem aminti:

efectuarea actelor premergătoare;

cercetarea la fața locului;

luarea măsurilor preventive și asiguratorii;

ascultarea învinuitului sau inculpatului, a persoanei vătămate și a martorilor.

Referitor la ascultarea persoanei vătămate, tactica criminalistică este preocupată de problemele privind pregătirea, desfășurarea și materializarea rezultatelor activității, precum și de psihologia persoanei vătămate, de elaborarea procedeelor tactice de ascultare, de stabilire a regulilor privind comportarea organului judiciar în timpul cercetării, în scopul cercetării "momentului psihologic" favorabil cercetării faptelor.

Tactica ascultării persoanelor reprezintă acea parte a tacticii criminalistice care elaborează, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea planului pe baza căruia se va desfășura ascultarea la modul propriu-zis de efectuare a acestei activități, la modul de fixare a declarațiilor persoanelor, la verificarea și aprecierea acestora, în scopul obținerii unor declarații complete.

În pregătirea și efectuarea activității de tactică a ascultării persoanelor trebuie să fie respectate o serie de principii ale tacticii criminalistice, de a căror aplicabilitate depinde realizarea scopului urmărit de organul judiciar și anume aflarea adevărului, după cum urmează:

principiul legalității;

principiul prezumției de nevinovăție;

principiul umanismului;

principiul obiectivității;

principiul necesității și oportunității;

principiul operativității;

principiul conspirativității;

principiul planificării;

Principiul legalității presupune o cunoaștere aprofundată a dispozițiilor legale și aplicarea întocmai a acestora. Magistrații, organele judiciare în întreaga lor activitate, trebuie să manifeste un adevărat cult pentru adevăr și dreptate, trebuie să dovedească mult discernământ juridic.

Principiul prezumției de nevinovăție – deși o regulă de bază a procesului penal modern, prezumția de nevinovăție depășește limitele stricte ale incidenței sale judiciare, constituind prin implicații unul din drepturile fundamentale ale omului. Aceasta justifică înscrierea prezumției de nevinovăție în numeroase documente de drept internațional în care se consacră asemenea drepturi fundamentale aparținând oricărei persoane. Importanța deosebită a prezumției de nevinovăție, ca principiu fundamental al procesului penal cu o amplitudine care se referă și la aspecte care cuprind sarcinile politico-sociale, a fost scoasă în evidență, în mod constant, în ultimii ani în documentele ONU: art. 11 „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, art. 6-2 „Convenția europeană de apărare a drepturilor omului” etc.

Prezumția de nevinovăție trebuie privită în strânsă legătură cu principiul legalității din domeniul dreptului penal. Obiectul său principal este de a asigura protejarea individului împotriva oricărui arbitrariu prin garantarea libertății individuale, stimularea căutării adevărului în activitatea judiciară și evitarea riscurilor care înrădăcinează, cu ușurință, că cel împotriva căruia se exercită o acțiune penală este vinovat. Prin aplicarea judicioasă a acestui principiu, până la aflarea adevărului persoana audiată este nevinovată.

Principiul umanismului sau principiul respectării demnității umane este înscris, începând din 1990, printre principiile fundamentale ale Codului de procedură penală. Astfel, art. 5 prevede că "orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane". Înscrierea în Codul de procedură penală a unei reguli fundamentale care să oblige organul judiciar, ca în cadrul activității judiciare să aibă o atitudine de respect față de demnitatea oricărei persoane implicate în cauză este, în primul rând, un reflex al dreptului persoanei la integritate fizică și psihică, așa cum se înscrie acest drept în art. 20 din Constituție. Tot Constituția precizează în același art.20 alin.2 că "nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau degradant".

Potrivit principiului umanismului, organele judiciare în întreaga lor activitate sunt obligate să respecte și să apere omul. Nici o activitate, nici o atitudine a acestora nu trebuie să aducă atingere onoarei persoanelor ce sunt ascultate, indiferent de calitatea lor procesuală.

Principiul obiectivității impune organelor de urmărire penală ca în pregătirea și desfășurarea activităților de tactică criminalistică să respecte cu strictețe dispozițiile legale și regulile stabilite de experiența pozitivă generalizată privind prevenirea, descoperirea și cercetarea diferitelor genuri de infracțiuni, să folosească multiplele posibilități pe care știința și tehnica le oferă pentru aflarea adevărului.

Principiul necesității și oportunității presupune manifestarea unui dezvoltat discernământ juridic în analiza activității de ascultare a persoanelor. Organele judiciare sunt obligate să procedeze fără întârziere la soluționarea cauzei penale cu respectarea tuturor drepturilor părților și a regulilor prevăzute de lege.

Principiul operativității constituie o regulă de bază a procesului penal cu un conținut deosebit de complex, manifestarea lui practică implicând numeroase aspecte. În vederea abordării sistematice a acestui principiu trebuie admis că operativitatea presupune cel puțin următoarele laturi:

promptitudine în desfășurarea activității judiciare;

calitate în efectuarea actelor procesuale și procedurale;

simplificare în îndeplinirea formelor procesuale;

eficacitate optimă în realizarea scopului procesual penal și a sarcinilor ce stau în fața organului judiciar.

Operativitatea este o noțiune în mare măsură consacrată și în practica organelor judiciare. Numeroși parametri și indicatori care concretizează și permit o evaluare cantitativă și calitativă a activității prestate de organele judiciare sunt, într-un fel sau altul, legate de operativitatea cu care aceste organe își îndeplinesc atribuțiile legale. Operativitatea, ca principiu al procesului penal, presupune în egală măsură și o eficiență a activității judiciare. Eficacitatea procesuală este o cerință de la care organele care participă în procesul penal nu pot abzice.

Principiul conspirativității impune asigurarea secretului activității care urmează a fi efectuată pentru ca persoanele interesate să nu cunoască despre pregătirile care se fac cu privire la ele, să nu aibă posibilitatea să ia măsuri pentru îngreunarea aflării adevărului, cu efecte deosebite pentru activitatea de prevenire.

Principiul planificării are în vedere ca, în toate cazurile, activitatea de ascultare a persoanelor să fie precedată de o judicioasă planificare și de o pregătire temeinică.

Aceste principii se condiționează reciproc și respectarea lor îmbinată cu alegerea celor mai adecvate procedee tactice determină desfășurarea unei munci de calitate, menită să asigure buna finalitate judiciară.

SECȚIUNEA a-2-a

NOȚIUNEA DE TACTICĂ A ASCULTĂRII PERSOANELOR. ÎNSEMNĂTATEA NOȚIUNII

În literatura de specialitate, legislația procesual penală și în practica judiciară actul procedural prin care învinuitul, inculpatul, partea vătămată și martorii sunt chemați în fața organelor judiciare pentru a furniza informații în legătură cu infracțiunea care formează obiectul urmăririi sau judecății, este desemnat prin termeni variați. Astfel, alături de termenul de ascultare se utilizează și termenul de audiere.

Principala modalitate de obținere a informațiilor de la persoanele ce compar în procesul penal într-o calitate sau alta o constituie reproducerea orală care, în procesul judiciar, poate îmbrăca forma relatării libere (nedirijate) a faptelor percepute, dar și forma răspunsurilor la întrebările adresate de organul judiciar. Deci, ascultarea persoanelor, indiferent de calitatea cu care compar în procesul penal, constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere, adică a relatărilor spontane, a faptelor și întrebărilor.

Termenii ascultare și audiere sunt sinonimi, atât în limba vorbită, cât și în cea literară. În același mod se prezintă lucrurile și în legislația procesual penală, în limbajul juridic, precum și în cel al literaturii juridice și criminalistice deși, în mod nejustificat, se consideră că audierea constă în activitatea de ascultare a persoanelor, numai de către instanța de judecată. Legiuitorul, reglementând această activitate procesuală, utilizează termenul de ascultare-art. 76 alin. 1 C. pr. pen..

Ascultarea reprezintă acel act procedural prin care anumite persoane (învinuit sau inculpat, parte vătămată, martori) sunt chemate în fața organelor judiciare penale să dea relații sau explicații cu privire la deținerea unor informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia în cazul în care ar exista o certitudine sau chiar o presupunere că aceste persoane ar putea furniza informații necesare.

Ascultarea persoanelor în procesul penal reprezintă unul din cele mai însemnate mijloace de obținere a probelor deja existente, provenite din alte surse. Astfel, ascultarea persoanelor se detașează, sub raportul importanței, de restul activităților de strângere a probelor. Față de celelalte investigații legate de strângerea probelor, ascultarea celor care, în diverse calități, au participat la săvârșirea unei infracțiuni, reprezintă activitatea cu frecvența cea mai ridicată.

Scopul ascultării este obținerea de date referitoare la cauza cercetată, la modul săvârșirii acesteia și la persoana făptuitorului pentru obținerea adevărului. Și cum nu în toate pricinile penale aspecte legate de faptă sau făptuitor nu pot fi dovedite prin înscrisuri, prin constatări tehnico-științifice sau experitize, nu în orice pricină penală există mijloace materiale de probă, desfășurarea procesului penal atât în cursul urmăririi, cât și al judecății este de neconceput fără ascultarea învinuitului sau inculpatului, a martorilor și părții vătămate, căreia legea îi conferă dreptul de a deveni parte în proces, în vederea obținerii reparației pentru prejudiciile suferite, prin constituirea de parte vătămată sau parte civilă.

Ascultarea trebuie să se desfășoare cu respectarea normelor de drept procesual penal și a metodelor elaborate de criminalistică. Eficacitatea ascultării se află în directă dependență de tactica aplicată de către organul judiciar și de modul desfășurării întregului proces al acestuia.

Săvârșirea unei infracțiuni este un eveniment care se situează, întotdeauna, într-un moment trecut, el antrenând o vie activitate de căutare și aflare a probelor, desfășurată de organele judiciare, în vederea stabilirii tuturor împrejurărilor referitoare la faptă și făptuitor. Astfel, un aport tot mai însemnat al științelor tehnice, mai ales al criminalisticii, prin intermediul căreia realizările celor dintâi sunt necontenit preluate și adaptate scopurilor probațiunii judiciare, a făcut să crească rolul mijloacelor materiale de probă, dar aceasta nu a dus la diminuarea utilității și importanței informațiilor a căror sursă o constituie declarațiile participanților la proces.

Chiar și atunci când probațiunea se întemeiază, mai ales pe mijloace materiale de probă, importanța audierii persoanelor și, în consecință, a declarațiilor acestora, rămâne nealterată, deoarece mijlocul material de probă nu reprezintă valoarea în sine, considerat izolat nu dovedește nimic dacă nu este integrat în ansamblul împrejurărilor cauzei, dacă nu i se cunoaște proveniența. Toate acestea nu pot fi precizate decât prin mijlocirea declarațiilor oamenilor. Foarte rare sunt ocaziile când convingerea organelor judiciare se întemeiază doar pe mijloace materiale de probă, a urmelor. La aceasta se adaugă faptul ca relatările celor care au perceput nemijlocit tabloul viu al infracțiunilor reprezintă cel mai expresiv mod de stabilire a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de făptuitor.

Ascultarea persoanelor, în procesul penal, constituie nu numai activitatea cea mai frecventă ci, totodată, activitatea cu cea mai mare importanță atât în cursul urmăririi, cât și al judecății, căreia i se consacră cea mai mare parte, volum de muncă, fiind nu doar o dată sursa majoră a aflării adevărului.

SECȚIUNEA a-3-a

NECESITATEA ELABORĂRII UNOR PROCEDEE TACTICE DE ASCULTARE A PERSOANELOR ÎN PROCESUL PENAL ȘI ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

Fundamentul procedeelor tactice cu observarea cărora trebuie efectuată ascultarea persoanelor atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, constituie normele procesuale penale care o reglementează.

Procedeele tactice de ascultare a persoanelor în procesul penal sunt elaborate pe baza normelor procesual penale și au menirea de a asigura deplina eficiență a acestora. Cu alte cuvinte, normele procesual penale determină procedee tactice care își găsesc aplicare la ascultarea persoanelor. Deși, între normele procesual penale și procedeele tactice există un raport de condiționare reciprocă, acestea nu se identifică. Într-adevăr, atât sensul atribuit noțiunii de procedeu tactic în limbajul criminalistic, cât și care i se atribuie în vorbirea curentă, conduc la constatarea că organului judiciar i se acordă o deplină libertate de a opta între două sau mai multe posibilități: o deplină libertate de a folosi unele sau altele din procedee, după cum aplicarea acestora este considerată oportună sau nu. În consecință, deducem că, în timp ce procedeele practice au caracterul unor recomandări, normele procesual penale ce reglementează această activitate au un caracter imperativ, obligatoriu, încălcarea acestora nefiind îngăduită. Același caracter de obligativitate prezintă și unele reguli tactice sancționate de legiuitor, deoarece aici este vorba de acele procedee tactice care au dobândit caracter de normă juridică.

Așa fiind, libertatea organului judiciar este practic nemărginită, inițiativa acestuia în ceea ce privește aplicarea unora sau altora din procedeele tactice este nestânjenită. Totul depinde de oportunitatea utilizării unora sau altora din procedee, știut fiind că anumite procedee tactice care și-au dovedit întreaga eficiență la ascultarea unor persoane, pot fi contraindicate în ascultarea altor persoane.

Scopul ascultării persoanelor, atât în procesul penal, cât și în faza de urmărire, îl constituie obținerea unor declarații cât mai simple, dar complete și fidele, cu privire la toate împrejurările în care s-a săvârșit infracțiunea.

Dacă vom lua în considerare poziția procesuală și interesele unora dintre participanți ca procesul să fie soluționat într-un anume fel, vom ajunge la concluzia că această finalitate nu este ușor de realizat. Astfel, cel vătămat prin infracțiune, interesat în soluționarea cauzei, poate să exagereze în mod intenționat pericolul prin care a trecut, fie din dorința de răzbunare, fie din dorința de a obține avantaje materiale. Astfel, activitatea de ascultare aduce în poziții diferite pe cei doi termeni ai activității: organul judiciar care, utilizând nu numai mijloace legale, caută să afie adevărul și cel ascultat, adeseori interesat să ascundă adevărul (inculpat, martor, victimă), în care scop pot folosi mijloace nepermise. Într-o astfel de situație se naște întrebarea: ce atitudine ar trebui să adopte organul judiciar, care este obligat să folosească doar mijloace legale, ca să poată obține de la cei care în diverse calități au participat la săvârșirea infracțiunii, declarații conform cu adevărul, adevăr pe care nu prea vor să-l dezvăluie? Arma cea mai eficace în vederea obținerii unor declarații exacte o constituie folosirea unor procedee tactice adecvate puse la îndemâna organului judiciar, de acea parte a tacticii criminalistice numită tactica ascultării persoanelor. Dacă organul judiciar care efectuează ascultarea nu ar avea posibilitatea să utilizeze unele procedee tactice de natură a contracara minciuna, acesta ar rămâne dezarmat în fața persoanelor de rea credință.

Natura procedeelor tactice, modul de aplicare a acestora, diferă în funcție de buna sau reaua credință a celor ascultați, în funcție de interesele în vederea aplicării cărora participă în proces. Astfel, față de cei de rea credință, procedeele tactice utilizate trebuie să-l determine pe cel ascultat să abandoneze atitudinea de până atunci (de refuz de a da declarații, de minciună etc.), să-l determine să afirme adevărul. Din aceste motive, procedeele tactice utilizate trebuie să aibă însușirea de a surprinde, de a înfrânge rezistența opusă, de a nimici linia defensivă adoptată până atunci de cel ascultat. Astfel de procedee tactice de ascultare a persoanelor constau, în general, în utilizarea de către organul judiciar a unor stratageme care, plasate în cel mai propice moment psihologic, adaptate personalității celui ascultat, au menirea de a-l determina să adopte o anumită comportare și anume aceea de abandonare a atitudinii de rea credință, la recunoașterea unor situații de fapt pe care cel ascultat nu le-ar fi recunoscut dacă nu se utilizau astfel de procedee. Dacă cel ascultat este cel față de care se folosesc astfel de procedee, este inteligent, dotat cu un ascuțit simț al observației, va putea sesiza intenția organului judiciar și va căuta să păstreze tăcere asupra acelor împrejurări a căror dezvăluiri i-ar fi dăunătoare. Dar, dacă procedeul tactic a fost ales cu iscusință, dacă este abil plasat în cel mai propice context psihologic, cel ascultat poate să dezvăluie fapte asupra cărora până atunci a păstrat o tăcere deplină, fapt ce nu înseamnă că a fost silit, constrâns la această atitudine, nu înseamnă că a fost dus în eroare. Comportarea organului judiciar care a utilizat asemenea mijloace de natură a-1 surprinde pe cel de rea-credință este onestă deoarece, astfel, cel ascultat nu ar fi părăsit vechea poziție, iar prin folosirea acestor mijloace nu s-a urmărit decât un scop moral-aflarea adevărului.

Libertatea organului judiciar de a folosi cele mai adecvate mijloace și procedee tactice nu este nelimitată, el nu poate recurge chiar la orice mijloace. Procedeele utilizate de organul judiciar nu pot contraveni dispozițiilor legale, fiind interzisă folosirea unor metode de natură a-i știrbi autoritatea cu care îl investește funcția exercitată. De asemenea, este interzisă utilizarea unor procedee ce ar induce în eroare pe cel ascultat sau la recunoașteri forțate.

În situația în care persoanele ascultate sunt de bună credință, finalitatea urmărită prin aplicarea unor procedee tactice este identică, altfel spus pentru obținerea unor rezultate exacte natura procedeelor tactice, precum și maniera de aplicare a acestora nu sunt, însă, diferite. Atât timp cât cei ascultați doresc sincer să facă declarații exacte, dar mai ales mai presus de voința lor comit erori, inexactități, procedeele tactice utilizate trebuie să constituie, în primul rând, un ajutor eficient pentru a ușura efortul persoanei de a da declarații complete și fidele. Prin folosirea unor astfel de procedee se urmărește reducerea în memoria persoanei ascultate a unor împrejurări temporar uitate sau verificarea exactității celor declarate, mai ales când arătările acestora se referă la localizarea în timp a unor fenomene, la determinarea în timp a acestora etc.

Ne aflăm într-un domeniu în care este imposibil a formula procedee care să se supună unor criterii generale, având în vedere infinitatea formelor de manifestare a personalității umane.

Doar cazul particular: personalitatea celui aflat în fața organului judiciar, în primul rând, poate furniza indicații utile cu privire la tactica ce urmează a fi aplicată. De aceea, aceste procedee nu au caracterul unor indicații, unor modele, recomandări, care lasă câmp nelimitat de acțiune imaginației, perspicacității și, de ce nu, fanteziei organului judiciar.

Dacă în cazul unor activități, cum ar fi cercetarea la fața locului, percheziția, ridicarea de înscrisuri și obiecte etc., se poate anticipa, cu o oarecare probabilitate, eficacitatea unor anumite procedee tactice care, corect aplicate, conduc în mod constant la rezultate pozitive, în cazul ascultării persoanelor, o astfel de anticipare este cu neputință.

Procedeele tactice care își găsesc aplicare la ascultarea persoanelor nu sunt construcții artificiale, "hibride" ci, dimpotrivă, reprezintă rezultatul experienței pozitive acumulate de organele judiciare a căror eficiență și utilitate au fost verificate de-a lungul timpului de practica cercetării infracțiunii. Procedeelor tactice de ascultare le este propriu un caracter generalizat, ele implică anumite elemente tipice comune, iar eficiența lor a fost, constant, verificată în activitatea practică a organelor judiciare. Dar este cu neputință să se indice o sumă de procedee tactice care să fie invariabil aplicate la ascultarea oricărei persoane.

Până în prezent ne-am referit la anumite generalități ale tacticii de ascultare a persoanelor care sunt chemate în fața organului judiciar, cu privire la deținerea unor informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia. Alături de aceste aspecte comune, ascultarea fiecăreia dintre persoanele chemate în fața organului judiciar prezintă și o seamă de elemente particulare determinate de poziția procesual penală pe care se situează unul sau altul dintre participanții la proces (învinuit sau inculpat, martor sau persoană vătămată), astfel încât literatura de specialitate, legislația procesual penală și practica judiciară au dispus o aplicare separată și diferențiată a tacticii de ascultare a persoanelor. Astfel, plecând de la realitatea obiectivă că fiecare infracțiune, fiecare persoană în parte are particularitățile sale, știința criminalistică a dispus ascultarea separată a participanților în proces.

În cele ce urmează, ne vom referi doar la procedeele tactice care își găsesc aplicare doar în cazul unei anumite persoane participante în proces: persoana vătămată.

CAPITOLUL II

TACTICA ASCULTĂRII PERSOANEI VĂTĂMATE

SECȚIUNEA 1

1.1 ASPECTE INTRODUCTIVE

Unul dintre participanții în procesul penal, cu fizionomie psihologică și procesuală distincte, a cărui ascultare trebuie efectuată cu aplicarea unor procedee tactice adecvate, este subiectul pasiv al infracțiunii, cel asupra căruia s-au îndreptat consecințele dăunătoare ale faptei săvârșite – persoana vătămată.

Pentru soluționarea multor cauze penale alături de ascultarea martorului și învinuitului, o importanță deosebită o are audierea părții vătămate. Dialogul judiciar cu acestea trebuie să se desfășoare în anumite limite prevăzute de lege, așa cum am precizat în capitolul anterior, dar urmărind anumite reguli tactice criminalistice specifice. Aplicarea unor reguli tactice, în aceste situații, face ca acțiunea magistratului ori polițistului să fie mai eficientă și mai promptă în constatarea faptei cu caracter antisocial.

În majoritatea cauzelor penale, partea vătămată este, pe de o parte, un izvor de informații foarte bogat și util stabilirii adevărului iar, pe de altă parte, una dintre persoanele interesate în proces, astfel încât declarația persoanei vătămate își relevă importanța și utilitatea prin valoarea probelor pe care le conține.

Valoarea declarațiilor părții vătămate este garantată de caracterul perceperii tabloului infracțional, ex propriis sensibus, iar pentru anchetator sau magistrat, în minuțioasa sa investigație pentru aflarea adevărului, declarațiile persoanei vătămate prezintă cel mai expresiv mod de stabilire a împrejurărilor de fapt, legate de infracțiune sau făptuitor.

1.2 CONCEPȚII DESPRE VICTIMĂ ȘI POZIȚIA SA ÎN FAPTA PENALĂ

Prin victimă înțelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei acțiuni sau infracțiuni criminale. După cum reiese din această definiție, victima înseamnă întotdeauna ființa umană, deși este necesar să se facă o serie de precizări în acest sens. Astfel, dacă este clar că nu pot fi considerate drept victime obiectele distruse de răufăcători sau instituțiile prejudiciate de activitățile acestora, în ceea ce privește persoana victimizată, trebuie să o diferențiem de alte cazuri de persoane care, de asemenea, pot fi lezate în urma unor acțiuni infracționale sau de altă natură.

Din punct de vedere istoric, rădăcinile academice ale victimologiei sunt legate de o serie de lucrări apărute în perioada anilor 1940-1950. Mulți criminologi și juriști, începând cu Cesare Lombrosos, R. Garofolo, E. Ferri s-au referit la rolul victimei în cadrul actului infracțional. Ulterior, Hans von Henting a dat impuls unor cercetări științifice consacrate victimei care, prin prisma interacțiunii infractor-victimă, cercetează inclusiv cazul victimizării infracțiunii.

Supunând discuției trecerea de la criminologie la victimologie, Vasile V. Stanciu arăta că, spre deosebire de criminologie, care se ocupă de cel care produce suferințe (infractor), victimologia lămurește punctul de vedere al celui care suferă, de unde conchidem ideea că nuanțările de factură criminologică servesc și investigației criminalistice. Astfel, transformările de natură imaterială, schimbări petrecute pe plan psihic, în memoria victimelor, nu pot fi relevate fară stăpânirea de către organele judiciare a unor cunoștințe de tactică criminalistică, psihologie judiciară și din sfera investigației de natură criminologică. De altfel, obținerea de declarații conforme cu realitatea celor întâmplate depinde, în mare măsură, de pregătirea profesională și abilitatea organului judiciar. În evaluarea unei declarații, organul judiciar se confruntă frecvent cu probleme privind buna credință a persoanei vătămate ori măsura în care declarația reflectă realitatea obiectivă sau doar o versiune a faptei. De aceea, o problemă deosebită în ascultarea persoanei vătămate și, în special, aprecierea declarațiilor acesteia, o constituie stabilirea măsurii în care informațiile obținute reflectă cele petrecute și pot constitui temei pentru formularea unei concluzii juste în cauză. Din însuși faptul că asemenea chestiuni se pot pune, reiese necesitatea teoretică și practică a lămuririi problemei declarației persoanei vătămate sub aspect psihologic și tactic criminalistic.

Tactica criminalistică, sprijinită pe elemente de psihologie judiciară, vine să salute actul de justiție prin descifrarea cauzelor individuale ale unor manifestări umane, precum și acele particularități ale proceselor psihice ale victimelor care vor duce la rezolvarea cu succes a cazului penal.

Prin respectarea regulilor tactice criminalistice se oferă garanția desfășurării procesului ascultării persoanei vătămate într-un cadru legal, optim obținerii unor declarații sincere și complete care să servească, în mod real, în aflarea adevărului. Luând în considerare poziția procesuală a persoanei vătămate sau personalitatea sa, acest lucru nu este întotdeauna ușor de realizat. Din acest motiv, procedeele tactice aplicate în ascultarea persoanei vătămate în procesul penal nu pot fi supuse unei legalități fixe sau încadrate în șabloane. Ele reprezintă rezultatul generalizării științifice a experienței pozitive acumulate de către organul judiciar și poate fi cel mult aplicat ca procedeu care are caracterul unei recomandări sau al unui model psihologic deosebit de complex în formarea declarațiilor și marcată de interesul său, de capacitatea de recepționare a informațiilor, de selectivitatea sa psihică și, nu în ultimul rând, de factori obiectivi și subiectivi, de distorsiuni care influențează direct modul de recepționare, mai ales în momentul unei agresiuni.

Punctul de plecare al procesului de cunoaștere, astfel cum el se desfășoară în cazul celor care au perceput împrejurări legate de comiterea unor infracțiuni, el reprezintă momentul respectiv, momentul senzorial prin mijlocirea căruia omul ia cunoștință de faptul asupra căruia, mai târziu, va face relatări în fața organelor judiciare. Omul vine în contact cu obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare prin intermediul organelor sale de simț, care dau naștere unor procese psihice: senzațiile și percepțiile.

În situația specială a persoanei vătămate, percepția și memorarea se face pe fondul unor intense tulburări afective care explică lacunele din declarații și prezentarea inconștientă, denaturată a celor percepute.

Fenomenul de iluzie, sugestie, efectul halo, experiența anterioară, vizibilitatea, auditibilitatea și durata percepției sunt câțiva factori din multitudinea celor care produc erori, alterează percepția actului infracțional și care trebuie luați în considerare de către organul care instrumentează cauza.

Capacitatea anchetatorului în aplicarea procedeelor tactice de ascultare și mânuirea abilă a cunoștințelor și experienței sale pe tărâm psihologic condiționează obținerea unor declarații apropiate de realitatea obiectivă. În folosirea modalităților tactice, magistratul nu trebuie să neglijeze, nici o clipă, respectarea principiului legalității, al tacticii criminalistice, garantat prin Constituție, prin art. 2 C. Pen. și C. pr. pen. referitor la aceste reglementări legale, considerăm necesare câteva reprezentări a calității de persoană vătămată atât în C. pen. cât și în C. pr. pen.

SECȚIUNEA a-2-a

REGLEMENTAREA LEGALĂ A CALITĂȚII DE PERSOANĂ VĂTĂMATĂ

2.1 REGLEMENTAREA CALITĂȚII DE PERSOANĂ VĂTĂMATĂ ÎN CODUL PENAL

După cum se cunoaște, subiectul pasiv special al infracțiunii este persoana fizică sau judiciară titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea și care a suportat răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii. Deși această calitate poate fi dobândită de orice persoană fizică uneori legea impune îndeplinirea unor condiții speciale, caz în care subiectul pasiv devine calificat, de exemplu în situația pruncuciderii-art. 177 C. pen.: "Uciderea copilului nou-născut, săvârșită imediat după naștere, de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naștere se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani", sau în ceea ce privește ultrajul-art. 239 alin. 1 C. pen.: "Insulta, calomnia ori amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 4 ani". Statul este subiect pasiv general și titularul acțiunii pe care o exercită în numele societății, garantând astfel ocrotirea persoanelor vătămate, dar care-și păstrează totuși câteva drepturi procesuale, astfel încât dualitatea subiectelor pasiv general și special își are rezonanța sa particulară în planul tacticii criminalisticii.

În mod particular, pentru stabilirea adevărului în cadrul urmăririi penale, pentru conturarea poziței persoanei vătămate, o serie de consecințe decurg din prevederile legii penale, referitoare la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, de genul constrângerii fizice sau morale. Ne aflăm în situația când o persoană exercită, printr-o forță căreia nu i se poate rezista, o constrângere asupra unei alte persoane, asupra psihicului acesteia, provocându-i o temere gravă față de producerea răului cu care este amenințată, astfel încât această persoană săvârșește o faptă prevăzută de legea penală deoarece nu-și mai poate determina, în mod liber, voința.

Analiza sub aspectul laturii obiective a unor categorii de infracțiuni scoate la suprafață o serie de acțiuni violente și victime ale acestora, pentru stabilirea cărora este necesar un demers tactic specific. Amintim aici: infracțiuni contra vieții – rămase uneori în faza de tentativă, infracțiunea de vătămare corporală (art. 181 C. P.) și vătămare corporală gravă (art. 182 C. P.), săvârșite prin lovituri, loviri, violențe, lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C. P.), care poate căpăta o formă agravată dacă a fost săvârșită prin violențe care au provocat victimei suferințe, infracțiunea de viol (art. 197 C. P.) care, cel mai adesea, se realizează prin constrângere fizică, infracțiunea de tâlhărie (art. 211 C. P.), tulburarea de posesie (art. 220 C. P.), ultrajul (art. 231 și art. 233 C. P.), tortura (în consens cu Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante la care România a aderat prin Legea 19/ 9 oct. 1990).

Acestea sunt câteva aspecte sub care legea penală a înțeles să surprindă intensitățile și formele de manifestare ale acțiunilor cu violență. În consecință, putem afirma că o contribuție esențială la apărarea ordinii de drept, cu prioritate a acelor valori pe care societatea le consideră că trebuie să le protejeze prin normele penale, își aduce criminalistica, servind totodată la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii.

2.2 REGLEMENTAREA CALITĂȚII DE PARTE VĂTĂMATĂ ÎN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ROMÂN

Se cunoaște că rezolvarea conflictului de drept penal stă sub semnul principiului oficialității, el este adus spre soluționare în fața organelor judiciare prin intermediul acțiunii penale, posibilitate deschisă virtual prin însăși forma penală incriminatorie.

Statul, în calitate de subiect pasiv principal al infracțiunii este titularul acțiunii penale, spre deosebire de victimă, care nu are această posibilitate, dacă exceptăm situațiile în care legea prevede că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Conform prevederilor art. 24 alin 1 C. pr. pen., subiectul pasiv al infracțiunii este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială se numește parte vătămată, dacă participă în procesul penal. Astfel, în conformitate cu art. 76 alin. 1 C. pr. pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să cheme, spre a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare prin infracțiune și să o întrebe dacă se constituie parte vătămată sau se constituie ca parte civilă; se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanței până la citirea actului de sesizare (art. 76 C. pr. pen. și următorii).

Persoana vătămată poate declara că nu dorește să participe în calitate de parte vătămată sau ca parte civilă. În acest caz, va putea fi ascultată ca martor (art. 83 C. pr. pen.). În condițiile în care persoana vătămată a fost ascultată ca martor, declarațiile părții vătămate pot servi la aflarea adevărului în măsura în care sunt coroborate cu alte probe existente în cauză (art. 75 C. pr. pen.). Deci, declarațiile părții vătămate au valoare probantă, condiționată de existența celorlalte probe.

O situație particulară întâlnim în cazul în care plângerea prealabilă a părții vătămate condiționează exercitarea, promovarea și stingerea acțiunii penale. Dacă în aceste cazuri nu este obligatorie participarea procurorului în instanță, partea vătămată poate susține singură învinuirea (art. 180, art. 193 alin. 2, art. 205, art. 206, art. 213 C. P.).

În conformitate cu prevederile înscrise în art. 24 C. pr. pen, acoperirea prejudiciului moral sau material produs prin infracțiune se obține de către persoana vătămată prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, în calitate de parte civilă.

Investigarea criminalistică este interesată, pe lângă cadrul procesual referitor la poziția persoanei vătămate, a drepturilor și obligațiilor acesteia în procesul penal, de un alt domeniu ce îi fixează direcțiile în ancheta penală. Acest domeniu este reprezentat de declarația părții vătămate ca mijloc de probă prin care se pot clarifica multe fapte și împrejurări ale cauzei penale.

Dacă avem în vedere că partea vătămată este subiectul principal în cauza penală, care are cunoștințe nemijlocite despre faptă și făptuitor și dacă ținem cont și de interesul ei în rezolvarea problemei cauzei penale, vom putea face evaluarea declarației persoanei vătămate. Deoarece victima este interesată în dovedirea vinovăției învinuitului sau inculpatului, ea poate strecura, uneori, în declarațiile sale, anumite elemente de natură să agraveze răspunderea făptuitorului, prezentând deformat realitatea. Din acest motiv, declarațiile persoanei vătămate și a celorlalte părți la procesul penal vor servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauza penală (art. 75 C. pr. pen.). Remintim, în legătură cu ascultarea, că aceasta este un act procedural prin care anumite persoane cu privire la care există o anumită bănuială, fie o certitudine că deține informații în legătură cu infracțiunea sau cu făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relații sau explicații în fața organelor judiciare penale. Ascultarea persoanei vătămate are loc în faza de urmărire penală, după ce s-a dispus începerea acesteia, cât și în faza de judecată, numai în fața instanței de fond și de recurs, care a casat cu reținere pentru rejudecare. Dispunerea ascultării persoanei vătămate se face din oficiu, la inițiativa organelor judiciare ori la cererea părților, prin efectuarea unor acte procedurale și procesuale.

Legea stabilește în sarcina organelor judiciare obligația de a chema spre a fi ascultate persoanele care au suferit o vătămare fizică morală sau materială prin infracțiunea comisă (art.76 alin. 1 C. pr. pen.). Cu acest prilej li se face cunoscut dreptul de a participa ca parte vătămată sau ca parte civilă (art. 76 alin. 2 C. pr. pen.). În situația în care persoana vătămată nu participă la procesul penal, aceasta poate fi ascultată ca martor, regulile procedurale și tactice criminalistice aplicându-se în consecință. Este obligatorie ascultarea persoanei vătămate cu privire la împrejurările în care s-a produs fapta.

Sub raport tactic criminalistic, prezintă interes faptul că încălcarea regulilor privind ascultarea persoanei vătămate cade sub incidența art. 197 C. pr. pen., privind nulitățile procesuale dar, de cele mai multe ori, încălcarea poate fi înlăturată prin reascultare.

CAPITOLUL III

FUNDAMENTUL PSIHOLOGIC AL TACTICII DE ASCULTARE A PERSOANEI VĂTĂMATE

SECȚIUNEA 1

ASPECTE INTRODUCTIVE

Unii autori de specialitate afirmă că psihologia victimei unei infracțiuni a fost mai puțin abordată în literatura de profil, comparativ cu studiul psihologiei martorului sau învinuitului (inculpatului), deși acest al doilea membru al diodei penale interesează la fel de mult, dacă avem în vedere doar câteva din posibilitățile oferite prin analiza profilului psihologic al persoanei vătămate pentru tactica criminalistică.

Aceasta creează posibilitatea elaborării științifice a regulilor și procedeelor tactice de ascultare a persoanei vătămate, reprezentând totodată o sursă deosebit de importantă în descoperirea infractorului. Pe de altă parte, este posibilă cercetarea mai exactă a împrejurărilor în care a fost săvârșit un fapt penal și, de aici, conturarea laturii subiective a infracțiunii a celorlalte elemente de natură să permită aflarea și tragerea corectă la răspundere penală.

Procesul psihologic de formare a declarațiilor, indiferent de poziția procesuală a participanților în proces, până la un punct identic, se supune acelorași legalități deoarece, în toate cazurile, presupune un moment de percepție a informațiilor circumscrise infracțiunii, un moment de prelucrare logică a informației, un altul de stocare memorabilă pentru o anumită perioadă de timp, a informațiilor percepute și, în fine, momentul de relatare, de comunicare a acestor informații organelor judiciare, cu ocazia ascultării.

Nu vom intra aici în amănunte, în ceea ce privește procesul psihologic de formare a declarațiilor victimei, ci vom prezenta particularitățile psihologiei victimei, cu rezonanță în tactica de audiere.

SECȚIUNEA a-2-a

PARTICULARITĂȚI ALE PSIHOLOGIEI VICTIMEI

La aplicarea procedeelor tactice, cu a căror observare trebuie efectuată ascultarea celui vătămat prin infracțiune, nu se poate face abstracție de psihologia sa particulară, după cum aceste procedee tactice de ascultare nu pot fi desprinse de situația de parte a cărei participare în proces este legată ideea apărării unor interese proprii izvorâte din infracțiune. Atunci când cel vătămat renunță la calitatea de parte în proces și acceptă să fie ascultat ca martor, nu poate fi asimilat din punct de vedere psihologic martorului propriu-zis.

Pentru identitate de rațiune, ar fi de așteptat ca declarațiile persoanei vătămate să constituie sursa celor mai bogate și fidele informații cu privire la modul de săvârșire a infracțiunii atâta vreme cât consecințele dăunătoare ale faptei s-au răsfrânt, în mod direct, asupra ei deoarece, teoretic, atât făptuitorul cât și persoana vătămată s-au aflat în condiții optime de percepție. Spre deosebire de ceilalți participanți la procesul penal, în cazul persoanei vătămate, percepția și, deci, memorarea faptelor, se petrece pe fondul unor intense tulburări afective care explică lacunele memoriei, deci a declarațiilor, prezentarea inconștient denaturată a celor percepute.

Stările afective sub răspândirea cărora se petrece percepția faptelor sunt caracterizate de modificări organice, precum și de intense trăiri subiective.

Starea de frică, sub a cărei influență persoana vătămată percepe cel mai adesea împrejurările în care s-a săvârșit fapta infracțională este provocată de situații neașteptate, neobișnuite, de stări conflictuale circumscrise infracțiunii, situații în care cel afectat de această stare nu și-a elaborat încă atitudinea pe care o va adopta sau nu prevede toate consecințele la care este expus. Starea de frică, de mânie și efectele care le corespund – groaza, furia, disprețuirea reduc considerabil controlul conștiinței asupra conduitei omului.

Percepția situației conflictuale, a consecințelor dăunătoare cu a căror producere este amenințată persoana vătămată, cauzează de cele mai multe ori emoții violente, de intensitate extremă, care au efectul unei puternice reacții de agitație, de incapacitate de a reacționa, aspect care este redat în vorbirea curentă prin expresii ca: "înlemnit de frică și-a pierdut capul" etc. Astfel, eventuale cauze de ordin psihologic, ori cauze care temporar s-au răsfrânt asupra organelor de simț, în momentul percepției, pot constitui piedici sau pot explica erorile și inexactitățile de care pot fi afectate relatările persoanei vătămate.

Omul vine în contact cu obiecte și fenomene ale lumii înconjurătoare prin intermediul organelor sale de simț; obiectele și fenomenele lumii materiale acționează asupra organelor de simț dând naștere la procese psihice și anume senzații și percepții. Senzațiile reprezintă cele mai simple procese psihice și constau în reflectarea în creierul omului a însușirilor obiectelor și fenomenelor lumii reale, care acționează nemijlocit asupra receptorilor. Constituie astfel de însușiri: greutatea, gustul, mirosul etc. Percepția reprezintă procesul psihic de reflectare a obiectelor în complexitatea însușirii lor.

Din moment ce senzațiile și percepțiile reprezintă forme fundamentale ale reflectării senzoriale ale lumii materiale care acționează nemijlocit asupra organelor de simț, persoana vătămată chemată în fața organului judiciar să comunice informațiile dobândite, trebuie să fie capabilă să reflecte această lume. Cu alte cuvinte, reflectarea fidelă a faptelor în declarațiile persoanei vătămate este condiționată, în acest moment al formării lor, de starea organelor de simț. Din multitudinea de stimuli care acționează asupra organelor de simț, nu toți sunt apți de a da naștere senzațiilor. Însușirea stimulilor de a da sau nu naștere senzațiilor este legată de categoria psihologică a pragurilor senzitive.

În cazul fiecărui analizator, stimulii adecvați acestuia, pentru a provoca senzații, trebuie să se realizeze o urmărire minimă. Această intensitate determinată a stimulului, capabilă să dea naștere senzațiilor, constituie ceea ce numim prag al senzațiilor. Intensitatea stimulului se numește prag minim, iar intensitatea numai în limitele căreia stimulul este capabil să provoace senzații constituie limita sa superioară numită pragul maxim.

Cunoașterea de către organele judiciare a pragului senzațiilor reprezintă un real interes deoarece, pe această bază, vor putea aprecia dacă faptele relatate de către persoana vătămată se situează în limitele posibilităților sale de percepție, dacă un anumit fapt putea fi perceput integral sau nu, să poată deosebi declarațiile exacte de cele inexacte.

SECȚIUNEA a-3-a

STABILIREA EXACTITĂȚII OBIECTIVE A DECLARAȚIILOR PERSOANEI VĂTĂMATE ÎN PROCESUL DE FORMARE A DECLARAȚIILOR

Persoana vătămată prin infracțiune poate compărea în procesul penal în diverse poziții procesuale, iar declarațiile sale, date în oricare din aceste calități, constituie mijloace distincte de informare pentru organele judiciare, chemate a le aprecia în contextul celorlalte probe, după convingerea pe care le-o formează. Astfel, în funcție de natura prejudiciului și de manifestarea de voință, persoana vătămată poate avea fie calitatea de parte vătămată, fíe calitatea de parte civilă, ori să reunească ambele calități, fie, în sfârșit, calitatea de martor.

Participarea în proces a părților se asociază, întotdeauna, cu interesul acestora ca pricina să fie soluționată într-un anumit mod. Astfel, prin susținerea învinuirii, persoana vătămată urmărește condamnarea cât mai aspră a făptuitorului infracțiunii, în vreme ce, prin exercitarea acțiunii civile, persoana vătămată urmărește obținerea unor despăgubiri cât mai mari. Astfel, și renunțarea la situația procesuală de parte, justificată de diverse motivații și participarea acesteia în proces în calitate de martor, nu situează pe cel vătămat prin infracțiune pe aceeași poziție psihologică cu cel care a perceput diverse aspecte legate de săvârșirea infracțiunii în calitate de martor propriu-zis. În majoritatea cauzelor penale, persoana vătămată este, pe de o parte, un izvor de informații foarte bogat și util stabilirii adevărului, iar pe de altă parte, una dintre persoanele interesate în proces. Din acest motiv, de multe ori, în practica judiciară s-a constatat că victimele au tendința de a prezenta situația faptică exagerat, în detrimentul învinuitului (inculpatului), atât din dorința răzbunării, cât și pentru a obține pe cale judiciară despăgubiri civile substanțiale. Dar, să nu omitem, că și declarațiile persoanei vătămate de bună credință pot fi adeseori imprecise, deoarece percepția și memorarea faptelor la acestea se petrec pe fondul unor intense tulburări afective, ceea ce explică prezentarea inconștient denaturată a celor percepute.

Pentru obținerea unor declarații mai apropiate de realitate, organul judiciar trebuie să fie un bun cunoscător al psihologiei persoanelor, să poată realiza cercetarea procesului psihic de formare a declarației persoanei vătămate structurat în cele patru faze ale sale:

percepția informației;

prelucrarea logică a informației;

memorarea informației;

reactivarea și relatarea informației;

Particularități ale percepției faptelor

Cum se petrece percepția în cazul persoanei vătămate, ce categorii de senzații concură, în primul rând, la producerea declarațiilor sale și de aici desprindem procedeele tactice cu a căror observare trebuie efectuată ascultarea acestui participant la proces.

Având în vedere că în limbajul juridic, dar și în vorbirea curentă, situația de persoană vătămată, mai ales de victimă a infracțiunii se asociază cu ideea de suferință, de durere fizică sau morală, la formarea declarațiilor acesteia concură, într-o mai mare măsură senzațiile cutanate, iar din categoria acestora din urmă senzațiile de durere, senzațiile gustative și într-o anumită măsură senzațiile olfactive.

Omul nu cunoaște obiectele și fenomenele din lumea înconjurătoare prin înregistrarea în mintea sa a însușirilor lor izolate, ci le cunoaște prin înțelegerea în același timp a mai multor însușiri, diferite ca natură. Astfel că, reflectarea în conștiința omului a obiectului cu care venim în contact nemijlocit se realizează prin mai multe senzații. De exemplu, când observăm un obiect oarecare, aflat în fața noastră, nu vedem doar imagini izolate, separate de el ca existență obiectivă, ci îi percepem mai multe însușiri. Odată cu forma îi vedem mărimea, culoarea, distanța la care se află, precum și faptul că este în mișcare sau în repaus relativ. Mai mult, la obiecte percepem mai multe însușiri, chiar fără o acțiune nemijlocită a stimulului corespunzător asupra organului de simț, datorită experienței noastre anterioare, a cunoștințelor ce le avem despre obiectul respectiv sau despre unele obiecte asemănătoare. Această modalitate de cunoaștere, de reflectare a lumii înconjurătoare în conștiința omului, este percepția.

În cazul participanților în procesul penal, vorbind despre percepția vizuală și auditivă, putem spune că se desfășoară în același mod. Dar, totuși, admitem existența unor note particulare pentru persoana vătămată.

Cunoașterea mecanismului de percepție prin mijlocirea analizatorilor oferă organelor judiciare posibilitatea aprecierii exacte a informațiilor pe care le poate furniza persoana vătămată, pe de o parte, iar pe de altă parte, posibilitatea elaborării și aplicării diferențiate a celor mai adecvate procedee tactice de ascultare.

În ceea ce privește percepția auditivă, amintim că omul este capabil să perceapă, într-o infinitate de momente, o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc obligatoriu sau întâmplător săvârșirea unei infracțiuni. De aceea, în funcție de împrejurări, persoana vătămată este chemată să redea cuvinte, expresii, modul de a vorbi a agresorului și, în funcție de acestea, interesul anchetatorului vizează obținerea reproducerii cuvintelor, temerilor, cifrelor sau a sensului convorbirii, a conținutului de idei.

Față de natura extrem de variată a împrejurărilor în care se săvârșesc infracțiunile, de sunetele și zgomotele ce le pot însoți, poate prezenta interes determinarea următoarelor împrejurări:

Distanța dintre sursa sonoră si organul receptor, apreciată în funcție de intensitatea undelor sonore. Posibilitatea determinării relative a acestei relații există numai atunci când fenomenele sonore sunt familiare persoanei vătămate, în caz contrar determinarea distanței este exclusă.

Direcția de propagare a fenomenelor sonore, care are caracter de certitudine când nu este întemeiată pe senzații auditive, ci și vizuale. Dar, și în aceste situații, pot apărea erori (spre exemplu, atribuirea unei arme de foc prezente în câmpul vizual, a sunetului asemănător produs de un astfel de obiect aflat, simultan, în afara câmpului vizual).

Natura fenomenelor acustice sau chiar identificarea lor: datorită experienței acumulate, omul nu percepe pur și simplu sunetele, ci acestea sunt însoțite de înțelegerea lor; mai ales timbrul sunetului, care îi conferă caracter individual, constituie o însușire caracteristică unei anumite persoane sau unui anumit obiect sau fenomen.

În ceea ce privește percepția vizuală, dintre undele electromagnetice ce acționează asupra analizatorului vizual, pot provoca senzații vizuale doar cele cu lungime de undă cuprinsă între 396 și 760 milimicroni, respectiv între violet și roșu. Ochiul expus la întuneric, supus câteva minute luminii mai intense își pierde adaptarea. Dacă există disfuncționalități în modul de concentrare a receptorilor vizuali, în special conurile și mai puțin bastonașele, în diferite zone ale retinei apar probleme în distingerea culorilor: acromatopsie totală sau discromatopii-daltonismul. Pe lângă aceste defecte, mai pot apare probleme de genul imaginilor consecutive, constând în persistarea acestora după ce stimulul începe să acționeze în culori normale sau inversate (negative); contrastul simultan, în care un obiect cenușiu pare mai alb pe un fond negru decât pe un fond alb, iar pe un fond cromatic tinde să ia nuanța culorii complementare fondului (pe un fond galben devine albăstrui).

Luarea în calcul, de către organul judiciar care efectuează ascultarea, a acestor legități care guvernează mecanismele anatomo-fiziologice ale vederii și proprietății culorilor, îi conferă posibilitatea elaborării procedeelor tactice de ascultare.

Un rol important în relatările persoanei vătămate, cu ocazia ascultării acesteia, îl ocupă descrierea vătămărilor suferite, precum și a agenților cu care au fost provocate. Deși persoana vătămată are ca dovadă a existenței leziunilor un înscris în care sunt materializate concluziile examinărilor medicale de specialitate, cunoașterea de către organele judiciare a naturii informațiilor pe care victima le poate furniza în această privință nu este lipsită de utilitate, deoarece de multe ori asemenea cunoștințe sunt de natură a le feri de riscul aprecierii lor greșite.

În legătură cu percepția cutanată s-au identificat următoarele categorii de senzații, cu mecanisme senzoriale cutanate diferite:

Senzații de durere, care sunt provocate de orice stimul mai intens (mecanic, termic, electric, chimic) care duc la vătămarea țesutului, a terminațiilor nervoase din piele. Senzația de durere nu indică decât durere pură, putând fi cel mult asociată cu o localizare relativă a zonei lezate sau a intensității (vie, surdă, străpungătoare) și cu durata senzației. Mai puțin exact poate percepe victima cauza care provoacă durerea.

Senzațiile tactile, de atingere, de presiune – provocate de deformarea locală a pielii. Viteza acestei deformări (proporțională cu viteza de acțiune a stimulului) determină intensitatea senzației tactile.

Senzațiile gustative sunt produse de însușirile chimice ale substanțelor dizolvate în salivă sau soluție apoasă, care stimulează receptorii gustativi situați mai ales în papilele linguale.

Senzațiile termice de cald, de rece, se manifestă sub acțiunea unui stimul cu o temperatură mai mare, respectiv mai mică decât temperatura pielii (32-33°C) care reprezintă zero-ul fiziologic. Stimularea poate avea loc și de la distanță, pe calea schimbului termic radiant.

Senzațiile de durere – sunt consecințe ale vătămării țesuturilor organismului, sunt determinate de stimuli variați (mecanici, termici) de o anumită intensitate. Deși asemenea senzații pot fi simțite în orice regiune a organismului, simțul durerii nu oferă nici o altă indicație decât cea de durere pură, cel mult posibilitatea localizării relative a zonei lezate, a intensității durerii (vie, surdă, pulsată, zdrobitoare, răspunzătoare) sau a duratei (continuă, trecătoare, întreruptă).

Ceea ce victima percepe exact este senzația de durere, dar ceea ce percepe mai puțin exact este cauza care o determină. Așa fiind, dacă vătămările s-au produs în împrejurări în care victima infracțiunii nu a avut posibilitatea să perceapă vizual agentul vulnerant, arătările acestuia cu privire la forma, dimensiunile obiectului cu care s-au aplicat violențele sunt cu totul nesigure și pot fi luate în considerare numai în anumite limite, iar dacă victima nu a făcut astfel de precizări sunt neavenite din punct de vedere tactic întrebările prin care s-ar tinde asemenea împrejurări. Tot astfel, dacă infracțiunea a fost săvârșită în participație, iar participanții au folosit obiecte diferite, nu cel ce a suferit vătămările, ci medicul este chemat să precizeze obiectul sau obiectele cu care s-au produs vătămările, luându-se în considerare natura leziunilor existente pe corpul victimei.

Specificul senzațiilor de durere explică de ce victima poate furniza informații cu totul nesigure asupra caracterului, numărului leziunilor, intensitățile acestora, de ce eventual nu va putea preciza cu exactitate numărul loviturilor primite, momentul în care a primit cea mai gravă lovitură, care a provocat cea mai puternică leziune, și în sfârșit, de ce o leziune superficială, dar care a afectat o zonă cu multiple terminații nervoase este resimțită cu o durere profundă.

Consecința tactică ce poate fi desprinsă de aici nu vizează modul în care organul judiciar ar putea obține de la cel vătămat declarațiile complete și exacte cu privire la natura și caracterul vătămărilor deoarece, așa cum s-a văzut, informările pe care victima le poate furniza în această privință cunosc limite ce nu pot fi depășite. Regula tactică care trebuie observată este următoarea: organele judiciare trebuie să dea dovadă de prudență atunci când declarațiile victimei vizează alte aspecte decât localizarea, intensitatea și durata durerii.

A doua categorie de senzații cu mecanisme senzoriale cutanate sunt senzațiile tactile, care interesează în aceeași măsură procedeul de elaborare a regulilor tactice de ascultare.

Senzațiile tactile – ca rezultat al stimulilor receptorilor cutanați sunt deteminate de deteriorarea pielii ca efect al presiunii. Senzațiile de presiune (de atingere) pot fi localizate cu suficientă precizie. Din experiența de zi cu zi se știe că dacă pe suprafața învelișului cutanat se exercită o presiune, nu după mult timp încetăm a mai încerca senzația de atingere, datorită instalării precoce a adaptării simțului tactil la presiune. Mai cu seamă în stare de nemișcare, zonele de contact ale corpului cu diferite obiecte (îmbrăcăminte, ceas etc.) se adaptează în asemenea măsură încât nu mai avem senzația de atingere cu aceste obiecte.

Datorită unei intuiții empirice, infractorii cu experiență caută să profite de consecințele adaptării simțului tactil la presiune, reușind să-și însușească bunuri aflate în contact direct cu diferite zone ale corpului, fară ca cei deposedați de asemenea obiecte să remarce imediat lipsa acestora. In acest scop, sunt alese locuri populate unde, datorită aglomerației, oamenii se află în contact fizic unii cu alții sau cu diferite obiecte, cu alte cuvinte, în asemenea locuri asupra lor se exercită o permanentă presiune fizică.

Ca efect al interacțiunii analizatorilor cu un excitant slab (senzația de atingere dintre un obiect – ceas, poșetă etc. și corp) perceput deodată ca un excitant puternic (presiune exercitată asupra corpului datorită contactului fizic cu alte persoane sau obiecte) pare a fi mai slab. Datorită excitanților puternici, cel vătămat, de obicei, nu percepe mișcările abile ale infractorului care taie sau deschide geanta. Aceasta explică de ce persoana vătămată nu poate indica întotdeauna nici locul și nici momentul în care a fost deposedat.

Recunoașterea de către organul judiciar a acestor particularități ale percepției ar putea conduce la etichetarea de rea credință a declarațiilor persoanei vătămate care, în ciuda faptului că obiectul a cărui sustragere este reclamată se afla în contact nemijlocit cu o anumită zonă a organismului, nu poate preciza împrejurările dispariției sale, adică locul și timpul sustragerii.

Pentru stabilirea acestor împrejurări, din punct de vedere tactic, se recomandă reconstituirea itinerariului urmat de cel care reclamă dispariția unor bunuri ce s-au aflat asupra sa, dacă locurile frecventate au fost sau nu aglomerate. Tot în acest fel pot fi determinate cu o anumită aproximație locurile probabile propice unor astfel de manopere și, totodată, limitele de timp în care ar fi putut fi săvârșită fapta cu consecințe favorabile asupra cursului pe care îl vor lua de aici înainte cercetările (de exemplu, dirijarea investigațiilor asupra celor aflați în evidențele organelor judiciare, cunoscuți ca profesioniști).

Senzațiile gustative – mecanismul de producere a acestui tip de senzație interesează în acele situații în care persoana vătămată a fost victima unei încercări de otrăvire sau a unor intoxicații alimentare, intenționate sau din culpă, când infracțiunea a rămas în faza de tentativă datorită ingerării unei cantități insuficiente din toxicul utilizat, inadecvenței mijlocului folosit ori intervenției medicale oportune sau altor asemenea împrejurări.

În cazurile de otrăvire trebuie să distingem dacă otrăvirea constituie activitatea prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii sau dacă aceasta reprezintă mijlocul prin care se realizează încercarea de sinucidere iar, din diverse motive, cel care a încercat să se sinucidă susține că a fost victima unei tentative de omor.

În general, informațiile pe care le poate furniza procesul verbal în astfel de împrejurări au un caracter relativ datorită posibilităților limitate de determinare generică și cu atât mai puțin de a identifica substanțe cu gusturi caracteristice (prin mijlocirea organului gustativ omul poate percepe patru senzații de gust: dulceag, amar, acru, sărat).

Procedeele tactice cu a căror aplicare trebuie efectuată ascultarea persoanei vătămate se referă la precizarea împrejurărilor în care au fost ingerate substanțele cu care s-a încercat activitatea de ucidere. Astfel, interogatoriul va trebui să aibă în vedere următoarele aspecte:

În ce împrejurare s-a ingerat un aliment sau s-au consumat lichidele, ceea ce presupune precizarea locului, indicarea cât mai exactă a limitelor de timp în care a consumat anumite alimente sau băuturi – această împrejurare va permite stabilirea cu o anumită aproximație a naturii substanței toxice utilizate;

În ce moment a încercat senzația de durere, cine a servit-o cu alimente, băuturi, felul acestora, dacă alimentele ori băuturile consumate aveau sau nu gusturi caracteristice.

Chiar dacă substanța otrăvitoare are un gust caracteristic, nu întotdeauna această senzație este încercată de cel care o ingeră. Importanță prezintă cantitatea în care a fost administrată respectiva substanță – doze mari sau mici, în stare pură sau în amestec, ceea ce diminuează senzația de gust caracteristic. Identică este situația substanțelor toxice administrate împreună cu alimentele lichide, gustul caracteristic al acelor substanțe poate fi neutralizat de natura substanței alimentare cu care a fost alcătuit amestecul (de exemplu, administrarea unei substanțe cu gust amar odată cu alimentul care, la rândul lui, are gust amar).

În final, persoana vătămată trebuie să fie întrebată asupra temperaturii și formei de prezentare a alimentului sau băuturii consumate, deoarece acestea pot influența senzațiile de gust. De asemenea, senzația de gust poate fi influențată de faptul dacă alimentul cu care a fost combinat toxicul și-a păstrat sau nu aspectul, culoarea caracteristică.

Pot exista situații când sinucigașul, care a fost descoperit până în momentul asimilării de către organism a substanței toxice și căruia i s-a acordat asistență medicală calificată, susține că a fost victima unei tentative de omor, pentru a evita consecințele nedorite ale unei astfel de încercări. Într-o astfel de situație proba simulării este oferită, în general, de însăși împrejurarea în care a fost ingerată substanța toxică. Mai exact, de natura și cantitatea în care a fost consumată. Astfel, substanțele otrăvitoare cu un pronunțat gust caracteristic și neplăcut care au un efect mortal, numai atunci când sunt administrate în cantități mari, nu pot fi ingerate în doze dăunătoare fără a fi simțit un gust caracteristic. Astfel, prezența în conținutul stomacal, în cantități mari, a unei astfel de substanțe indică încercarea de sinucidere.

Senzațiile termice – o ultimă categorie de senzații cu mecanisme senzoriale cutanate care, independent sau asociate la nivelul altor analizatori, pot contribui într-o anumită măsură la formarea declarațiilor persoanei vătămate, sunt senzațiile termice.

În sfera senzațiilor termice (senzații de cald și de rece) fenomenul de adaptare la stimularea caldă se instalează mai lent decât stimularea la rece. Astfel, când celui ascultat i se cere să precizeze diferența de temperatură existentă între interiorul și exteriorul unei încăperi sau să evalueze astfel de diferențe în cazul unei treceri bruște sau treptate dintr-un mediu cu o temperatură coborâtă într-unul cu temperatură mai ridicată și invers, sau în cazul venirii instantanee în contact cu obiecte având o anumită temperatură superioară sau inferioară celei cutanate sau unui contact prelungit cu un astfel de obiect, din punct de vedere tactic se recomandă să se adreseze celui ascultat în calitate de victimă următoarele întrebări:

Care era temperatura mediului din care a provenit?

Ce durată de timp a petrecut în mediul respectiv?

Acest lucru se recomandă deoarece contactul prelungit cu un anumit obiect aflat la o anumită temperatură poate duce la aprecieri false asupre intensității stimulilor termici, ca urmare a instalării adaptării senzoriale. Trebuie să se țină seama de fenomenul adaptării și în cazul acelor declarații la a căror formare au contribuit și senzațiile olfactive.

În legătură cu recepția olfactivă, este de menționat că ea este rezultatul stimulării receptorilor olfactivi situați în partea superioară a cavității nazale, de către anumite substanțe care se găsesc în stare gazoasă sau sub formă de vapori.

Utilitatea cunoașterii mecanismului senzațiilor olfactive se verifică atât în situația în care partea vătămată a suferit un prejudiciu fizic și va participa la proces în calitate de parte vătămată, cât și atunci când a suferit un prejudiciu material și va participa la proces în calitate de parte civilă, după cum uneori cel vătămat poate apărea în calitate de parte vătămată, cât și de parte civilă.

În împrejurări precum incendii, explozii, intoxicări, descoperirea unor substanțe presupuse a fi inflamabile, stupefiante, toxice, medicamente care au servit la comiterea unei infracțiuni, depistarea unor mirosuri profesionale sau localizarea în spațiu a acestora, declarațiile părții vătămate bazate pe senzațiile ei olfactive trebuie apreciate ținându-se cont de faptul că aceste senzații sunt inconstante și relative. De exemplu, în cazul tentativelor de omor săvârșite prin introducerea treptată în încăperea în care se află victima a gazului toxic (metan, butan etc.), cel vătămat nu va percepe mirosul caracteristic al substanței și nici susținerile sale în acest sens nu vor fi puse sub semnul relei credințe, chiar dacă în cameră s-a descoperit o cantitate însemnată de gaze toxice. Susținerea persoanei vătămate potrivit căreia nu a simțit nici un miros caracteristic este plauzibilă și își are explicația în fenomenul cunoscut sub numele de adaptare olfactivă, potrivit căruia în momentul intervenirii adaptării, senzațiile nu mai sunt încercate cu aceeași intensitate. La primul contact cu mediul odorant, mirosurile sunt puternic percepute ca, apoi, sensibilitatea față de acestea să se diminueze considerabil sau să dispară în condițiile persistenței acelui miros.

Pentru a putea verifica această împrejurare, din punct de vedere tactic, organului judiciar îi revine sarcina de a preciza durata petrecută de cel vătămat în mediul odorant respectiv și, de asemenea, dacă a părăsit, fie și pentru puțin timp, încăperea revenind apoi în același mediu. Dacă persoana vătămată afirmă că nu a părăsit încăperea, susținerea potrivit căreia nu a simțit mirosul este plauzibilă, dar dacă afirmă că a părăsit încăperea (fie chiar și pentru 1-3 minute), după care a revenit și în ciuda acestei împrejurări susține că nu a perceput mirosul caracteristic, cel ascultat este fie de rea credință, fie organul olfactiv este afectat funcțional – mirosul este vătămat sau lipsește.

În cazul unor catastrofe, incendii, explozii, toate aceste evenimente însoțite si de stimuli adecvați analizatorului olfactiv, iar prin ascultarea persoanei vătămate se urmărește, printre altele, obținerea unor informații cu privire la mirosurile caracteristice care pot fi percepute în asemenea împrejurări. Astfel, în cazul incendiilor, persoana vătămată poate fi întrebată dacă a simțit mirosul substanței inflamabile și, în acest moment, în astfel de situații, interesează mai ales precizarea locului și momentului izbucnirii incendiului.

Pentru obținerea unor informații cât mai fidele în această privință, o regulă tactică ce trebuie observată se referă la stabilirea cât mai exactă a condițiilor atmosferice, a condițiilor obiective contextuale percepției mirosurilor caracteristice. Atât locul, cât și momentul izbucnirii incendiului pot fi indicate greșit de către persoana vătămată, dacă ignoră condițiile atmosferice în care au fost percepute mirosurile. În această privință, curenții de aer provocați de un vânt, având o anumită intensitate, forța și direcția în care sunt purtate mirosurile, poziția ocupată de persoana vătămată în raport cu direcția vântului, a curenților de aer, pot duce la precizarea greșită a acestor împrejurări.

Ca și în cazul ascultării altor participanți în procesul penal, pentru precizarea condițiilor în prezența cărora au fost percepute mirosurile, poate fi recomandată și următoarea regulă tactică: obținerea de informații de la serviciul meteorologic cu privire la condițiile atmosferice ce au existat în intervalul de timp în care s-a produs incendiul.

O altă indicație de ordin tactic este menită a avertiza organul judiciar asupra alterărilor la care sunt supuse declarațiile persoanei vătămate datorită iluziei olfactive, a sugestiei – afirmația unei persoane că a perceput un anumit miros se transmite, într-o anumită măsură, și celor de față și datorită autosugestiei – observarea unor aspecte însoțite, în mod obișnuit, de un miros caracteristic care nu există în acel moment în realitate și este totuși perceput de victimă.

Există și o altă categorie de senzații care, deși mai rar întâlnite în practică, pot avea o oarecare însemnătate în formarea de către persoana vătămată a unei imagini complete despre evenimentele în legătură cu care se relatează. Acestea sunt senzațiile interne sau organice (sete, greață, foame, sufocare etc.), senzații kinestezice sau de mișcare (cu ajutorul cărora ne dăm sema de poziția membrelor, direcția și viteza mișcării acestora) și senzații de echilibru care reflectă modificările poziției corpului în raport cu centrul de greutate, poziția și direcția mișcării capului, accelerarea sau încetinirea mișcării pe orizontală, verticală sau circulară.

Percepția victimei poate fi influențață de anumite condiții concrete în care se desfășoară agresiunea. In acest sens, se pot deosebi factori obiectivi și subiectivi care influențează percepția. Dintre factorii de natură obiectivă amintim: condițiile de iluminare, condițiile meteorologice, distanța mare și diversele obstacole interpuse, existența unor surse sonore, durata percepției, disimularea înfățișării, complexitatea fenomenului perceput.

Condițiile de iluminat în care are loc percepția vizuală influențează puternic vizibilitatea însușirii obiectelor, în special a culorii acestora. Noaptea, locul faptei fiind iluminat necorespunzător, ori în timp de zi cu o luminozitate mai redusă, din cauza unor condiții meteorologice nefavorabile (ploaie, ceață, ninsoare etc.) reprezintă unul din factorii obiectivi care, frecvent, influențează negativ percepția procesului infracțional.

Lumina artificială poate denatura percepția culorilor prin intensitatea ei, precum și natura iluminatului, spre deosebire de lumina naturală a zilei care conferă o vizibilitate foarte mare și bună. Astfel, dacă partea vătămată descrie foarte bogat și nuanțat culori ale hainelor infractorului percepute în timpul nopții, declarațiile ei pot fi considerate fie nereale, ca rod al fanteziei ei, fie relatările au fost percepute în alte împrejurări sau poate că face o descriere tendențios denaturată pentru a îndrepta cercetarea pe o pistă greșită.

Condițiile meteorologice sunt factori care, așa cum am mai menționat, pot optimiza, dar mai ales pot perturba procesul receptiv. Astfel, ceața, ploaia, ninsoarea reduc considerabil vizibilitatea, iar vântul puternic și furtuna creează greutăți și erori în percepția auditivă, cu rezonanțe negative în procesul de formare a declarațiilor persoanei vătămate.

Distanța mare și diversele obstacole interpuse între persoana vătămată și obiectul observației sale îi îngreunează procesul receptiv, reducându-i vizibilitatea, apărând erori în procesul auditiv datorită ecourilor sau reverberațiilor produse de obstacole. Distanțele mari se apreciază în funcție de mărimea și varietatea obiectelor, însă de la distanțe mici se pot distinge detalii ale obiectelor respective și multe amănunte din secvențele săvârșirii infracțiunii. Un anumit unghi de observație este favorabil pentru a percepe bine unele obiecte sau activități din același proces de comitere a faptei.

Sursele sonore prezintă importanță, deoarece existența lor poate bruia, în primul rând, percepția auditivă. De exemplu, zgomotul de fond, datorat vecinătății unui obiectiv industrial sau iluzia auditivă creată prin atribuirea de către un alt obiect aflat în câmpul vizual al persoanei vătămate a producerii unui sunet emis, în realitate, de un alt obiect care are o sursă de sunet asemănătoare. Dar și liniștea poate constitui un factor ce poate influența negativ procesul percepției. Astfel, liniștea din mediul înconjurător, în mod obișnuit, odihnește organismul, mărindu-i astfel capacitatea de observație, însă când este de prea lungă durată și însoțită de uniformitate, fără solicitări variate, provoacă somnolență, micșorând atenția.

Durata percepției sau intervalul de timp în care este posibilă percepția – calitatea percepției este condiționată de perioada mai mare sau mai mică în care se desfășoară o acțiune, de viteza de deplasare a celui care percepe sau a obiectivului percepției.

Disimularea înfățișării este o condiție care poate denatura grav declarațiile persoanei vătămate, fiind provocată de însăși persoana autorului infracțiunii care, în acest scop, apelează la deghizări, caută să atragă atenția acționând cu rapiditate, folosind diverse metode care să îngreuneze identificarea sa.

Complexitatea fenomenului perceput face tot mai dificilă percepția și, mai ales, memorarea lui; chiar un număr mic de evenimente cu succesiune rapidă în timp va duce la scăderea clarității și fidelității declarațiilor persoanei vătămate. Cu atât mai mult va fi diminuată capacitatea de percepție a persoanei vătămate în cazul unor evenimente desfășurate concomitent, depășind volumul atenției acesteia. După durata existenței lor, factorii subiectivi sunt de două feluri: factori subiectivi relativi ocazionali și factori subiectivi relativi stabili.

Factorii subiectivi ocazionali privesc starea generală a organismului în timpul percepției, precum și cei cauzați de infracțiunea săvârșită. Munca grea prestată într-o perioadă mai lungă de timp, nesomnul, foamea ori saturația alimentară influențează sensibilitatea în mod negativ, reducând considerabil capacitatea de concentrare a atenției; o influență negativă și mai puternică asupra relației cu stările de boală sau cele ca urmare a influenței alcoolului, drogurilor, medicamentelor etc., diminuează și capacitatea de adaptare la mediu. Însuși procesul săvârșirii infracțiunii produce în conștiința persoanei vătămate emoții puternice de groază, teamă, sentimente de ură și revoltă față de anumite persoane, milă, compasiune, mai ales atunci când în săvârșirea faptelor respective sunt stări sufletești apărute în timpul comiterii infracțiunii, subiectul nu-și poate menține atenția concentrată asupra celor ce se desfășoară în fața sa sesizând, astfel, numai o parte sau doar fragmente din ele.

Factorii subiectivi reali se formează în procesul educației în familie, dar și la școală, prin lecturi individuale, în cadrul pregătirii profesionale și la locul de muncă, contact direct cu mediul social și creează o evidentă deosebire spirituală, chiar pentru oamenii de aceeași vârstă, pregătire profesională și locuri similare de muncă, astfel că nu sunt două persoane perfect identice.

În ceea ce privește sexul, specialiștii atribuie femeilor calitățile unei mai mari fidelități în descrieri decât bărbaților. La rândul lor, bărbații observă mai bine obiectele, calitățile și numerele, pe când femeile disting mai bine culorile.

Dintre factorii după care trebuie făcută diferențierea între un individ și altul, cu privire la capacitatea și modul de a reacționa și distinge fapte sau date, amintim și temperamentul și gradul de mobilitate al proceselor de gândire.

Deci, factorii de natură subiectivă sunt legați de particularități psiho-fiziologice și de personalitatea persoanei vătămate, fie că efectul lor este unul vremelnic, fie că este de durată. Dacă de acești factori depinde direct corectitudinea percepției, trebuie să mai avem în vedere și faptul că percepția senzorială mai poate fi în funcție de tipul perceptiv căruia îi aparține persoana vătămată. Astfel, persoana vătămată cu recepție de tip analitic are capacitatea de a reține mai multe amănunte, spre deosebire de tipul sintetic, care reține caracteristici generale.

Prelucrarea (decodarea) informațiilor

În procesul complex al formării declarațiilor persoanei vătămate, o a doua etapă fundamentală este prelucrarea și decodarea la nivelul contextului a informației percepute. În majoritatea lucrărilor de psihologie judiciară și tactică criminalistică, fenomenul de percepție este reunit cu cel de prelucrare a informațiilor, având ca bază identitatea factorilor care influențează aceste două procese psihice. În acest scop, este foarte important să se facă o delimitare a acestor etape în procesualitatea formării declarației persoanei vătămate. În această etapă a decodării informațiilor, un rol foarte important îl au diferite trăiri afective trezite de obiectul perceput care place, displace interesează sau înspăimântă.

Datorită legăturii complexe dintre analizatorii implicați în procesul receptiv pot fi reflectate aspecte ale lumii obiective pentru care nu există aparate de recepție specializate: distanța, timpul, mișcarea, relieful etc.

În ceea ce privește factorii negativi, meniți a "bruia" procesul receptiv, au aplicabilitate și în procesul decodării informațiilor primite de la persoana vătămată care au fost analizate în capitolul anterior. Alături de aceștia trebuie luați în considerare și factori obiectivi și subiectivi care condiționează procese psihice ca: aprecierea dimensiunilor, aprecierea timpului, aprecierea mișcării.

Aprecierea dimensiunilor o întâlnim atunci când se au în vedere instrumentele care au servit la săvârșirea infracțiunii; cercetările psihologice au pus în evidență tendința de subestimare a dimensiunii obiectelor mici și subestimarea dimensiunilor obiectelor mari. Aprecierea mărimii obiectelor se poate situa mult peste mărimea lor reală, dacă acestea apar pe neașteptate, în timpul nopții, într-o atmosferă încărcată.

Aprecierea adâncimii și distanței poate fi distorsionată de factori care conduc la percepții false: mărimea imaginii reținute, un obiect este perceput de la distanță ca fiind foarte mic. De asemenea, umbrele, modul de repartizare a luminii pe un obiect reprezintă un factor important de percepere a reliefului. Partea mai luminată este văzută ca fiind mai proeminentă, datorită formării unei legături între impresiile vizuale și tactil-kinestezice, în cursul experienței cu obiectele. De aceea, ar fi excesiv să se pretindă persoanei vătămate să facă aprecieri cu o precizie ce depășește limita omului normal.

Aprecierea timpului este strâns legată de fenomenele de modificare în timp și constituie o reflectare a duratei, localizării temporale, succesiunii în timp și vitezei. Aprecierea duratei în timp a infracțiunii ori a unor fapte, activități care au legături cu infracțiunea sau cu făptuitorul este deosebit de utilă în cercetarea infracțiunilor. Sunt infracțiuni care presupun în mod necesar o anumită desfășurare în timp, în absența căreia fapta nu are fundament sub aspect penal. De exemplu, infracțiunile continue de genul lipsirii de libertate (art. 189), portul ilegal de decorații sau semne distinctive (art. 241).

În al doilea rând, necesitatea aprecierii duratei de timp a acțiunilor apare frecvent în cercetarea infracțiunilor în împrejurări ca aprecierea duratei imobilizării victimei, a timpului cât o persoană s-a aflat într-un anumit loc, pentru a i se putea verifica alibiul invocat, durata aplicării violențelor.

Cercetările psihologice au ajuns la următoarea concluzie: tendința generală de subapreciere a duratelor scurte și de suprapreciere a duratelor lungi de timp. Astfel, se evidențează relativitatea și inconstanța perceperii timpului de către om. De aceea, în investigația penală nu se pune problema estimării timpului cu precizia unui cronometru, ci în limitele omenești posibile.

Unul dintre factorii care acționează negativ în aprecierea făcută de persoana vătămată asupra duratei de timp este starea afectivă ce o caracterizează în momentul percepției. Acest lucru explică și distincția între timpul obiectiv (timpul real de desfășurare al unui fenomen) și timpul subiectiv (timpul evaluat de subiect).

Precizia succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracțiune și făptuitor interesează în procesul penal, fie pentru a stabili împrejurările, circumstanțele în care s-a săvârșit infracțiunea, fie pentru stabilirea succesiunii în timp a faptelor ce alcătuiesc latura obiectivă a infracțiunii. Această operație poate fi în asemenea situații decisivă în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei sau incidența unor instituții de drept penal, cum ar fi: scuza provocării, constatarea stării de legitimă apărare.

În general, victima ce percepe nemijlocit aceste evenimente poate reda succesiunea lor în timp datorită interesului suscitat de ele. Alteori, apar inversări în cronologia faptelor datorate stării psihice caracterizate prin emoții puternice, improprii unei percepții fidele. Astfel, apar exagerări, suprapuneri, confuzii. Fenomenul este și mai accentuat la copii, care au tendința de a relata mai întâi episoadele care au provocat impresii mai puternice.

Aprecierea mișcării este dictată de împrejurarea că cele mai multe infracțiuni se săvârșesc prin acțiuni materializate de cele mai multe ori prin mișcare. Frecvent, în declarația persoanei vătămate, privitoare la mișcare, sunt întâlnite informații decodate de analizatorul vizual și de cel auditiv.

Aprecierea vitezei de mișcare a obiectelor percepute este influențată de distanța dintre obiectul în mișcare și subiect; cu cât această distanță este mai mare, deci și unghiul vizual mai mic, cu atât mișcarea va fi percepută ca fiind mai înceată.

În practica criminalistică se pune, cu necesitate, problema aprecierii vitezei mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier, unde excesul de viteză este pe primul loc între cauzele de producere a accidentelor de circulație.

Memorarea faptelor

Între momentul perceptiv și cel al redării în fața organelor judiciare se interpune momentul conservării, pentru un timp, în memorie, a informațiilor dobândite.

În acest stadiu al formării declarațiilor persoanei vătămate intervine un alt proces psihic extrem de important: memorarea.

Prin memorare subiectul reține în conștiința sa acele însușiri ale obiectelor sau fenomenelor percepute pe care le-a înțeles mai bine și sunt, după aprecierea sa, mai însemnate pentru obiectele ori fenomenele respective. Din punct de vedere psihologic, inclusiv în cazul persoanei vătămate, problema memoriei presupune stabilirea relațiilor care există între etapele recepției senzoriale, prelucrării datelor, stocării, redării, interesând volumul informațional achiziționat, conservat și reacționat. Pe plan juridic, problema memoriei are o importanță deosebită, dar are și o componentă calitativă diferită, deoarece interesează nu atât cantitatea datelor, cât corectitudinea, fidelitatea acestora, certitudinea subiectivă a informațiilor stocate.

Memorarea faptelor se caracterizează printr-o participare activă a celui vătămat și este determinată de stările intens emoționale din momentul săvârșirii infracțiunii, a căror intensitate nu descrie întotdeauna resentimentul față de cel care a săvârșit infracțiunea, de poziția față de fapta a cărei consecințe i-au provocat vătămări.

Așa cum s-a văzut, în cazul celui vătămat, percepția are un caracter lacunar, astfel încât cauze de ordin subiectiv și obiectiv explică percepția doar a unora dintre împrejurările săvârșirii infracțiunii, nu întotdeauna cele mai semnificative. Dacă excludem survenirea oricărui coeficient de atenuare ulterioară a faptelor, în cel mai bun caz persoana vătămată va conserva în memorie numai aspectele pe care le-a perceput. Așadar, caracterul, de multe ori fragmentar al percepției, se răsfrânge și asupra memorării faptelor, în sensul că și aceasta va avea caracter lacunar. Deci, procesul de memorare al faptelor este, de regulă, însoțit de deformarea faptelor, datorită încercărilor de reconstituire ulterioară a modului în care s-a săvârșit infracțiunea. În primul rând, persoana vătămată este instructiv îndrumată spre refacerea logică a activității infracționale lacunar percepute, de unde rezultă că în asemenea situații percepției reale a faptelor i se substituie deducția logică. De aceea faptele sunt memorate nu așa cum s-au produs în realitate, ci așa cum era firesc să se producă. Apoi, datorită caracterului fragmentar al percepției, procesul memorării faptelor de către cel vătămat poate fi influențat defavorabil de sugestiile celor din jur, când faptelor real percepute li se substituie de această dată, fapte sugerate de către martorii oculari sau de către alte persoane. Intenția victimei de a reține faptele, precum și caracterul memoriei creează posibilitatea organelor judiciare să aprecieze care din episoadele infracțiunilor au putut fi mai bine fixate și conservate.

Ascultarea persoanei vătămate are loc adesea la un interval de timp din momentul acțiunii infracționale, stocarea memorială implicând reorganizări ale informației. Stările afective emoționale ce caracterizează victima în momentul infracțiunii sunt de cele mai multe ori reținute sau chiar cresc în intensitate datorită resentimentului față de agresor, ceea ce distorsionează informațiile deja memorate. Intenționat sau nu, procesul de memorare este însoțit nu o dată de memorarea faptelor datorită încercării de reconstituire a evenimentelor.

În psihologie se face distinție între două forme de memorare: memorarea voluntară și memorarea involuntară. Aceste două forme de memorare au importante rezonanțe în aprecierea declarației persoanei vătămate.

În cazul memorării involuntare, datele percepute se întipăresc neintenționat fară ca subiectul să-și propună să utilizeze procedee speciale pentru fixarea memorială. Astfel, persoana vătămată va memora acele întâmplări despre care nu a intuit că au legătură cu infracțiunea sau infractorul sau asupra formării de păreri legate de profilul moral al învinuitului.

Uneori, împrejurările legate de infracțiune sau făptuitor pot fi familiare persoanei vătămate datorită percepției repetate, situate fie în momentele anterioare, fie în momentele ulterioare percepției. Deși percepția repetată oferă de obicei precizie declarației, se poate întâmpla ca obiecte ce aparțin universului cotidian, cu care ne aflăm în contact neîntrerupt să nu fie întotdeauna clar memorate.

Pe lângă formele de memorare voluntară sau involuntară, putem întâlni procese memoriale de tipul :

memoriei logice sau mecanice, în funcție de modul de decodare a informațiilor, de înțelegere a sensului lor;

memoriei motrice, ce constă într-o predispoziție de întipărire a tot ceea ce este în mișcare;

memoriei plastic auditivă, ce presupune capacitatea subiectului de a-și întipări și conserva reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior;

memoriei profesionale, dată de exercitarea îndelungată a unei profesii.

Reversul memorării îl constituie uitarea și se manifestă sub forma neputinței reamintirii unei date recepționate ori imposibilitatea recunoașterii unor evenimente trăite. Firește, procesele inhibitive de la nivelul scoarței cerebrale specifice uitării sunt determinate atât de timp, cât și de unii factori, interesul pentru memorarea celor percepute sau impresia produsă de agresiune ca și datele de personalitate ale victimei.

Reproducerea faptelor, procedee tactice de ascultare ale persoanei vătămate

Ultima etapă în procesul formării declarațiilor persoanei vătămate este reproducerea faptelor în fața organelor judiciare și reprezintă momentul de actualizare a informațiilor achiziționate, în care se manifestă și multitudinea de factori ce au putut influența întregul proces de formare a declarațiilor și totodată momentul în care o seamă de factori pot influența într-o măsură mai mică sau mai mare declarațiile celui vătămat.

În acest moment al formării declarațiilor, persoana vătămată, datorită, cel mai adesea, recrudescenței sentimentului de mânie, de indignare, ca urmare a retrăirii stărilor legate de infracțiune, de o anumită persoană sau datorită unei atitudini deliberate, pot surveni cele mai neașteptate cauze de distorsionare a faptelor.

Dacă prezentarea eronată a faptelor își are cauza în împrejurări mai presus de voința celui vătămat, denaturarea lor poate avea un caracter conștient sau mai puțin conștient, fie ele conștiente sau inconștiente, denaturările constituie devieri de la realitate, nefiind expresia adevărului. De aici rezultă anevoioasa îndatorire a organelor judiciare de a utiliza acele procedee tactice menite a anihila sau atenua consecințele acestora, indiferent de cauza care le determină, astfel încât și pe această cale să se obțină informații utile soluționării cauzei.

Denaturările involuntare se datoresc aproape, fără excepție, stării emoționale sub influența căreia persoana vătămată a perceput faptele și constau în "îngroșarea", în supradimensionarea consecințelor faptei, în exagerarea gravității ei, a prejudiciului fizic, moral sau material suferit sub stăpânirea emoției de frică, de teamă, persoana vătămată de bună credință manifestă inconștient tendința de "umflare" a faptelor, de exagerare a acestor împrejurări, fapte care au avut drept consecință o lezare, o vătămare a intereselor sale materiale sau persoanle. Locul faptelor reale este adesea luat de fapte inventate, imaginate sub stăpânirea fricii, a groazei, dar persoana vătămată este sincer convinsă de existența lor. In amintirea sa pericolul prin care a trecut pare și mai mare decât a fost în realitate, iar în cazul celor de o sensibilitate deosebită, întrunirea primejdiei și a consecințelor ce ar fi putut să se producă le creează o asemenea stare emoțională ca și cum faptul, în realitate consumat, ar amenința să se producă de aici încolo.

Alterările involuntare în declarațiile persoanei vătămate se manifestă într-un singur sens, acela al prezentării inconștiente exagerate a împrejurărilor de fapt în care s-a produs infracțiunea ce i-a produs vătămări și privesc de obicei activitatea prin care s-a comis fapta, făptuitorul și consecințele. Astfel, în cazul infracțiunilor săvârșite cu violență, alterarea involuntară se practică asupra instrumentelor cu care s-au aplicat violențele, asupra dimensiunilor și durității acestora, asupra numărului, vitezei și ritmului de aplicare a violențelor, iar când infracțiunea a fost săvârșită în participație, denaturările se pot manifesta asupra numărului celor care aveau asupra lor arme sau alte instrumente, de exemplu, atunci când doar unul dintre făptuitori avea asupra sa o armă, persoana vătămată susține că toți erau înarmați.

În cazul infracțiunilor care au provocat un prejudiciu moral, cuvintele, expresiile, gesturile ofensatoare sunt prezentate ca având un caracter mult mai jignitor decât le-au avut în realitate. Tot astfel, sunt supradimensionate talia, constituția, forța fizică a făptuitorilor, iar când infracțiunea a cărei consecințe s-a îndreptat asupra mai multor persoane, a fost săvârșită în participație, denaturările pot merge până la exagerarea numărului făptuitorilor.

Tendința generală de exagerare a faptelor se manifestă și în cazul aprecierilor ce privesc durata de desfășurare în timp a unor fapte, acțiuni, activități și a distanțelor, toate acestea fiind supraapreciate. Așadar, aprecierea duratei de timp a acțiunii materiale prin care s-a realizat infracțiunea sau a unor împrejurări legate de infracțiune sau făptuitor (durata imobilizării victimei, durata privării de libertate, timpul petrecut de infractor la locul faptei etc.) se caracterizează prin tendințe de exagerare, de supraevaluare. De aceea, în cazul persoanei vătămate, spre deosebire de alți paticipanți în proces, tendința quasigenerală se manifestă într-un singur sens de supraevaluare.

Explicația caracterului unilateral de manifestare a acestei tendințe este dată de condiția psihică a celui vătămat, în general, de fondul afectiv emoțional pe care se grefează percepția faptelor. La acestea se adaugă și o altă explicație și anume atenția celui vătămat dirijată necontenit asupra măsurării timpului de desfășurare a unui anumit fapt, se identifică o anumită stare de așteptare care duce la același rezultat: supraevaluarea duratei de timp, deoarece încercarea de apreciere a timpului însoțește permanent desfășurarea acestui fapt, de unde și impresia unei durate de timp mai lungi.

Tendința de exagerare se manifestă și în cazul aprecierii distanței parcurse, în situația în care persoana vătămată este privată de libertate și este silită să însoțească făptuitorul, întrucât distanțele se apreciază, de regulă, în raport cu timpul necesar parcurgerii spațiului delimitat între punctul de plecare și cel de sosire. Așa cum s-a văzut, timpul este aproape întotdeauna supraapreciat, deci și distanțele.

Avându-și cauza în împrejurări independente de voința persoanei vătămate, aceste denaturări îngreunează considerabil posibilitatea sesizării lor și reduce posibilitatea aplicării unor mijloace tactice menite a le anihila sau a le atenua efectul. Dacă în cazul altor participanți în proces (martori, învinuit sau inculpat) aplicarea unor procese tactice aduce, de regulă, însemnate corective, în cazul persoanei vătămate eficiența unor asemenea procedee este mai redusă. Astfel, acolo unde anumite elemente din declarațiile persoanei vătămate ar putea fi verificate pe cale experimentală (de exemplu, atitudinea de a putea aprecia distanțe, dimensiuni, viteze etc.) ulterior sunt irelevante, deoarece sunt efectuate într-un moment în care cel vătămat se află într-o altă stare psihică.

Așadar, indicațiile tactice de care trebuie să țină seama organele judiciare la ascultarea persoanei vătămate ar putea fi rezumate în:

atitudinea de prudență față de deelarațiile persoanei vătămate, datorită multitudinii de cauze de alterare involuntară a faptelor;

verificarea realității declarațiilor persoanei vătămate prin mijlocirea de probe.

Reproducerea faptelor în fața organelor judiciare poate fi însoțită și de prezentarea denaturată, adică de falsificarea faptelor ca urmare a unei atitudini deliberate, de rea-credință a celui vătămat. Așadar, modificarea intenționată a conținutului declarațiilor, prezentând denaturat realitatea din rea-credință, poate să intervină abia cu reproducerea verbală, în procesul povestirii evenimentului în fața organului judiciar de către victimă, deci numai aici poate interveni nesinceritatea în declarații.

Denaturările mincinoase, firești de rea-credință, constituie "ajustări" în sensul "îngroșării" faptelor, iar cauzele acestora de natură diferită nu pot fi desprinse de situația de parte în proces a celui vătămat, de interesele acesteia, de ideea soluționării într-un anumit fel a pricinii. Prin prezentarea tendențioasă a faptelor, persoana vătămată urmărește înrăutățirea situației făptuitorului și implicit crearea pentru sine a unor condiții procesuale mai bune. Dorința de răzbunare, precum și dorința de a obține avantaje materiale superioare prejudiciului real suferit, sunt cele mai frecvente cauze care explică aceste denaturări. De aceea, pentru ca făptuitorul să fie sancționat cât mai aspru, precum și pentru a fi obligat la plata unor despăgubiri cât mai mari, faptele sunt prezentate nu așa cum s-au petrecut în realitate ci ajustate, încât să servească intereselor sale.

Pentru explicarea cauzelor denaturărilor atât voluntare cât și involuntare din declarațiile persoanei vătămate, trebuie să se țină cont de fenomenul psiho-social cunoscut sub denumirea de schimbare de rol, care își face simțită prezența mai ales în cazul infracțiunilor de un grad sporit de pericol social, însoțite de anumită publicitate, de o anumită rezonanță în rândul unor categorii de persoane. Împrejurarea de a fi suferit consecințele vătămătoare ale unei infracțiuni cu un grad sporit de pericol social, poate atrage după sine o modificare a comportamentului, deoarece persoana vătămată, până atunci o persoană de poziție comună, modestă, devine dintr-o dată "cineva", o persoană importantă, de care se ocupă autoritățile și către care se îndreaptă simpatia și compasiunea celor din jur, mai ales când se mediatizează cazul.

Alteori, prezentarea deliberat denaturată a faptelor este explicată nu atât de dorința de răzbunare sau de dorința de a obține avantaje materiale, cât mai ales de ideea înlăturării oricărei contribuții a persoanei vătămate la săvârșirea faptei ale cărei consecințe aveau să se răsfrângă asupra sa.

De regulă, săvârșirea infracțiunii nu este o consecință a atitudinii victimei, în raport cu făptuitorul; sunt totuși situații în care comiterea infracțiunii este urmarea directă a comportamentului persoanei vătămate. Ne aflăm în fața așa-numitei victime adecvate, cu rol semnificativ în declanșarea mecanismelor latente ale infracțiunii și căreia îi revine o parte din responsabilitate. Sunt, de asemenea, victime precipitante, care prin atitudinea lor neprecaută incită la săvârșirea faptei, de exemplu: femeia prin ținuta vestimentară și bijuterii, diverse valori și bunuri etc., când săvârșirea infracțiunii a fost determinată de atitudinea provocatoare a persoanei vătămate, făptuitorul poate invoca în favoarea sa scuza atenuată a provocării. Și aici, ca și în alte împrejurări, poziția persoanei vătămate este quasitipică; atitudinea de negare, strădania de a demonstra că infracțiunea nu a fost nicidecum provocată de comportarea sa ori încercarea de a diminua, de a reduce la minim contribuția sa la săvârșirea infracțiunii. De aici curge și recomandarea de ordin tactic care obligă la cunoașterea adevăratelor raporturi dintre aceștia.

Dacă prin prezentarea conștient denaturată a faptelor, persoana vătămată urmărește, de regulă, înrăutățirea condiției procesuale a făptuitorului, se pot ivi situații când datorită raporturilor existente anterior sau datorită unei neînțelegeri survenite ulterior, persoana vătămată va face declarații mincinoase sau retractează declarațiile inițiale, în scopul de a ușura de această dată situația făptuitorului. Astfel de situații se întâlnesc de regulă atunci când persoana vătămată se află în raporturi de rudenie, de prietenie cu făptuitorul, iar cel vătămat sub impulsul pornirilor de moment sesizează organele judiciare care promovează activitatea de tragere la răspundere a făptuitorului. Ulterior acestui moment intervine cel vătămat pentru a retracta declarațiile anterioare, deoarece între el și făptuitor a avut loc o înțelegere sub care, de regulă, se ascunde interesul persoanei vătămate de a obține un avantaj material superior celui ce ar putea fi obținut pe cale judiciară. Interesul material sau de altă natură al persoanei vătămate realizat pe altă cale decât cea judiciară, explică, în astfel de situații, prezentarea deliberat denaturată a faptelor în favoarea făptuitorului. Astfel de tranzacții nu interesează în astfel de pricini în care procesul penal pornește și se desfășoară din inițiativa persoanei vătămate, deoarece aici aceasta poate pune capăt procesului prin retragerea plângerii sau prin împăcare. Această atitudine a persoanei vătămate interesează, însă în pricinile în care procesul penal pornește și se desfășoară din oficiu, astfel de înțelegeri ar putea constitui o piedică în calea aflării adevărului. Ca și în cazul precedent, demascarea atitudinii de rea-credință și determinarea persoanei vătămate să facă declarații adevărate, impune observarea indicației de ordin tactic, potrivit căreia organele judiciare trebuie să cunoască natura raporturilor existente între părți, care ar putea explica interesul celui vătămat de a face declarații favorabile făptuitorului.

Dacă persoana vătămată nu se constituie în proces ca parte vătămată și nici ca parte civilă ea poate fi ascultată în calitate de martor. După cum urmările infracțiunii s-au îndreptat împotriva sa, împrejurarea de a fi suferit un prejudiciu fizic, moral sau material conferă acestuia note psihologice particulare față de cel care a perceput aspecte legate de procesul săvârșirii infracțiunii în calitate de martor propriu-zis.

Comportarea firească a celui vătămat este participarea sa în proces însoțită de cererea de a i se da satisfacție pentru urmările păgubitoare suferite. De aceea, în mod necesar, renunțarea la calitatea de parte și participarea în proces în calitate de martor este întotdeauna justificată de o anumită motivare. Particularitățile psihologice ale celui care, deși vătămat, explică diversitatea de poziții pe care se poate situa în proces cu ocazia ascultării sale, teorectic acesta poate fi de bună sau rea-credință. Astfel, uneori renunțarea la calitatea de parte în proces poate fi determinată de porniri generoase superioare, cum ar fi sentimentul de compasiune, de milă față de cel care a săvârșit fapta ale cărei consecințe i-au fost păgubitoare (persoana vătămată a aflat că făptuitorul are o situație familială grea, iar săvârșirea infracțiunii o pune pe seama unui concurs nefericit de împrejurări, sentiment sub stăpânirea căruia se va depune mărturie în favoarea făptuitorului "ajustând" faptele pentru a-i crea o situație mai ușoară.

Alteori, prin renunțarea la constituirea ca parte vătămată sau parte civilă, cel ce compare în proces în calitate de martor urmărește să înlăture ideea că participarea sa în proces ar fi dictată de interese morale sau materiale și să creeze aparența că nu dorește altceva decât ca făptuitorul să fie tras la răspundere potrivit vinovăției sale. In spatele unei astfel de atitudini, se poate ascunde, însă intenția de a prezenta faptele în mod denaturat, în scopul de a îngreuna situația făptuitorului. Pe de altă parte, participarea persoanei vătămate în calitate de martor în proces poate fi rezultatul unei înțelegeri intervenite între persoana vătămată și făptuitor în scopul de a obține unele avantaje materiale, prin declarații tendențioase menite a ușura situația făptuitorului. In toate aceste situații se impune, din punct de vedere tactic, a se identifica motivele reale pentru care cel ce a fost vătămat prin infracțiune, nu se constituie nici parte vătămată, nici parte civilă, mai ales pentru a se vedea dacă în spatele renunțării nu se ascunde un interes valorificat sau care urmează a fi valorificat pe o cale ilicită.

Ascultarea celui vătămat prin infracțiune are loc fie în momentul imediat următor săvârșirii infracțiunii, situație în care acesta poate să fie încă sub acțiunea stării emoționale în care a perceput faptele, fie într-un moment despărțit de cel al săvârșirii faptei de un anumit interval de timp.

În prima situație, când partea vătămată este ascultată imediat după comiterea infracțiunii (ceea ce conferă posibilitatea identificării și prinderii de îndată a făptuitorului, luarea măsurilor de conservare menite a preîntâmpina primejdia dispariției sau distrugerii unor mijloace de probă) nu se îngăduie întârzierea audierii celui vătămat. Însă, audierea în momentul imediat următor comiterii infracțiunii se poate repercuta defavorabil asupra fidelității depozițiilor celui vătămat. Astfel, declarațiile celui de o emotivitate sporită, care în momentul comiterii infracțiunii s-a aflat sub stăpânirea unei puternice tulburări ce se menține și în timpul ascultării, sunt de regulă incoerente, incomplete, imprecise. De aceea se scontează că ar fi necesară o a doua ascultare, deoarece, ca urmare a scurgerii timpului, impresiile sub stăpânirea cărora a perceput faptele au scăzut din intensitate, iar cel ce este ascultat a dobândit liniștea și calmul necesar pentru a putea expune fidel împrejurările comiterii faptei.

În cea de a doua situație când cel vătămat este ascultat la un anumit interval de timp din momentul perceperii faptelor, audierea repetată a persoanei vătămate poate fi impusă de necesitatea eliminării unor contradicții existente între declarațiile făcute inițial și probele administrate ulterior în cauză.

În ambele situații, pentru a obține declarații complete și fidele prin intermediul interogatoriului, organul judiciar trebuie să insiste asupra acelor episoade care au fost confuz prezentate sau omise cu ocazia primei ascultări, precum și asupra contradicțiilor existente între declarațiile inițiale și mijloacele de probă administrate ulterior ascultării celui vătămat.

Uneori, considerente de ordin tactic impun necesitatea ascultării repetate a celui vătămat în condiții diferite față de modul în care s-a desfășurat prima ascultare, adică la locul comiterii faptei, cu ocazia efectuării unor activități de cercetare. Se va proceda astfel în situația când cel vătămat a făcut declarații contradictorii prima dată, iar imprecizia declarațiilor sale este pusă pe seama uitării sau pe seama incapacității acestuia de a expune coerent faptele în absența percepției nemijlocite a locului infracțiunii, a persoanelor și obiectelor care s-au aflat în anumite raporturi cu infracțiunea comisă. Astfel, se presupune că, ascultat din nou la locul unde s-a comis infracțiunea, cu ocazia unei activități de cercetare, cum ar fi reconstituirea în întregime a faptei sau numai a celor secvențe a căror desfășurare impune precizări sau cu ocazia efectuării cercetărilor la fața locului, se vor obține informații mult mai ample și mai fidele.

Prin ascultarea celui vătămat la locul faptei se scontează în efectul stimulator asupra memoriei persoanei vătămate, fie a reproducerii pe cale experimentală a principalelor momente legate de comiterea infracțiunii, fie a locului, precum și a persoanelor aflate în anumite raporturi cu infracțiunea comisă.

O altă situație este aceea când prin infracțiune i s-a produs celui vătămat un mare prejudiciu material sau pretinde existența unui asemenea prejudiciu și poziția pe care o adoptă în procesul penal este și de parte civilă sau numai această poziție. În astfel de situații nu se exclude posibilitatea ca bunurile reclamate lipsă să nu fi fost în realitate însușite de făptuitor sau, în orice caz nu în cantitatea în care se pretinde. Cel care reclamă repararea unui prejudiciu inexistent sau o reparație ce depășește valoarea prejudiciului material existent, înțelege că poate profita de împrejurarea că a fost victima infracțiunii din dorința de răzbunare pentru vătămările suferite și încearcă să creeze făptuitorului o situație mai grea, adică să răspundă și pentru un prejudiciu pe care în realitate nu l-a produs.

Alteori, cu rea-credință, își atribuie calitatea de persoană vătămată, pretinzând repararea unui prejudiciu material, deși fapta pusă în sarcina pretinsului făptuitor nu a fost comisă în realitate. O astfel de pretenție mușamalizată este de fapt o calomnie, explicată de raporturile de dușmănie existente între cel ce se pretinde persoană vătămată și pretinsul făptuitor.

Din punct de vedere tactic se recomandă a se cerceta dacă de pe urma infracțiunii comise s-a produs un prejudiciu material, iar în cazul existenței acestuia, care este intensitatea exactă a prejudiciului. In cea de a doua situație, organele judiciare trebuie să constate dacă infracțiunea ce a fost reclamată a fost comisă în realitate, iar în cazul inexistenței acesteia care este natura raporturilor dintre persoana vătămată și pretinsul făptuitor, care eventual ar putea explica încercarea de a implica într-un proces penal o persoană nevinovată. O altă recomandare este aceea de a se examina situația materială a celui ce pe nedrept pretinde reparația unui prejudiciu, precum și stabilirea împrejurărilor dacă bunurile a căror însușire este reclamată nu se află în patrimoniul său sau au fost ascunse sau dacă nu a făcut acte de dispoziție cu privire la asemenea bunuri.

Când vătămările produse prin infracțiune au fost de o gravitate sporită, astfel încât mai devreme sau mai târziu vor produce moartea, există posibilitatea ca în prezența altor persoane, prin mobilizarea ultimelor resurse de energie să reușească să comunice cu cei din jur informații, declarații ale victimei obținute în extremis, adeseori fragmentare, cu privire la autorul faptei și la împrejurările comiterii acesteia. Astfel de declarații sunt cunoscute în literatură sub denumirea de depoziții ale muribunzilor și prezintă interes numai acele declarații date în prezența unui organ judiciar. Declarațiile victimei aflată în stări agonice, pe care le-am putea considera ca o formă aparte a reproducerii, îmbracă forma unor relatări sumare, adesea intermitente în care momentele de luciditate alternează cu cele de tulburare a facultăților psihice, iar intervenția organului judiciar este de cele mai multe ori redusă, rolul acestuia rezumându-se la înregistrarea pe bandă magnetică sau la consemnarea celor declarate.

Așa fiind, ce valoare urmează să atribuie organul judiciar declarațiilor în extremis ale victimei? Răspunsul la această întrebare reclamă achitarea, fíe și în treacăt, a psihologiei celui a cărui cauză a morții o constituie infracțiunea.

Când survine în mod natural, momentele ce preced morții sunt nu o dată marcate de momente de luciditate, de un sentiment de resemnare, pe când psihologia celui a cărui moarte este provocată de infracțiune nu este dominată de sentimentul resemnării în fața morții, ci de cel de frustrare pricinuit de durerea de a muri "nerăzbunat". Să adăugăm la aceasta, influența pe care o exercită asupra celor aflați în preajma victimei muribunde, chiar asupra organului judiciar depozițiile făcute de acesta cu puține clipe înainte de a muri.

Pradă acestei stări psihice, cu disperarea celui care "se agață" de ultimele clipe de viață, fie datorită stării de confuzie, fíe dorinței de răzbunare, persoana vătămată poate indica drept autor al faptei o persoană nevinovată sau poate extinde responsabilitatea omorului și asupra altor membri ai familiei sau asupra unor persoane cu care s-ar afla în ralații de dușmănie, de ură etc.

Deci, rezultă că declarațiile în extremis trebuie privite cu reticență, ele putând constitui punctul de plecare al investigațiilor, doar în măsura în care realitatea lor a fost verificată.

CAPITOLUL IV

TACTICA AUDIERII PROPRIU-ZISE A PERSOANEI VĂTĂMATE

Soluționarea cauzelor penale nu este posibilă fără stabilirea cu exactitate a situației de fapt și a împrejurărilor referitoare la persoana făptuitorului. Aflarea adevărului înseamnă realizarea unor concordanțe între faptele comise, așa cum s-au petrecut ele în materialitatea lor și concluziile la care ajunge organul judiciar cu privire la aceste fapte. Fiind evident că multe cauze penale nu pot fi soluționate sau concepute fară audierea persoanei vătămate, audierea acestora se va circumscrie unor reguli tactice criminalistice proprii, aspect deja înglobat în secțiunea anterioară.

În înțelesul legii, partea vătămată este persoana care a suferit prin fapte penale o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă la procesul penal. Partea civilă este persoana vătămată care are introdusă o acțiune civilă în cadrul procesului penal. Partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă, potrivit legii penale, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului.

Pentru desfășurarea unei astfel de activități, în faza de urmărire penală este necesar ca organul sesizat despre comiterea unei infracțiuni să fi dispus începerea urmăririi penale să se facă numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau la sesizarea organului prevăzut de lege; îndeplinirea acestor condiții este necesară, în caz contrar neputând fi dispusă măsura ascultării. O precizare, care se impune a fi făcută, este aceea care se referă la faptul că organul judiciar, ori instanța au obligația, expres prevăzută de lege, de a chema, pentru a fi ascultată, persoana care a suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin infracțiunea comisă, precum și persoana responsabilă civilmente.

Dacă persoana vătămată prin infracțiune nu participă în proces în calitate de parte vătămată sau nu se constituie ca parte civilă, ea poate fi ascultată în calitate de martor. Din cele afirmate reiese importanța pe care o are declarația părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, în aflarea adevărului și soluționarea sub toate aspectele a cauzelor penale.

Încălcarea dispozițiilor referitoare la ascultarea părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, va fi sancționată prin aplicarea prevederilor legale privitoare la nulitățile procesuale. Nulitatea absolută va fi constatată de către instanță. Când încălcarea privește alte dispoziții legale cu privire la declarațiile persoanei vătămate, aceasta va atrage sancțiunea nulității numai dacă prin această încălcare s-a adus, vreuneia din părți, o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod, în general o astfel de încălcare poate fi înlăturată prin reascultarea părților.

Sub aspectul naturii juridice, declarațiile părții vătămate, obținute în procesul de ascultare a ei, sunt mijloace de probă în procesul penal, deoarece ele pot servi la aflarea adevărului, conținând probe referitoare la faptă, persoana care a comis-o, prejudiciul și condițiile răspunderii civile. Totodată, declarațiile acestor părți reprezintă și un mijloc de apărare al intereselor lor legitime de indicare a probelor care dovedesc împrejurările relatate.

Pentru obținerea rezultatului scontat prin ascultarea părții vătămate este de neconceput ca aceasta să se efectueze fără o pregătire temeinică.

SECȚIUNEA 1

PREGĂTIREA ÎN VEDEREA ASCULTĂRII PERSOANEI VĂTĂMATE

Pregătirea ascultării persoanei vătămate este o activitate absolut necesară ce se cere efectuată în toate împrejurările indiferent de gradul de dificultate al cauzei și care trebuie dirijate în direcții tipice oricărei audieri. Această pregătire se materializează într-o serie de activități:

Studierea materialelor cauzei;

Cunoașterea persoanelor ce urmează a fi ascultate;

Întocmirea planului de ascultare;

Alte activități pregătitoare.

1. STUDIEREA MATERIALELOR CAUZEI

Din studierea materialelor existente în dosarul cauzei, administrate până în momentul când se procedează la ascultare, organul de urmărire penală stabilește persoanele care trebuie ascultate în calitate de parte vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente, fapta ce formează obiectul cauzei, problemele ce vor fi lămurite prin ascultare.

Studiind materialele cauzei, organul de urmărire penală trebuie să stabilească încă din această fază dacă organele respective pot avea calitatea procesuală de parte vătămată, de parte civilă sau de parte responsabilă civilmente în procesul penal, precum și temeiul acestei calități.

Calitatea procesuală de parte responsabilă civilmente o pot avea următoarele categorii de persoane:

părinții care răspund de prejudiciul cauzat de copiii lor minori, împreună cu aceștia;

institutorii și artizanii care răspund de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în timpul cât se găsesc sub supravegherea acestora;

comitenții pentru prejudiciul cauzat de prepușii lor, în funcțiile ce li s-au încredințat;

persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu el și au tras foloase de pe urma infracțiunii, răspunderea acestor persoane fiind solidară cu cea a inculpatului, în limita folosului obținut;

persoanele care, în situația când un gestionar în exercitarea atribuțiilor de serviciu produce o pagubă avutului obștesc, nu și-au îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu în legătură cu activitatea gestionarului; aceste persoane răspund pentru prejudiciul respectiv integral sau parțial, solidar cu inculpatul ori în subsidiar.

Toate persoanele la care se referă dispozițiile legale, pot avea calitatea de părți responsabile civilmente și trebuie citate, ca atare, în procesul penal.

Cunoașterea temeinică a întregului material din dosar și a actelor normative în vigoare oferă garanția elucidării tuturor problemelor cauzei.

2. CUNOAȘTEREA PERSOANELOR CE URMEAZĂ A FI ASCULTATE

Cunoașterea persoanelor ce urmează a fi ascultate constituie o altă direcție tactică a pregătirii; organul judiciar trebuie să manifeste o preocupare deosebită pentru cunoașterea personalității și trăsăturilor psihice specifice părților ce urmează a fi ascultate.

Datele cu privire la identitatea, pregătirea, profesia, locul de muncă, comportamentul în familie și în societate, trebuie completate cu cele referitoare la comportarea persoanei vătămate și după comiterea infracțiunii, modul de viață, anturajul, profilul moral, natura relațiilor existente între persoana vătămată și făptuitor, existența ori inexistența unor bunuri în patrimoniul persoanei vătămate la data comiterii infracțiunii, perioada de timp în care persoana responsabilă civilmente a avut raporturi strânse cu infractorul sau au gospodărit împreună etc.

Așa cum am arătat anterior, persoana vătămată are de cele mai multe ori intenția de a dovedi vinovăția infractorului pentru ca acesta să primească o pedeapsă cât mai aspră. Pornind de la acest considerent, nu de puține ori persoana vătămată are tendința de a relata exagerat unele elemente care să aibă menirea de a agrava răspunderea făptuitorului, prezentând astfel realitatea în mod diferit, în mod deformat. Interesul părții civile este de a obține despăgubiri cât mai substanțiale, motiv pentru care exagerează valoarea prejudiciului, cuantumul despăgubirilor, pe când partea responsabilă civilmente are tot interesul de a se pune la adăpost de obligarea la plata pagubelor, a daunelor. Pe de altă parte, organul judiciar care efectuează urmărirea penală și pregătește ascultarea va analiza împrejurările cauzei și va trebui să rețină factorii de natură endogenă și exogenă. Dintre factorii de natură endogenă amintim: posibilitatea reală a părții vătămate de a înțelege și aprecia în mod corect mecanismul activităților pe care le-a perceput, capacitatea de recepționare a informațiilor, starea atenției în momentul comiterii faptei, puterea de analiză a faptei și a modului în care a reacționat pe moment, stadiul dezvoltării psiho-intelectuale, relațiile cu persoanele implicate într-un mod sau altul în procesul penal, etc.

Aceeași atenție trebuie acordată și factorilor de natură exogenă, printre care se înscriu: distanța de la care a fost observată fapta ori persoana, luminozitatea naturală sau artificială, poziția persoanei în teren în momentul comiterii faptei, durata de timp a observării faptului, obiectului ori a persoanei făptuitorului, timpul scurs de la eveniment până în momentul în care are loc ascultarea.

De analiza detaliată a acestor factori, a influenței lor ne-am ocupat în Capitolul III și, de aceea, vom face aici doar o succintă trecere în revistă a elementelor ce interesează.

Trăsăturile de caracter pozitive sau negative ale părții ce urmează să fie ascultată și anume sociabilitatea, corectitudinea, orgoliul, tactul, aroganța, individualismul, sentimentul inferiorității etc. creează posibilitatea organului de urmărire penală să-și formuleze o imagine clară cu privire la personalitatea persoanei vătămate și, în funcție de aceasta, să aleagă procedeul de ascultare cel mai indicat pentru obținerea unei declarații sincere și complete. Cunoașterea personalității persoanei vătămate și a părții responsabile civilmente se poate realiza prin diverse posibilități. Astfel, se fac investigații cu privire la personalitatea sa, la școala unde învață sau a studiat cu puțini ani în urmă, la locul de muncă și în cadrul familiei. Persoanele din aceste micromedii sociale sunt în măsură să furnizeze variate date care, împreună, conturează portretul spiritual al victimei infracțiunii cercetate. Cadrele didactice, colegii de clasă sau de studii cunosc nivelul său de cultură generală, situația la învățătură, înclinațiile pentru anumite activități practice, preferințele față de unele manifestări artistice sau sportive, spiritul de colegialitate, precum și viciile de care se lasă atrasă persoana vătămată. La locul de muncă, în care își petrece o bună parte din activitatea cotidiană, mulți dintre colegi pot să relateze despre preocupările sale profesionale, comportarea în rândul colegilor. De asemenea, colegii săi sunt mai în măsură să arate de ce vicii este stăpânită, care îi sunt trăsăturile temperamentale și de caracter, dacă a suferit sau nu condamnări.

Membrii familiei, pe lângă date de natura celor enumerate anterior, mai pot specifica de ce boli a suferit sau suferă victima, care îi sunt preocupările extraprofesionale, care sunt preferințele alimentare, cum își petrece timpul liber etc.

Când se constată că persoana vătămată a suferit condamnări se studiază dosarele cauzelor penale în care a fost condamnată; în unitățile de executare a pedepselor se culeg date despre comportarea sa în locurile respective, muncile pe care le-a îndeplinit, condițiile în care a fost eliberată.

Alte posibilități de cunoaștere a personalității persoanei vătămate pot fi: actele pregătitoare, cercetarea la fața locului, studierea unor înscrisuri emanând de la persoana în cauză, efectuarea confruntării sau prezentării pentru recunoaștere, analiza plângerii persoanei vătămate etc. La toate acestea se adaugă practica și experiența pozitivă a celui care urmează să facă ascultarea, acumulată în decursul timpului. Astfel, în cazul unor infracțiuni de înșelătorie în paguba avutului personal, victimele prezintă anumite trăsături caracteristice de ordin psihic, cum ar fi: credulitate excesivă, predispoziția de a angaja discuții și combinații cu persoane necunoscute, tendința de a obține anumite profituri din eludarea dispozițiilor legale, slab simț de autoconservare.

În cazul infracțiunilor de furt și tâlhărie, victimele sunt, de obicei, persoane neatente, ușor de antrenat în discuții, stăpânite de anumite vicii, ori mai puțin dotate din punct de vedere fizic. În cazul infracțiunii de viol, nu de puține ori, persoana vătămată poate fi o persoană de moralitate îndoielnică care frecventează anumite cercuri și medii, nefiind exclusă posibilitatea înscenării, în scopul obținerii unor avantaje.

Concluzionând, se poate afirma că activitatea de cunoaștere a persoanei vătămate ce urmează a fi ascultată prezintă o importanță cu totul aparte, de realizarea acesteia, în condiții optime, depinzând succesul sau insuccesul ascultării. Datele obținute în faza de pregătire a ascultării urmează să fie completate cu ocazia contactului nemijlocit între organul de urmărire penală și persoana vătămată, ședința de ascultare constituindu-se într-un prilej de studiu al personalității acestuia, într-un mijloc de investigare psihologică.

3. ÎNTOCMIREA PLANULUI DE ASCULTARE

Teoretic, întocmirea planului de ascultare în vederea ascultării, vizează problemele ce urmează a fi lămurite prin ascultarea persoanei vătămate, materialul probator ce va fi folosit în timpul ascultării și ordinea în care va fi folosit, acestea reprezentând corolarul întregii activități de pregătire. La întocmirea planului de ascultare trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte:

problemele care urmează să fie lămurite prin ascultarea persoanei vătămate;

materialul probator care va fi folosit în timpul ascultării;

ordinea în care va fi folosit materialul probator.

Lămurirea tuturor aspectelor cauzei nu este posibilă decât în măsura în care sunt stabilite corect problemele ce trebuie clarificate prin ascultare. Întocmirea planului este necesară în fiecare cauză și cu atât mai mult în cauzele complexe. Formularea întrebărilor trebuie să fie făcută cu multă atenție, să fie clare, precise, la obiect. Întrebările trebuie să fie ordonate logic sau cronologic pe mai multe variante în raport cu ceea ce cunoaște persoana vătămată și modul cum a perceput cele pe marginea cărora urmează să facă declarații; fiind un instrument de lucru, planul este orientativ, pe parcursul ascultării putând fi completat sau modificat.

Conținutul complet al planului de ascultare diferă de la cauză la cauză în raport cu particularitățile acestora, de aceea vom exemplifica doar pentru unele infracțiuni. De exemplu, în cazul tentativelor de infracțiuni împotriva vieții sau infracțiuni de vătămare a integrității corporale, întrebările din plan trebuie să se refere la: împrejurările în care a fost comisă infracțiunea, mijloacele și metodele folosite de infractor, semnalmentele sau datele de identitate ale acestuia, urmările faptei ilicite, persoanele ce mai cunosc fapta comisă și împrejurările luării la cunoștință despre ea și alte aspecte pe care doar victima le poate cunoaște.

În cazul infracțiunii de viol, întrebările trebuie să privească: datele de identificare ale victimei, în special vârsta, data și locul infracțiunii, împrejurările în care victima a ajuns în acel loc, modul de acostare al victimei, activitățile desfășurate de infractor pentru a-i învinge rezistența, rezistența opusă de victimă, relațiile anterioare între victimă și făptuitor, starea sănătății înainte și după comiterea infracțiunii, semnalmentele făptuitorului, precum și caracteristicile îmbrăcămintei, încălțămintei lui, numărul persoanelor participante la comiterea infracțiunii și gradul de participare al fiecăruia.

În cazul infracțiunii de furt și tâlhărie, planul trebuie să conțină întrebări referitoare la: împrejurările comiterii infracțiunii, persoanele care aveau cunoștință despre existența bunurilor, locul și modul de păstrare și asigurare, făptuitorii, numărul acestora, semnalmentele sau particularitățile lor, motivele prezenței celui ascultat la data și locul comiterii infracțiunii – tâlhăria, modul în care a acționat făptuitorul pentru a intra în posesia bunurilor și valorilor, în ce au constat amenințările, violențele, instrumentele utilizate pentru exercitarea lor, dacă victima a opus rezistență și cum s-a materializat aceasta, dacă a strigat după ajutor, precum și intensitatea strigătelor, urmele lăsate de făptuitor la locul infracțiunii și modul cum a acționat pentru ștergerea lor, direcția în care au dispărut autorii faptei, însoțitorii victimei și activitățile întreprinse de aceștia în timpul agresiunii, alte persoane care mai cunosc comiterea faptei, starea sănătății după comiterea infracțiunii și actele medico-legale care atestă acest lucru.

În cazul infracțiunii de înșelătorie, planul pentru ascultarea persoanei vătămate trebuie să asigure clarificarea următoarelor aspecte: împrejurările în care a cunoscut pe infractor, identificarea făptuitorului sau, după caz, caracteristici și semnalmente necesare identificării, problemele pentru a căror rezolvare a apelat la făptuitor, activitatea ce a fost desfășurată de infractor în scopul de a induce în eroare – numele și calitățile ce și le-a atribuit, înscrisuri pe care le-a folosit pentru a convinge de posibilitățile pe care le are în vederea rezolvării problemelor pe care victima era interesată, precum și înscrisuri primite de la infractor prin care acesta îi "garanta" problemele, sumele de bani și bunurile sau valorile ce le-a dat făptuitorului și cele ce au fost înșelate, posibilitatea recunoașterii autorului faptei în situația când l-ar revedea etc.

Pentru infracțiunea de ultraj, întrebările din plan trebuie să se refere la calitatea funcționarului și activitatea pe care o desfășoară în momentul ultragierii sau activitățile îndeplinite anterior ce au constituit mobilul infracțiunii, precum și atribuțiile de serviciu, metodele și mijloacele utilizate de făptuitor, urmările faptei, făptuitorul sau semnalmentele acestuia, relațiile anterioare cu autorul faptei, persoane care cunosc date despre activitatea ilicită a cărei victimă a fost, vătămările provocate agresorului în cadrul legitimei apărări și urmele ce pot fi descoperite pe corpul și îmbrăcămintea acestuia; când infracțiunea s-a făcut prin înscrisuri – înscrisurile pe care le posedă funcționarul ultragiat. În situația comiterii unei infracțiuni ca urmare a nerespectării normelor privind circulația pe drumurile publice, ascultarea persoanei vătămate se va face în funcție de starea în care se află după accident, precum și cu ocazia cercetării la fața locului ori imediat după acesta, iar planul de ascultare va cuprinde întrebări de tipul: care este calitatea pe care o avea persoana vătămată (pieton, călător etc.), în ce loc se afla (locul unde s-a angajat în traversare, modul cum a traversat), activitățile desfășurate pentru evitarea impactului, elementele de identificare a autoturismului sau autovehiculului cu care s-a produs accidentul, activitățile desfășurate după accident, starea sănătății și actul medico-legal care o atestă, dacă au fost pagube materiale, cuantumul despăgubirilor etc.

În ceea ce privește partea responsabilă civilmente, planul de ascultare trebuie să vizeze lămurirea unor aspecte cum ar fi: calitatea pe care o are față de învinuitul care a comis fapta cauzatoare de prejudicii materiale: părinte, tutore, institutor, soț, rudă apropiată etc., perioada în care a gospodărit împreună cu infractorul sau a avut raporturi strânse cu acesta, foloasele pe care le-a tras de pe urma infracțiunii, în ce au constat aceste foloase, posibilitatea reparării prejudiciului, persoanele care au cunoscut despre activitatea ilicită a făptuitorului și despre foloasele pe care le-a avut partea responsabilă civilmente de pe urma infracțiunii.

La întocmirea planului de ascultare trebuie să se țină seama de toate aspectele cauzei, inclusiv de cele care par la prima vedere lipsite de importanță, pentru că tratarea cu superficialitate sau omiterea unor amănunte poate avea urmări negative asupra corectei soluționări a cauzei.

4. ACTIVITĂȚI PREGĂTITOARE

Pe lângă activități ca studierea materialelor cauzei, cunoașterea persoanelor care urmează a fi ascultate, pregătirea în vederea ascultării persoanei vătămate se realizează și printr-o serie de alte activități pregătitoare, cum ar fi:

stabilirea locului unde urmează să se facă ascultarea;

citarea sau aducerea persoanelor la locul și data fixate pentru ascultare;

asigurarea prezenței interpretului, tutorelui, părintelui, educatorului;

asigurarea condițiilor materiale necesare ascultării.

a) STABILIREA LOCULUI UNDE URMEAZĂ SĂ SE FACĂ ASCULTAREA

Această ascultare prezintă importanță și contribuie, într-o mare măsură, la crearea unei ambianțe care să ofere posibilitatea desfășurării în bune condiții a ascultării persoanei vătămate.

Camera în care urmează să fie ascultată persoana trebuie să fie mobilată simplu, fiind interzis ca pe pereți să se afle tablouri, fotomontaje, hărți, întrucât acestea atrag atenția celui ascultat. De asemenea, în camera respectivă nu trebuie să existe obiecte, deoarece atrag atenția persoanei vătămate și, mai ales, pot fi folosite de acesta pentru a-și provoca răni.

În încăperea unde se desfășoară ascultarea nu trebuie să aibă acces și alte persoane întrucât prezența acestora în afara celei (celor) ce efectuează ascultarea discuțiilor purtate sau activitățile desfășurate, împiedică crearea momentului psihologic menit să determine persoana vătămată sa relateze fapta a cărei victimă a fost.

În situația în care persoana vătămată se găsește în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultată, organul de urmărire penală va proceda la ascultarea ei în locul unde se află, având în vedere, și cu această ocazie, faptul că locul de ascultare trebuie să corespundă cerințelor arătate mai sus.

b) CITAREA SAU ADUCEREA PERSOANELOR LA LOCUL ȘI DATA FIXATE PENTRU ASCULTARE

Chemarea persoanei vătămate pentru ascultare se face prin citare sau prin aducere, cu respectarea dispozițiilor legale. Alegerea momentului de citare ori de aducere a persoanei vătămate pentru ascultare prezintă importanță atât din punct de vedere tactic cât și din punct de vedere organizatoric.

Citația reprezintă actul emis de organul judiciar prin care persoana vătămată este înștiințată că trebuie să se prezinte pentru ascultare. Momentul înmânării citației trebuie ales în funcție de obiectul cauzei și de complexitatea ei. Practica organelor de urmărire penală a demonstrat că, din punct de vedere tactic, este bine ca citația să fie înmânată în ziua sau în seara anterioară datei fixate pentru ascultare.

c) ASIGURAREA PREZENȚEI INTERPRETULUI, TUTORELUI, PĂRINTELUI SAU EDUCATORULUI

Când victima care urmează să fie ascultată nu cunoaște limba română sau nu se poate exprima, este necesar să se asigure folosirea unui interpret. Folosirea interpretului are drept scop ajutarea organului de urmărire penală în activitatea de ascultare a persoanei vătămate și îi oferă posibilitatea de a putea înțelege ceea ce declară partea vătămată care nu cunoaște limba română sau, chiar dacă o cunoaște, nu se poate exprima.

Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, în calitate de persoană vătămată, se face cu asistarea reprezentantului autorității tutelare, a părintelui, a tutorelui, curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află.

Deși citarea persoanelor enumerate este facultativă, totuși, din punct de vedere tactic, este indicat ca ascultarea persoanei vătămate minore să se facă cu asistența acestora pentru a se preîntâmpina unele dificultăți care pot apărea pe parcursul ascultării, dificultăți datorate vârstei minorului sau trăsăturilor sale biopsihice. Dificultățile pot fi, eventual, înlăturate prin prezența unor persoane apropiate care, cunoscând mai bine pe minor, îl pot determina să adopte o poziție de sinceritate, cu înrâurire directă asupra conținutului declarației. De asemenea, aceste persoane sunt în măsură să cunoască mai bine unele împrejurări care au favorizat comiterea faptei.

d) ASIGURAREA CONDIȚIILOR MATERIALE NECESARE ASCULTĂRII

Asigurarea condițiilor materiale necesare ascultării se referă la faptul că, pe lângă ambianța ce trebuie creată, ascultarea persoanei vătămate va fi efectuată și cu ajutorul folosirii mijloacelor de probă și a utilizării mijloacelor tehnice: magnetofon, casetofon etc. Este indicat să se afle la îndemână și planul.

Dosarele cauzei și mijloacele de probă nu trebuie să se afle pe masa celui ce efectuează ascultarea. Atunci când există date despre intenții agresive este indicat să se asigure prezența și a altei persoane care să asigure supravegherea atentă a persoanei vătămate, cât și pentru a înlătura încercările de a-și produce singură vătămări.

SECȚIUNEA a-2-a

SUCCESIUNEA MOMENTELOR ÎN ACTIVITATEA DE ASCULTARE A PERSOANEI VĂTĂMATE. TACTICA ASCULTĂRII

Legea procesuală penală stabilește cadrul legal în care se efectuează ascultarea persoanei vătămate în procesul penal. Organele de urmărire penală au obligația de a chema pentru a fi ascultate persoane care au suferit o vătămare fizică, morală sau materială prin infracțiunea comisă, ca și persoanele responsabile civilmente.

În desfășurarea acestei complexe activități se parcurge o succesiune de momente prin a căror reglementare s-a creat, pentru cei ce au sarcina administrării mijloacelor de probă necesare aflării adevărului, posibilitatea obținerii unei declarații cât mai fidele. Ascultarea părții vătămate, respectiv a părții civile, parcurge de regulă, trei etape:

verificarea identității și ascultarea răspunsurilor cu privire la viața și datele personale;

relatarea liberă, spontană;

relatarea dirijată-concretizată în adresarea de întrebări și consemnarea răspunsurilor.

Legea procesual penală nu prevede procedee tactice folosite la ascultarea persoanei vătămate, ele fiind elaborate de tactica criminalistică prin generalizarea experienței pozitive a organelor judiciare.

Tactica ascultării se stabilește în raport cu particularitățile fiecărei cauze și, în mod deosebit, cu personalitatea și psihologia persoanelor ce urmează a fi ascultate. Este unamin acceptată ideea potrivit căreia psihologia părților în procesul penal joacă un rol important în alegerea tacticii celei mai adecvate de ascultare, deoarece fiecare persoană reprezintă un unicat.

La adoptarea tacticii de ascultare trebuie să fie avute în vedere și unele aspecte de ordin penal: natura cauzei în care se efectuează ascultarea, faptele și împrejurările ce prezintă importanță pentru cauză, știute de către părți, personalitatea și psihologia părților, condițiile în care părțile au luat la cunoștință despre faptele sau împrejurările cu privire la care sunt ascultate, poziția părții vătămate sau părții civile față de celelalte părți din procesul penal, interesul lor de a declara într-un anumit fel, natura și valoarea probelor ce urmează a fi folosite în ascultare, măsura în care cel ce efectuează ascultarea stăpânește noțiunile de psihologie judiciară și, în special, psihologia părților implicate în proces, cunoaște temeinic particularitățile cauzei, atmosfera în care se desfășoară ascultarea și, nu în ultimul rând, atitudinea celui ce o conduce față de părți și relatările acestora.

Pentru partea responsabilă civilmente sunt aplicabile procedee tactice ca: folosirea întrebărilor, folosirea probelor de vinovăție, ascultarea repetată, ascultarea sistematică, ascultarea sub forma conversațiilor libere, solicitarea de a justifica bunurile și valorile pe care le-a procurat, sursele mijloacelor de existență, ascultarea încrucișată.

1) VERIFICAREA IDENTITĂȚII

Verificarea identității reprezintă primul moment al audierii propriu-zise. După prezentarea victimei, este recomandat ca ascultarea acesteia să înceapă după luarea datelor personale. Pentru verificarea identității, partea vătămată sau partea civilă sunt solicitate să răspundă la întrebările ce li se adresează cu privire la datele de identificare, confruntându-se răspunsurile primite cu mențiunile reținute din actul de identitate. Anchetatorul trebuie să stabilească personal identitatea acestora, iar atunci când are dubii are obligația să întreprindă toate verificările necesare.

După ce organul judiciar s-a edificat cu privire la identitatea persoanei vătămate, îi aduce acesteia la cunoștință faptele și împrejurările în legătură cu care va fi ascultată, inclusiv posibilitatea legală de a se constitui ca parte vătămată, parte civilă în proces ori să renunțe la acest drept conferit de lege și să fie ascultată în calitate de martor.

Practic, în sfera întrebărilor prevăzute de lege (nume, prenume, etate, adresă, profesie) poate fi lărgită prin unele discuții cu caracter neutru, despre cele mai variate probleme, independente de cauză. Asemenea discuții, pe de o parte, deschid organului judiciar posibilitatea cunoașterii de noi date referitoare la anumite momente din viața persoanei vătămate, ocupațiile anterioare, diverse pasiuni, modul de organizare al timpului liber, raporturile cu vecinii și colegii de muncă. Astfel, aceste discuții, dezvăluind personalitatea victimei, ușurează munca organului judiciar în privința aplicării tacticii de-a lungul audierii în continuare, precum și la aprecierea declarațiilor sale. De asemenea, anchetatorul câștigă încrederea victimei și, drept urmare, aceasta devine mai puțin emotivă și mai sigură de sine. În acest mod, se realizează contactul psihologic între interlocutori și declarațiile pe care le face victima se apropie de realitatea celor petrecute.

Ținând cont de personalitatea victimei, nivelul de cultură, vârstă, pasiunile sale, anchetatorul poate, dacă consideră necesar, să orienteze discuțiile prealabile prin întrebări directe spre problemele care, din datele cunoscute, o pasionează mai mult, în care se simte mai competentă și-i face plăcere să discute despre ele. Așa cum li se întâmplă persoanelor în vârstă care vorbesc cu pasiune despre întâmplări, prietenii vechi, despre copii și nepoți, despre literatură și muzică. În schimb, tinerii, fiind pasionați de călătorii, sport, muzică, aparatură electronică, în discuțiile pe asemenea teme sunt atrași, în mod deosebit, și își angajează întreaga ființă pentru a demonstra, cât se poate de convingător, valabilitatea tezelor susținute.

Persoana vătămată poate fi familiarizată de către organul de cercetare și cu atmosfera în care se desfașoară audierea, iar în urma convorbirii i se va forma convingerea că organul judiciar este bine format și o pot determina să renunțe la orice încercare de inducere în eroare.

În această primă etapă, organul judiciar este obligat să respecte câteva reguli tactice, cum ar fi de exemplu:

privirea persoanei vătămate într-o manieră civilizată;

crearea unui cadru de ascultare liniștit, sobru, lipsit de factori stresanți;

comportarea anchetatorului într-un mod calm, încurajator, fiind contraindicată atitudinea de răceală, sfidare sau aroganță.

2) RELATAREA LIBERĂ

Faza relatărilor libere constă în prezentarea din partea victimei, la cererea anchetatorului, a ceea ce cunoaște în cauză, prin cuvintele sale. Relatarea liberă sau spontană începe prin adresarea unei întrebări de ordin general, menită să ofere posibilitatea persoanei vătămate să declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările pentru a căror lămurire este ascultată. O asemenea întrebare temă este: "Ce cunoașteți în legătură cu fapta din data de ……. a cărei victimă ați fost?". Această întrebare temă permite persoanei vătămate ori părții civile să relateze faptele în succesiunea lor firească, logică, tot ce consideră că ar interesa cauza, fără ca declarația să fie limitată, într-un anumit mod, prin intervențiile anchetatorului.

Din punct de vedere criminalistic, relatarea liberă are mai multe avantaje:

menționând ceea ce consideră că ar interesa cauza, persoana vătămată poate prezenta împrejurări necunoscute de organul de urmărire penală;

pot apare date din care să rezulte comiterea altor fapte penale de către învinuit sau inculpat;

pe parcursul relatării libere, organul judiciar are posibilitatea să studieze persoana audiată, să observe modul cum își formulează expunerea, siguranța cu care se prezintă faptele ori împrejurările sau, dimpotrivă, ezitările și omisiunile ce apar, încercările de a completa anumite lacune din succesiunea faptelor, interesul pentru a relata într-un anumit mod, să explice cauzele afirmațiilor neconforme cu realitatea;

să estimeze sinceritatea și buna credință a victimei.

Printre regulile tactice principale amintim:

ascultarea persoanei vătămate cu răbdare și calm, fără să-i întrerupă firul ideilor, legătura și succesiunea lor în expunere, chiar dacă aceasta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără semnificație pentru clarificarea cauzei. Limitarea expunerii la aspectele importante comportă neajunsul de a nu sesiza aspecte care prezintă importanță pentru victimă și din punct de vedere al organelor judiciare.

evitarea oricărui gest, reacție, expresie, mai ales ironică, prin care se aprobă sau se resping afirmațiile persoanei vătămate ce este ascultată, evitarea apostrofării sau oricăror aprecieri cu privire la posibilitățile sale de a percepe, memora sau reproduce faptele ori împrejurările cu privire la care este ascultată.

ajutarea ei cu mult tact, fără a o sugestiona sub nici o formă, dacă nivelul intelectual, cultural împiedică persoana vătămată să facă o relatare liberă cât de cât coerentă.

în vederea asigurării unei relatări libere cât mai naturale, nu se recomandă nici întocmirea procesului verbal de ascultare, urmând ca organul judiciar să se limiteze la luarea unor note semnificative sumare care să marcheze datele noi însemnate din expunere și întrebările pe care crede că ar fi potrivit să le pună pentru clarificarea unor situații omise sau prezentate altfel decât în alte mijloace de probă, existente în dosarul cauzei.

Deoarece, în procesul ascultării, victima trăiește o anumită stare emoțională, mai ales dacă a perceput nemijlocit comiterea infracțiunii, relatările sale sunt întrerupte din loc în loc de trăiri lăuntrice exteriorizate prin pauze în expunere, reluate de idei sau repetări de fraze, precum și prin mimică și gesticulații, etc. Din aceste exteriorizări se poate desprinde străduința sa de a prezenta acele aspecte ale faptei care îi sunt favorabile sau care evidențiază mai bine adevărul. De aceea, organul judiciar trebuie să supravegheze neîntrerupt comportarea victimei în timpul expunerii, spre a-i observa mimica, pauzele în vorbire sau graba în expunerea unor secvențe sau situații mai dificile, mai delicate, precum și ridicarea sau coborârea tonului vocii.

Atmosfera propice povestirii persoanei vătămate sau părții civile, precum și conduita anchetatorului, coroborate cu poziția și posibilitățile părților, sunt hotărâtoare pentru clarificarea problemelor, prin relatarea liberă sau spontană. Studierea persoanei vătămate constituie, pentru persoana care conduce ascultarea, temeiul tacticii care va fi folosită.

Dacă prin relatarea liberă au fost lămurite complet toate faptele și împrejurările, se trece la consemnarea declarației fară să se mai recurgă la adresarea de întrebări.

3) RELATAREA DIRIJATĂ

Ultima etapă a audierii nu are, teoretic, caracter obligatoriu. In practică, însă, sunt numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul lămuririi unor aspecte confuze, etc. Faza întrebărilor și răspunsurilor sau cum mai este denumită relatarea dirijată, constă în clarificarea anumitor situații controversate desprinse din propriile relatări libere sau din alte mijloace de probă existente la dosarul cauzei. De asemenea, prin intermediul acestei faze se mai urmărește uneori verificarea anumitor situații, realizarea unui control asupra anumitor afirmații ale victimei făcute în relatările sale libere.

Veracitatea, claritatea răspunsurilor care completează relatarea liberă, este condiționată de modul de comunicare dintre anchetator și persoana audiată, de modul de adresare al întrebărilor și de succesiunea acestora. Aceasta presupune claritate, concizie, precizie, adaptabilitate la personalitatea, gradul de cultură, profesiunea sau inteligența persoanei vătămate audiate. Adresarea de întrebări devine obligatorie în ipoteza victimelor asupra cărora există suspiciuni cu privire la sinceritatea lor, respectiv la buna credință. Astfel, este interzisă formularea unor întrebări de natură a încurca persoanele ascultate, întrebările sugestive ori să li se solicite aprecieri cu privire la clarificarea faptelor ce fac obiectul cauzei sau gradul de vinovăție al inculpatului în cauză.

Conținutul concret al întrebărilor depinde de natura infracțiunii și de faptul că victima a fost sau nu prezentă la fața locului în momentul când a fost comisă infracțiunea. În cazul când victima a fost prezentă la comiterea infracțiunii, întrebările care i se pot adresa, de obicei, cuprind o arie vastă de probleme. Pentru o mai bună sistematizare, ele pot fi împărțite sub aspect tactic criminalistic, dacă organul judiciar crede că ar fi potrivit, în trei grupe. Una din aceste grupe se va referi la activități și situații anterioare comiterii infracțiunii, alta trebuie să intereseze procesul propriu-zis al comiterii infracțiunii respective, iar a treia grupă vizează întâmplările care s-au produs ulterior.

Astfel, prin intermediul primei grupe de întrebări, organul judiciar poate să clarifice raporturile anterioare dintre victimă și infractor, dacă s-au cunoscut sau nu; dacă s-au cunoscut, când și cu ce ocazie, prin cine, iar după aprecierea sa, motivele faptei, pe cine cunoaște din anturajul acestuia. De asemenea, întrebările se mai pot referi la conduita infractorului, după comiterea infracțiunii, prin ce s-au concretizat.

A doua grupă de întrebări, interesând însuși procesul comiterii infracțiunii, decurge în bună măsură din relatările libere și au menirea de a completa cu detalii și precizări declarația persoanei vătămate. În primul rând, din declarațiile victimei trebuie să reiasă clar împrejurările în care s-a comis fapta, particularitățile locului faptei, persoanele care, eventual, au fost de față, desfășurarea evenimentului infracțional, mijloacele utilizate de infractor, rezultatele ce s-au produs.

Sub aspect criminalistic, această grupă de întrebări poate să cuprindă întrebări de genul celor care se adresează și altor categorii de participanți în procesul penal: întrebări complementare, întrebări de precizare, ajutătoare și de control. Începând cu întrebările de control și cu întrebările complementare, organul judiciar urmărește să clarifice răspunsurile ce le va primi de la victimă, tot ceea ce aceasta a omis, tot ceea ce a perceput în mod real. Nu în ultimul rând trebuie clarificată starea victimei în timpul comiterii infracțiunii, dacă a fost sănătoasă, odihnită, obosită, emoționată, etc. caracterul incomplet al declarațiilor obținute pe calea relatării libere rezidă din cauze obiective sau subiective diverse: recepție distorsionată, memorie incompletă, relatare irelevantă cu omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea credință.

Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care persoana vătămată s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele detalii. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare, destinate circumstanțierii de loc, timp și mod privind producerea agresiunii și anume locul faptei era luminat artificial sau natural, modul general de prezentare, în perimetrul său se aflau mai multe persoane sau nu, cu ce se ocupau ele, cum a început comiterea infracțiunii, care a fost momentul declanșator, cine a mai observat, cum s-a desfășurat, ce fel de instrumente s-au utilizat, a intervenit cineva în procesul respectiv sau nu, câte lovituri au fost aplicate, cu ce și care este succesiunea lor, ce efecte imediate s-au produs, când și cu cine a părăsit locul faptei.

Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor. Procesul tactic îl constituie reamintirea prin asociația de idei, în special asociația prin continuitate ce reprezintă acele legături dintre obiecte și fenomene determinate de simultaneitatea producerii lor în timp și spațiu. Dacă persoana ascultată nu recurge singură la acest procedeu, organul anchetator îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor altor fapte aflate în continuitate spațială sau temporară.

A treia grupă de întrebări interesează ce s-a întâmplat la fața locului respectiv, ce activități s-au întreprins, ce fel de obiecte au fost mișcate sau chiar duse, și de cine. De asemenea, mai trebuie precizat dacă după comiterea infracțiunii a luat cineva legătura cu victima, ce anume s-a discutat în legătura cu fapta. Varianta când victima nu a fost prezentă la fața locului, în timpul comiterii infracțiunii, cum se întâmplă în infracțiunile de furt, de incendii provocate în mod intenționat, prin întrebările ce i se adresează urmează să se clarifice starea în care a fost găsit locul faptei, ce urmări a constatat, cine a mai fost prezent în acele clipe, pe cine bănuiește că ar fi comis fapta, cuantumul pagubelor cauzate, natura bunurilor distruse sau sustrase. Asupra acestora din urmă i se cere să specifice aspectele lor generale, destinația, gradul de uzură, prin ce caracteristici pot fi recunoscute, la ce transformări pot fi supuse.

În cele din urmă sunt necesare întrebările de control, ce sunt destinate verificării unor afirmații sub raportul exactității și veridicității. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziției fidele sau nesincere pe care o adoptă persoana vătămată.

În încheierea ședinței de întrebări, organul judiciar întreabă persoana vătămată dacă mai are ceva de adăugat la cele declarate și, totodată, solicită să propună, dacă socotește necesar, administrarea de noi probe.

În plan tactic criminalistic, referitor la adresarea acestor întrebări, reamintim necesitatea respectării regulilor tactice. În primul rând, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale. Anchetatorul trebuie să evite folosirea unui nivel de cultură ridicat, precum și folosirea unui vocabular sau a unei pronunții de licențiat, față de persoanele cu grad de cultură și educație redus. Dar acestea vor viza strict faptele percepute de către persoana vătămată, iar nu punctul de vedere referitor la natura lor sau la problemele de drept. Bineînțeles, întrebările nu vor conține elemente de intimidare, de punere în dificultate a persoanei vătămate, iar tonurile pe care sunt adresate nu trebuie, în nici un caz, să sugereze răspunsurile.

Principala latură negativă a interogatoriului o constituie posibilitatea de sugestionare a persoanei vătămate, sugestia conduce la "acceptarea fără examen critic a ideilor altor persoane". Ele pot însemna un anumit răspuns scontat și dorit de cel ce efectuează ascultarea limitând opțiunea persoanei vătămate pentru una sau alta din alternativele pe care însăși întrebarea le indică. Și aici trebuie să avem în vedere aceleași grade de susceptibilitate tipice determinative, disjunctive sau implicative. Se întâlnește, frecvent, tendința firească a celui ascultat de a răspunde mai degrabă cu da sau nu, din pornirea de a contraveni dorinței anchetatorului. Este vorba de așa-numita "susceptibilitate statut", întâlnită mai ales în cazul persoanelor cu nivel socio-cultural scăzut care primesc fără rezerve tot ceea ce vine din partea autorității.

Și în privința modului de ascultare a răspunsurilor se impun aceleași precizări. Ascultarea răspunsurilor presupune, în mod obligatoriu, respectarea unei conduite tactice specifice, a unor reguli tactice:

ascultarea victimei cu atenție, seriozitate, fără a o întrerupe, evitându-se gesturile de enervare, gesturile de aprobare sau dezaprobare;

evitarea reacțiilor bruște la contraindicații, agitări, incoerențe, fără exteriorizarea surprinderii ori nemulțumirii;

observarea cu atenție, dar fără ostentație, a modului în care reacționează persoana vătămată la întrebări sau dacă au apărut indicii de posibilă nesinceritate.

Așadar, din cele relatate putem conchide că parcurgerea etapei ascultării dirijate, nu numai că se impune în mod obligatoriu, dar ea trebuie condusă și desfășurată astfel încât să se ajungă la determinarea persoanelor respective să facă declarații conforme cu realitatea.

SECȚIUNEA a-3-a

ASCULTAREA PERSOANEI VĂTĂMATE ÎN CONDIȚII SPECIALE

1. ASCULTAREA PERSOANEI VĂTĂMATE CARE SE AFLĂ ÎN STARE GRAVĂ

În cazul vicitmelor infracțiunilor care, datorită leziunilor suferite în timpul comiterii faptei, dar și a unor boli, se află într-o stare gravă care nu îngăduie ascultarea la sediul organului judiciar, se impune aplicarea unor procedee tactice care diferă într-o anumită măsură de cele aplicabile la ascultarea vicitmei în condiții obișnuite. Este vorba de procedee tactice de ascultare utilizabile în cazul victimelor acelor infracțiuni care pun în pericol sănătatea, integritatea corporală sau chiar viața celor vătămați, ale căror declarații sunt obținute în condiții speciale, excepționale.

În astfel de situații, procedeele tactice, cu a căror observare urmează a se face ascultarea, trebuie diferențiate în raport cu caracterul leziunilor, cu gravitatea suferinței, într-un cuvânt, cu starea sănătății celui vătămat. Există situații când persoana vătămată prezintă posibilități de însănătoșire, dar ascultarea din motive de operativitate nu poate fi amânată până în momentul reabilitării sale complete. În acest caz victima poate furniza informații utile ce vor constitui punctul de plecare al investigațiilor legate de identitatea făptuitorului și de precizarea împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea și există garanții că starea sănătății sale, deși precară, nu se va agrava dacă va fi ascultată cu toate menajamentele impuse de situația în care se află.

Alteori, vătămările suferite sunt de o gravitate extremă, astfel că în urma acestora va rezulta moartea victimei, dar nu înainte ca, într-un moment de luciditate, aceasta să fi avut răgazul de a comunica celor din jur informații în legătură cu infracțiunea a cărei victimă a fost. În raport de împrejurări, astfel de informații pot fi comunicate fie organelor judiciare, fie persoanelor aflate în preajma victimei: personal medical, rude, alți martori, caz în care declarația persoanei vătămate are caracter extrajudiciar, iar faptele vor ajunge la cunoștința organului judiciar prin mijlocirea unei verigi intermediare, adică pe o cale ocolită. Când persoana vătămată se află sub supraveghere medicală este necesar ca organul judiciar să ia, în prealabil, legătura cu medicul curant, care să-1 informeze despre suferința victimei, felurile leziunilor cauzate prin comiterea infracțiunii, bolile de care suferă, starea de luciditate, dacă poate fi ascultată și în ce condiții.

Dacă starea sănătății victimei este slabă, audierea ei poate avea loc numai cu avizul și în prezența medicului sub a cărui îngrijire se află. Avizul specialistului este necesar deoarece, în raport de natura vătămărilor, este singurul care poate să aprecieze dacă ascultarea are loc în momente de luciditate, în funcție de modul de manifestare al victimei.

Adaptând procedeele de ascultare la starea sănătății victimei, aceasta va fi invitată să expună împrejurările în care s-a comis infracțiunea după care, în raport de necesități, i se vor adresa întrebări menite a preciza și completa relatarea liberă.

Întrebările adresate victimei trebuie să fie într-un număr cât mai redus și, totodată, formulate astfel încât să proclame răspunsuri scurte, să vizeze precizarea circumstanțelor comiterii infracțiunii și se recomandă să se refere, de regulă, la următoarele împrejurări:

cine este făptuitorul, prin indicarea datelor sale personale;

in ce raporturi se afla cu acesta, iar când identitatea acestuia nu este cunoscută victima va descrie principalele semnalmente care să îngăduie identificarea sa ulterioară; dacă făptuitorul nu este cunoscut victimei, i se vor cere precizări în legătură cu persoanele care ar fi fost interesate să comită infracțiunea.

Se vor adresa și o serie de întrebări care îmbracă un caracter mai concret, ele fiind legate, nemijlocit, de comiterea faptei. Când fapta a fost îndreptată nemijlocit împotriva victimei, prin întrebările ce i se adresează trebuie să urmărească dacă persoana vătămată a contribuit cu ceva la declanșarea infracțiunii, cum s-a desfășurat procedeul comiterii și circumstanțele de loc și timp, mijloacele utilizate de făptuitor, dacă au fost martori etc.

Dacă, alături de vătămarea fizică, infracțiunea a fost însoțită și de producerea unui prejudiciu material, se vor preciza natura bunurilor și a acelor însușiri ce le atribuie caracter individual, care să facă posibilă identificarea acestora.

Așadar, persoana vătămată grav va fi supusă unui regim special de ascultare; se impune a se ține cont de starea sănătății sale și, ca atare, în această situație se vor aplica procedee de ascultare adecvate.

2. ASCULTAREA MINORULUI AFLAT ÎN SITUAȚIA VICTIMEI

Cu ocazia ascultării minorului, trebuie să se țină seama că psihologia acestuia se deosebește mult de cea a victimei adulte. Procedeele tactice de ascultare a persoanei vătămate minore se stabilesc în raport cu personalitatea și psihologia acestuia.

Ascultarea minorului trebuie să se desfașoare într-un moment cât mai apropiat de cel în care a fost comisă infracțiunea. Acest lucru se impune de dezvoltarea continuă și rapidă a minorului, care este însoțită de înlocuirea permanentă a vechilor impresii cu altele noi. In legătură cu aceasta, nivelul redus al intelectului minorului face ca acesta să rețină doar unele detalii și să confunde simple coincidențe exterioare cu legăturile interne, fapt ce determină obținerea unor declarații neconforme cu realitatea.

În faza de pregătire a ascultării persoanei vătămate, organul de urmărire penală trebuie să cunoască datele care caracterizează psihologia și personalitatea minorului. Cunoscând pe minor, organul judiciar trebuie să stabilească motivele care ar putea determina un anumit comportament al acestuia, în timpul audierii, și să prevadă modalitățile de înlăturare a cauzelor ce ar împiedica obținerea unor simple declarații. Tot în cadrul pregătirii trebuie să fie stabilite procedee tactice de ascultare pentru a asigura atmosfera propice destăinuirilor și obținerii unor declarații veridice și complete.

Datele despre minor nu numai că sunt folosite în cursul ascultării, dar sunt absolut necesare întocmirii planului de ascultare care trebuie să cuprindă, în mod complet și obiectiv, toate aspectele esențiale ale cauzei.

Planul pregătit pentru o astfel de ascultare trebuie să cuprindă întrebări prealabile referitoare la preocupările, înclinațiile, activitatea minorului, și să permită realizarea unei legături dintre organul judiciar și cel ascultat. De altfel, întrebările referitoare la problemele cauzei trebuie formulate astfel încât să nu impresioneze, să nu inhibe minorul și să-1 determine să nu adopte o atitudine refractară în timpul ascultării.

Un aspect deosebit de important, prin consecințele sale, al pregătirii ascultării unei victime minore este soluționarea problemei chemării anumitor persoane pentru a fi de față la ascultare.

Locul ascultării persoanei vătămate minore este, de regulă, sediul organului judiciar, determinând-o astfel să renunțe la unele exagerări ale faptelor la care ar putea recurge în condițiile când ascultarea s-ar face în cadru familial.

Atitudinea pe care o poate adopta victima minoră la ascultare este determinată, în special, de particularitățile sale psihologice, precum și de condițiile ce preced și însoțesc aceste activități. Astfel, unii minori apar timorați, puțin vorbăreți, greu de abordat. Această atitudine se poate datora faptului că, înainte de a fi aduși la ascultare, au fost amenințați sau loviți de infractori, părinți ori au fost pedepsiți de cei interesați să ascundă adevărul. Intimidarea, timorarea minorului care se află în calitate de persoană vătămată pot fi determinate, uneori, de atmosfera în care se desfașoară ascultarea. Aceste situații pot fi rezolvate prin apropierea de minor, cu ajutorul persoanelor în asistența cărora se desfașoară ascultarea, prin crearea atmosferei de încredere în achetator.

Atitudinea obraznică, datorată mediului în care a trăit minorul poate fi înlăturată prin cunoașterea cauzelor ei, printr-o comportare calmă, atentă a anchetatorului, prin apropierea de minor și explicarea situației lui și a implicațiilor poziției sale asupra corectei soluționări a cauzei.

În timpul ascultării persoanei vătămate minore, organul judiciar tebuie să adopte o conduită tactică specifică:

să folosească un vocabular pe înțelesul minorului,

să dea posibilitatea acestuia să relateze, liber, faptele.

În acest sens, prezintă o deosebită importanță modul în care sunt făcute intervențiile anchetatorului, știut fiind că pericolul obținerii unor declarații neconforme cu realitatea, pe această cale, este mai mare în cazul minorilor.

SECȚIUNEA a-4-a

ASCULTAREA PREALABILĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE CARE URMEAZĂ SĂ FACĂ RECUNOAȘTEREA

Uneori, considerente de ordin tactic impun necesitatea ascultării repetate a celui vătămat în condiții diferite față de modul în care s-a petrecut ascultarea inițială, cu ocazia efectuării unor activități de cercetare. Este indicat a se proceda astfel atunci când persoana vătămată, cu ocazia unei ascultări, a făcut declarații contradictorii, iar imprecizia, caracterul vag al declarațiilor sunt puse pe seama incapacității victimei de a expune coerent faptele în absența percepției nemijlocite a locului infracțiunii, a persoanelor și obiectelor care s-au aflat în anumite raporturi cu infracțiunea comisă.

Ascultarea persoanei vătămate care urmează să facă recunoașterea este de natură să asigure buna desfășurare a acestei activități și realizarea scopului pe care și-1 propune.

Ascultarea prealabilă se desfășoară după regulile privind ascultarea persoanelor sau părților vătămate, însă prezintă unele particularități, datorită faptului că, în cazul primului fel de ascultare, persoana nu este solicitată să redea împrejurări și condiții ale comiterii infracțiunii și să descrie pe infractor.

Ascultarea persoanei vătămate care urmează să facă recunoașterea vizează realizarea mai multor obiective: cunoașterea posibilităților reale de percepere, memorare și redare a persoanei, stabilirea condițiilor de timp și modul de percepere, precum și a factorilor obiectivi ori subiectivi care ar fi putut-o influența, determinarea datelor referitoare la caracteristicile de identificare percepute și memorate, pe baza cărora se va putea face recunoașterea. Și în cadrul acestei ascultări, organele judiciare trebuie să țină cont de o serie de indicații tactice a căror aplicabilitate este necesară. Prin urmare, cu ocazia ascultării, trebuie să se dea persoanei posibilitatea de a reconstitui în mod independent și de a reda în mod liber înfățișarea infractorului, caracteristicile obiectelor care urmează să fie recunoscute, neadmițându-se întrebări sugestive sau tendențioase.

Persoana ascultată în această situație poate fi ajutată să-și reamintească semnalmentele infractorului fară, însă, a i se sugera cele pe care trebuie să le descrie. Atenție deosebită trebuie acordată obținerii acelor elemente ce particularizează persoana, obiectul și care fac posibilă identificarea lor.

Tot cu ocazia ascultării trebuie să se stabilească dacă perceperea s-a făcut cu ocazia comiterii infracțiunii ori în alte împrejurări, aspect deosebit pentru aprecierea posibilităților persoanei de a reține elementele pe baza cărora urmează să facă recunoașterea. Trebuie, de asemenea, să se stabilească dacă cel ce urmează să facă recunoașterea a revăzut persoana sau obiectul pe care este chemat să le descrie, știut fiind faptul că în aceste condiții posibilitățile de percepere și memorare a semnalmentelor sau caracteristicilor sunt cu mult mai mari. De asemenea, este cunoscut faptul că perceperea realizată în acest moment are, de regulă, o durată scurtă de timp, persoana neavând posibilitatea să studieze detaliile care permit identificarea. Dacă la acestea se adaugă faptul că persoana sau obiectul de recunoscut au fost văzute o singură dată, rezultă dificultățile pe care le întâmpină cel chemat să facă identificarea, cu ocazia prezentării pentru recunoaștere. Având în vedere aceste aspecte, persoana vătămată care urmează să facă identificarea este necesar să fie întrebată dacă ar recunoaște persoana sau lucrul în condițiile când i-ar fi prezentate. Adresând o asemenea întrebare, organul judiciar de urmărire penală trebuie să observe cu atenție modul cum reacționează persoana, răspunsul care i-1 dă în raport cu care va putea aprecia siguranța ei și, în consecință, dacă prezentarea pentru recunoaștere își va atinge scopul.

Este posibil ca persoana, cu ajutorul căreia urmează a se face identificarea, să nu reușească să prezinte suficiente elemente de natură a forma convingerea că va putea face recunoașterea, să deosebească nesiguranța în declarații, în ceea ce privește descrierea semnalmentelor, caracteristicilor. O astfel de situație ar putea conduce la concluzia că prezentarea pentru recunoaștere nu va avea rezultatul scontat și că organizarea ei nu ar fi inutilă.

Cu toate acestea, practica organelor judiciare demonstrează că sunt frecvente cazurile în care se ajunge la o recunoaștere sigură, deși la ascultarea prealabilă persoana nu a reușit să facă descrierea elementelor necesare identificării. Deci, imposibilitatea persoanei de a prezenta elementele pe baza cărora urmează a se face identificarea nu înseamnă și incapacitatea acesteia de a face recunoașterea. De aceea, organizarea acestei activități sau renunțarea la efectuarea ei, atunci când cu ocazia ascultării, persoana nu reușește să redea elementele caracteristice care să formeze convingerea posibilității sale de a face identificarea, se hotărăște de la caz la caz.

Avându-se în vedere cele expuse, putem conchide că ascultarea din nou, cu ocazia unei activități de cercetare, cum ar fi reconstituirea în vederea recunoașterii, persoana va putea furniza informații mai ample și mai fidele.

SECȚIUNEA a-5-a

ASCULTAREA PERSOANEI VĂTĂMATE ÎNAINTE DE CONFRUNTARE

Ascultarea din nou a persoanei vătămate înainte de confruntare nu este o ascultare propriu-zisă, ci mai mult o discuție cu rol deosebit pentru organizarea confruntării și realizarea scopului pe care îl urmărește.

Această activitate pregătitoare este obligatorie dacă se are în vedere că de rezultatul ei depinde organizarea confruntării sau renunțarea efectuării acesteia. Principalul scop al ascultării persoanei vătămate înainte de a proceda la confruntare îl constituie verificarea pozițiilor lor față de declarațiile pe care le-au făcut anterior. Această activitate este necesară pentru a se stabili dacă persoana respectivă nu revine asupra declarațiilor anterioare, dacă față de cele afirmate cu ocazia ascultării nu au apărut elemente noi care să influențeze desfășurarea sau rezultatul confruntării.

Ascultarea persoanei care a afirmat ceva, a relatat adevărul, constituie în același timp o pregătire a acesteia pentru confruntarea ce urmează a se efectua. Procedând la pregătirea confruntării prin metoda ascultării din nou a persoanei vătămate, organul de urmărire penală trebuie să cunoască persoana ce urmează a fi ascultată sub aspectul dominantelor de ordin psihologic. Este cunoscut faptul că emotivii pot fi neclari în declarații, într-o oarecare măsură nesiguri, se pot contrazice, se pot inhiba ușor, mai ales atunci când se află în confruntare cu persoane cu un statut social sau cultural superior.

Trebuie să se țină seama că procedura confruntării creează, de regulă, chiar și pentru persoane de bună credință, un climat tensional de îngrijorare prin prisma reflecției asupra consecințelor. Persoanele confruntate așteaptă cu grijă această activitate chiar când declarațiile lor anterioare au fost sincere, deoarece se tem că o greșeală sau o omisiune ar putea fi interpretată ca rea credință. Indeosebi partea sau persoana vătămată are emoții de a nu fi bănuită că nu declară adevărul, când știe că adversarul, deși de rea credință, este mai calm, mai îndrăzneț, mai sigur pe sine, mai experimentat, întrucât atitudinea acestuia și promptitudinea răspunsurilor lui ar crea impresia că el este cel care relatează realitatea. Astfel, persoana vătămată este întrebată dacă își menține declarațiile anterioare și i se solicită să relateze verbal despre faptele și împrejurările de fapt cu privire la care există contraziceri.

Prezentarea de către persoana considerată sinceră a cât mai multe amănunte, cu ocazia ascultării, asigură, pe de o parte, convingerea organului de urmărire penală asupra veracității celor declarate, iar pe de altă parte îi conferă posibilitatea ca prin “aducere aminte” să le folosească în cursul confruntării pentru determinarea celui care neagă, considerat nesincer, să declare adevărul.

Acestea sunt considerente pentru care nu poate fi admisă practica unor lucrători potrivit căreia pregătirea persoanei vătămate, considerată sinceră, pentru confruntare se limitează la a o întreba dacă își menține declarațiile făcute anterior și la acceptarea răspunsului afirmativ al ei.

Dacă persoana vătămată susține cele declarate anterior, i se aduce la cunoștință că va fi confruntată cu martorii sau învinuiții care neagă, persoane considerate nesincere.

Punându-i-se în vedere acest fapt, este necesar să se observe reacția persoanei vătămate, răspunsul pe care îl dă și în funcție de acestea să se analizeze dacă activitatea își va atinge scopul și dacă este necesară organizarea ei. Poziția oscilantă, ezitarea și nesiguranța persoanei vătămate vor pune sub semnul întrebării reușita confruntării.

SECȚIUNEA a-6-a

CONSEMNAREA DECLARAȚIILOR PERSOANEI VĂTĂMATE

Declarațiile părților date în cursul procesului penal se consemnează în scris, potrivit regulilor statuate de legea procesual penală. Legea nu reglementează expres modalitatea constituirii ca parte vătămată sau parte civilă, ceea ce duce la concluzia că, în lipsa unei dispoziții formale, aceasta se poate face fie în scris, fie oral, prin declarația expresă făcută în fața organului judiciar competent și consemnată într-un act procedural, de regulă în cuprinsul declarației părții.

Constituirea ca parte civilă se poate face prin procesul-verbal încheiat de organele de urmărire penală sau la încheierea de ședință a instanței de judecată ori prin orice alte forme din care să rezulte intenția vădită a părții vătămate de a cere să fie despăgubită.

Deși s-ar părea că materializarea declarațiilor persoanei vătămate ori a părții civile ridică mai puține probleme decât celelalte activități care se desfășoară în vederea și cu ocazia ascultării, totuși, valoarea declarației depinde în ultimă instanță de modul în care ceea ce reprezintă partea ascultată este selectat și consemnat. Declarațiile persoanei vătămate sau ale părții civile se consemnează de acestea în scris.

Pot exista situații când, din diferite motive, persoanele nu-și pot consemna singure declarația, acest lucru fiind făcut de organul judiciar care a efectuat ascultarea. Declarația trebuie să cuprindă datele de identificare ale părții ascultate, mențiunea că persoanei vătămate i s-au adus la cunoștință posibilitățile de opțiune, faptele și împrejurările comiterii infracțiunii, persoana făptuitorului, cuantumul pagubei și suma cu care se constituie parte civilă în proces împotriva inculpatului etc.

De regulă, persoana vătămată își formulează declarația cu propriile sale cuvinte, în raport cu nivelul de pregătire, lexicul, experiența sa de viață etc. Uneori, însă, se recomandă ca partea vătămată ori cea civilă să fie ajutată în formularea unei declarații cât mai scurte, clare și concise.

Conținutul declarației nu trebuie să conțină expresii indecente, fraze confuze sau care pot da naștere la diferite interpretări. Pe de altă parte, intervenirea celui care conduce ascultarea nu trebuie să ducă la modificarea conținutului declarațiilor, pentru că astfel de declarații „creație” a organului de urmărire nu au valoare în cauză.

După terminarea declarației, partea vătămată, respectiv partea civilă, semnează pe fiecare pagină. Declarația trebuie să poarte data și viza organului judiciar în fața căruia a fost făcută. Dacă declarația a fost consemnată de către organul judiciar, i se citește conținutul, iar în cazul în care partea dorește să citească personal declarația, i se oferă această posibilitate.

În cazul ascultării persoanei vătămate minore, declarațiile trebuie să cuprindă faptele, împrejurările care să fie redate în ordinea în care au fost redate, expresii folosite de minor, astfel încât nivelul de pregătire, lexicul acestuia să se regăsească în declarația sa, să fie menționate detaliile necesare verificării celor afirmate de victimă, persoanele care pot confirma cele relatate. Declarația se va citi de către minor sau îi va fi citită de către organul de urmărire penală, după care se procedează la semnarea ei. Atunci când persoana vătămată minoră este asistată la ascultare de către persoanele prevăzute de lege, declarația va fi citită de către acestea, cu voce tare, pentru a fi auzită și înțeleasă de către minor, apoi va fi semnată, potrivit legii.

Respectarea întocmai a dispozițiilor legale privind desfășurarea acestei activități constituie o importantă garanție procesuală oferind părților posibilitatea verificării exactității celor consemnate în raport cu declarațiile făcute. În acest fel, părțile nu vor putea pretinde ulterior că una din declarațiile lor au fost alterate în conținut sau substituite. De asemenea, atunci când situația o impune, declarația trebuie semnată de interpret ori, după caz, de reprezentantul autorității tutelare, părinte, tutore, curator, educator, care au asistat la ascultare.

În declarația persoanei de bună credință se redă conținutul celor expuse fară a se mai menționa întrebările și răspunsurile, pe când, în declarațiile persoanei de rea credință trebuie să se consemneze, pe lângă răspunsurile date, și întrebările adresate de către organul judiciar ce a efectuat ascultarea.

Declarația nu trebuie să cuprindă ștersături sau modificări iar, dacă acestea apar, trebuie confirmate în scris, sub semnătură, de către cel care a făcut declarația și de organul judiciar, fie în cuprins, fie la sfârșit. Pentru eliminarea oricărui dubiu, spațiile rămase libere se barează.

Dacă, ulterior, partea vătămată revine asupra declarațiilor, se procedează la o nouă ascultare, facându-se mențiune despre aceasta și despre motivele care au determinat retractarea primelor declarații.

În practica organelor de urmărire penală apar și cazuri când persoana vătămată constituită ca parte civilă sau parte vătămată refuză să semneze sau nu poate semna propria declarație scrisă, se impun unele precizări. Frecvența acestor cazuri este redusă. Nu se pune în discuție cazul când persoana nu poate să semneze.

Declarațiile pot fi consemnate și pe bandă magnetică sau video, desigur în cazuri deosebite, ori în cazul unor persoane de rea credință. Înregistrările se folosesc cu ocazia cercetării la fața locului, dar aceste ascultări nu le înlătură pe cele anterioare.

Importanța lor rezidă, pe de o parte, în faptul că informațiile obținute nu sunt viciate de influența unor factori iar, pe de altă parte, când există pericolul încetării din viață a persoanei vătămate, acestea constituie singurele date la dispoziția organului de urmărire penală, pentru organizarea și desfășurarea diverselor activități ale cauzei.

Regulile privitoare la consemnarea declarațiilor persoanei vătămate sau ale părții civile se aplică și în cazul persoanei responsabile civilmente.

SECȚIUNEA a-VII-a

VERIFICAREA ȘI APRECIEREA DECLARAȚIILOR PERSOANEI VĂTĂMATE

Verificarea declarațiilor persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente este absolut necesară pentru stabilirea veracității lor și aprecierea corectă a depoziției.

Verificarea se va face prin compararea declarațiilor persoanei vătămate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, precum și efectuarea unor activități de urmărire penală, cum ar fi: ascultarea martorilor, învinuiților, confruntările, constatările tehnico-științifice ori expertizele, reconstituirile, cercetările locului faptei etc.

Rezultatele cercetării la fața locului oferă posibilitatea verificării declarațiilor, în special cu privire la împrejurările comiterii faptei, întinderea pagubei, numărul participanților etc. Prin dispunerea constatării medico-legale, organele de urmărire penală pot administra unele date-argumente științifice cu privire la natura leziunilor produse, mecanismul producerii acestora, data și timpul când au fost produse, natura obiectului cu care au fost create, dacă aceste vătămări au pus în pericol sănătatea persoanei, numărul de zile de îngrijire medicală necesare pentru vindecare etc. și le pot confrunta cu pretențiile părții vătămate, apreciind dacă acestea sunt corecte sau exagerate.

Verificarea declarațiilor se poate realiza și prin efectuarea altor activități în afara celor de urmărire penală, precum și studierea unor înscrisuri emanate de la persoana ascultată, verificarea activității desfășurate în perioada în care susține că s-a aflat la locul comiterii faptei.

Aprecierea declarațiilor părții vătămate se face ținându-se cont de măsura în care acestea se coroborează cu întregul material probator administrat în cauză. Numai în măsura în care declarațiile sunt coordonate cu celelalte materiale ale cauzei se poate concluziona că ele sunt în conformitate cu realitatea, că partea ascultată este de bună credință.

La aprecierea declarațiilor părților nu vor fi luate în considerație decât ceea ce ele au perceput, nu și părerile, presupunerile, concluziile, cu privire la faptele și împrejurările cauzei ori la nevinovăția învinuiților (inculpaților).

Organul de urmărire penală are obligația legală și morală să dovedească maximă obiectivitate, să nu plece cu idei preconcepute ori să se lase influențat în vreun fel sau altul în aprecierea probatoriilor administrative, inclusiv a declarațiilor părții vătămate, respectiv civile.

Evaluarea declarațiilor reprezintă un moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și apreciere a adevărului. Operația de analiză a unei declarații se efectuează în cadrul examinării și cântăririi întregului material probatoriu, aceasta presupunând un studiu al calității surselor directe sau indirecte din care provin datele.

CONCLUZII

Din cele expuse pe parcursul întregii lucrări este evident faptul că multe cauze penale nu pot fi soluționate sau concepute fără audierea persoanei vătămate, audierea acesteia trebuind să se circumscrie unor reguli tactice criminalistice proprii.

Scopul ascultării persoanelor, atât în procesul penal, cât și în faza de urmărire penală îl constituie obținerea unor declarații simple, dar complete și fidele cu privire la toate împrejurările în care s-a comis infracțiunea. Pentru a desfășura activitatea de ascultare a persoanei vătămate în faza de urmărire penală, este necesar ca organul sesizat despre comiterea infracțiunii să fi dispus începerea urmăririi penale, iar în situația când, potrivit legii, începerea urmăririi penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau la sesizarea, ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, este necesară îndeplinirea acelor condiții, în caz contrar neputând fi dispusă măsura ascultării. Așadar, dispunerea ascultării persoanei vătămate se face din oficiu, la inițiativa organelor judiciare ori la cererea părților, prin efectuarea unor acte procedurale si procesuale.

Procedeele tactice de ascultare a persoanelor în procesul penal sunt elaborate pe baza normelor procesual-penale și au menirea de a asigura deplina eficiență a acestora. Deci, normele procesual-penale determină procedeele tactice care își găsesc aplicare la ascultarea persoanelor. Deși între normele procesual-penale și procedeele tactice există un raport de condiționare reciprocă, acestea nu se identifică. Atât sensul atribuit noțiunii de procedeu tactic în limbajul criminalistic, cât și cel căruia i se atribuie în vorbirea curentă, conduc la constatarea că organului judiciar i se acordă deplină libertate pentru a opta între două sau mai multe posibilități, o deplină libertate de a folosi unele sau altele dintre procedee, după cum aplicarea acestora este sau nu considerată oportună.

În consecință, deducem că în vreme ce procedeele tactice au caracterul unor recomandări, normele procesual-penale ce reglementează această activitate au un caracter imperativ, obligatoriu, încălcarea acestora nefiind permisă.

Procedeele tactice care își găsesc aplicare la ascultarea persoanei vătămate și a persoanelor, în general, nu sunt construcții artificiale, ci dimpotrivă reprezintă rezultatul experienței pozitive acumulate de organele judiciare a căror eficiență și utilitate au fost verificate de-a lungul timpului de practica cercetării infracțiunilor. Acestor procedee tactice le este propriu un caracter generalizat, ele implică anumite elemente tipice, comune, iar eficiența lor a fost constant verificată în activitatea practică a organelor judiciare.

La aplicarea procedeelor cu a căror observare trebuie efectuată ascultarea celui vătămat prin infracțiune nu se face abstracție de psihologia sa particulară. De altfel, pentru obținerea unor declarații cât mai apropiate de realitate, organul judiciar trebuie să fie un bun cunoscător al psihologiei persoanelor, să poată realiza cercetarea procesului psihic de formare al declarației persoanei vătămate, structurat în cele patru faze ale sale: percepția informației, prelucrarea ei logică, memorarea și relatarea ei.

Pentru obținerea rezultatului scontat este de neconceput să se efectueze ascultarea fară o pregătire temeinică. Pregătirea ascultării persoanei vătămate este o activitate absolut necesară ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei și care trebuie dirijată în direcții tipice oricărei audieri. Această pregătire se materializează într-o serie de activități precum: studierea materialelor cauzei, cunoașterea persoanelor ce urmează a fi ascultate, citarea sau aducerea persoanelor ce urmează a fi ascultate, întocmirea planului de ascultare, stabilirea locului unde urmează să se facă ascultarea, asigurarea condițiilor materiale necesare ascultării.

În desfășurarea acestei activități complexe de ascultare a persoanei vătămate, se parcurge o succesiune de momente, prin a căror reglementare s-a creat, pentru cei care au sarcina administrării mijloacelor de probă necesare aflării adevărului, posibilitatea obținerii unor declarații cât mai fidele.

Astfel, ascultarea acestei părți parcurge, de regulă, trei etape: verificarea identității și ascultarea răspunsurilor cu privire la viața personală, relatarea liberă sau spontană, relatarea dirijată, concretizată în adresarea de întrebări și ascultarea răspunsurilor.

La adoptarea tacticii de ascultare trebuie avute în vedere și unele aspecte de ordin general, dintre care amintim: natura cauzei în care se face ascultarea, faptele și împrejurările ce prezintă importanță pentru cauză cunoscute de părți, personalitatea și psihologia părților, condițiile în care părțile au luat cunoștință despre faptele și împrejurările cu privire la care sunt ascultate, poziția părtii vătămate față de celelalte părți din procesul penal, interesul lor de a declara într-un anumit fel, natura și valoarea probelor ce urmează a fi folosite în ascultare, măsura în care cel ce efectuează ascultarea stăpânește noțiunile de psihologie judiciară și, în special, psihologia părților implicate în procesul penal, cunoaște temeinic particularitățile cauzei, atmosfera în care se desfășoară ascultarea și, nu în ultimul rând, atitudinea celui ce o conduce față de alte părți și relatările acestora.

În cazul victimei infracțiunii care datorită leziunilor suferite în timpul comiterii infracțiunii, dar și a lipsei sale de discernământ, precum și a unor boli, se află în stare gravă, ce nu permite ascultarea acestuia la sediul organului judiciar, se impune aplicarea unor procedee tactice care diferă, într-o anumită măsură, de cele aplicabile la ascultarea victimei în condiții obișnuite. Este vorba de procedee tactice de ascultare utilizabile în cazul victimelor infracțiunilor care pun în pericol sănătatea, integritatea corporală și morală și chiar viața celor vătămați, ale căror declarații sunt obținute în condiții speciale.

Cu ocazia ascultării minorului trebuie să se țină seama că psihologia acestuia se deosebește mult de cea a victimei adulte, astfel încât procedeele tactice de ascultare se vor stabili în raport de personalitatea și psihologia acestuia.

Uneori, considerente de ordin tactic impun necesitatea ascultării repetate a celui vătămat în condiții diferite față de modul în care s-a petrecut ascultarea inițială, cu ocazia unor activități de cercetare, cum ar fi cercetarea și confruntarea.

Declarațiile părților date în cursul procesului penal, precum și în toate fazele de urmărire penală, se consemnează în scris potrivit regulilor statuate de legea procesual-penală. Declarațiile pot fi, însă, fixate și pe bandă video sau magnetică, în cazuri deosebite sau în cazul ascultării unor persoane de rea credință.

Verificarea și aprecierea declarațiilor persoanei vătămate se face prin compararea declarației acestuia cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, precum și prin efectuarea unor activități de urmărire penală, cum ar fi: cercetările la fața locului, constatările tehnico-științifice, expertizele, reconstituirile, ascultarea martorilor etc.

Sub raport tactic criminalistic, prezintă interes faptul că încălcarea regulilor privind ascultarea persoanei vătămate cade sub incidența art. 197 al Codului de procedură penală, privind nulitățile procesuale.

În folosirea modalităților tactice, magistratul, criminalistul nu trebuie să neglijeze nici o clipă respectarea principiului legalității, al tacticii criminalistice garantat prin Constituție, prin Codul penal și Codul de procedură penală.

În consecință, putem afirma că o contribuție esențială la apărarea ordinii de drept, cu prioritate a acelor valori pe care societatea consideră că trebuie să le protejeze prin norme juridice, își aduce criminalistica prin elaborarea unor procedee tactice criminalistice, servind totodată la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii.

Bibliografie Generală

Emilian Stancu, “Criminalistică”, Ed. Actami, București, 1995.

Emilian Stancu, “Știința investigării infracțiunilor”, București, 1992.

Aurel Ciopraga, “Elemente de psihologie și tactică a audierii persoanei vătămate”, Analele Univ. “Al. I. Cuza”, Iași, 1986.

Tiberiu Bogdan și colab., “Comportamentul uman în procesul judiciar”, Min. Interne, Serviciul Editorial, București, 1983.

Tiberiu Bogdan, “Curs introductiv în psihologia judiciară”, București, 1957.

Tiberiu Bogdan, “Probleme de psihologie judiciară”, București, 1957.

Tiberiu Bogdan, “Prezent și perspectivă în știința criminalistică”, București, 1957.

Constantin Aionițoaie, V. Berchesan, “Tactica Criminalistică”, București, 1989.

C-tin Aionițoaie și colab., “Probleme psihologice privind calitățile anchetatorului”, București, 1989.

C-tin Aionițoaie, “Prezentarea pentru recunoaștere”, București, 1989.

Ana Tucicov-Bogdan, “Psihologie generală și psihologie socială”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973.

Grigore Theodoru, “Tratat de drept procesual penal”, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Grigore Theodoru, “Tratat de drept procesual penal”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998.

E. Gulian, “Zgomotul și activitatea umană”, București, Ed. Academiei, 1971.

Alexandru Roșca, “Psihologie generală”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975.

P. Ionescu, “Probleme de medicină judiciară și criminalistică”, Ed. Medicală, București, 1965.

Ion Mircea, “Criminalistică”, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994.

Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, “Psihologie judiciară”, Ed. Șansa S.R.L., București, 1994.

Octavian Loghin, Avram Filipas, “Drept penal – Partea specială”, București, 1992.

E. Cioata si colab., “Psihologia activității de orientare”, Ed. Academiei, București, 1968.

Gheorghe Mateuț, “Procedură penală”, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994.

Neacșu, “Drept procesual penal”, Ed. Șansa S.R.L., București, 1992.

C. Bulai, “Drept penal – Partea generală”, Ed. Șansa S.R.L., București, 1992.

Bibliografie Generală

Emilian Stancu, “Criminalistică”, Ed. Actami, București, 1995.

Emilian Stancu, “Știința investigării infracțiunilor”, București, 1992.

Aurel Ciopraga, “Elemente de psihologie și tactică a audierii persoanei vătămate”, Analele Univ. “Al. I. Cuza”, Iași, 1986.

Tiberiu Bogdan și colab., “Comportamentul uman în procesul judiciar”, Min. Interne, Serviciul Editorial, București, 1983.

Tiberiu Bogdan, “Curs introductiv în psihologia judiciară”, București, 1957.

Tiberiu Bogdan, “Probleme de psihologie judiciară”, București, 1957.

Tiberiu Bogdan, “Prezent și perspectivă în știința criminalistică”, București, 1957.

Constantin Aionițoaie, V. Berchesan, “Tactica Criminalistică”, București, 1989.

C-tin Aionițoaie și colab., “Probleme psihologice privind calitățile anchetatorului”, București, 1989.

C-tin Aionițoaie, “Prezentarea pentru recunoaștere”, București, 1989.

Ana Tucicov-Bogdan, “Psihologie generală și psihologie socială”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1973.

Grigore Theodoru, “Tratat de drept procesual penal”, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Grigore Theodoru, “Tratat de drept procesual penal”, Ed. Cugetarea, Iași, 1998.

E. Gulian, “Zgomotul și activitatea umană”, București, Ed. Academiei, 1971.

Alexandru Roșca, “Psihologie generală”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975.

P. Ionescu, “Probleme de medicină judiciară și criminalistică”, Ed. Medicală, București, 1965.

Ion Mircea, “Criminalistică”, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994.

Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, “Psihologie judiciară”, Ed. Șansa S.R.L., București, 1994.

Octavian Loghin, Avram Filipas, “Drept penal – Partea specială”, București, 1992.

E. Cioata si colab., “Psihologia activității de orientare”, Ed. Academiei, București, 1968.

Gheorghe Mateuț, “Procedură penală”, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994.

Neacșu, “Drept procesual penal”, Ed. Șansa S.R.L., București, 1992.

C. Bulai, “Drept penal – Partea generală”, Ed. Șansa S.R.L., București, 1992.