Tactica Ascultarii Penale

Aspecte introductive

Delincvența juvenilă și problemele complexe, de un specific aparte, pe care le implică, reprezintă o temă de mare interes pentru politicile penale din toate statele moderne.

În ultimele decenii, delincvența juvenilă a devenit una din problemele sociale majore cu care s-a confruntat și se confruntă societatea. Abordări profunde și realiste ale acestui fenomen interpretează delincvența juvenilă ca fiind o problemă socială, care este determinată de alte probleme sociale, aflându-se în permanentă corelație cu modalitățile de gestionare a resurselor de către societate, de realizare a educației și de funcționare a structurilor și instituțiilor sociale dintr-un stat.

Din perspectiva abordării delincvenței juvenile, există două aspecte importante care trebuie luate în considerare: vârsta celor implicați și problemele care conduc, inevitabil, la manifestări delincvente. Sărăcia, lipsa de resurse, privarea de șanse, marginalizarea socială, anomia, lipsa de educație sunt doar câteva dintre acestea.

În România, delincvența juvenilă s-a agravat semnificativ după schimbarea socio-politică din 1989. Alături de sărăcie și de inegalitățile sociale din ce în ce mai profunde, fenomenul de instituționalizare a copiilor, abandonul familiar și școlar, absența programelor de protecție au reprezentat factori importanți în amplificarea fenomenului delincvenței juvenile, la fel ca și starea de anomie instituțională, morală și legislativă.

Totuși, în țările dezvoltate, cu programe de bunăstare și dezvoltare, se înregistrează o creștere accentuată a delincvenței juvenile. De exemplu, Statele Unite ale Americii, Anglia, Suedia sunt țări în care se înregistrază extrem de multe delicte comise de minori și tineri. Acest aspect ne conduce să apreciem că delincvența juvenilă nu cunoaște bariere geografice sau niveluri de dezvoltare

Tactica ascultarii penale

Prin intermediul organelor sale de simț și al gândirii abstracte, omul cunoaște ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare și păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce se produc în fața sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conștiința sa faptele și fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Deci și infracțiunile, percepute în timpul săvârșirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor și redate altor persoane cu suficiente caracteristici generale și de detaliu pentru a fi înțelese cu ușurință. Martorii oculari, infractorii și chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârșirii infracțiunii, sunt în măsură să facă relatări utile despre modul și împrejurările în care a fost comisă. De aceea, știința criminalistice elaborează metodele tactice de ascultare a acestor persoane.

Tactica aduce o contribuție decisivă în asigurarea succesului cercetărilor, indicând tot ceea ce trebuie făcut într-o anchetă penală pentru a se aduce toate probele și pentru a nu se omite nimic din ceea ce ar putea contribui la descoperirea adevărului. Ea este factorul care dirijează ancheta, stabilind actele care trebuie efectuate, acțiunile prin care se efectuează, ordinea și succesiunea lor, precum și conduita anchetatorului în fața unui eveniment infracțional.

Pe lângă tactica pe care anchetatorul este chemat să o aplice în cadrul general al anchetei, există și o tactică specială pentru anchetarea fiecărui gen de infracțiuni, precum și pentru fiecare act de activitate de anchetă penală.

Însușirea și stăpânirea tacticii de ascultare, a psihologiei persoanelor ascultate, pregătirea temeinică a acestei activități, conducerea ei cu măiestrie duce la obținerea unor date prețioase, atât pentru prevenirea specială în cauza în care se efectuează urmărirea penală, cât și pentru desprinderea de concluzii valoroase care să fundamenteze luarea de măsuri de prevenire cu caracter general.

În conformitate cu definiția dată de Dicționarul de criminalistică, ascultarea este un act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părți din procesul penal, martorii sau experții sunt chemați să dea declarații sau explicații în fața organelor de urmărire penală sau instanțelor de judecată în conformitate cu legea și cu respectarea regulilor de tactică criminalistică.

Scopul ascultării este obținerea de date referitoare la cauza cercetată, la modul săvârșirii acesteia și la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului. Și cum nu în toate pricinile penale, aspecte legate de faptă sau făptuitor pot fi dovedite prin înscrisuri, prin constatări tehnico-științifice sau expertize, nu în orice pricină penală există mijloace materiale de probă, desfăsurarea peocesului penal, atât în cursul urmăririi, cât si a judecății e de neconceput fără ascultarea învinuitului sau inculpatului, a martorilor și a părții vătămate – căreia legea îi conferă dreptul de a deveni parte în proces, în vederea obținerii reparației pentru prejudiciile suferite, prin constituirea de parte vătămată sau parte civilă.

Ascultarea trebuie să se desfășoare cu respectarea normelor de drept procesual penal și a metodelor elaborate de criminalistică. Eficacitatea ascultării se află în directă dependență de tactica aplicată de către organul judiciar și de modul desfășurarii întregului proces al acestuia.

Potrivit Art. 109 Noul Cod de Procedură Penală, Sectiunea a 2-a, Audierea suspectului sau a inculpatului:

Modul de ascultare

După îndeplinirea dispozițiilor art. 107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări.

Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii.

În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.

Odata cu respectarea articolului metionat mai sus ascultarea inculpatului sau invinuitului devine legala deoarce declarațiile învinuitului sau ale inculpatului sunt un mijloc de probă dintre cele mai importante pentru că învinuitul sau inculpatul cunoaște cel mai bine împrejurările faptei. Acest mijloc are o dublă funcționalitate: pe de-o parte, de a furniza informațiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, este prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează a fi tras la răspunderea penală își exercită dreptul la apărare.

Modalitati tactice aplicate in ascultarea invinuitului sau inculpatului

Pregatirea ascultarii

Pregătirea ascultării invinuitului sau inculpatului este o activitate absolut necesară, care se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii mari, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar, cunosterea persoanei invinuitului sau incuplatului care trebuie ascultat cunoașterea personalității acestora, stabilirea locului, a momentului și a modului de ascultare.

Procedeele tactice sunt folosite nu numai cu privire la audierea ìnvinuitului sau inculpatului de rea-credintã ci se aplica si in cazul învinuitului sau inculpatului de bunà-credintã, deoarece, acesta din urma comite, mai presus de vointa lui, greseli, inexactitãti ce trebuie insa reparate pentru a ajuta la obtinerea unei declaratii complete si fidele.

Analiza materialelor

Din punctual de vedere al tacticii criminalistice studierea materialelor pricinii presupune cunoasterea datelor care se refera la modul si imprejurarile in care s-a savrasit fapta, a probelor existente in acel moment la dosar. Cunoasterea, studierea acelor participanti cum ar fi martorii, persoana vatamata toate acestea urmeaza a fi confirmate, infirmate sau verificate si prin ceea ce declara invinuitul sau inculpatul.

Studierea dosarului nu se rezuma insa numai la aspectele mentionate mai sus. Aceasta mai presupune o aprofundare a tuturor datelor, informatiilor existente in caz, cat si altor materiale care au caracter probator, inclusiv o posibila documentare aditionala, pentru elucidarea unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect deslusirii unor imprejurari ale cauzei.

Aceasta aprofunadare consta si in studierea plangerii a procesului verbal de constatare a efectuarii unor acte premergatoare asta in cazul in care ogranul de urmarire penala a fost sesizat din oficiu. La fel vor fi studiate cu atentie si procesul verbal de cercetare la fata locului, urmele sau mijloacele materiale de proba descoprite si ridicate de la fata locului, declaratiilor victimilor in cazul in care acestea exista, ale martorilor oculari. Dupa ce se studiaza toate aceste materiale se vor extrage problemele pe care trebuie sa le aiba in vedere organul judiciar in momentul audierii propriu-zise.

Studierea materialui cauzei, ca, de altfel, intreaga pregatire a ascultarii, se efectueaza cu maxima urgenta si operativitate, regula tactica dominanta in incecarea de solutionare a cauzelor penale.

Cunoasterea personalitatii invinuitului sau inculpatului

Acesta fiind un element de natura sa conduca la definirea personalitaii unui individ si are o incidenta directa asupra stabilirii tacticii de ascultare.

Trebuie luate in calcul trasaturile psihice ale personalitatii invinuitului sau a incuplatului cat si factorii care au influientat.

Trasaturile psihice ale personalitatii invinuitului sau a incuplatului:

Caracterul – este o intr-o primă faza acea latura care reprezintă o dimensiune esențială care, pe de o parte, definește orice personalitate individuală în contextul relațiilor sociale, iar pe de altă parte,diferențiază personalitățile individuale între ele. Acesta defineste manifestarile de conduita cu o semnificatie morala pozitiva sau negative. (posibiliate de adaugare)

Temperamentul – este o trasatura ce determina deferentierea psihica a indivizilor, este particularitatea individuală psihologică a omului, care determină dinamica activității lui psihice și se manifestă la fel în activități diferite,indiferent de conținutul și scopul acestora. Temperamentul nu se schimbă, in schimb însușirile acestuia se schimbă.

Aptitudinile – sunt o latura instrumental operationala a personalitatii. Oamenii se deosebesc intre ei dupa capacitatile si dupa posibilitatile lor de actiune. Aceleasi activitati intelectuale, practice, sau artistice sunt infaptuite de diversi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o eficienta mai mare sau mai mica, uneori foarte redusa. Este adevarat ca aptitudinile se bazeaza pe anumite premise, si predispozitii ereditare, dar acestea se dezvolta in cursul activitatii, in functie de mediu si educatie individului.

Factorii care influienteaza conduita somato-psihica

Mediul familial sau social in care a evoluat si s-a format individul

Cercul de prieteni

Nivelul de inteligenta

Eventualele antecedente penale.

Toate aceste informatii care au o importanta deosebita pot fi obinute in urma studierii dosarului cauzei in urma culegerii informatiilor de la domiciliu sau locul de munca a individului din declaratiile martorilor. Tinand cont ca un factor care a putut influienta conduita acestuia sunt eventualele antecedente penale se poate lua in calcul si studierea cazierului judiciar precum si analiza discutiilor purtate cu invinuitul sau inculpatul.

Organizarea modului de desfasurare a audierii

In procesul penal, activitatea de ascultare a invinuitului sau inculpatului reprezinta doar o etapa in îndeplinirea scopului de fapt si anume aflarea adevãrului eu privire la infractiunea care a fost comisa. Pe langa informatiile initiale obinuite, anchetatorul va stabili strategia de anchetã, elaborând modul in care va decurge ascultarea.

Din punct de vedere tactic aceasta presupune urmatoarele:

Stabilirea exacta a problemelor care urmeza sa fie discutate si clarificate cu ocazia audierii la fel si verficarea datelor sau a informatiilor detinute pana in acel moment de catre organul judiciar.

Pregatirea mterialului probator care se va folosi in momentul audierii.

Determinarea modului in care se va desfasura ascultarea. Daca in cauza exista mai multi invinuiti sau inculpati in acest caz vor fi ascultati mai intai cei care detin cele mai multe si relevante informati sau cei care fac declaratii relevante si adevarate. In acest caz pentru obtinerea a cat mai multor date deseori se asculta mai intai martorii, martorii oculari avand prioritate.

Stabilirea modalitatii de citare, a datei , orei si locului in care acestea urmeaza sa fie prezenti in vederea ascultarii. Ordinea si modalitatea de citare trebuie si aceastea foarte bine stabilite mai ales in faza primelor ascultari incat sa se evite pe cat de mult posibil contactul intre toate persoanele intresate de cauza. Nici in acest pas nu trebuie de omis existenta mai multor invinuiti si inculpati pentru ca in mod evident in aceasta stituatie exista un numar mai mare de martori, parti civile, persoane vatamate.

Aici trebuie de luat in calcul si faptul ca de multe ori invinuitii sunt interesati sa comunice intre ei pentru a se pune de acord asupra continutului declaratiilor care urmeaza sa le faca sau sa discute cu martorii facandu-le tot felul de promisiuni sau chiar sa recurga la amenintari pentru ca acestea din urma sa declare sau sa nu declare o anume informatie sau sa-I determine sa-si retraga declaratia.

Exista un pericol mai mare a ingreunarii anchetei in ceea ce priveste contactul dintre invinuiti daca acestea se afla in stare de libertate. De aceea este indicat ca in cazul in care exista mai multi invinuiti sau inculpati in momentul in care in dimineata zilei in care va avea loc ascultarea acestea sa se intample pentru acestea la ore relative apropiate si in incaperi diferite in cazul in care exista acesta posibiliate la sediul de urmarire penala.

Aici se mai poate lua in calcul si posibilatea deplasarii anchetatorului la locul in care se afla invinuitul. O importanta deosebita o au informatille care au fost obinute chiar la locul comiterii infractiunii.

Dar daca exista deja un plan de ascultare pentru fiecare invinut sau inculpat inainte ca ascultarile propriu-zise sa inceapa, acesta va putea ajuta la evitarea situatiilor dificile si nepravazute care pot interveni. In acelasi timp organul judiciar care audiaza ar trebui sa fie pregatit pentru aceste situatii sa poata sa-si modifice sau sa reformuleze intrebarile astfel in cat sa se adapteze usor situatiilor nepravazute care pot interveni in cursul ascultarii.

Deasemenea, daca invinuitul sau inculpatul relateaza anumite informatii care nu se afla in planul de ascultare initial stabilit, in acest caz cel care relateaza nu trebuie oprit ci lasat sau chiar incurajat, sa vorbeasca chiar daca acesta ar putea duce la modificarea planului initial stabilit. Anchetatorul va trebui sa fie foarte bine pregatit pentru a putea integra in mod eficient noile declaratii obinute in ansamblul problemelor pe care dorea sa le clarifice.

In timpul audierii, invinuitul sau inculpatul trebuie facut sa creada ca in dosar exista suficiente dovezi care arata vinovatia sa. Aceste mijloace de proba trebuie atent selectionate, din ansamblul probator astfel incat sa nu fie compromisa ancheta judiciara. In fiecare pricina penala exista probe care nu trebuie cunoscute de persoana care este anchetata in prima faza a urmaririi penale.

Daca intocmirea unui plan este absolut necesara in cazurile deficile cu invinuiti sau inculpati care refuza sa recunoasca , fac declaratii nesincere, mincinoase sau se contrazic, elaborarea cel putin a unei schite de plan se impune si in cazurile simple, aspect de natura sa serveasca la urgentarea solutionarii cauzei.

Ascultarea propriu-zisa a învinuitului sau inculpatului

Ascultarea invinuitului sau inculpatului se face potrivit art.70-74 C.pr.pen., in trei etape principale (identificare, ascultare libera si punerea de intrebari ), urmate de consemnarea declaratiilor. In acest moment, pregatit anterior, se trece la aplicarea directa a regulilor tactice criminalistice de asculltare , in functie de particularitatile ficarui caz in parte, de personalitatea celui audiat.

Este nevoie de crearea unui cadru adecvat desfasurarii interogatoriului judiciar – in acest sens incaperea in care urmeaza a se desfasura ascultarea, trebuie amenajatã de asa natura incat invinuitul sau inculpatul sá nu considere audierea ca find un joc sau sau o povara.

Trebuie luati in calcul si factori asa ca: existenta unor condiii minime de confort (scaun, birou, luminã naturala). Primul contact cu camera in care urmeaza sa fie anchetat invinuitul sau inculptul trebuie sa inspire seriozitatea situatiei in care se afla cel audiat. caracterul evocator al locului faptei.

Dreptul la aparare este un drept fundamentat si atunci trebuie asigurata prezenta unui aparator pe perioada ascultarii. Pentru ca dreptul la aparare include totalitatea regulilor procedurale care ii ofera persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzaiitlor care ii sunt aduse, sa poata sa conteste învinuirile sau sa poata sa-si dovedeasca nevinovatia.

Exista in schimb situatii in care asistenta juridicã este obligatorie si anume pentru urmatoarele categoril de persoane: minori, militari in termen sau cu termen redus, concentrati, elevi (studenti) ai unor institutii militare de invatamant, rezerviti, internati intr-o scoala specialä de reeducare.

Pentru aceste categorii exista obligatia organului judiciar de a instiinta aparatorul referitor la data si ora cand se vor efectua activitãile de urmarire penala ce necesita prezena acestora.

Magistratul si politistul trebuie sa aiba o atitudine profesionista in momentul excercitarii acestui rol si anume sa impuna o atmosefera de serozitate dar si de calm in acelasi timp sa se evite agresivitatea, expresiile necenzurte pentru ca acestea ar putea duce la instalarea unei tensiuni iar acesta la randul sau la compromitarea intr-o oarecare masura a anchetei judiciare. In schimb daca cel ascultat se simte intr-un cadru placut care ii ofera o anumita stare de confort acestea poate de buna voie sa marturiseasca, in detaliu tot ce s-a intamplat.

Verificarea identitatii învinuitului sau inculpatului

Interogatoriul judiciar nu va putea sa inceapa fara a se verfica daca persoana ce urmeazá sa fie audiatã este persoana invinuitã sau inculpatã in cauza in care urmeazã a fi ascultata. Potrivit dispoziii1or legii procesuale penale. Identificarea celui invinuit sau inculpat se realizeaza prin adresarea de intrebari in ceea ce priveste numele, prenumele, data si locul nasterii, numele si prenumele parintior, cetãtenia, studiile, situatia militarã, locul de muncã, ocupatia, adresa daca are sau nu antecedente penale si alte date necesare stabilirii situatei sale personale.

Daca in urma acestei verficari se dovedeste ca invinuitul sau inculpatul nu este persoana suspecta sau ca exista suspiciuni cu privire la aceasta, se poate apela la bazele de date existente la nivelul serviciilor de politie.

Se apreciaza ca benefica etapei analizate folosirea unor date biografice, activitati anterioare savarsirii infractiunii, preocupari marcante in viata sociaia care au menirea deconectarii invinuitului sau inculpatului si atentionarea ca persoana sa este bine cunoscuta. Asemenea aspecte au rol dezarmant asupra invinuitului, facandu-l sa creada ca organul judiciar dispune de suficiente date pentru a-i demonstra vinovatia, daca cunoaste si aspectele care nu au legatura cu fapta in care este cercetat.

Organul de urrnarire penala va aduce la cunostinta învinuitului sau inculpatului dreptul sau de a fi asistat de un aparator ales de catre acesta sau numit din oficiu, aspect ce va fi mentionat in coninutul declaratiei. Daca invinuitul sau inculpatul are deja un avocat care-l reprezinta atunci va apela la serviciile acestuia, daca nu se va apela la un avocat din oficiu, iar daca acesta refuza asistenta juridica acest aspect se va consemna in declaratie.

Ascultarea in faza relatarii libere.

Dupa ca i se aduce la cunostinta invinuitului sau inculpatului obiectul cauzei si motivul pentru care acesta se afla in faza audierii acesta va fi lasat sa face o relatare libera fiindu-i ceruta si o declaratie scrisa persoanala cu privire la invinuirea care i se aduce.

Ca si modalitati de audiere pot fi enumerate urmatoarele:

Fiecare invinuit sau inculpat va fi audiat separat, in cazul in care exista mai multi invinuiti respectiv inculpati sa sa faca pe cat de mult posibila evitarea intre acestea a unui contact si chiar a perezentei altor persoane exceptand aparatorul care potrivit legii trebuie sa fie de fata in momentul audierii celui pe care il reperezinta.

Invinuitul sa inculptul trebuie trebuie lasat liber ca el se declare tot ce stie referitor la cauza. Pe parcursul relatarii libere se va incerca evitarea intreruperii celui audiat acesta va fi lasat sa termine tot ceea ce avea de declarat chiar daca anchetatorul realizeaza ca acesta nu este sincer in declartiile sale.

Ascultarea nu va incepe cu citarea sau reamintirea unor eventuale declaratii date anterior.

Cel invinuit si cel inculpat nu poate prezenta sau citi o declaratie care a fost scrisa mai inainte.

Se va evita folosirea violentei sau a altor mijloace de conastrangere ca incupatul sau invinuitul sa declare din sentimentul de frica tot ceea ce stie.

Invinuitul sau inculpatul poate reveni asupra declartiilor sale, poate sa faca completãri, rectificãrì sau precizari chiar daca schimba declaratia data initial. Organul judiciar il va intreba ce anume l-a determinat sa revina asupra declaratiei facute in prima instanta pentru a aprecia care declaratie este adevarata.

Conduita anchetatorului

Tinanad cont de faptul ca organul judiciar este interesat in a obtine informatii cat mai relevante despre cauza acesta va trebui sa adopte o anumita conduita pe timpul desfasurarii audierii. Si anume:

In camera de audieri va fi o atmosefera calma, in timpul relatarii libere anchetatorul va avea grija ca cel care da declaratii fie in scris fie oral sa nu fie interrupt si lasat sa declare in prima instanta tot ce stie.

In schimb se va atrage atentie la comportamentul pe care il are cel invinuit sau inculpat in momentul in care relateaza informatia pe care o detine asupra cauzei. Gesturile facute de catre acesta in timpul audierii pot fi foarte utile in aprecierea ca fiind adevarate sau false declaratiile facute decatre cel invinuit sau inculpat.

O alta conduita care ar trebui sa o aiba organul judiciar este acea de a incerca sa-si stapaneasca pe cat de mult posibil emotiile si anume stari de nervozitate sau de nemultumire pentru a nu il influienta pe cel care declara intr-un fel sau altul.

Este foarte important de stiut ca inca din faza relatarii libere, invinuitul poate fi conditionat sa faca declaratii sincere.

Astfel desi organul judiciar va trebui sa-si controleze cea mai mica reactie care l-ar putea face perimisiv pentru cel ascultat, totusi, el trebuie sa stabilesca un contact uman cu interogatul, marcat psihic de starea frustrare in care se afla, mai ales daca este arestat.

Tactica formularii de intrebari

Aceasta tactica va fi aplicata de catre anchetator in functie de declaratiile care au fost facute anterior de catre invinuit sau inculpate respectiv si de cat de pertinente si complete au fost aceste declaratii.

In acesta situatie se pot intampla urmoatoarele:

Ca cel invinuit sau inculpat sa-si recunoasca fapta in totalitate.

Sa respinga invinuirea care i se aduce.

Sa desimuleze adevarul

Sau chiar refuzul de a fece declaratii.

In cazul in care ne aflam in fata primelor doua variante, devin necesare intrebari care vor avea caracter de clarificare, verficare si chiar posibil de completare.

In ceea ce priveste cazul in care ne aflam in fata ultimlelor doua varinate mentionate mai sus atunci pe langa intrebarile de verficare se va pune accent pe cele de completare adica de detaliu. Acestea pot ajuta odata la aflarea adevarului sau la dovedirea faptului ca cel care este interogat a facut o prima marturie mincinoasa. Pot in schimba exista si intrebari care sunt puse invinuitului sau inculpatului pentru al ajuta, ghida spre a relata tot adevarul.

Aceste intrebri trebuie sa fie prevazute in planul de audiere initial, al organului judiciar care aveau rolul de a rezolva anumite probleme.

Intrebarile trebuie sa îndeplineascã unele conditii menite sã asigure rãspunsurile necesare stabilirii adevãrului. In mod cert intrebarile care vor incepe dialogul sunt cele prevãzute in planul de ascultare, dar pot fi si alte intrebari deduse pe parcursul relatarii libere, in funtie de pozita învinuitului sau inculpatului fata de fapta si de aspectele care pot aparea pe parcursul ascultarii.

Selectarea intrebarilor depinde de pozitia invinuitului fatã de invinuirea care i se aduce; daca isi recunoate fapta sau doar partial o recunoaste, refuzul de a face declaratii.

Clasificarea intrebarilor

Cum acestea urmeaza fi adresate invinuitului sau inculpatului, organul judiciar ar trebui sa stie cu exactitate scopul care il urmareste si problemele care au fost ridicate in momentul planificarii audierii pentru ca acestea sa poata fi rezolvate.

In primul rand acestea sunt definite de characterul lor general. In acest caz intrebarile vor fi de control, de completare sau precizare.

Pentru verificarea veridicitatii celor declarate, dupa fiecare rãspuns pe care il da cel audiat se pot pune intrebâri de control. In cazul in care exista contradictii intre declaraiile învinuitului sau inculpatului si intre cauza se poate recurge chiar la prezentarea unor probe din dosar, Ordinea si momentul prezentarii acestor probe se alege In functie de cand apreciaza anchetatorul ca este nevoie. Se pot întalni cazuri când invinuitul sau cel inculpatul este de bunã-credintã dar are o problema temporara de memorie. In acesta situatie se poate interveni cu intrebari de detaliu ajutatoare, care au ca scop ajutarea celui audiat pentru a-si aduce aminte mai exact ceea ce s-a intamplat. Alte tipuri de intrebari pot fi cele directe, neutre, repetate.

Intrebarile neutre pot fi utilizate pentru a distrage atentia persoanei care este ascultata , mai ales atunci când aceasta minte. Asta deoarce este greu ca o persoana sa minta continuu daca este mereu intrerupta in cursul interogarii. Pentru a se obine efectul dorit, intrebarile neutre trebuie introduce printre celelalte tipuri de intrebari si adresate la momentul propice si anume cand anchetatorul realizeaza ca invinuitul sau inculpatul incerca sa deturneze adevarul.

Se recomanda de asemena a nu se adresa întrebãri negative deoarece raspunsurile primite pot fi incomplete si superficiale.

Un alt aspect este ca intrebarile adresate nu trebuie sa fie sugestive pentru ca pot influenta negativ intregul mers al ascultarii. In cazul întrebarilor sugestive cel invinuit sau Inculpat sau nu raspunde sau confirma numai o afirmatie a celui ce conduce ascultarea, astfel incat nu se poate stabili nimic concretin ceea ce priveste cauza.

Anchetatorul trebuie sa adreseze intrebarile într-o ordine logicä pentru ca toate aspectele semnificative ale cauzei respective sa fie clarificate. In mod frecvent întrebãrile sunt adresate in functie dc criteriul cronologic al evenimentelor dar aceasta nu este singura metoda. Cu toate ca un criteriu logic de structurare a întrebãrilor este important acesta nu trebuie sa-l impiedice pe anchetator sa se abatä de la ordinea prestabilita si sa exploateze momentele favorabile prin intrebari adaptate la situatia respectiva.

Dupa specificul problemelor urmarite de catre organul judiciar sunt acele intrebari tema sau mai sunt numite si intrebari cu character general intrebari problema si întrebri de detaliu. Intrebrile tema – sunt de fapt cele cu caracter general s fac referire la faptele sau imprejurarile cauzei. Aceste întrebäri oferä învinuitului sau inculpatului posibilitatea sa declare tot ceea ce are de relatat in legatura cu faptele pentru care este invinuit.

Intrebarile problema – sunt acele intrbari care au un caracter mai putin general si sunt folosite la definitivarea concretä a unor aspecte ale faptei.

Mai exista si intrebärile de detaliu care sunt folosite in scopul obtinerii unor amanunte referitoare la împrejurãrile in care s-a savârsit fapta sau pentru verificarea explicatilor invinuitului respecitv inculpatului. Prin intermediul acestor intrebari anchetatorii urmaresc sa le demonstreze celor audiati netemeinicia sustinerilor lor si sa-i determine astfel sä renunte la negarea faptelor savarsite.

Procedeele tactice in ascultarea invinuitului sau inculpatului

Rolul important in alegerea procedeelor tactice este reprezentat de pozitia invinuitului sau inculpatului fata de acuzatiile care ii sunt aduse, de incercarile de disimulare a adevarului si de structura sa psihica.

In cazul in care in urma declaratiilor acesta a relatat totul sincer si complet, nu se pun probleme tactice deosebite, intrebarile vizand in acesta situatie numai unele precizari sau completari.

In situatia in care invinuitul sau inculpatul refuza sa faca declaratii, organul judiciar trebuie ca, prin procedeele tactice folosite, sä afle care este motivul refuzului sau si sa incerce sa-l convinga sa renunte la aceasta atitudine.

Probelema aplicarii unor tactici apare in situatia in care decIaratiile sunt mincinoase, incomplete, sau contradictorii sau in cazul respingerii invinuirii, refuzul de a face declaratii sau revenirii eu elemente noi asupra declaratiilor anterioare. In aceste cazuri, tactica de ascultare capata un caracter deosebit de complex. Pentru aceste situatii care s-au creat de-a lungul timpului, teoria criminalisticä a elaborat anumite procedee tactice.

Ascultarea repetata — aceasta tactica de ascultare repetata este folosita, in special, in cazul declaratiiIor mincinoase, incomplete, contradictorii. Acest procedeu consta in ascultarea in mod repetat a învinuitului sau inculpatului cu privire la aceleasi fapte si imprejurari si cu privire la aceleasi amanunte. Acestea vor avea loc la anumite intervale de timp, între declaratiile acestora, vor aparea inevitabil contraziceri si nepotriviri intre ceea ce a fost initial declarat si ceea ce se declara in urma ascultarii repetate. Aceste contraziceri care apar trebuie explicate in final de cãtre anchetator, dernonstrandu-i-se astfel netemeinicia afirmatiilor pe care le-a facut anterior, putând fi determinat in acest fel sa-si recunoasca vina sau sa spuna devarul.

Ascultarea încrucisata —ascultarea incrucisata consta in interogarea invinuitului sau inculpatului de douä sau mai multe persoane (interogatori), acest procedeu are ca scop destramarea sistemulul de aparare al celui anchetat care isi neaga in totalitate vina. Avantajul este reprezentat de faptul ca acestuia nu i se da posibilitatea sa pregateasca raspunsuri mincinoase, intrebãrile fiind astfel adresate de fiecare anchetator alternativ intr-un mod alert ca acesta sa nu aiba timp sa analizeze ce a declarat mai devreme.

Pentru ca acest procedeu tactic de interogare sa fie eficient, pozitia ocupata de cei doi anchetatori trebuie sa fie frontala si laterala stanga sau dreapta si putin in spate, în asa fel incat sa nu fie observati vizual de catre Invinuit respectiv inculpat, determinându-l pe acesta nu numai sa receptioneze auditiv intrebarea dar sa se si intoarca spre sursa sonora, aspect ce contribuie la dezorganizarea apararii.

Acest procedeu insa este privit cu anumite rezerve deoarece el poate avea ca rezultat derutarea persoanelor cu o structura psihic slabã.

Ascultarea sistematica —aceasta se foloseste atat in cazul invinuitului sau incuplatului sincer pentru a-l ajuta pe acesta sa clarifice toate aspectele cat si in cazul invinuituluif sau inculpatului nesincer, pentru a-l obliga sa dea expIicatii logice, relevante, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii.

In situatia in care invinuitul respective inculpatul a comis mai multe infractiuni, organul de urmãrire penalã va stabili dacã ascultarea va Incepe in legãturã cu infracliunea cea mai usoarã sau cu cea mai grea.

Daca exista in schimb mai multi invinuiti sau inculpati acestea trebuie ascultati atât cu privire la activitatea proprie cât si separat, cu privire la activitatea fiecãrui participant.

Tactica întâlnirilor surprizã —aceasta tactica a intâlnirilor surpriza este folositä in cazul pluritatii de infractori si devine eficienta daca se recurge la ea în anumite momente psihice care au o anumita incarcatura emotionala, create in mod special pentru a se obine declaratii sincere. Procedeul consta în adresarea anumitor întrebari invinuitului sau incuplatului dupa ce invinuitul a vãzut cã unul dintre complici a fost introdus ìntr-o incapere alaturata.

Folosirea probelor de vinovatie — Este vazuta ca o strategie de ancheta indreptata exclusiv spre invinuitulsau inculpatul nesincer care foloseste toate posibilitatile sale ori cele oferite involuntar de anchetator in vederea denaturãrii adevãrului si îngreunãril cercetãrilor pentru a scãpa de rãspunderea penalã.

Acest tip recunoate faptele sävârite numai in cazul in care este convins de temeinicia probelor care il acuzã.

Acesta tactica are success daca se asigura respectarea unor cerinte cum ar fi:

cunoaterea amanuntita de catre anchetator a tuturor probelor existente in dosarul cauzei, a legaturii dintre acestea si activitatea ilicitã;

stabilirea valorii fiecarei probe ce urmeazã a fi folositä, a momentului psihologic favorabil utilizãrii si a ordinii in care se va face prezentarea

determinarea judicioasã a intrebarilor care vor insoti probele prezentate.

Tactica ,,complexului de vinovatie” – O asemena tactica poate duce la aflarea adevarului cu usurinta ¡n cazul persoanelor mai sensibile, deoarece acestea îsi exteriorizeazã relativ usor sentimentele lor. Continutul procedeului constã in adresarea alternativã a unor intrebåri neutre si care in principal nu au nici o legäturã cu cauza cu întrebãri ce au in continutul lor cuvinte care sa provoace o anumita sensibiltate putand fi rostit astfel numele victimei si ale celorlalte persoane afectate de infractiunea.

Pentru ca scopul sa fie realizat in obtinerea unor declaratii sincere – este necesara observarea atenta a reactiilor invinuitului/inculpatului la intrebãrile care ii sunt adresate. Reus ita procedeului se bazeaza pe stimul si pe reactia la acesta.

Consemnarea declaratiilor facute de catre invinuit sau inculpat

La sfâritul interogatoriului, anchetatorul trebuie sã se asigure cà a acoperit toate aspectele

pe care si le-a propus de la inceputul audierii, ca s-au lamurit toate aspectele cauzei, ca de la inviuit sau inculpate sau obinut toate informatiile posible dupa care va trece la consemnarea celor relatate.

Consemnarea in scris

Consemnarea declaratiilor se face potrivit art.110 C.proc.pen., Consemnarea declarațiilor:

Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declarație se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat, și se menționează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării.

Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului.

Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.

Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.

În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrare.

Consemnarea trebuie sa fie cat mai exacta modului in care a fost expusã de invinuit sau inculpat, folosindu-se aceeasi terminologie, fãrã a se reformulua sau sintetiza exceptie facand expresiile vulgare care vor fi redate in termini literari.

Din punct de vedere tactic consemnarea cu exactitate a celor declarate de cãtre invinuit sau inculpat este deosebit de necesará deoarece invinuitii care fac afirmatii contradictorii sau recunosc anumite fapte pe care ulterior, când citesc declaratia, afirma ca nu le-au fäcut. De aceea, se considerá indicat sã. se procedeze la consemnarea imediatã a fiecãrei afirmatii importante, mi ales in ascultãrile de lungá duratã sau in cazul invinuiitior sau inculpatilor care s-au dovedit a fi de rea-credinta.

Tot ce declara invinuitul sau inculpatul este de o importanta deosebita in cursul anchetei judiciare.si orice afirmatie a acestuia trebuie consemnata, fara a fi interrupt in timpul relatarii.

Principiile generale de audiere a minorului

Notiuni introductive

Reglementările internaționale recunosc copilului ca persoană și nu ca o extensie a părinților calitatea de titular al tuturor drepturilor ce derivă din acest statut cu sublinierea particularităților bio-psiho-sociale ale acestuia, de natură a-i limita capacitatea juridică în diferite situații. Toate acestea reclamă intervenția unor măsuri de asisten- ță, protecție și ocrotire a copilului corespunzător stadiului său de dezvoltare ontogenetică. Această din urmă particularitate imprimă vulnerabilitate drepturilor copilului deoarece, deși formal identice, con- ținutul lor și formele de aplicare diferă în funcție de procesul de dezvoltare al copilului reclamând imperativ intervenția principiului interesului superior al copilului.

Principiul interesului superior al copilului

Conform art. 3 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului:

În toate acțiunilor care îi privesc pe copii, întreprinse de instituțiile publice sau private de protecție socială, de instanțele judecătorești, de autoritățile administrative sau de organele legislative, interesul superior al copilului va avea o importanță prioritară.

Statele Părți se angajează să asigure protecția și îngrijirea necesare pentru bunăstarea copilului, luând în considerare drepturile și obligațiile părinților săi, ale reprezentanților săi legali sau ale altor persoane responsabile din punct de vedere legal pentru copil și, în acest scop, vor lua toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare.

Statele Părți vor veghea ca instituțiile, serviciile și unitățile responsabile de îngrijirea și protecția copilului, să respecte standardele stabilite de către autoritățile competente, în special în ce privește siguranța, sănătatea, numărul și calificarea personalului, precum și asigurarea unei supervizări competente.

Pe plan intern, principiul a fost reglementat expres prin dispozițiile art. 2 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului:

Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.

Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta lea fost plasat în mod legal.

Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești

Principiul interesului superior al copilului, cu ocazia ascultării sale, reprezintă o regulă fundamentală care presupune că orice activitate desfășurată de fiecare participant al procedurii de ascultare, trebuie să fie orientată către asigurarea realizării și prezervării interesului superior al copilului, fie în general, fie în anumite situații particulare, în orice context, aplicându-se valorile și principiile generale ale Convenție.

Transpunând în termeni practici, această corelare, rezultă că ascultarea unui copil va fi subordonată imperativului prevalării interesului superior al copilului, atât din punct de vedere tehnico-judiciar, de asigurare a celor mai bune condiții materiale, tehnice, logistice, în vederea audierii, cât și din punct de vedere substanțial, relativ conținutului ascultării propriu-zise și evaluării opiniei copilului în scopul aprecierii soluției optime care se impune a fi luată în legătură cu acesta, în funcție de ipostaza judiciară în care se află.

În virtutea acestui principiu, se admite și existența unor situații de refuz motivat al (re)ascultării, exempli gratia, când (re)ascultarea ar fi traumatizantă pentru copil, ca urmare a relatării unor experiențe grave, neplăcute, pe care le-a trăit.

În procesul de audiere/ascultare a minorului, magistratul va fi ghidat în permanență, de interesul superior al copilului, începând cu alegerea locului și timpului ascultării, cu pregătirea prealabilă a ascultării, continuând cu determinarea modalității concrete de ascultare, cu genul și specificul explicațiilor și întrebărilor adresate și finalizând cu evaluarea individuală și asociată a opiniei exprimate a copilului sau a declarației sale.

De asemenea, principiul în discuție presupune prin concept, respectarea cu ocazia ascultării, a drepturilor fundamentale ale copilului: inter alia, dreptul său de informare care, în materia care ne interesează, reprezintă unul dintre drepturile-garanții ale dreptului fundamental de a își exprima opinia; dreptul său de a beneficia de asistență de specialitate care presupune după caz, servicii de asistență psihologică, medicală, legală și aducerea la cunoștință, a modului concret în care poate aplica pentru ele (în situația în care ele nu au fost deja furnizate); dreptul de a fi tratat cu demnitate și compasiune; dreptul de a fi protejat de orice formă de discriminare; dreptul la confidențialitate; dreptul de a fi protejat de vicisitudinile unui proces; dreptul la siguranță; dreptul de a beneficia de măsuri speciale preventive (care să preîntâmpine lezarea sa în continuare); dreptul la reparație.

Importanța deosebită a opiniei exprimate a copilului și a modalității concrete și efective de ascultare a sa în vederea prevalenței interesului superior al copilului, a fost statuată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a reținut că „interesul copiilor impunea să se țină cont de opiniile lor din momentul în care au atins maturitatea necesară pentru a își exprima punctul de vedere cu privire la acest aspect”.

Principiul specializării magistratului

Este incontestabil faptul că specializarea în justiția juvenilă și dreptul familiei implică o instruire și o înclinație specială. Tipului aparte de personalitate al copilului, caracterizat prin imaturitate bio-psihică, trebuie să îi fie configurat un model social judiciar adecvat, fundamentat pe educare, protecție, care, printr-o procedură specială, prin programe și metode psihopedagogice complexe, să determine o canalizare a sa către valorile societății. Din punct de vedere psihologic, ascultarea copiilor ridică probleme speciale. În absența unei specializări și instruiri adecvate a judecătorilor, asemenea audieri pot avea consecințe nefaste asupra unui copil.

Ascultarea copilului reprezintă un proces deosebit de complex, care impune actorilor implicați, exigențe profesionale, psiho-intelectuale și moral-afective. Magistratul care instrumentează o astfel de cauză trebuie să fie un foarte bun profesionist, familiarizat cu științele conexe (psihologia dezvoltării, victimologie, sociologie, etc.). Magistratul pentru copii trebuie să fie în măsură să găsească metoda cea mai potrivită pentru a stabili un contact optim cu copilul, pentru a îi câștiga încrederea și pentru a îi asigura un mediu securizat pe parcursul ascultării. În lipsa dezvoltării și aproprierii permanente a unor asemenea exigențe, devine obligatorie pregătirea magistratului în acest sens, activitate inclusă în procesul de specializare a acestuia.

Principiul specializării magistratului poate fi definit ca fiind acea regula fundamentală care reclamă ca ascultarea unui copil, indiferent de natura procedurii în care participă și indiferent de calitatea sa procesuală concretă, să fie realizată de magistrați specializați, cu pregătire și aptitudini în domeniu. Principiul este de altfel, impus de reglementările internaționale în domeniu14 și reafirmat de organismele de monitorizare a drepturilor copiilor. Formarea magistratului pentru minori, atât inițială, cât și continuă, reprezintă un deziderat absolut care nu permite nici o derogare, deoarece domeniul justiției pentru minori este unul deosebit de delicat, el punând accentul pe protecție, consiliere și recuperare.

Principiul audierii differentiate

Problematica drepturilor copilului și ale tânărului are ca premisă, pe de o parte, vulnerabilitatea sa, generată de imaturitatea sa fizică și intelectuală, care reclamă un suport deosebit, iar, pe de altă parte, vocația acestuia de a se bucura pe deplin, de drepturile sale, individual, dar și în concurs cu alte personae.

Aceste premise impun necesitatea stabilirii unui set de reguli de ascultare a copilului, diferențiat în funcție de anumite criterii: categoria de vârstă din care face parte copilul ascultat, experiența personală a acestuia, mediul de proveniență, calitatea procesuală a minorului ascultat, astfel cum se regăsesc ele în fiecare caz în parte.

Copiii trebuie tratați pe parcursul procedurii judiciare într-o „manieră sensibilă și caracterizată prin grijă, luându-se în considerare situația lor personală și nevoile lor imediate, vârsta, sexul, eventualele dizabilități și gradul de maturitate, fiindu-le pe deplin respectată, integritatea lor fizică, mentală și morală. Fiecare copil trebuie tratat individual, cu propriile sale nevoi, dorințe și sentimente” .

Criteriul evocat, al categoriei de vârstă din care face parte copilul, impune necesitatea de a înțelege modul cum se constituie caracteristicile, funcțiile, procesele psihice, de la cele mai fragede vârste și evoluția lor pe tot parcursul existenței umane, împreună cu progresele care caracterizează fiecare vârstă.

În consecință, și modul de interacțiune juridică cu minorul va fi diferit în funcție de aceste variabile. Criteriul experienței personale a copilului ascultat este important în alegerea modalității concrete de intervievare, deoarece, sub un prim aspect, experiența personală, generală a copilului, îi configurează nivelul concret de dezvoltare lingvistică și cognitivă, iar sub un al doilea aspect, experiența concretă a copilului (care poate determina și calitatea sa procesuală: inculpat, martor, parte vătămată, reclamant, subiect al procedurii și participant pro-activ) determină o abordare psihologică diferită a fiecărui copil în parte, chiar dacă, principial, calitatea procesuală a copilului ascultat va determina și unele reguli comune de ascultare.

Criteriul mediului de proveniență al copilului este de natură să individualizeze tehnicile de ascultare, în raport de ansamblul factorilor etnic, social, religios, cultural, etc. care se configurează în acel status quo al copilului de care magistratul trebuie să țină seama și care de asemenea, își lasă amprenta și determină dezvoltarea acestuia.

Ascultarea copilului reprezintă așadar, un act procedural intuitu personae, în considerarea persoanei acestuia. Eo ipso, magistratul trebuie să obțină în prealabil ascultării, informațiile legate de aceste elemente enun- țate, pentru a putea sprijini copilul în exprimarea opiniei sau a declarației sale, pentru a-i asigura măsurile de asistență reclamate de situația sa specială și pentru a putea să îl înțeleagă deplin. (Nota)

Principiul pregătirii prealabile a magistratului, din perspectiva interrelaționării cu copilul

Magistratul care urmează să asculte un copil, trebuie să se pregătească el însuși, pentru audiere

Principiul enunțat reprezintă regula fundamentală a oricărei ascultări și presupune pregătirea prealabilă a magistratului, pentru a relaționa cu copilul, în procedura concretă a ascultării sale. În domeniul justiției pentru minori și mai ales, la momentul luării de contact cu copiii, magistratul trebuie să reprezinte chiar și în scurtul timp al discuției cu copilul sau tânărul, un model social pozitiv pentru acesta, imaginea magistratului trebuind să fie aptă în a îi conferi copilului, un sentiment consolidat de siguranță, speranță și încredere în posibilitățile sale de afirmare în viitor. Întâlnirea cu copilul, a cărui personalitate este în formare, trebuie să se constituie într-o imagine memorabilă pentru acesta, care să îi determine sau să îi consolideze configurarea adevăratului sistem de valori sociale.

Tocmai de aceea, conștient de impactul asupra unei personalități în evoluție și având nobilul rol de a sprijini copilul, indiferent de situație, magistratul trebuie să apară în fața acestuia, calm (dincolo de stresul zilnic cotidian și profesional), încrezător în copil și în posibilitățile acestuia, receptiv la opiniile și nevoile copilului, demn în atitudine, într-un cuvânt, maiestuos. Magistratul are datoria de a își pregăti și asigura caracterul educativ al actului ascultării.

În acest sens, analiza și alegerea prealabilă, a celor mai potrivite comparații de experiență de viață, a celor mai potrivite exemple și modele sociale pozitive, a celor mai indicate aforisme, concluzii înțelepte, aferente situației concrete a copilului, reprezintă o cerință inerentă asigurării unei ascultări de succes.

Interdependența principiilor

Audierea unui copil reprezintă un act procedural pentru a cărui reușită este necesară așadar, respectarea mai multor reguli de bază care se compun în nucleul dur al acestei instituții, instituție care, indiferent de denumirea sa concretă (ascultare conform art. 24 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului sau audiere conform exempli gratia, art. 95 din același act normativ), dă conținut dreptului fundamental al copilului de a-și exprima în mod liber, opinia asupra oricărei probleme care îl privește sau reprezintă mijlocul de administrare a declarației sau mărturiei copilului.

Deși distincte ca și conținut, principiile generale de audiere a unui copil se află într-o strânsă legătură, atât datorită naturii lor juridice, dar și ca urmare a finalității lor concrete: realizarea unei ascultări de succes a copilului.

În concret, nu putem vorbi despre o specializare a magistratului pentru minori, dacă acesta nu are cunoș- tințe aprofundate despre specificul fiecărei categorii de vârstă a copiilor și ca atare, despre necesitatea de a aborda o tehnică de audiere adaptată în funcție de nivelul concret de dezvoltare lingvistică și cognitivă al minorului. De asemenea, o pregătire a magistratului, prealabilă interacțiunii cu copilul, nu poate fi concepută cu totul, în afara exigențelor minimale ale domeniului justiției pentru minori, exigențe care se subsumează principiului specializării în domeniu.

Pe de altă parte, toate celelalte principii sunt indisolubil legate de principiul interesului superior al copilului. Cu alte cuvinte, specializarea și pregătirea prealabilă, adoptarea unei anumite tehnici de audiere în funcție de diverse criterii, sunt realizate pentru ca ascultarea în sine să se realizeze într-o manieră prietenoasă și protectoare pentru copil.

Particularitati tactice de ascultare a invinuitilor sau inculpatilor minori

Consideratii generale

Infracționalitatea minorilor constituie una dintre preocupările majore și permanente ale politicii penale din toate statele moderne, ridicând probleme deosebite și specifice de prevenire și combatere datorită multitudinii și diversității factorilor care pot marca în mod negativ capacitatea de adaptare a acestora la exigențele normelor de conduită socialmente admise, dar și datorită caracterului imatur și influențabil al personalității acestora.

Instrumentarea cauzelor penale cu inculpați minori se face după o procedură specială ce cuprinde aspecte referitoare la unele particularități ale urmăririi sau judecării învinuiților sau inculpaților minori.

Astfel, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, se face conform regulilor procedurii obișnuite, cu completările și derogările cuprinse în Capitolul II, Titlul IV din Partea Specială a Codului de procedură penală, intitulat „Procedura în cauzele cu infractori minori”.

Vârsta răspunderii penale

Legislația națională este în acord cu instrumentele internaționale care stabilesc principii directoare în domeniul justiției juvenile. Normele dreptului intern stabilesc că limita minimă de vârstă a răspunderii penale începe la 14 ani, vârstă la care un minor se presupune că are dezvoltarea psiho-morală normală și prezintă gradul de maturizare necesar înțelegerii semnificației social-juridice a acțiunilor sau inacțiunilor sale în raport cu exigențele legii penale . Pe cale de consecință, începând cu vârsta de 14 ani, minorul dezvoltat normal este creditat cu capacitate penală, presupunându-se că el poate devein subiect activ al infracțiunii dispunând de o dezvoltare suficientă a factorilor psihici caracterizanți ai vinovăției penale.

Cu toate acestea, copiii cu vârsta între 14 și 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește, pe baza unei expertize medico-legale psihiatrice, că au acționat cu discernământ.

Copilul care nu a împlinit 14 ani beneficiază de prezumția legală absolută referitoare la lipsa răspunderii din punct de vedere juridic. În acest context, neputând fi pusă față de acesta în mișcare acțiunea penală, apare ca inutilă (și, de altfel, nelegală), începerea urmăririi penale. Prin urmare nefiind creat cadrul procesual necesar administrării de probatorii, ascultarea copilului care nu a împlinit 14 ani nu are forță probantă decât în contextul în care ar fi și o altă persoană acuzată în aceeași cauză. Cu toate acestea, copilul va da declarații cu privire la fapta reținută în sarcina sa atât în fața procurorului (în cazul infracțiunilor care atrag competența proprie a procurorului, prev. de art. 209 C.pr.pen.) sau a organelor de cercetare penală (în cazul celorlate infrac- țiuni).

Faptul că nu răspunde penal și că nu îi va putea fi aplicată o pedeapsă sau o măsură disciplinară, nu absolvă organul de urmărire penală de obligativitatea respectării tuturor cerințelor referitoare la audierea minorilor, luând în considerare, în special vârsta copilului.

În cazul copiilor cu vârste între 14-16 ani sau între 16-18 ani, ascultarea se va efectua în conformitate cu regulile generale de ascultare a copilului. Cu toate acestea în cazul copiilor cu vârste între 14- 16 ani, organul de urmărire penală va lua măsuri privind expertizarea medico-legală, necesară în vederea stabilirii existenței sau inexistenței discernământului în legătură cu fapta comisă, deoarece conform art. 99 al. 2 C.pen., „Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ”.

Adunarea informatiilor

Cadrul juridic

Înainte de a proceda la audierea copilului, atât organul de urmărire penală cât și instanța de judecată, ar trebui să culeagă toate informațiile referitoare la persoana copilului, la mediul social din care provine, la situația școlară, la capacitatea fizică și psihică a acestuia, la trecutul infracțional, la relațiile cu comunitatea din care face parte.

În principiu, contextul familial, școlar și psihosocial, trăsăturile de personalitate ale copilului, dar și perspectivele de reintegrare psiho-socială a acestuia, sunt cel mai bine relevate în cuprinsul referatului de evaluare psihosocială care se efectuează în mod obligatoriu în faza de urmărire penală de către serviciile de probațiune de pe lângă tribunalele din raza teritorială a domiciliului copilului.

Conform art. 482 C.pr.pen., care poartă denumirea marginală „Obligativitatea referatului de evaluare”, „În cauzele cu învinuiți sau inculpați minori, procurorul care supraveghează sau, după caz, efectuează urmărirea penală poate să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție teritorială își are locuința minorul, potrivit legii. În cauzele cu inculpați minori, instanța de judecată are obligația să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție își are locuința minorul, potrivit legii, cu excepția cazului în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul urmăririi penale, potrivit dispozițiilor alin. 1, situație în care dispunerea referatului de către instanță este facultativă. Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana minorului în perspectiva socială. Referatul de evaluare se realizează în conformitate cu structura și conținutul prevăzute de legislația specială ce reglementează activitatea serviciilor de probațiune.”

Date cu privire la familie.

Datele despre familie se referă la tipul familiei (organizată, dezorganizată etc.), membrii familiei (vârstă, ocupație, școlarizare, antecedente patologice etc.), situația locativă, situația socială și economică. În aceeași categorie se încadrează antecedente comportamentale și penale ale membrilor familiei, aspecte legate de violență intrafamilială și dacă e cazul, eventualul consum de substanțe psihoactive (alcool în exces, droguri de mare risc, medicamente psihotrope).

Datele despre copil se referă în primul rând la locul său în familie, școlarizare, antecedente medicale.

Date cu privire la copil

Datele despre copil se referă în primul rând la locul său în familie, școlarizare, antecedente medicale, antecedente comportamentale și penale, eventuale venituri din activități proprii (licite sau ilicite).

De asemenea, pot fi importante datele despre comportamentul în cadrul familiei și în cadrul grupului familiei (rude, vecini, prieteni), în sensul modului în care este perceput și caracterizat de către aceștia.

La fel de important este grupul personal al copilului aflat în conflict cu legea penală (grup stradal, poate infractogen, grup școlar), și locul în cadrul grupului (lider, condus, manipulat etc.).

Trebuie menționat în evaluarea psihosocială și cazul în care copilul nu este integrat în cadrul unui grup, precum și dacă, după părerea specialistului, acest aspect este benefic sau nu copilului. Modul de petrecere a timpului liber, inclusiv jocuri mecanice, jocuri pe calculator, poate fi de asemenea relevant.

Fișa matricolă, în cazul în care copilul este școlarizat, este importantă în măsura în care indică rezultatele la învățătură ale copilului din prima clasă până la momentul solicitării. Discuțiile cu persoanele care au asigurat educația copilului, învățător, profesori, diriginte, pot fi de asemenea utile pentru conturarea personalității copilului.

Pe lângă acestea sunt importante sau pot deveni importante în economia cauzei și alte acte: procesverbal de cercetare la fața locului, care arată modul în care s-a comis infracțiunea, percheziția domiciliară, care dezvăluie locul de domiciliu și condițiile în care trăiește copilul, eventuale acte medicale care să ateste afecțiuni medicale ale acestuia.

Datele astfel obținute se vor corobora și cu alte mijloace de dovadă administrate în cauză, precum: foaia matricolă pentru verificarea situației școlare, cazierul judiciar pentru examinarea trecutului infracțional, caracterizări emise de diferite autorități sau persoane care dețin informații despre copil, toate acestea constituind o bază în reliefarea personalității copilului dar și a motivelor care au determinat comportamentul infracțional.

Audierea minorului aflat in conflict cu legea penala

Cadrul legal

Din punct de vedere formal, ascultarea inculpatului minor nu difera de ascultarea inculpatului major.

Normele dreptului intern nu prevăd dispoziții speciale aplicabile etapei audierii copilului aflat în conflict cu legea penală, deși acesta este unul dintre cele mai imporatnte momente în instrumentarea unei cauze penale, de succesul realizării acestei sarcini depinzând atât rezolvarea corectă a speței cât și respectarea și promovarea drepturilor copilului aflat în conflict cu legea.

Ascultarea copiilor aflați în conflict cu legea penală de către organelor judiciare constituie o activitate diferită, în esență, de ascultarea inculpaților sau învinuiților majori, un mod de ascultare care impune acordarea unei atenții speciale, prin pregătirea magistratului (ce trebuie să dețină atât o pregătire juridică complexă cât și cunoștințe de psihologie judiciară) dar și a copilului, cu alegerea unor tehnici de ascultare care să țină seama de caracteristicile determinate de gradul de dezvoltare al acestuia, precum și de psihologia dezvoltării copilului ori de etapele caracteristice vârstei biologice a minorului .

Totodată, ascultarea copilului aflat în conflict cu legea penală presupune un contact permanent și nemijlocit în cadrul procesului penal, între copil, apărătorul său, părinții copilului (în calitate de reprezentanți legali sau/și părți responsabile civilmente) și consilierul de probațiune, pe de o parte și procuror și instanța de judecată, pe de altă parte.

Astfel, ca și în cazul ascultării inculpaților majori, ascultarea propriu-zisă a copilului se împarte se desfășoară pe trei etape:

verificarea datelor persoanei care urmează să fie ascultată;

ascultarea relatării libere a acestuia (declarația propriu-zisă, care în faza urmăririi penale se transpune, de cele mai multe ori în declarația olografă a copilului, dacă acesta știe să scrie, iar în faza judecății, în declarația transcrisă potrivit consemnărilor făcute de judecător);

formularea întrebărilor către copil și ascultarea răspunsurilor acestuia.

Fazele ascultării minorului reies ele din dispozițiile articolelor 70-73 Cod penal, Sectiunea I, “Declaratiile Invinuitului sau ale inculpatului”:

Art. 70

Întrebări și lămuriri prealabile

Învinuitul sau inculpatul, înainte de a fi ascultat, este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresa la care locuiește efectiv, antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale.

Învinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declarație, i se pune în vedere să declare tot ce știe cu privire la faptă și la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să dea o declarație, organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declarație, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.

Învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoștință și obligația să anunțe în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinței pe parcursul procesului penal.

Art. 71

Modul de ascultare

Fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat.

În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, fiecare este ascultat fără să fie de față ceilalți.

Învinuitul sau inculpatul este mai întâi lăsat să declare tot ce știe în cauză.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care acesta Ie-a dat anterior în cauză.

Învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declarație scrisă de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

Art. 711

Condiții ale ascultării învinuitului sau inculpatului

Dacă, în timpul ascultării învinuitului sau inclupatului, acesta acuză simptomele unei boli care i-ar putea pune viața în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viața învinuitului sau inculpatului nu este în pericol.

Art. 72

Întrebări cu privire la faptă

După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce. De asemenea, este întrebat cu privire la probele pe care înțelege să le propună.

În cursul judecății dispozițiile art. 323 alin. 2 și 3 se aplică în mod corespunzător

Art. 73

Consemnarea declarațiilor

Declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris. În fiecare declarație se vor consemna, totodată, ora începerii și ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declarația scrisă se citește acestuia, iar dacă cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit.

Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune în declarația scrisă.

Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.

Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declarațiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează și se semnează în condițiile arătate în prezentul articol.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 356/2006 – pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;

Legea 281/2003 – privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;

Perspectiva psihologica asupra etapelor ascultarii minorului

Perspectiva psihologica

Invinuitul este persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala. Odata ce a fost pus in miscare urmarirerea penala invinuitul capata calitatea de inculpat, din acel moment devine o persoana care a savarsit o fapta incriminata de lege iar organelle de urmarire penala sau instant de judecata au obligatia sa stabileasca imprejurarile in care au fost comisa infraciunea, gradul de vinovatie al acestuia si pedeapsa care i se cuvine.

Raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare intre autoritatea leagala careia i se atribuie rolul aflarii adevarului si persoana care a savarsit o infractiune incriminate de lege.

Confruntarea in cazul de fata (inclusiv confruntarea cu procedeu probator), se desfasoara pe teren psihologic. Cu toate ca ne afalm in fata unui raport juridic , prin excelenta de putere , in care subiectul dominant – anchetatorul sau magistratul – detine o pozitie net avantajoasa fata de pozitia inferioara a invinuitului, procurorul sau judecatorul are de intampinat numeroase dificultati, are de carificat multe imprejurari, o buna parte dintre ele pe calea unei lupte , a unui duel psihologic.

In ceea ce priveste minorul psihologia acestuia este puternic influientata de modele parentale care nu de putine ori intra in conflict cu legea, si atunci situatia in care se afla inculpatul sau invinuitul minor nu este decat o imitatie a comportamentului parental. La aceasta se mai poate aduga si experienta redusa de viata care face dificila anailza, constientizarea faptelor sale. In plus prezenta fanteziilor la copii, teama de autoritati influienteaza intr-un mod considerabil procesele psihice specifice perceptiei, redarii sau memorarii evenimentlor intamplate.

De aceea ascultarea minorilor inculpate sau invinuiti presupune un process care trebuie tratat cu o mai mare atentie.

Pregatirea magistratului in vederea audierii minorului

Aceasta are ca si scop eliminarea barierilor de comunicare directe dintre minor si persoana care il audiaza. Este nevoie de crearea unui climat de incredere care va ajuta la determinarea minorului sa faca relatarile relevante si complete.

Magistratul trebuie sa detina atat o pregatire juridical complexa cat si cunostinte de pshihologie judiciara. Pregatindu-se in vederea audierii, judecatroul sau procuroeul trebuie sa aiba o reprezntare clara asupra caracterului, inclinatiilor si intereselor copilului.

Aceste date pot fi culese din declaratiile persoanelor apropiate de copil, ale profesorilor , educatorilor acestuia extrase din raportul de evaluare intocmit de serviciul de probatiune de la domiciliul minorului. In acelasi timp magistratul va trebui sa tina seama de natura cauzei, de probele administrate pana in momentul respectiv, pentru afi familiarizat cu toate aspectele cauzei.

In scopul realizarii unei audieri eficiente , magistratul va trebui sa se raportze si la varsta copilului ascultat.

Raportarea audierii minorului la diferite categorii de varsta

Minorul sub 14 ani inclupat sau invinuit

Minorul care nu a implinit 14 ani beneficiaza de prezumtia legala absoluta referitoare la lipsa raspunderii din punct de vedere juridic. Neputand fi pusa fata de acesta in miscare actiunea penala, aceasta apare ca fiind nelegala inceperea urmaririi penale.

Prin urmare nefiind creat cadrul procesual necesar administrarii de probatorii, ascultarea copilului care nu a implinit 14 ani nu are forta probanta decat in contextual in care ar fi si o alta persoana acuzata in aceasi cauza. Pentru ca in aceasta situatie minorul va putea fi audiat in calitate de martor asta in cazul in care acesta are informatii despre fapta si autorii acesteia.

Faptul ca nu raspunde penal si ca nu i va putea fi aplicata o pedeapsa sau o masura disciplinara nu absolva organul de urmarire penala de obligativitatea respectarii tuturor cerintelor referitoare la audierea minorilor, luand in considerarare in special varsta copilui.

Minorul cu varste intre 14–16 ani sau 16- 18 ani inculpat sau invinut.

In cazul minorilor cu varste in tre 14–16 ani sau intre 16-18 ani, ascultarea acestora se va face in conformitate cu regulele generale de ascultare a minorilor.

Dar cu toate acestea in cazul copiilor cu varste 14-16 ani, organul de urmarire penala va lua masuri privind actiunea de expertiza medico-legala, necesara in vederea stabilirii existentei sau inexistentei discernamantului in legatura cu fapta comisa, deoarce conform art. 99 al. 2 C.pen., “ Minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a desavarsit fapta cu descernamant”.

Destingerea diferentei dintre adevar si minciuna

Inainte de ascultarea propriu-zisa persoana care audiaza copilul trebuia sa stabileasca capacitatea acestuia de a face diferenta dintre adevar si miniciuna, despre consecintele care apar atunci cand spune o minciuna si obtinerea angajamentului din partea copilului de a spune adevarul pe parcursul audierii. Înțelegerea deplină a obligației morale a copilului de a spune adevărul apare în jurul vârstei de 9-10 ani.

Intrebări ce pot fi folosite: Mihai, tu știi care este diferența dintre adevăr și minciună? Dacă îți spun că acum afară este soare (în realitate plouă), e un adevăr sau o minciună? Ce este mai bine să spui, adevărul sau minciuni? Ce se întâmplă dacă spui adevărul? Ce se întâmplă dacă spui minciuni? Ce spun cei din jurul tău (colegi, frați etc.), despre tine? Spun că minți? Sau că spui adevărul? Cum poate cineva să-și dea seama când și dacă minți? O să purtăm o discuție, o să-mi povestești, despre lucruri pe care le-ai făcut/situații în care ai fost implicat. Ești pregătit să-mi spui adevărul?

Dar cu toate astea in ceea ce priveste angajamentul manifestat al copilului de a spune adevărul în timpul audierii nu este o garanție absolută că acesta va relata clar și complet evenimentele petrecute, însă poate fi interpretat ca o disponibilitate din partea acestuia de a colabora cu magistratul care audiază și de a relata ceea ce știe.

Chiar dacă copilul răspunde că, deseori cei din jurul lui spun despre el că minte, acesta trebuie audiat. Înainte de a trece la următoarele etape ale audierii va trebui explorat prin întrebări, când cei din jurul lui spun despre el că minte, să dea exemple; dacă într-adevăr a mințit trebuie întrebat de ce a ales să mintă, ce anume a avut de câștigat sau evitat in urma acestor afirmatii.

În situația în care copilul nu reușește să facă diferența dintre adevăr și minciună, deși este vizibil pe geam că afară plouă, însă el spune că este soare, fie acesta se află sub imperiul emoțiilor puternice (sugestibilității), datorate situației noi cu care se confruntă, fricii, amenințărilor, fie, este posibil să aibă probleme de sănătate mintală. În ambele situații trebuie consultat un specialist în protecția copilului (psiholog sau pedopsihiatru).

Tipuri de minciuni folosite de copii

Există mai multe tipuri de minciuni pe care copiii le folosesc și sunt împărțite în funcție de resortul care le generează și scopul urmărit.

Minciuna de apărare

Minciuna de apărare se produce din teama copilului că va fi pedepsit. Cei care mint pentru a evita pedeapsa fac aceasta fără a lua în considerare aspectul moral: dacă trebuie sau nu să mintă; dacă minciuna va avea consecințe mai grave în ipoteza în care sunt descoperiți. Minciuna este o parte a ceea ce vor trebui să facă pentru a evita pedeapsa. Succesul în orice tip de minciună va duce la evitarea pedepsei.

Prezența acestui tip de minciună poate semnala un sistem educativ parental prea aspru, sever, dur și inflexibil. Pentru a elimina acest tip de minciună, adulții (părinți, bunici, educatori etc.) din jurul copilului trebuie să stimuleze, să gratifice sinceritatea copilului, ori de câte ori este posibil inoculându-i convingerea că o greșeală recunoscută va fi pe jumătate iertată.

În plus, adulții din jurul copilului trebuie să înțeleagă că este mult mai indicat din punct de vedere educativ „să achite un vinovat decât să pedepsească un nevinovat”.

Minciuna de compensație

Minciuna de compensație se alimentează din dorința copilului de a evada dintr-o situație sau stare neplăcută, traumatizantă. În consecință el își va atribui față de părinții săi sau alte persoane (de regulă copii), performanțe, calități, merite fictive pentru a se valoriza și a suscita admirație. De exemplu, un copil izolat și rejectat la grădiniță de către colegii săi, se va refugia în tot felul de fabulații, relatând acasă multiple experiențe pe care le-a trăit în ziua respectivă, împreună cu ceilalți colegi.

Semnificație În această situație motivația care stă la baza minciunii constă în obținerea unei recompense sau a unui beneficiu pe care altfel nu l-ar fi putut obține, părinții sau persoana de întreținere nu i l-ar fi oferit.

In această situație părinții trebuie să intervină discret dar operativ pentru a-i oferi copilului compensații reale, care vor substitui treptat pe cele imaginare.

Minciuna de seducție

Minciuna de seducție, copilul minte deoarece dorește să facă o impresie bună și să atragă afecțiunea cu orice preț. Acest gen de minciună apare frecvent în familiile separate, dezorganizate, divorțate unde copilul joacă rolul unui „agent dublu” între cele două cămine povestind fiecărui părinte fapte inventate, dar obligatoriu puțin măgulitoare despre celălalt, ca să-și probeze dragostea și fidelitatea față de acesta.

Atitudinea potrivită pentru părinți este de a renunța la a mai stimula bârfele copilului.

Minciuna de agresivitate

Minciuna de agresivitate are scopul de a polariza către sine atenția și afecțiunea parentală. Acest gen de minciună apare frecvent o dată cu nașterea unui nou copil în familie și când părinții gravitează doar în jurul noului născut, ceea ce provoacă celuilalt copil sentimente de marginalizare și abandon. Necesitatea prezenței unui psiholog.

Datorită particularităților specifice acestei perioade de vârstă (memorie, voință, atenție etc.), se recomandă ca audierea să se facă în prezența unui psiholog sau asistent social specializat în dezvoltarea copilului. Se va pune accent pe relatarea spontană, iar întrebările vor fi adresate copilului într-un limbaj accesibil lui, vor fi directe, pe un ton blând, scurte și precise.

Ascultarea activa

Ascultarea activă este o abilitate de comunicare cel poate ajuta pe magistratul care realizează audierea. Aceasta se dovedește a fi foarte utilă daca este folosita mai ales în faza relatării libere a faptelor. Ascultarea activă presupune o serie de atitudini și comportamente menite să sprijine comunicarea deschisă, să încurajeze interlocutorul să comunice, permite aflarea câtor mai multe informații necesare, nu produce sentimente și senzații negative, faciliteaza o bună înțelegere a celor cu care se intră în contact, îmbunătățește climatul discuției și reduce dificultățile de înțelegere.

Următoarele sugestii pot facilita ascultarea activă a copilului audiat:

ascultați întreaga expunere chiar dacă aveți intenția de a o refuza;

aveți răbdare atunci când ascultați;

repetați ideile principale ale expunerii copilului;

fiți flexibili și obiectivi, nu criticați și nu vă lansați în argumentații inutile;

nu vă grăbiți să dați sfaturi;

fiți empatici.

Această abordare permite magistratului să fie perceput ca având față de copilul audiat o atitudine binevoitoare, amiabilă și înțelegătoare. Abordarea copilului formalizată și autoritară poate induce acestuia o atitudine de frică, complezență în schimbul atitudinilor de încredere și cooperare.

Capitolul III Audierea propriu-zisa a minorului aflat in conflict cu legea penala

Infracționalitatea minorilor constituie una dintre preocupările majore și permanente ale politicii penale din toate statele moderne, ridicând probleme deosebite și specifice de prevenire și combatere datorită multitudinii și diversității factorilor care pot marca în mod negativ capacitatea de adaptare a acestora la exigențele normelor de conduită socialmente admise, dar și datorită caracterului imatur și influențabil al personalității acestora.

Statisticile judiciare pun în evidență creșteri alarmante ale implicării minorilor în comportamente infracționale și ale numărului de copii din închisori, astfel încât, necesitatea prevenirii și combaterii eficiente a manifestărilor infracționale în rândul acestei categorii și găsirea unor soluții coerente și viabile de corectare a acestor comportamente apare cu atât mai acută în ultimul deceniu.

Momentul audierii

Normele procedural penale în vigoare nu prevăd un moment optim al audierii. Audierea copilului aflat în conflict cu legea penală are loc, de regulă, la un interval cât mai apropiat de descoperirea faptei penale săvârșite, precum și a autorului acesteia.

Ca moment procedural, audierea infractorului are loc, în general, după audierea părții care reclamă săvîrșirea faptei penale, ori după formularea denunțului, dar și imediat după descoperirea faptei, în cazul infracțiunilor flagrante.

Reglementarea impune ca și regulă generală, rapiditatea procedurilor în chestiunile privitoare la tinerii delincvenți, aceasta fiind de importanță majoră. În caz contrar, orice soluție satisfăcă- toare pe care ar putea-o permite procedura și judecata ar fi compromisă. Cu cât va trece timpul, cu atât minorul va reînnoda mai greu, aproape imposibil, legătura intelectuală și psihologică cu procedura și judecarea infracțiunii

Locul audierii

Înainte de ascultarea copilului aflat în conflict cu legea penală, cel care urmează să realizeze audierea trebuie să aleagă și locul în care copilul va fi ascultat. În cursul urmăririi penale, neexistând o normă imperativă care să dispună cu privire la locul în care ar trebui să se desfășoare ancheta, ascultarea copilului se poate face în mai multe locuri, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții referitoare la persoanele care trebuie să fie prezente la ascultarea acestuia.

De regulă, ascultarea copilului se realizează în biroul procurorului anchetator sau în cel al polițistului, când activitatea procurorului se rezumă la supravegherea anchetei. Este indicat însă, ca în vederea audierii copiilor, în cadrul acestor instituții să existe spații special amenajate, unde audierea să se facă în condiții optime.

De asemenea, ascultarea se mai poate realiza la locul unde a fost săvârșită fapta, în camera specială de la locul de deținere (arest sau penitenciar) sau chiar la domiciliul copilului.

În cursul judecății, copilul va trebui ascultat în sala de judecată. Judecarea infractorului minor se desfășoară separat de celelalte ședințe de judecată, potrivit art.485 alin.1 C.proc.pen. În condițiile în care judecata privește doar minori, ședința de judecată este nepublică, astfel cum dispune art. 485 alin. 2 C.pr.pen. Potrivit alineatului 3 al textului de lege sus-menționat, când inculpatul este un minor sub 16 ani, instanța va dispune îndepărtarea lui din sală, imediat ce ascultarea a luat sfârșit, în condițiile în care se apreciază că cercetarea judecătorească sau dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra copilului.

Dacă în cauză, alături de minor este trimis în judecată și un major și disjungerea nu este posibilă, judecată se face în ședință publică, potrivit, art. 486 C. proc. Penala. Ori de câte ori însă, judecătorul va considera necesar, din oficiu sau la cerere, dacă derularea procesului este susceptibilă de a aduce atingere vieții private a copilului sau l-ar putea supune disprețului public, va putea declara ședință secretă. În cazurile în care se apreciază că este necesară prezentarea copilului pentru arestare preventivă, ascultarea acestuia se va face de către judecător în camera de consiliu.

Indiferent de locul ascultării, magistratul trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura copilului starea în care acesta să poată relata cât mai comod modul și motivațiile care l-au dus la săvârșirea faptei. În cazul copilor aflați în conflict cu legea este necesară și crearea unei atmosfere de solemnitate (nu de coerciție), pentru ca acesta să realizeze impactul și importanța, în contextul procesului penal, a declarației pe care va trebui să o dea.

Persoane prezente la audiere

De regulă, audierea copiilor trebuie efectuată în prezența persoanelor majore apropiate celui audiat, în care acesta are încredere (de exemplu în prezența părinților, tutorilor, educatorilor etc.). Rolul persoanelor care asistă la audierea copilului este de a-l sprijini pe magistrat să învingă sfiala copilului și să obțină de la acesta declarații exacte; în alte împrejurări ele trebuie să tempereze tendința copilului de a descrie fantezist faptele21. Copilul nu trebuie însă audiat în prezența unei persoane majore care este interesată ca acesta să facă declarații mincinoase.

Conform normelor procedurale interne, potrivit art. 484 alin. 2 C. Pr. Pen., la ascultarea copilului de către instanță trebuie să fie citat Serviciul de probațiune de la domiciliul minorului și părinții acestuia, iar, în cazul în care copilul nu are părinți sau aceștia sunt decăzuți din drepturi, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea căreia se află copilul. În afara acestora, instanța are posibilitatea de a chema și alte persoane a căror prezență o consideră necesară.

Prezența acestor persoane ce se bucură de afecțiunea sau încrederea copilului ori cu autoritate în fața acestuia dau un plus de încredere și mărește șansa relatării adevărului de către copil20.

Stabilirea acestor persoane se dovedește a fi, în practică, dificilă, mai ales în faza de judecată, dacă anterior, în cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală nu a făcut demersurile necesare în a descoperi ce persoane din anturajul copilului ar fi importante în economia ascultării lui, ori dacă, dimpotrivă, prezența persoanelor pe care legiuitorul le cheamă să asiste la audiere este într-adevăr oportună. Astfel, de exemplu, există cazuri când persoanele în grija cărora se află infractorul copil sunt exact cele care-l instigă sau asistă la săvârșirea infracțiunii; cu toate acestea, părinții sunt cei ce îl vor asista în proces.

De asemenea, din diferite motive (spre exemplu sunt decăzuți din drepturile părintești ori lucrează în altă țară), nu întotdeauna părinții sunt cei care sunt cel mai aproape de copil prin prezența lor cotidiană, motiv pentru care prezența persoanei care are în grijă pe copil este cu atât mai importantă nu doar pentru scopul ascultării copilului, cât pentru copil însuși, contribuind la reușita procesului de ascultare a acestuia.

Aceasta mai ales în contextul cercetării judecătorești când, spre deosebire de faza de urmărire penală (când copilul infractor poate fi ascultat în multe locuri, inclusiv acasă), în fața instanței copilul poate avea rețineri în a da o declarație reală, rețineri ce pot fi cauzate de oralitatea procesului, de solemnitatea locului și a persoanelor implicate etc. Faptul că ședința de judecată nu este – de cele mai multe ori – publică, așa cum prevede imperativul art. 485 al. 2 C.pr.pen., este un avantaj care nu compensează, însă, celelalte neajunsuri.

Pregătirea magistratului în vederea audierii

Magistratul trebuie să dețină atât o pregătire juridică complexă cât și cunoștințe de psihologie judiciară.

Pregătindu-se în vederea audierii, procurorul sau judecătorul trebuie să aibă o reprezentare clară asupra caracterului, înclinațiilor și intereselor copilului18. Aceste date pot fi culese din declarațiile persoanelor apropiate de copil, ale educatorilor, învățătorilor, extrase din raportul de evaluare întocmit de serviciul de probațiune de la domiciliul copilului.

În scopul realizării unei audieri eficace, magistratul va trebui să se raporteze la vârsta copilului.

După strângerea datelor referitoare la copil așa cum s-a menționat mai sus, magistratul va considera că are toate elementele necesare ascultării inculpatului copil și, în consecință, va considera încheiată etapa pregătirii interviului. Magistratul va face demersuri în vederea creării unei relații de încredere și de respect cu copilul aflat în conflict cu legea, pregătindu-l astfel în vederea audierii ce va urma. El poate să interacționeze pentru început cu copilul prin detalierea întrebărilor standard de pe procesulverbal pe care este consemnată declarația de inculpate

Astfel, copilului i se vor pune întrebări referitoare la domiciliu, data și locul nașterii, părinți, instituția de învățământ la care învață, antecedență penală; chestionarea asupra acestor aspecte favorizează audierea ulterioară, prin întrebări particulare legate de fiecare dintre aspecte.

Tactica Ascultarii Minorului aflat in conflict cu legea penala

Potrivit art. 71 C.proc.pen., fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat. În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, fiecare este ascultat fără să fie de față ceilalți.

Plecând de la ideea că inculpatul copil are, psihologic, cele mai multe șanse de a spune adevărul, interogarea inculpaților ar trebui să înceapă cu acesta, ascultat separat de majori și de ceilalți copii. Necunoscând ce a declarat copilul, dar presupunând că acesta ar fi putut spune adevărul, șansele ca ceilalți inculpați să spună adevărul sunt mai mari. Este cert că, în cadrul fazei scrise a procesului penal (prezervarea în scris a relatărilor inculpaților în faza urmăririi penale, în formă olografă, ori de cîte ori aceasta este posibilă), inculpații sunt ascultați separat, aceasta fiind procedura.

În acest context, de cele mai multe ori declarațiile luate în această fază – poate și datorită apropierii în timp mai mari față de faptă – apar ca fiind mai sincere și mai complete. În cazul în care există dubii cu privire la sinceritatea unuia sau mai multora dintre inculpați, fie și numai majori, procurorul va putea solicita instanței ascultarea separată a inculpaților pentru acest motiv.

Alte opinii exprimate în teorie26 consideră că din punct de vedere tactic nu este potrivit să se înceapă cu ascultarea copilului și apoi cu ascultarea inculpaților majori mai ales dacă printre ei se află și recidiviști), ci să se înceapă cu un inculpat major, iar în situația când acesta își schimbă atitudinea, în sensul că nu recunoaște fapta ori îi dă o altă interpretare, regula ascultării inculpaților unul în prezența celorlalți să fie schimbată și să se treacă la ascultarea separată.

Verificarea identității

Verificarea identității copilului este necesară pentru evitarea greșelilor sau a eventualelor neînțelegeri. Copilului care se află în stare de libertate trebuie să i se ceară, la începutul audierii, să prezinte un act personal și să se compare datele înscrise în acesta cu răspunsurile inculpatului la întrebările cu caracter biografic. Dacă învinuitul este arestat, atunci actul său personal trebuie să existe la dosar, magistratul având posibilitatea să ia cunoștință de acesta înainte de a începe ascultarea învinuitului.

În continuare, trebuie să se aducă la cunoștința inculpatului ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale (a rezoluției de începere a urmăririi penale, dacă nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale), în faza urmăririi penale, ori dispozitivul rechizitoriului prin care s-a dispus trimiterea sa în judecată, în faza cercetării judecătorești, explicându-i-se faptele care stau la baza inculpării sale și drepturile sale procesuale.

Relatarea liberă

După ce magistratul prezintă copilului motivul ascultării sale, aducându-i la cunoștință învinuirea, copilul va fi invitat să relateze liber cu privire la infracțiunea presupus a fi fost săvârșită. Este necesar ca în timpul în care copilul relatează faptele acesta să nu fie întrerupt, întrucât, pe de o parte, conexiunea deja creată s-ar putea rupe iar, pe de altă parte, întrucât copilul își pierde concentrarea mai repede decât adultul.

În acest context există posibilitatea ca minorul să se abată de la cele întrebate, ori să divagheze discuția asupra unor chestiuni lipsite de relevanță pentru cazul în speță. De aceea magistratul va trebui să-i readucă atenția asupra chestiunilor care interesează cauza fără a-l dojeni sau apostrofa pentru aceasta. Atitudinea magistratului este esențială în această etapă pentru captarea bunăvoinței copilului și determinarea acestuia să declare conform cu adevărul.

De multe ori, copii aflați în conflict cu legea manifestă uneori o atitudine și folosesc un vocabular nepotrivit locului în care se găsesc. Magistratul trebuie să evite exacerbarea exprimării nepotrivite a copilului, prin folosirea unui ton ferm, impunând ordine inculpatului, determinându-l să-și modifice atitudinea sau tonul, pentru ca relatarea să poată continua.

Procedee tactice

În timpul ascultării relatării libere a copilului aflat în conflict cu legea, indiferent de etapa procesuală, magistratul trebuie să respecte o serie de procedee tactice. Astfel, este interzisă obținerea cu orice preț a recunoașterii copilului că a săvârșit infracțiunea; dacă asupra inculpatului copil se vor exercita presiuni, este posibil ca el să recunoască săvârșirea unei infracțiuni pe care în realitate nu a săvârșit-o.

Relatarea liberă a copilului nu trebuie întreruptă prin formularea de noi întrebări, înainte ca acesta să fi epuizat relatarea sau prin remarci la adresa celor menționate de copil. Dacă se observă că spune neadevărul, îndepărtându-se în mod intenționat de la subiect, vorbind despre fapte care nu au legătură cu cauza, trebuie să i se atragă atenția asupra chestiunilor care interesează fondul cauzei.

În cazul în care punerea sub învinuire se referă la mai multe episoade, atunci și învinuitul/inculpatul trebuie să fie ascultat în legătură cu fiecare episod. La epuizarea relatării libere asupra primului episod, trebuie să se treacă la formularea întrebărilor în legătură cu acest episod. Numai după lămurirea completă a tuturor împrejurărilor legate de prima chestiune se poate trece la ascultarea relatării libere a copilului cu privire la episodul următor.

Potrivit art. 72 din Codul de procedură penală, „după ce învinuitul sau inculpatul a făcut declarația, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei și la învinuirea ce i se aduce”. Formularea întrebărilor reprezintă momentul cel mai încordat al ascultării învinuitului.

În această etapă se manifestă plenar calitățile magistratului, pregătirea sa în vederea ascultării învinuitului, perseverența, răbdarea, spiritul de observație, perspicacitatea, inițiativa și spiritul său activ.

Întrebările ce se vor adresa copiilor nu trebuie să sugereze răspunsul, trebuie să fie clare și concise, cu obiective precise ce trebuie atinse prin răspunsurile dorite de la inculpate. Aceasta deoarece inculpatul copil este mult mai influențabil decât cel major. Înainte de a trece la întrebări referitoare la modul concret de săvârșire a infracțiunii, copilul poate fi întrebat cu privire la modul de comportament anterior săvârșirii infracțiunii (date despre modul de pregătire a faptei, pentru a stabili caracterul spontan sau premeditat al faptei).

De asemenea, este necesar să se stabilească ce a făcut copilul după săvârșirea infracțiunii (a ascuns obiectul infracțiunii, a încercat să zădărnicească prin vreo acțiune urmărirea penală etc).

Categorizarea intrebarilor

În acest scop este potrivit ca întrebările să fie ordonate în trei categorii, respectiv: întrebări referitoare la anumite activități care au avut loc înainte de comiterea infracțiunii, întrebări care urmăresc precizarea procesului concret al comiterii infracțiunii și apoi întrebări referitoare la activitățile întreprinse de anumite persoane după săvârșirea faptei.

Nu există o ordine prestabilită a întrebărilor, de aceea, dacă desfășurarea audierii copilului impune, întrebările vor putea fi ordonate în succesiunea necesară pentru ascultarea în condițiile concrete, magistratul fiind cel care va aprecia pe moment oportunitatea și necesitatea unor întrebări care să fie puse.

Copii pot avea atitudini diferite față de învinuirea care li se aduce, după cum urmează: copilul recunoaște vinovăția sa (complet sau parțial) și face declarații adevărate; copilul nu recunoaște că este vinovat și face declarații adevărate, deoarece este, într-adevăr, nevinovat; copilul recunoaște că poartă în întregime sau în parte vina, dar declară neadevărat, luând asupra sa vina altcuiva sau ascunzând împrejurările cele mai grave ale infracțiunii pe care a săvârșit-o. Tot în această categorie intră posi bilitatea ca copilul să-și ascundă complicii sau să faptele sale sau ale complicilor într-o lumină mai favorabilă; copilul nu recunoaște că este vinovat și face declarații mincinoase pentru a scăpa de răspundere ori pentru a induce în eroare magistratul.

Oportunitatea confruntării

Pentru cazul în care între cele declarate de inculpați există contraziceri și se impune efectuarea unei confruntări în care inculpatul copil va fi în opoziție cu coinculpații majori, pregătirea acestei activități necesită în primul rând cântărirea aspectelor de natură psihologică în amănunt, alături de pregătirea obișnuită a unei confruntări.

In practică, există cazuri când inculpații solicită confruntări cu părțile vătămate, cu martorii sau chiar cu ceilalți inculpați, mai ales copii. În principiu, aceștia mizează pe faptul că, într-o discuție directă și contradictorie, datorită temerilor provocate de prezența inculpatului major, persoanele confruntate vor reveni sau măcar vor nuanța, în special referitor la persoana sa, declarațiile inițiale. Acesta este motivul pentru care astfel de confruntări apar ca fiind nu doar inutile soluționării cauzei, dar pot fi și traumatizante în perspectiva ajungerii în faza contradictorie (orală) a procesului penal.

Aspectele de personalitate legate de vârsta celor ce vor fi confruntați trebuie bine știute pentru ca scopul urmărit prin confruntare să fie atins și nu deturnat.

În pregătirea confruntării trebuie stabilit dacă copilul este pregătit psihic acestei activități. Atunci când se va constata că minorul care urmează a fi supus confruntării este puternic influențat de coinculpații majori sau se teme de cel cu care va fi confruntat, este indicat a se renunța la această activitate.

Inculpații copii pot fi ascultați prin folosirea oricăror procedee tactice prezentate, însă nu trebuie pierdute din vedere aspectele de natură psihologică ale acestei categorii de inculpați care dau particularitate ascultării.

Concluzii