Tactica Ascultarii Martorilor Minori Si Atle Categorii de Martorii
Capitolul I
Considerații privind proba testimonială în procesul penal
Noțiunea și importanța procesului penal
Reglementarea procesual penală a probei testimoniale
Istoricul probei cu martori
Capitolul II
Procesul psihologic de formare a declarațiilor martorilor
Aspecte introductive privind mărturia și martorul
Etapele procesului de formare a declarațiilor
Recepția faptelor și a împrejurărilor
Prelucrarea (decodarea) informațiilor
Stocarea informațiilor
Reactivarea memorială
Capitolul III
Particularități psihologice ale minorului
Caracterizarea dezvoltării psihologice a minorului în diferite stadii ale vieții
Factorii care influențează dezvoltarea psihosocială a minorului
Capitolul IV
Pregătirea ascultării și psihologia magistratului
Aspecte generale ale pregătirii ascultării minorului
Studierea dosarului cauzei
Stabilirea martorilor
Cunoașterea personalității martorilor
Elemente tactice aplicate în pregătirea ascultării
Determinarea ordinii de audiere
Fixarea momentului audierii
Organizarea audierii
Psihologia magistratului
Capitolul V
Tactica ascultării propriu-zise a martorului minor
Pregătirea ascultării martorului minor
Aspecte generale privind ascultarea minorului
Determinarea locului de ascultare
Asigurarea prezenței tutorelui, părintelui sau educatorului
Cunoașterea psihicului minorului și al persoanelor ce îl asistă la audiere
Stabilirea termenului de citare
Audierea propriu-zisă a minorului
Identificarea martorului minor
Relatarea liberă
Formularea de întrebări
Aprecierea declarațiilor
Particularități tactice în ascultarea minorilor pe grupe de vârstă
Capitolul VI
Ascultarea altor categorii de martori
Ascultarea vârstnicilor
Ascultarea martorilor handicapați locomotori
Ascultarea surdo-muților
Ascultarea nevăzătorilor
Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română
Ascultarea handicapaților psihic
Capitolul VII
Consemnarea declarațiilor martorilor și alte metode tehnice de fixare
Capitolul VIII
Aspecte practice și concluzii
Bibliografie
59 pagini
=== Tactica Ascultarii Martorilor Minori Si Atle Categorii de Martorii ===
Capitolul I
Considerații privind proba testimonială în procesul penal
Noțiunea și importanța procesului penal
Reglementarea procesual penală a probei testimoniale
Istoricul probei cu martori
Capitolul II
Procesul psihologic de formare a declarațiilor martorilor
Aspecte introductive privind mărturia și martorul
Etapele procesului de formare a declarațiilor
Recepția faptelor și a împrejurărilor
Prelucrarea (decodarea) informațiilor
Stocarea informațiilor
Reactivarea memorială
Capitolul III
Particularități psihologice ale minorului
Caracterizarea dezvoltării psihologice a minorului în diferite stadii ale vieții
Factorii care influențează dezvoltarea psihosocială a minorului
Capitolul IV
Pregătirea ascultării și psihologia magistratului
Aspecte generale ale pregătirii ascultării minorului
Studierea dosarului cauzei
Stabilirea martorilor
Cunoașterea personalității martorilor
Elemente tactice aplicate în pregătirea ascultării
Determinarea ordinii de audiere
Fixarea momentului audierii
Organizarea audierii
Psihologia magistratului
Capitolul V
Tactica ascultării propriu-zise a martorului minor
Pregătirea ascultării martorului minor
Aspecte generale privind ascultarea minorului
Determinarea locului de ascultare
Asigurarea prezenței tutorelui, părintelui sau educatorului
Cunoașterea psihicului minorului și al persoanelor ce îl asistă la audiere
Stabilirea termenului de citare
Audierea propriu-zisă a minorului
Identificarea martorului minor
Relatarea liberă
Formularea de întrebări
Aprecierea declarațiilor
Particularități tactice în ascultarea minorilor pe grupe de vârstă
Capitolul VI
Ascultarea altor categorii de martori
Ascultarea vârstnicilor
Ascultarea martorilor handicapați locomotori
Ascultarea surdo-muților
Ascultarea nevăzătorilor
Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română
Ascultarea handicapaților psihic
Capitolul VII
Consemnarea declarațiilor martorilor și alte metode tehnice de fixare
Capitolul VIII
Aspecte practice și concluzii
Capitolul I
Proba testimonială în procesul penal
Din cele mai vechi timpuri justiția s-a impus ca o funcție de judecare a probelor și de reprimare a actelor și persoanelor care produc pagube și suferințe altora prin încălcarea regulilor sociale convenite sau stabilite. Statul de drept a devenit de neconceput fără justiție, lipsa justiției veritabile însemnând arbitrariu și nedreptate.
Justiția este o activitate de rezolvare a litigiilor în litera și spiritul legilor, obiceiului, convențiilor și contractelor. Cel care înfăptuiește justiția caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea și responsabilii.
Descoperirea infracțiunilor, stabilirea vinovăției infractorilor pe bază de probe și realizarea tragerii la răspundere penală a celor vinovați nu are loc exclusiv prin activitatea de judecată, respectiv prin înfăptuirea justiției. Statul organizează combaterea fenomenului infracțional printr-o activitate mai largă și complexă în care antrenează și alte organe specializate.
Concepută ca o funcție realizată independent și imparțial, justiția s-a impus ca o idee și o realitate în care oamenii cred că aceasta îi poate apăra atunci când drepturile și interesele lor legitime sunt încălcate, ca similarul dreptății mereu triumfătoare. Fiat justitia pereat mundus.
În rezolvarea cauzelor penale, alături de organele judiciare, participă activ și eficient și alți subiecți menționați de legea procesuală , cuprinși în mecanismul judiciar – martori, experți, interpreți, agenți procedurali, apărători, reprezentanți etc.
În activitatea desfășurată cu participarea subiecților amintiți apar relații juridice cu drepturi și obligații, decurgând din dispozițiile legale care configurează conținutul unor raporturi de drept specifice.
Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată într-o cauză penală de către organele judiciare cu participarea părților și a altor persoane, ca titulare de drepturi și obligații, având ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, în așa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.
Persoanele care participă la procesul penal sunt numeroase. Unele participă din proprie inițiativă, altele sunt chemate de organele judiciare, unele sunt interesate în modul de soluționare a procesului, altele nu au nici un interes în cauză.
Procesul penal este un fenomen dinamic ce se manifestă ca o activitate foarte complexă. În cadrul său se desfășoară activități judiciare care au menirea să propulseze procesul spre atingerea scopului său final.
Scopurile procesului penal se desprind din definiție: constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, pedepsirea persoanelor ce au săvârșit infracțiuni potrivit vinovăției lor și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal, concretizându-se printr-o activitate complexă care se desfășoară progresiv și coordonat, implică în mod firesc o succesiune de situații cu relevanță procesuală, provocate și rezolvate prin intervenția unor persoane obligate sau interesate să asigure desfășurarea activității procesuale. Relațiile juridice între subiecții implicați în conflictul penal constituie grupa raporturilor procesuale penale principale, dar în procesul penal apar și raporturi juridice în care, alături de subiecții procesuali principali (statul, organele judiciare și părțile) participă și alte persoane: martori, experți, apărători, interpreți, agenți procedurali etc.
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal în vederea atingerii scopului acestuia poartă denumirea de participanți. Participanții în procesul penal au și denumirea de subiecți procesuali ce pot fi oficiali și particulari. Subiecții oficiali sunt judiciari și extrajudiciari. Subiecții particulari sunt principali și secundari.
Martorii fac parte din categoria subiecților particulari secundari, ei având un rol important în desfășurarea procesului penal, fiind chemați să îndeplinească anumite sarcini în cadrul acestuia.
Declarațiile martorilor reprezintă mijloace de probă foarte vechi și frecvente în procesul penal. În doctrină s-a arătat că martorii sunt “ochii și urechile justiției”.
Martorul este persoana care are cunoștință despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78, Cod de procedură penală).
În literatura juridică, obligațiile martorilor sunt concentrate în următoarele aspecte: obligația de a se prezenta la chemare, obligația de a depune mărturie și obligația de a relata adevărul.
Drepturile martorilor sunt prevăzute, de asemenea, în literatura juridică: martorul ce dă declarații în cadrul procesului penal este la adăpost de întrebuințarea asupra lui a oricăror violențe, amenințări, constrângeri fizice sau psihice (art. 68, Cod de procedură penală); relatările martorilor trebuie să se circumscrie datelor cauzei în anumite limite prevăzute de art. 86, martorul are dreptul să refuze răspunsurile la întrebările care exced cadrul legal al audierii sale; martorii au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, cazare, la venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu (art. 190, Cod de procedură penală).
Minorii pot fi audiați ca martori. Dacă aceștia nu au împlinit vârsta de 14 ani, ascultarea lor se va face în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau persoanei căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare.
Ascultarea martorului se face sub prestare de jurământ (art. 85, Cod de procedură penală). Minorii sub 14 ani ascultați ca martori nu depun jurământ, dar organul judiciar care îi audiază le pune în vedere să dea declarații în conformitate cu adevărul.
Martorilor li se aduce la cunoștință obiectul la care urmează a se referi în declarațiile lor, apoi sunt lăsați să facă expunerile respective, după care li se pot pune întrebări. În expunerile lor, martorii urmează a arăta numai faptele cunoscute, fără a face o apreciere a acestora.
Aprecierea concretă a probei testimoniale se confruntă în practica judiciară cu numeroase greutăți, întrucât, pornind de la principiul legal, toate declarațiile martorilor au aceeași valoare și fac dovada în aceeași măsură ca orice alt mijloc de probă. Declarațiile martorilor se apreciază în funcție de numeroase elemente, ca: împrejurări referitoare la persoana martorului (starea fiziopsihică a martorului, starea morală, raporturile martorului cu cauza și părțile în proces), sursa din care provine mărturia, modul în care a avut loc perceperea faptelor și a împrejurărilor de fapt etc.
Dacă martorul nu își respectă obligația de a declara tot ce știe în legătură cu faptele cauzei, el poate atrage asupra sa aplicarea unei sancțiuni penale pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
În cadrul procesului penal sunt audiați uneori mai mulți martori. Între declarațiile acestora pot apare nepotriviri care se lămuresc după metodele obișnuite de evaluare a întregului material probator și prin coroborarea tuturor faptelor și împrejurărilor de natură a lămuri cauza. Pentru contradicțiile apărute în cadrul probelor orale, legea a reglementat un procedeu probator de natură a elucida asemenea situații.
Când se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta e necesară pentru lămurirea cauzei (art. 87, Cod de procedură penală). Confruntarea duce la corecta audiere a persoanelor ascultate. Ea este o excepție de la regula audierii separate a persoanelor, acestea fiind ascultate împreună în cadrul confruntării.
Existența unor diferențieri în depozițiile martorilor, chiar de bună credință, în fața aceleiași realități se explică prin faptul că declarațiile reprezintă o reflectare a realității prin prisma subiectivității celui audiat, iar “între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă există un unghi de deviere”. De toate acestea trebuie să se țină seama în audierea martorilor, în special a celor minori.
În literatura de specialitate, într-o concepție mai veche se preciza că minorii care în momentul audierii de către organele judiciare nu au împlinit încă 15 ani, chiar dacă ar avea cunoștință despre vreo probă în cauză nu sunt audiați ca martori ci ca informatori. Se prevedea, de asemenea, că informatorii puteau fi sancționați în cazul în care refuzau să răspundă sau făceau declarații mincinoase.
Ascultarea persoanelor chemate să depună mărturie într-un proces, aprecierea declarațiilor lor și valorificarea acestora, într-un cuvânt administrarea probei testimoniale, face parte dintre acele activități judiciare în care este pusă pregnant în evidență necesitatea respectării, într-o măsură egală, atât a prevederilor procesuale, cât și a regulilor tacticei criminalistice.
Ascultarea persoanelor în calitate de martori sau în orice altă calitate procesuală, de către organele de urmărire penală sau de instanțele de judecată, indiferent de poziția acestora în procesul penal, nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe serioase de tactică criminalistică precum și de psihologie judiciară.
Legislatorii celor mai vechi timpuri, utilizând proba cu martori în justiție, au privit-o cu scepticism, limitând creditul ce trebuia să se acorde depozițiilor.
În concepțiile empirice și mistice de tip arhaic se permitea organelor judiciare să interpreteze în mod liber și arbitrar proba cu martori. Astfel, jurământul “cu brazda pe cap” sau instituția conjuratorilor, cunoscute și folosite în vechiul drept românesc constituiau manifestări concrete a unor concepții juridice. Concepțiile juridice despre probe erau în concordanță cu concepțiile politice și sociale. Așa se explică regulile de drept ce permiteau ca nobilul să fie crezut înaintea țăranului, clericul înaintea laicului, bărbatul înaintea femeilor.
Mărturisirea era “regina probelor” (proba probatissima), dar era obținută de cele mai multe ori prin tortură sau prin procedee de constrângere. De asemenea, existau și reguli ce susțineau lipsa de temei a unui singur martor – testis unus testis nullus – sau reguli ce exprimau necesitatea dublării numărului de martori față de cei anterior ascultați, pentru a se dovedi contrariul unei depoziții, acestea fiind aspecte ale formalismului cantitativ.
Toți legislatorii au fost călăuziți de ideea relativității depozițiilor martorilor, deoarece mărturia se bazează pe recepția senzorială și este totdeauna lacunară datorită organelor noastre de simț ce sunt imperfecte. În pofida multiplelor surse de erori, mărturia este o probă utilă organelor judiciare, folosită pentru stabilirea adevărului în procesul penal.
Capitolul II
Procesul psihologic de formare a declarațiilor martorilor
Veridicitatea declarațiilor unui martor chiar de bună credință fiind, ca și aprecierea forței lor probante, nu poate fi concepută fără cunoașterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei.
Mărturia este rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de reproducerea acestuia, într-o formă orală sau scrisă, în fața organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată.
Conform precizărilor psihologiei judiciare, mărturia, ca proces de cunoaștere a realității obiective, este structurată în patru faze: recepția (percepția) informațiilor, prelucrarea logică a informațiilor, memorarea și reactivarea acestora (prin reproducere sau recunoaștere). Procesul de cunoaștere a realității depinde de capacitatea fiecărui individ de a recepționa informațiile primite, de a le prelucra, de subiectivismul și selectivitatea lui psihică etc.
În literatura de specialitate s-a manifestat ideea că procedeele tactice de ascultare nu pot și nu trebuie desprinse de psihologia martorului ci, dintr-o anumită legitate sau particularitate psihică a acestuia trebuie desprins și procedeul tactic a cărui eficiență a fost verificată de practica audierilor. Se argumentează că acest mod de tratare, pe lângă avantajul înlăturării unor paralelisme, îngăduie organelor judiciare de a asocia procedeele tactice cu anumite manifestări psihice ale martorului. Astfel, cel ce conduce audierea va ști că o anumită atitudine, anumite particularități psihice ale celui ascultat, impun utilizarea anumitor procedee tactice.
În mod indiscutabil nu poate exista mărturie fără martor, și nici martor fără evenimentul judiciar obiectiv, intersubiectiv testabil, care constituie obiectul mărturiei (onus probiandi).
Enrico Altavilla în lucrarea “Psicologia giudiziaria” precizează că “fenomenul psihologic al mărturiei are un dublu aspect, pe care nu trebuie să-l neglijăm: subiectiv și obiectiv: capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, proprietatea obiectului sau evenimentului de a forma obiectul mărturiei.
Astfel, cu privire la mărturie și la martor, trebuie avute în vedere următoarele:
testimoniabilitatea – acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea
memorabilitatea – constând în capacitatea obiectului de a fi memorat, ținându-se cont de acele situații ce efectiv nu pot fi memorate pentru că nu pot fi percepute, ele situîndu-se sub pragurile perceptibilității umane;
fidelitatea – care constă în capacitatea individului de a-și aminti evenimentul judiciar și de a depune mărturie;
sinceritatea – care constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul.
Problematica psihologică a mărturiei judiciare și a martorului este deosebit de complexă și ridică importante dificultăți în activitatea autorităților judiciare, abilitate prin lege să audieze martori. Se insistă asupra dificultăților legate de probațiunea testimonială și asupra aspectelor de “infidelitate” și nesinceritate a mărturiilor, la care trebuie să vegheze justiția.
Magistratului îi revine obligația de a stabili și cerceta în formele prescrise de legea penală și procesual penală cauzele alterării mărturiilor judiciare (experimente, expertize, testări intersubiective, biodetecție etc).
“Erorile și denaturările care apar în relatările subiecților sau în depozițiile martorilor, când este vorba de depoziții în justiție, pot să fie consecința fie a unei percepții eronate sau lacunare, fie a unei atitudini care poare orienta atât percepția cât și reproducerea într-o anumită direcție, fie a unui interval mai lung de la percepție la relatare, fie a unor întrebări mai sugestive, la care condiții se mai pot adăuga și altele”.
Procesul de formare a mărturiei are două momente: un moment inițial – evenimentul judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul martor) și momentul final – mărturia, care este opera subiectului psihologic.
Între aceste două momente au loc patru etape, caracteristice mărturiei: recepția senzorială a faptelor și împrejurărilor, prelucrarea sau decodarea informațiilor, stocarea memorială a informațiilor, reactivarea memorială a informațiilor recepționate, decodate și stocate cu prilejul evenimentului.
Recepția faptelor și împrejurărilor
Recepția senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obținerea de către subiectul psihologic a informațiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de recepție senzorială. Recepția se realizează prin procesele psihice, senzații și percepții.
Recepția senzorială reprezintă un proces psihic de cunoaștere în care martorul achiziționează informații circumscrise infracțiunii sau făptuitorului acesteia, fiind momentul în care martorul, prin mijlocirea organelor sale de simț, percepe împrejurări legate de fapta săvârșită.
Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate ale obiectelor sau persoanelor prin intermediul unora dintre organele noastre de simț.
Percepția este consecința reflectării mai complexe, care conduce la conștientizare, la identificarea obiectelor și fenomenelor. Procesul percepției mai este definit ca fiind un act de organizare a senzațiilor, implicit a informațiilor pe care un martor le-a receptat în funcție de diferiți factori: interes, experiență, necesitate ș.a.
Apariția senzațiilor și a percepțiilor este în funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor. Analizatorul este sistemul sau aparatul organismului uman alcătuit din organe de simț, căi nervoase de transmitere și centri corespunzători de pe scoarța cerebrală.
Senzația nu se naște decât în momentul în care stimulul atinge o mărime minimă, capabilă să provoace senzația. Cu cât sensibilitatea analizatorului este mai mare, cu atât este posibilă nașterea de senzații prin stimuli mai puțin intenși. În egală măsură există și o intensitate maximă a stimulilor, dincolo de care nu se mai produc senzații. Intensitatea minimă sau maximă prin care stimulii pot determina o senzație – pragurile senzației – variază de la un individ la altul. Magistratul trebuie, în această situație, să aprecieze în fiecare caz în parte limitele posibilităților de percepție ale unui martor. Aceste limite sunt determinate și de calitatea organelor de recepție, de prezența unor stări de boală ce pot influența negativ apariția senzației sau pot distorsiona informația. Faptele, obiectele sau persoanele sunt percepute diferențiat, unele fiind înregistrate imediat, spre deosebire de altele, care trec pe un loc secundar, deși au posibilitatea de a influența analizatorii. Cauzele acestei diferențieri, sub raport perceptiv, a unei persoane, obiect sau fenomen dintr-o masă mai mare de oameni, lucruri sau fapte pot fi foarte diferite. Pe lângă elementele psihologice menționate există o serie de factori de distorsiune (bruiaj), determinată de legitățile generale ale senzorialității, cu influență directă asupra modului de recepționare, proprii fiecărei persoane.
Modul de organizare a informațiilor la nivelul cortexului, care se constituie în structuri și configurații, permițând martorului să perceapă întregul înaintea părților sale componente. Rapiditatea cu care sunt sesizate elementele componente ale întregului variază de la un individ la altul. Viteza clarificării acestor elemente, apariția detaliilor și a nuanțelor variază la indivizi din cauza diferenței de viteză cu care apar detaliile percepute în cadrul întregului.
Constanta percepției – fenomen care determină o anumită “corectare a imaginii” percepute, clasic fiind procesul de așezare în poziția normală a unei imagini care, pe retina noastră apare răsturnată, potrivit legii opticii geometrice. În acest caz, distorsionările sunt specifice percepției de persoane, obiecte sau împrejurări familiare martorului. Astfel, imaginea care se formează în cortex redă obiectele percepute în poziție normală și de o mărime invariabilă, într-o rază de aproximativ 150 m. Datorită fenomenului constantei percepției, mediul înconjurător apare pe plan senzorial mai stabil, deoarece în mod obișnuit diferențele de formă, mărime, culoare ale obiectelor familiare nu se mai înregistrează în reala lor variație și fluctuație. Este important să se stabilească dacă martorul este obișnuit cu obiectele, locul sau persoana la care se referă depoziția sa, pentru ca, în funcție de gradul de obișnuință se va manifesta la el și fenomenul de constanță a percepției și, în consecință, în mod involuntar martorul va distorsiona realitatea, fie omițând, fie adăugând informații.
Fenomenul de iluzie poate duce la percepții eronate, prin deformarea subiectivă a realității. Dintre diversele iluzii, cele optico-geometrice sunt mai frecvente în cuprinsul mărturiei. Prin fenomenul de iluzie, recepția senzorială este distorsionată prin deformarea subiectivă a unui conținut perceptiv obiectiv. Fenomenele care se încadrează în conceptul de iluzie sunt numeroase și variate: iluzia optică a întâlnirii liniilor paralele, iluzia inegalității unor mărimi egale ca urmare a contextului în care acestea se află, deformarea distanțelor și a proporțiilor obiectelor sau persoanelor etc.
Literatura de specialitate, referindu-se la formarea iluziilor, avertizează asupra limitelor naturale ale capacităților umane senzoriale de a reflecta fidel realitatea din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele și persoanele aflate la locul evenimentului – obiect al mărturiei. Se impune necesitatea de a examina cu atenție și spirit critic conținutul mărturiilor, mai ales când acestea sunt decisive pentru elucidarea cazului.
d) Fenomenul de expectanță determină recepționarea unor anumiți stimuli de către o persoană, filtrând alți stimuli mai puțini importanți în viziunea ei. Expectanța este o stare de veghe a conștiinței, orientată spre înregistrarea senzorial perceptivă a unui anumit tip de informații posibile și care, din această cauză, sunt așteptate de subiectul psihologic. Expectanța este o stare de pregătire pentru a recepționa anumite stimulări și a filtra altele.
e) Efectul “halo” este fenomenul ce determină extinderea detaliului asupra întregului. Acest efect poate genera distorsiuni ale percepției reale a evenimentului – obiect al mărturiei, determinând considerarea întregului în funcție și numai pe baza unui detaliu, în mod neadecvat, necritic.
În cadrul momentului de recepție a informațiilor, un rol important în formarea mărturiei îl au senzațiile și percepțiile auditive, vizuale, cinetice, temporale și altele.
Recepția auditivă este asigurată de organul auditiv al omului, capabil să perceapă într-o infinitate de nuanțe, o multitudine de fenomene sonore ce însoțesc în mod necesar sau întâmplător săvârșirea unor infracțiuni. În cadrul mărturiei auditive, declarațiile martorilor se pot întemeia pe senzațiile auditive, cel mai mare interes prezentându-l percepția și redarea cuvintelor. Martorului i se cere reproducerea fidelă a cuvintelor, expresiilor și nu reproducerea unor întregi conversații în mod exact, important fiind sensul convorbirii. Conținutul de idei este exprimat într-o formă comprimată. La conducerea audierii și la aprecierea declarațiilor martorilor va trebui să se țină seama de posibilitățile reale ale celui ce percepe declarația de a înțelege conținutul unei convorbiri, determinate de gradul de complexitate al convorbirii (limba străină, discuții pe o temă de specialitate), de gradul de cultură, de nivelul intelectual, de formația profesională.
În raport cu natura extrem de variată a împrejurărilor în care se săvârșesc infracțiunile, cu natura sunetelor și zgomotelor ce le pot însoți, poate prezenta interes determinarea, pe baza recepției auditive, a raportului de distanță dintre sursa sonoră și organul receptor, determinarea direcției din care se propagă semnalul sonor și determinarea naturii fenomenului acustic pe baza stabilirii obiectului de la care a putut emana unda sonoră.
Recepția vizuală este sursa pentru mărturia tip, deoarece în aproape fiecare pricină penală se resimte necesitatea reconstituirii cât mai fidele a considerației locului infracțiunii, a localizării spațiale a unor obiecte, a precizării unor raporturi spațiale între obiecte (distanță, mărime, formă etc.), dintre obiecte și persoane a căror prezență la locul săvârșirii infracțiunii este legată de săvârșirea acesteia. Alteori se impune necesitatea precizării însușirilor cromatice ale unor obiecte sau ale persoanelor. Percepția însușirilor spațiale ale obiectelor este dependentă de însușirile cromatice ale acestora. Coeficientul de fidelitate al mărturiei ce poartă asupra culorilor și asupra însușirilor spațiale ale obiectelor este în funcție de condițiile de iluminare ale locului unde are loc percepția, de condițiile atmosferice existente, de contextul în care sunt percepute obiectele, de dimensiunile obiectelor aflate în vecinătate, de textura cromatică. Vârsta martorilor are o mare importanță în acest caz, la fel ca și profesia acestora. Când aprecierile martorilor sunt susceptibile de neexactitate organele judiciare pot verifica aptitudinea martorilor prin experimente adecvate.
Percepția mișcării interesează când este necesară precizarea vitezei mișcării unor obiecte, părți ale corpului ce ar putea contribui la cunoașterea mecanismului producerii infracțiunii, a cauzelor acesteia sau la înțelegerea modului de materializare a activității ce caracterizează latura obiectivă. Într-o mărturie, cel mai mare interes îl prezintă aprecierea vitezei. Factorii de care este condiționată percepția vitezei, în general sunt reprezentați de viteza obiectivă a mișcării, precum și de distanța dintre vehicul și martor. Inexistența unor criterii sigure, lipsa de experiență a martorului atribuie acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în termeni generali viteza. Se manifestă tendința de a subestima vitezele reduse și de a supraestima vitezele mari. Este important să se facă distincție între aprecierile făcute de pieton și aprecierile făcute de persoanele aflate în mijloace de transport în mișcare.
Percepția timpului este necesară pentru localizarea în timp a activităților, acțiunilor, împrejurărilor ce gravitează în jurul martorilor sau a făptuitorilor. Astfel, se localizează în timp fapta săvârșită, precum și alte activități legate de infracțiune sau înfăptuitor, durata în timp a infracțiunii, succesiunea împrejurărilor importante. Principala cauză obiectivă a neputinței martorului de a localiza în timp infracțiunea precum și alte activități este intervalul mare de timp dintre momentul receptiv și cel al reproducerii. Alte cauze pot fi: lipsa de semnificație pentru martor a unor anumite împrejurări, lipsa de atenție, tipul perceptiv și de memorare căruia îi aparține martorul etc. Ajutorul pe care organul judiciar îl poate acorda martorului la localizarea temporală a unor fapte este uneori decisiv. De aceea, se impune cunoașterea personalității martorului, a preocupărilor și a aptitudinilor sale etc. Experimental s-a evidențiat tendința cvasigenerală de supraevaluare a duratelor scurte de timp și de subevaluare a duratelor lungi. Martorii pot face aprecieri corecte prin folosirea instrumentelor de măsurare a timpului, prin notarea duratei fenomenului, deliberat sau întâmplător.
Prelucrarea (decodarea) informațiilor
Aceasta este a doua etapă importantă a formării declarațiilor martorilor, etapă ce este legată de procesul receptiv. În unele lucrări de specialitate această etapă este tratată în cadrul primei etape a formării declarațiilor. Dintre factorii meniți să influențeze direct calitatea prelucrării, cei mai importanți sunt: experiența de viață a martorului, gradul său de cultură, profesiunea, capacitatea de apreciere a spațiului și timpului sau a vitezei. Magistratul trebuie să se raporteze la modul în care persoana ascultată percepe însușirile spațiale ale obiectului, timpul, durata de desfășurare a unui eveniment. În cadrul decodării informațiilor, aprecierea sațiului și a dimensiunilor, percepția timpului și a vitezei sunt foarte importante.
Aprecierea spațiului, a dimensiunilor obiectelor este un proces relativ ce trebuie verificat datorită tendințelor dimensiunilor de a fi supraestimate sau subestimate.
Percepția timpului, a duratei de desfășurare a unui eveniment este relativă. Se impune localizarea în timp a unui fapt produs, de regulă cât mai repede. Aprecierea unei acțiuni depinde mult de timpul subiectiv diferit de cel real, tendințele de comprimare fiind întâlnite în stările afective pozitive.
Aprecierea vitezei este un proces complex ce implica percepții temporale sau spațiale, legate de drumul parcurs într-un anumit timp, de obiectele pe lângă care se trece, ca și distanța de la care se face recepția. Aprecierea vitezei depinde direct de gradul de specializare al martorului.
Acest proces ce implică aprecierea timpului, spațiului și vitezei apare ca rezultat al colaborării dintre organele de simț, gândire și memorie, explicându-se astfel influența proceselor asociative asupra recepției și prelucrării informației.
Decodarea informației nu constituie punctul final al prelucrării acestora. Trebuie să se țină cont de conținutul conotativ al cuvintelor folosite de martor, de valorizarea acestora pentru înțelegerea nuanțelor exprimate. Este importantă semnificația individuală a altor cuvinte, calitatea afectogenă dobândită, deoarece se pot introduce ușor elemente distorsionate. Descoperirea unor asemenea semnificații trebuie făcută cu abilitate și tact. Doar în procesul de decodare se conștientizează deplin calitățile spațio-temporale și se estimează valoarea lucrurilor, ființelor etc. În acest moment apar însă și distorsiuni involuntare deoarece reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se efectuează prin interacțiunea mai multor organe de simț, ceea ce potențează sensibil relativitatea lor.
Stocarea informațiilor
Constituirea mărturiei este strâns legată de calitatea proceselor amnezice, desfășurate în trei etape succesive, respectiv achiziția, reținerea (conservarea) și reactivarea.
Stocarea informațiilor prelucrate se efectuează prin procesele de întipărire și păstrare a elementelor de informație referitoare la conținutul acțiunii la care a participat martorul. Întipărirea (engramarea) nu este o acțiune mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înțeleasă ca formarea unor urme funcționale (aparent datorate schimbărilor calitative ce se produc în acizii nucleici).
Faptele întipărite anterior – arată A. Chircev (1975) – nu rămân neschimbate pe măsura acumulării unor date noi, ci suferă însemnate modificări. Cele două categorii de date (vechi și noi) se organizează în cadrul memoriei în unități logice cu o structură mai complexă decât aceea a grupelor componente. Aceste unități se supun unor reorganizări și grupări atunci când subiectul asimilează noi informații. Fenomenul reminiscenței (restabilirea în memorie a faptelor uitate) este dovada concludentă a caracterului dinamic al păstrării.
Pe plan juridic, problema memoriei are o componentă calitativă diferită, întrucât interesează nu atât cantitatea de date memorate și redate de către martor, ci corectitudinea, fidelitatea acestora, certitudinea subiectivă a informațiilor stocate, având o importanță particulară în mărturie.
Stocarea memorială nu reprezintă o simplă înregistrare mecanică, o fotografie fidelă a celor percepute de o persoană, ci este un proces dinamic, activ, de prelucrare ți de sistematizare a datelor receptate, în funcție de personalitatea fiecărui individ, de interesul manifestat față de o anumită problemă.
La ascultarea martorului, organul judiciar trebuie să țină seama de factorii ce condiționează procesul memorizării.
1) Durata stocării memoriale. Rapiditatea fixării și timpul de conservare a informațiilor percepute sunt în funcție de durata memoriei (scurtă, medie, lungă) și de cauza uitării. Astfel, sunt martori cu o percepție rapidă, dar în memoria cărora datele recepționate se păstrează un timp scurt. Memoria acestora poate fi corectă și fidelă numai dacă ascultarea are loc într-un interval cât mai apropiat de momentul percepției. Alți martori prezintă o fixare mai lentă, însă stocarea este de mai lungă durată. Declarațiile acestora pot fi corecte numai în măsura în care evenimentul perceput nu a fost prea complex și nu a avut o desfășurare rapidă, altfel recepția lor devenind incompletă.
Interesul diferențierii acestor procese psihice e justificat de faptul că, de obicei, martorul nu e ascultat imediat după producerea faptelor, ci după un interval de timp, când există posibilitatea pierderii din memorie a unor date semnificative.
2) Tipul de memorie al martorului. În funcție de acest criteriu, există martori cu memorie auditivă, vizuală sau afectivă etc. Memoria poate fi mecanică sau logică, după cum a fost sau nu înțeles materialul informativ receptat. Memoria poate fi voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii și interesului manifestat de martor în reținerea aspectelor percepute. În mărturie intervine cel mai adesea memoria involuntară.
3) Uitarea. Uitarea este un fenomen natural care determină denaturarea treptată a informației percepute de un martor în legătură cu o anumită împrejurare sau persoană. Procesele inhibitive de la nivelul scoarței cerebrale, specifice uitării, sunt determinate atât de timp cât și de unii factori de natură afectivă, cum ar fi interesul pentru memorare, impresia produsă de eveniment, temperamentul martorului sau vârsta acestuia. Uitarea nu poate fi totală nici la un martor cu memorie slabă.
Psihologia mărturiei trebuie să înfățișeze toate răspunsurile corecte și false și să determine justețea depozițiilor în raport cu calitatea lucrurilor relatate și cu diferite împrejurări individuale.
Reactivarea memorială
Reactivarea conținuturilor (informațiilor) recepționate, decodate și stocate anterior se referă fie la recunoașterea obiectelor, persoanelor sau a situațiilor receptate mai demult de către subiect, fie la reproducerea (descrierea, relatarea) verbală a lor.
Reproducerea constituie forma prin care martorul comunică organelor judiciare faptele percepute cu ocazia ascultării. În cazul mărturiei, reproducerea poate îmbrăca forma verbală sau scrisă. Calitatea conținutului datelor reproduse depinde de calitatea percepției faptelor sau împrejurărilor, de condițiile obiective și subiective ce au putut influența procesul perceptiv, de fixarea datelor în memoria martorului. Este importantă pentru fidelitatea unei mărturii reducerea emotivității firești a martorului. Pentru aceasta, potrivit regulilor tactice de ascultare este necesară crearea unei atmosfere cât mai destinse, evitându-se atitudinile sau condițiile stresante de natură să-l inhibe pe martor.
Recunoașterea este frecvent întâlnită în practica organelor judiciare, în ipoteza recunoașterii de persoane sau de obiecte. Acest proces psihic se desfășoară mai ușor, fiind mai simplu de realizat, întrucât nu solicită un efort de memorare deosebit. Reactivarea se face prin compararea a ceea ce a fost perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audierii. Fidelitatea recunoașterii poate fi influențată de factori obiectivi și subiectivi ca în cazul reproducerii, în depoziție apărând informații asemănătoare celor reale, eronate sau denaturate. Intervenția și eventuala sugestie din partea celui care conduce ancheta pot contribui la producerea unor erori regretabile. Relatarea spontană este cel mai bun procedeu de a afla tot conținutul memorial al martorului. Relatările martorului pot conține denaturări prin adiție, prin omisiune, prin substituire sau prin transformare.
Declarația martorului, chiar aceea dată în condiții care ne îndreptățesc să o considerăm veridică, adesea se dovedește neveridică. Declarația cea mai demnă de crezut dată cu dorința sinceră de a spune numai adevărul se bazează numai pe posibilitățile memoriei prin care se reține ceea ce la timpul respectiv i-a atras atenția martorului. Atenția este un instrument destul de imperfect pentru percepție, iar memoria însăși denaturează, cu timpul, imaginile imprimate și le lasă uneori să devină palide. Acest gen de “urcare și scădere” a memoriei împinge la o suplinire inconștientă a lacunelor care s-au format puțin câte puțin, în retransmiterea celor văzute și auzite strecurându-se născocirea și autoînșelarea.
Comunicarea, transmiterea informațiilor, este direct condiționată de capacitatea de verbalizare a martorului, de posibilitățile sale de transmitere fidelă a imaginilor memorate în limbaj vorbit sau scris.
Mărturia este o probă excepțional de utilă dacă cel ce o administrează îi cunoaște bine limitele.
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂȚI PSIHOLOGICE ALE MINORULUI
Psihologia copilului studiază creșterea mintală, dezvoltarea conduitelor (a comportamentului) inclusiv conștiința până la faza de trecere pe care o constituie adolescența și care marchează inserția individului în societatea adultă. Creșterea mintală este inseparabilă de creșterea fizică, în special de maturizarea sistemului nervos și a sistemelor endocrine, continuând până la vârsta de 16 ani.
După naștere, influențele mediului capătă o importanță mare, atât din punct de vedere organic cât și mintal. Psihologia copilului minor studiază factorii de maturizare biologică și factorii ce depind de exercițiu, de experiența câștigată, de viața socială în general.
Perioada de dezvoltare umană a minorului a fost caracterizată de psihologul de pregătire freudiană Erick H. Erikson prin împărțirea ei în cinci cicluri ale vieții și anume:
stadiul I – primul an de viață;
stadiul II – de la 1 la 3 ani – în care se dezvoltă caracteristici legate de autonomia și emanciparea copilului de tutelă;
stadiul III – între 4 și 5 ani – este stadiul dominat de constituirea inițiativei motorie și intelectuală ce se instrumentează prin abordare de acțiuni ca jocul și comunicarea prin vocabular. În acest stadiu se formează sentimentul de vinovăție ce se stabilizează în structura personalității;
stadiul IV – între 6 și 11 ani – se consumă în jurul perechii complementare de trăsături psihopotențiale, sârguința și inferioritatea. Școala absoarbe cea mai mare parte a disponibilităților copilului, impunând reguli și tendințe spre sârguință, dar și trăirea inferiorității în cazul în care copilul nu poate răspunde cerințelor impuse. Inferioritatea se manifestă ca reacție de eșec;
stadiul V – între 12 și 18 ani – este dominat de conștientizarea identității eului. Dacă identitatea eului se trăiește amplu, se întăresc la adolescent încrederea, autonomia și inițiativa. Confuzia de roluri sau identificarea cu roluri negative este frecventă la copiii delicvenți și implică întărirea neîncrederii, îndoielii, rușinii și inferiorității. Eșecul de roluri nu este recuperat în etapele următoare ale vieții.
Psihologul Donald Super, în lucrarea “Ocupational psychology” descrie două
stadii ale vieții pentru minor, acestea fiind:
– copilăria – dominată de procesul creșterii (1-15 ani), când se realizează
integrarea socială prin instruire (socializarea cunoștințelor) și prin constituirea de interese vocaționale;
– adolescența – ce se caracterizează printr-o evidentă maturizare biologică (15-20 ani) și prin creșterea capacității de adaptare profesională și a identificării de sine.
În copilărie se formează toate conduitele importante adaptative, se pun bazele personalității, se constituie structurile mai importante energetice, intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, caracteristicile comportamentelor de bază, reacțiile afective, voliționale, multilateralitatea aspirațiilor etc. În copilărie are loc procesul alfabetizării, proces ce începe înainte de intrarea copilului în școală și prin care se definitivează adaptarea copilului la condițiile nivelului social de cultură. Posibilitățile de a scrie și de a citi devin active și servesc trebuințelor și intereselor psihice intelectuale, întreținând un nivel de cultură.
Perioada adolescenței este legată de problemele intime ale integrării școlare și sociale ale copiilor și de aspectele complexe ale personalității acestora. Sensibilitatea psihică a minorului puber și adolescent aflat în plin proces de dezvoltare a eului și a conștiinței de sine și într-un salt de mentalitate și responsabilitate determină o fragilitate față de orice fel de influențe. Particularitățile de personalitate se accentuează, dilatându-se impetuos.
Legătura psihologiei judiciare cu știința dreptului este reclamată de necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitei umane. Astfel, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de extensie strict la conduita umană analizată din perspectiva normelor juridice referitoare la martor. Cunoscând psihologie judiciară, criminaliștii vor putea trage concluzii juste cu privire la intențiile, motivațiile și acțiunile martorilor. Pentru vasta și complexa activitate de ascultare a martorilor este necesar să se cunoască întregul registru al potențialului psihologic al individului uman în fiecare stadiu de viață.
Perioada de la 1 la 3 ani nu prezintă interes în cazul anchetei penale;
– Perioada preșcolară de la 3 la 6 ani se caracterizează prin integrarea minorului în viața socială, prin dezvoltarea personalității acestuia, a capacităților sale de cunoaștere. Tipul fundamental de activitate este jocul. În această perioadă se diferențiază conduitele față de persoane de diferite vârste și ocupații, aflate în ambianța cultural-socială a copilului, se continuă dezvoltarea diferențierilor fine în antrenarea funcțională a structurilor scoarței cerebrale. Datorită dezvoltării imaginației, copilul descoperă faptul că, imaginar, poate să creeze, să schimbe, să îmbogățească realitatea. Se intensifică dezvoltarea limbajului, a conștiinței de sine, iar câmpul atenției este dominat de o înțelegere mai profundă a situațiilor. Simbolistica infantilă este impregnată de decalajul între dezvoltarea afectivității față de cea intelectuală. Percepția devine observație perceptivă și servește învățării. Curiozitatea capătă un statut similar jocului, memoria fiind mai activă în timpul jocului. Copilul uită repede însă, deoarece fixarea este fluctuantă și adeseori superficială. Concentrarea crește de la 5-7 minute la 20-25 minute și chiar 40-45 minute. Gândirea intuitivă operează cu coordonate relative. Crește aria situațiilor în care constantele perceptive acționează relativ corect, copilul evaluează cu multă corectitudine obiectele de la distanță ca fiind mici sau mari, late sau înguste. Dezvoltarea vorbirii se realizează în direcția alcătuirii contextului, propozițiile devenind mai lungi și mai complexe. Tot în această perioadă se dezvoltă minciuna intenționată, dar care nu prezintă gravitate. Unele din însușirile dobândite în această perioadă devin stabile, iar altele influențează cu structuri specifice conduitele în etapele următoare.
– Perioada școlară de la 6 la 10-11 ani – este caracterizată ca fiind un “sfârșit al copilăriei”, ce prezintă caracteristici importante și progrese în dezvoltarea psihică. Învățarea devine tipul fundamental de activitate, activitatea școlară solicitând intens activitatea intelectuală, iar rolul atenției se conștientizează. Școala dezvăluie copilului viața socială cu mecanismele ei. Asimilarea cunoștințelor noi continuă și crește și interesul față de cărți. Orientarea gândirii spre concretul complex detașat de percepția imediată se însoțește de operații logice. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de situații, întâmplări și obiecte. Copilul devine sensibil la informațiile sociale și la opinia celor din jur. Volumul de lecturi este în creștere, fapt ce contribuie la dezvoltarea imaginației. Spiritul critic se dezvoltă la fel ca și spiritul de evaluare. Antrenate și exercitate, capacitățile senzoriale perceptive și interpretative devin mai acute și eficiente. Dezvoltarea cunoștințelor și a sistemului conceptual creează o anumită corelație între real – posibil și imposibil în procesul cunoașterii. În gândire încep să se manifeste independență și suplețe și devine mai evident spiritul critic întemeiat logic. În această perioadă se constituie bazele personalității, constanța de sine și se creează o largă deschidere spre viața socială.
– Perioada pubertății de la 10 la 14 ani – se caracterizează prin trecerea spre maturizare și integrare în societatea adultă, prin imensa dezvoltare a personalității. Tipul fundamental de activitate pentru această perioadă devine învățarea și instruirea teoretică și practică, suplimentată cu interese și aptitudini, devenind în mare măsură învățare socială diferențiată și autoînvățare. Independența și autonomia se cuceresc pas cu pas. Tânărul își descoperă aptitudini, abilități, forța fizică și spirituală, începe să-și construiască intens lumea interioară a aspirațiilor, intereselor și idealurilor. Uneori, tânărul este considerat copil, alteori, i se atribuie ieșirea din copilărie, ceea ce creează reacții diferențiate, după împrejurări. Individualizarea se manifestă pe planurile intelectuale și de relaționare. Tânărul se integrează în generația sa prin exprimarea identității proprii și față de adulți. Astfel, se dezvoltă atitudini, concepția despre lume și viață, au loc manifestări de creativitate și implicit structuri motivaționale puternic energizate și se conturează idealurile ca structuri psihice valorice prospective și de tensiune ale personalității. Se mențin trăsăturile operațiilor concrete și se generalizează cele propoziționale. Gândirea devine mobilă, fiind capabilă să realizeze cu egală ușurință raționamente directe și inverse, de la cauză spre efect și invers, de la condiții spre consecință. Se dezvoltă gândirea abstractă, demersul analitico-sintetic și se multiplică punctele de vedere. Tânărul stăpânește instrumente deductive, are mobilitate în gândire și este capabil să inventarieze alternativele, ansamblu de posibilități, pornind de la condițiile date. Efectele învățării fiind rapide, se deschide calea instruirii. Se trece de la memorarea textuală la cea inteligibilă, cu reproducere de cuvinte proprii, intervine gruparea materialului, schematizarea și condensarea lui. Este evidentă aspirația la autonomie, emancipare, originalitate și non-conformism. Adolescența avansată este marcată de definirea personalității tânărului, proces favorizat de integrarea lui socială, de asumarea de roluri de răspundere, în care tânărul participă ca agent al transformării sociale și al propriei dezvoltări psihice.
– Perioada adolescenței de la 14 la 18 ani – este dominată de adaptarea la starea adultă, de procesul de câștigare a identității, de intelectualizarea pregnantă a conduitei. Fiecare structură mentală nouă, integrând structurile precedente, reușește în același timp să elibereze în parte individul de trecutul său și să inaugureze activități noi. Apar identificările cu adulții luați drept model. Important în această perioadă este rolul autonomiei concrete și mai ales rolul construcțiilor cognitive ce permit anticiparea viitorului. Autonomia morală ce apare pe plan interindividual dobândește odată cu gândirea formală o dimensiune în plus. Este o fază de intensă trăire și dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare. Tânărul manifestă impulsivitate, unele extravaganțe, neliniște, dificultăți de concentrare, oboseală la efort. Individualizarea se intensifică pe planurile intelectuale și de relaționare. Părerile personale încep să fie argumentate și capătă o validare de generație. Începe să crească interesul pentru probleme abstracte și de sinteză, dar și pentru participarea la roluri sociale deosebite. Apare dorința de afirmare personală, ca expresie a socializării. Se dezvoltă gândirea abstractă, prin îmbogățirea și lărgirea încorporării de conduite adulte. Adolescentul este interesat de responsabilități în care să existe dificultăți de depășit spre a-și măsura forțele. Individualizarea și conștiința de sine devin mai dinamice și capătă dimensiuni de “demnitate” și de “onoare”. Este intensă socializarea aspirațiilor, aspectele vocaționale, profesionalizarea ce se conturează treptat, cuprinzând în esență și elemente importante ale concepției despre lume și viață. Gustul informației continuă diversificându-se și orientându-se mai mult spre domeniul profesional și cel social. Din punct de vedere intelectual în această perioadă se atinge maturitatea individului.
Dezvoltarea psihică a minorului este rezultatul interacțiunii factorilor externi (mediul și educația) și factorilor interni (ereditatea și trăsăturile psihosociale ale personalității). Factorii externi și interni se află într-o strânsă interdependență, ponderea lor cunoscând o mobilitate continuă de la un individ la altul, de la un stadiu de viață la altul și de la o componentă a dezvoltării la alta. Invarianța este interacțiunea dintre ei, în fiecare caz și moment manifestându-se diferit, dar concret. Ereditatea cuprinde un complex de dispoziții virtuale sau scheme funcționale care se transmit de la antecesori la succesori prin intermediul mecanismelor genetice. Patrimoniul ereditar al fiecărui individ rezultă din combinarea unităților genetice materne și paterne. Majoritatea autorilor sunt de părere că zestrea ereditară la om se manifestă pe două planuri principale, unul în determinarea unor trăsături generale ale speciei (structura anatomofiziologică a organismului), și celălalt în determinarea unor particularități individuale. Nu se poate vorbi de o ereditate psihic pură, deoarece fenomenele psihice se formează de-a lungul vieții și activității individului. Toate fenomenele psihice, începând cu cele simple sau elementare și încheind cu cele complexe sau superioare, sunt rezultatul interferenței factorilor ereditari cu influențele de mediu. Există un “mecanism constructiv intern”, care în timpul vieții, prin maturizare, mijlocește acțiunea factorilor interni și direcționează dezvoltarea individuală, asigurându-se un echilibru între individ și mediul fizic și social.
Mediul și individul constituie două entități corelative cu funcții complementare, fiecare oferind posibilități nelimitate pentru acțiunea celeilalte. Mediul fizic reprezintă totalitatea condițiilor bioclimatice în care trăiește fiecare individ. Acțiunea acestuia se îndreaptă în direcția adoptării unui regim de viață, în corelație cu mediul social ce reprezintă situația educațională, cu referiri la structura națională, organizarea politică, cultura materială și spirituală, conștiința socială, toate acestea punându-și amprenta asupra dezvoltării psihice.
În cadrul mecanismului de dezvoltare, educația deține rolul cel mai important, determinând specificul activității minorului, ce se manifestă direct și indirect prin intermediul celorlalți factori. Dezvoltarea este efectul și premisa educației. Faptul că educația generează noi forme de activitate cu cerințe tot mai complexe, ce presupun amplificarea continuă a eforturilor copilului, îl obligă pe acesta la o restructurare perpetuă a proceselor și însușirilor psihice, impulsionând și consolidând procesul dezvoltării. Nici unul din factori nu dispune de posibilități nelimitate, rolul fiecăruia fiind dependent de ceilalți. Predispozițiile ereditare incumbă și o latură conservatoare care impune anumite limite ce nu pot fi depășite, orice exagerare sau forțare din partea educației putând avea consecințe negative pentru dezvoltarea personalității umane. Relația dintre educație și dezvoltare cunoaște oscilații în funcție de stadiul de evoluție a copilului și în funcție de etapa istorică și de condițiile sociale pe fondul cărora se desfășoară acțiunea educațională.
Cunoașterea martorului minor sub aspectele personalității, a temperamentului său, pe grupe de vârstă, ținându-se cont și de mediul social în care s-a format, de educația primită, este importantă pentru credibilitatea personală a acestuia.
Fiind însușiri esențiale și durabile, trăsăturile caracteriale ale personalității determină un mod constant de manifestare. De aceea, se impune cunoașterea tuturor particularităților specifice vârstei, a trăsăturilor de caracter ale martorilor, pentru a se prevedea cu multă probabilitate modul de manifestare a minorului în diferite împrejurări impuse de organele judiciare.
Reputația, considerația de care se bucură martorul în mediul social căruia aparține, atitudinile, convingerile, aspirațiile, idealurile, educația, ca aspecte de conținut ale caracterului uman, de natură a configura caracterul său moral, constituie elemente de apreciere a credibilității personale a martorului.
Indiciul psihologic ce derivă din moralitatea martorului minor este insuficient pentru a aprecia poziția de imparțialitate sau de parțialitate a martorului, dar o pluralitate concordantă de astfel de indicii dobândește într-o anumită măsură o valoare sporită. Personalitatea celui de la care emană mărturia, considerată în ansamblul atributelor sale, constituie un criteriu de apreciere a valorii acesteia. Acestui element trebuie însă să i se asocieze și altele, în primul rând poziția subiectivă a minorului în pricina în care depune mărturie.
Un alt element valoros de credibilitate al martorului îl furnizează cunoașterea trecutului său, a educației primite, a mediului al cărui produs este, deoarece toate aceste elemente îi determină minorului concepția despre lume și viață și modul de a gândi. Mărturia va purta întotdeauna amprenta unui anumit mediu social, a deprinderilor, a educației primite de către minori.
În cadrul mărturiei, un element de credibilitate al martorului îl constituie apartenența sa la unul din tipurile psihologice căruia îi aparține. În literatura psihologică există încercări de a așeza martorii într-o categorie sau alta, în funcție de trăsăturile temperamentale dominante, deoarece acestea își pun amprenta asupra percepției, memorării și reproducerii faptelor în cadrul mărturiei, fidelitatea acesteia fiind dependentă de ele. Multitudinea și relativitatea criteriilor așezate la baza acestor distincții a condus la pulverizarea martorilor în tot atâtea categorii, situație care nu servește practicii judiciare. Examinarea martorilor în funcție de tipul psihologic căruia îi aparține a condus la constatarea că gruparea lor în două categorii – obiectivi și subiectivi – acoperă întreaga diversitate psihologică, oricare din tipurile descrise de diverși autori înscriindu-se fie în tipul obiectiv, fie în tipul subiectiv. Martorul minor ce aparține tipului obiectiv e un martor precis, un bun observator, ce înregistrează corect și memorează fidel faptele. Martorul minor ce aparține tipului subiectiv percepe faptele pe un fond afectiv și este expus sugestiei.
CAPITOLUL IV
Pregătirea ascultării martorilor și psihologia magistratului
Apărută într-o epocă de plină evoluție a procesului penal român, timp în care, sub forma sintetică a unor adagii, s-au cristalizat o seamă de principii al căror adevăr, în bună parte nici astăzi nu a fost dezmințit, instituția mărturiei a reprezentat o îndelungată perioadă de timp aproape singurul mijloc de probă.
Proba relativ simplă și ușor de administrat, dar adeseori anevoios de a fi apreciată, modalitate firească de informare a organelor judiciare a cărei valoare a fost discutată, mărturia își păstrează și astăzi nealterarea, utilitatea.
Caracterul complex al probei testimoniale, importanța sa în stabilirea adevărului în procesul judiciar, impun o pregătire serioasă, minuțioasă, a acestei activități procedurale, precum și o desfășurare a sa pe baza normelor procesual penale și regulilor tactice criminalistice, în scopul obținerii unor declarații sincere, complete, care să servească realmente aflării adevărului.
Pregătirea ascultării martorilor este o activitate absolut necesară, ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. În linii mari, pregătirea audierii presupune studierea datelor existente la dosar, stabilirea persoanelor care trebuie ascultate, cunoașterea personalității acestora, a naturii relațiilor pe care le pot avea cu subiecții infracțiunii, stabilirea locului, a momentului și a modului de chemare, precum și pregătirea acelor materiale ce pot fi folosite de organul judiciar cu acest prilej.
Dacă probei testimoniale în procesul penal îi revine un rol predominant, aceasta se datorează naturii împrejurărilor ce urmează a fi dovedite, și nu faptului că ar fi proba ideală, elementul de informare cu valoare superioară celorlalte probe. Dimpotrivă, mărturia constituie proba a cărei valoare a fost înconjurată fie de o deplină încredere, invocându-se capacitatea martorului de bună credință de a recepționa și reproduce fidel faptele, fie de o neîncredere totală sau parțială, invocându-se imperfecțiunea organelor noastre senzoriale.
Proba testimonială constituie un element fragil, nesigur de informare, adeseori înșelător, periculos, cu o valoare aleatorie. Chiar depoziția martorului de bună credință, a martorului sincer, animat de dorința de a ajuta organele judiciare poate fi inexactă, datorită unor multiple cauze obiective și subiective de alterare. “O mărturie pe deplin fidelă constituie excepția și nu regula”, este ideea însușită de toți cei ce au cercetat mărturia, idee sintetizată de William Stern.
Problema mărturiei trebuie pusă astfel: “cunoscând limitele naturale ale mărturiei în general, și ale unui martor în special, trebuie găsite procedeele tactice cele mai eficiente pentru a obține de la martor tot ceea ce poate da și procedeele analitico-critice cu ajutorul cărora să se reușească ca, dintr-un material aparent incoerent să se extragă adevărul cu cât mai multă verosimilitate”.
Reușita ascultării martorilor impune o pregătire prealabilă minuțioasă, menită a asigura cele mai propice condiții de efectuare a acestei activități.
Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar o seamă de obligații, indispensabile fiind următoarele:
1) Studierea dosarului cauzei – are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor, precum și stabilirea cercului de persoane care cunosc, în parte sau în totalitate aceste fapte, dintre care vor fi selecționați martorii. Studiul materialelor cauzei presupune un serios examen al întregului material probator existent, adică analiza fiecărei probe, verificarea sursei din care provine, urmată de o sinteză a ansamblului probelor, a tuturor împrejurărilor.
În urma analizei și sintezei probelor existente anterior ascultării martorilor, a considerării faptelor și împrejurărilor de fapt în ansamblul lor, organul judiciar va putea să stabilească care anume împrejurări sunt dovedite de materialul probator existent, care anume împrejurări urmează a fi precizate, iar în raport de situația de fapt, care dintre acestea ar putea fi precizate prin mijlocirea declarațiilor martorilor. În urma acestui examen, organul judiciar va putea determina obiectul probațiunii în pricina dată, adică sfera faptelor și a împrejurărilor de fapt ce urmează a fi dovedite. Când anumite aspecte ale cauzei pot fi precizate prin declarații ale martorilor, rezultatul studiului materialelor cauzei trebuie să îmbrace forma scrisă, organul judiciar trebuind să noteze toate aspectele ce urmează a fi dovedite, deoarece acestea vor sta la baza elaborării planului de ascultare a martorilor. Materializarea în formă scrisă a rezultatului studierii datelor cauzei este justificată prin faptul că există posibilitatea ca organul judiciar să confunde informațiile actuale cu cele dobândite anterior, având în vedere existența unor elemente de asemănare între diverse cauze ce trebuie soluționate.
Studierea dosarului presupune o aprofundare a tuturor datelor, informațiilor existente în cauză, a altor materiale cu caracter probator, inclusiv o eventuală documentare în vederea elucidării unor aspecte de ordin tehnic, care ies din cadrul judiciar, dar care pot servi indirect elucidării unor împrejurări ale cauzei.
2) Stabilirea martorilor de către organul judiciar – este o operație care se face pe baza criteriilor procesuale și criminalistice.
Ascultarea martorilor presupune cunoașterea, identificarea celor care au perceput împrejurări legate de infracțiune sau de infractor. Identificarea martorilor constituie atributul atât al organelor judiciare cât și al părților, precizarea sferei celor ce urmează a fi ascultați în această calitate constituind atributul exclusiv al organelor judiciare.
În primul rând sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, precum și acelea ce cunosc sau dețin indirect date referitoare la fapte, din surse ori pe căi sigure, cât mai apropiate de adevăr. Din rândul acestora vor fi selecționate persoanele care, potrivit legii, pot depune mărturie. Adaptând art. 80 Cod de procedură penală rezultă că minorul care este rudă cu învinuitul sau inculpatul nu este obligat să depună mărturie.
În cursul urmăririi penale, cei ce urmează a fi ascultați ca martori nu sunt întotdeauna cunoscuți în momentul începerii procesului. Dacă împrejurările comiterii faptei conduc logic la concluzia că anumite aspecte legate de infracțiune ar putea fi percepute de martori, iar identitatea acestora nu este cunoscută, organele judiciare, paralele cu efectuarea altor activități, încep investigațiile menite a identifica pe cei ce ar putea contribui la rezolvarea cauzei penale. Astfel, modul, timpul, locul săvârșirii infracțiunii furnizează indicii cu privire la categoriile de persoane în rândul cărora s-ar putea afla martorii. Persoanele ce pot fi ascultate ca martori pot fi cunoscute organelor judiciare din mai multe surse exterioare propriilor investigații – de indicațiile cuprinse în actele de sesizare a organelor judiciare și de precizările făcute de părți în proces.
Singura condiție cerută ca o persoană să fie ascultată ca martor o constituie cunoașterea unor fapte sau a unor împrejurări de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului (art. 78 Cod de procedură penală).
În ipoteza în care există un număr mare de persoane deținătoare de informații este indicată o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a subiectivității și poziției față de cauza cercetată. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificație, care pot deruta ancheta. Un criteriu de delimitare a cercului de persoane ce urmează a fi ascultate ca martor trebuie să-l constituie măsura în care informațiile acestora concură la cunoașterea unor împrejurări esențiale, fără de care pricina nu poate fi lămurită. Organul judiciar nu poate opera însă de la început o selecție a martorilor pe criteriul importanței lor, deoarece presupunerea organului judiciar poate fi exactă sau inexactă. Dacă organul judiciar s-ar mărgini la ascultarea doar a unor martori e posibil ca, ulterior, să se constate ca martorii ale căror depoziții au fost considerate irelevante să-și dovedească importanța. Există și posibilitatea unor dierențieri de percepție, memorie și reproducere între martori, astfel încât anumite împrejurări nepercepute de unii martori să fie precizate prin ascultarea altora. La delimitarea cercului de martori desemnați de părți trebuie să se țină seama de faptul că, de regulă, acestea propun ascultarea acelor persoane ale căror declarații consideră că le vor fi favorabile. De aceea, criteriul de delimitare a cercului martorilor propuși de părți trebuie să-l constituie concludența probelor pentru lămurirea unor aspecte până atunci necunoscute. Astfel, selectarea martorilor impune clasificarea naturii, relațiilor acestora cu persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii, fiind cunoscut că sentimente de genul prietenie-dușmănie față de făptuitor, sau existența unor alte interese conduc la alterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă.
Martorii ce au dat declarații în cursul urmăririi penale urmează a fi ascultați din nou în fața instanței de judecată, în măsura în care ascultarea lor se consideră a fi utilă.
3) Cunoașterea personalității martorilor – presupune obținerea de date cu privire la profilul psihologic, la pregătire, ocupație și la natura eventualelor relații cu persoanele antrenate în săvârșirea infracțiunii. Această operațiune este necesară pentru eficacitatea ascultării. De asemenea, trebuie cunoscută poziția martorului față de faptă, precum și condițiile în care acesta a perceput aspectele în legătură cu care este ascultat.
Aprecierea probei testimoniale este o activitate complexă, care implică cunoașterea faptului testimonial în întregul său, atât sub raportul martorului, cât și al depoziției. Este importantă cunoașterea deplină a martorului sub raportul aptitudinilor sale de percepție, de memorare, de reproducere și de recunoaștere, adică a personalității biopsihologice a martorului. Examenul martorului nu poate face abstracție de conștiința sa socială, de trăsăturile sale caracteriale și temperamentale, de poziția martorului în pricina dată, de raportul în care acesta se află cu părțile și cu ceilalți martori. Credibilitatea mărturiei se măsoară prin aptitudinile fizice și intelectuale ale martorului, prin sensibilitatea și emotivitatea sa.
În opinia unor autori, examenul martorului, sub raportul capacității de a depune mărturie, prezintă cea mai mare importanță practică, dar datorită dificultăților ce le prezintă, această idee nu și-a găsit nici în literatură, nici în practica judiciară, o deplină rezolvare.
Un alt element important al credibilității personale a martorului îl constituie cunoașterea acestuia sub raportul trăsăturilor sale temperamentale. Trăsăturilor de caracter ale martorului le corespund anumite aprecieri morale pozitive sau negative. Constituie trăsături pozitive următoarele însușiri: principialitate, sinceritate, onestitate, corectitudine, modestie, generozitate etc. Dimpotrivă, constituie trăsături ce atrag o considerare negativă sub raport moral: necinstea, nesinceritatea, egoismul, lașitatea etc. și care, ca și cele dintâi, pot constitui un criteriu de apreciere a credibilității martorului. Cu toate acestea, cunoașterea martorului sub aspectul moralității sale este o condiție necesară dar insuficientă pentru valoarea mărturiei, întrucât nu oferă o certitudine, ci este doar un singur criteriu dintr-o multitudine.
Există martori indiferenți la tot ce se petrece în jurul lor, fiind preocupați numai de eul lor propriu. Mărturia acestor persoane poate fi, deși exactă, săracă în amănunte și superficială.
În concluzie, pentru pronunțarea unei soluții temeinice și corecte, pentru confirmarea sau infirmarea învinuirii unor persoane, instanța trebuie să manifeste un rol activ și pe planul cunoașterii martorilor.
Pregătirea ascultării martorului sub raport tactic se va face în funcție de sarcinile anchetei și de activitățile destinate soluționării lor, astfel cum au fost ele planificate de către organul judiciar în vederea aflării adevărului, pe etape.
1) Determinarea ordinii de audiere – se face de către organul judiciar după determinarea problemelor ce se cer clarificate. Ordinea și modalitatea chemării martorilor în fața organelor judiciare au adânci implicații tactice. De cele mai multe ori, ordinea chemării martorilor nu e indiferentă. Martorii principali, cei care au perceput în mod nemijlocit faptele, vor fi ascultați înaintea martorilor indirecți, care au obținut datele cunoscute prin mijlocirea altor persoane sau prin zvon public. Ordinea de ascultare se mai stabilește și în funcție de natura relațiilor dintre martori și părțile din proces, ca și de poziția lor față de cauză. Potrivit specificului anchetei penale și complexității ei, ascultarea martorilor se poate efectua fie înainte, fie după ascultarea părților în proces.
Ordinea chemării martorilor nu e indiferentă, uneori este necesar ca martorii să fie chemați la intervale diferite de timp, pentru a se evita contactul dintre ei. Alteori, tot considerente de ordin tactic impun chemarea acestora deodată, pentru confruntarea lor în cazul constatării unor neconcordanțe între declarații. La stabilirea ordinii de audiere se va avea în vedere și posibilitatea verificării declarațiilor celorlalți martori, victime și învinuiți.
2) Fixarea momentului audierii – adică fixarea momentului și locului audierii este un element tactic, în strânsă legătură cu ordinea de ascultare.
Momentul ascultării unui martor trebuie ales în așa fel încât să se evite pericolul înțelegerii cu ceilalți martori în ceea ce privește mărturia, dar și pericolul de a fi influențați de diferite părți în proces, în momentul audierii acestora. Posibilitatea venirii în contact a martorilor între ei poate fi evitată prin citarea în zile diferite, sau în aceeași zi, dar la ore diferite, intervalul de timp fiind suficient de mare. Atunci când există condiții, martorii pot fi citați indiferent de ora aleasă pentru audiere, în încăperi diferite, reducându-se astfel posibilitatea contactului dintre ei. Organul judiciar trebuie să țină cont la stabilirea momentului audierii de programul de activitate și de natura funcției martorului ce trebuie ascultat. Astfel, martorii vor fi audiați în afara orelor de program, excepție făcând cazul în care este o situație deosebită.
Locul audierii este de regulă sediul organului judiciar. Nu se exclude însă posibilitatea audierii la locul de muncă dacă audierea nu poate fi amânată. Locul audierii poate fi un spital, locul săvârșirii faptei, domiciliul sau reședința etc., în situații deosebite.
Ascultarea martorilor se poate face acolo unde organul judiciar consideră că poate exercita o influență favorabilă pentru obținerea declarațiilor. Nu este recomandabilă audierea martorilor în sediile unor persoane juridice sau servicii administrative sau în locurile în care se desfășoară activități la care participă și alți oameni.
3) Organizarea audierii – presupune întocmirea unui plan de ascultare pentru fiecare persoană în parte, mai ales în cazurile dificile sau complicate.
În planul de ascultare vor fi incluse: probleme de clarificat, întrebările pregătite pentru aceasta, ordinea de adresare a întrebărilor, eventuale date desprinse din materialele existente la dosar, date ce pot fi folosite în timpul anchetei. Utilitatea unui asemenea plan se resimte în acele pricini în care natura și sfera informațiilor presupuse a fi cunoscute martorilor comportă un grad ridicat de dificultate, fiind de strictă specialitate, sau când mărturia prezintă o importanță deosebită, fiind singura sursă de informare. Există cauze mai puțin complicate, în cazul cărora nu este necesar planul de ascultare, fiind suficientă notarea împrejurărilor ce trebuie dovedite și ordinea precizării lor.
Elaborarea planului de ascultare a martorului se plasează în momentul final al activității de pregătire în vederea audierii și se întemeiază pe acele elemente rezultate în urma studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a modalității și ordinii de chemare a martorilor, a culegerii de informații cu privire la martorii importanți.
În privința conținutului planului, întrebările se vor conduce după principiul mobilității și dinamismului, ele putându-se completa și reformula în funcție de particularitățile și de evoluția întregii anchete.
Formularea întrebărilor e impusă de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor cauzei, de necesitatea evitării posibilității rămânerii nelămurite a unor împrejurări. Ordinea, succesiunea întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică, o întrebare să pregătească pe cealaltă, să decurgă firesc din ea.
Organizarea audierii impune și pregătirea înscrisurilor, a fotografiilor, a unor mijloace materiale de probă care se consideră a fi necesare martorului pentru lămurirea unor împrejurări, verificări de date sau în scop practic, pentru a ajuta martorul să-și amintească cele văzute.
Condiția ce trebuie respectată este ca ascultarea să se facă cât mai repede, într-un timp cât mai apropiat de cel al perceperii faptei. Activitatea de audiere a martorilor are un caracter organizat datorită planului de ascultare, deoarece se evită prin întocmirea acestuia posibilitatea rămânerii nelămurite a unor aspecte, asigurându-se obținerea unor declarații complete și fidele.
Modul corect de formulare a întrebărilor, succesiunea logică a acestora, momentul psihologic optim de audiere asigură obținerea unor declarații exacte.
La formularea întrebărilor trebuie să se țină seama de faptul că martorul poate fi și de bună credință, dar și de rea credință. Astfel, ținându-se cont de diversele atitudini pe care le poate adopta martorul, organul judiciar trebuie să-și pregătească o serie de răspunsuri posibile, ce vor constitui punctul de plecare pentru formularea altor întrebări, când este cazul.
Planul de ascultare al martorului va trebui să cuprindă coordonate ce pot fi modificate în raport de unele situații survenite. Dacă prin răspunsurile obținute la unele întrebări se precizează aspecte ce formau obiectul altor întrebări, devine superfluă adresarea întrebărilor pregătite. Uneori, prin răspunsurile date, martorul relevă împrejurări necunoscute, în raport cu care se impune precizarea unor alte aspecte și formularea unor noi întrebări, sau adaptarea celor cuprinse în planul inițial întocmit.
Adaptarea planului la situații neprevăzute solicită organului judiciar o gândire tactică, spirit de observație, capacitatea de a se orienta și de a rezolva aspectele nou apărute. Asigurarea cadrului și contactului psihologic optim între anchetator și anchetat depinde de atitudinea și de modul de comportare a organului judiciar. De aceea, anchetatorul trebuie să adopte o atitudine plină de calm, seriozitate, obiectivitate, înțelegere și încredere față de cel anchetat. Prin aceasta, martorul este convins de inutilitatea ascunderii adevărului. Se recomandă din punct de vedere tactic, a se încerca familiarizarea martorului cu mediul judiciar, cu atmosfera încăperii unde se desfășoară audierea. Acest lucru se realizează printr-un ton adecvat, prin întrebări și discuții exterioare cauzei, menite să distragă atenția martorului asupra locului unde se află. Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes față de martor și depoziția sa, să sublinieze importanța unor declarații sincere pentru aflarea adevărului, pentru înfăptuirea justiției.
Atitudinea indiferentă față de cele relatate de martor, graba, impresia că cele relatate sunt bine cunoscute de organul judiciar sau o subliniere expresă în acest sens, ori necunoașterea materialului cauzei constituie stări ce se transmit martorului, convingându-l că organul judiciar duce o muncă formală și poate fi ușor indus în eroare. Dezaprecierea declarațiilor martorului se va reflecta în lipsa de interes a acestuia față de depoziția ce o va da, fiind un element negativ pentru fidelitatea mărturiei. Organul judiciar trebuie să manifeste același interes față de toate aspectele relevate de cel audiat, pentru a nu-l influența. Dacă față de unele aspecte manifestă indiferență, iar față de altele un interes marcant, această atitudine a organului judiciar poate indica martorului direcția pe care acesta dorește să o imprime depozițiilor sale. Consecințele întrebărilor sau atitudinilor sugestive ale organului judiciar se pot repercuta în două direcții. Astfel, e posibil ca martorul să nu opună nici o rezistență, dând declarații în sensul dorit de cel care audiază, sau sesizând intenția organului judiciar de a dirija audierea într-o anumită direcție, martorul să opună rezistență acestor întrebări. Se obțin în acest mod declarații ce nu corespund adevărului. În timp, exercitarea îndelungată a profesiei poate avea ca efect apariția unor deformații profesionale ce se concretizează în suspiciuni exagerate față de martor, în tendința de a considera martorul un participant la infracțiune, atunci când, în declarațiile lui apar erori sau inexactități. Această atitudine duce la pierderea încrederii martorului în organul judiciar, făcând imposibilă stabilirea contactului psihologic.
Organul judiciar trebuie să manifeste înțelegere față de martorul aflat sub stăpânirea unor stări emoționale. De asemenea, trebuie curmată orice manifestare a martorului dacă acesta își permite anumite intimități sau adoptă o poziție de aroganță ori plictiseală, printr-o atitudine fermă a organului judiciar.
De asemenea, pe lângă întocmirea planului de ascultare, organul judiciar este dator să dispună chemarea martorilor și să asigure prezența la activitatea procesuală. Organele de urmărire sunt obligate să citeze persoanele ce urmează a fi audiate. În virtutea rolului lor activ, acestea pot dispune din oficiu chemarea oricăror persoane ca martor într-o cauză penală.
Pentru buna desfășurare a ascultării martorului minor și realizarea scopului care se urmărește în raport cu natura cauzei, cu problematica ce trebuie lămurită și cu situația fiecărui martor în parte, organul judiciar trebuie să ia și alte măsuri pregătitoare, citând părintele, tutorele, curatorul sau educatorul, pentru a fi prezenți la audiere, în situația în care martorul nu a împlinit vârsta de 14 ani.
CAPITOLUL V
Tactica ascultării propriu-zise a martorului minor
Minorul poate fi ascultat ca martor, conform art. 81 Cod de procedură penală, dacă are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.
Până la vârsta de 14 ani, ascultarea lui se face în prezența unuia dintre părinți, ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredințat martorul spre creștere și educare.
Legea nu prevede o vârstă limită de la care un minor poate fi ascultat în calitate de martor.
Sub raport tactic criminalistic, ascultarea minorului se face în funcție de vârsta acestuia. Până la 16 ani, martorul minor este ascultat, respectându-se reguli tactice diferite de cele ce guvernează ascultarea minorului între 16-18 ani, când ascultarea nu se deosebește de cea a martorului major.
Factorii de natură să influențeze declarația minorului sunt vârsta, dezvoltarea sa fizică și psihică, mediul din care provine, trăsăturile de personalitate ale acestuia etc.
Procesul de formare a declarațiilor martorilor minori este asemănător adulților (recepție, decodare, memorare, reactivare), dar este marcat de emotivitate ridicată, lipsă de experiență, nivel scăzut de cunoștințe, subiectivitate etc.
În urma analizei și sintezei probelor existente anterior ascultării martorilor minori, a considerării faptelor și împrejurărilor de fapt în ansamblul lor, organul judiciar va putea să stabilească ce împrejurări sunt dovedite de materialul probator existent, ce împrejurări urmează a fi precizate în raport cu situația de apt, și care din acestea vor putea fi precizate prin mijlocirea declarațiilor martorilor minori.
Ascultarea martorilor minori presupune cunoașterea acelora ce au perceput împrejurări legate de infracțiunea ce se cercetează și de făptuitor. Este important de precizat și numărul celor ce urmează a fi ascultați în calitate de martori, organul judiciar stabilind ordinea și modalitatea în care vor fi chemați.
Alegerea martorilor unde martorii sunt ascultați este determinată de considerente de ordin practic. Ascultarea va fi acolo unde organul judiciar consideră că poate exercita o influență favorabilă asupra minorului în vederea obținerii unor declarații exacte. De regulă, în cazul martorilor minori, locul de ascultare poate fi sediul organului judiciar sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăiește minorul (școală, cămin), mai ales dacă acesta este sub vârsta de 10-12 ani.
Ascultarea în calitate de martor a minorului care nu a împlinit 16 ani se face cu asistența reprezentantului autorității tutelare, a părinților, a tutorelui, curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află. Deși citarea persoanelor este facultativă, din punct de vedere tactic este indicat ca ascultarea martorului minor să se facă cu asistența acestora, pentru a preîntâmpina unele dificultăți ce pot apare pe parcursul ascultării, dificultăți datorate vârstei minorului ori trăsăturilor sale biopsihice.
Dificultățile ce pot apare se pot înlătura prin prezența unor persoane apropiate, care, cunoscând bine minorul, îl pot determina să adopte o poziție de sinceritate în timpul declarației.
Se impune ca, înainte de audierea propriu-zisă, organul judiciar să procedeze la o cunoaștere completă a minorului prin culegerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, cu privire la dezvoltarea intelectuală, situația la învățătură, pasiuni, aspirații, cerc de prieteni, raporturi cu colegii etc. Întrucât minorii de această vârstă prezintă o dezvoltare intelectuală diferită, pe lângă trăsăturile generale proprii vârstei și pregătirii școlare, trebuie cunoscute și particularitățile psihice ale fiecăruia.
Aceleași elemente sunt necesare să fie cunoscute și pentru persoanele care îl vor asista pe minor la audiere, dacă acesta are sub 14 ani, pentru ca organul judiciar să sesizeze eventualele influențe negative manifestate asupra minorului de către respectivele persoane.
Ținând cont de particularitățile minorului, organele judiciare vor alege persoanele ce urmează a-l asista pe minor astfel încât să-i inspire acestuia siguranță și încredere.
Termenul de citare a martorului minor va fi cât mai scurt, pentru a se reduce posibilitatea de influențare a minorului de către cineva interesat. Persoanele care îl asistă pe minor vor fi înștiințate în ziua audierii despre obiectul audierii, natura infracțiunii în legătură cu care minorul depune mărturie, precum și despre calitatea pe care o are minorul în procesul penal.
Ascultarea propriu-zisă a martorilor minori reprezintă momentul în care se pun în evidență regulile tactice de efectuare a acestui act procedural, cunoștințele psihologice ale organului judiciar privind dezvoltarea minorului în diferite etape de viață, particularitățile psihologice ale organului judiciar, profesionalismul și capacitatea lui psihică de investigație.
Ascultarea martorilor minori este un act cu o mare importanță în stabilirea faptelor și împrejurărilor unei cauze pentru aflarea adevărului. Ascultarea unui martor minor care se află pentru prima oară în fața organului de urmărire penală sau în fața instanței de judecată trebuie să parcurgă cele trei etape principale ale audierii, ținându-se cont, pe lângă regulile procesual penale și de tactică criminalistică, și de reguli psihologice, în funcție de dezvoltarea minorului pe grupe de vârstă.
Cele trei etape sunt: etapa identificării martorului minor, etapa relatării libere și etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martorul minor.
Etapa identificării martorului minor
Potrivit art. 84 Cod de procedură penală, identificarea martorului constă în
întrebări adresate acestuia despre nume, prenume, etate, domiciliu, eventual reședință și ocupație, întrebări ce au un caracter mai puțin oficial.
Dacă organul judiciar are o îndoială asupra identității martorului, aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă.
Pentru a câștiga încrederea martorului minor, magistratul i se va adresa blând, încrezător, prietenos pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru crearea unui climat optim de ascultare sunt necesare discuții prealabile, destul de lungi, pe teme familiare minorului, potrivit vârstei sale. Astfel, organul judiciar are posibilitatea cunoașterii mai exacte a nivelului intelectual și de cunoștințe al minorului, a modului său de exprimare, a temperamentului acestuia, precum și eventuale deficiențe psihice sau de dezvoltare intelectuală, când se impune ajutorul unui specialist psiholog. De asemenea, în funcție de vârsta minorului, organul judiciar va trebui să apeleze la un specialist în psihologie infantilă pentru o comunicare mai lesnicioasă cu acesta.
Precizarea raportului între martori și părți în proces interesează numai în măsura în care părțile ar putea exercita asupra minorului o influență puternică, sugerându-i sau impunându-i anumite răspunsuri la întrebările ce i-ar putea fi puse de către organul judiciar.
Ca și în cazul datelor cu caracter biografic, răspunsurile mincinoase sau reticențele martorilor minori la întrebările de control pot constitui un indiciu al bunei sau relei credințe și implicit punctul de plecare pentru elaborarea unei tactici adecvate de audiere.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având datoria să-i atragă atenția să spună adevărul (art. 85 al. 4 Cod de procedură penală).
Minorul între 14 și 18 ani depune jurământ că va spune adevărul, după care va fi avertizat asupra consecințelor la care se supune dacă va minți. Acest avertisment, pentru a avea afectul psihologic scontat, trebuie rostit clar, pe ton ferm, care să convingă martorul de importanța declarațiilor sale sincere și, în același timp, de gravitatea consecințelor penale la care se expune. Aceste precizări vor putea fi repetate în cursul ascultării, atunci când martorului i se adresează întrebări prin care se urmărește precizarea unor aspecte ce prezintă un interes deosebit.
Prin discuțiile prealabile cu organul judiciar, minorul își va învinge timiditatea, izolarea spirituală și va începe să vorbească cu multă libertate, iar organul judiciar va putea aprecia, ținând seama de vârstă, mediul social și anii de școală dacă minorul respectiv este sau nu suficient de dezvoltat intelectual.
În situația în care se ajunge la o concluzie pozitivă se trece în faza următoare a ascultării propriu-zise, iar dacă se apreciază că minorul prezintă o dezvoltare intelectuală sub nivelul minim corespunzător vârstei și mediului de viață, se recomandă întreruperea ascultării în vederea examinării lui de către un psiholog, ținându-se seama după aceea de constatările specialistului.
Etapa relatării libere
După ce s-a creat un cadru favorabil obținerii unor declarații sincere, martorului
i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele și împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la acestea (art. 86 Cod de procedură penală).
Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe calea interogatoriului, datorită spontaneității, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martor. De aceea, martorul trebuie lăsat să expună datele cunoscute potrivit personalității sale, în funcție de modul în care își reamintește cele percepute.
Ascultarea martorului trebuie să fie făcută cu răbdare și tact, fără ca acesta să fie întrerupt, chiar dacă în relatarea lui amănunțită apar și amănunte lipsite de semnificație pentru clarificarea cauzei. Trebuie să se evite orice gest, reacție sau expresie prin care se aprobă sau se respinge afirmația martorului. Se recomandă organului judiciar să nu sugestioneze minorul sub nici o formă. Dacă martorul se pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat de la subiectul relatării, organul judiciar trebuie să intervină ferm și civilizat. Martorul va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor ce fac obiectul cauzei. Organul judiciar va nota cele mai semnificative momente și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere.
Relatarea liberă se resimte de pe urma sugestiei și pune martorul la adăpost de eventualele cauze de influențare, acesta evocând numai acele fapte și împrejurări ce sunt conservate în memorie. Chiar dacă relatarea liberă a faptelor solicită și imaginația martorului, chiar dacă expunerea sa abundă de multe ori în elemente irelevante, lipsite de importanță pentru cauză, martorul trebuie ascultat cu interes de către organul judiciar. În timpul relatării libere minorul nu trebuie întrerupt cu întrebări, aprobări sau dezaprobări, ori speriat sau amenințat cu diferite măsuri de constrângere, și nici să i se facă promisiuni.
Intervenția organului judiciar în expunerea liberă a minorului este potrivită dacă acesta se îndepărtează prea mult de obiectul ascultării, sau când sunt necesare explicații suplimentare asupra datelor din relatarea sa.
Dintr-o relatare a minorului nu trebuie să se aștepte prea multe date de calitate, datorită influențelor factorilor subiectivi specifici vârstei asupra percepției, memorării și redării. La aceștia se adaugă teama și neîncrederea în organul judiciar.
De regulă, relatarea liberă nu epuizează aspectele referitoare la toate împrejurările cauzei. Uneori, omisiunea unor aspecte poate avea caracter deliberat, când martorul minor de rea credință trece sub tăcere faptele și împrejurările bine cunoscute, probabil la sugestia unui adult. Alteori, omisiunea unor aspecte are un caracter nedeliberat, deoarece martorul nu amintește anumite date pentru că nu intuiește utilitatea acestora în aflarea adevărului. Aceste omisiuni nu au dispărut din memorie și organele judiciare, adresând întrebări martorului, reușesc să completeze depoziția acestuia.
După relatarea liberă a faptelor, de regulă se resimte necesitatea adresării unor întrebări pentru completarea depoziției martorului.
Formularea de întrebări
Obținerea prin mijlocirea întrebărilor adresate martorului a unor răspunsuri care vor completa și preciza relatarea liberă este condiționată de modul de comunicare dintre organele judiciare și martor. De modul de formulare a întrebărilor, precum și de succesiunea acestora. Această ultimă etapă a audierii nu are un caracter obligatoriu, deoarece există martori ce fac declarații complete și clare din faza relatării libere, fără a mai fi nevoie de a răspunde la întrebări suplimentare.
De cele mai multe ori întrebările sunt necesare, având în vedere depoziția martorului ce conține denaturări subiective și obiective (prin adiție, omisiune, substituire sau transformare). Pentru înlăturarea denaturărilor ce pot apare și pentru stabilirea corectitudinii și exactității depozițiilor, organele judiciare trebuie să intervină cu întrebări.
Întrebările care pot fi folosite în ascultarea martorului se stabilesc concret pentru fiecare martor în parte, în raport cu particularitățile cauzei, cu posibilitățile martorilor. Aceste întrebări pot fi:
– întrebări temă – specifice etapei relatării libere ori spontane, sunt foarte generale și oferă posibilitatea martorului să declare la întrebările organului judiciar ceea ce cunoaște în legătură cu obiectul cauzei.
– întrebări problemă – au un caracter mai puțin general, sunt menite să contribuie la lămurirea unui anumit aspect din activitatea ilicită desfășurată de infractor, din multitudinea faptelor și împrejurărilor cunoscute de către martor.
întrebări detaliu – sunt foarte concrete, prin folosirea lor urmărindu-se
obținerea unor amănunte de natură să asigure verificarea răspunsurilor martorului. Aceste întrebări se împart în patru categorii:
– întrebări de completare – ce se folosesc cu scopul de a stabili fapte și împrejurări la care martorii nu au făcut referiri, completând aspecte omise din declarație;
– întrebări de precizare – sunt folosite în cazul în care martorii, deși au relatat despre o faptă sau o împrejurare percepută, nu au precizat cu exactitate circumstanțele de mod, timp și loc de desfășurare ale respectivei fapte sau nu au precizat sursa de obținere a datelor;
– întrebări ajutătoare – sunt destinate reactivării memoriei și înlăturării denaturărilor prin referiri la evenimente desfășurate concomitent cu fapta, despre care martorul este audiat;
– întrebări de control – sunt folosite pentru verificarea afirmațiilor martorilor, pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării unor denaturări sau în ipoteza suspiciunii referitoare la buna credință a martorului.
Formularea întrebărilor, stabilirea ordinei în care vor fi puse, se face în funcție de aspectele desprinse de relatarea liberă a martorilor, din coroborarea acesteia cu alte informații deținute de organul judiciar.
Din punct de vedere tactic criminalistic, în literatura de specialitate s-a exprimat părerea, conform căreia organele judiciare trebuie să respecte anumite reguli în formularea și adresarea întrebărilor martorilor, în special celor minori:
– întrebările trebuie să fie clare și concise, exprimate într-o formă accesibilă minorului, potrivit vârstei și nivelului său de cunoștințe;
– întrebările trebuie să vizeze strict faptele percepute de martor și nu părerile acestuia cu privire la acestea;
– întrebările nu trebuie să conțină elemente de intimidare sau de punere în dificultate a martorului;
– întrebările nu trebuie să sugereze răspunsurile martorilor.
Ascultarea dirijată prezintă o serie de avantaje: înlătură confuziile făcute de martor în relatarea liberă, elimină posibilitatea minorului de a se abate de la împrejurările ce interesează cauza, oferă posibilitatea organului judiciar de a ajuta martorul să-și amintească unele date uitate și constituie un mijloc important pentru obținerea de date necesare cunoașterii sentimentelor pe care martorii le nutresc față de cele relatate.
Formularea de întrebări prezintă și unele dezavantaje: martorii răspund cât mai exact la întrebările ce le sunt adresate, fără a putea evidenția limita cunoștințelor lor, iar întrebările organelor judiciare oferă un grad mare de sugestibilitate a răspunsurilor. Prin modularea vocii, starea de nemulțumire a anchetatorului poate constitui un serios factor de sugestie, receptat de martorul minor.
Ascultarea răspunsurilor la întrebări presupune respectarea unor conduite tactice specifice. Atitudinea anchetatorului trebuie să fie ca și în momentul relatării libere, cu unele nuanțări tactice, deoarece dialogul cu martorul minor devine mai complex. În această etapă este absolut necesară respectarea următoarelor reguli tactice:
– ascultarea martorului trebuie făcută cu atenție și seriozitate, evitându-se plictiseala, enervarea, gesturile de aprobare sau dezaprobare ce-l pot deruta pe martorul minor;
– la sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie să reacționeze exteriorizându-și surprinderea ori nemulțumirea, ci acestea trebuie rezolvate ulterior;
– dacă organul judiciar constată că martorul încearcă să mintă, îi va atrage atenția cu tact și răbdare.
Un martor poate fi determinat să facă o declarație sinceră și prin prezentarea altor probe, din care să rezulte cu claritate nesinceritatea afirmațiilor sale anterioare. Procedeul tactic al verificării afirmațiilor este absolut necesar pentru stabilirea veracității lor și aprecierea corectă a unei mărturii. Aprecierea declarațiilor reprezintă un alt moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și de stabilire a adevărului.
Particularitățile tactice în ascultarea minorilor impun anumite reguli ce nu au un caracter de generalitate, deoarece diferă în funcție de vârsta și de dezvoltarea psihosomatică a acestora. Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, ascultarea se raportează la ciclurile de dezvoltare a minorului.
Perioada de la 1 la 3 ani nu prezintă interes în cadrul anchetei penale.
Perioada de la 3 la 6 ani impune organului judiciar să adopte o rezervă în aprecierea afirmațiilor minorului de această vârstă, deoarece categoriile de adevăr și minciună nu sunt deocamdată clare. De aceea se impune ca relatările minorului să fie verificate și apreciate cu mult spirit critic. Martorul preșcolar trebuie audiat numai dacă situația juridică impune în mod deosebit acest lucru. Se recomandă ca la audiere să participe și un specialist în psihologia copilului. Accentul în depoziția minorului se va pune pe relatarea spontană, iar puținele întrebări adresate acestuia trebuie formulate într-un limbaj accesibil.
Perioada de la 6 la 10 ani, este caracterizată prin echilibru, prin dezvoltarea funcțiilor cognitive, prin îmbunătățirea percepției spațiului și timpului, și de aceea reușita audierii minorului depinde de inteligența acestuia. Este recomandabil ca organul judiciar să atragă atenția copilului să nu mintă și să spună fără teamă tot ce știe despre faptă. Procedeul tactic al relatării libere este preferat și în această fază. Minorul nu trebuie întrerupt și se vor evita aprecierile în legătură cu asociațiile sau interpretările copilului făcute datorită imaginației sale. Întrebările vor fi formulate clar și precis și i se vor adresa minorului cu multă seriozitate. În această perioadă, copilul fiind ușor sugestionat, se va recomanda persoanelor ce îl asistă să nu îl influențeze. Dacă minorului îi este teamă să spună ce cunoaște, organul judiciar va trebui să stabilească și să înlăture cauza fricii. La această vârstă, minorul nu are o capacitate deplină de a discerne adevărul și, din dorința de a se apăra, de a-și da importanță, sau influențat de persoane interesate, acesta poate să ascundă anumite date cunoscute. “Depozițiilor făcute de minorii de această vârstă trebuie să li se acorde puțin credit. Copiii sub 7 ani, sub nici un motiv nu sunt capabili de a depune mărturie. Când într-un proces, singura dovadă este depoziția unui copil, declarațiile acestuia nu pot constitui o bază pentru o sentință de condamnare. Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazul când cele cunoscute de acesta sunt foarte prețioase pentru cauza cercetată, când nu poate fi înlocuit de o persoană majoră și când gradul lui de dezvoltare intelectuală permite ascultarea”.
Perioada de la 11 la 14 ani este caracterizată prin numeroase modificări biologice ce se reflectă pe plan psihic. Activitatea senzorială crește, posibilitățile de orientare spațială și temporală se lărgesc, memoria face un salt calitativ și cantitativ, și de aceea pe depozițiile minorului se poate pune o bază. Paralele cu dezvoltarea discernământului și sentimentelor morale por apare și unele defecte de voință și de educație, ceea ce va influența negativ minorul. Astfel, puberul este caracterizat de o conduită contradictorie, uneori cu tendință spre minciună. El este atras de fapte senzaționale, ce îl fac să exagereze, să-ți dea importanță, și astfel poate fi ușor influențabil. Audierea minorului va trebui făcută imediat, chiar pe neașteptate. Dacă situația o impune, minorul va fi ascultat la început singur, și apoi în prezența persoanei desemnate să-l asiste. Organul judiciar trebuie să fie ferm dacă se constată că minorul este obraznic și are tendința de a minți.
Perioada de la 14 la 18 ani se caracterizează prin începerea introducerii minorului în viața socială, datorită dezvoltării pregnante a personalității, a inteligenței și a discernământului. Memorarea logică devine forma centrală de reținere. Adolescentului i se pot aplica aceleași reguli tactice de ascultare ca și în cazul majorului, dar atitudinea organului judiciar va rămâne totuși în limitele corespunzătoare vârstei.
CAPITOLUL VI
Ascultarea altor categorii de martori
Ascultarea vârstnicilor
Ascultarea persoanelor în vârstă necesită adaptarea regulilor tactice de anchetă ori de judecată la particularitățile psihologice ale martorului intrat sub influența procesului de îmbătrânire. Specialiștii precizează că procesul de îmbătrânire devine evident, în general după vârsta de 65 de ani, regresia fiind mai accentuată după 70-75 de ani. Limitele acestea au însă un caracter general, ele diferind mult de la o persoană la alta.
La vârstele înaintate, se constată scăderea evidentă a posibilităților de recepție senzorială, îndeosebi vizuală și auditivă, echilibrată întrucâtva pe seama experienței senzoriale anterioare. Funcția amnezică se reduce, tulburările de memorie asociindu-se cu cele ale gândirii și limbajului.
Pe măsura înaintării în vârstă, la unele persoane își face apariția sindromul de depersonalizare, însoțit, câteodată, de dezordine psihotică (isterie, ipohondrie). Pe lângă atrofierea sensibilității, vârstnicii devin susceptibili, egoiști, ranchiunoși, nervoși, irascibili, trăiesc cu sentimentul de frustrare.
În debutul ascultării acestor categorii de martori vârstnici magistratul trebuie să fie foarte atent la modul în care stabilește contactul psihologic cu persoana în vârstă, printr-o atitudine sobră, dar nu rece, politicoasă și respectuoasă. Amneziile, erorile, sau distorsiunile prin imaginație, încercările de acoperire a lacunelor de memorie prin fabulație, nu trebuie să provoace iritarea anchetatorului.
Din punct de vedere tactic, ascultarea bătrânilor se apropie, întrucâtva de aceea a minorilor, având, însă, un caracter mai complex. Declarațiile vor fi bine verificate și interpretate în mod critic, mai ales, în ipoteza existenței unor cât de mici interese în cauză, ce pot fi marcate de dorința de răzbunare, de ranchiună, chiar de răutate nejustificată.
Ascultarea unor martori handicapați
a. Ascultarea martorilor surdo-muți se raportează la nivelul dezvoltării psihice și al pregătirii intelectuale, o parte dintre acești handicapați, cu toate dificultățile de percepție auditivă și de exprimare, pot comunica fără ajutorul unor interpreți, datorită pregătirii efectuate în școlile de specialitate. Ca urmare, anchetatorul are datoria să se intereseze, în prealabil asupra acestor împrejurări.
Ascultarea propriu-zisă se caracterizează prin aceea că relatarea liberă a martorului surdo-mut este mult mai anevoioasă, ponderea urmând să o dețină întrebările, foarte precise și clar exprimate. Vor fi vizate aspectele pe care martorul le-a perceput vizual, deși el poate să înțeleagă, și chiar foarte bine, conținutul unei discuții după mișcarea buzelor.
Recomandabil este ca ascultarea să se facă cu mult calm și răbdare, mai ales că surdo-muții sunt deseori susceptibili și irascibili. Magistratul trebuie să fie atent dacă starea de nervozitate este firească, sau dacă nu reprezintă o simulare a surdo-mutului, ori o reacție la un comportament inadecvat stării de handicapat.
b. În privința martorilor nevăzători, aceștia au un simț tactil foarte dezvoltat și o acuitate auditivă foarte mare, deosebită, care le permite să perceapă mult mai bine sunetele, să recunoască persoanele după voce și să-și dea seama de ceea ce se întâmplă în jurul lor, după zgomotele produse.
De aceea, mărturia nevăzătorului poate fi luată fără rezerve, unele aspecte sau episoade dintr-o faptă putându-le recepționa chiar mai bine decât un văzător. Sunt situații în care trebuie exclusă posibilitatea întrebării nevăzătorilor, despre ce au văzut, în ipoteza în care deficiența senzorială vizuală a intervenit după producerea evenimentelor în legătură cu care sunt ascultați.
3. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română
Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba română se face cu ajutorul unui interpret. Un străin, care nu cunoaște limba română, poate fi întrebat despre faptele la care a fost martor ocular, ca și despre faptele pe care le-a auzit și a avut posibilitatea să le înțeleagă.
Față de caracterul nostru românesc, tolerant, de bună credință, de exagerare nemeritată a calităților altora, ca și în cazul celorlalți martori, trebuie să avem în vedere nivelul de dezvoltare psihică și intelectuală, profesia, naționalitatea, țara de origine a martorului, chiar dacă provine dintr-un spațiu “deosebit”.
Ascultarea se va desfășura într-o atmosferă de calm și de sobrietate. În cazul cetățenilor străini se cuvine privită cu înțelegere o anumită stare de nervozitate sau neliniște, de superioritate, ce poate fi înlăturată prin discuții prealabile, însoțite de eventuale explicații privind rolul lor în elucidarea cauzei cu care sunt ascultați, drepturile și obligațiile ce le revin în calitate de martori.
Întrebările vor fi precise și clare, vizând în exclusivitate împrejurările de fapt.
Din punct de vedere tactic, în ascultarea celor care nu cunosc limba română, trebuie să se țină seama de zona de proveniență, de tipul de educație primit, de particularitățile sistemului judiciar din țara lor, chiar dacă este fără incidență față de cazul dat, fără, însă, nici o abatere de la normele sau principiile noastre de judecată.
Obligațiile interpretului sunt aceleași cu cele ale martorului, el trebuind nu numai să păstreze secretul datelor de care a luat cunoștință, dar să și traducă fidel, corect, întreaga declarație și răspunsurile la întrebări, în caz contrar săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă.
În prezent, datorită stabilirii unui număr semnificativ de străini în România, din zonele Orientului, nu trebuie neglijat faptul că mulți înțeleg limba română, însă se prefac că nu o cunosc.
4. Ascultarea handicapaților psihic
Ascultarea handicapaților care prezintă diferite afecțiuni psiho-patologice, dacă este considerată absolut necesară, va fi pregătită și efectuată cu multă precauție, solicitându-se și ajutorul unui medic specialist. Ascultarea se face într-un cadru lipsit de factori stresanți, indicată fiind deplasarea organului judiciar la domiciliul martorului sau la locul de internare al acestuia. Realizarea contractului psihologic, câștigarea încrederii martorului este esențială pentru obținerea rezultatului scontat prin audiere.
În luarea depozițiilor alienaților, a dezechilibraților și debililor mintali, a celor suferind de diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea lor liberă și cât mai puțin pe întrebări, câteodată acestea trebuind să fie evitate.
În linii mari, regulile tactice de ascultare sunt cele aplicabile copiilor și bătrânilor, o atenție specială acordându-se mitomanilor, afirmațiile acestora urmând să fie serios verificate și interpretate într-un mod critic, mitomania presupunând, însă, un diagnostic diferențiat.
CAPITOLUL VII
CONSEMNAREA DECLARAȚIILOR MARTORILOR ȘI LATE METODE TEHNICE DE FIXARE
SECȚIUNEA I
CONSEMNAREA ÎN PROCESUL VERBAL A DECLARAȚIILOR MARTORILOR
Valoarea probei testimoniale depinde în ultima analiză de modul în care ceea ce prezintă martorii este selectat și consemnat direct în declarațiile acestora.
Principalul mijloc de fixare a declarațiilor făcute în fața organului judiciar, este procesul verbal de ascultare, iar ca mijloc secundar putem socoti banda de magnetofon și banda de videomagnetofon. Procesul verbal de ascultare trebuie să cuprindă într-o anumită formă și succesiune declarațiile făcute de persoana audiată și este întocmit pe formulare tip. Acest mijloc de fixare a rezultatelor ascultării este întocmit în mai multe etape: în prima etapă a ascultării se trece la completarea datelor personale a celor ascultați și a persoanelor care le asistă, cauza penală în care se iau declarațiile. Totodată în această primă etapă se menționează dacă declarațiile se mai fixează și prin alte mijloace, specificându-se caracteristicile acestora, în etapa a doua este consemnată relatarea liberă a martorului, dar nu concomitent cu expunerea făcută, ci după terminarea cesteia, pe baza notițelor luate în timpul declarațiilor.
La consemnarea declarațiilor martorilor trebuie să se rețină numai ceea ce este esențial și are valoare pentru cauză. Deci prezintă valoare numai ceea ce martorii au perceput; de aceea în declarațiile lor nu se consemnează concluziile, presupunerile sau părerile lor. În final, în cea din urmă etapă, se vor trece în procesul verbal atât întrebările puse martorului cât și răspunsurile acestora. Întrebările vor fi consemnate la persoana a doua, iar răspunsurile la persoana întâi. În cazul în care rămân locuri libere, acestea se vor bara, cu o linie în așa fel încât să nu se poată adăuga nimic ulterior. În situații vor avea totuși loc ștersături sau adausuri în procesul verbal, acestea vor fi semnate atât de organul de urmărire cât și de cel ascultat.
Procesul verbal de ascultare se va semna, atât la sfârșit cât și de fiecare pagină de către organul de urmărire penală care efectuează ascultarea și de către cel ascultat. Cele relatate liber se consemnează cât mai exact, folosind aceeași termeni și aceeași înlănțuire logică. Vor fi interzise stilizările literare, transpunerea termenilor în corespondenții lor juridici sau în forme rezumative. În ceea ce privește expresiile deosebit de vulgare, acestea se vor înlocui însă cu expresii corespunzătoare, din limbajul curent, fără a denatura însă ideea care stă la baza acestora.
Procesul verbal de ascultare va scris la mașina de scris; el poate fi scris și de mână, însă cu cerneală.
În cazul în care martorul refuză să semneze procesul verbal nu-l poate semna, se va face mențiune despre acest lucru în procesul verbal. Situația în care martorul este în imposibilitate de a semna apare suficient de frecvent în activitatea practică, ea trebuind a fi rezolvată în conformitate cu prevederile legale. Atunci însă când martorul refuză să-și pună semnătura înseamnă că nu este de acord cu conținutul declarației. O astfel de declarație nu va avea nici o valoare pentru cauză, din moment ce martorul nu și-o însușește și nu o confirmă sub semnătură. În astfel de situații, nici pregătirea și nici ascultare nu s-au desfășurat în condiții corespunzătoare. Trebuie neapărat stabilita motivele pentru care martorul refuză să semneze și, în conformitate cu prevederile legale, declarația trebuie să fie completată după solicitarea sa, pentru ca acesta să fie de acord cu ea și să o semneze.
Procesul verbal se încheie cu formula: “prezentul procesul verbal corespunde în totul cu cele declarate de mine și după ce l-am citit cuvânt cu cuvânt, îl susțin și semnez propriu”.
După semnătura celui ascultat urmează formula: “pentru care am încheiat prezentul proces verbal”, după care urmează semnătura organului de urmărire penală. În cazul în care doresc să-și scrie singuri declarațiile, martorii pot face acest lucru, dar numai după încheierea procesului verbal de ascultare și numai în cabinetul organului de urmărire penală. Celor care își scriu declarațiile li se va atrage atenția să răspundă la probleme principale ale ascultării, iar după ce vor fi scrise, se vor citi imediat pentru a rezolva pe loc eventualele neclarități, urmând a se completa declarațiile cu întrebările puse de organul de urmărire penală.
SECȚIUNEA A II-A
FIXAREA DECLARAȚIILOR MARTORILOR PRIN PROCEDEE TEHNICE CRIMINALISTICE
Fixarea declarațiilor pe bandă de magnetofon sau videomagnetofon
Un procedeu tehnic folosit tot mai frecvent de către organele judiciare îl constituie fixarea declarațiilor pe bandă de magnetofon sau videomagnetofon. Acesta este folosit ca urmare a câtorva avantaje pe care le prezintă, avantaje asupra cărora voi reveni.
Înregistrările pe banda electromagnetică, ca mijloace de fixare a declarațiilor sînt de două feluri: înregistrări fonice, în care sînt înregistrate numai vocea și diferite sunete, înregistrări videofonice când sînt reproduse atât sunetele cât și imaginea obiectelor.
Ultima formă de înregistrare este cea mai potrivită, ca mijloc de fixare a rezultatelor ascultării martorilor; aceasta datorită faptului că orice ștergere sau modificare fonică, va avea repercusiuni asupra imaginii magnetoscopice care constituie o garanție atât pentru fixarea imaginii persoanei ascultate cât și pentru păstrarea în bune condiții a înregistrării.
Pentru ca fonograma sau videofonograma magnetică să poată fi atașată la dosarul cauzei, înregistrarea celor relatate de către o persoană împreună cu imaginea ei trebuie făcută în anumite condiții: înregistrarea se va face pentru fiecare persoană în parte, se va duce la cunoștința persoanei respective ca fiecare cuvânt din declarația ei va fi înregistrat pe bandă, se indică timpul, cu specificarea anului, lunii, zilei și orei la care se face înregistrarea, precum și locul unde ea se desfășoară, va fi menționat apoi numele și calitatea organului de urmărire penală; martorul, la cererea organului de urmărire penală își spune numele, prenumele, inițiala tatălui, anul, luna, ziua nașterii, locul nașterii și localitatea unde domiciliază, locul de muncă, studiile și funcția; martorului i se pune în vedere că mărturia mincinoasă se pedepsește, precum și refuzul de a spune adevărul; după toate acestea se va trece la depunerea jurământului; vor urma apoi declarația liberă și întrebările puse de către organul de urmărire penală, precum și răspunsurile martorului; se vor indica pauzele din timpul imprimării iar la reîncepere, organul de urmărire penală repetă ultimele cuvinte cu care s-a oprit imprimarea. În situația în care banda de magnetofon se va rupe în timpul imprimării, acest lucru va fi arătat după reluare. După ce ascultarea martorului s-a încheiat, fonograma se audiază în întregime, iar cel ascultat este întrebat, prin imprimare în continuare, dacă declarația lui a fost corect imprimată. După răspunsul celui ascultat, organul de urmărire penală indică ora când s-a terminat imprimarea audierii și cât a durat întreaga ascultare imprimată pe banda magnetică. Banda magnetică este scoasă din aparat, capătul se sigilează apoi se împachetează și se sigilează din nou. Organul de urmărire penală care a condus ascultarea, precum și persoana ascultată vor semna. Operația sigilării și a împachetării se consemnează într-un proces verbal în care se vor trece toate datele menționate mai sus, precum și tipul și marca magnetofonului folosit, viteza la care s-a făcut imprimarea, alte detalii de natură tehnică.
Tehnica folosirii magnetofonului sau a magnetoscopului (videomagnetofonul) este simplă și ea nu cere cunoștințe tehnice deosebite; totuși dacă înregistrarea se face într-o cameră alăturată iar organul de urmărire penală ce conduce ascultarea nu este în același timp preocupat și de funcționarea magnetofonului, poate controla mai ușor toate reacțiile martorului, stăpânind astfel mersul ascultării.
În legislația noastră, banda de magnetofon nu este prevăzută ca mijloc de probă, ci ea este socotită numai ca un mijloc tehnic auxiliar pentru fixarea declarațiilor martorilor, deși tehnica modernă a înregistrărilor fonografice și videofonografice asigură în prezent o suficientă garanție pentru depistarea oricărui trucaj.
O fonogramă ar putea fi folosită prin alăturarea sau ștergerea unor cuvinte, prin restrângerea bandei, acest lucru putându-se realiza cu ajutorul unui magnetofon pe o altă bandă, sau cu ajutorul unui aparat de mixaj. Falsificarea unei fonograme se poate însă demonstra științific cu ajutorul vocogramelor. Câteva informații “tehnice” sînt necesare pentru o mai bună înțelegere a fenomenului. Deci vocograma ia naștere prin transformarea sunetelor vocii în grafisme, cu ajutorul unui spectograf, reprezentând rezultatul transcrierii într-o diagramă a intensității vibrației sonore.
În ceea ce privește videofonograma, aceasta se falsifică și mai greu decât fonograma simplă, iar trucajele pot fi descoperite oricând.
Videomagnetofonul sau magnetoscopul se compune din două părți principale: o cameră de luat vederi, care printr-un sistem de impulsuri transmite unui videomagnetofon portativ imaginile și sunetele ce urmează să fie înregistrate pe bandă; videomagnetofonul cu televizor care reproduce după banda magnetică imaginea și sunetul înregistrat.
Banda videofonografică prezintă avantaje atât față de simpla înregistrare fonografică cât și față de filmul cinematografic. Aceste avantaje constau în redare imaginii împreună cu sunetul fără a fi necesară complicata preluare a filmului cinematografic.
Dacă dorim să vorbim despre avantajele pe care le prezintă fixarea declarațiilor martorilor prin procedee tehnice criminalistice putem spune că aceste avantaje sînt multiple. Astfel, prin acest mijloc de fixare a declarațiilor se asigură, sub toate aspectele, o deplină obiectivitate și fidelitate în înregistrarea declarațiilor, a întrebărilor și a răspunsurilor. Faptul că au devenit indispensabile în ascultarea impusă de unele împrejurări limita este de netăgăduit. Este cazul împrejurărilor în care victimele se găsesc în stare gravă, cazul muribunzilor precum și al persoanelor handicapate. Anchetatorul are de asemenea posibilitatea să analizeze cu atenție afirmațiile ce le-a ascultat, surprinzându-i cu exactitate expresiile, ezitările, reacțiile, multe dintre acestea având o anumită semnificație pentru aprecierea sincerității martorului.
Aceste mijloace asigură atât continuitatea cât și corectitudinea ascultării, organul judiciar nefiind obligat să ia note, să-l întrerupă pe cel audiat, sau să transcriere întrebările și răspunsurile. Putem spune că acest din urmă avantaj prezintă o semnificație direct tactică. De exemplu, intervalul de timp în care sunt scrise întrebările și răspunsurile, poate fi folosit de către martor pentru a-și pregăti răspunsurile sau pentru a se gândi la diverse alibiuri.
CAPITOLUL VIII
Aspecte practice și concluzii
Încă de la început s-a cunoscut relativitatea depozițiilor, astfel încât au existat poziții optimiste și pesimiste față de proba testimonială administrată minorilor. În prezent, această probă este prevăzută de toate codurile și reprezintă un instrument puternic de restabilire a adevărului judiciar. Munca anchetatorului are două etape fundamentale: stabilirea adevărului prin administrarea probelor materiale și testimoniale și aprecierea în ansamblu a materialului strâns, ceea ce reprezintă concluzia anchetei.
Principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării martorilor este procesul verbal de ascultare, iar ca mijloc secundar este banda casetei video. Procesele verbale de ascultare a martorilor se întocmesc pe formulare tip, în mai multe etape. Din prima etapă a ascultării se completează datele personale ale celor ascultați. În etapa a doua este consemnată relatarea liberă a martorului, dar nu concomitent cu expunerea făcută, ci după terminarea ei, pe baza notițelor luate pe timpul declarației. Redactarea procesului verbal se întrerupe în timpul declarației libere a martorului, pentru ca organul judiciar să fie atent la expunere și să nu-l întrerupă. În etapa a treia a ascultării se trec în procesul verbal atât întrebările puse martorului, cât și răspunsurile acestuia. Întrebările se consemnează la persoana a doua, iar răspunsurile la persoana întâi. Locul rămas liber pe formularul tip se barează, pentru a nu permite adăugiri. Procesul verbal se semnează la sfârșit și pe fiecare pagină de către organul judiciar, de către martorul minor și de către persoana care a asistat la audiere. Dacă martorul minor refuză să semneze, acest lucru se va menționa în procesul verbal. Orice adaos sau modificare făcute în procesul verbal trebuie să poarte semnăturile organului judiciar și a martorului, precum și semnătura persoanei ce a asistat la audiere. Procesul verbal al primei ascultări nu se deosebește de cel al audierii repetate sub aspect formal, în schimb conținuturile lor au unele nuanțe proprii, mai ales în partea descriptivă.
Utilitatea practică a fixării declarațiilor pe această cale constă în faptul că se imprimă toate discuțiile purtate în timpul ascultării. Consemnarea în acest mod se impune pentru a nu da posibilitatea martorilor să invoce ulterior că nu au fost întrebați în legătură cu anumite fapte sau împrejurări.
Declarațiile martorilor minori se vor aprecia în coroborare cu întregul material probator administrat în cauză. Numai în măsura în care acestea sunt confirmate de celelalte materiale verificate ale cauzei, se poate afirma că ele exprimă realitatea.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
B.
Basarab M. “Drept procesual penal”, ed. 2, Univ. Banes Bolyai”, Cluj Napoca 1973
Basarab M. “Drept penal”, Partea generală, Univ. Banes Bolyai”, Cluj Napoca 1988
Bogdan Tiberiu “Probleme de psihologie judiciară”, Editura Științifică, București 1973
Bulai C. “Drept Penal Român”, Parte generală vol. 1, 2, Editura Șansa, București 1992
Bulai C. “Curs de Drept Penal”, Partea specială, ed. 2, Editura Universitară București, 1976
Berchesan V. “Probele și mijloacele de probă”, Editura
Ion N. Dumitrascu Ministerului de Interne, 1994
Berchesan V. “Tratat de tactică criminalistică”,
I. E. Sandu Academia de Poliție Ministerul de Interne, Editura “Carpați”, 1992
Ciopraga Aurel “Evaluarea probei testimoniale în Procesul Penal”, Editura Junimea, Iași, 1979
Ciopraga Aurel “Criminalistica Tactica”, “Universitatea Al. I. Cuza”, Iași, 1986
Colectiv “Tactica Criminalistică”, Ministerul de Interne, Serviciul Editorial și Cinematografic, București, 1989
Mircea Ion “Criminalistică”, Editura Univ. “Banes Bolyai”, Cluj Napoca, 1992
Marcu I., Palanceanu E. “Tratat practic de criminalistică”, ed. 2,
Pletea C-tin, Sandu I. E. Editura “Carpați”, Craiova, 1992
Mitrofan Nicolae “Psihologie judiciară”, Editura “Șansa”, București, 1992
Muraru Ioan “Drept constituțional și instituții politice”, Editura Naturismul, București, 1991
Neagu Ion “Drept Procesual Penal”, partea generală, volumul I, Editura Euro-Trading, București, 1992
Roșca Alexandru “Psihologie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975
Stancu Emilian “Criminalistică”, volumul II, Editura Actami, București, 1997
Suciu Camil “Criminalistică”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972
Șchipou Ursula “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică și
Verza Emil Pedagogică, București, 1981
Theodoru Gr. “Drept Procesual Penal”, parte generală,
Plăeșu T. Tipografia Univ. “Al. I. Cuza”, Iași , 1986
Vincent Rose “Drept Procesual Penal”, vol I, Tipografia Univ. București, 1987
Volonciu Nicolae “Tratat de procedură penală”, Editura Paideia, București, 1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tactica Ascultarii Martorilor Minori Si Atle Categorii de Martorii (ID: 124973)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.