Tactica Ascultarii Invinuitului sau Inculpatului
LUCRARE DE LICENȚĂ
,,Tactica Ascultării Învinuitului sau a Inculpatului”
CUPRINS:
CAPITOLUL. I
1. PROBLEME GENERALE
1.1 NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CALITATEA PROCESUAL-PENALĂ A PĂRȚILOR ÎN PROCESUL PENAL
1.1.1 Calitatea de învinuit, inculpat
1.1.2 Calitatea de parte vătămată
1.1.3 Calitatea de parte civilă
1.1.4 Calitatea de parte responsabilă civilmente
1.1.5 Alte dispozitii
1.2 Reglementarea procesual penală a ascultării învinuitului sau inculpatului
1.3 Valoarea probatorie a declarațiilor învinuitului, inulpatului
CAPITOLUL II
2. PROBLEME PRIVIND PSIHOLOGIA ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI ȘI A ORGANULUI JUDICIAR
2.1 Considerații generale
2.2 Particularitățile psihologice ale procesului formării și redării declarațiilor învinuitului sau inculpatului
2.3 Psihologia învinuitului sau inculpatului din perioada de dupa savârșirea infracțiunii
2.4 Psihologia învinuitului sau inculpatului în perioada interogatoriului
2.5 Tăsăturile de personalitate a organului de urmărire penal și a magistratului care efectueaza interogatoriul
CAPITOLUL III
3. REGULI SI PROCEDEE TACTICE APLICATE IN PROCESUL ASCULTARII INVINUITULUI SAU INCULPATULUI
3.1 Pregatirea ascultari, consideratii prealabile
3.2 Organizarea modului de desfasurare a ascultarii invinuitului sau inculpatului
3.3 Planificarea ascultarii
3.4 Alte activități pregătitoare
3.4.1 Citarea sau aducerea învinuitului sau inculpatului în camera de ascultare
3.4.2 Alegerea locului unde urmează să fie efectuați ascultarea
3.4.3 Asigurarea prezenței interprelului, tutorelui, părintelui sau educatorului
CAPITOLUL AL IV-LEA
4. ETAPELE ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI SI METODELE CE STAU LA BAZA LOR
4.1 Verificarea identității învinuitului, inculpatului
4.2 Tactica de ascultare în faza relatării libere
4.3 Adresarea intrebarilor
4.4 Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului
4.4.1 Folosirea intrebarilor detaliu
4.4.2 Ascultarea repetată
4.4.3 Ascultarea incrutisata
4.4.4 Ascultarea sistematica
4.4.5 Tactica complexului de vinovatie
4.4.6 Folosirea probelor de vinovatie
4.4.7 Justificare modului in care invinuitul sau inculpatul a folosit timpul intr-o anumita perioada
4.4.8 Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvarșirea infracțiunii
4.4.9 Interogatoriul psihanalitic
4.5 Consemnarea, verificarea și aprecierea declarațiilor invinuitului sau inculpatului
4.6 Verificarea și aprecierea declarațiilor învinuitului, inculpatului
4.7 Folosirea mijloacelor tehnico-științifice în depistarea comportamentului simulat
4.8 Testul poligraf si aprecierea valorii probante a rezultatelor obtinute
CAPITOLUL V
5. ELEMENTE DE DREPT COMPARAT, PROCEDURA AUDIERII ÎNVINIUTULUI SAU INCULPATULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
ABREVIERI
CAPITOLUL. I
PROBLEME GENERALE
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND CALITATEA PROCESUAL-PENALĂ A PĂRȚILOR ÎN PROCESUL PENAL.
Calitatea de învinuit, inculpat.
In cadrul procesului penal, autorul infractiunii poate avea diferite calităti procesuale, in functie de calitatea pe care o are autorul infractiunii, acesteia îi sunt conferite anumite drepturi și obligații.
Astfel inainte de a fi declanșat procesul penal, autorul infracțiunii are calitatea de faptuitor. Acesta fiind o persoana cu privire la care sunt desfășurate anumite activități pro-cesuale, dar acesta nu este implicat in desfășurarea fazei urmării penale.
Învinuitul nu are calitatea de parte în procesul penal, dar acesta are calitatea de subiect procesual față de care se efectuează urmărirea penală, corespunzător acestuia îi sunt conferite drepturi si obligații procesuale, astfel acesta are posibilitatea de a participa in proces. Momentul in care s-a inceput să se efectueze actele de urmarire este momentul in care persoana dobândeste calitatea de învinuit, corespunzator acestui moment el dobândeste drepturile si obligațiile procesuale. Învinuitul este persoana fata de care se efectueaza urmarirea penală cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Trebuie nuanțat faptul ca urmărirea penală ca moment de debut a procesului penal poate fi in rem căt si in personam, în cazul începerii urmarii urăririi penale in personam organele judiciare au oblibații corespunzătoare ce țin în primul rănd de exercitarea dreptului la apărare, astfel portivit art. 6 alin. (3) C. proc. pen., organele judiciare au o obligatie pozitivă de a încunoștința pe învinuit sau inculpat înainte de a fi audiat despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică a faptei și să îi asigure posibilitatea pregătirii apărarii.
Inculpatul este persona inpotriva căruia s-a pus în mișcare acțiunea penală, este parte in procesul penal (art.23 C. proc. pen.). Această calitate se dobăndește doar dacă a fost pusă în mișcare actiunea penală, corespunzător aceasta dobândește drepturi și obligații proprii fiind pe poziție de egalitate cu celelalte părți implicate în proces. Aceste poate fi obligat pe parcusul procesului penal să suporte anumite măsuri procesuale, ex. (poate fi obligat să se prezinte ori de căte ori este solicitat.)
Inculpatul are dreptul de a prezenta memorii, să formuleze cereri sau să participe la efectuarea actelor de urmarie penală, acestuia îi este comferita posibilitatea de a ataca actele de urmarire penala dacă consideră caă sunt nelegale. Dacă dorește el poate să ia cunostintză cu materialele de urmarire penală și poate să formuleze noi cereri în exercitarea dreptului de apărare. Fiind persoana fata care poate fi trasa la raspundere penala, drebuie sa aiba posibilitatea de a se apara corespunzator in cazul in care invinuitiile nu sunt reale.
Calitatea de parte vătămată.
Este persoană vătămată acea persoană care în urma savârșirii unei fapte penale suferă moral sau material, cu condiția ca acea peroană să participe în procesul penal. Astfel persoana vătămata este parte în proces. Trebuie de specificat faptul că persoana vătămată are un rol important in cauzele in care acțiunea penala se pune in mișcare la plângere prealabila, rolul acestei persoane este și mai important datorită faptului că stingerea și exercitara actiunii penale o vizează exclusiv pe ea.
Constituirea de parte vatamata este posibila daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:
Calitatea de parte civilă.
Persoana vătămată care exercită actiunea civilă in cadrul procesului penal se numeste parte civilă [art. 24 alin. (2) C. proc. pen.]. Prin interpretare pera contrario se poate constitui parte civilă numai persoana care a fost vătămată efectiv prin infractiune. Drepturile conferite părtii civile pot fi valorificate doar din momentul în care s-a constituit parte civilă. Partea civilă pe parcusul urmăririi enale are dreptul să propună probe, să formuleze cereri și să prezinte obiectiuni la cererile formulate de inculpat și partea respunsabilă civilmente.
Calitatea de parte responsabilă civilmente.
Dispozițiile art. 24 alin. (3) C. proc. pen., partea respunsabilă civilmete este persoana chemată în procesul penal să raspundă, in temeiul legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului sau învinuitului. Din cele menționate mai sus reiese faptul că se poate angaja răspunderea altei personae decăt cea ce a produs paguba. Se face referire la dispozițiile din NCC privind angajarea raspunderii civile delictuale.
Alte dispozitii.
Partile sunt personae fizice sau juridice care au drepturi si obligatii localizate in in principalele raporturi judiciare, de ordin penal civil, care se nasc in actiunea porcesual penala.
Aparatorul in procesul penal, potrivit dispozitiilor art 171-173 C.pro. pen., partile din process au voie sa fie asistate de un aparator in tot cursul porcesului penalsi al judecatii. Pe plan juridic, participarea aparatorului este justificata datorita faptului ca partile, nu au pregatire de specialitate, fiind in imposibilitate de a-si asigur o aparare corespunzatoare.
Procurorul Magistrat, membru al unui Parchet, care exercită următoarele atribuțiile: efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege; conduce, coordonează și supraveghează activitatea de cercetare penală a altor organe de cercetare penală; sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; participă la sedințele de judecată; poate exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești; apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, dispăruților și altor persoane, în condițiile legii; acționeneză pentru prevenirea și combaterea criminalității sub coordonarea ministrului justiției. Procurorii sunt numiți de Președintele României la propunerea CSM.
Reglementarea procesual penală a ascultării învinuitului sau inculpatului.
Cu privire la utilitatea si importanța modului de desfășurare a interogatoriului, apreciez că este important să fac referire la regurile procedurale care stau la baza acestei activități.
În primul rând trebuie sa specificăm faptul că învinuitul sau inculpatul are un drept, nu si ob-ligația să dea declarații (Nemo tenetur contra se), luând în considerare faptul că el beneficiază de prezumția de nevinovăție consacrată in dispozițtiile (art. 66 alin. 1. C. proc. pen.). În cazul existenței de probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul pot sa probeze lipsa lor de temei (art. 66 alin. 2. C. proc. pen.). Din dispozițiile (art. 65 C. proc. pen.) reiese faptul că sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmarire penală și instanței de judecată. O problem destul de important este aceia de a dreptului la tăcere, libertatea persoanei invinuite de nu a face nicio declarație cu privire la învinuirile care îi sunt aduse, astfel dreptul de nu a depune marturie înpotriva sa, adică de a nu contribui la propria incriminare.
Nuanțând aplicația acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor omului a precizat în practică sa că este în mod evident incompatibil cu exigențele Convenției ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esențial pe tăcerea acuzatului, însă este tot atât de evident că aceste interdicții nu ar putea împiedica să se țină seama de tăcerea acestuia în situații ce reclamă cu necesitate o explicație din partea acestuia, pentru a se putea aprecia forța de convingere a elementelor dosarului care susține acuzarea.
Totodată legislația procesual penală cuprinde reguli care se aplică in toate cazurile ascultării învinuitului sau inculatului, din cuprinsul C. proc. pen. reiese că înaite de a fi ascultat de organele de urmarire penala, acestea au obligația de clarifica problemele referitoare la datele persoanei: numele, prenumele, porecla, data locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, locul de muncă, ocupație, adresa la care locuieste efectiv, antecedente penale etc. Acestuia i se aduce la cunoștință să declare tot ce știe cu privire la fapta și la învinuirea ce i se aduce. Potrivit dispozițiilor (art. 71 alin (1) C. proc. pen.) fiecare învinuit sau inculpate este ascultat separat. După ce clarificarea problemelor ce țin de datele persoanei, inculaptul sau învinuitul este lasat să declare tot ce știe în legatură cu învinuirea ce i se aduce, fără ca acesta sa fie întrerupt ori a i se pune întrebări. Ascultarea nu poate avea loc prin citirea de catre inculpate sau învinuit a declarațiilor date anterior, prin aceasta dispoziție (art. 71 alin (4) C. proc. pen.) legiuitorul consideră ca această tehnică va asigura obiectivitatea noilor declarații fara ca acestea sa fi fost influențate de vechea declarație. După ce acesta a făcut declarația, i se pot pune întrebări, totodată este întrebat dacă dorește să propună probe cu privire la acuzațiile ce-i sunt aduse. Legislația noastra cât și Hotărârile Curții Europene a Depturilor Omului condamna utilizarea metodelor de constrângere, asfel este interzisă întebuițarea mijloacelor violente, amenițări, promisiuni sau indemnuri. (art. 68 C. proc.ei de probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul pot sa probeze lipsa lor de temei (art. 66 alin. 2. C. proc. pen.). Din dispozițiile (art. 65 C. proc. pen.) reiese faptul că sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmarire penală și instanței de judecată. O problem destul de important este aceia de a dreptului la tăcere, libertatea persoanei invinuite de nu a face nicio declarație cu privire la învinuirile care îi sunt aduse, astfel dreptul de nu a depune marturie înpotriva sa, adică de a nu contribui la propria incriminare.
Nuanțând aplicația acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor omului a precizat în practică sa că este în mod evident incompatibil cu exigențele Convenției ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esențial pe tăcerea acuzatului, însă este tot atât de evident că aceste interdicții nu ar putea împiedica să se țină seama de tăcerea acestuia în situații ce reclamă cu necesitate o explicație din partea acestuia, pentru a se putea aprecia forța de convingere a elementelor dosarului care susține acuzarea.
Totodată legislația procesual penală cuprinde reguli care se aplică in toate cazurile ascultării învinuitului sau inculatului, din cuprinsul C. proc. pen. reiese că înaite de a fi ascultat de organele de urmarire penala, acestea au obligația de clarifica problemele referitoare la datele persoanei: numele, prenumele, porecla, data locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenia, studii, situația militară, locul de muncă, ocupație, adresa la care locuieste efectiv, antecedente penale etc. Acestuia i se aduce la cunoștință să declare tot ce știe cu privire la fapta și la învinuirea ce i se aduce. Potrivit dispozițiilor (art. 71 alin (1) C. proc. pen.) fiecare învinuit sau inculpate este ascultat separat. După ce clarificarea problemelor ce țin de datele persoanei, inculaptul sau învinuitul este lasat să declare tot ce știe în legatură cu învinuirea ce i se aduce, fără ca acesta sa fie întrerupt ori a i se pune întrebări. Ascultarea nu poate avea loc prin citirea de catre inculpate sau învinuit a declarațiilor date anterior, prin aceasta dispoziție (art. 71 alin (4) C. proc. pen.) legiuitorul consideră ca această tehnică va asigura obiectivitatea noilor declarații fara ca acestea sa fi fost influențate de vechea declarație. După ce acesta a făcut declarația, i se pot pune întrebări, totodată este întrebat dacă dorește să propună probe cu privire la acuzațiile ce-i sunt aduse. Legislația noastra cât și Hotărârile Curții Europene a Depturilor Omului condamna utilizarea metodelor de constrângere, asfel este interzisă întebuițarea mijloacelor violente, amenițări, promisiuni sau indemnuri. (art. 68 C. proc. pen.). Dacă invinuitul sau inculpatul se găsește în imposibilitate de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmarire penală sau dupa caz instanța de judecată poate sa-l ascupte la locul unde se afla, cu excepția cazurilor in care lege nu prevede altfel (art. 74 C. proc. pen.).
Potrivit art 64 C. proc. pen., mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite in procesul penal, pera contrario orice declarație facută de învinuit sau inculpat in cursul audierilor prin întrebuințarea violenței sau altor metode ilegale, atrage după sine nulitatea acelor declarații. exemplu: Recunoașterile făcute de reclamant și care au determinat constituire unui element principal al acuzării, prin interogatoriul insistent al unui altei persoane, care, așa cum i-a solicitat poliția, a orientat dicuția către fapta incriminatorie, ceia ce poate fi considerat un interogaotriu, fara a exista însa garanții caracteristice interogatoriului, astfel au fost incălcate dispozițiile art. 6 din Convenția referitoare la drepturile la un proces echitabil.
Valoarea probatorie a declarațiilor învinuitului, inulpatului.
Declarația învinuitului sau inculpatului, cunoscută și sub denumirea de de mărturisire,-considerată cânva regina probelor – reprezintă un mijloc important de probă care servește mai mult sau mai puțin direct, la aflarea adevărului în procesul judiciar.
Învinuitul sau inculpatul, în calitate de subiect central și indispensabil finalizării activității procesuale, prin declarații sincere făcute, contribuie la justa soluționare a cauzei, organul judiciar având posibilitatea să stabileasca cu o mai mare exactitate împrejurările în care s-a săvârșit fapta. În situația în care mărturisirea este nesinceră, aceasta își păstreaza din utilitate, aceasta permite cunoasterea atitudinii învinuitului sau inculpatului față de fapta comisă. Mărturisirea este și o modalitate de apărare pe care o exercită persoana în cauză, de cele mai multe ori în prezența avocatului.
Legea nu acordă o declarației învinuitului sau inculpatului o valoare probantă sem-nificativă, acele declarații pot servi la aflarea adevărului, dor în situația in care sunt coroborate cu faptele și înprejurările existente. (art.69 și 202 C.pro.penal).
Precizarea făcută de legiuitor este pe deplin justificată, practica juridică demonstrând că nu trebuie să se acorde prea multă încredere declarațiilor învinuitului sau inculpatului, multi dintre ei denaturând adevărul în mod voluntar sau involuntar. Având ca exemple situațiile în care învinuitului sau inculpatului datorită unor interese de diferite ordine (morale, dorința de a acoperi o alta fapta sau de a acoperi pe adevăratul făptuitor) recurg la falsificarea declarațiilor sale.
Făptuitorul devenit în cadrul procesului penal învinuit sau inculpat este sursa celor mai ample și importante informații atât cu privire la acțiunile legate nemijlocit de activitatea ilicită, cât și cu privire la cele care au precedat sau succedat acestui moment deoarece în majoritatea acțiunilor perceperea mecanismului intim al faptei a făcut-o personal, fiind considerat pe bună dreptate unica sursă a informațiilor legate de fapta săvârșită.
CAPITOLUL II
PROBLEME PRIVIND PSIHOLOGIA ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI ȘI A ORGANULUI JUDICIAR
Considerații generale
După ce învinuitul capătă calitate de inculpate ca urmare a punerii în mișcare acțiunii penale, fiind o persoana care a săvârșit o faptă penala, organele de urmărire penală sau instanța de judecată, au obligația să stabilească circumstanțele în care a fost comisă infrac-tiunea, precum și gradul de vinovăție a făptuitorului și pedeapsa care i s-ar cuveni in cazul în care îi va fi demonstrate vinovăția.
Ancheta penală are la baza ei doi subiecți care sunt într-un contact nemijlocit, de-terminat de apariția unui raport juridic procesual penal. Subiecții acestui raport juridic procesual penal sunt infractorul care trebuie tras la răspundere penală pentru fapta făvârșită si pedeoparte statul, care este reprezentat prin orgnanele ce au competența. Raportul juridic procesual penal duce la o confruntare între stat și persoana care a încălcat legea, aceasta din urmă încearcă să se apere prin mijloace legale puse la dispoziția sa.
A câștiga un duel, în favoarea adevărului, înseamnă stăpânirea de către magistrat a unor cunostințe de psihologie juridică aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice specifice ascultării învinuitului sau inculpatului. Ar fi de neconceput să se realizeze scopul procesual penal fără o cunoștere exactă a omului, în calitatea sa de autor al faptei penale, a mecanizmelor psihice pe care se bazează formarea declarației și în general, a poziției învinuitului sau inculpatului în fața organului de urmărire penală sau a instanțelor de judecată, element nelipsit de importanță pentru conturarea laturei subiective a infractiunii.
Particularitățile psihologice ale procesului formării și redării declarațiilor învinuitului sau inculpatului.
Mecanizmele psihologice ale învinuitului sau inculpatului sunt strâns legate de etapele pe care le traversează, într-o oarecere masură conștient sau inconștient. Mecanizmele psihologice ale faptuitorului trebuie grupate in trei etape subsidiare:
Prima etapă se manifestă printr-o lupta interioară pe care o duce făptuitorul, o lupta care se duce pe latura subiectivă prin mecanizme psihologice specifice nașterii activității infracționale și rezoluția infracțională. Pînă la luarea hotărîrii de a comite infracțiunea, procesele psihologice dominante ale personalității infractorului sant caracterizate prin perceperea și prelucrarea informațiilor declanșatoare de trebuințe și motivații, ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent evolutive servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului ilicit. In calitate de verigă inițială a formării mobilului comportamental infracțional se situează trebuințele a căror orientare antisocială, ilicită este de o importanță fundamentală, întrucît prin prisma- acestora se percepe situația externă.
În etapa a doua, are loc desfășurarea activității infracționale, care se poate clasifica in trei faze: pregătitoare, executarea, urmările.
Pregatirea, in aceasta faza au loc procese psihice puternice care deteoreză forța inhibitoare pe care o are scoarța cerebrală și prin conseciță recepția senzorială. Dezorganizarea intervine ca urmare a factorilor care au ca efect bruiajul percepției. In acest sens (a doua fază) prioritare vor fi procesele de analiză și sinteză a datelor deținute de infractor asupra locului faptei și de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acțiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime). Această activitate se desfășoară mintal, sub forma unui plan de acțiune cuprinzînd reprezentări despre mijloacele de realizare a scopului, timpul de săvîrșire a infracțiunii și alte elemente necesare comiterii ei. Un rol deosebit în prevederea și anticiparea mintală a finalității acțiunilor planificate îl au stabilitatea orientării antisociale și experiența din trecut a infractorului.
Odată definitivată hotărîrea de a comite infracțiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acțiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de espectativă, după luarea hotărîrii acesta este caracterizat prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunînd procurarea de scule și mijloace ajutătoare, contactarea de complici, culegerea de informații, supravegherea obiectivului, deplasarea în jurul lui, forme de tatonare-experimentare etc.
Executarea este trecerea în act a hotărîrii de a comite fapta presupune, din punct de vedere psihologic, trăirea unor stări de tensiune emoțională deosebit de intense, actele și acțiunile concrete desfășurate de infractor în campul infracțiunii fiind tributare crizei de timp și neprevăzutului, care generează trăirea unui acut sentiment de precipitare și teamă.
Conștientizarea și interiorizarea la parametri reali ale săvîrșirii faptei se realizează în procesul perceperii și acțiunii nemijlocite cu obiectele și fenomenele înconjurătoare, sed-imentarea semnificațiilor acestora depinzînd de experiența infracțională adoptativă a făptuitorului. Psihologic, obiectele, ființele sau fenomenele percepute de infractor în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spațio- temporal al desfășurării faptei etc.), în funcție de proprietățile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziție spațială, rezistență a victimei etc.), determină trăiri și reacții emoționale tributare atît imperfecțiunii simțurilor, cît și surescitării nervoase în care acestea se derulează.
Ultima etapă postinfracțională, au ca urmare procese psihice, care sunt determinate de teamă, de frica de a fi tras la raspundere penală.
În primele doua etape, caracteristice aproximativ majorității actelor infracționale, cu preponderență celor săvârșite cu intenție, întâlnim o succesiune de studii, de momente in-trapsihice: reprezentare și tendința de comitere a actului, deliberarea și ezitarea, conturarea intenției, alegerea mijloacelor și a victimei, sesizarea momentului săvîrșirii și executarea.
Psihologia învinuitului sau inculpatului din perioada de dupa savârșirea infracțiunii.
De obicei după săvârșirea unei infracțiuni, există posibilitatea de ca infractorul să cadă într-o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune preinfracțională, mai mult sau mai puțin evidentă, determinată de teama de a nu fi descoperiți care stimulează depresia individului. Procesele psihice caracteristice acestui moment genereaza neliniște. Elementul caracteristic psihologiei infractorului după ce a comis fapta este de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii și sancțiunii.
Practica a demonstrat în această direcție ca o serie de infractori (în general cei care și-au pregătit din timp și amănunțit infracțiunea) își creează alibiuri care să convingă că era imposibil ca ei să fi săvîrșit fapta. Stratagema utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracțiunii și de a apărea cît mai curînd în alt loc, unde, prin acțiuni demne de a atrage atenția, caută „să fie văzuți“ pentru a-și crea probe bazîndu-se pe împrejurarea că, după o anumită perioadă, organului de urmărire îi va fi greu să stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente, infracțiunea comisă și prezența bănuitului în alt loc, precum si să aprecieze corect posibilitatea ca infractorul să fi avut timpul necesar să fie prezent în două locuri.
Făptuitorul poate să desfășureze după comiterea infracțiunii o serie de acțiuni: sim-ularea sau disimularealtei infracțiuni în speranța ascunderii infracțiunii reale; despariția de la domiciliu; ascunderea obiectului cu care a săvârșit infracțiunia; deplasarea într-un alt loc în speranța de ași asigura un alibi. Cum ar fi situația în care ca urmare a unei omor se incearcă simularea unei sinucideri sau pentru a ascunde urmele se recurge la un incendiu. Unii incearcă pe parcursul derularii anchetei (urmaririi penale) să obțină informații despre evoluția cercetării pentru a se putea sustrage de la raspundera penală, prin revenirea la fața locului pentru a ascunde urmele sau identificarea persoanelor ascultate in cauza pentru a le putea influența.
Toate aceste acțiuni interprinse de făptuitor duc de cele mai multe ori la erori, la greșeli. Ca urmare a acestor scăpări apar și dezacorduri intre declarații, necesitatea de a reveni asupra unor declarații. Aceste activități pot duce la apariția unor condiții nefavorabile de vizibilitate , stare de tensiune care duce la o dezordinea procesului perceptive. Ele apare de obicei in cursul anchetei penale.
Psihologia învinuitului sau inculpatului în perioada interogatoriului.
Trebuie cunoscute câteva elemente ce țin de mecanizmul psihic al celui anchetat, pentru a nu fi dus in eroare prin disimulare, minciună, simulare, faptuitorul poate recurge si la alte metode care ar putea să ducă în eroare organele de urmarire penală. Organele care efectueaza urmarirea penală trebuie sa depisteze și să înlature acele operațiuni eronate pe care învinuitului sau inculpatului incearcă sa le inducă ca fiind credibile.
Depistarea stării de emoție care poate poate dezvălui dezacorduri dintre cele afirmate și cele petrecute în realitate, dintre adevăr și minciună, reprezintă o problemă majoră a tacticei de anchetă.
Este normal ca orce persoană care este adusă în fața organelor de anchetă să prezinte anumite stări emoționale, cu o intensitate mai mare su mai mică. Oricare dintre cei aduși în fața orgelor de anchetă potavea această stare fie el învinuitului sau inculpatului, martorul etc. Starea psihică în care se află faptuitorul este de regulă mult mai accentuată decât în cazul altor personae ce sunt aduși în fața organelor de anchetă. Există și un anumit tip de infractori care datorită starii de recidivă în care se află, pot duce organele de urmărire penală in eroare, de cele mai multe ori aceasta este frecventă in cazul procurorilor organelor judiciare ce sunt lipsite de experiență.
Datorită cauzelor diverse care fac mia dificil de sesizat emoția tipică dezacordului dintre afirmațiile sincere și nesincere, specialiștii consider că ,,prezența emoțională poate fi stbilită,, ,dar niciodată în chip total. Pentru evitarea acestui neajuns este important de știut că stărilor emoționale, de tensiune psihică, le sunt specific o serie de manifestări visceral și somatic, mai importante fiind:
Schimbarea ritmului respirației, schimbarea vocei;
Creșterea presiunii sângelui și creșterea bătăii inimii;
Chimbarea mimicii, prin transmitrea unei stări de frică, agitație;
Contractarea muschilor din zona feței;
Modificarea reacției prin manifetarea întârziere.
Literatura de specialitate subliniază că cele mai ilustrative manifestări în acest sens sînt: înroșirea-paloarea feței, creșterea volumului vaselor sanguine (observabile la tîmple sau la gît), spasmul glotic, tremurul vocii, sudorația temporală, frămîntatul mîinilor, perioade de latență în răspun¬suri, evitarea privirii anchetatorului.
Spre deosebire de acestea, manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderent sub dependența sistemului neurovegetativ, ele nu pot fi mascate și nici nu pot fi provocate de către om în scop voit.
Concluzia fiind, ca pe baza tensiunii psihice, ce rezulta din cadrul anchetei, persoana ce este anchetată îi sunt specifice un anumit grad de intesitate, care ar pute fi si o simulație. Acestea pot fi stabilite de organele de cercetare penală dar existând și o anumită marja de eroare. Un profesionist poate cu mare exactitate sa depisteze momentele în care cel audiat îi sunt caracteristice anumite modificări psihiologice sau fiziologice ce nu sunt corespunzatoare stării normale ale omului (creșterea tensiunii sau limbajul întrebuițat, etc)
Revenind la acest aspect, trebuie să se discernă între motivele care provoacă starea emoțională. Ele sînt, ca primă posibilitate, legate de labilitatea psihotemperamentală a învinuitului, de trecutul său infracțional, de starea prezentă, de problemele personale pur și simplu (inclusiv starea de sănătate psihomedicală) său, ca o a doua posibilitate, izvorînd exclusiv în raport cu problematica critică a cauzei pentru care acesta este cercetat. De regulă, procedînd la discuții introductive, colaterale, legate de situația familială, profesională, antecedente, stare de sănătate, probleme de perspectivă etc., se obține o anumită deconectare a învinuitului, o încălzire a relației interpersonale, absolut necesară trecerii către chestionarea cu privire la învinuirea care i se aduce.
In cazul persoanelor sincere, dar labile emoțional (sferă în care, de regulă, intră și minorii, femeile, bătrînii, covalescenții), fără experiență în raport cu situațiile de acest gen, este necesară, ca o condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat în care ele să-și înțeleagă statutul în fața autorităților și obligațiile ce le revin etc. Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci cînd se utilizează procedeul frontal al ascultării), o dată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoționale artificiale, cu întregul lor cortegiu de manifestări mimico-gesticulare și neuro-vegetative. Labilul emoțional (chiar fără a fi vinovat) va reacționa și-și va argumenta spusele împovărat de disconfortul inhibant al temerii naturale ce o resimte față de implicațiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adauga blocajul afectiv față de interlocutorul însuși. Gesturile de nervozitate, ticurile, ridicarea tonului etc., pe lîngă faptul că denotă lipsa de profesionalism a anchetatorului, pot provoca o adevărată degringoladă în gîndurile și stările sufletești ale învinuitului emotiv.
Simularea și disimularea sunt dou situații caracteristice în care faptuitorul încearcă sa ascunda sau sîă contrafacă anumite stari prin declarații verbale, respectiv ele pot fi asociate cu minciuna. Acestea pot fi exteriotizate prin diferite doduri cum ar fi:
Refuzul de a face declarații.
Inducerea stării de schizofrenie.
Recunoașterea altor fapte sau recunoașterea unor fapte neânsemnate pentru ași ascunde alte fapte.
Simularea stării de boală sau a unei afecțiuni psihice.
Tentativa de automutilare.
Prezentarea unui alibi inventat.
Inculpații când ajung în fața intanței de judecată de cele mai multe ori își schimba declarațiile facut, invocând faptul că au fost date sub existența unor presiuni. Dar organelor de urmarire penală au obligația să verifice toate declarațiile chiar și dacă la prima vedere acestea par credibile.
Altfel stau lucrurile în situația în care în persoana învinuitului se află chiar autorul faptei. Se constată, de regulă, că discuțiile introductive pe problematica colaterală nu dau roadele scontate. Ambianța rămîne rece, răspunsurile sînt monosilabice, învinuitul nu se angajează sincer în dialog, „nu dă nimic de la el“. De exemplu, în discuțiile inițiale avute cu N.V., învinuit de omorul comis la 16 noiembrie 1986, a cărui victimă a fost numitul M.N., deși au fost puse în discuție aspecte cu o problematică diversă, antrenantă, respectiv profesie, cerc de prieteni, timp liber, relații cu partenere de sex opus etc., apropiate vîrstei și preocupările firești ale acestuia, totuși nu s-a putut obține o deschidere către dialog, atmosfera rămlnînd artificială, ou lungi tăceri, lipsită complet de inițiativa firească și spontaneitatea contextului ce i se oferea.
atmosfera rămânând artificială, ou lungi tăceri, lipsită complet de inițiativa firească și sponta-neitatea contextului ce i se oferea.
Analizînd comparativ reactivitatea mimico-gesticulară a învinuitului, fină interpretare va surprinde faptul că, dacă, totuși, pe fondul'sărac al. dialogului colateral, se obțin răspunsuri și crîmpeie de discuții în limite relativ normale, nu același lucru se întîmplă cînd se atacă proble-mele critice. Revenind la exemplul menționat, prin aducerea în discuție a. problematicii ridicate de împrejurările săvîrșirii omorului, s-au evidențiat, pe lîngă stereotipele negării: „nu cunosc“, „nu știu“, „nu-mi amintesc“, manifestări frecvente de fevitarea a privirii, pauze înainte de răspuns, spasmul glotic, siidorație, tremurul mîinilor, lipsa oricărei inițiative etc., pe un fond general de suspciune din partea învinuitului.
Manifestarea acestor tablouri psihocomportamentale net diferențiate se explică printr-un mecanism psihologic extrem de subtil. Esența, sa constă în aceea că persoana care nu a comis fapta dispune în planul intim al personalității sale, de capacitatea psihică de a se degaja cu ușurință din situația de învinuit în cauză. Ea, neavînd nimic cu cauza în care este ascultată, își comută cu ușurință sfera preocupărilor și a atenției către problematica introductivă, colaterală, ce o captivează și pe care o acceptă cu plăcere și interes. Dimpotrivă, învinuitul care a săvîrșit infracțiunea „nu are chef de tematici colaterale“, cu alte cuvinte nu dispune de capacitatea psihică de comutare. Problematica sa centrală se exercită 'cu o forță inhibitorie 'deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuție. Centrul excitației sale nervoase polarizează întreaga sa personalitate exclusiv către fapta săvîrșită și implicațiile acesteia. Chiar dacă se oferă posibilitatea destinderii, structurile subconștiente prin mecanisme inhibitive îl țin prizonierul condiției de învinuit în cauză, statut și rol pe care nu le poate abandona.
Chiar dacă în fața organului de urmărire penală își impune conștient ieșirea din rol, stă în puterea anchetatorului experimentat să desprindă cu ușurință și să interpreteze corect notele artificialului, lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama și suspiciunea continuă în întreaga atitudine de relație și expresie a învinuitului nesincer.
Această teamă rezultă din aceea că persoana care a comis fapta rea¬lizează natura pur introductivă a discuțiilor colaterale. Ea este preocupată de ceea ce bănuiește că va urma după aceasta, fiind continuu în gardă cu privire la aspectele critice pe care le intuiește că urmează și în raport cu care își făurește alibiurile. De exemplu, în cauza privind omorul comis la 15 noiembrie 1980 a cărui victimă a fost numitul A.A., învinuita B.A., concubina victimei, deși s-a antrenat în discuții colaterale, a participat la dialog lipsită de naturalețe, stingace, artificială, fără tonus. Viața; întreaga personalitate a învinuitei era parcă „la pîndă“ în intenția de a urmări și „descifra“, la rîndu-j, efectele spuselor sale pe mimica anchetatorului.
Față de întrebările critice și problematica împrejurărilor rezultînd din cîmpul infracțiunii, învinuita a relatat permanent o istorioară verosimilă, lipsită, însă, de vigoarea argumentării deși cu o logică ce corespundea destul de bine cu datele cercetării la fața locului fără forța autenticului în răspunsuri, limitîndu-se strict la întrebările puse și lă- sînd tăceri penibile între răspunsuri. Surprinderea și a altor aspecte, între care evitarea continuă a privirii, tremurul vocii, precum și invariabilele „nu știu“, „nu-mi pot explica“, rostite în mod stereotip, indiferent de forța și logica probelor în acuzare,'au întărit în mod cu totul justificat cornvingerea că acest comportament este caracteristic efectelor emoționale ascunderii adevărului fapt dovedit pe parcursul urmăririi.
Cit privește învinuitul care nu a săvîrșit fapta ce i se impută, acesta, se dăruiește lesne tematicii abordate, participînd cu naturalețe la dezbaterea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul și rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toată problematica ce-i provocase temeri, iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavînd, cu alte cuvinte, nimic care să-l implice și să-i inspire teamă.
Rezultatele deosebit de interesante în diferențierea celor două conduite opuse se pot obține prin interpretarea manifestărilor psihocomportamentale și a reactivității de expresie a învinuiților față de întrebările directe în raport cu aspectele critice. Astfel, adresîndu-i-se întrebări de genul:
Dacă susțineți că nu ați săvîrșit fapta, atunci pe cine bănuiți?
Ce credeți, va fi descoperit autorul acestei fapte?
Ce credeți că ar merita autorul pentru această faptă? etc., învinuitul care nu a săvîrșit fapta va fi caracterizat printr-o participare autentică.
De regulă, persoana sinceră este deosebit de spontană, își spune părerea deschis și chiar dacă, de exemplu, nu bănuiește o persoană anume, oferă, totuși variante care se vor plauzibile, au forță, sînt argumentate etc.
De obicei, acesta își exprimă convingerea că autorul „nu poate scăpa de rigorile legii“, că „oricît de tîrziu, adevărul tot va ieși la lumină“ etc. In privința, de exemplu, a pedepsei, își exprimă, de regulă, indignarea și ura față de făptuitor, cerînd sancțiuni foarte mari sau suplicii. Toate acestea, pe fondu unei atitudini sincere, apropiate, deschise, care oferă indicii suficiente pentru un comportament natural, degajat, dincolo de implicațiile cauzei.
In fața acelorași întrebări, învinuitul care a comis infracțiunea este ezitant, stînjenit,- „deosebit de încurcat“. Explicația psihologică constă în efectul paralizant-inhibitoriu, în ătupoarea creată de întrebarea de genul: „Ce credeți, va fi identificat autorul omorului“…pusă tocmai într-o împrejurare deloc plăcută pentru acesta, vizînd tragerea la răspundere penală pentru înfăptuirea justiției.
Suspiciunea, în raport cu sărăcia datelor pe care le deține referitor la: ce știe organul de cercetare, cit știe, cum știe, de la cine știe etc., împovărează la maximum conduita învinuitului. Neparticipativ, ostil, rămînînd în espectativă, de regulă, nu are puterea de a bănui pe cineva, vine cu justificări și temeri de genul „nu pot să dau vina pe nimeni“ ori „s-ar putea să greșesc“, nepropunînd soluții sau, chiar dacă o face. devenind stîngaci, neplauzibil, artificial.
De asemenea, referitor la identificarea făptuitorului, răspunsurile sale, de obicei, sînt: „eu știu ce să zic?“, „depinde“ etc., iar, în privința pedepsei, cele mai frecvente răspunsuri sînt: „ce-o vrea legea“ sau „eu știu ce să zic?“, „nu mă pricep“ etc. Dar ceea ce trebuie interpretat este nu atît răspunsul în sine, care poate să difere de la o persoană la alta, ci, mai ales, efectele de-a dreptul paralizante ale acestor întrebări în conștiința învinuitului ce ascunde adevărul.
Neputînd fi mascate, dar nici provocate de om în scop voit, manifestările psihofizio-logice amintite vor acompania ca un veritabil cortegiu starea de disconfort psihic pe care o trăiește învinuitul. Cu privire la această complexă problematică trebuie subliniat, însă, faptul ca a socoti asemenea manifestări drept probe certe de vinovăție înseamnă a face o greșeală tot atît de mare ca și atunci cînd s-ar afirma că siguranța de sine ori promptitudinea și certitudinea răspunsurilor date sînt probe certe ale nevinovăției. Ceea ce trebuie reținut este faptul că expresiile emoționale, coroborate cu probe verificate, pot sublinia, adică pot confirma sau infirma, cu un argument în plus, o teză valabilă, constituind indicii orientative asupra tentativelor comportamentului simulat.
Tăsăturile de personalitate a organului de urmărire penal și a magistratului care efectueaza interogatoriul.
Persoana magistratului este cea care are la baza ei un rol foarte important în activitatea de realizarea a actului justiției, ce duce la aflarea adevărului. Un anchetator bun, adica persoana care conduce sau face o ancheta, trebuie sa aiba calitatile care sa-i placa sa lucreze cu oamnenii, prin aceasta el va reusi sa castige increderea si respectul celui ascultat (anchetat). Acesta trebuie sa posede calitatea de a se exprima clar si de a avea o discutie inteligenta, asfel el trebuie sa evite expresiile jignitoare sau jargoanele fata de oamenii cu cultura ridicata. Inainte de a trece la asculatea Invinuitului sau inculpatului acesta trebuie sal cunoasca bine pe cel asculatat, stuidiind in profunzime datele existente pana la acel moment.
De la primul contact anchetatorul trebuie să analizeze comportamentul expresiv al învinuitului sau inculpatului, gesturile pe care aceasta le face, mimica sa, modul în care privește organele de cercetare penală, atitudinea acestuia față de situația în care se află (ostilă sau cooperantă).
Un bun magistrat ar trebui sa aiba intelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, rabdarea lui Hristos, rigurozitatea stiintifica a lui Pasteur si inventivitatea lui Edison.
El nu trebuie sa faca niciodata promisiunisau sa recurga la amenintari pe care nu le va putea niciodata infaptui din diferite motive, cum ar fi competenta sau functia pe care o detine.
Din cele spuse mai sus putem trage concluzia ca acesta trebuie sa fie ferm, dar nu dur, simpatic dar fara a renunta la vreo ,,pargie,,. Rezulta ca trebuie sa fie un bun actor care in functie de persoana asculatat sa-si poata monitoriza simturile in speranta ca ales calea corecta. Simturiel si problemele personale care sunt manifestate prin nervozitate sau stare de afectiune pot influenta negativ cursul anchetei. Un comportament negativ duce la rezultate uneori neplacute. Psihologii au stabilit ca si in cazul investigatiilor penale, succesul poate depinde de efectul ,,Galatea,, sau ,,Pygmalion,,.
Efectul Galatea este consecinta increderii in proriile puteri, speranta ca isi va depasi propriile limite.
Efectul Pygmalion este consecinta echilibrului intre astepatarile pe care le avem noi de la altii si pe care altii le au de la noi. Intreaba noastra atitudine relativ constient, interactioneaza cu asteptarile. Acest gen de comportament face ca interlocutorul sa devina mai cooperant, mai deschis.
Intr-o enumerare a capacitatilor pe care trebuie sa le posede anchetatorul si sem-nificatia pe care o au, am putea vorbi in primul rand despre capacitatea de asi controla simturile de antipatie si simpatie, acesta trebuie sa fie foarte atent in cazul infractorilor escroci, aceste sunt de cele mai multe ori ,,simpatici’’, sau infractorii cruzi, care incearaca sa mainifeste o stare de mila sau oroare; Creativitatea gandirii care duce la alegerea caii optime ce trebuie de urmat la inceputul anchetei; Capacitatatea de control psihic, trebuie mentionat faptul ca si cel ancheatat il poate studia pe anchetator si il poate pune in situatie de cumpata. Astfel anchetatorul trebuie sa nu se lase studiat de cel anchetat, pentru ai nui permite invinuitului sau inculpatului sa-si formeze o idei despre cursul sau datele existenete la un moment dat.
Cunoștințele temeinice de psihologie și contactul îndelungat cu munca de urmărire penală formează cadrul în care anchetatorul ajunge să posede capacitatea de a intui trăsăturile ca-racteriale și psihotemperamentale ale învinuitului (inculpatului) pentru a ști ce întrebări, cînd și cum trebuie să le adreseze. In acest sens, practica demonstrează că, uneori, amenințările sau tonul tăios îndîrjesc unele persoane, făcîndu-le refractare la colaborare. Dimpotrivă, deseori, o atitudine de apropiere și simpatie face să se depășească limitele tăcerii și să se învingă rezistența altor categorii de învinuiți. La toate acestea se adaugă atitudini absolut particulare adoptate în raport qjli categoriile de învinuiți: vanitoși, orgolioși, sensibili la flatare și la aprecieri, care-și fac din statutul de infractori un renume.
Oricum, a începe ascultarea fără a fi cunoscut în profunzime persoana celui cu care urmează confruntarea este ca și aruncarea în valuri fără cunoașterea înotului.
La toate acestea se adaugă o serie de calități profesionale, între care: obișnuința de a privi interlocutorii în ochi pe tot parcursul ascultării, sondîndu-le și interpretîndu-le corect com-portamentul expresiv în raport cu întrebările semnificative; deprinderea de a asigura anchetei liniștea și intimitatea necesară (cel mult doi anchetatori care lucrează împreună de mult timp); deprinderea anchetatorului de a nu-și permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului ori alte accese de slăbiciune; deprinderea de a intra în anchetă cu încrederea în capacitatea personală, calm și echilibrat, precum și tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care s-a ajuns la concluzia că totul este zadarnic.
CAPITOLUL III
REGULI SI PROCEDEE TACTICE APLICATE IN PROCESUL ASCULTARII INVINUITULUI SAU INCULPATULUI.
Pregatirea ascultari, consideratii prealabile.
Pentru a putea atinge scopul propus in cadrul interogatoriului invinuitului sau incul-patului, este necesar sa existe o organizare efectiva a acestei activitati care este la randul ei foarte asemanatoare cu pregatirea ascultarii martorului trebuie sa acordam o atentie sporita urmatoarelor aspecte:
Studierea materialelor si datelor existenete in cauza la acel moment.
Astfel inainte de asculatrea Invinuitului sau inculpatului, organul de urmarire penala va studia dosarul cauzei respective, date ce vor fi completate cu declaratiile persoanei ascultate. Trebuie sa acordam atentie modului in care e fost sesizat organul judiciar, in functie de existenat unei plangeri denunt sau proces-verbal de constatare, sesizarea din oficiu a organului de urmarire penala. Astfel vom analiza cu atentie procesul verbal de cercetare la fata locului, declaratiile victimei daca aceasta exista, ale martorilor. Caracteristic acestei faze este necesar cunoasterea datelor referitoare la peroana ci nu cele referitoare la fapta, spre exemplu: domeniul de activitate, elemente extraprofesionale, sanatatea celui ascultat, raporturi de colegialitate
Cunoașterea personalității învinuitului sau a inculpatului.
Aici putem enumera cateva trasaturi psihice ale persoanei, mentionam:
Temperamentul, ansamblul trăsăturilor fiziologice și nervoase ale unei persoane, care determină diferențieri psihice și de comportament între indivizi; fire.
Caracterul, trăsătură psihica ce definește manifestările de conduită cu semnificație morală pozitivă (sinceritate, corectitudine, conștiinciozitate, ctc.) sau negativă (nesinceritate, egoism, îngâmfare, cruzime etc.);
Aptitudinile, unele având un sens general (inteligență, precizia memoriei, spiritul de observație, imaginația ș.a), iar altele un sens mai special, ajungând până la talent (pentru muzică, poezie, spori etc.).
Organizarea modului de desfasurare a ascultarii invinuitului sau inculpatului
Tactic, organizarea ascultarii presupune: in primul rand stabilirea cu precizie a problemelor ce urmeaza sa fie puse in discutie sau date ce trebuie verificate. In al doilea rand pregatirea materialului probator care poate fi folosit in cursul ascultarii (fotografii, mijloace materiale de proba. In al treilea rand ordinea in care se va face ascultarea, daca in cauza exizita mai multi invinuiti sau inculpati, se invcepe de la cei care ar stii mai multe date in cauza. Se poate trece la ascultarea martorilor, acestia pot avea date care pot fi folositoare in cadrul ascultarii invinuitului sau inculpatului. Iar in al patrulea rand stabilirea modalitatii de citare, Ordinea sau modalitatea de citare trebuie sa fie organizata in asa sens incat sa nu permita celor citati in cauza sa aiba un contact propriu-zis.
Este posibil ingreunarea anchetei, prin contactul între învinuiți sau dintre aceștia și martori, mai ales in situatia in care cei anchetati sau ascultati sunt in libertate. De aceea, in situatii mai, dificile, în care sunt cercetate fapte cu un pericol social mare, să se procedeze la citarea învinuitului sau a inculpatului (dacă acesta nu este reținut), în dimineața zilei în care va avea loc ascultarea, la ore relativ apropiate și, dacă este posibil, în încăperi diferite ale sediului organului de urmărire penală.
Sunt situatii cand anchetatorul trebuie sa se deplaseze la locul in care se afla invinuitul sau inculpatul. Dar sub aspect psihologic trebui atras atentia ca cea mai buna ascultare este cea facuta la locul comiterii infractiunii, mai ales infractiunile ce au fost comise prin intrebuintarea violentei.
Planificarea ascultarii
La finalizarea pregatirii ascultarii se va face un plan de ascultare pentru fiecare invinuit sau inculpat in parte. Planul trebuie sa contina orce, aspect/problema ce poate aparea pe aprcursul ascultarii invinuitului sau inculpatului, cum ar fi situatia in care acestia nu vor recunoaste sau vor incerca sa ascunda anumite aspecte. La întocmirea planului trebuie să fie avute în vedere următoarele:
activitatea ilicita pe care a desfășurat-o sau la care a participat;
problemele ce urmează a fi lămurite cu învinuitul sau inculpatul;
materialul probator care va fi folosit în timpul ascultării;
momentul indicat pentru folosirea materialului probator;
datele cunoscute despre personalitatea si psihologia celui ascultat in cauza;
Omiterea sau superficialitatea acestei activitati poate duce repercusiuni negative asupra solutionarii cauzei.
Alte activități pregătitoare
Citarea sau aducerea învinuitului sau inculpatului în camera de ascultare
Invinuitul sau inculpatul poate fi ascultat sub stare de arest preventiv ori în stare de libertate.
In cazul in care acesta este in arest, nu apar probleme cu privire la aducerea acestuia in camera de ascultare.
Dacă, însă, învinuitul sau inculpatul este cercetat în stare de libertate, chemarea acestuia pentru ascultare se va face prin citare ori prin aducere inncamera de asculatere, cu respectarea dispozițiilor legale.
Momentul de citare sau de aducerii este foarte important, sub aspect organizatoric cat si tactic.
Momentul inminării citației trebuie ales în funcție de obiectul cauzei și de complexitatea acesteia. Din punct de vedere tactic, este bine ca citația să fie înmînatâ în ziua sau în seara zilei anterioare datei fixate pentru ascultare. Cînd în. cauză sînt mai mulți învinuiți sau inculpați care trebuie ascultați, citarea acestora se face de așa manieră încît să se evite posibilitatea să ia legătura intre ei, înainte de a se prezenta la ascultare. Pentru aceasta, citarea nu trebuie să fie făcută la aceeași oră, chiar dacă ascultarea se va face concomitent, dar separat, a tuturor învinuiților. Cel ce a fost citat legal și nu s-a prezentat la data fixată poate fi adus pe bază de mandat de aducere.
Alegerea locului unde urmează să fie efectuați ascultarea
Este necesar crearea unei ambianțe propice desfășurării in bune condiții a ascultarii. Camera trebuie să fie mobilată sobru, fiind interzis ca pe pereți să se afle, fotomontaje, hărți etc., întrucat acestea ar putea distrag atenția celui ascultat. De asemenea, în camera respectivă nu trebuie să existe obiecte contondente, deoarece acestea pot fi folosite de cel ascultat împotriva organului de urmărire penală. Prezența altor persoane, în afara celei ce face ascultarea pote duce la creare unei situatii psihologice nefavoabile, ceia ce ar putea duce la eronare unor activitati.
In situația în care învinuitul sau inculpatul se găsește în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală va proceda la ascultarea lui la locul unde se află.
Asigurarea prezenței interprelului, tutorelui, părintelui sau educatorului.
In situatia in care cel ascultat nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima, trebuie să se asigure un interpret.
Folosirea interpretului are drept scop de a ajuta organul de urmărire penală să înțeleagă ceea ce declară învinuitul sau inculpatul daca nu stie limba romana limba in care se desfasoara procedura penala. Invinuitul sau inculpatul au dreptul la un interpret gratuit care sa+i ajute sa raspunda la intrebarile adresate de organele de urmarire penala si sa li se asigure cunoasterea drepturilor sale. (C.proc. pen., art.7 si 8)
Ascultarea minorului care nu împlinit vîrsta de 16 ani se face cu asistența re-prezentantului autorității tutelare sau in preyenta părinților, a tutorelui, curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află, pentru a preîntîmpina unele dificultăți care pot apărea pe parcursul ascultării, dificultăți datorate vîrstei minorului ori trăsăturilor sale.
CAPITOLUL AL IV-LEA
ETAPELE ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI SI METODELE CE STAU LA BAZA LOR
Verificarea identității învinuitului, inculpatului
Organul care efectueaza, procedura de asculaere a invinuitului sau inculpatului, trebuie sa fie sigur ca cel ce sa afla in fata sa este persoana necesara. Verificarea identitatii consta in intrebarea acestuia a numelui, prenumelui, locul nasterii, porecla, etc.,
Alături de documentele de identitate ce vor fi prezentate, dacă există suspiciuni cu privire la verdicitatea acelor acte sau cu privire la reala identitate, se poate apela la evidențele poliției, cazierului și altor cartoleci judiciare.
Dupa ce a avut loc verificarea identitatii, i se aduc ela cunostinta sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirile ce i se aduc.
Tactica de ascultare în faza relatării libere
Invinuitul sau inculpatul va fi lăsat să facă o relatare liberă, acestuia i se va cere sa faca și o declarație scrisă personal, cu privire la învinuirea care i se aduce. Astfel acestuia i se poate aduce o intrebare tema sa una generala, prin asta organul de urmarire penala ii ofera invinuitului sau inculpatului posibilitatea sa declare tot ce stie si tot ce doreste.
O intrebare de acest gen ar putea suan astfel: ,,Sunteti invinuit de savarsirea infraciunii detentativa de omor asupra persoanei X, fapta prevazuta de art.174, C. Pen. in ziua de xx.xx.xxxx, Ce aveti de declarat in legatura cu aceasta invinuire?,,
In timpul relatarii libere invinuitul sau inculpatul au posibiliatea de a prezenta faptele in succesiune lor fireasca, dar organul dece efectueaza interogatoriul nu trebuie sa ii adreseze intrebari in aceasta faza, pentru a nu duce la o bulversare a declaratiilor. Oraganul de urmarire penala ar eposibilitate de a studia invinuitul sau inculpatul sau de a nota omisiunile, chestiunile ce sunt contradictorii, ca mai apoi pe arginea acestora sa-si stabileasca tactica ce o va aplica in in continuare. Fiind lasat sa relateze liber, invinuitul sau inculpatul poate sa transita informatii pe cale nonverbala, acestea pot justifica afirmatiile anterioare sau le poate nega.
Indiferent de pozitia pe care cel ascultat doreste sa si-o inpuna in fata organelor de urmarire penala, acestea trebuie sa aiba o pozitie fera, calma, o atitudine prin care sa nu-si afiseze sentientele fata de invinuit.
Relatarea libera este un buna imprejurare pentru cel ce efectueaza ascultare de a cunoaste pozitia invinuitului, prin comparare declaratiilor cu materialul probator ce exista la dosarul cauzei.
Astfel fata de invinuirile aduse, cel ascultat poate sa aiba comportaent diferit:
Acesta ar putea sa recunoasca complet invinuirile aduse, printr-o declaratie sincera, o asemenea declaratie poate fii pretioasa pentru organul de urmarire penala;
Sa nu recunoasca invinuireace ia fost adusa, in acelasi timp sa faca declaratii sincere despre nevinovatia sa;
Sa recunoasca in intregime invinuirea dar sa fac declaratii false, fie pentru asi ascunde alte fapte penale sau dorind sa ascunda anuite persoane in vederea sustragerii lor de la raspunderea penala. Dar si asemenea declaratii sunt sincere, cu ajutorul lor se poate ajunge la descoperirea situatiilor reale si autoat la aflarea adevarului;
Sa nu recunoasca invinuirea si sa faca declaratii nesincere, in speranta de a se sustrage de la raspunderea penala.
Trebuie de amintit faptul ca Invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa raspuna la in-trebarile care ce i se pun, aceasta situatie decurge din asigurarea dreptului la aparare. Acesta nu poate fi obligat sa dea declaratii chiar inaite de ascultarea propriuzisa. Deci organul nu-l poate constrange pe acesta sa faca declaratii, am putea vorbi ca ,,declaratia’’ este un drept al sau, nu si o obligati.
Adresarea intrebarilor
Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului ori inculpatului, etapă în care se oglindește în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate. In functie de raspunsul primit de la cel asculatat, trebuie apreciat caracterul lor sincer si complet. In functie de raspunsul primit, pozitia adoptata de invinuit sau inculpat in faza relatarilor libere, cel ce ureaza sai adreseze intrebari trebuie sa adopte o anumita pozitie:
In situatia recunoasterii sincere si complete sau respungerea invinuirilor, sunt necesare intrebari cu caracter de verificare, clarificare, completare sau precizare. Este aproape inposibil existenta unei situatii in care sa nu fie necesara adresarea unei intrebari.
In cazul disimularii adevarului sau refuzul de a face declaratii, sunt necesare pe linga intrebarile de verificare sau clarificare, se va pune accentul pe intrebari de copletare, de detaliu care pot servi la aflarea detaliilor inutioasa si la aflarea adevarului. Pot fi pus intrebari ce au ca scop ajutare invinuitului de asi aduce ainte unele detalii semnificative.
Intrebările ce for fi adresate trebuie sa aiba o anumita fora, structura, constructie:
Intrebarea trebuie sa fie clarasă fie clare si precise;
Intrebarile trebuie să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ce este ascultat;
Aceasta trabuie sa-l oblige pe inculpat sau invinuit sa nu ofere raspunsuri scurte de exeplu ,,da’’ sau ,,nu’’;
să nu pună în impas pe învinuit, atunci cînd este bine intenționat, interesat în a declara advărul sau de ajuta organele de urmarire penala;
In această etapă, se adresează întrebări prevăzute în planul de ascultare, care pot fi completate cu întrebări formulate pe parcursul ascultării, în funcție de răspunsurile învinuitului, de poziția sa, de problemele nou apărute în timpul ascultării.
Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului, inculpatului.
Dispozițiile legale si regulile tactice criminalistice reprezintă elementele de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale-la fiecare cauză în parte, la personalitatea si poziția celui ascultat. în cele ce urmează vor fi prezentate procedeele tactice de ascultare a învinuitului sau inculpatului cunoscute în practica organelor de urmărire penală.
Folosirea intrebarilor detaliu
Intrebările detaliu se folosesc pentru a se obține de la învinuit detalii referitoare la diferitele circumstante ale faptei ce a fost savarsita, amănunte ce au ca scop verificarea in-formatiile ce sunt la dosarul cauzei sau datalii ce au fost relatate in faza relatrii libere. Scopul folosirii acestor întrebări este de a convinge învinuitului netemeinicia declarațiilor sale și de al determina să renunțe la negarea faptelor săvîrșite in situatia in care organul de urarire penala are dubii cu privire declaratiile celui ascultat.
Practica confira că acest intrebari detaliu dau rezultate bune în cazul învinuiților re-cidiviști care își pregătesc atent declarațiile, acordînd importanță tuturor amănuntelor ce cred că interesează cauza. Invinuitul sau inculpatul in speranta de asi ascunde fapta, oricat de bine și-ar pregăti declarațiile, acesta cu siguranta va evita va uita sa analizeze unele aspect, aceasta va duce in mod inevitabil la aparita unor dubiii cu privire la declaratiile facute. Acest gen de intrebari trebuie folosite pentru a determina pe cel ascultat sa furnizeze date noi necesare anchetei.
De aceea, întrebările detaliu, împreună cu alte procedee de ascultare, sînt folosite frecvent in cazul cind învinuitul face declarații nesincere, contradictorii, adoptă o poziție re-fractară pe parcursul cercetărilor. De exemplu, "unde v-ați întâlnit cu cel care v-a dat bani?", "în ce încăpere se afla arma?".
Ascultarea repetată
Acest procedeu tactic constă în ascultarea repetata a învinuitului cu privire la aceleași fapte. Ascultarea repetată la intervale diferite de timp, între diversele declarații ale învinuitului vor apărea, inevitabil, contraziceri, nepotriviri cu toate încercările de a reproduce cele relatate anterior, pentru că detaliile nu vor putea fi puse punct, nu vor putea fi repetate, cu toate pregătirile făcute în acest sens, de către cel ascultat.
Contrazicerile dintre declarațiile învinuitului cu privire la aceleași fapte sau împrejurări trebuie explicate, în final, de către acesta, demonstrîndu-i-se, astfel, netemeinicia afirmațiilor pe care le-a făcut anterior, puțind fi determinat să recunoască adevărul.
Ascultarea incrutisata
Scopul acestui procedeu este de a înfrînge sistemul de apărare al învinuitului nesincer, care nu recunoaste faptele savarsite de persoana sa sau de altcineva. Este un procedeu ofensiv și constă în ascultarea aceluiași învinuit de către doi ori mai mulți anchetatori ce sau pregătit în mod special in acest scop si cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea. Procedeul prezintă un anumit avantaj, dar si dezavantaje.
Avantajul: constau în faptul că cel ascultat in cauza nu i se dă posibilitatea să-si pregătească răspunsuri inselatoare, întrebările fiind adresate de fiecare anchetator, într-un ritm alert. Un alt avantaj ar fi faptul ca participarea mai multor anchetatori la procedura de ascultare poate avea ca finalitate un rezultat mia bun reiesind anume din numarul mai mare de anchetatori automat si atentia, receptivitate organului de urmarire penala este mai mare.
Dezavantajele: Interogarea învinuitului de două sau mai multe persoane, în același timp, poate deruta, zăpăci, o persoană sinceră, mai ales dacă are o structură psihică mai slabă Un alt neajuns, este acela că nu toți cei care anchetează au aprofundat datele din dosar și uneori se pol încurca reciproc Tactica ascultării încrucișate, având drept scop destrămarea sistemului de apărare al al celui anchetat/ascultat, privita însă, cu anumite rezerve, deoarece poate avea ca efect dezorientarea, încurcarea celui ascultat.
Ascultarea sistematica
Acest tactica se folosește în cazul învinuitului sincer, pentru a-l ajuta să lămurească complet toată problematica cauzei, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cît si in cazul declaratiilor nesincere, refractari, pentruca in oarecare masura ii oblica pe cei ascultati sad ea declaratii logice, coierente, succesive.
Cu ajutorul intrebarilor problema, celui ascultat i se cere să clarifice sistematic cum a conceput si pregătit infracțiunea, cum a fost savarsit, succesiunea actiunilor, intesitatea lor si bine inteles participantii.
Atunci cînd cel invinuitul sau inculpatul a săvîrsit mai multe infracțiuni, în raport cu personalitatea si psihologia acestuia, organul de urmărire penală va stabili dacă ascultarea va începe în legătură cu infracțiunea cea mai "ușoară sau cea mai gravă. Cand exista mai mulți învinuiți în cauză, acestea fiecare trebuie ascultati atat cu privire la activitatea proprie, cît si separat, cu privire la activitatea fiecărui participant potrivit regurilor de C. proc. pen..
Tactica complexului de vinovatie
O astfel de tactică conduce la rezultate în cazul persoanelor mai sensibile. Acest procedeu constă în adresarea unor întrebări care conțin cuvinte cu character critic privitoare la faptă si la consecintele ei și a unor întrebări ce nu au legătură directă cu cauza.
Pentru a avea un efect maxim anchetatorul trebuie sa fie atent la reactia invinuitului, nu doar la raspunsurile pe care acesta le da.
Folosirea probelor de vinovatie
Aceasta tactica se folosește in cazul ascultari declaratiilor nesincere, care în incearcă să denatureze adevărul, mai ales daca este recidivist, ce, de regulă, recidivistul recunoaste existent faptelor care au provocat infractiunea, doar in situatia in care este sigur ca sunt suficiente probe inpotriva sa si nu mai exista vrio sansa de scapare.
Procedeul se utilizează numai după cunoașterea poziției învinuitului. Aceasta presupune ca învinuitul ascultat cu privire la învinuire trebuie să i se consemneze declarația, indiferent de poziția avută față de faptele-pentru care este învinuit, intrucît numai astfel se poate adopta procedeul tactic de ascultare adecvat.
Obținerea de rezultate bune poate avea loc doar in situatia in care sunt folosite anumite reguli:
cunoașterea aprofundată de către anchetator a tuturor probelor existente în dosarul cauzei, a legă turii dintre acestea și activitatea ilicită;
stabilirea valorii fiecărei probe ce urmează a fi folosite, a momentului psihologic bun utilizării și a ordinii în care se va face prezentarea;
stabilirea celui mai indicat moment pentru folosirea probelor de vinovăție și a ordinii in care acestea vor fi prezentate;
determinarea judicioasă a întrebărilor ce vor însoți prezentarea probelor.
Trebuie de acordat o atentie sporatica acestui procedeu de ascultare, se explică prin aceea că orice eroare din partea organului de urmărire penală poate compromite întreaga muncă desfășurată pentru determinarea învinuitului să facă declarații veridice si complete; facand cunostinta premature cu probele existente sau, convingîndu-se de insuficiența ori de forța probantă redusă a dovezilor de vinovăție prezentate, va continua să persevereze în a respinge învinuirea adusă sau sa construiasca noi aparari.
In stransa legatura cu eleentel tactice expuse mai sus se poate sustine ca se poate recurge la o conjugare a lor cu alte elemente tactice: cum ar fi folosirea contradictiilor din propriile declaratii sau prezentarea altor probe obtinute in timpul cercetarii.
Spre exemplu, se poate recurge la folosirea contradictiilor, la ascultarea repetata, incrutisata etc. Din aceasta perspective se poate spune ca procedeiile tactice se impart in doua mari categorii.
In raport cu personalitatea si psihologia învinuitului, se poate proceda la prezentarea frontală sau prezentarea progresivă a probelor de vinovăție.
Procedeul ascultarii progressive, acestuia ii sunt prezentate gradat probele sau datele privind învinuirea ce i se aduce, începând cu datele despre care știe ca se află în posesia anchetatorului și terminând cu cele la care nu se aștepta să fie deținute de organul judiciar. Firește ca probele de la urmă sunt cele mai puternice, însă ele trebuie să fie bine verificate. Ascultarea progresiva corespunde acelui deziderat exprimat în literatura de specialitate, potrivit căruia suspectului sau învinuitului nu trebuie să i se arate în mod prematur probele existente la dosar, deoarece pot exista si alte probe ce nu au fost cunoscute de organul de urmarire penal ace pot fi culese in viitor.
Procedeul ascultării frontale, presupune prezentarea în mod spontan, de la început, a probelor care dovedesc vinovăția și adresarea de întrebări directe cu privire la fapta ce ii este incriminata. Prezentarea frontală a probelor nu este recomandabil să se facă înainte de relatarea liberă a învinuitului sau inculpatului și fără a se face o prealabilă verificare a preciziei tuturor datelor în alegerea dintre cele două procedee, ca și a celorlalte metode tactice de ascultare, va fi avută în vedere poziția și personalitatea celui ascultat.
Dacă în cauza cercetată sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, se va ține seama și de acest aspect, în situatia în care între participanti există o înțelegere prealabila în negarea faptelor ce le sunt incriminate. In aceste împrejurări, organul judiciar va căuta gresa cea mai slabă a sistemului de apărare a grupului de invinuiti sau inculpati. Datele ce au fost obtinute din urma ascultarii unor invinuiti sau inculpate pot fi folosite impotriva celorlati, dar fara a se comunica sursa lor. Contradictiile din declaratii nu trebuie puse la dispozitia celorlati asculati, nici macar semnalare acestuia cu privire la datele ce au fost oberite de el.
Pot fi întâlnite și situații în care unii învinuiți să refuze sub orice formă să facă declarații, împrejurare care impune, în cadrul activității de stranger a probelor, si studiere atenta a de-taliilor, a modului in care acestia si-au petrecut timpul si dupa savarsirea infractiunii.
Justificare modului in care invinuitul sau inculpatul a folosit timpul intr-o anumita perioada
Acest procedeu se folosește, de regulă, atunci cînd învinuitul sau inculpatul refuză să facă declarații. Cunoscîndu-se activitatea învinuitului sau inculpatului se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins înainte, în timpul și după săvîrșirea infracțiunii.
De asemenea, procedeul se folosește în asculfarea infractorilor nesinceri, oscilanți în declarații, care încearcă să inpovara aflarea adevărului. Acestora li se va cere să arate ce au făcut, pe zile și ore, să prezinte locurile unde s-au aflat, persoanele cu care au luat legătura.Intr-o oarecare masura se poate spune ca si cel ascultat incerca sa-si asigure un alibi credibil.
Verificarea datelor furnizate ofera posibilitatea evidențierii nesenciritate celui ascultat, întrucît în declarațiile sale apar perioade, locuri, persoane etc., care nu corespund realității, din punctul de vedere al detaliilor. Pe baza rezultatelor verificărilor, folosinduse starea psihică a celui ascultat acesta va putea fi determinat să recunoască faptele cu ocazia unei noi ascultări.
In cadrul acestui procedeu se poate cere invinuitului sau inculpatului sa justifice sursa mijloacelor de intretinere, sau sad ea explicatii cu privire la provenienta bunurilo.
Folosirea acestui procedeu, are influență asupra poziției învinuitului sau inculpatului în timpul anchetei, poate prezenta avantaje, in sensul ca poate duce la descoperirea altor personae (participant) sau alte fapte. Pe langa faptul ca poate avea avantaje acest procedeu poate prezenta si dezavantaje, cum ar fi situatia in care cel ascultat sa duca in inpas organele ce efectueaza ancheta, anume prin declaratiile sale. Am putea vorbi despre situatia in care organelor de urarire penala le sunt prezentate date cu privire la locul si tipul savarsirii infratiunii, dar acea informative sa fie una care incerca sa musamalizeze, ascunda adevaratele date.
Ascultarea unui învinuit sau inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvarșirea infracțiunii
Procedeul se va aplica cand in cauza sunt mai multi invinuiti sau inculpate participant la procesul penal. Cunoașterea învinuiților sau inculpatilor implicați în cauză permite organului de urmărire penală să dispus recunoască mai ușor faptele săvîrșite și cu aceasta ocazie sa dispuna inceperea ascultarii. Se va solicita celui ascultat sa declare tot ce stie cu privire la participantii infractiunii, lăsîndu-i-se impresia că persoana sa interesează mai puțin organul de urmărire penală. In acest mod, învinuitul sau inculaptul poate prezenta date valoroase în legătură cu infracțiunea săvîrsiță, date pe care, ulterior, va trebui să le explice și, implicit, să facă declarații despre propria activitate.
Procedeul prezintă și dezavantaje pentru că nu invinuitul sau inculpatul este hotarat sa divulge activitatea participanților, pe baza intelegiriilor dinaite, dar, mai ales, după săvîrșirea infracțiunii, privitoare la felul de manifestare în eventualitatea descoperirii și prinderii lor. Neștiind ce au declarat ceilalți participanți, fiecare va avea rețineri, dar va prezenta un interes pentru a afla ce declarat ceilalti participanti, chiar din partea anchetatoriilor. Cu perseverență, se ajunge la convingerea invinuitului sau inculpatului să facă mărturisiri, să declare despre fapta comisa de către ceilalți participanți. Prin confruntarea datelor obținute din declarațiile participanților, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, organul de urmărire penală poate desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicați în cauză.
Acest procedeu asigură obținerea unor rezultate bune în in practica judiciar datorita faptului ca de cele mai multe ori organului de urmarire penala ii sunt cunoscute anumite date ce pot fi folosite anume pentru denaturarea faptei comise. Asfel organul de urmarire penala are posibilitatea sa intre mai bine in esenta cazului anume prin declaratiile mincinoase ce le va obtine de la un anumit invinuit sau inculpate, confruntandule cu cele existente si ce corespund adevarului.
Esența procedeului constă în ascultarea individuală, în care învinuitul varelata în principal despre alții și în subsidiar despre sine, acest din urmă aspect nefiind obligatoriu. Strategia invocată este consacrat ă în practica judiciar ă de sintagma legarea declarațiilor în sensul complinirii informa țiilor cearmonizează probațiunea judiciară din perspective tes-timonialității. Apreciemc ă procedeul analizat își va găsi finalitatea într-o posibil ă negociere arăspunderii penale, instituție existentă în alte sisteme de drept și utilă sistemului nostru judiciar.
Interogatoriul psihanalitic
Constituie soluția care înlocuiește într-un viitor îndepărtat clasicul interogatoriu judiciar. Seafirmă că este nevatamator, curat, bazat pe pazirea demnității umane și pe prezumția de nevinovăție, acesta va fi un joc al inteligenței practicat cu mijloace psihologice, prilejuit de o discuție pe marginea evenimentului judiciar pe baza careia persoana suspectă se poate apăra cu toate mijloacele.
Interogatoriul psihanalitic se fundamentează pe sintagma „omul se poate ascunde de mai multe, numai de sine nu“. Din practica judiciară rezultă că în timpul interogatoriului persoana bănuită suportă un dezechilibru psihic instigat de acumularea de energie, stabilita de conflictele interpsihice, afisate prin gesture sau exprimari necontrolate. În interogatoriul ce are ca subiect făptuitorul acesta se va autodemasca sub influența eului aflat în subconștient, alături de eul primitiv și brutal, constatand, erori, acte simptomatice, uitarea sau deformarea unor nume etc.
Condiția esențială a interogatoriului psihanalitic o reprezinta realizarea atmosferei de confianță, permițând eului social, să se armonizeze cu tensiunile refulate prin acceptarea comiterii faptei și a pedepsei.
Consemnarea, verificarea și aprecierea declarațiilor invinuitului sau inculpatului
Potrivit codului de procedura penala, înainte de a fi ascultat, se solicită învinuitului sau inculpatului să facă o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea care i se aduce.
Această declarație se consemnează de către învinuit pe o coală de hîrtie și nu pe formular tipizat, învinuitul își formulează declarația cu propriul vocabular, așa cum dorește, însă trebuie să se refere la poziția față de învinuirea care i se aduce. Declarația scrisă de către învinuit este datată și vizată de organul de urmărire penală în fața căruia a fost făcută. Atunci cînd învinuitul nu poate să-ți scrie singur declarația ori refuză să o facă, se încheie un proces-verbal care motivează lipsa acestei declarații din dosarul cauzei. Despre prezența apărătorului cu ocazia aducerii la cunoștință a învinuirii se face mențiune m cuprinsul declarației, iar actul va fi semnat și de avocatul ales sau numit din oficiu1.
Respectarea întocmai a dispozițiilor legale privind desfășurarea acestei activității constituie o importantă garanție procesuală, oferind părților posibilitatea verificării exactității celor consemnate în raport cu declarațiile făcute. În felul acesta, părțile nu vor putea pretinde ulterior că vreuna din declarațiile lor au fost alterate în conținut sau substituite. De asemenea, atunci când situația impune, declarația trebuie să fie semnată de interpret ori, după caz, de reprezentantul autorității tutelare, părinte, tutore, curator, educator, care au asistat la ascultare.
Consemnarea declarațiilor ulterioare. Declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris, se citesc de către anchetator sau de persoanele interogate la solicitarea acestora, iar dacă sunt de acord cuconț inutul le semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Pentru situațiile când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze se face mențiune în declarația scrisă. Declarația este semnată de către organul de urmărire penală și apărătorul învinuitului, iar atunci când a fost folosit interpretul va fi semnată și de către acesta. Dacă învinuitul sau inculpatul dorește să facă completări, modificări, rectificări în declarații, acestea vor fi consemnate lasfârșitul declarației și semnate în condițiile menționate mai sus. Spațiile rămase libere se barează pentru a înlătura orice suspiciune cu privire lacompletarea ulterioară.
Anchetatorul are posibilitatea să sesizeze toate nuanțele din declarații, toate reacțiile unei persoane, pe care altfel le-ar scăpa sau nu le-ar consemnaabsolut exact. Un alt avantaj este acela că învinuitul (inculpatul) va reveni mult mai greu asupra declarațiilor anterioare și, cu atât mai mult, nu va putea să susțină că le-a făcut în urma unor violențe, amenințări, promisiuni sau îndemnuri ale organului judiciar.
Verificarea și aprecierea declarațiilor învinuitului, inculpatului
Verificarea operativă și temeinică a declarațiilor învinuitului (inculpatului) reprezintă importanță pentru a se stabili dacă cele relatate sîht veridice, a se cunoaște poziția pe care se situează făptuitorul la cercetări și a-I determina să facă declarații conforme cu realitatea.
Declarațiile învinuitului (inculpatului) se verifică, în primul rînd, prin compararea conținutului lor cu datele și probele verificate, administrate anterior ascultării. Uneori, însă, asemenea date și probe lipsesc ori sînt insuficiente pentru a se putea-aprecia dacă declarația este veridica si completă. De aceea, așa cum s-.a arătat pe parcursul ascultării, organul de urmărire penală trebuie să insiste asupra tuturor detaliilor, să solicite cft mai multe precizări pentru a obține amănuntele necesare verificării temeinice a declarațiilor. Neverificarea explicațiilor date de către învinuit (inculpat) îri apărarea sa poate avea ca urmare efectuarea unor cercetări incomplete, subiective, rețineri sau arestări ilegale, restituirea cauzei pentru completarea ori refacerea cercetărilor, achitări sau grave erori judiciare. Promptitudinea Cu care sînt verificate afirmațiile învinuitului (inculpatului), mai ales a apărărilor și alibiurilor prezentate, are importanță pentru poziția acestuia în timpul cercetărilor. Convins de seriozitatea cu care sînt privite declarațiile sale, de operativitatea.verificării lor, învinuitului (inculpatului) nesincer îi va fi greu să persiste pe poziția de negare a faptei.
Verificarea declarațiilor învinuitului (ineulpatului) se realizează pe-întregul parcurs al cercetărilor prin efectuarea diverselor activități de urmărire penală: percheziții domiciliare, ridicări de obiecte si îscrisuri, ascul-tări de martori, confruntări, dispunerea unor constatări tehnico-stiințifice sau expertize, reconstituiri etc.
Pe baza rezultatelor verificărilor, organul de urmărire penală este obligat să asculte din nou pe învinuit (inculpat), mai ales atunci cind declarațiile sale nu sînt confirmate. Analiza declarațiilor învinuitului (inculpatului) și confruntarea datelor rezultate-din verificările efectuate cu probele existente în cauză permit organului do urmărire penală să-și formeze convingerea intimă asupra vinovăției ori nevinovăției acestuia. în aprecierea valorii probante a declarațiilor învinuitului (inculpatului), organul de urmărire penală nu trebuie să plece de la idei preconcepute, presupuneri sau versiuni neverificate. El trebuie să dea dovadă ds-maximă obiectivitate, să aprecieze declarațiile numai în contextul celorlalte probe verificate, existente în cauză. Necesitatea aprecierii în acest mod a declarațiilor se explica, pe de o parte, prin faptul că, potrivit legii, probele nu au valoare prestabilită, iar, pe de altă parte, prin faptul că recunoașterea învinuitului (inculpatului), privită izolat, nu poate con¬stitui temei pentru tragerea acestuia la răspundere penală.
Folosirea mijloacelor tehnico-științifice în depistarea comportamentului simulat.
Regulilor tactice de ascultare a învinuitului sau a inculpatului nu poate fi lipsită de câteva referiri la unele dintre tehnicile tehnico-științifice cu care se încearcă, să se stabilească sinceritatea ori nesinceritatea invinuit sau inculpat, în calitatea sa de subiect principal al unui raport juridic procesual penal. Precizăm ca referirile sunt mai utile, pentru sa aplica tehnica de depistare a tensiunii si in tara noastra de catre organele care efectueaza ascultarea invinuitului sau inculpatului. Despre tehnicile folosite este necesar să fie avizați, fie și numai în mare, viitorii anchetatori, magistrați sau apărători, chiar dacă utilizarea lor în justiție, în calitate de mijloace de probă, rămâne totuși o chestiune de viitor, ele nefiind prevăzute ca atare de legislația noastră penală.
Problematica tehnicii experimentale de detectare a comportamentului simulat, a minciunii a fost tratată și în câteva dintre lucrările românești de psihologie, inclusiv de psi-hologie judiciară, precum și uneîe de tehnică criminalistică.
Apreciem, trebuie sa amintim, ca încă de la apariția statului și dreptului sclavagist, cei chemați să administreze justiția au fost preocupați să găsească cele mai eficiente mijloace de probă, pentru stabilirea adevărului. Nu sunt nici 300 de ani de când ordaliile și mai ales, tortura erau printre cele mai importante mijloace de obținere a probelor, a mărturisirii, metode practicate de justiția ecleziastică, sistemul inchiziîoriaJ rămânând în istorie pentru cruzimea sa fără margini.Progresele realizate de științele exacte, începând în secolul XIX, au influențat înlr-un sens pozitiv și sistemul judiciar, care a început să se bazeze tot rnai mult în stabilirea adevărului pe tehnici și metode funda-metale științific, un rol deosebit în acest sens avându-1 Criminalistica.
Printre cei care au avut un rol extreme de important in dezvoltarea sistemului probator roman, a fost cunoscutul criminolog Cesare Lombroso, despre care, Enrico Ferii, amintea, în "Sociologia criminală", că a reușit să detecteze stările emoționale pe baza variațiilor de puls si de tensiune.
La inceputul sec XX-lea, cercetările întreprinse în direcția detectării simulării sau disimularii au fost tot mai numeroase, că stările de tensiune psihică, apărute în momentele de nesinceritate, cum sunt și cele specific învinuitului sau inculpatului incearca sa ascundă adevărul, dau amploare la o serie de modificări fiziologice. (congestionarea, crisparea, scăderea salivației, dereglarea ritmului respirației și a celui cardiac ș.a).
Plecându-se de la manifestările specifice tensiunii psihice, în literatura de specialitate s-a încercat chiar stabilirea unor reguli după care se poale detecta minciuna, vinovăția sau inocența. Astfel potrivit lui Le Clere-9:
răspunsul vinovatului este mai lent și ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat și deseori indignat;
vinovatul suportă mai greu privirea, spre deosebire de inocent, care, însă, roșește mai ușor;
inocentul face apel îa corectitudinea sa și caută să demonstreze că nu ar avea nici un interes pentru faptele care i se impută;
inocentul dă mai greu explicații privind modul în care și-a petrecut limpui, spre deosebire de vinovat care oferă imediat un "excelent" alibi;
inocentul este consecvent în declarațiile pe care le face.
Necesitățile practice evidente au condus la o serie de încercări de găsire a unor tehnici care să detecteze cu mare aproximatie și obiectivitate principalele modificări cauzate de tensiunea psihică, modificări care nu pot fi depistate printr-oapreciere vizuala.
Testul poligraf si aprecierea valorii probante a rezultatelor obtinute.
Cu toate că tehnica poligraf are o vechime de peste 115 de ani în lume, iar în România, funcționează de peste 38 de ani, puțini români cunosc amănunte în ceea ce privește principiul de funcționare al tehnicii poligraf.
Valoarea probantă a concluziilor desprinse în urma testării cu ajutorul cilor de tip poligraf este mult discutată în literatura de specialitate din stpăreri menționate și în lucrări de specialitate din țara noastră. Referitor la discuții, se impune sublinierea că ele vizează, în cea mai mare parte, numai dele tehnice de detectare a nesincerității, nu și alte mijloace de obținere„recunoașterii” experimentate, care reprezintă o încălcare flagrantă a regulilor deontologice ale profesiunii de jurist, ale celor chemați să stabilească adevărul.
Majoritatea persoanelor care discută despre poligraf, fie fac aprecieri eronate în legătură cu forța probantă a examinărilor poligraf, fie emit păreri nefondate în legătură cu validitatea rezultatelor. Aceste persoane care susțin că tehnica poligraf nu are nici o valoare juridică au ca singur argument faptul că examinările poligraf nu sunt menționate expres în Codul de Procedură Penală. Acest mod de analiză este superficial și speculativ iar concluzia desprinsă nu poate fi decât falsă.
În cele ce urmează vom demonstra care este interpretarea corectă și logică a textelor de lege care reglementează activitatea poligraf. Codul de Procedură Penală, în Titlul III, Capitolul I, articolul 64 enumeră mijloacele de probă admise de lege, acestea fiind:
declarațiile învinuitului sau ale inculpatului;
declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente;
declarațiile martorilor;
înscrisurile;
înregistrările audio sau video;
fotografiile;
mijloacele materiale de probă;
constatările medico-legale;
expertizele.
Din punct de vedere legal, raportându-ne scict la prevederile Codului de procedură penală al României, trebuie să subliniem ca mijloacele de probă admise în legislația noastră sunt prevăzute limitativ în zițiile art.64 C.pr.pen.
Iată că legiuitorul, în momentul în care a elaborat Codul de Procedură Penală a avut în vedere la capitolul mijloace de probă, fară să le numească explicit, existența oricăror rapoarte de constatare tehnico ștințifice sau expertize, care ar putea să ajute la aflarea adevărului și la soluționarea unei cauze. Bineînțeles că poziția legiuitorului a fost obiectivă și corectă deoarece a avut în vedere dezvoltarea științei și a tehnologiei, și realizând că nu poate restrânge aria mijloacelor de probă, nu a nominalizat doar mijloacele de probă cunoscute la data redactării Codului de Procedură, motiv pentru care le-a înglobat pe toate (cele prezente si cele viitoare) în categoria sus menționată. Un exemplu în acest sens poate fi și amprenta genetică, necunoscută la data redactării Codului de Procedură Penală, dar care este în prezent recunoscută ca mijloc de probă, fără să fie menționată expres, ci prin expertizele întocmite de specialiștii în domeniu.
Din punct de vedere psihologic, se apreciază că actualele înregistrări poligrafice sunt relativ imperfecte, indicatorii utilizați în detecția nesincerității fiind „dependenți de manifestările emotive, de forma în care se manifestă simularea și de calea periferică a evidențierii ei.’’
Există, de pildă, factori frenatori de natură să influențeze negativ detecția simulării care nu trebuie confundați cu încercările de inducere în eroare a poligrafului, ei putând apărea și la persoanele sincere, inocente.
Printre principalii factori frenatori se numără:
Nervozitatea excesivă, determinată de frica de a li bănuit pe nedrept sau de a se descoperi o altă vină, care nu constituie obiectul anchetei.
Stările fiziologice proaste, cum sunt cele specifice bolilor cardiovasculare, dereglărilor respiratorii, infecțiilor.
Deficiențele psihice, în special debilitatea mintală, precum și nevrozele și psihozele.
Insensibilitatea emotivă.
Totodată, articolul 67, capitolul ''Concludența și utilitatea probei'' din Codul de Pro-cedură Penală, stipulează că ''în cursul procesului penal părțile pot propune probe și cere administrarea lor'' și ''cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă și utilă'', iar ''admiterea sau respingerea cererii se face motivat''.
Concluzia este că, într-un stat de drept, pentru aflarea adevarului, se pot dispune orice fel de expertize, care sunt recunoscute ca mijloace de probă, iar acestea trebuie puse la dispoziția organelor de urmărire penală și instanțe de judecată care vor aprecia valoarea lor potrivit convingerilor acestora, formate în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.
Pe de altă parte este de menționat faptul că într-o cercetare judiciară sau extrajudiciară în care se urmarește aflarea adevărului, experții poligraf, prin examinările de specialitate efectuate sunt singurii care au la dispoziție o metodă științifică și niște aparate medicale ultraperformante cu ajutorul cărora pot accesa informațiile stocate în memoria subiecților examinați, informații reale, stabile în timp, pe care nici un alt mijoc de cercetare sau invesigare nu le pot preleva și interpreta.
Mai mult decât atât, făcând o comparație între concluziile formulate în expertizele criminalistice și cele din expertizele poligraf constatăm următoarele:
la expertizele criminalistice sunt analizate urmele ridicate cu ocazia cercetării săvârșirii faptei, iar concluziile formulate se referă la apartenența acestora. Expertul poate astfel demonstra că urmele aparțin unei anumite persoane, dar nu poate aprecia dacă persoana respectivă a comis sau nu fapta cercetată. Cu alte cuvinte, experții pot plasa o persoană în câmpul infracțional, dar nu pot preciza dacă acesta a săvârșit fapta cercetată.
la expertizele poligraf sunt analizate informațiile stocate în memoria persoanei ex-aminate în legătură cu comiterea faptei cercetate și, prin formularea întrebărilor, se face legătura de cauzalitate directă dintre faptă și autor, iar prin interpretarea sincerității în răspunsurile furnizate se poate stabili că persoana testată este sau nu implicată în comiterea faptei sau are cunoștință despre identitatea celor care au comis-o.
Față de cele de mai sus, s-ar putea susține că detectarea nesincerității reprezi în fond, o constatare tehnico-științifică efectuată de specialiștii organeloi cercetare penală.
In legătură cu argumentul amintit, se cuvine făcută precizarea că o consti tehnico-științifică reprezintă, potrivit prevederilor art.112 C.pr.pen., o exami tehnică determinată de necesitatea lămuririi urgentea unor fapte sau împrejurăi cauzei, atunci când există pericolul de dispariție a unor mijloace materiale de p sau de schimbare a unor situații de fapt. Această constatare tehnico-științifk efectuează asupra materialelor și datelor puse la dispoziție sau indicate de organul judiciar (art. 113 C.pr.pen.). Dar, cum testarea sincerității se efectu asupra personalului, nu asupra mijloacelor materiale de probă, materialeloi datelor, argumentul cade de la sine.
S-ar mai putea invoca un alt argument, și anume că detectarea tensiunii psihice nu este strict interzisă de lege. Această interpretare a prevederilor legale echivalează încălcare a principiului prezumției de nevinovăție (art.66 Cpr.pen.), învinuitul sau patul fiind obligat să probeze vinovăția sa. Or, în condițiile unui sistem judiciar statului de drept, în care drepturile și libertățile individului ocupă o poziție centra putem accepta ca, printr-o ficțiune juridică, să includem această formă de investig categoria mijloacelor de probă.
Este pozitiv faptul că bănuitul are dreptul să accepte sau nu examinarea te graf. Dar, în cazul unui refuz, acesta nu echivalează, oare, cel puțin cu un ii de vinovăție care poate fi exploatat în cursul anchetei, aspect care echivale«' un evident factor de constrângere, de obligare la probarea vinovăției?
Din cele de mai sus nu vrem să se tragă concluzia că testarea sincerit; poligraful PSE-ul sau cu detectorul de stres psihologic în scris ar putea fi lip fundament științific și că nu ar avea utilitate. Din contră, ea constituie o valoroasa metodă de investigare extrajudiciară, care oferă indicii prețioase în eoni elementelor constitutive ale unei infracțiuni, metodă ce trebuie aplicată în conformitate cu normele eticii noastre juridice. Chiar și în situația în care erorilor în aprecierea rezultatelor testării eventualului comportament simuli sub 10%, acesta ar putea pune sub semnul întrebării credibilitatea testării.
Rezerva cu privire la încadrarea tehnicilor de stabilire a emoției (cons tipică pentru un comportament simulat) în categoria mijloacelor de prob folosirea lor ca atare, este determinată nu atât de faptul că legea nu le prev mai ales, de posibilitatea producerii unor erori care, și în număr redus, pot ț cia grav valori sociale deosebite.
Tehnicile de detectare menționate permit, așa cum s-a subliniat, st gradului de emoție la aplicarea unui stimul afectogen, nu a cauzei acesteia de tensiune psihică fiind numai un indiciu al probabilei nesincerități.
Considerațiile privitoare la impactul testării poligraf le considerăm opo datorită faptului că, în prezent, s-a formulat și opinia potrivit căreia “prin ca său introspectiv, metoda testării determină recunoașteri verificabile, as mărturisirii o reală forță probatorie. Prin aceasta s-ar deschide o cale mai eficienta spre probleele unei cause penale, indeosebi cele material, chiar informatiile obisnuite prin investigatie tip poligraf, printr-o ,,conversie’’ specifica, transformandu-se in mijloace de proba.
Cu alte cuvinte s-ar ajunge ca sistemul nostrum de drept procesul penal sa fie con-solidate sis a aiba o marja mult mai mica de eroare.
CAPITOLUL V
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT, PROCEDURA AUDIERII ÎNVINIUTULUI SAU INCULPATULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA.
Potrivit C. pro. pen. al Republicii Moldova, in capitolul III ,,Mijloacele de proba si procedeele probatorii’’, Sectiunea 1, art. 102, alin. 1 prevede: ,,Declarații sînt informațiile orale sau scrise, date în cadrul procesului penal de către persoană și care au importanță pentru justa soluționare a cauzei.’’, aceasta este difinitia legala a declaratiei.
Asemanarile dintre cele doua sistee de drept sunt destul de mari, in continuare vo incerca sa enumeram cateva din acele asemanari:
Audierea Invinuitului sau inculpatui are loc ca elemet de debut art.104, alin 2, înainte de a-l audia pe bănuit, învinuit, îl întreabă numele, prenumele, data, luna, anul și locul nașterii, precizează cetățenia, studiile, situația militară, situația familială și persoanele pe care le întreține, ocupația, domiciliul și altă informație necesară pentru identificarea persoanei lui în cauza respectivă, după aceea îl întreabă dacă el acceptă să facă declarații asupra bănuielii sau învinuirii care i se incriminează. In sisteul de drept romanesc mai exact in art.70 C. pro. pen are aceiasi reglementare.
Din dispozitiile art.104, alin 2, reiese. ,,dacă, învinuitul sau inculpatul acceptă să facă declarații, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaște bănuiala sau învinuirea ce i se impută și îi propune să facă în scris explicații asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declarația, aceasta se consemnează în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea.,, in sistemul nostrum de drept gasi o reglementare asemanatoare la art. 73 C. pro. Pen.
In ceia ce priveste audierea, aceasta nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care acesta le-a depus anterior. Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o declarație scrisă mai înainte, însă poate utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de memorizat. (C. pro. Pen art. 104, alin 3, 5.). In legislatia romana gasim la art. 71alin. 3,4,5, C. pro. pen. o reglementare asemanatoare.
Cat priveste audierea mai multor invinuiti sau ascultati, acestora potrivit C. pro. Pen art. 104, alin 4,, Fiecare bănuit, învinuit este audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri ca bănuiții, învinuiții chemați în aceeași cauză să nu comunice între ei.’’ In sistemul romanesc de drept gasim o reglementare asemanatoare art. 71 alin. 1,2, C. pro. pen.
Potrivit C. pro. Pen art. 104, alin. 7, ,, Dacă bănuitul, învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire penală procedează la audierea acestuia la locul aflării lui.’’ Iar in reglementarea noastra gasim la art. 74 C. pro. pen.
Cum am mai precizat in mare parte sistemul de drept al Republicii Moldova e foarte asemanator cu cel Romanesc, pe langa aceste asemanari mai mai putem observa unele particularitatii ce modifica intr-o oare care masura litera legii:
Potrivit art.104, alin 1, ,,audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezența unui apărător ales sau a unui avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, imediat după reținerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat.’’. Cat priveste reglemetarea procesual penala romana este diferita din acest perspective prezenta aparatorului este garantata dar in anumite conditii, sintagma de la art. 171 alin.1 C. pro. Pen, prevede ca invinuitul sau inculatul are dreptul de a fi asistat de un aparator, acestuia i se aduce la cunostinta ca poate fi asitsat de un aprator. Se poate vb de prezenta aparatorului in situatia de la aliniatl 3 al aceluiasi articol, acesta prevede: ,,in cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.,,
Tot in aliniatul mai sus mentionat gasim dispozitia potrivit careia ,,Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală, precum și în timpul nopții, decît doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii.,, in dreptul nostrum nu avem asemenea dispozitii.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tactica Ascultarii Invinuitului sau Inculpatului (ID: 124396)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.