TACTICA ASCULTĂRII FĂPTUITORULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR [603129]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE DREPT
TACTICA ASCULTĂRII FĂPTUITORULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR
CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE
TEZĂ MASTERAT
Conducător științific: Autor:
Lector univ. drd. BUZATU NICOLETA ARMEANU ANDREI
IAȘI
2018

PLANUL LUCRARII
Introducere
Capitolul I.Notiuni generale privind tactica ascultarii făptuitorului
I.1. Precizari de ordin terminologic
1. Invinuitul si inculpatul in cadrul procesului penal
2. Notiunea si importanta ascultarii invinuitului/ inculpatului
3.Tactica ascultarii
I.2. Declaratiile făptuitorului
1. Importanta si rolul declaratiilor făptuitorului
2. Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)
3. Consideratii in doctrina privind valoarea probanta a declaratiilor
făptuitorului
4. Procedura de obtinere a declaratiilor invinuitului (inculpatului)
Capitolul II. Aspecte de natura psihologica privind făptuitorul si anchetatorul
II.1. Elemente care contureaza psihologia făptuitorului
1.Cunoasterea personalitatii făptuitorului
2. Personalitatea făptuitorului aflat la prima infractiune si personalitatea infractorului
recidivist
3. Comportamentul făptuitorului inainte, in timpul si dupa savarsirea infractiunii
4. Atitudinea făptuitorului in raport cu invinuirea ce i se aduce.
5. Atitudinea de negare a faptelor (nerecunoasterea faptelor)
II.2. Personalitatea anchetatorului
1. Calitatile moral affective ale anchetatorului
2. Calitatile psiho-intelectuale ale anchetatorului
3. Atitudinea pe care anchetatorul trebuie sa o adopte in prezenta făptuitorului. Conduita
profesionala.
4. Exemple in doctrina privind unele metode de conduita si tipuri de anchetatori
Capitolul III. ASCULTAREA PROPRIU-ZISA A FĂPTUITORULUI
III.1. Pregatirea in vederea ascultarii
1. Studierea materialelor existente in dosarul cauzei

2. Organizarea modului de desfasurare a ascultarii
III.2. Desfasurarea ascultarii făptuitorilor
1. Verificarea identitatii invinuitului (inculpatului). Crearea contactului psihologic intre
anchetator si anchetat
2. Faza relatarii libere
3. Faza adresarii de intrebari
III.3.Consemnarea declaratiilor făptuitorului
1. Consemnarea primelor declaratii
2. Consemnarea declaratiilor ulterioare
3. Mijloacele tehnice de fixare a declaratiilor invinuitului (inculpatului)
4. Verificarea declaratiilor invinuitului (inculpatului)
III.4. Depistarea comportamentului simulat
1. Notiuni introductive
2. Mijloace lehnice de detectare a comportamentului simulat
3. Pregatirea, desfasurarea si valoarea probanta a testarii poligraf
Capitolul IV . Particularitati privind tactica ascultarii invinuitului (inculpatului)
in cazul infractiunilor privitoare la viata sexuala
IV .1. Particularități psihologice incidente în comiterea infracțiunilor împotriva
libertății și integrității sexuale
IV .2. Infracțiunile împotriva libertății si integrității sexuale. Considerații
generale
IV .3. Ascultarea făptuitorilor în cazul infractiunilor privitoare la viața sexuală

Concluzii
Bibliografie

Introducere
Potrivit art.15 alin.1 din Codul penal al Romaniei – Legea 286/2009, infracțiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit-o. Subsecvent, alineatul 2 al aceluiasi articol prevede faptul ca: ”infractiunea este
singurul temei al raspunderii penale” .
Însăși aceasta definitie, evidențiază importanta tuturor activitatilor desfasurate de organele
de urmarire penala si de organele judecatoresti, întrucât savarsirea unei infractiuni duce la nasterea
unei activitati complexe de probatiune, desfasurată de organele judiciare anterior menționate, in

vederea aflarii tuturor imprejurarilor referitoare la fapta si faptuitor.
Activitatea de probatiune include descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza si sinteza unor
elemente care dezvaluie date importante cu privire la savarsirea infractiunii si la autorul acesteia,
toate acestea cuprinse in activitati ca cercetarea la fata locului, perchezitie, ridicarea de obiecte si
inscrisuri si in supunerea acestor elemente unor examinari de specialitate cum sunt expertizele,
constatarile tehnico-stiintifice și altele. Aceste elemente sunt de natura materiala, cunoscute in
criminalistica sub denumirea de urme ce se transforma apoi in mijloace materiale de proba. Totusi,
acestea nu ofera toate informatiile necesare aflarii adevarului deoarece infractiunea nu presupune
doar urme de ordin material ci si de ordin imaterial. Facem referire la acele transformari in plan
psihic ce se petrec in constiinta celor care, intr-o calitate sau alta, au participat la savarsirea
infractiunii.
În consecință, un mijloc material de proba important si care intregeste intreaga activitate de
strangere a probelor si de aflare a adevarului il constituie declaratiile suspectului, respectiv ale
inculpatului.
Aceste declaratii, rezultat al activitatii de ascultare, reprezinta transpunerea in imagini
verbale a intregului tablou al infractiunii asa cum a fost el pastrat in memorie de participantul la
infractiune.
Menționata activitate presupune contactul direct dintre organul judiciar si participant, deci
chemarea acestuia in fata organului judiciar.
Prin ascultarea isuspectului, respectiv inculpatului, se urmărește obtinerea declaratiilor
complete si conforme adevarului privind toate imprejurarile in care a fost savarsita infractiunea.
Astfel, împreuna cu celelalte activitati de probatiune – cercetare la fata locului, perchezitie,
expertize, ș.a.m.d – se intregeste tabloul infractional.
Ascultarea făptuitorului se creionează astfel ca fiind o activitate complexa si deosebit de
importanta pentru aflarea adevarului juridic, cerand celui care o derulează temeinice cunostinte de
psihologie si in special de psihologie judiciara, de criminologie precum si din alte domenii conexe.
Lucrarea de față, intitulată TACTICA ASCULTĂRII FĂPTUITORULUI ÎN CAZUL
INFRACȚIUNILOR CONTRA LIBERTĂȚII ȘI INTEGRITĂȚII SEXUALE , este structurată pe patru
capitole, fiecare incluzând mai multe părți, iar în încheiere prezintă concluzie și bibliografia
științifică utilizată.
Cu referire la libertatea și inviolabilitatea sexuală, atribute esențiale ale personalității umane,
se remarcă protejarea lor de către lege, ca valori sociale fundamentale, inițial prin cutume și tradiții,
iar ulterior prin normativitate scrisă.
Aceste norme au contribuit inițial la canalizarea și ulterior la instituționalizarea prin
căsătorie, a instinctelor și trăirilor sexuale, într-un sens socio-cultural, determinat de utilitatea sa în

evoluția speciei și a societății umane. Totodată, aceste norme au legat indisolubil pulsiunile sexuale
de valorile socio-morale ale sexualității axate pe afectivitate.1
În acest contex, așa cum vom dezvolta în capitolul dedicat analizei infracțiunilor contra
libertății și integrității sexuale, actele de agresiune sexuală – indiferent de natura lor – sunt
infracțiuni ale alterității în care victima este redusă la o stare de obiect sexual prin disocierea
instinctului de afectivitate.
Din punct de vedere al psihologiei făptuitorului, dezarmat în fața instinctului sexual prin
lipsa inhibiției a afectivității, violența este un vehicul spre satisfacerea pulsiunilor de natură sexuală
ale unui ”animal ancestral”.
Astfel, actele de agresiune sexuală au atât o hermeneutică biologică, cât și importante
elemente de disociere psihologică a trăirilor sexuale de afectivitate și, într-un final, de încălcare a
libertății de voință a victimei2.
Așadar, așa cum vom dezvolta pe parcursul lucrării, deși actele sexuale comise pot fi în sine
normale, agresiunea și crima sexuală de care se face vinovat făptuitorul rezidă în conduita sa, fiind
sarcina organelor de cercetare penală de a o releva, în cele mai intime aspecte, cu ocazia derulării
activităților de ascultare a sa.
Obiectivul general al lucrării este reflectarea tacticilor de ascultare a făptuitorului în cadrul
activităților derulate de organele de cercetare penală, cu particularizarea, în capitolul patru, a
tacticilor criminalistice utilizate în cercetarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale.
Metodologia cercetării științifice utilizată se axează pe studiul bibliografic științific,
consultării legislației în vigoare, pentru tematica aleasă, precum și al informațiilor electronice
disponibile cu referire la specificul temei.
Primele trei capitole cuprind abordarea teoretică a tacticilor de audiere a făptuitorilor, a
legislației în vigoare în acest domeniu, în timp ce capitolul patru cuprinde atât o analiză
comparativă a evoluției incriminării infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, în legislația
românească, cât și prezentarea succintă a exigențelor tactice incidente în activitatea de ascultare a
făptuitorului, derulate în cercetarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale.
Ultima parte a lucrării cuprinde concluzii teoretice și practice privind tactica ascultării
făptuitorului în cercetarea infracțiunilor anterior menționate.
1
2

Capitolul I. Notiuni generale privind tactica ascultarii invinuitului (inculpatului)
Sectiunea I. Precizari de ordin terminologic
1. Invinuitul si inculpatul in cadrul procesului penal
A devenit obisnuinta confuzia dintre invinuit si inculpat desi din litera si spiritul legii nu
rezulta identitatea celor doua notiuni.
Este de observat ca in continutul legii1 apare si notiunea de faptuitor (convertit in faptas),
definita ca persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala (consumata sau tentativa),
indiferent daca raspunde sau nu penal.
Fara a avea calitatea de parte in procesul penal, legea procesuala penala face referiri directe
la faptuitor in obiectul urmaririi penale si continutul plangerii, abilitand organele de constatare,
altele decat cele de urmarire penala sa-l retina, perchezitioneze si interogheze daca situatia de fapt
impune efectuarea actelor enuntate.
Invinuitul este persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala, fara a fi pusa in miscare
actiunea penala impotriva sa. Desi suspiciunea de vinovatie este mai pronuntata, invinuitul inca nu a
devenit parte in procesul penal, datorita insuficientei lamuririi tuturor imprejurarilor cu privire la
fapta si persoana sa.
Pozitia sa, evident superioara celei a faptuitorului, de subiect procesual ii confera anumite
drepturi (sa dea declaratii, sa conteste probele administrate, sa fie asistat de aparator) si obligatii
(lipsirea de libertate – pe termen scurt, obligatia de a nu parasi localitatea, unele masuri de siguranta
sau asiguratorii).
Inculpatul are o pozitie bine definita, aceea de parte in proces ca urmare a punerii in miscare
a actiunii penale impotriva sa.
Calitatea de parte in procesul penal determina o serie consistenta de drepturi, astfel:
— participa la anumite acte de urmarire penala si la sedintele de judecata;

— propune administrarea de probe, formuleaza cereri, ridica exceptii si pune concluzii;
— face plangeri impotriva actelor de urmarire penala, foloseste caile de atac impotriva
hotararilor judecatoresti.
Dreptul la aparare este mai amplu si mai riguros conturat. Astfel, cand procurorul pune in
miscare actiunea penala il cheama pe inculpat, ii comunica fapta pentru care este invinuit, in
prezenta aparatorului, drepturile si obligatiile pe care le are. De asemenea, i se prezinta actele de
urmarire penala la terminarea acesteia, iar in sedinta de judecata i se da ultimul cuvant.
Si obligatiile inculpatului sunt nuantate, intre acestea legea a prevazut:
– prezentarea personala in fata organelor judiciare ori de cate ori este chemat;
– sa suporte masurile procesuale de constrangere impotriva sa;
– sa respecte ordinea si solemnitatea sedintei de judecata.
Odata cu stingerea actiunii penale se schimba si calitatea de inculpat.
Chiar daca pozitia procesuala este definita – impusa de evolutia probatiunii, atat faptuitorul,
invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie.
2. Ascultarea (Notiunea si importanta ascultarii invinuitului/ inculpatului)
Una dintre activitatile careia organul de urmarire penala ii consacra o mare parte din timp si
cel mai mare volum de munca, ascultarea invinuitului (inculpatului) poate fi definita drept
activitatea procesuala si de tactica criminalistica, efectuata de catre organul de urmarire penala,
in scopul obtinerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevarului in cauza
care face obiectul cercetarii penale.3
Asadar, ascultarea invinuitului (inculpatului) este un act procedural dar si de tactica
criminalistica, care ofera organului de urmarire penala si instantei de judecata cele mai multe
informatii cu privire la infractiunea savarsita si la personalitatea faptuitorului.
Reglementata in codul procesual penal al Romaniei, activitatea de ascultare a invinuitului
(inculpatului) poate fi desfasurata ori de cate ori interesul urmaririi sau al judecatii o cere, precum si
in cazurile expres prevazute de lege, iar in raport cu fazele de desfasurare a procesului penal, in
prima faza invinuitul este ascultat la inceputul urmaririi penale4, iar ascultarea inculpatului are loc
in tot cursul procesului penal, atat in faza de urmarire penala cat si in faza de judecata ori de cate ori
este necesar5. Astfel, inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii6, in cazul continuarii
3 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, “Tratat de tactica criminalistica”, Editura “Carpati”, Craiova, 1992, pag. 49
4 Codul procesual penal al Romaniei, art. 255
5 idem art. 323 – 325
6 ibidem art. 236

cercetarii dupa punerea in miscare a actiunii penale7 si cu ocazia prezentarii materialului de
urmarire penala.
Ascultarea invinuitului (inculpatului) efectuata ca act procedural cu valoare probatorie nu
trebuie confundata cu ascultarea acestor subiecti procesuali cu prilejul indeplinirii unor acte
procedurale8 ce au caracterul de concluzii orale9.
Datorita informatiilor pe care organul judiciar le obtine din ascultarea invinuitului
(inculpatului), de regula, procesul penal nu se poate desfasura in lipsa acestei activitati, concluzie ce
reiese din obligatia organului judiciar de a se deplasa si a asculta pe invinuit (inculpat) la locul unde
se afla daca acesta nu poate sa se prezinte pentru a fi ascultat, si totusi exista situatii, ce-i drept rare,
in care procesul penal incepe si continua fara ascultarea invinuitului (inculpatului).
Dispozitiile legale10 prevad ca organul de cercetare penala, va continua urmarirea si fara a-l
asculta pe inculpat, cand acesta este disparut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieste in tara
precum si in faza de judecata, inculpatul nu este ascultat in cazul in care nu se prezinta, desi a fost
legal citat.
Ascultarea invinuitului (inculpatului) este deosebit de importanta, ocupand un loc special in
randul celorlalte activitati legate de strangerea probelor datorita, pe de o parte informatiilor pe care
le ofera, iar pe de alta parte aceasta activitate constituie prima manifestare a dreptului de aparare al
invinuitului (inculpatului).
Referitor la informatiile pe care le ofera, desi invinuitul (inculpatul) in numeroase cazuri nu
are interes sa arate complet adevarul, declaratiile lui cuprind numeroase aspecte ale infractiunii
cercetate si imprejurarilor legate de comiterea ei – participanti, metode de savarsire si de acoperire a
faptei, bunuri sau valori sustrase – invinuitul (inculpatul) fiind participantul la procesul penal care
cunoaste cel mai bine imprejurarile si modalitatile prin care s-a savarsit infractiunea si poate oferi
informatii pe care nimeni altcineva nu le cunoaste, contribuind astfel la solutionarea cauzei.
De asemenea, aceasta activitate fiind prima manifestare a dreptului de aparare ii confera
acestuia largi posibilitati de prezentare a faptelor si imprejurarilor ce vin in favoarea sa, putand
solicita in acest sens administrarea probelor, datelor pe care le considera necesare.
Astfel, prin ascultarea invinuitului (inculpatului) se pot descoperi mijloace de proba ce pot
servi la dovedirea activitatii infractionale a invinuitului (inculpatului) indiferent daca ulterior, revine
sau nu asupra declaratiilor initiale.
Prin urmare, informatiile furnizate de invinuit (inculpat) in cadrul ascultarii contribuie la
7 ibidem art. 237
8 ibidem art. 52 alin. 2, art. 59 alin. 2, art. 159 alin. 4, art. 290 alin. 3, art. 334, art.340, art. 341, art.377
9 V . Dongoroz s.a., “Explicatii teoretice ale Codului de procedura penala roman”, Editura Academiei Romane,
Bucuresti 1976, pag. 184
10 Codul procesual penal al Romaniei, art. 237 alin. 4

strangerea materialului probator ce va servi atat la acuzarea cat si la apararea sa.
In sensul acesta, prin ascultare invinuitul (inculpatul) nu este obligat sa pledeze vinovatia
sau nevinovatia sa, ci atunci cand exista probele de vinovatie invinuitul (inculpatul) are dreptul sa
pledeze lipsa lor de temeinicie, sarcina pledarii vinovatiei invinuitului (inculpatului) revenind
organului de urmarire penala, iar pana la stabilirea vinovatiei operand principiul prezumtiei de
nevinovatie11.
Potrivit principiului nostru probator, ascultarea invinuitului (inculpatului) chiar si in cazul
recunoasterii faptei savarsite, facuta in cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevarului
numai in masura in care este coroborata cu fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor
existente in cauza.
De aceea, chiar si atunci cand recunoasterea este sincera si completa, nu poate determina
singura tragerea la raspundere penala a invinuitului (inculpatului) daca nu este coroborata cu
celelalte mijloace de proba administrate, deoarece la baza recunoasterii ar putea sta cu totul alte
mobiluri decat adevarul, ce vor fi insa studiate intr-un capitol urmator.
In concluzie, ascultarea invinuitului (inculpatului) este o activitate de o importanta majora in
cadrul activitatilor procesuale probatorii datorita informatiilor care se pot obtine atat cu privire la
imprejurarile si modalitatile in care a fost savarsita fapta dar si cu privire la personalitatea
faptuitorului, informatii care ajuta in primul rand la solutionarea cauzei iar in al doilea rand la
intelegerea mobilurilor ce l-au determinat pe invinuit (inculpat) sa savarseasca acea fapta antisociala
si periculoasa prevazuta de legea penala, ajutandu-l in acest fel pe organul judiciar sa incadreze
corect fapta penala.
Asadar, scopul ascultarii invinuitului (inculpatului) il constituie obtinerea unor declaratii
conforme adevarului asupra infractiunii savarsite, scop ce nu poate fi atins fara cunoasterea
aprofundata de catre organul de urmarire penala atat a regulilor de drept dar si a unor serioase reguli
tactice reglementate atat in Codul procesual penal cat si in diferite alte acte normative.
3.Tactica ascultarii
Ascultarea invinuitului (inculpatului) cere cunostinte temeinice de metode tactice, pentru a
sti fiecarui invinuit (inculpat) cand si cum i se poate adresa o anumita intrebare. De asemenea,
intrebarile trebuie formulate astfel incat sa lamureasca aceeasi problema, ele sa fie astfel planificate
incat raspunsurile eventuale la o intrebare sa fie presupuse la intrebarea urmatoare12.
Tactica ascultarii invinuitului (inculpatului) in procesul penal poate fi definita drept acea
11 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 49
12 Suciu Camil “Criminalistica” Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1972, pag. 8

parte a tacticii care in scopul obtinerii unor declaratii complete si fidele, elaboreaza, cu
respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea
ascultarii, la elaborarea planului pe baza caruia se va desfasura ascultarea, la modul propriu-zis
de efectuare a acestei activitati, modul de fixare a declaratiilor invinuitului (inculpatului), la
verificarea si aprecierea acestora13.
Regulile tactice cu respectarea carora este efectuata ascultarea invinuitului (inculpatului)
sunt reglementate in norme procesual penale14.
Am remarcat in sectiunea trecuta importanta ascultarii invinuitului (inculpatului). Si pentru
ca aceasta activitate sa-si atinga scopul, adica obtinerea unor declaratii sincere, complete si fidele,
dat fiind ca tendinta fireasca a invinuitului (inculpatului) este aceea de a se sustrage de la
raspunderea penala care il ameninta, folosind in acest sens cele mai abile mijloace pentru inducerea
in eroare a organului judiciar, este necesara elaborarea unor procedee tactice de ascultare a
invinuitului (inculpatului) in procesul penal.
Elaborarea procedeelor tactice nu poate depasi cadrul legal. In acelasi timp se va tine seama
de diversele atitudini pe care invinuitul (inculpatul) le poate adopta in fata anchetatorului. Asadar,
activitatea de ascultare aduce in pozitii opuse pe participantii la aceasta activitate: organul judiciar,
purtator al autoritatii de stat care va folosi numai mijloace legale neputand periclita prestigiul si
demnitatea specifice acestei functii si invinuitul (inculpatul) care este interesat sa ascunda adevarul,
fiind faptuitorul infractiunii si utilizand in acest sens mijloace nepermise.
Astfel, daca invinuitul (inculpatul) se poate folosi de orice mijloace indiferent de natura lor,
la randul sau organul judiciar dispune de o arma deosebit de eficienta in vederea obtinerii unor
declaratii exacte, respectiv utilizarea unor procedee adecvate care sunt puse la indemana organului
judiciar, de acea parte a criminalisticii denumita tactica ascultarii persoanelor. Aceste procedee
tactice sunt create pentru contracararea minciunii si perfidiei folosite de invinuitul (inculpatul) de
rea-credinta.
Natura procedeelor tactice, modul de aplicare a acestora difera insa dupa cum invinuitul
(inculpatul) este de buna-credinta sau de rea-credinta. Astfel, fata de invinuitul (inculpatul) de rea-
credinta procedeul tactic trebuie sa-l determine pe acesta sa renunte la tendinta de minciuna, de
negare a faptelor si sa-l determine sa recunoasca adevarul.
In acest sens, acest procedeu trebuie sa aiba insusirea de a surprinde, de a descumpani, de a
infrange rezistenta opusa, distrugand linia defensiva adoptata pana atunci de invinuit (inculpat).
Astfel de procedee tactice constau de regula, in folosirea de catre organul judiciar a unor
stratageme, care plasate in cel mai favorabil moment psihologic, adaptate personalitatii invinuitului
13 Ciopraga Aurel “Criminalistica. Elemente de tactica” Univ. “A.I. Cuza”, Iasi 1986, pag. 137
14 Codul procesual penal al Romaniei art. 69-74

(inculpatului) au scopul de a-l indruma spre o anumita comportare, adica renuntarea la atitudinea de
rea-credinta si recunoasterea faptelor savarsite de catre invinuit (inculpat) pe care nu le-ar fi
recunoscut daca organul judiciar nu utiliza astfel de procedee. In cazul in care invinuitul
(inculpatul) se caracterizeaza prin inteligenta, abilitate, simt de observatie, va putea intelege intentia
organului judiciar si se va stradui sa pastreze tacerea asupra acelor imprejurari a caror dezvaluire l-
ar pune in pericol. Dar, daca procedeul tactic este utilizat cu pricepere, plasat in cel mai favorabil
moment psihologic, invinuitul (inculpatul) ar putea sa nu sesizeze finalitatea urmarita si in
consecinta ar putea dezvalui fapte asupra carora pana in acel moment a pastrat tacerea, aceasta nu
inseamna ca a fost indus in eroare15
Cum am mai aratat, organul judiciar este ingradit in folosirea procedeelor tactice. Astfel, el
nu poate aplica orice mijloace deoarece ar contraveni dispozitiilor legale si ii este interzisa folosirea
unor manevre de natura a-i stirbi autoritatea cu care il investeste functia exercitata, precum si a
acelor procedee care ar induce in eroare pe invinuit (inculpat) sau la recunoasteri fortate.
Procedeele tactice sunt elaborate nu numai cu privire la ascultarea invinuitului (inculpatului)
de rea-credinta ci si in cazul invinuitului (inculpatului) de buna-credinta, deoarece acestia din urma
comit, mai presus de vointa lor, erori, inexactitati ce trebuie insa reparate.
De aceea, utilizand procedee tactice care trebuie sa constituie, mai intai un ajutor eficace
pentru a facilita obtinerea unor declaratii complete si fidele. De regula, scopul utilizarii unor astfel
de procedee este reamintirea unor imprejurari temporar uitate, sau verificarea exactitatii celor
declarate, mai ales cand aratarile acestora au in vedere insusirile subiective de apreciere a
raporturilor spatiale, la localizarea si determinarea duratei in timp a unor fenomene16.
Procedeele tactice folosite in ascultarea invinuitului (inculpatului) in procesul penal nu sunt
constructii artificiale, hibride, ci dimpotriva, reprezinta rezultatul generalizarii stiintifice a
experientei pozitive acumulate de organul judiciar de-a lungul timpului, de practica cercetarii
infractiunilor. Procedeelor tactice le este specific un anumit caracter de generalitate, implicand
anumite elemente tipice, comune. Eficacitatea lor a fost constant verificata in activitatea practica a
organului judiciar. Procedeele tactice se diferentiaza dupa cum sunt aplicate unuia sau altuia dintre
invinuiti (inculpati). Astfel, un anumit procedeu tactic poate fi eficient in cazul unui invinuit
(inculpat) si ineficient in cazul altui invinuit (inculpat)17.
Este un domeniu in care nu pot exista procedee supuse unor legitati, criterii generale,
datorita unor numeroase formule de manifestare a personalitatii umane. Numai in cazul particular
personalitatea celui aflat in fata organului judiciar poate furniza informatii utile, indrumari cu
15 A.Ciopraga, op.cit., pag. 137-138
16 idem, pag. 138
17 A. Ciopraga, op cit, pag. 139

privire la tactica ce urmeaza a fi aplicata. De aceea, aceste procedee nu au decat caracterul unei
lamuriri a unor modele, recomandari, care lasa un nelimitat camp de actiune imaginatiei,
perspicacitatii, ingeniozitatii, fanteziei organului judiciar18. S-a constatat in practica judiciara ca
procedeele tactice de ascultare au, in mod necesar, un caracter individual, ele diferentiindu-se unele
de altele in functie de mai multe criterii intre care un rol important il are personalitatea invinuitului
(inculpatului) si ansamblul datelor in care se inscrie cauza trebuie aplicate nuantat, diversificat,
trebuie adaptate personalitatii invinuitului (inculpatului) si tuturor circumstantelor cauzei.
Prin urmare, regulile tactice dupa care se desfasoara ascultarea invinuitului (inculpatului) au
fost elaborate pe baza unei indelungate cercetari, iar aplicarea lor nu poate depasi prevederile
normelor in vigoare, utilizandu-se numai in limitele acestora19
Sectiunea II. Declaratiile invinuitului (inculpatului)
1. Importanta si rolul declaratiilor invinuitului (inculpatului) in procesul penal
Asa cum stim, procesul penal constituie un ansamblu de activitati reglementate de lege, in
cadrul carora organul judiciar desfasoara o serie de investigatii pentru aflarea adevarului cu privire
la savarsirea unei infractiuni, precum si a celui ce a savarsit-o.
Asadar, scopul procesului penal, pe langa aflarea adevarului este si acela de sanctionare a
faptuitorului, prin urmare intreaga activitate a organului judiciar este aceea de a descoperi probe de
constatare a adevarului, necesare solutionarii cauzei penale, aceasta fiind o obligatie care-i incumba
organului judiciar20. Dar, pentru ca organul judiciar sa poata folosi probele in rezolvarea cauzei,
acestea trebuie administrate iar mijloacele prin care se administreaza probele poarta denumirea de
mijloace de proba.
Mijloacele de proba sunt enumerate exclusiv de catre legiuitor21, declaratiile invinuitului
(inculpatului) fiind primele in aceasta enumerare, poate si datorita rolului deosebit de important pe
care acest mijloc de proba il are in cadrul procesului penal.
Astfel, declaratiile invinuitului (inculpatului) contribuie intotdeauna la justa solutionare a
cauzei intrucat in cazul declaratiilor sincere daca invinuitul (inculpatul) este vinovat, stabilesc cu
18 ibidem, pag. 140
19 Suciu C. op.cit., pag. 576
20 Codul procesual penal al Romaniei, art. 62
21 idem art. 64

multa exactitate imprejurarile in care a fost savarsita fapta iar daca nu este vinovat, fac cunoscute
imprejurarile care afirma invinuirea iar in ceea ce priveste declaratiile mincinoase si acestea sunt
necesare deoarece organul judiciar ia cunostinta de atitudinea invinuitului (inculpatului) fata de
invinuirea ce i se aduce, atitudine care poate influenta individualizarea pedepsei. De aceea,
declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt un mijloc de proba dintre cele mai importante pentru
organul judiciar existand obligatia de a le obtine in orice cauza penala atat in faza de urmarire
penala cat si in faza de judecata.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) se remarca prin doua functii deosebite, functia de
mijloc de proba si functia de aparare.
Ca mijloc de proba, declaratiile invinuitului (inculpatului) furnizeaza organului judiciar
elemente de fapt care pot servi ca probe necesare pentru aflarea adevarului in cauza penala. Astfel,
invinuitul (inculpatul), in cazul in care el este in realitate cel care a savarsit fapta imputata, are
cunostinte dobandite anterior si direct cu privire la faptele si imprejurarile a caror cunoastere este de
natura sa foloseasca la solutionarea cauzei penale invinuitul (inculpatul) cunoscand cel mai bine
imprejurarile in care a fost savarsita infractiunea si de asemenea detinand date pe care nimeni
altcineva nu le cunoaste iar in cazul in care o persoana este pe nedrept invinuita sau inculpata, prin
declaratiile sale are serioase posibilitati de dezvinovatire si de preintampinare a unei erori judiciare.
De aceea, declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt considerate ca un mijloc de proba
pentru solutionarea cauzei penale.
Alaturi de functia probatorie declaratiile invinuitului (inculpatului) au si functia de mijloc de
aparare.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) constituie prima manifestare a dreptului de aparare a
invinuitului (inculpatului) deoarece are posibilitatea de prezentare a faptelor si imprejurarilor ce vin
in apararea sa incercand astfel sa se disculpe. Astfel, daca invinuitul (inculpatul) este vinovat, prin
declaratiile sale el va incerca sa prezinte astfel faptele incat sa-si creeze o situatie mai usoara, iar
daca este nevinovat se va stradui sa invoce toate acele imprejurari ce probeaza nevinovatia sa.
Tot ca un mijloc de aparare, declaratiile invinuitului (inculpatului) pun in lumina un sistem
de garantie al exercitarii dreptului la aparare consacrat de Constitutie si dispozitiile legale in
vigoare22 – garantarea dreptului la aparare – ce anihileaza exercitarea abuziva a puterii discretionare
a activitatilor judecatoresti si in acelasi timp constituie o cale de prevenire a erorilor judiciare.
De asemenea, declaratiile invinuitului (inculpatului) constituie un indicator in cursul
efectuarii de operatiuni pe care legea le ingaduie sau le opreste in descoperirea unor probe necesare
aflarii adevarului.
Tot ca o manifestare a dreptului de aparare al invinuitului (inculpatului) se constituie si
22 Constitutia Romaniei, art. 24, Codul procesual penal al Romaniei, art. 6

dreptul la tacere pe tot parcursul procesului penal23.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) alaturi de declaratiile celorlalte persoane din procesul
penal – parte vatamata, martori – fac parte din categoria mijloacelor de proba orale. Exista insa
situatii, ce este drept rare, cand declaratiile invinuitului (inculpatului) din cauza unei infirmitati
fizice (de exemplu mutenia) sa nu poata fi facuta oral ci numai scris.
Aceasta nu schimba natura declaratiilor invinuitului (inculpatului). Nu constituie declaratii,
mijloc de proba oral, ci mijloc de proba scris informatiile desprinse din corespondenta sau dintr-un
jurnal personal, ori dintr-un memoriu redactat de un invinuit (inculpat)24.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) pot fi judiciare sau extrajudiciare.
Declaratia este extrajudiciara cand a fost data in afara procesului penal. In acest caz
continutul ei ajunge la cunostinta organului judiciar prin alte mijloace de proba – declaratiile unui
martor caruia i s-a destainuit, o scrisoare.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) devin declaratii judiciare si constituie mijloc de proba
cu acest caracter atunci cand sunt date organului judiciar in cursul procesului penal, potrivit
procedurii penale, dispozitiile legale instituie pentru organul de urmarire penala si pentru instanta de
judecata, obligatia de a obtine declaratii de la invinuit si de la inculpat25.
Asadar, declaratiile invinuitului (inculpatului) au o importanta deosebita in cadrul procesului
penal datorita informatiilor ce le ofera atat asupra faptei savarsite dar si cu privire la faptuitor,
informatii care nu se pot obtine din alte declaratii – martor, parte vatamata.
Legiuitorul a conditionat valoarea declaratiilor ca mijloc de proba de existenta unor fapte si
imprejurari ce trebuie sa rezulte din ansamblul probelor care exista in cauza. Astfel, declaratiile
invinuitului (inculpatului) trebuie coroborate cu celelalte mijloace de proba existente si anume
declaratiile martorilor, partii vatamate, inscrisurile, fotografiile, mijloacele materiale de proba,
constatarile medico-legale, expertizele.
In raport cu aceste mijloace de proba, declaratiile invinuitului (inculpatului) au totusi o
importanta mai mare datorita pozitiei pe care o ocupa acesta in procesul penal, fiind figura centrala
a procesului penal. Cum am mai spus, invinuitul (inculpatul) ofera o serie de date pe care le
cunoaste mai bine decat oricine – martor, parte vatamata – iar alte fapte sunt cunoscute numai de
invinuit (inculpat) astfel ca fara declaratiile sale, uneori este greu de stabilit diferitele imprejurari
care au importanta esentiala pentru cauza.
Pentru a intelege mai bine rolul declaratiilor acestui subiect procesual in raport cu celelalte
mijloace de proba trebuie cunoscute si acestea.
23 idem
24 V . Dongoroz, op.cit., pag. 185
25 Gr. Theodoru si Lucia Moldovan “Dr. procesual penal”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1976, pag. 130

Printre mijloacele de proba orale se inscriu, alaturi de declaratiile invinuitului sau
inculpatului si declaratiile martorului.
Persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau despre vreo imprejurare de natura sa
serveasca la aflarea adevarului in procesul penal poate fi ascultata in calitate de martor26. De
asemenea, ca persoana chemata ca martor, aceasta este obligata sa se infatiseze la locul data si ora
aratate in citatie si are datoria sa declare tot ce stie cu privire la faptele cauzei neindeplinirea acestei
obligatii ducand la sanctionarea printr-o amenda. Daca martorul incalca obligatia de a declara tot ce
stie in legatura cu faptele cauzei atrage aplicarea unei sanctiuni penale pentru savarsirea infractiunii
de marturie mincinoasa si poate fi comisa in etapa premergatoare urmaririi penale.
Spre deosebire de declaratiile martorului ce constituie, cum am vazut, o obligatie,
neindeplinirea acestora atragandu-i sanctionarea, declaratiile invinuitului (inculpatului) nu
reprezinta obligatiile pentru acesta, el putand face declaratii sau putand adopta atitudinea de tacere,
nefiind tras la raspundere penala pentru aceste atitudini. De asemenea, invinuitul (inculpatul) poate
face declaratii mincinoase sau sincere, se poate folosi de orice mijloace perfide fara a putea fi tras
la raspundere penala pentru savarsirea infractiunii de marturie mincinoasa deoarece declaratiile
invinuitului (inculpatului) constituie un drept al acestuia si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra
se).
Spre deosebire de martor, la care declaratiile sale cuprind informatii despre savarsirea unei
infractiuni, declaratiile invinuitului (inculpatului) contin informatii despre infractiunea pe care
acesta a savarsit-o.
Fata de martor invinuitul (inculpatul) poate sa revina asupra declaratiilor sale, face
completari, rectificari sau precizari. In acest sens, martorul nu poate schimba sau modifica
declaratia sa datorita obligatiei de a declara tot ce stie inca de la inceput, altfel riscand sanctiunea
penala pentru marturie mincinoasa. Prin revenire, invinuitul (inculpatul) isi schimba o declaratie,
adica sustine altceva decat ce a declarat mai inainte. Organul judiciar il va intreba ce l-a determinat
sa revina asupra declaratiei pentru a aprecia care declaratie este adevarata. Prin completari,
invinuitul (inculpatul) isi mentine declaratiile anterioare, insa mai adauga ceva la ele. Invinuitul
(inculpatul) va fi intrebat de ce nu a facut completarile dupa relatarea libera cand i s-au pus intrebari
de completare. Rectificarea consta in indreptarea sau completarea unor afirmatii, iar precizarea
urmareste ce anume afirmatii vagi sa fie stabilite precis. De exemplu, declara ca au fost mai multe
persoane fara a arata cate, ca ulterior sa precizeze numarul acestora27.
Din categoria mijloacelor de proba orale mai fac parte si declaratiile partii vatamate care
ofera informatii ce intregesc tabloul infractional.
26 Codul procesual penal al Romaniei, art. 78
27 Basarab Matei “Drept procesual penal” Universitatea Babes Bolyai Cluj-Napoca 1985, pag. 74

Partea vatamata este definita ca fiind persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare
fizica, morala sau materiala si care participa in procesul penal28. Aceasta poate oferi informatii cu
privire la momentul savarsirii infractiunii, in vreme ce declaratiile invinuitului (inculpatului) contin
si date anterioare si ulterioare momentului savarsirii infractiunii, cu privire la actele premergatoare.
Declaratiile martorilor si ale partii vatamate au rol ajutator fiind ascultati inaintea
invinuitului (inculpatului) astfel ca in momentul ascultarii acestui din urma subiect procesual,
organul judiciar are deja o parere asupra felului in care a fost savarsita infractiunea si asupra
faptuitorului. Asadar, declaratiile martorilor si ale partii vatamate ofera informatii cu privire la
infractiune si la personalitatea autorului ei.
Recunoasterea invinuitului (inculpatului) nu este intotdeauna sincera. De aceea, ea nu va
putea fi luata in considerare decat in masura coroborarii ei cu celelalte mijloace de proba orale dar
si materiale. Acestea din urma sunt constatari medico-legale, tehnico-stiintifice, expertize, etc.
Probele materiale sunt alcatuite din urme care pot fi percepute direct de catre organul judiciar pe
calea efectuarii unor activitati operative – cercetare la fata locului, perchezitii, ridicarea de obiecte
si inscrisuri – sau prin supunerea acestora unor examinari de specialitate – expertize, constatari
tehnico-stiintifice. Numai ca aceste probe sunt de natura materiala si reprezinta rezultatul activitatii
unui om, care singure nu prezinta valoare29. De aceea, este necesar pentru a cunoaste adevarul cu
privire la infractiune si faptuitorul ei, coroborarea acestor informatii cu cele obtinute prin
declaratiile invinuitului (inculpatului) dar si a celorlalte persoane in procesul penal.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) reprezinta cel mai expresiv si cel mai plastic mod de
stabilire a faptelor si imprejurarilor de fapt legate de infractiune si autorul ei30. De aceea, declaratiile
persoanelor in procesul penal in general si declaratiile invinuitului (inculpatului) in special au o
importanta deosebita in intregirea tabloului infractional inceput de probele materiale si desavarsit de
declaratiile orale.
2. Valoarea probanta a declaratiilor invinuitului (inculpatului)
Declaratiile invinuitului (inculpatului) alcatuiesc un mijloc de proba necesar si util pentru
aflarea adevarului in procesul penal, care este impus liberei aprecieri a organului de urmarire penala
sau instantei de judecata care, pe baza convingerii sale intime izvoraste din examinarea tuturor
probelor administrate, poate sa condamne fara recunoasterea invinuitului (inculpatului) sau sa-l
achite chiar daca acesta a recunoscut fapta si vinovatia sa.
28 Codul procesual penal al Romaniei, art. 24 alin. 1
29 A. Ciopraga, op.cit. pag. 137
30 idem, pag. 137

Indiferent de continutul declaratiilor sale – recunoastere sau negare a faptei, etc. – legea nu
acorda o forta probanta deosebita acestui mijloc de proba, dispozitiile legale31 aratand ca declaratiile
invinuitului (inculpatului) pot servi la aflarea adevarului numai in masura in care sunt coroborate cu
fapte si imprejurari ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) au o forta probanta relativa pe de o parte datorita
felului de percepere, memorizare, reproducere, adica a procesului de formare a declaratiilor cat si
faptului ca invinuitul (inculpatul) este direct interesat in desfasurarea si solutionarea procesului
penal. Asadar, relativitatea acestui mijloc de proba, trebuie privita in raport cu natura si importanta
aratarilor facute de invinuit (inculpat), de momentul in care au fost obtinute, de atitudinea acestuia
in desfasurarea procesului penal, de antecedentele sale penale si in special, de mentinerea constanta
a declaratiilor sau de revenire asupra lor. Aceste declaratii pastreaza caracterul relativ si atunci cand
privesc pe un co-invinuit sau co-inculpat. Caracterul si valoarea declaratiilor co-invinuitului
(coinculpatului) depind insa dupa cum sunt co-invinuiti (co-inculpati) in aceeasi cauza penala sau in
acelasi proces penal. In primul caz co-invinuitii (co-inculpatii) sunt participanti la aceeasi
infractiune, pe cand in cel de-al doilea caz sunt invinuiti (inculpati) in acelasi proces din cauza
conexitatii sau indivizibilitatii. In caz de participatie si de indivizibilitate, co-invinuitii (co-
inculpatii) in acelasi proces nu pot fi audiati decat in calitate de invinuiti (inculpati). De asemenea,
in cazurile de conexitate prevazute de art. 34 lit. a-c C. pr. pen. In care, desi sunt mai multe cauze
dar strans legate intre ele, co-invinuitii (co-inculpatii) in proces nu vor putea fi ascultati decat in
calitate de invinuiti (inculpati). Dimpotriva in cazul de conexitate prevazut de art. 34 lit. d C. pr.
pen. va fi audiat in aceasta calitate cu privire la fapta savarsita de el sau la a carei savarsire a luat
parte, iar cu privire la celelalte fapte, daca este cazul va fi ascultat ca martor32.
Din dispozitiile legale33 se trage concluzia ca organul judiciar trebuie sa administreze
probele care sustin invinuirea chiar daca invinuitul (inculpatul) recunoaste, potrivit regulilor
procesual penale34 organul judiciar fiind obligat sa adune probe atat in favoarea cat si in defavoarea
invinuitului (inculpatului). Asadar, marturisirea invinuitului (inculpatului) are o valoare probatorie
conditionata de a fi confirmata de celelalte probe administrate. Luata izolat, rupta de celelalte probe,
nu are forta probanta. De asemenea si declaratiile prin care invinuitul (inculpatul) neaga savarsirea
faptei penale sunt apreciate in acelasi mod35.
Din coroborarea articolelor privind probele in general si declaratiile in special36 decurge
31 Codul procesual penal al Romaniei, art. 69
32 V . Dongoroz , op.cit., pag. 187
33 Codul procesual penal al Romaniei, art. 64
34 idem art. 202 alin. 1 – 2
35 Gr. Theodoru si Lucia Moldovan, op.cit., pag. 132
36 Codul procesual penal al Romaniei, art. 63 alin. 3 coroborat cu art. 69

caracterul divizibil si retractabil al declaratiilor invinuitului (inculpatului).
Declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt divizibile, in sensul ca cele infatisate de invinuit
(inculpat) pot fi acceptate in tot sau in parte, dupa cum sunt confirmate sau nu de celelalte probe
existente. De ex. organul judiciar poate considera ca acea parte din declaratii prin care se recunoaste
savarsirea infractiunii si sa inlature ca neadevarata, partea din declaratii care se refera la provocare,
legitima aparare, parte care este neconfirmata de celelalte probe administrate37.
Declaratiile invinuitului (inculpatului) pot fi retractate fie in faza de urmarire penala fie cu
prilejul cercetarii judecatoresti, organul judiciar – organul de urmarire penala sau instanta de
judecata – avand sarcina de a aprecia care dintre aceste declaratii succesive si contradictorii sunt
adevarate.
In practica, s-a constat ca oricare dintre aceste declaratii poate fi retinuta ca verosimila,
indiferent ca acestea au fost date in faza de urmarire penala sau in faza de judecata. Conditia este ca
aceste declaratii sa fie confirmate de ansamblul probelor existente in cauza. Prin urmare,
posibilitatea retractarii se mentine in orice faza a procesului penal si in caile de atac extraordinare.
De asemenea, recunoasterea faptei nu constituie o piedica in revizuirea ulterioara a hotararii38.
Retractarea trebuie sa fie temeinic motivata si de natura sa formeze convingerea ca relatarile
anterioare nu reprezinta adevarul.
In concluzie, declaratiile invinuitului (inculpatului) sunt divizibile – organul judiciar
retinand numai ceea ce se coroboreaza cu alte probe – si retractabile – numai daca aceasta se
impune in urma aprecierii intregului material probator in cauza.
In aprecierea valorii probante a declaratiilor invinuitului (inculpatului), organul de cercetare
penala nu trebuie sa plece de la idei preconcepute, presupuneri sau versiuni neverificate. El trebuie
sa dea dovada de obiectivitate, sa aprecieze declaratiile invinuitului (inculpatului) numai in
contextul celorlalte probe verificate, existente in cauza. Necesitatea aprecierii in acest mod a
declaratiilor se explica pe de o parte prin faptul ca potrivit legii, probele nu au o valoare prestabilita,
iar pe de alta parte prin faptul ca recunoasterea invinuitului (inculpatului), privita izolat nu poate
constitui temei pentru tragerea la raspundere penala39.
3. Consideratii in doctrina privind valoarea probanta a declaratiilor invinuitului
(inculpatului)
In jurisprudenta mai veche, ascultarea invinuitului (inculpatului)- purtand denumirea de
37 Gr. Theodoru si Lucia Moldovan, op.cit., pag. 132
38 N. V olonciu “Tratat de procedura penala”, Editura “Paideia”, Bucuresti, 1997, pag. 170
39 C-tin Aioanitoaiei, V . Berchesan…, op. cit. pag. 80

interogatoriu – era considerata a fi primul act de “informatiune” iar in scopul de a smulge o
marturisire invinuitului (inculpatului), “judecatorul de instructie avea sarcina de a face toate
sfortarile, punandu-i cu indemanare tot felul de intrebari”. Asadar, inainte de legea din
15.03.1902 interogatoriul era considerat a fi “un cerc de fier destinat sa smulga o marturisire”cum
ne spune insusi profesorul Roux in cursul sau de drept si procedura penala. De asemenea, in
lucrarea “Politia – tehnica si ancheta judiciara”, Zguriadescu C-tin dedica un capitol interogatoriului
inculpatului astfel: cum era el vazut inainte si dupa aceasta lege.
Teoria si practica unor sisteme de drept occidentale ofera marturisirii invinuitului
(inculpatului) valoarea oricarei probe ceea ce permite sa se pronunte o condamnare unei marturisiri
ferme si concrete. Aceasta conceptie are la baza principiul liberei aprecieri a probelor si prezumtia
ca nimeni nu are interesul sa se recunoasca vinovat pentru o fapta pe care nu a savarsit-o. Practica a
aratat insa ca aceasta prezumtie nu este valabila intotdeauna. S-au intalnit astfel situatii in care
inculpatul si-a recunoscut vinovatia pentru savarsirea unei fapte pentru a ascunde o infractiune mai
grava, din teama, din devotament pentru adevaratul faptuitor, din interese personale, ori uneori, ca
urmare a presiunilor ce s-au facut asupra sa. Asadar, nici baza teoretica a acestei sustineri nu este
prea sigura, astfel ca nu se poate acorda marturisirii inculpatului valoarea unei probe complete si
ferme de vinovatie40. De asemenea, progresele dobandite in psihologia judiciara – psihologia
infractorului in special – au demonstrat ca nu trebuie sa se acorde prea mult credit acestui mijloc de
proba, deoarece voluntar sau involuntar, invinuitul (inculpatul) denatureaza declaratiile sale.
Conceptia asupra fortei probante a marturisirii invinuitului (inculpatului) a cunoscut de-a
lungul timpului o evolutie care a mers de la atribuirea unei valori probante supreme “regina
probelor”, pana la considerarea acesteia ca o proba relativa a carei valoare depinde de concordanta
ei cu alte probe administrate in aceeasi cauza penala. In conceptia in care acest mijloc de proba
priveste orice aratari facute de un invinuit (inculpat), iar nu numai marturisirea lui, implicit valoarea
relativa a acesteia apare mai nuantata41. Astfel, in legislatia mai veche, mai exact in sistemul
probelor formale, declaratiile invinuitului (inculpatului) erau considerate “regina probelor”, asa cum
am mai spus. In legislatia moderna acest lucru nu mai este valabil, declaratiile acestui subiect
procesual avand valoare probatorie numai coroborate cu celelalte mijloace de proba existente.
Totusi unele reminiscente ale formalismului probelor pe planul acestui mijloc de proba sunt
intalnite in dreptul de tip anglo-saxon unde, in functie de recunoasterea sau negarea vinovatiei,
procedura de desfasurare a judecarii cauzei este diferita. Astfel, daca invinuitul (inculpatul) declara
de la inceput ca se recunoaste vinovat, procedura se simplifica – se exclude participarea juriilor – in
care caz se va pune doar problema pedepsei. De aceea este important a sti initial daca apararea
40 Gr. Theodoru si Lucia Moldovan, op.cit., pag. 132
41 V . Dongoroz , op.cit., pag. 186

pledeaza cu recunoasterea sau nerecunoasterea vinovatiei. De asemenea, invinuitul (inculpatul) nu
poate fi audiat in timpul urmaririi penale daca se declara nevinovat.
In doctrina moderna, aprecierea sinceritatii invinuitului (inculpatului) se face cu ajutorul
unor mijloace tehnice ca: tehnicile criminalistice de cercetare occidentale pun mare accent pe
anumite probe psihometrie – se masoara ritmul respiratiei, a pulsului, presiunea arteriala, in timp ce
se pun invinuitului (inculpatului) diverse intrebari, unele neutre altele socotite critice42.
4. Procedura de obtinere a declaratiilor invinuitului (inculpatului)
Este alcatuita dintr-un complex de reguli de ordin procesual si de ordin tactic criminalistic43.
Regulile de natura tactica privind ascultarea invinuitului sau inculpatului sunt fundamentate
de stiinta criminalisticii, in colaborare cu alte discipline din care enumeram: psihologia judiciara,
logica juridica, sociologia etc.
Regulile de ordin procesual sunt impartite in reguli generate comune atat organelor
judiciare, cat si instantei de judecata si reguli specifice pentru fiecare organ in parte.
Ascultarea invinuitului sau inculpatului in cele doua faze ale procesului penal se desfasoara,
de regula, la sediul organului judiciar si, in mod exceptional, la locul unde se afla.
Ascultarea este individuala si cuprinde trei etape: identificarea invinuitului sau inculpatului,
relatarea libera sau expunerea orala despre fapta savarsita si adresarea de intrebari.
La producerea declaratiilor invinuitul sau inculpatul nu poate veni cu o declaratie scrisa
acasa, neputand sa apeleze la depozitiile anterioare sau insemnari decat, in mod exceptional, in
cazul unor denumiri mai greoaie sau cifrelor.
Declaratiile invinuitului sau inculpatului se consemneaza in scris ori se inregistreaza pe
suport magnetic cu aducerea la cunostinta pentru acest din urma aspect.
Dupa consemnare se citesc ori sunt citite, semnate de invinuit sau inculpat, organul judiciar
si ceilalti participanti: aparator, interpret presedintele completului de judecata, grefier.
Dintre regulile specifice amintim:
~ inainte de ascultare invinuitul sau inculpatul va da o declaratie scrisa personal in care va face
referire la invinuirea ce i se aduce;
~in cursul judecatii inculpatii sunt ascultati de regula in prezenta tuturor participantilor la
proces;
~ tot in cursul judecatii adresarea de intrebari poate fi facuta prin mijlocirea presedintelui
instantei de catre procuror, parti, ceilalti inculpati si de aparator.
42 N. V olonciu, op.cit., pag. 179
43 C.S. Paraschiv ș.a., op. cit., p. 186

Capitolul II. Aspecte de natura psihologica privind făptuitorului si anchetatorul
Sectiunea I. Elemente care contureaza psihologia făptuitorului
1.Cunoasterea personalitatii făptuitorului
Pentru aflarea adevarului cu privire la savarsirea infractiunii si la faptuitorul ei, organul judiciar, pe
langa strangerea probelor incriminatoare sau dez-incriminatoare, trebuie sa cunoasca si
personalitatea faptuitorului, aceasta cunoastere ajutandu-l atat la descoperirea adevarului dar si la
intelegerea acestui act infractional si la aplicarea unei corectii corecte evitand astfel o eroare
judiciara dar si ajutand la readaptarea infractorului in societate.
Astfel, conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe adevar,
stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a delincventului. De fapt,
personalitatea infractorului, determinata complet si temeinic, este fondul pe care trebuie sa se
incruciseze in cadrul duelului judiciar, functia acuzarii si apararii pentru ca, in ultima analiza,
pedeapsa este impusa infractorului iar efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate.
Elementele pozitive ale personalitatii vor putea conduce spre o pedeapsa mai blanda pe cand cele
negative vor trebui infrante printr-o pedeapsa mai aspra. Exista si situatii in care pedepsele sunt
insuficiente, acestea generand, de obicei, fenomenul recidivei sau obisnuintei infractionale, carora
societatea nu le-a gasit remedii practice44.
Personalitatea infractorului constituie obiectul de studiu al psihologiei judiciare precum si al
criminologiei.
Asa cum stim, continutul juridic al infractiunii cuprinde conditii privitoare la anumite elemente ce
privesc fapta, faptuitorul, valoarea sociala careia i se aduce atingere, imprejurarile de timp si de loc
in care se savarseste fapta. O analiza strict psihologica a actului infractional face referire la analiza
44 N. Mitrofan, V . Zdrenghea, T. Butoi “Psihologie judiciara” Editura “Sansa”, Bucuresti 1997, pag. 48

modului in care pregatirea, savarsirea si atitudinea post-infractionala, se manifesta psihicul
autorului, elementele sale: inteligenta, afectivitatea si vointa.
Omul ca persoana se caracterizeaza prin existenta anumitor sisteme interne de motive si de scopuri,
prin trasaturi temperamentale si de caracter care conditioneaza dinamica si natura faptelor sale, prin
capacitati si aptitudini care-l fac apt pe om pentru anumite forme de activitate, prin nivele diferite la
care se poate desfasura viata lui psihica (constient, inconstient, voluntar, involuntar etc.). Toate
aceste insusiri personale isi pun amprenta pe conduita si activitatea omului, imprimand si proceselor
psihice un aspect personal, unul in care se imbina momentele biologice si fiziologice cu cele social-
istorice si culturale45.
Personalitatea, componentele sale respectiv aptitudinile, temperamentul, caracterul,
comportamentul au fost studiate de renumiti cercetatori. Astfel, reputatul profesor roman, Virgil
Dragomirescu in studiul sau “Psihologia comportamentului deviant” care dupa cum recunoaste
chiar domnia sa este o sinteza ce priveste “implicatiile complexe ale comportamentului deviant”,
defineste personalitatea ca o “sinteza a tuturor elementelor care concura la conformatia mintala a
unui subiect, pentru a-i da o fizionomie proprie. Aceasta conformatie rezulta din nenumarate
particularitati ale constitutiei sale psiho-fiziologice, ale componentelor sale instintinctivo-afective,
ele insele alimentate de aferentele senzitivo-senzoriale si chinestezice, a modului sau de a reactiona,
de amprentele lasate de toate experientele traite, care au jalonat istoria sa individuala. Adesea, se
mai intelege prin personalitate forta de coeziune a Eu-lui, coeficientul de rezistenta, unitatea si
continuitatea structurii psihice a individului, care ii permite sa ramana el insusi de-a lungul istoriei
existentei sale si in diverse medii unde se afirma sau desfasoara”.
In sensul conceptiei nerviste, personalitatea reprezinta un ansamblu de trasaturi temperamentale si
volitionale ale fiecarei persoane in parte ca rezultat al interactiunii dinamice dintre primul si al
doilea sistem de semnalizare, ce determina atitudinea liber-constienta fata de lume si propria
persoana. Caracterul rezulta din ansamblul trasaturilor de atitudine sau comportament, fata de
mediul social, diferentiate prin educatie, pe fondul insusirilor temperamentale innascute46.
Alti autori au definit personalitatea astfel47:
Eysenck vedea personalitatea ca un larg camp de investigatii asupra fiintei umane concepute ca un
intreg. Aceasta definitie apartine unui medic confruntat cu o bogata cazuistica in domeniul
psihodiagnosticului comportamentului deviant, ce a lasat deschisa problema conceptului
personalitatii, subordonand-o posibilitatilor de crestere a cunoasterii in functie de perfectionarea
metodelor de investigare a fiintei umane.
45 Golu P. “Psihologia sociala”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1974, pag. 85
46 V . Dragomirescu “ Psihologia comportamentului deviant”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1976, pag.
15
47 N. Mitrofan, V . Zdrenghea, T. Butoi op.cit., pag. 49

Pende vede personalitatea ca o piramida bio-fiziologica a carei baza e formata de ereditate, cele
patru suprafete fiind formate de componenta morfologica, de temperament, caracter si inteligenta,
varful piramidei constituind sinteza globala a persoanei.
Klineberg considera ca personalitatea si mediul formeaza o totalitate functionala, iar atunci cand
unul dintre aceste elemente se schimba, se modifica si aceasta totalitate functionala.
De asemenea, Porot si Kam Merer aratau ca personalitatea se caracterizeaza prin urmatoarele
trasaturi: unitatea si identitatea sa, care realizeaza un tot coerent, organizat si rezistent; vitalitatea ca
ansamblu insufletit, ierarhizat, a carei existenta este conditionata de oscilatiile sale endogene si de
stimuli exteriori la care raspunde si reactioneaza, constientizarea ca proces prin care individul isi
faureste reprezentarea mentala a tuturor activitatilor sale fiziologice si psihice; raportul individului
cu mediul ambiant si reactiile la mediu in vederea reglarii comportamentului.
Un renumit cercetator in domeniul personalitatii criminale, Jean Pinatel, arata ca din punct de
vedere sociologic, biologia si psihanaliza nu fac decat sa lumineze fundamentul personalitatii.
Aceasta este formata din elemente culturale, care constituie conceptii morale ale subiectului. Aceste
conceptii morale, dobandite prin educatie rezulta din contactele cu alte persoane si inglobeaza idei,
obiceiuri, credinte, atitudini asupra conduitei ce trebuie avuta in situatii generale sau particulare48.
Jean Pinatel considera, de asemenea, ca in comportamentul criminal “trecerea la act” constituie
elementul decisiv. Conditia trecerii la act sunt comandate la delincventii care comit acte grave, de
un nucleu al personalitatii ale carui comportamente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si
interferenta afectiva. Nucleul personalitatii criminale este o structura dinamica, este reunirea si
asocierea acestor trasaturi dar care nici una in sine nu este anormala.
J. Pinatel pune accentul pe faptul ca nucleul personalitatii criminale nu este un dat, ci o rezultanta.
Infractorul pana ajunge la savarsirea unei infractiuni parcurge un drum lung de formare a
personalitatii sale, pe care porneste cu o anumita potentialitate psihica si se dezvolta intr-un
apreciabil timp in sanul relatiilor sociale, care in mod obiectiv ii determina individualitatea. Astfel,
individul parcurge in cursul existentei sale anumite stadii de dezvoltare, care urmeaza unul altuia
intr-o succesiune stricta. In consecinta, complexitatea personalitatii infractorului nu se poate
cunoaste ca unica exteriorizare in comportarea sa, ci printr-o investigare mai ampla pe multiple
planuri.
Literatura de specialitate cuprinde incercarile diversilor autori privind trasaturile personalitatii
infractorului. Au incercat astfel, sa-i clasifice dupa mai multe categorii dorind sa contureze portretul
personalitatii criminale.
Mentionam cateva dintre aceste criterii:
a) in functie de gradul de constientizare si control al comportamentului criminal:
48 V . Dragomirescu op.cit., pag. 15

– infractori normali
– infractori anormali
b) in functie de tendinta de repetare a actiunii criminale:
– infractori recidivisti
– infractori nerecidivisti
c) in functie de gradul de pregatire profesionala:
– infractori ocazionali
– infractori de cariera
Lewis Yablonski49 a realizat un portret foarte important, folosind drept criteriu mediul in care
personalitatea infractorilor afecteaza comportamentul criminal:
– criminali socializati
– criminali nevrotici
– criminali psihotici
– criminali sociopati.
1. Criminalii socializati sunt cei care prezinta tulburari emotionale mult mai mult decat orice
persoana care nu a comis infractiuni. Ei devin criminali in urma impactului contextului social in
cadrul caruia invata reguli si valori deviante. Acesti criminali par mai mult drept violatori ai
proprietatii decat criminali violenti.
2. Criminalii nevrotici sunt cei care datorita convulsiunilor nevrotice comit acte infractionale. Spre
deosebire de psihotic, nevroticul mai percepe lumea intr-un mod distorsionat. Mai mult, in mod
tipic nevroticii sunt constienti ca exista ceva rau in ceea ce priveste comportamentul lor. Criminalii
nevrotici sunt indivizi care devin criminali datorita sau drept rezultat al distorsiunilor personalitatii,
precum si al distorsiunilor perceptiilor asupra lumii din jurul lor.
3. Criminalii psihotici sunt indivizi cu dezordini severe ale personalitatii, care au o perceptie
complet distorsionata asupra societatii si lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializati,
psihoticii nu-si planifica crimele. Cu toate acestea punctul lor de vedere distorsionat asupra realitatii
si gandurile lor iluzorii si inselatoare pot sa-i determine sa comita crime. Fiind inclinati sa comita in
special acte de violenta, inclusiv omorul, acesti criminali pot comite cele mai bizare si lipsite de
sens acte antisociale.
4. Criminalii socializati sunt cei ce sunt caracterizati printr-o personalitate egocentrica. Ei au
compasiune limitata fata de altii sau nu au deloc. Datorita marilor tulburari de caracter, ei pot usor
victimiza pe altii cu un minimum sentiment de anxietate sau vinovatie. Desi cei mai multi dintre cei
care comit acte antisociale prezinta elementul sociopatic, nu poate fi sustinuta concluzia ca toti
criminalii sau infractorii sunt clar socializati.
49 Yablonski Lewis “Criminology. Crime and criminalty” Harper Collins, Publishers, New York, 1990, cap.V .

Dr. Hervey Cleckley un renumit psihiatru, in lucrarea sa “The Mask of Sanity” (Masca Sanatatii)
prezinta trasaturile sociopatului, deoarece sociopatul apare in mod uzual ca fiind normal50:
1.Farmec superficial si o buna inteligenta. Sociopatul tipic, cand il intalnesti prima data, pare
prietenos si bine adaptat si dovedeste ca poseda o inteligenta superioara.
2.Absenta iluziilor si a altor semne ale gandirii irationale. Sociopatul poate recunoaste realitatea
fizica a mediului inconjurator, nu aude voci si rationeaza logic.
3.Absenta “nervozitatii” sau a manifestarilor psiho-neurotice. El este in mod tipic imun la
anxietate si la neliniste care pot fi considerate normale in situatii perturbante.
4.Instabilitatea. Sociopatul, dupa ce realizeaza o serie de castiguri si realizari, inclusiv financiare,
se va descotorosi de aceste bunuri si venituri intr-o maniera iresponsabila, fara nici un motiv
predictibil.
5.Neadevarul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevarului de catre sociopat este remarcabila, o
asemenea persoana parand a fi de incredere cand face o promisiune solemna dar pe care nu o va
respecta niciodata. Ei vor minti cu o deplina convingere pentru a evita orice acuzatii la adresa
lor.
6.Lipsa remuscarii sau rusinii. Sociopatul nu accepta nici o critica pentru necazurile ce le produce
altora, afisand virtual sentimentul rusinii, desi viata lui este plina de acte imorale.
7.Comportamentul antisocial motivat inadecvat. Sociopatul urmeaza, in general cursul
comportamentului care este antisocial, inseland, furand, chiar daca aceste actiuni nu servesc nici
unui scop personal.
8.Judecata saraca si esecul in a invata din experienta. Nu exista nici o evidenta ca o asemenea
persoana invata din experientele negative, el repetand in mod compulsiv esecurile, chiar si in
cazul in care comportamentul lui conduce la multiple sanctiuni penale, inclusiv cu inchisoarea.
9.Egocentrismul patologic si incapacitatea de a iubi. Desi, el adesea ofera semne privind
afectiunea, nu exista nici un indiciu ca este dominat in mod real de asemenea sentimente sau
stari. Este persoana care nu poate sa formeze si sa mentina relatii interpersonale de durata.
10.Incarcatura emotionala foarte saraca a reactiilor afective. Sociopatul poate arata dusmanie,
suferinta, afectiune etc. dar el este incapabil de a simti adanc si adevarat emotii precum:
mandria, supararea, bucuria, etc.
11.Pierderea specifica a intelegerii. Sociopatul are capacitati de intelegere limitate, aparent este
neintrospectiv si este mai ales incapabil de a intelege punctul de vedere al altora.
12.Indiferenta in relatiile personale generale. Este incapabil de sacrificiu sau de generozitate reala
si nu demonstreaza ca apreciaza actele altora de incredere si amabilitate.
13.Comportamentul bizar si neprevazut, asociat cu consum de bauturi alcoolice si droguri, spre
50idem, pag. 158 – 160

deosebire de multi alti alcoolici insa, sociopatul, chiar sub influenta unei mici cantitati de alcool
poate deveni extrem de agresiv si distructiv. Comportamentul bizar si irational poate apare si
atunci cand individul nu consuma bauturi alcoolice.
14.Tendintele suicidale sunt foarte rare. Sociopatul, ameninta cu suicidul dar foarte rar aplica.
Lipsa rusinii si vinovatiei reale in legatura cu comportamentul personal nu produce o motivatie
adevarata pentru obtinerea unui avantaj personal imediat.
15.Viata sexuala este defectuos integrata, caracterizandu-se prin promiscuitate si fiind lipsita in cea
mai mare masura, de incarcatura emotionala. Partenerul sexual este vazut mai mult ca un obiect
decat ca o persoana cu sentimente.
16.Esec in a urma o anumita cale sau drum in viata. Sociopatul nu face eforturi constante in directia
obtinerii unei palete largi de scopuri personale. Una din trasaturile remarcabile ale sociopatului
este pattern-ul consistent al autoapararii.
Infractorul se remarca printr-un comportament predominant agresiv, impulsiv, reactiv sau instabil.
In cadrul cercetarilor efectuate in vederea conturarii tipologiilor morfo-fizico-psihologice, numerosi
cercetatori in acest domeniu au incercat sa stabileasca daca exista si cum se manifesta componentele
fizice (inaltime, aspect ponderal, proportia dintre diferite segmente ale corpului etc.) si
caracteristicile psihocomportamentale. Astfel Ellemberger a facut o sinteza a observatiilor diferitilor
cercetatori realizand urmatoarea clasificare51:
Tipul leptosom (ce apartine lui Kretschner) caracterizat somatic prin, trunchi ingust si membre
lungi, iar temperamental prin trasaturi schizotime, fiind rece si autist, devine usor sociabil, apoi
nesociabil, initial hipersociabil apoi, curand, insensibil, ii reprezinta in proportie crescuta pe autorii
crimelor precoce, grave si pe recidivisti. Printre ei se recunosc autorii unor acte antisociale: furturi,
excrocherii si mai putin vagabondaj.
Tipul picnic sau compact, cu diametrele trunchiului si capului mari si membrele destul de scurte ca
trasaturi fizice, temperamental caracterizandu-se prin trasaturi ciclotine, fiind deschis, sociabil, usor
adaptabil in relatiile personale si in mediu, intra mai greu in conflict cu anturajul, comportamentul
lor antisocial fiind adesea legat de episoade depresive si incepe sa se manifeste mai tarziu, avand o
tendinta mai mica la recidiva, avand predilectie pentru conduite antisociale din categoria
inselaciunilor sau “scurt-circuit”.
Tipul atletic, caracterizat pe de o parte fizic printr-o musculatura bine dezvoltata, avand un
temperament lipicios, greoi, flegmatic, dar in acelasi timp “emplasiv”, adica predispus paroxismelor
motorii sau emotionale, are inclinatii pentru acte de violenta, criminalitatea lui fiind distribuita la
toate grupele de varsta si adeseori precipitata de alcool.
Tipul displastic, caracterizat prin tulburari endocrine si de crestere, este predispus mai ales la
51 V . Dragomirescu, op.cit., pag. 26 – 27

infractiuni sexuale, cu frecventa crescuta la pubertate (care survine adesea cu intarziere) si are o
tendinta remarcabila de reiterare in conduitele deviante antisociale. Acestea sunt doar corelatii
stabilite statistic si nu individualizate.
Cercetari in acest domeniu au mai facut Sheldon (SUA), care din punct de vedere temperamental
distinge trei tipuri fundamentale – viscerotonic, somatotonic, cerebrotonic. Kretschmer (Germania),
Pende si Viola (Italia), L. Yablonski care, pe baza unei ample sinteze asupra literaturii de
specialitate, diferentiaza doua categorii de infractori in functie de gradul de pregatire infractionala
in criminali infractionali care sunt cei ocazionali, incepatori si criminali de cariera care sunt de
obicei formati si socializati in directia comiterii crimei.
Cu privire la criminalii de cariera, cei mai multi au fost socializati si formati intr-un sistem de valori
si norme, reguli “definitii” ale unor acte comportamentale diferit de cel utilizat de catre societate
pentru majoritatea crimelor, chiar si in situatiile in care sunt foarte vulnerabili in a fi arestati si
condamnati.
Cel mai puternic motiv de actiune al infractorului este starea de frustrare. Frustrarea este un rezultat
ce apare atunci cand individul intalneste in calea sa un obstacol mai usor sau mai greu de indepartat
si care il impiedica sa-si satisfaca o necesitate. Starea de frustrare declanseaza stari emotionale
puternice care dezorganizeaza activitatea si duce la forme de nevroza. In starea de frustrare,
individul poate ajunge la fenomene de criza, manifestata prin actiuni irationale, atipice,
dezorganizate.
Alaturi de starea de frustrare exista si sentimente de frustrare care sunt de lunga durata si care
deregleaza conduita individului vreme indelungata. Cel ce, de exemplu nu este promovat, din
motive obiective in munca lui, se simte frustrat si acest sentiment de frustrare il aduce la atitudini si
comportamente necorespunzatoare. Ceea ce este esential in starea de frustrare este ca ea provoaca
conduita agresiva.
Conduita agresiva este specifica delincventului. Acesta, intr-o anumita situatie conflictuala de
regula, are o atitudine ofensiva disproportionata cu elementul declansator, urmarind distrugerea
fizica sau simbolica a obstacolului52.
§2. Personalitatea invinuitului/inculpatului aflat la prima infractiune si personalitatea
infractorului recidivist
Personalitatea invinuitului (inculpatului) aflat la prima infractiune
Se manifesta printr-o personalitate orientata antisocial si se caracterizeaza prin egocentrism,
52 Bogdan T. “Probleme de psihologie judiciara” Editura Stiintifica, Bucuresti 1973, pag. 63

agresivitate, indiferenta afectiva si labilitate.
Subiectul este pus in situatia de a delibera si a opta intre mai multe variante de comportament. In
procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivationale – mobil si scop – valoric –
semnificatia sociala si juridica a faptei – , morale, afective si materiale – conditii concrete de
realizare a faptei. Considerand situatia concreta de viata ca fiind propice pentru savarsirea faptei,
rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientarii antisociale a
personalitatii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventa a acestei diferente de grad.
Optiunea in favoarea savarsirii faptei infractionale are semnificatia unei eliberari psihice pentru
infractor si a unui esec social, care se vor consuma odata cu procesul de transformare a posibilitatii
in realitate53.
Infractorul aflat la prima infractiune se caracterizeaza prin urmatoarele54:
-a fost confruntat cu o problema care a solicitat actiunea;
-individul a ales actiunea care a constituit violarea legii;
-pana la comiterea infractiunii, infractorul s-a supus sistemului normativ al societatii.
In functie de aceste trasaturi pot fi diferentiate trei grupe de infractori:
a)infractori datorita unor situatii emotionale – crima pasionala sau gelozie, sau datorita
atitudinii injuste a victimei – starea de provocare, ori cand activitatea faptuitorului
constituie o riposta la un atac injust – legitima aparare de regula, infractorii din aceasta
categorie regreta, au remuscari, considera fapta savarsita oribila;
b)infractori datorita unor situatii financiare (fraude, delapidari, falsificari etc.);
c)infractori datorita unor situatii politice.
L. Yablonski ii numeste intr-o clasificare a sa criminali situationali care sunt ocazionali,
intamplatori.
Personalitatea infractorului recidivist
Numeroasele cercetari privind personalitatea recidivistilor arata o conjugare de deficiente
individuale si sociale, un cumul de deficiente sanitare, biologice si intelectuale si o lunga istorie de
excluderi si respingeri sociale ce ii fac “marginali” fata de comunitatea in care traiesc. In cazul
recidivistilor, trecerea la actul infractional este o activare a mecanismelor psihosociale ca reactie la
excluderea si respingerea pe care o sufera. Neacceptarea, respingerea sociala este un motiv puternic
de actiune si in aceasta conjunctura, evident, comportamentul va fi directionat antisocial. Willard W.
Hartup, intr-o lucrare din 1977 arata ca impactul va fi cu atat mai violent cu cat subiectul va fi mai
53 Nistoreanu Gh., Paun C. op.cit., pag. 213
54 Yablonschi L. op.cit., cap. VI

puternic convins ca agentul frustrator a actionat cu intentie.
De asemenea, o caracteristica fundamentala a infractorului din obisnuinta o constituie
egocentrismul adica incapacitatea de a tine cont de sentimentele, gandurile si interesele altora55.
F. W. Warbunton a constatat in urma cercetarilor efectuate ca infractorul recidivist arata o tendinta
marcanta de a “merge cu banda”.
Renumitul cercetator italian Giacomo Campa, in urma examinarilor efectuate de-a lungul anilor
asupra recidivistilor si deferitelor categorii de infractori cu tendinte de a comite infractiuni deosebit
de grave, a relevat faptul ca acestia, percep realitatea intr-un mod neobisnuit si deformat,
considerand ca toti cei din jur sunt dusmani, nimeni nu ofera ajutor si ca in viata totul se petrece
conform legilor “baftei” sau “ghinionului”. Campa remarca in personalitatea recidivistilor prezenta
unor manifestari de indecizie si incertitudine interioara precum si profunda dificultate de
autoreprezentare, lipsa de capacitate de a se vedea pe sine in mod realist, la care se adauga si
stradania de a ascunde propria personalitate.
Virgil Dragomirescu in lucrarea sa “Psihosociologia comportamentului deviant” dedica un capitol,
“Reiterarea conduitelor deviante” personalitatii recidivistului, pe care le redam si noi:
-ideea creata si supusa sie insasi si mediului inconjurator cu privire la faptul ca reprezinta
un tip neobisnuit, exceptional, superior celor din jur.
Hotararea de a risca, apoi trezirile spectaculoase sunt interpretate de aceasta
personalitate ca o dovada a unor insusiri deosebite pe care le au.
-se manifesta ca trasatura a personalitatii tendinta de a aplica violenta, setea de a domina
prin orice mijloace – inselaciune – constituie o trasatura distincta a psihologiei
recidivistului.
-tendinta de a actiona in vederea atingerii scopului antisocial. Recidivistul isi creeaza
singur o situatie infractionala.
-hotararea rapida de trecere la savarsirea unei alte actiuni antisociale.
S-a constatat ca la baza activitatii desfasurate de grupurile de recidivisti se afla degradarea si
deprecierea sub aspectul social al personalitatii lor, a iesirii din relatiile sociale normale (ex. etilicii
cronici condamnati de nenumarate ori pentru furturi).
Asupra cronicizarii comportamentului infractional o influenta deosebita o au si conditiile de
formare morala a persoanei, influenta individului.
Literatura de specialitate precum si practica judiciara remarca o influenta negativa deosebita,
imprejurarile in care deviantul se afla sub influenta alcoolului. Alcoolul poate determina repetarea
unor actiuni deviante caracterizate printr-un mare grad de periculozitate.
De asemenea o influenta deosebita o pot avea si alti recidivisti “cu experienta”.
55 N.Mitrofan, V . Zdrenghea, T. Butoi op.cit., pag. 55

Witold Surilda, citandu-l pe P. Bouzat face urmatoarea clasificare:
a)“recidivisti formali care se caracterizeaza printr-un mod ordonat de viata in general, o
activitate mai mult sau mai putin corecta si la care, cea de-a doua infractiune reprezinta
un fenomen intamplator, o abatere de la regulile normale. Recaderea in infractiune se
datoreste de cele mai multe ori unei crize externe, intamplatoare si nu unei atitudini si
conceptii permanent negative”.
b)“recidivisti reali, care sunt caracterizati ca indivizi pentru care infractiunea constituie
expresia modului lor de viata antisociala. Este vorba de infractorii condamnati de mai
multe ori pentru infractiuni intentionate si care apar cu un grad crescut de periculozitate,
infractori “de profesie” sau “de obicei”.
Recidivistul, caracterizat de Kretschner ca fiind leptosom, se remarca printr-o inadaptare sociala,
adaugandu-se la aceasta si mentinerea factorilor obisnuiti de mediu si climat social, aplicarea
metodelor comune cu caracter general de reeducare si recuperare, atitudinea diferentiata a societatii
in procesul de reintegrare a deviantului, acesta resimtind izolarea si este dominat astfel, de
sentimentul de stigmatizare sociala sau de frustrarea de anumite drepturi comune ale colectivitatii
din care a provenit.
§3. Comportamentul invinuitului (inculpatului) inainte, in timpul si dupa savarsirea
infractiunii
Invinuitul (inculpatul), fiind cel ce a savarsit fapta prevazuta de legea penala, poate oferi informatii
nu numai in legatura cu momentul savarsirii infractiunii ci si privind momentele dinaintea si de
dupa savarsirea infractiunii.
Am vazut intr-un capitol precedent ca informatiile oferite de invinuit (inculpat) contribuie in mod
deosebit la solutionarea cauzei, fiind considerat sursa celor mai ample si in acelasi timp celor mai
fidele informatii privind infractiunea savarsita. Aceasta si pentru ca invinuitul (inculpatul) se
gaseste de regula, in conditiile optime de perceptie si memorare mult mai bune decat celelalte
persoane care au luat parte intr-un fel sau altul la savarsirea infractiunii – martori, persoana
vatamata. Aceasta explica de ce o seama de fapte, de imprejurari legate de infractiune sunt cel mai
bine cunoscute de catre invinuit (inculpat), dupa cum cu privire la unele fapte si imprejurari numai
invinuitul (inculpatul) poate furniza informatii deoarece numai lui ii sunt cunoscute.
La savarsirea infractiunii invinuitul (inculpatul) participa cu toata fiinta sa, punerea in actiune a
hotararii de a comite fapta prevazuta de legea penala este precedata de o serie de procese de analiza
si sinteza si de o lupta intre motiv, deliberare si actele executarii, antrenand profund intreaga
personalitate a individului. Acest lucru face ca fapta ilicita sa nu fie o simpla intamplare, periferica a

constiintei infractorului, ci sa se integreze in ea sub forma unei structuri informationale stabile cu
continut si incarcatura afectiv-emotionala specifica, cu un rol motivational bine diferentiat56.
De aceea, organul de urmarire penala incearca sa cunoasca toate momentele si procesele psihice
petrecute inainte, in timpul si ulterior savarsirii infractiunii incercand astfel sa inteleaga mobilul ce
l-a determinat pe invinuit (inculpat) sa savarseasca infractiunea pentru a stabili cat mai corect
vinovatia acestuia.
Cel ce a luat hotararea de a savarsi infractiunea are intotdeauna reprezentarea caracterului
socialmente periculos al activitatii intreprinse si tot astfel isi reprezinta riscurile la care se expune in
cazul nereusitei acelei activitati. Astfel activitatea urmarita prin savarsirea infractiunii mobilizeaza
intreaga energie, intreaga personalitate a invinuitului (inculpatului), se identifica cu activitatea
intreprinsa ceea ce explica perceptia si memorarea integrala si fidela, pana la cele mai neinsemnate
detalii, a activitatii lor, reclamate de comiterea infractiunii57. Toate acestea se petrec in cazul unei
infractiuni intentionate. Dar nu toate infractiunile sunt savarsite cu intentie. De aceea, trebuie
cercetate pe de o parte formele de vinovatie cu care a fost savarsita infractiunea, iar pe de alta parte
si starile afectiv emotionale sub impulsul carora s-a aflat faptuitorul in momentul savarsirii
infractiunii. Este foarte important de observat atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta sa,
precum si fata de urmarile acesteia. In interesul cercetarilor trebuie deosebite faptele savarsite cu
intentie de cele savarsite din culpa sau cu intentie spontana.
Atitudinea psihica a invinuitului (inculpatului) inaintea savarsirii infractiunii58
Pana la luarea hotararii de a comite infractiunea, faptuitorul in conditii calme, chibzuieste asupra
modului de savarsire a faptei, asupra mijloacelor, conditiilor de loc si de timp etc. In aceasta faza
procesele psihologice dominante ale personalitatii infractorului sunt caracterizate prin perceperea si
prelucrarea informatiilor declansatoare de trebuinte si motivatii, a caror polaritate se structureaza
dupa modelul unor sinteze aferent-evolutive servind deliberarilor asupra mobilului comportamental
ilicit.
O importanta deosebita ce ocupa un loc incipient in formarea mobilului comportamental
infractional – faza incipienta – o constituie trebuintele a caror orientare antisociala, ilicita este de o
importanta fundamentala intrucat prin prisma acestora se percepe situatia anterioara.
Din punct de vedere psihologic trebuintele se reflecta in constiinta omului ca mobil al
comportamentului posibil si, in cazul unui concurs de imprejurari, pot determina luarea unor decizii
56 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 58
57 Ciopraga A. op.cit., pag. 171
58 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan,… op.cit., pag. 58 – 59

pentru savarsirea infractiunii.
In aceasta faza apar si premisele subiective ale savarsirii infractiunii conditionate fiind, in afara
trebuintelor personale, de reprezentarile, deprinderile, obiceiurile, scopurile, interesele,
predispozitiile psihice care caracterizeaza persoana faptuitorului, precum si de imprejurarile
favorizante cu valente declansatoare.
Luarea hotararii de a savarsi infractiunea constituie rezultatul unor indelungate procese psihice mai
ales din punct de vedere reflexiv-afectiv si motivational. Aceasta etapa se caracterizeaza printr-un
intens consum launtric, o intreaga zbatere psihica privind riscul si mai ales miza pusa in joc.
Un rol decisiv in luarea acestei hotarari il joaca functia de proiectie-anticipare. Aceasta functie
determina reflectarea asupra consecintelor actiunii sale culpabile raportata la reusita sau nereusita.
In acest caz sentimentul de satisfactie coexista cu sentimentul de anxietate, cu nesiguranta si
indoiala. Toate aceste trairi deosebit de intense si adanc impregnate in fiinta sa sunt procese
psihologice caracterizate printr-un mare consum psihic, desfasurandu-se la unii infractori printr-un
inalt grad de surescitare. In aceasta faza, intentia ilicita primara capata forma ducand la
reechilibrarea sferei afectiv-emotionale, pe primul plan trecand procesele reflexiv – volitive.
Aceasta este cea de-a doua faza – reechilibrarea sferei afectiv-motivationala – in care vor avea
intaietate procesele de analiza si sinteza a datelor detinute de infractor asupra campului faptei si de
structurare a acestora intr-o multitudine de variante de actiune. Aceasta activitate se desfasoara
mintal, sub forma unui plan de actiune ce contine reprezentari ale mijloacelor de realizare a
scopului, timpul de savarsire a actiunii precum si ale altor elemente necesare comiterii faptei.
De asemenea, un rol important in prevederea si anticiparea mintala a finalitatii actiunii incriminate
il au stabilirea orientarii antisociale precum si experienta din trecut a infractorului.
In ceea ce priveste modul cum actioneaza infractorul in toata aceasta perioada, autoritatile
desfasurate de aceasta pentru a putea delibera, pentru a putea lua o decizie corecta sau de a realiza
un plan care sa aiba finalitatea dorita de el, infractorul se izoleaza de anturaj si de familie, fiind
intalnit mai mult singur, in locuri retrase.
O data luata hotararea de a comite fapta prevazuta de lege si dupa ce a pus la punct planul de
actiune, toate acestea avand loc mintal, petrecandu-se in imaginatia sa, urmatorul pas este
materializarea planului. Va desfasura mai intai actiuni cu caracter pregatitor. Actele preparatorii
presupun procurarea uneltelor necesare, mijloacelor materiale ajutatoare, cautarea de complici si a
altor persoane care sa-l ajute in atingerea scopului sau ilicit, culegerea de informatii, supravegherea
obiectivului sau viitoarei victime, deplasarea in jurul lui sau urmarirea victimei, forme de tatonare-
experimentare, etc.
Aceste activitati preparatorii au ca rezultat fie materializarea hotararii de a comite fapta prin
realizarea conditiilor optime reusitei ei, fie de sistarea, amanarea, asteptarea unor conditii si

imprejurari favorizatoare.
Atitudinea psihica a invinuitului (inculpatului) in momentul savarsirii infractiunii59
In momentul savarsirii infractiunii, faptuitorul este stapanit, din punct de vedere psihologic, de
tensiuni emotionale deosebit de puternice, de intense. Actele si actiunile pe care faptuitorul le
desfasoara in acest moment sunt tributare crizei de timp si neprevazutului care creeaza un puternic
sentiment de precipitare si teama. Deci, infractorul in acel moment poate intra in criza de timp,
precipitandu-se, incepe sa-i fie teama si este obsedat de dorinta de a parasi cat mai repede locul
faptei, de a produce cat mai putine modificari, constient ca orice imperfectiune, orice omisiune, l-ar
putea trada. In acest moment el se afla intr-o slaba concentrare psihologica. Tentativa si consumarea
faptei, datorita acestor stari psihologice prin care trece invinuitul (inculpatul) sunt cele mai prielnice
momente pentru a lasa urme la locul savarsirii infractiunii sau a comite alte greseli care sa-l
dovedeasca drept autorul faptei. Aceste stari psihologice se caracterizeaza prin neliniste, surescitare,
o capacitate redusa de control asupra conduitei.
Constientizarea si interiorizarea la parametri reali ai savarsirii infractiunii se realizeaza in procesul
perceperii si actiuni nemijlocite cu obiecte si fenomene inconjuratoare, sedimentarea semnificatiilor
acestora depinzand de experienta infractionala adaptativa a faptuitorului. Psihologic, obiectele,
fiintele sau fenomenele percepute de infractor in timpul comiterii faptei (instrumente de spargere,
arme, martori, etc.) in functie de proprietatile lor fizico-chimice (intensitate, forma, marime,
culoare, dispozitie spatiala, rezistenta a victimei, etc.) determina trairi si reactii emotionale tributare
atat imperfectiunii simturilor, cat si surescitarii nervoase in care acestea se deruleaza.
Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a gasi noi solutii unor situatii de fapt neprevazute,
trezirea reala a riscului il tulbura si-l dezorienteaza emotional ducand la precipitarea actiunilor de
catre faptuitor. Acesta isi pierde controlul normal, nu mai are o comportare obisnuita caracteristica
unei gandiri si activitati normale. Toate acestea au ca rezultat o serie intreaga de scapari, erori si
inadvertente – pierde obiectul corp delict, muta obiecte personale la locul infractiunii, lasa urme
uitand sa le stearga, renunta in cursul activitatii la portul manusilor, se accidenteaza creand astfel
alte urme – care pot fi exploatate ulterior de organul de cercetare, ducand chiar la identificarea si
prinderea mai usoara a faptuitorului si solutionand astfel cauza.
Atitudinea psihica a invinuitului (inculpatului) dupa savarsirea infractiunii60
59 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 59 – 60
60 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 60 – 61

Ceea ce caracterizeaza faptele infractorului dupa savarsirea infractiunii este tendinta sa de a se
apara, de a se sustrage identificarii, invinuirii si sanctiunii.
In aceasta faza comportamentul faptuitorului este reflexiv-actional, intreaga lui activitate psihica
fiind diminuata cu autoritate de trecerea in revista a celor petrecute.
In aceasta faza faptuitorul incearca sa se sustraga de la identificare si de la tragerea la raspundere
penala folosind tot felul de strategii, practica avand numeroase exemple in aceasta directie.
Astfel, o serie de infractori si in special cei care si-au pregatit din timp si amanuntit infractiunea, isi
creeaza tot felul de alibiuri care sa demonstreze si astfel sa convinga ca era imposibil ca el sa fi
savarsit fapta penala. Cea mai folosita modalitate este aceea de indepartare cat mai repede de la
locul faptei. Faptuitorul actioneaza in sensul de a se departa in timp util de la locul faptei si de a
aparea cat mai repede in alt loc, unde prin actiuni demne de a atrage atentia, cauta sa fie vazuti
pentru a-si crea probe, bazandu-se pe imprejurarea ca dupa o anumita perioada organului de
urmarire penala ii va fi greu sa stabileasca cu exactitate succesiunea in timp a celor doua
evenimente – infractiunea comisa si prezenta banuitului in acel loc – precum si sa aprecieze corect
posibilitatea ca infractorul sa fi avut timpul necesar sa fie prezent in doua locuri.
O alta stratagema folosita de faptuitor este aceea de a apare in preajma locului unde se desfasoara
cercetarea, cautand sa obtina informatii referitoare la desfasurarea acestora, actionand ulterior prin
denunturi, scrisori anonime, modificari ale campului faptei, inscenari, inlaturari de probe, disparitii
de la domiciliu, internari in spital sau chiar comiterea de infractiuni marunte pentru a fi arestat, toate
acestea in scopul de a deruta ancheta aflata in curs de desfasurare.
Pentru a-si atinge scopul – sustragerea de la raspunderea penala – infractorul nu ezita in
intrebuintarea oricaror mijloace care l-ar putea ajuta minciuna, perfidia, marturia mincinoasa. Stiind
ca nu poate fi tras la raspundere penala, invinuitul (inculpatul) foloseste tot felul de mijloace de a
indeparta banuiala organului de cercetare penala ca el ar fi faptuitorul. Astfel, foloseste tot felul de
atitudini pornind de la ideea de a inspira compatimire pentru nedreptatea ce i se face sau pentru
situatia in care a ajuns “silit de imprejurari” si pana la aroganta si chiar intimidarea anchetatorului
apreciind desfasurarea cercetarii ca tendentioasa, ilegala. De asemenea, deseori lasa sa se inteleaga
ca “in scopul” punerii lucrurilor la punct “va apela la persoane foarte importante cu care are relatii”.
O atentie deosebita trebuie acordata proceselor psihice care caracterizeaza mustrarile de constiinta
intalnite pentru o anumita categorie de infractori.
§4. Atitudinea invinuitului (inculpatului) in raport cu invinuirea ce i se aduce.
Atitudinea invinuitului (inculpatului) fata de invinuirea ce i se aduce se imparte in mai multe
categorii in functie de recunoasterea sau nerecunoasterea invinuirii ce i se aduce:

a) invinuitul (inculpatul) recunoaste invinuirea ce i se aduce si face declaratii complete, sincere si
fidele asupra tuturor imprejurarilor in care a fost savarsita infractiunea;
b) invinuitul (inculpatul) recunoaste invinuirea ce i se aduce dar face declaratii nesincere. In acest
caz, recunoasterea poate fi totala sau partiala dar declaratiile sale nu sunt sincere deoarece invinuitul
(inculpatul) doreste ori sa ascunda faptele grave in care a comis infractiunea, alte infractiuni sau
doreste sa acopere din diferite motive pe alte persoane luand asupra sa vina, ori doreste sa ascunda
eventualii complici.
c) Invinuitul (inculpatul) nu recunoaste invinuirea ce i se aduce dar face declaratii sincere deoarece
intr-adevar nu este autorul faptei.
d) Invinuitul (inculpatul) nu recunoaste invinuirea ce i se aduce si face declaratii nesincere in scopul
de a se sustrage de la raspunderea penala propunand chiar, administrarea unor probe false care spera
sa-i dovedeasca nevinovatia61.
Alaturi de aceasta atitudine invinuitul (inculpatul) mai poate adopta si atitudinea de tacere refuzand
sa dea declaratii.
Recunoasterea invinuitului (inculpatului)
De multe ori in practica s-au constatat situatii in care, din diferite motive, fara a se impotrivi
invinuitul (inculpatul) recunoaste faptele savarsite, recunoastere ce poate fi sincera sau nevinovata.
Marturisirea invinuitului (inculpatului), considerata in trecut regina probelor – probato probatissima
– are in procesul penal modern, doar valoarea unei probe obisnuite si este prezumata sincera daca,
in principiu, exista motive a o considera de buna-credinta, adica este obtinuta la adapost de orice
presiune, provine de la o persoana in deplinatatea facultatilor mintale, este data in deplina
cunostinta de cauza.
Din punct de vedere psihologic, prezumtia de sinceritate a confesiunii are la baza doua teorii:
-cel ce se recunoaste vinovat de savarsirea unei infractiuni este constient de gravitatea
consecintelor la care se expune;
-este nefiresc ca cineva sa se scuze in mod fals de savarsirea unei infractiuni, deoarece o
astfel de conduita se opune acelei inclinatii naturale spre autoconservare, tendinta
instinctuala careia nici o persoana adulta normala nu i se poate sustrage.
Din dispozitiile legale62 reiese ca marturisirea nu are valoare decat coroborata cu fapte si imprejurari
ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza deoarece, practica judiciara a aratat ca exista
61 Mircea I. op.cit., pag. 270 – 271, in acelasi sens Golunski S.A. “Criminalistica”, Editura Stiintifica, Bucuresti 1961,
pag. 334
62 Ciopraga A. op.cit., pag. 175 – 180

situatii rar intalnite, de autoinvinuire falsa.
Recunoasterea poate fi determinata de o serie de motive. Necesitatea de a aprecia corect declaratiile
sale impune cunoasterea mobilurilor care l-au determinat pe invinuit (inculpat) sa faca marturisiri.
Cunoasterea adevaratelor mobiluri ale marturisirii impune o fina analiza psihologica a conduitei
invinuitului (inculpatului), a starilor de spirit in care acesta se afla in cursul procesului, o atenta
analiza a acelor informatii in posesia carora se afla organul judiciar, ce dezvaluie adevarata
personalitate a invinuitului (inculpatului).
La baza marturisirii pot sta motive etice si rationale. Din punct de vedere etic, invinuitul
(inculpatul) poate avea sentimente superioare de cainta, dorinta de a se elibera, sentimentul de
resemnare in fata situatiei in care se afla, imprejurare ce explica o credibilitate mai mare ce se
acorda unor marturisiri.
Din punct de vedere rational, marturisirii nu i se mai poate acorda prea multa credibilitate deoarece,
de regula, ea este impusa de evidenta faptelor, de convingerea inutilitatii tagaduirii sau de constiinta
faptului ca aceasta imprejurare va constitui o circumstanta favorabila la individualizarea raspunderii
penale63.
Motivele principale ce explica de cele mai multe ori atitudinea sincera a invinuitului (inculpatului),
de recunoastere a faptelor savarsite64:
a) Exista o anumita categorie de infractori care, dupa savarsirea infractiunii, propria activitate este
supusa unei critici a constiintei ce are ca rezultat dezaprobarea faptei savarsite sau luarea hotararii
de a inlatura consecintele daunatoare ale propriei activitati. In cazul acestei situatii, motivul
principal al recunoasterii il constituie remuscarea, regretul, cainta, mustrarea de cuget, dorinta de a
dobandi linistea sufleteasca, nevoia de eliberare din chingile constiintei impingandu-l pe faptuitor sa
marturiseasca.
b) in alte cazuri recunoasterea invinuitului (inculpatului) este pornita din nevoia de usurare
inferioara, din nevoia de a se elibera.
In cursul ascultarii intre cei doi participanti ai acestei activitati – invinuit (inculpat) si organul
judiciar – se duce o lupta psihologica care craza celui ascultat o stare de extrema incordare, de
neliniste. De-a lungul acestei dispute istovitoare, efortul prelungit, permanentul autocontrol, pot
infrange orice capacitate de rezistenta astfel ca invinuitul (inculpatul) marturiseste eliberandu-se din
acest stres.
c) Alteori, recunoasterea este pornita din nevoia de a se explica, de a se confesa, de a se destainui.
Aceasta tendinta este proprie, in special celor ce au savarsit infractiuni sub stapanirea unor pasiuni
violente. O astfel de atitudine este provocata de invinuirea ce i se aduce, in fata careia faptuitorul nu
rezista tentatiei de a-si spune punctul de vedere, de a explica ceea ce l-a determinat sa savarseasca
63 Codul procesual penal al Romaniei, art. 69
64 Ciopraga A. op.cit., pag. 175 – 180

fapta, toate acestea intr-un scop defensiv, de atenuare, de scuza.
d) Marturisirea poate fi provocata si de ratiuni logice atunci cand natura si caracterul probelor ce
sustin invinuirea alcatuiesc un lant de brese iar invinuitul (inculpatul) se afla in impas, nu vede alta
iesire din situatie, toate acestea convingandu-l de inutilitatea negarii faptelor care sunt deja
cunoscute. In astfel de situatii, recunoasterea este favorizata de apelul, uneori repetat, al organului
judiciar de a spune adevarul, si de asigurare ca recunoasterea sincera va constitui o imprejurare
favorabila ce va fi luata in considerare la individualizarea pedepsei.
e) O situatie, intalnita mai rar, apare atunci cand invinuitul (inculpatul) marturiseste din dorinta de a
nu fi trasa la raspundere penala o alta persoana care este nevinovata.
Astfel, desi tendinta fireasca a celui ce a savarsit infractiunea este incercarea de a se sustrage
sanctiunii, atunci cand activitatea de tragere la raspundere penala este indreptata impotriva unei alte
persoane decat impotriva faptuitorului, totusi starea de neliniste, regretul provocat de posibilitatea
condamnarii pe nedrept a unei persoane nevinovate poate invinge reflexul de autoaparare si drept
urmare faptuitorul se recunoaste drept autor al faptei puse din eroare in sarcina altcuiva. Faptuitorul
poate interveni in tot cursul urmaririi cat si al judecatii cauzei precum si dupa pronuntarea unei
hotarari de condamnare.
f) Uneori marturisirea poate fi determinata de orgoliu, de o vanitate exagerata. Aceasta situatie se
intalneste la unele categorii de infractori, in special la cei tineri sau la cei ce savarsesc infractiuni
sub imboldul unei pasiuni.
Dupa cum am vazut, recunoasterea poate fi sincera sau nesincera. Sinceritatea sau nesinceritatea nu
poate fi intotdeauna constatata in cursul ascultarii. Exista astfel situatii cand in cursul ascultarii,
organul judiciar detine putine informatii care nu-i ingaduie sa se pronunte asupra pozitiei pe care se
situeaza invinuitul (inculpatul). In astfel de situatii, sinceritatea sau nesinceritatea recunoasterii se
constata anterior, in momentul verificarii declaratiilor, al confruntarii lor cu celelalte mijloace de
proba existente in cauza.
Dar, oricat de convingatoare ar fi declaratiile invinuitului (inculpatului), chiar si atunci cand nu
exista un motiv aparent pentru a pune sub semnul indoielii sinceritatea recunoasterii, nimic nu
garanteaza ca invinuitul (inculpatul) isi va pastra declaratiile, ramanand pe aceeasi pozitie sincera.
Aceasta situatie poate aparea si in cazul in care recunoasterea este obtinuta in momentul imediat
urmator savarsirii infractiunii, cand faptuitorul, de regula, se afla sub stapanirea unei puternice
tulburari iar marturisirea este pusa sub semnul unor sentimente superioare (remuscare, nevoia de
eliberare, descatusare). Cu trecerea timpului intensitatea acestor stari sufletesti se atenueaza, fiind
inlocuite cu diferite explicatii numite a justifica propria conduita. Sub imboldul unor astfel de
justificari invinuitul (inculpatul) poate reveni asupra recunoasterii, retractand declaratiile anterioare.
De regula, aceasta atitudine este proprie in special celor ce au savarsit infractiuni sub imperiul unei

puternice tulburari sufletesti provocate de anumite pasiuni cum ar fi gelozia, care marturiseste
sincer faptele savarsite, nu iau nici o masura pentru ascunderea urmelor infractiunii, nu opun nici o
rezistenta in momentul privarii lor de libertate si manifesta un sincer regret fata de victima
infractiunii, care de regula, este o persoana foarte apropiata, de care sunt legati printr-o puternica
afectiune. Dar, odata depasit momentul de tulburare sub a carei stapanire a marturisit faptele,
sentimentul de regret se diminueaza, motivatiile care pana atunci faceau ca fapta savarsita sa fie
considerata odioasa cedeaza, incetul cu incetul, locul altor motivatii, ce prind tot mai mult contur si
care justifica propria-i conduita. In ochii celui ce a savarsit fapta dobandeste o alta semnificatie iar
din acest moment faptuitorul va fi preocupat de propria-i aparare, de zadarnicia probelor care il
invinuiesc.
Pericolul retractarii marturisirii este insa mai evident in cazul invinuitului (inculpatului) de rea-
credinta. Astfel, invinuitul (inculpatul) abil, avand o anumita experienta in domeniul vietii
infractionale, prin recunoasterea faptelor urmareste de regula, sa determine trimiterea lui in judecata
fara ca recunoasterea sa fie sprijinita si de alte probe temeinice, pentru ca in fata instantei de
judecata sa retracteze declaratiile, in scopul de a se sustrage de la raspunderea penala.
In concluzie, este posibil ca invinuitul (inculpatul) care a recunoscut sincer faptele, cu ocazia
ascultarii repetate sa-si mentina aceleasi declaratii.
Asadar, nu este suficienta simpla recunoastere a faptei, de asemenea, nu este satisfacatoare
consemnarea la modul general al declaratiilor invinuitului (inculpatului), datorita incercarii acestuia
de a retracta marturisirea. Este necesara raportarea declaratiilor sale la faptele cunoscute de organul
judiciar. Aprecierea sinceritatii declaratiilor invinuitului (inculpatului) impune detalierea acestora,
adica consemnarea tuturor imprejurarilor savarsirii infractiunii – circumstante de loc, timp, mod,
mijloace de savarsire, mobilul si scopul infractiunii, participantii – precum si a probelor care sa
permita verificarea ulterioara a acestor imprejurari.
De asemenea, este recomandata chiar consemnarea acelor detalii referitoare la actele premergatoare
savarsirii infractiunii, aparent fara legatura cu aceasta, dar care intre timp pot dobandi o mare forta
probanta. Astfel de elemente fac posibila verificarea ulterioara a declaratiilor invinuitului
(inculpatului) si in acelasi timp, vor constitui un obstacol in calea retractarii.
Apar situatii in practica, in care invinuitul (inculpatul) recunoaste integral sau partial faptele, dar
declaratiile sale nu sunt sincere deoarece sunt pornite din mobiluri straine de realizarea faptelor.
Aceste declaratii sunt cunoscute sub denumirea de false marturisiri.
Avand in vedere faptul ca, de regula, invinuitul (inculpatul) incearca sa se apere prin tot felul de
mijloace inclusiv tagaduind fapta savarsita ca o expresie a instinctului de autoconservare, falsele
marturisiri trebuie sa aiba la baza motive serioase si uneori chiar, pot pune in discutie insasi
integritatea facultatilor sale mintale.

De aceea, motivele care pot conduce la false recunoasteri pot fi cautate atat in limitele normalului,
al constientului, cat si in limitele patologicului. In seria cauzelor de natura patologica, in mod
frecvent se inscriu afectiunile psihice cum ar fi melancolia, isteria. Ori de cate ori modul de
manifestare al celui ce apare in fata organului judiciar precum si continutul declaratiilor sale sunt
puse sub semnul intrebarii integritatea psihica a celui ce se autoacuza, organul judiciar trebuie sa
apeleze la medicul de specialitate.
In ceea ce priveste falsele marturisiri ale caror autori se afla in integritatea capacitatii lor mintale au
cauze extrem de diverse:
-falsa recunoastere care are al baza motive altruiste – devotamentul fata de
adevaratul faptuitor, sentimente deosebit de puternice si durabile (parinti, frati,
surori, logodnici, soti, etc.);
-situatia in care o persoana recunoaste savarsirea unei infractiuni mai usoare pentru
a scapa de raspunderea penala pentru o infractiune mai grava (recunoaste o
infractiune de furt pe care nu a savarsit-o pentru a scapa de raspunderea pentru o
infractiune de omor); Sau prin falsa recunoastere65 invinuitul (inculpatul) incearca
sa obtina transferarea intr-un alt loc de detentie pentru a primi, in felul acesta, o
imbunatatire a regimului de executare al pedepsei, situatie ce se intalneste in cazul
condamnatului aflat in cursul executarii unei pedepse privative de libertate.
De asemenea, falsa marturisire poate avea la baza si alte motive cum ar fi:
– constrangerea exercitata de adevaratul faptuitor sau de catre organul judiciar
– recunoasterea cauzata de eroarea in care s-a aflat cel ce se autoacuza, datorita unei false
convingeri cu privire la propria responsabilitate.
Recunoasterea invinuitului (inculpatului) poate fi integral falsa ori integral adevarata sau numai
partial adevarata.
In practica judiciara, situatia obisnuita este marturisirea partial sincera deoarece, cel mai adesea,
faptuitorul silit de probele detinute de organul judiciar, recunoaste infractiunea savarsita, dar alaturi
de situatia reala, adauga elemente false, sau deliberat, omite anumite imprejurari pentru a-si
ameliora situatia.
Astfel – cand invinuitul (inculpatul) este urmarit pentru savarsirea mai multor infractiuni (furturi,
omoruri), acesta recunoaste numai una din ele si neaga savarsirea celorlalte;
– in situatiile cand invinuitul (inculpatul) este urmarit pentru savarsirea unei singure infractiuni, dar
care a fost savarsita in conditii agravante, recunoaste fapta in forma simpla pentru a beneficia de
pedeapsa redusa specifica formei simple (fapta a fost savarsita cu premeditare, omite din declaratiile
sale acele imprejurari care califica infractiunea sau in caz de participatie cu un minor, invinuitul
65 Ciopraga A. op.cit., pag. 179 – 180

(inculpatul) major, pentru a inlatura cauza de agravare a pedepsei, sustine ca a savarsit singur fapta).
De asemenea, in cazul infractiunilor de vatamare corporala grava sau de omor, invinuitul
(inculpatul) recunoaste faptele dar invoca in aparare cauze care inlatura caracterul penal al faptei –
existenta legitimei aparari – sau imprejurari care constituie circumstante atenuante – starea de
provocare.
Pentru a dezvalui caracterul fals al marturisirii, organul judiciar elaboreaza tactici in functie de
cauzele ce determina marturisirea falsa.
Astfel, cand recunoasterea este integral falsa, declaratiile celui ce se autoacuza pot fi rodul fanteziei,
al imaginatiei, situatie in care frecvent se datoreaza unor cauze de ordin patologic. In aceasta
ipoteza, cel ce apare in fata organului judiciar in calitate de invinuit (inculpat) se acuza de savarsirea
unui fapt inexistent, neprodus in realitate. De aceea, constatarea discordantei intre realitate
(inexistenta urmarilor socialmente periculoase, a modificarilor ce insotesc, de regula, infractiunile)
si declaratiile date constituie dovada falsitatii marturisirii. Aceluiasi scop serveste si continutul
declaratiilor insesi al carei aspect, adeseori fantezist poate constitui un indiciu ca este o recunoastere
falsa ce are la baza motive patologice.
Se intalnesc situatii in practica, cand intr-adevar fapta a fost savarsita in realitate iar cel care in mod
fals pretinde a fi autorul ei, a cunoscut fapta de la adevaratul faptuitor sau pe alta cale. In aceste
cazuri, organul judiciar poate detine informatii obtinute prin mijlocirea unor alte activitati (ex:
organul judiciar cunoaste anumite imprejurari legate de savarsirea acelei infractiuni in urma
cercetarii modificarilor produse la locul savarsirii faptei). Existenta unor nepotriviri intre aceste
constatari si declaratiile date de invinuit (inculpat), poate constitui, de asemenea, dovada unei false
recunoasteri.
Ca si in cazul marturisirii sincere, falsa recunoastere, trebuie sa contina cat mai multe detalii, iar
prin intrebarile adresate, sa se obtina informatii, ce ulterior verificate sa poata demonstra caracterul
fals al marturisirii.
Un alt procedeu tactic ce permite dezvaluirea caracterului fals al recunoasterii il constituie
ascultarea repetata la intervale variabile de timp. Acest procedeu, de cele mai multe ori, pune in
evidenta existenta unor contradictii intre prima declaratie si celelalte care i-au succedat.
In acelasi scop pot fi utilizate cu succes intrebari puse cu privire la acele imprejurari pe care, cel ce
face falsa marturisire, daca ar fi cu adevarat autorul faptei, in mod necesar ar fi trebuit sa le
cunoasca.
§2. Atitudinea de negare a faptelor (nerecunoasterea faptelor)
Cea mai tipica atitudine adoptata de invinuit (inculpat) in fata organului judiciar, este

nerecunoasterea faptelor. In acelasi timp invinuitul (inculpatul) face declaratii mincinoase in
speranta ca organul judiciar, fara recunoasterea sa, nu va reusi sa stranga probele ce-i dovedesc
vinovatia.
In aceasta situatie anchetatorul va urmari prin procedee tactice adoptate, atingerea unui singur scop:
determinarea invinuitului (inculpatului) sa faca declaratii complete, sincere si fidele si astfel
renuntarea acestuia la atitudinea de negare a faptelor, prin nimicirea sistemului sau defensiv.
Invinuitul (inculpatul) poate adopta aceasta atitudine dintr-o multitudine de motive. Astfel, de
regula, invinuitul (inculpatul) are convingerea ca impotriva sa nu sunt si nu pot fi stranse probe
suficiente iar, in concluzie, in lipsa recunoasterii sale, nu va putea fi tras la raspundere penala.
Un alt motiv ar fi dorinta de a nu dezvalui identitatea participantilor la infractiune, daca in randul
acestora se afla persoane apropiate sau daca ceilalti participanti exercita presiuni asupra sa, creandu-
i astfel teama.
Un alt motiv intalnit in cazul invinuitului (inculpatului) care adopta o asemenea atitudine este
temerea ca recunoasterea faptelor ar atrage desconsiderarea, oprobriul public, supradimensionarea
nejustificata a gravitatii infractiunii si a pedepsei cu care este amenintat.
In fata atitudinii de negare a faptei, anchetatorul trebuie sa adopte acele procedee tactice care-l vor
determina pe invinuit (inculpat) sa faca declaratii sincere, recunoscandu-si vina66.
Inainte de toate, anchetatorul va trebui sa cunoasca carui tip de personalitate ii apartine invinuitul
(inculpatul).
Astfel, daca invinuitul (inculpatul) va da dovada de darzenie, tenacitate, capacitate de rezistenta la
eforturile prelungite ale anchetatorului este de interes ca invinuitul (inculpatul) nu va ceda cu
usurinta, ca va starui in minciuna, ca se va apara cu indarjire. Prin observarea unor asemenea
insusiri, organul judiciar va intelege ca fata de un asemenea invinuit (inculpat) trebuie adoptata o
linie tactica energica, pe masura rezistentei opuse pentru a distruge sistemul defensiv al invinuitului
(inculpatului).
Cand invinuitul (inculpatul) apartine tipului nervos echilibrat, care reuseste sa se domine cu
usurinta, sa-si dovedeasca pana la un punct manifestarile care ar trada prezenta emotiilor este utila
folosirea unor mijloace severe, demascatoare care sa-l surprinda pe invinuit (inculpat), facondu-l sa
renunte la atitudinea sa.
In fata tipului abil, insidios, perfid, inteligent, inzestrat cu capacitatea de a aprecia autocritic efectul
motivelor invocate, al apararilor formulate, anchetatorul va utiliza aceeasi linie tactica cu mijloace
severe, demascatoare, surprinzatoare. Invinuitul (inculpatul) apartinand acestui tip de personalitate
este capabil sa sesizeze manierele utilizate de anchetator, intrebarile adresate de organul judiciar il
gasesc mereu in defensiva, pregatit sa le contracareze prin motivari planificate.
66 Ciopraga A. op.cit., pag. 185

In al doilea rand anchetatorul va trebui sa tina seama si de trasaturile temperamentale ale
invinuitului (inculpatului) adica daca apartine tipului emotional sau neemotional.
Invinuitul (inculpatul) apartinand tipului emotional, dupa savarsirea infractiunii va fi dominat de un
puternic sentiment de regret, de remuscare, de sentimentul vinovatiei. De aceea, in aceste cazuri,
cea mai indicata tactica este atitudinea concilianta, de intelegere a situatiei in care se afla acesta, a
crearii acelei atmosfere de apropiere favorabila recunoasterii sincere a faptelor.
Dimpotriva, in cazul tipului neemotional, atitudinea de intelegere nu va mai avea aceleasi rezultate
bune deoarece, invinuitul (inculpatul) apartinandu-i acestui tip temperamental nu va mai fi dominat
de remuscari, de mustrari de constiinta sau acestea sunt de o mai redusa intensitate.
Procedeele tactice utilizate vor trebui sa se bazeze pe analiza faptelor, pe prezentarea riguroasa a
probelor in invinuire.
Tactica anchetatorului trebuie sa se adreseze bunului simt elementar, ratiunii care dicteaza
renuntarea la minciuna si intr-o mai redusa masura sentimentelor. Scopul folosirii acestei tactici este
convingerea prin forta faptelor, ca vinovatia invinuitului (inculpatului) este stabilita sau va fi in
curand stabilita si astfel este ilogic sa o conteste67.
Practica judiciara a remarcat ca de multe ori, invinuitii (inculpatii) abili, cu o anumita experienta in
domeniul vietii infractionale isi pregatesc un alibi68 furnizand anchetatorului explicatii menite a-l
convinge ca in momentul comiterii faptei se aflau intr-un alt loc decat in cel in care fapta a fost
savarsita, cu scopul de a-si sustine nevinovatia.
Alibiul consta fie in evocarea unui fapt, a unei imprejurari, intamplari neadevarate, imaginate,
situatie in care pentru ca spusele sale sa aiba o mai mare credibilitate invinuitul (inculpatul) creaza
de la un capat la altul o explicatie care, de regula este bogata in detalii (succesiunea unui intreg sir
de fapte, intamplari, evenimente, activitati, localizarea foarte exacta in timp a acestora etc.), fie in
invocarea unui fapt real care insa a avut loc intr-un alt moment, anterior sau ulterior savarsirii
actiunii.
Cand alibiul consta intr-un fapt real, inainte de savarsirea faptei invinuitul (inculpatul) a luat
hotararea de a provoca si memora cat mai fidel o serie de imprejurari care in raport cu fapta comisa
se situeaza intr-un moment anterior sau ulterior si au scopul de a-l convinge pe organul judiciar ca
in momentul savarsirii infractiunii se afla intr-un alt loc. Se intalnesc doua situatii – cand invinuitul
(inculpatul) isi intemeiaza alibiul pe un fapt mincinos, imaginar si in acest caz, eforturile sale sunt
indreptate in directia inventarii unor fapte, intamplari si a memorarii lor cat mai fidele si mai exacte
– cand alibiul invinuitului (inculpatului) se sprijina intr-adevar pe un fapt real, in acest caz
invinuitul (inculpatul) va memora acele fapte si imprejurari pe care le-a conceput in mod deliberat.
67 idem, pag. 186
68 Ciopraga A. op.cit., pag. 194 – 197

Asadar, invinuitul (inculpatul) ocupat cu procurarea unui alibi va cauta sa paraseasca cat mai repede
locul savarsirii faptei, sa se deplaseze intr-un loc indepartat, unde va incerca in mod deosebit sa-si
faca remarcata prezenta, mai ales de anumite persoane. Va face eforturi de a retine tot ce a perceput,
a memora cu exactitate intreaga activitate desfasurata in acel loc si a persoanelor participante.
Invinuitul (inculpatul) va miza pe faptul ca persoanele cu care a venit in contact nu vor putea
localiza foarte precis in timp o anumita imprejurare – infractiunea s-a savarsit la o anumita ora, iar
cateva minute mai tarziu isi face aparitia intr-o alta societate.
Realitatea sau falsitatea alibiului trebuie minutios verificata. Confirmarea alibiului constituie o
dovada a nevinovatiei invinuitului (inculpatului) si astfel se economisesc timp si mijloace iar
cercetarile vor fi indreptate intr-o alta directie. Neconfirmarea alibiului constituie, de regula, dovada
vinovatiei invinuitului (inculpatului).
In sustinerea alibiului sau invinuitul (inculpatul) va furniza numeroase detalii cu privire la
activitatea asa-zis desfasurata, va exagera in descrierea unor locuri, situatii, persoane. Toate aceste
informatii constituie o dovada a falsitatii alibiului sau. Astfel, daca ascultarea invinuitului
(inculpatului) are loc intr-un moment mult indepartat celui savarsirii faptei – luni, ani – iar in
declaratiile sale invinuitul (inculpatul) arata numele unor persoane, descrie cu lux de amanunte
vestimentatia acestora, incadreaza in limite exacte de timp momentul intalnirii precum si locul
intalnirii lor, detaliaza conversatiile avute cu acele persoane, toate acestea constituie imprejurari de
natura a trezi justificate suspiciuni.
In astfel de situatii, chiar verificarea realitatii celor afirmate de invinuit (inculpat) nu este de natura
a inlatura dubiul deoarece exagerata precizie a amintirii detaliilor este fie urmarea atentiei maxime a
invinuitului (inculpatului) care a savarsit sau este pe punctul de a savarsi o infractiune, fie urmarea
unei atentii staruitoare in vederea memorarii unor circumstante secundare, pornita dintr-un calcul
defensiv, in scopul de a atribui spuselor sale o cat mai pronuntata aparenta de veridicitate. Intr-
adevar, experienta de fiecare zi dovedeste ca omul nu este capabil sa perceapa, si cu atat mai putin
sa pastreze, o perioada lunga de timp in memorie, fapte, intamplari, lipsite de interes, obisnuite.
Un mijloc deosebit de eficace in verificarea realitatii sau falsitatii alibiului invocat, il constituie
justificarea, explicarea cu cat mai multe detalii a activitatilor celui ascultat, in momente anterioare
sau ulterioare savarsirii faptei, pentru a constata daca memorarea excesiva a detaliilor imprejurarilor
concomitente savarsirii infractiunii, se datoreste unei predispozitii reale, sau dimpotriva, acestea au
fost fixate in memorie in mod deliberat pentru a servi drept suport alibiului invocat. In acest sens,
invinuitul (inculpatul) va trebui sa relateze ceea ce a desfasurat cu o ora sau mai multe ore inainte
sau dupa savarsirea infractiunii ori cu o zi sau mai multe zile anterior sau ulterior acestui moment.
Detalierea acestor momente cu lux de amanunte intareste presupunerea ca aceasta explicatie este
falsa. Se ivesc, insa, situatii in care invinuitul (inculpatul) nu aduce in sprijinul sau explicatii

amantuntite ci se limiteaza doar la justificari de ordin general. De exemplu, invinuitul (inculpatul)
afirma ca in seara in care s-a savarsit fapta, se deplasa cu automobilul sau spre o anumita localitate.
Verificarea unui astfel de alibi, necesita obtinerea unor informatii amantuntite cu privire la intreaga
perioada de timp in care invinuitul (inculpatul) sustine ca s-a aflat in alt loc decat al comiterii faptei.
De ex., presupunand ca infractiunea a fost comisa in jurul orei 21, iar invinuitul (inculpatul) declara
ca intre orele 20 si 22 calatorea cu automobilul sau, acesta va trebui sa faca o descriere amanuntita a
itinerariului parcurs, sa precizeze localitatile prin care a trecut, sa indice ora la care a sosit sau a
parasit o anumita localitate, unde si cat a stationat. In acest fel, daca alibiul este fals, invinuitul
(inculpatul) se poate gasi in dificultatea de a nu putea explica intreaga aceasta perioada sau de a
recurge la artificii a caror falsitate poate fi usor dovedita.
De asemenea, invinuitul (inculpatul) in sustinerea alibiului sau va recurge si la folosirea numelor
unor persoane pe care el, le considera de incredere si ca-i vor sustine alibiul.
Acesti martori propusi de invinuit (inculpat) pot fi de rea-credinta sau de buna-credinta. De regula,
sub diferite motive, invinuitul (inculpatul) incearca sa se afle in prezenta unei persoane la o anumita
ora sau zi anterioara ori ulterioara comiterii faptei, mizand pe imprejurarea ca dupa trecerea unei
anumite perioade de timp aceasta persoana nu va mai reusi sa localizeze precis data intalnirii, in
felul acesta declaratia sa venind in sprijinul alibiului invocat.
Alteori, cel a carui marturisire o solicita in sprijinul alibiului sau este de rea-credinta, deoarece
invinuitul (inculpatul) s-a interes cu acesta asupra declaratiei pe care urmeaza sa o dea.
Procedeele tactice utilizate de organul judiciar la ascultarea acestor categorii de martori difera dupa
cum sunt de buna sau de rea-credinta.
La ascultarea martorilor de buna credinta sau de rea-credinta, se pune chestiunea localizarii exacte
in timp a unui fapt determinat: daca in momentul savarsirii infractiunii invinuitul (inculpatul) a fost
vazut intr-o anumita imprejurare sau daca acesta, in acele limite de timp, s-a aflat in compania unor
persoane.
Asadar, in cazul martorului de buna-credinta daca acesta admite posibilitatea sa se fi intalnit cu
invinuitul (inculpatul) sau sa se fi aflat in compania acestuia fara insa a putea preciza momentul
exact in timp acesta va fi ajutat sa-si aminteasca punandu-i-se intrebari ajutatoare, datorita uitarii
vremelnice a faptelor, el nereusind sa localizeze temporal imprejurari legate de infractiune sau de
faptuitor.
In cazul martorului de rea-credinta, anchetatorul nu va utiliza acelasi procedeu tactic, deoarece
acesta nu are nevoie de o impulsionare a memoriei, intrucat el este oricand pregatit de a expune cu
lux de amanunte versiunea furnizata de invinuit (inculpat). Organul judiciar va utiliza intrebari
surprinzatoare, de control, interogatoriul amanuntit asupra detaliilor cu privire la care se presupune
ca nu s-a realizat o punere de acord cu invinuitul (inculpatul) – descrierea unor locuri, a unor

situatii, ridicarea persoanelor prezente intr-o anumita imprejurare, actiunile intreprinse de acestea.
Interogatoriul trebuie astfel condus – de la general la particular – intrebarile formulate sa nu ofere
celui ascultat posibilitatea de a intui care anume raspunsuri avantajeaza sau nu pe invinuit
(inculpat).
Si la ascultarea martorilor propusi de invinuit (inculpat) se recomanda utilizarea ascultarii repetate.
Martorul va relata faptele intr-o succesiune diferita de cea din declaratia anterioara cand, in mod
normal, martorul a expus faptele in ordinea lor cronologica. Pentru a se verifica atitudinea de buna
sau de rea-credinta a martorului, cu prilejul ascultarii repetate organul judiciar poate cere acestuia sa
inceapa relatarea faptelor dintr-un alt moment al desfasurarii lor, diferit de cel de inceput.
Utilizarea acestui procedeu are ca scop intreruperea continuitatii expunerii unei declaratii invatate
pe dinafara, si astfel, sa se puna in evidenta neconcordantele dintre declaratiile aceluiasi martor
obtinute la anumite intervale de timp.
Atitudinea de tacere sau refuzul de a da declaratii69
Refuzul de a da declaratii este o exceptie a atitudinii pe care o adopta de regula invinuitul
(inculpatul) in fata organului de urmarire penala. Aceasta atitudine de tacere se opune reflexului
primar – instinctul de aparare – propriu tuturor celor care au calitatea de invinuit (inculpat).
Dupa cum am vazut, ascultarea invinuitului (inculpatului) nu numai ca reprezinta unul din cele mai
importante mijloace, cu ajutorul caruia poate fi solutionata cauza, dar ea are si rolul de aparare a
invinuitului (inculpatului) conferindu-i acestuia largi posibilitati de prezentare a faptelor si
imprejurarilor ce vin in favoarea sa.
Astfel, indiferent daca este vinovat sau nu, rareori invinuitul (inculpatul) renunta la aceasta
posibilitate, nesocotind-o, rezistand intentiei de a vorbi, de a se disculpa.
Tipic invinuitului (inculpatului) ii sunt doua atitudini:
-daca este vinovat de savarsirea infractiunii sub evidenta probelor, fie recunoaste, fie
cauta sa prezinte astfel faptele incat sa-si creeze o situatie mai usoara;
-iar daca nu este vinovat se va stradui sa invoce toate acele imprejurari ce-i dovedesc
nevinovatia. Reiese astfel ca, tacerea invinuitului (inculpatului) este nefireasca, deoarece
situatia in care se afla impune sa adopte o atitudine sau alta, de recunoastere.
Asadar, tacerea nu poate fi pusa pe seama neputintei de a se apara, ci pe seama unor altor cauze cum
ar fi:
-convingerea gresita ca in lipsa recunoasterii sau nerecunoasterii sale nu va putea fi tras la
raspundere penala;
69 Ciopraga A. op.cit., pag. 174 – 175

-dorinta de a nu dezvalui identitatea celorlalti faptuitori (fie datorita temerii provocate de
unul dintre participantii ramasi inca neidentificati, fie datorita raporturilor de rudenie
apropiata sau de puternica afectiune);
-sau datorita unor cauze de natura patologica – tulburari psihice de care sufera invinuitul
(inculpatul).
Refuzul de a da declaratii pune organul judiciar in fata celei mai anevoioase situatii ce se poate ivi
in cursul ascultarii invinuitului (inculpatului).
Pentru a rezolva aceasta situatie organul judiciar trebuie sa utilizeze anumite procedee tactice pentru
a-l determina pe invinuit (inculpat) sa renunte la atitudinea sa de tacere. Astfel, in primul rand,
trebuie identificat motivul real al tacerii invinuitului (inculpatului). In al doilea rand, dupa
determinarea cauzei ce explica tacerea invinuitului (inculpatului) organul judiciar va folosi calea
convingerii, incercand sa inlature sau sa-l convinga pe invinuit (inculpat) de netemeinicia unei
asemenea cauze.
De exemplu, daca organul judiciar ajunge la concluzia ca tacerea invinuitului (inculpatului) este
determinata de temerea de razbunare din partea celorlalti participanti ori a rudelor sau prietenilor
acestora, trebuie sa-l asigure pe invinuit (inculpat) ca va lua toate masurile pentru a preintampina
raul cu a carui producere este amenintat.
De asemenea, organul judiciar trebuie sa-l convinga pe invinuit (inculpat) ca atitudinea adoptata
este gresita deoarece, in cele din urma faptele vor fi cunoscute, iar adevarul va fi aflat pe alte cai
chiar daca invinuitul (inculpatul) refuza sa dea declaratii.
Iar in al treilea rand, organul judiciar trebuie sa convinga pe invinuit (inculpat) ca tacerea sa ii este
daunatoare, deoarece in felul acesta nesocoteste posibilitatea de a se explica, de a se apara. Prin
atitudinea sa, el isi face un deserviciu deoarece renunta la posibilitatea de a cere administrarea unor
probe care sa-i dovedeasca nevinovatia sau exacta masura a vinovatiei sale. In acelasi scop,
invinuitul (inculpatul) trebuie convins ca investigatiile vor continua chiar daca refuza sa vorbeasca,
ca faptele vor fi oricum dovedite prin alte mijloace de proba.
Atitudinea invinuitului (inculpatului) in cazul infractiunilor in participatie70
O infractiune poate fi savarsita de catre o singura persoana, adica poate avea doar un singur autor
sau poate fi savarsita de mai multe persoane.
Codul penal consacra71 participatia de infractori ce desemneaza situatia in care la savarsirea unei
fapte prevazute de legea penala au participat mai multe persoane decat este necesar potrivit naturii
70 Ciopraga A. op.cit., pag. 191 – 194
71 Codul penal al Romaniei, art. 31 si art. 98

acelei fapte.
Atitudinea pe care o adopta invinuitii (inculpatii) in fata organului judiciar in cazul infractiunilor in
participatie este diferita fata de cea adoptata de invinuitul (inculpatul) singur autor al unei
infractiuni, deoarece in cazul primei situatii fapta constituie rezultatul cooperarii mai multor
persoane care au indeplinit acelasi rol adica coautorat sau care au indeplinit roluri diferite, autor,
instigator, complice, imprejurare de natura a produce mutatii in psihologia faptuitorului.
In functie de mai multi factori se impune elaborarea si aplicarea unei tactici adecvate. Acesti factori
pot fi: cunoasterea sau nu a identitatii si a rolului jucat de fiecare participant la savarsirea faptei
penale; pozitia de recunoastere sau nerecunoastere pe care o adopta cei ce au cooperat la comiterea
aceleiasi fapte.
Astfel, este posibil sa fie cunoscute inca de la inceput identitatea participantilor precum si rolul avut
de fiecare la savarsirea infractiunii.
In alte situatii poate fi cunoscuta identitatea doar a unuia sau a unora dintre participanti, dar natura
infractiunii, modul de savarsire, amploarea consecintelor faptei indica faptul ca la comiterea
acesteia au participat si alte persoane a caror identitate nu este inca stabilita iar cei aflati in fata
organului judiciar dintr-un motiv sau altul, nu vor sa o dezvaluie.
Este posibil, de asemenea sa fie cunoscuta atat identitatea cat si contributia participantilor iar acestia
sa se situeze pe pozitii diferite.
Se poate intampla ca toti participantii sa recunoasca faptele, recunoastere ce poate fi sincera sau
nesincera, in acest caz se vor aplica procedeele tactice utilizate la ascultarea invinuitului
(inculpatului) care singur a savarsit infractiunea, cu particularitatea impusa de prezenta pluralitatii
de faptuitor.
De aceea, o importanta deosebita se va acorda confruntarii declaratiilor pentru a se scoate in
evidenta eventualele contradictii.
O alta situatie intalnita in practica este aceea ca numai unul sau unii dintre participanti recunosc
faptele in vreme ce ceilalti adopta pozitia de negare. In prezenta recunoasterii unuia sau altuia dintre
participanti, obtinerea unor declaratii de recunoastere din partea celorlalti este o chestiune relativ
simpla, atata vreme cat la ascultarea acestora din urma organul judiciar poate folosi cu succes
datele, informatiile comunicate de cei dintai.
De asemenea, cea mai dificila situatie cu care se poate confrunta organul judiciar este contestarea de
catre toti participantii a infractiunii savarsite si in acest sens dau declaratii integral sau partial false.
Faptul ca infractiunea savarsita in participatie constituie rezultatul cooperarii mai multor persoane,
precum si existenta unei comunitati de interese intre participanti confera psihologiei coinvinuitului
(coinculpatului) note particulare. Asadar, fata de situatia in care infractiunea a fost comisa de o
singura persoana, in cazul participantilor care se situeaza pe pozitia negarii faptelor, trebuie sa se

realizeze un acord, sa se elaboreze o versiune comuna, care sa fie insusita de toti. Aceasta versiune
comuna poarta denumirea de alibi.
S-a constatat insa ca realizarea versiunii comune este dificila datorita deosebirilor sub raportul
capacitatii de perceptie, memorare si verbalizare a faptelor. De aceea, se poate spune ca, conditia de
coinvinuit (coinculpat) este mai grea decat cea de invinuit (inculpat) deoarece acesta din urma a
savarsit singur infractiunea.
Cand alibiul invocat este real, din punct de vedere al concordantei intre declaratii, totdeauna se va
constata existenta unor nepotriviri minore privind aspectele secundare a detaliilor. Declaratiile
identice pana in cele mai mici detalii pun serioase intrebari privind realitatea lor.
De asemenea, din punct de vedere psihologic, oricare dintre participanti este increzator in propria
capacitate de disimulare, de rezistenta la tacticile pe care le va utiliza organul judiciar, dar nici unul
dintre ei nu va avea incredere in capacitatea de rezistenta a celorlalti coinvinuiti (coinculpati).
Dominanta psihologica a coinvinuitului (coinculpatului) este marcata de teama ca unul sau altul
dintre ei se va trada, va ceda manevrelor anchetatorului, de sentimentul de nesinceritate la gandul ca
unul sau altul se va desolidariza si va recunoaste faptele, pentru a beneficia de un regim mai bland
de sanctionare. Astfel, starea psihica a coinvinuitului (coinculpatului) – teama, neincrederea fata de
cei ce au cooperat la comiterea faptei – constituie un solid punct de plecare la elaborarea
procedeelor tactice de ascultare a coinvinuitului (coinculpatului).
Exploatarea starii psihice sub stapanirea careia se afla participantii impune, mai intai, incercarea de
a convinge pe coinvinuit (coinculpat) de inutilitatea rezistentei opuse, indemnarea la recunoasterea
faptelor deoarece in cazul infractiunii in participatie, mai curand sau mai tarziu unul dintre
participanti va vorbi si va recunoaste faptele astfel, este bine sa faca acest lucru mai inainte ca
altcineva sa fi vorbit.
Aceasta tactica nu intotdeauna da rezultatele dorite, datorita temerii de a suporta consecintele faptei
la a carei savarsire a participat precum si a comunitatii de interese de care sunt legati participantii
sau datorita unui puternic sentiment de solidaritate sau teama de razbunare din partea celorlalti
faptuitori.
Pentru indepartarea acestor motive ce stau in calea recunoasterii sincere organul judiciar trebuie sa
adopte tactici in functie de fiecare motiv in parte. Astfel, temerea de sanctiunea cu care este
amenintat poate afirmata prin specificarea exacta a masurii vinovatiei sale si prin sublinierea ca
recunoasterea sincera a faptelor va constitui o circumstanta atenuanta ce va fi luata in considerare
de instanta de judecata la individualizarea pedepsei. De asemenea, celui ascultat trebuie sa i se
explice intr-un mod convingator, ca recunoasterea faptelor nu constituie o desolidarizare, tradarea
cauzei celorlalti atata vreme cat oricare dintre ei, mai curand sau mai tarziu, va face acest lucru ci, i
se va explica exact masura contributiei sale alaturi de ceilalti participanti la savarsirea infractiunii.

Este momentul cand trebuie sa i se reaminteasca ca este preferabil sa vorbeasca el insusi deoarece,
daca o face un alt coinvinuit (coinculpat) acesta, in incercarea de a-si usura situatia, ar putea
prezenta faptele in defavoarea sa. Temerea inspirata de razbunarea din partea celorlalti participanti
poate fi indepartata prin garantarea ca declaratiile sale nu vor fi cunoscute de ceilalti coinvinuiti
(coinculpati).
Se poate intampla insa, ca aceste incercari sa nu dea rezultatul asteptat. De aceea, vor fi aplicate
toate procedeele tactice destinate a spori temerea sub stapanirea careia se afla cel ascultat, ca unul
dintre participanti a recunoscut faptele. Acest procedeu presupune folosirea unor stratageme,
constand in provocarea abila de catre organul judiciar a unor atitudini de natura a insinua, a face sa
se creada ca unul dintre participanti a vorbit, a dezvaluit faptele. Aceasta tactica nu include folosirea
unor mijloace nepermise, mijloace de inducere in eroare ci are in vedere numai manevre tactice,
capcane psihologice menite sa-l convinga pe coinvinuit (coinculpat) ca organul judiciar se afla in
posesia unor date, informatii si ca acestea au fost obtinute prin recunoasterea faptelor de catre unul
dintre coinvinuiti (coinculpati). De asemenea, poate fi utilizat cu succes procedeul “intalnirilor
intamplatoare” la sediul organului judiciar, intre doi coinvinuiti (coinculpati). Un exemplu
convingator in acest sens il ofera practica judiciara maghiara: intr-un caz de sustragere, dintr-o
institutie, a unei cantitati de aur, a fost arestat L.S., care, cu ocazia ascultarii, a negat faptele, iar
perchezitia domiciliara efectuata la acesta s-a incheiat cu rezultate negative. Investigatiile
intreprinse fac verosimila presupunerea ca valorile sustrase au fost ascunse la prietenul sau G. J.,
angajat al aceleiasi institutii, care audiat, se situeaza pe aceeasi pozitie. Si perchezitia efectuata la G.
J. S-a soldat fara nici un rezultat. In prezenta acestei situatii, organul judiciar, a recurs la urmatoarea
stratagema: cand G. J. Se afla la sediul organului judiciar, spre camera unde urma sa aiba loc
audierea, a fost condus L. S., moment in care cei doi s-au intalnit ca din intamplare. Cu ocazia
ascultarii lui L. S. I s-a adresat o singura intrebare: “Cand si ce cantitati de aur ati predat lui G.J.?”.
Intrebarea dezarmanta, asociata cu imprejurarea ca nu cu mult timp in urma il intalnise pe prietenul
sau in acele circumstante, au fost de natura a-l convinge pe L.S. ca G.J. l-a tradat. In aceste conditii
recunoaste ca a predat aurul lui G.J., dar afirma ca nu poate preciza in care anume loc G.J. a ascuns
valorile predate. Perchezitia efectuata la G.J. a fost precedata de intrebarea: “Unde se afla caseta
neagra a lui L.S. In care e ascuns aurul?”. E randul lui G.J. Sa fie convins ca prietenul sau a
marturisit faptele si drept urmare a predat valorile cautate.
Procedeele tactice elaborate se deosebesc in functie de aportul adus de fiecare dintre participanti la
savarsirea infractiunii. Se are in vedere situatia cand la comiterea infractiunii unul sau unii dintre
participanti au realizat nemijlocit activitatea materiala ce caracterizeaza latura obiectiva a
infractiunii, adica au avut rol de autor sau coautori iar altul sau altii au avut o contributie secundara,
au ajutat la comiterea faptei, adica au indeplinit rol de complice sau complici.

Asadar, contributia fiecarui participant si drept consecinta, gravitatea diferita a sanctiunii cu care
sunt amenintati, impune luarea in considerare a urmatoarelor constatari de ordin tactic:
-in situatia pluralitatii de faptuitori si de infractiuni, cand unul sau unii dintre faptuitori au
participat la savarsirea doar unora dintre fapte, este necesar ca ascultarea sa inceapa cu
cei care au contribuit la savarsirea infractiunilor ce prezinta un grad mai redus de pericol
social;
-cand toti participantii au cooperat la savarsirea aceleiasi infractiuni si au indeplinit roluri
diferite – unii au fost autori, altii complici – trebuie sa fie ascultati mai intai cei ce au
avut un rol secundar la savarsirea infractiunii. Astfel, daca se cunoaste cu certitudine ca
unul dintre participanti a indeplinit un rol secundar la comiterea faptei de exemplu, in
cazul unei infractiuni de talharie, existenta declaratiilor unui martor ocular care arata
faptul ca unul dintre participanti a aplicat violentele si tot el este cel care si-a insusit
bunurile, in vreme ce un altul a semnalat momentul aparitiei victimei – organul judiciar
isi va indrepta eforturile asupra acestuia din urma deoarece, este de presupus ca cel a
carui contributie este mai redusa, amenintat cu o pedeapsa mai usoara, va opune o
rezistenta mai mica fata de cel care a jucat rolul principal. Din alt punct de vedere este
indicat ca in cursul ascultarii, organul judiciar sa sublinieze ca este bine cunoscuta
imprejurarea ca cel ascultat a indeplinit un rol secundar si ca asa fiind, contributia sa la
savarsirea infractiunii este sanctionata cu o pedeapsa mai usoara, in sfarsit, este
preferabil sa recunoasca el mai intai faptele deoarece, altfel, exista riscul prezentarii lor
denaturate de catre ceilalti participanti.
De asemenea, atitudinea pe care organul judiciar o adopta in prezenta celui ascultat va depinde si de
datele, informatiile pe care acesta le detine din declaratiile celorlalti participanti la infractiune, in
cazul recunoasterii unuia sau altuia dintre participanti.
Avand in vedere faptul ca nu se garanteaza sinceritatea recunoasterii pana in momentul verificarii
declaratiilor, pentru a nu pune in pericol rezultatele ascultarii se impune prudenta de a nu face
cunoscute, cel putin pana intr-un anumit stadiu al cercetarilor, declaratiile celor ce au savarsit
faptele. daca declaratiile celui ce a recunoscut faptele sunt nesincere, organul judiciar se poate
compromite, pierzand orice incredere a celui ascultat, care cu usurinta, va sesiza orice
neconcordanta, orice nepotrivire.
Informatiile obtinute de organul judiciar prin recunoasterea unuia dintre participanti, pot fi utilizate
la ascultarea celorlalti fara a dezvalui identitatea celui care a marturisit si dupa ce declaratiile sale
au fost verificate in cel mai mic detaliu. Folosirea acestei recunoasteri fara verificarea necesara, se
poate face numai prin folosirea unor date sau informatii de ordin general, fara a invedera exacta
masura a cunoasterii lor.

Un alt procedeu tactic folosit in cazul pluralitatii de infractori este ascultarea repetata, la intervale
de timp variabile, a celor care negand faptele au cazut de acord asupra unei explicatii comune,
insusita de toti participantii. Acest procedeu va fi studiat mai pe larg intr-un capitol urmator.
Starea de emotie a invinuitului (inculpatului) in momentul ascultarii. Alte incercari de
simulare sau disimulare ale invinuitului (inculpatului)
Depistarea prezentei starii de emotie poate dezvalui inadvertente intre cele afirmate de invinuit
(inculpat) si cele petrecute in realitate. De aceea, depistarea acestei stari si intelegerea corecta
constituie o problema majora a tacticii de ancheta.
Tensiunea psihica a invinuitului (inculpatului) este de regula, mult mai mare decat a celorlalte
persoane care compar in fata anchetatorului. Practica a aratat insa, ca unii infractori, adica cei
“familiarizati” cu ancheta, prezinta o stare emotionala aparent mai redusa care este ceva mai greu de
depistat mai ales pentru magistratii aflati la inceputul meseriei72.
Datorita diverselor cauze care fac mai dificil de sesizat emotia tipica dezacordului dintre afirmatiile
sincere si nesincere, specialistii considera ca “prezenta emotiilor poate fi stabilita”, dar niciodata in
chip total. Starilor emotionale, de tensiune psihica, le sunt specifice o serie de manifestari viscerale
si somatice, mai importante fiind73:
a)Accelerarea si dereglarea ritmului respiratiei, paralel cu dereglarea emisiei vocale –
ragusire – scaderea salivatiei – senzatia de uscare a buzelor si a gurii.
b)Cresterea presiunii sangvine si accelerarea batailor inimii, insotita de fenomene
vasodilatatorii – congestionare – sau vasoconstrictorii – paloare.
c)Contractarea muschilor scheletici, manifestata prin crispare sau prin blocarea functiilor
motorii – aspectul de “inlemnit de frica”.
d)Schimbarea mimicii si pantomimicii, pe un fond de agitatie, transpusa frecvent in
miscari si gesturi, intr-o conduita care nu mai corespunde comportamentului normal al
individului. Orice fenomen sufletesc isi are corespondent intr-o anumita miscare,
particularitatile gesturilor, conduita, in general, reflectand un anumit regim interior, o
anumita stare psihica.
e)Modificarea timpului de reactie sau de latenta caracterizat prin intarzierea raspunsului la
intrebari care contin “cuvinte critice” afectogene, intarzieri care pot ajunge la circa patru
secunde, fata de timpul in care se raspunde la intrebarile necritice. Timpul de reactie se
apreciaza din momentul aplicarii stimulului -–intrebarea – si pana in cel al declansarii
72 Stancu Emilian, “Criminalistica”, Editura Actami, Bucuresti 1997, pag. 125
73 idem, pag. 125 – 126

raspunsului.
Toate aceste modificari pot fi stabilite, cu o anumita aproximatie de catre anchetator in momentul
ascultarii.
Alaturi de emotiile specifice momentului ascultarii, o importanta problema psihologica o constituie
incercarile de simulare sau disimulare.
Pe langa cele studiate anterior (refuzul de a da declaratii, nerecunoasterea faptelor, prezentarea de
alibiuri), invinuitul (inculpatul) poate adopta si alte atitudini:
-invocarea imposibilitatii de a-si aduce aminte;
-motivarea faptului ca savarsirea infractiunii este consecinta provocarii sau a unui :
”moment de ratacire”;
-simularea nebuniei sau tulburarii functiilor unor organe de simt – surzenie, mutenie,
orbire;
-incercari de sinucidere sau de automutilare.
Nu trebuie uitat insa ca, aceste manifestari pot fi, uneori realmente sincere sau intru totul justificate.
De aceea, declaratiile invinuitului inculpatului) trebuie sa fie bine verificate pentru a servi la aflarea
adevarului si astfel, la solutionarea cauzei74.
Sectiunea II.
Personalitatea anchetatorului
Pentru a intelege mai bine importanta calitatilor moral – afective si psiho – intelectuale, cercetatorii
in domeniu au aratat ca: “Un bun magistrat ar trebui sa aiba intelepciunea lui Solomon, logica lui
Aristotel, rabdarea lui Hristos, rigurozitatea stiintifica a lui Pasteur si inventivitatea lui Edison”.
Reputatul profesor Gross, vorbind despre importanta interogatoriului, astfel cum i se spunea in
sistemul de drept mai vechi ascultarii invinuitului sau inculpatului, a conturat trasaturile celui ce
desfasoara aceasta activitate: “Acela care cunoaste oamenii, care este inzestrat cu o buna memorie
si prezenta de spirit, care isi indeplineste cu placere si zel sarcina, care ramane intotdeauna pe
terenul strict al legalitatii si care vede in inculpat un frate cazut in pacat sau un nevinovat banuit pe
nedrept, acela va interoga bine. Dar acela caruia ii lipseste una din aceste calitati nu va face
niciodata ceva bun”.
Munca anchetatorului denota foarte multa responsabilitate fata de societate, avand obligatia de a
veghea la respectarea legilor si in cazul incalcarii acestora, sanctionarea acelora care le-au incalcat.
De asemenea, anchetatorul are obligatia de a preveni criminalitatea si de a proteja populatia
74 Stancu Emilian, op. cit., pag. 127

impotriva consecintelor negative pe care aceasta le are. Dar anchetatorul nu este numai un aparator
al legii si protector al societatii ci si un reprezentant moral al societatii. De aceea, pentru
indeplinirea rolului sau, statul, opinia publica si chiar aparatul de justitie formuleaza o serie de
exigente legale, morale precum si de competenta, deosebit de mari incat un om obisnuit cu greu ar
putea face fata tuturor acestor cerinte.
Asadar, se desprinde concluzia ca a fi magistrat nu este usor, datorita dificultatilor si riscurilor cu
care acesta se confrunta dar si datorita privatiunilor pe care le implica munca sa.
Un rol important in indeplinirea obligatiilor ce-i revin il are personalitatea anchetatorului. Aceasta,
in decursul anilor, datorita contactului indelungat cu persoane care au incalcat legea si
imprejurarilor complexe in cauze cu un inalt grad de dificultate, se formeaza, anchetatorul
dezvoltandu-si calitatile pe care deja le avea, calitati speciale ca: perspicacitatea deductiilor si
sintezelor, rigiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice a caror rezultanta formeaza
intuitia profesionala, asa-zisul fler75.
§1. Calitatile moral afective ale anchetatorului
Printre calitatile moral – afective cu care trebuie sa fie inzestrat in mod obligatoriu un bun
anchetator, practica pune accent pe stapanirea de sine, rabdarea, calmul, perseverenta, adica
echilibrul emotional. De asemenea, el trebuie sa dea dovada de mult tact in infruntarea cu invinuitul
(inculpatul). Asadar, un bun anchetator trebuie sa fie o persoana careia sa-i placa sa lucreze cu
oamenii, sa stie sa asculte, sa le castige increderea si respectul intrucat altfel nu va poseda niciodata
forta de persuasiune, ca o conditie absolut necesara unei interogari suficiente76.
Calmul reprezinta adeseori cheia reusitei ascultarii invinuitului (inculpatului), deoarece este stiut ca,
in majoritatea situatiilor, timpul lucreaza in dezavantajul acestuia. Sentimentul de insecuritate pe
care curgerea timpului il intensifica, explica aparitia contradictiilor in declaratiile invinuitului
(inculpatului), revizuirea versiunii furnizate initial, toate acestea avand ca finalitate in cele din urma
marturisirea faptelor.
Opusul acestei stari – lipsa calmului – poate prejudicia atmosfera in care trebuie sa se desfasoare
ascultarea77. Astfel, daca anchetatorul nu va reusi sa-si pastreze calmul si prin manifestarile sale
negative, va apare in fata invinuitului (inculpatului) ca un om impresionabil, nervos, agresiv,
framantat de problemele proprii, atunci atmosfera de incredere in care se desfasura pana atunci
ancheta va fi pusa in pericol, diminuandu-se sansele de realizare a scopurilor propuse. Intr-adevar,
invinuitul (inculpatul), constatand ca organul judiciar si-a pierdut calmul, stapanirea de sine,
75 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 73
76 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit pag. 73
77 Ciopraga A. op.cit., pag. 201

intuieste ca acesta doreste sa termine cat mai curand ascultarea si astfel va fi incurajat in atitudinea
sa de negare, de denaturare a faptelor. Atunci cand datorita atitudinii de rea-credinta, a
stratagemelor folosite de invinuit (inculpat), organul judiciar si-a pierdut calmul necesar, trebuie sa
dea dovada de putere de stapanire de sine, de autocontrol. El va trebui sa-si disimuleze starea de
dezgust, plictiseala, sila, agresivitatea, arborandu-si mina celui stapan pe sine, a celui deplin calm.
In special calmul trebuie sa caracterizeze conduita anchetatorului atunci cand cel ce se afla in fata sa
este de buna-credinta si doreste sa faca declaratii sincere, dar, care datorita emotivitatii sub
stapanirea careia se afla, uitarii temporare a unor imprejurari, intampina dificultati in verbalizarea
faptelor, cu consecinte negative asupra integritatii si fidelitatii declaratiilor, stiindu-se faptul ca
starile de incordare se transmit celui ascultat78.
O alta insusire ce trebuie sa caracterizeze personalitatea anchetatorului este perseverenta.
Perseverenta79 inseamna constanta in aflarea adevarului, nerenuntarea la lupta, continuarea
ascultarii chiar si atunci cand organul judiciar se loveste de atitudinea refractara, de rezistenta
inversuntata opusa de invinuit (inculpat).

§2. Calitatile psiho-intelectuale ale anchetatorului
Obtinerea unor declaratii complete si fidele, directia si chiar finalitatea cercetarilor depind in mare
masura de iscusinta si maiestria cu care organul judiciar efectueaza ascultarea invinuitului
(inculpatului). Asadar, finalizarea cu succes a ascultarii invinuitului (inculpatului), pretinde pe langa
calitatile moral-afective si trasaturi psiho-intelectuale. Inteligenta, perspicacitatea, abilitatea,
intuitia, obiectivitatea fiind doar cateva din calitatile pe care trebuie sa le aiba anchetatorul.
Iscusinta cu care organul judiciar conduce ascultarea reprezinta, dupa cum spunea Hanns Gross,
criteriul de apreciere a organului judiciar care arata pregatirea deosebita a acestuia, adica activitatea
ce da adevarata masura insusirilor si aptitudinilor sale.
In ceea ce priveste profilul psiho-intelectual al anchetatorului, psihologia judiciara se opreste in
mod constant asupra gandirii, memoriei, integritatii senzoriale.
Gandirea anchetatorului este orientata spre esenta realitatii judiciare, a evenimentului judiciar,
trebuie sa se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare si sa se bazeze pe un dezvoltat spirit
critic autoreflexiv. De regula, faptele relatate in ancheta judiciara par intotdeauna reale, verosimile,
dar se intampla ca unele afirmatii sa fie, mai ales la nivelul amanuntelor contradictorii sau
neplauzibile80.
78 idem, pag. 201
79 ibidem.
80 V . Zdrenghea, T. Butoi, N. Mitrofan op.cit., pag. 63

J.P. Guilford a introdus in stiinta termenul de gandire divergenta definindu-l ca fiind capacitatea
individului de a parasi sabloanele si solutiile model existente si a crea o noua solutie sau o noua cale
rationala. Referindu-ne la ancheta judiciara, gandirea divergenta se intalneste in felul de analiza si
sinteza a cazului.
Astfel in primul contact cu materialul cazului pe care urmeaza sa-l cerceteze este nesistematizat si
lacunar fiind necesare mai intai o ordonare pentru a stabili punctele ce urmeaza a fi elucidate si
pentru a elabora tactica cercetarii. Pentru realizarea acestei operatii, ii sunt necesare organului
judiciar calitati perceptive, observative, imaginative si cele de gandire.
Belgianul Ed. Locard, unul din fondatorii stiintei politienesti moderne, afirma ca “intr-o ancheta,
logica ajuta doar sa nu gresesti, dar succesul anchetei este asigurat de imaginatie”.
Binenteles, un rol deosebit in cercetarea unui caz il are si experienta anterioara a anchetatorului,
experienta ce se cere creativa deoarece intre doua cazuri nu poate exista decat multa similitudine
dar nu si identitate. Aplicarea sablon a unor tehnici sau gandiri dupa sabloane, fie ele chiar si
sabloane legale, impiedica detalierea si analiza nuantata a cazului81.
Din punctul de vedere al analizei cazului, munca anchetatorului a fosta asemanata cu cea a
istoricului. Ca si acesta, anchetatorul are de reconstituit o realitate mai apropiata sau mai indepartata
in timp, dupa urme disparate, documente adesea contradictorii, deci franturi de realitate care trebuie
completate si interpretate spre a le da un sens, ca ele sa devina inteligibile. Completarea lacunelor,
stabilirea realitatii in ciuda contradictiilor, atat la istoric cat si la anchetatorul penal, reclama
creativitatea in gandire, ceea ce, in termenii psihologiei actuale inseamna gandire divergenta.
In studierea materialelor cauzei intra masiv si elemente subiective, dar procesul gandirii logice al
anchetatorului constituie un corectiv esential in evitarea erorilor. Aplicarea corecta a legilor formale
ale gandirii are ca reusita stabilirea faptelor si formarea unei imagini reale asupra cazului cercetat82.
Memoria este o alta calitate psiho-intelectuala a anchetatorului ce ocupa in sistemul sau psihic un
loc distinct.
Memoria constituie capacitatea acestuia de stocare si conservare a informatiei primite privind
“starile surselor externe si actiunile si trairile subiective in raport cu ele”83.
S-a constatat ca anchetatorului ii este necesara memoria de lunga durata. Golu M. defineste
memoria de lunga durata ca fiind cea care reprezinta "principalul rezervor de pastrare a experientei
acumulate in cursul activitatii anterioare”. Asadar, Golu M. Intelege acest fel de memorie ca fiind
rezervorul principal care pastreaza experienta acumulata in cursul activitatii anterioare. El arata ca
acest fel de memorie nu stocheaza doar informatiile de constatare privind evenimentele percepute
81 Bogdan T. op.cit., pag. 192 – 193
82 Bogdan T. op.cit., pag. 193
83 Golu M. “Principiile psihologiei cibernetice” Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1975, pag. 209-227

sau traite dar si evaluarile si interpretarile ei prin prisma unor criterii si modele sociale, culturale,
stiintifice, filosofice, etice, estetice, etc.
De asemenea, deoarece ancheta judiciara se desfasoara in mod oral si constituie un debut pentru
fiecare partener al relatiilor interprofesionale, anchetatorului ii este necesara pe langa memoria de
lunga durata si memoria de scurta durata pentru a reusi sa consemneze si in scris relatarile
partenerilor relatiei, operatiune care se desfasoara ulterior convorbirii84.
Alaturi de memorie si gandire, psihologia judiciara studiaza drept trasatura psiho-intelectuala si
integritatea senzoriala.
Integritatea senzoriala a anchetatorului se manifesta prin corectitudinea si exactitatea cu care
redacteaza documentele de ancheta ce constituie suportul material al mijloacelor de proba. De
aceea, anchetatorul trebuie sa dispuna de o sanatate buna si de o mare capacitate de efort voluntar85.
Cu tot acest avantaj exprimat in calitatile psiho-intelectuale pe care anchetatorul le are, totusi ar fi
“serios handicapat” daca nu ar poseda acea inteligenta de contact cu cei pe care ii ancheteaza86. Se
impune ca o exigenta a situatiilor variate pe care anchetatorul le poate intalni in cursul ascultarii
invinuitului (inculpatului). Astfel, de-a lungul efectuarii acestei activitati, anchetatorul vine in
contact cu invinuitul (inculpatul) ce apartine unor tipuri de personalitate diferite ce pot adopta o
diversitate de atitudini. Asadar, anchetatorul poate fi pus in fata celor mai neasteptate situatii.
Adaptarea tacticii la personalitatea invintuitului (inculpatului), situatiile neprevazute pana atunci,
impune abilitate, gandire tactica, spontaneitate in luarea deciziilor, adica insusiri ce pot fi sintetizate
in aceasta inteligenta de contact cu care trebuie sa fie inzestrat organul judiciar87.
Experienta acumulata de anchetator in decursul anilor ii dezvolta acest fel de inteligenta ce cuprinde
calitati ca: perspicacitatea, spirit de observatie, insistenta, subtilitatea deductiilor si sintezelor,
puterea de sistematizare si de apreciere a tuturor probelor materiale existente in cauza, rapiditatea
sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice, a caror rezultanta formeaza intuitia profesionala.
Intreaga ancheta desfasurata de organul judiciar impune nu numai calitati deosebite si cunostinte de
drept dar si numeroase cunostinte dintr-o multitudine de domenii, datorita feluritelor urme si probe
pe care organul judiciar trebuie sa le cerceteze si sa le dea o interpretare exacta. Avand in vedre
faptul ca activitatea de ascultare reprezinta o expresie a interactiunii sociale, o forma de comunicare
interumana, aceasta presupune un continuu contact cu indivizi ce apartin unor tipuri de personalitate
diferita, formata in diverse medii sociale, carora le este propice o anumita mentalitate, o anumita
conceptie despre lume, anchetatorul trebuie sa aiba serioase cunostinte de psihologie in general si
psihologie judiciara in special, aceasta din urma studiind pe cei ce ajung ca invinuiti (inculpati) in
84 N. Mitrofan, V . Zdrenghea, T. Butoi, op.cit., pag. 164
85 idem pag. 164
86 Bogdan T. op.cit., pag. 198
87 A. Ciopraga, op.cit., pag. 201

fata anchetatorului, a problemelor ce ii preocupa.
De asemenea, datorita faptului ca acesti indivizi provin din diferite medii profesionale, organul
judiciar trebuie sa stapaneasca serioase cunostinte proprii diverselor profesii sau meserii, mai ales in
cazul infractiunilor legate de indeplinirea indatoririlor de serviciu. Dovedind ca este un bun
cunoscator al modului de organizare si desfasurare a activitatii in care s-a savarsit infractiunea,
organul judiciar va produce o puternica impresie asupra invinuitului (inculpatului), il va convinge
de inutilitatea tagaduirii faptelor.
§3. Atitudinea pe care anchetatorul trebuie sa o adopte in prezenta invinuitului
(inculpatului). Conduita profesionala.
Asa cum am vazut in capitolul precedent, invinuitul (inculpatul) isi insuseste o diversitate de
atitudini si foloseste o serie de mijloace tendentioase incercand astfel sa scape de raspunderea
penala. Pentru a finaliza cu succes ancheta, organul judiciar va trebui sa contracareze aceste
atitudini ale invinuitului (inculpatului). Dar prestigiul si demnitatea cu care este investit prin
functie, fiind purtatorul autoritatii de stat, il opresc sa adopte aceleasi mijloace nelegale. Astfel incat
autoritatea anchetatorului se fundamenteaza pe o conduita profesionala ce are ca suport norme
deontologice si de etica judiciara reglementate de o serie de legi interne si internationale, spre
exemplu: Codul penal al Romaniei, Codul de procedura penala al Romaniei, Codul de conduita
pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii, adoptat printr-o rezolutie a Adunarii Generale a
O.N.U.,precum si alte norme legale.
Aceste norme impun o comportare demna, loiala, corecta, incompatibila cu inducerea in eroare a
invinuitului (inculpatului), respect si intelegere fara a echivala cu ingaduinta. Conduita profesionala
exclude procedeele umilitoare, jignitoare, acestea constituind o injosire adusa demnitatii sale. In
acest sens88Codul de conduita, intr-unul din articolele sale stabileste obligatia juridica a acestora de
a respecta si proteja demnitatea umana si de a apara drepturile fundamentale ale oricarei persoane.
In incercarea de a obtine recunoasterea invinuitului (inculpatului) un anchetator nu trebuie sa
recurga la promisiuni sau amenintari pe care nu le poate pune in fapt si-i depasesc competenta, iar
toate cele stabilite intre anchetator si anchetat trebuie respectate cu strictete, ascultarea trebuie sa se
desfasoare intr-un cadru strict legal.
In aceasta directie Codul de conduita89 precizeaza ca: “nici un responsabil cu aplicarea legii nu
poate da, provoca sau tolera un act de tortura sau orice alta pedeapsa sau tratament crud, inuman sau
88 Codul de conduita pentru persoanele raspunzatoare de aplicarea legii, adoptat printr-o Rezolutie a Adunarii Generale
a O.N.U., art. 2
89 idem art. 5

degradant, nici nu poate invoca un ordin al superiorilor sai cu circumstante exceptionale, ca starea
de razboi sau de amenintare de razboi, o amenintare contra securitatii nationale, instabilitate politica
interna sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
Reglementarii internationale care pedepseste asemenea tratamente, i se alatura si reglementarile
interne: Codul penal care pedepseste arestarea nelegala si cercetarea abuziva90, supunerea la rele
tratamente91 si incrimineaza infractiunea de tortura si represiunea nedreapta sanctionata
corespunzator92. Tot in acest sens, Codul de procedura penala contine dispozitii93 ce interzic
folosirea mijloacelor de constrangere.
De asemenea, nu este ingaduita incercarea de a convinge invinuitul (inculpatul) de inutilitatea
tagaduirii pe considerentul ca unul dintre participanti ar fi recunoscut faptele, iar in realitate sa nu
existe o astfel de recunoastere, sau a sustine ca bunurile ce reprezinta produsul infractiunii au fost
gasite intr-un anumit loc, in urma perchezitiei efectuate la unul dintre complici, desi in realitate
acestea nu au fost descoperite. Aceasta atitudine este nerecomandata deoarece pe de o parte este
nedemn ca organul judiciar sa induca in eroare pe invinuit (inculpat) pretinzand existenta unor
probe care in realitate nu exista, o astfel de conduita constituind un obstacol in calea realizarii
rolului educativ al procesului penal, aducand astfel grave prejudicii autoritaii, prestigiului celui pe
care statul l-a investit cu atributii de organ judiciar; pe de alta parte aceasta conduita de inducere in
eroare a invinuitului (inculpatului) ar putea avea consecinte negative asupra intregii anchete si
evolutiei ulterioare a procesului penal. Aceasta conduita ar avea urmari negative intrucat invinuitul
(inculpatul) ar putea sesiza ca organul juficiar afirma neadevaruri de pilda sustinerea potrivit careia
bunurile sustrase ar fi fost gasite la unul dintre complici este contrazisa de imprejurarea ca
respectivele bunuri au fost ascunse intr-un singur loc, se va convinge ca acesta nu dispune de probe
convingatoare in invinuire, ceea ce il va determina sa opuna o rezistenta si mai energica.
Prin intreaga sa conduita anchetatorul trebuie sa transmita invinuitului (inculpatului) acel sentiment
de securitate, de incredere si consideratie. Organul judiciar trebuie sa inspire respect nu datorita
autoritatii cu care este investit ci pentru ca personalitatea, caracterul sau integru impun respect,
deoarece numai astfel ascultarea se poate finaliza printr-un succes94.
In acest sens, anchetatorul trebuie sa-l asigure pe invinuit (inculpat) ca este interesat in cel mai inalt
grad de cunoasterea adevarului iar prin activitatea sa nu urmareste decat recunoasterea sincera a
faptelor. Organul judiciar nu trebuie sa piarda din vedere ca invinuitul (inculpatul) este un element
90 Codul penal al Romaniei, art. 266
91 idem art. 267
92ibidem, art. 268
93 Codul procesual penal al Romaniei, art. 68: “este oprit a se intrebuinta violente, amenintari ori alte mijloace de
constrangere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe”
94 Ciopraga A. op.cit., pag. 184

recuperabil care are si trasaturi pozitive pe langa cele negative ale personalitatii sale. Va incerca
astfel sa-l convinga, ca desi fapta savarsita este reprobabila iar societatea dezaproba asemenea
manifestari totusi in aflarea si stabilirea sanctiunii, organul judiciar va tine cont nu numai de
activitatea sa ilegala ci si de trasaturile pozitive ale caracterului sau. Ii va atrage atentia ca orice
manevra sau siretlic va folosi, acestea vor fi descoperite, nereusind sa-l induca in eroare si sa
ascunda astfel faptele savarsite. Pe aceasta cale il va incredinta pe invinuit (inculpat) ca declaratiile
sale sincere vor fi apreciate cu toata obiectivitatea si nimic altceva nu i se va pune in sarcina95.
Practica a demonstrat ca printr-o astfel de conduita profesionala, pana si cel mai inrait infractor va
recunoaste in cele din urma faptele savarsite. In acest sens anchetatorul trebuie sa adopte o atitudine
ferma, exigenta dar nu dura, sa manifeste simpatie dar fara a face concesii, el trebuie sa fie “un
actor innascut” pentru a putea simula furia, nerabdarea, simpatia, fara a-si pierde vreodata sangele
rece. Dupa ce a descoperit in mare trasaturile personalitatii invinuitului (inculpatului) si a ales cea
mai buna metoda de atac, anchetatorul trebuie sa fie capabil sa-si joace rolul.
Astfel, inutil va adopta o atitudine ferma, simuland o conduita forte daca privirea ramane blanda si
daca vocea pastreaza inflexiuni conciliante, sau dimpotriva, simuland o conduita persuasiva, daca
nu se corecteaza asprimea vocii si scanteierea amenintatoare a ochilor96. Uneori, atmosfera de
incredere si liniste ce trebuie sa caracterizeze activitatea de ascultare a invinuitului (inculpatului)
este pusa in pericol tocmai datorita adoptarii de catre organul judiciar a acelei atitudini potrivnice
crearii acelui cadru favorabil confesiunii. Astfel, sansa de a realiza contactul psihologic poate fi
ratata din chiar momentul intrarii organului judiciar in camera de ascultare, daca acesta manifesta o
expresie prea severa si prea aspra sau manifesta aroganta, superioritate si satisfactie fata de situatia
critica in care se afla invinuitul (inculpatul) atat de necesara confesiunii. De regula, termenii folositi
de legiuitor (furt, omor, vatamare) care desemneaza conduita infractionala au o rezonanta dura in
psihicul celui ce a savarsit infractiunea. De aceea, limbajul utilizat de organul judiciar trebuie astfel
ales incat sa usureze expunerea fara reticente a faptelor. Este indicat ca acesti termeni “brutali” sa
fie inlocuiti cu termeni eufemistici ca “lovire”97.
Aceasta nu inseamna ca pentru a obtine declaratii sincere si complete, anchetatorul va folosi
limbajul conventional, argotic, propriu mediului infractorilor. Aceasta atitudine este contraindicata
deoarece, organul judiciar, purtator al autoritatii de stat, trebuie sa-si vadeasca superioritatea, sa se
impuna fata de cei ce nu si-au conformat conduita imperativelor normelor vietii sociale. De
asemenea, anchetatorul trebuie sa evite folosirea expresiilor de jargon fata de oamenii cu nivel de
cultura ridicata, precum si folosirea unui vocabular si a unei pronuntii de licentiat universitar fata de
95idem, pag. 199 – 200
96 C-tin. Aionitoaie, V . Berchesan…, op.cit., pag. 74
97 Ciopraga A. op.cit., pag. 183 – 184

persoanele cu un grad scazut de cultura si educatie98. Anchetatorul trebuie sa se remarce printr-o
exprimare corecta, cerinta ce trebuie adaptata posibilitatilor de intelegere ale celui cu care vine in
contact.
Art. 7 din Codul de conduita prevede: “persoanele care raspund de aplicarea legilor nu trebuie
sa comita nici un act de coruptie. Ele trebuie sa se opuna cu vigoare oricaror acte de acest gen si
sa le combata”99 deoarece organul judiciar este aparatorul legii dar si reprezentantul moral al
societatii ce aplica in practica normele de etica si echitate specifice societatii.
§4. Exemple in doctrina privind unele metode de conduita si tipuri de anchetatori
Contactul indelung cu invintuitul (inculpatul), situatiile si imprejurarile complexe in care se afla de
cele mai multe ori anchetatorul, isi pun amprenta profesionala asupra personalitatii sale. Astfel, se
dezvolta calitati speciale ca perspicacitatea, spiritul de observatie, insistenta, subtilitatea deductiilor
si sintezelor, rapiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice, a caror rezultanta
formeaza intuitia profesionala.
De-a lungul experientei, anchetatorul capata unele deprinderi, obisnuinte care, o parte dintre acestea
sunt incompatibile cu reusita anchetei. Mentionam: multumirea de sine generata de experienta
proprie, ruperea contactului cu elementele teoretice sau de noutate din profesiune, banuiala excesiva
privind orice persoana anchetata, instalarea stereotipurilor, automatismelor si spiritului rutinier,
tendinta de a suspecta orice om de activitati infractionale, amplificarea nefondata a unor date sau
exagerarea semnificatiei acordata unor gesturi si manifestari secundare din conduita celor anchetati,
modul uneori absent sau defectuos de a formula intrebari, impertinenta, aroganta sau chiar
vulgaritate in relatiile cu persoanele anchetate, sentimente de simpatie si antipatie fata de invinuit
(inculpat). Simpatia anchetatorului fata de unii invinuiti (inculpati) se datoreaza unor diferite
imprejurari ca starea materiala precara sau privind comiterea faptei – savarsirea acesteia este pusa
pe seama unui concurs nefericit de intamplari.
La acestea se mai adauga si atitudini particulare adoptate in raport cu categoriile de invinuiti
(inculpaiti): vanitosi, orgoliosi, sinsibili la flatare si la aprecieri, care-si fac din statutul de infractor
un renume. De asemenea, de-a lungul anilor anchetatorii capata si unele calitati profesionale:
obisnuinta de a privi interlocutorii pe tot parcursul ascultarii, sondandu-le si interpretandu-le corect
comportamentul expresiv in raport cu intrebarile semnificative, deprinderea de a asigura anchetei
linistea si intimitatea necesara, deprinderea anchetatorului de a nu-si permite gesturi de nervozitate,
ticuri, ridicarea tonului ori alte accese de slabiciune, deprinderea de a intra in ancheta cu incredere
98 C-tin. Aionitoaie, V .Berchesan…, op.cit., pag. 74
99 V . Zdrenghea, T. Butoi, N. Mitrofan, op.cit., pag. 165

in capacitatea personala, calm si echilibrat, precum si taria morala de a mai insista inca putin din
momentul in care a ajuns la concluzia ca totul este zadarnic100.
Studierea comportamentului anchetatorilor in relatia anchetator – anchetat a condus la diferite
clasificari, dintre care cea mai frecvent intalnita in literatura de specialitate este urmatoarea101:
Anchetatorul temperat
Acesta se caracterizeaza printr-un comportament firesc, ascultandu-si cu atentie si interes
interlocutorul, rabdator, calm si analitic. Intervine oportun si eficient, cu tactul corespunzator
situatiei pentru lamurirea aspectelor esentiale ce intereseaza ancheta.
Anchetatorul amabil
In relatia sa cu cel anchetat manifesta o anumita transparenta si jovialitate. De asemenea, el nu ezita
sa-l trateze cu o tigara sau cu o cafea. Atmosfera degajata pe care o creaza ofera posibilitatea
anchetatorului de a-si putea studia din punct de vedere psihologic interlocutorul mai amplu. Apare
insa riscul ca in cazul in care amabilitatea nu este constanta, echilibrul anchetei se poate rupe,
anchetatul se inhiba iar investigatia poate fi compromisa.
Anchetatorul autoritar
Acest tip de anchetator se caracterizeaza printr-o atitudine rigida, grava, cu accent de solemnitate.
Impunandu-si la modul imperativ vointa in fata celui ascultat. Nu este interesat in studiul
psihologiei celui anchetat si de aceea nu gaseste modalitatile optime de a stimula pozitiv
convorbirea. Anchetatorul autoritar mizeaza mai mult pe intimidarea anchetatului decat pe
stimularea psihologica a acestuia pentru a coopera.
Anchetatorul vorbaret
Acesta este un tip complexat de necesitatea afirmarii sau necesitatea de a se descarca de o tensiune
afectiva iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stari. Din aceste motive, anchetatorul
100 C-tin. Aionitoaie, V .Berchesan…, op.cit., pag. 74
101 V . Zdrenghea, T.Butoi, N. Mitrofan, op.cit., pag. 171 – 172

intervine inoportun si lipsit de eficienta in relatarile anchetatorului, putand compromite ancheta.
Anchetatorul cabotin
Acest anchetator exagereaza in utilizarea procedeelor actoricesti ceea ce poate provoca stari
improprii pentru ancheta judiciara ca de exemplu amuzamentul, dispretul, penibilitatea sau chiar
inhibarea anchetatului, situatii ce pot prejudicia rezultatele anchetei.
Anchetatorul patern
Adopta un comportament bland in ancheta manifestand uneori chiar compasiune fata de cel
anchetat. Asemenea atitudini pot fi speculate de infractorii recidivisti care nu vor ezita sa-si
atenueze faptele.
Sistemele mai vechi de drept cunosc, pe langa aceste tipuri de anchetatori si pe acela de anchetator
violent. Nu este inclus in aceasta clasificare deoarece in sistemul judiciar modern existenta acestuia
este greu de imaginat.
In istoria sistemului judiciar acest tip de anchetator este cunoscut sub diferite denumiri dintre
care mentionam cea de “anchetator tortionar” categorie specifica sistemelor judiciare ale
statelor totalitariste.
Capitolul III. ASCULTAREA PROPRIU-ZISA A FĂPTUITORULUI
Sectiunea I. Prеgătirеa în vеdеrеa dеsfășurării ascultării făptuitorilor
Pеntru a sе garanta obținеrеa unor dеclarații carе să rеflеctе adеvărul, activitatеa dе ascultarе
a învinuitului sau inculpatului trеbuiе prеgătită, în prеalabil, dе cătrе anchеtator. Acеastă prеgătirе
nu еstе doar complеxă, ci și obligatoriе.
Obligativitatеa sе limitеază însă la anumitе activități tipicе stabilitе prin normеlе lеgalе sau

cеlе dе tactică criminalistică, dar gândirеa activă a anchеtatorului trеbuiе să adaptеzе acеstе еtapе la
fiеcarе caz în partе și nu invеrs.
Particularitățilе manifеstatе dе fiеcarе infracțiunе nеcеsită adaptabilitatе din partеa organеlor
dе cеrcеtarе pеnală, fiind imposibilă obținеrеa unor dеclarații sincеrе prin aplicarеa anumitor rеguli
ca niștе șabloanе, fără a aprofunda toatе informațiilе obținutе într-o cauză pеnală și apoi a lе
corobora întrе еlе.
Prеgătirеa ascultării învinuitului sau inculpatului prеsupunе dеtеrminarеa problеmеlor cе
trеbuiе soluționatе cu ocazia acеlеi ascultări, a ordinii în carе urmеază să fiе folosit matеrialul
probator dеținut până în acеl momеnt, stabilirеa procеdееlor tacticе dе ascultarе, în funcțiе dе datеlе
dеținutе dеsprе psihologia și pеrsonalitatеa învinuitului sau inculpatului, prеcum și în funcțiе dе
împrеjurărilе în carе a fost comisă infracțiunеa102.
Tratarеa cu supеrficialitatе a acеstеi primе еtapе a intеrogatoriului judiciar va avеa
consеcințе nеgativе asupra întrеgului procеs pеnal, concrеtizatе în dеclarații falsе sau incomplеtе,
rеpеtarеa ascultărilor, tеrgivеrsarеa urmăririi pеnalе și, unеori, chiar еrori judiciarе.Dе modul cum
sе еfеctuеază cеrcеtarеa pеnală dеpindе viitorul cazului rеspеctiv în instanță și, unеori, soluționarеa
acеstuia prin hotărârе judеcătorеască.
Studiеrеa matеrialеlor еxistеntе în dosarul cauzеi – acеastă еtapă еstе dеosеbit dе importantă
pеntru ca anchеtatorul să poată stabili problеmеlе cе trеbuiе lămuritе în timpul intеrogatoriului
judiciar.
Obligația anchеtatorului nu constă doar în citirеa întrеgului matеrial, ci și în intеrprеtarеa
acеstuia, într-un mod adеcvat, cееa cе nеcеsită o oarеcarе еxpеriеnță practică și profеsionalism.
Dеși nеcеsită multă atеnțiе și abilitatе din partеa anchеtatorului, studiеrеa matеrialеlor
probatorii trеbuiе să fiе și еa supusă principiului opеrativității ca dе altfеl întrеgul procеs pеnal.
Acеastă fază arе ca еfеct cunoaștеrеa dе cătrе organul judiciar a tuturor aspеctеlor
rеfеritoarе la infracțiunеa pе carе o cеrcеtеază. În practica judiciară s-a cristalizat tеza potrivit
cărеia din studiul matеrialеlor еxistеntе în dosarul cauzеi trеbuiе să rеzultе: pеrsoanеlе carе
urmеază a fi ascultatе, vârsta și calitatеa procеsuală a acеstora, faptеlе carе sе rеțin în sarcina unora
dintrе еlе și dovеzilе carе lе susțin vinovăția sau nеvinovăția; nеcеsitatеa documеntării cu privirе la
unеlе aspеctе din domеniilе dе activitatе undе s-a săvârșit infracțiunеa (procеsul dе producțiе,
actеlе normativе, ordinеlе și instrucțiunilе еtc.).
Еstе dе nеconcеput dеrularеa intеrogatoriului judiciar fără ca anchеtatorul să dеțină un
minim dе informații rеfеritoarе la infracțiunе103.
102 C. Pelea, op. cit., p. 138. 189 V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului
de Interne, București, 1994, p. 133.
103190 B. Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București 1973, p. 102.

Într-o asеmеnеa situațiе еstе firеsc să nu sе poată întocmi un plan dе ascultarе și nici măcar
să sе poată stabili cе problеmе trеbuiе clarificatе. Dе acееa studiеrеa matеrialеlor cauzеi urmеază a
fi еfеctuată după altе activități prеmеrgătoarе, cum sunt cеrcеtarеa la fața locului, еxaminarеa și
intеrprеtarеa mijloacеlor matеrialе dе probă еxistеntе, luarеa dеclarațiilor еvеntualilor martori
oculari sau victimеlor dacă acеstеa au supraviеțuit, dispunеrеa еfеctuării unor constatări
tеhnicoștiințificе sau еxpеrtizе, еtc. Din procеsul vеrbal dе cеrcеtarе la fața locului sе dеsprind
împrеjurărilе și modalitatеa în carе a fost săvârșită infracțiunеa, urmеlе dеscopеritе în câmpul faptеi
(urmе dе mâini, urmе dе sângе, еtc.), mijloacеlе matеrialе dе probă (obiеctе carе aparțin
făptuitorului, înscrisuri, arma crimеi – în cazul unеi infracțiuni carе a avut ca urmarе moartеa
victimеi – еtc.).
Dе asеmеnеa, concluziilе еxpеrtizеi mеdico-lеgalе și constatărilе tеhnico-științificе sau
еxpеrtizеlе criminalisticе dispusе în cauza pеnală cе sе instrumеntеază, constituiе sursе utilе dе
documеntarе.
Anchеtatorul trеbuiе să cunoască matеrialul probator în dеtaliu înaintе dе primul contact cu
pеrsoana bănuită dе a fi săvârșit infracțiunеa, întrucât acеsta poatе fi folosit cu еficiеnță în
ascultarеa pеrsoanеlor suspеctе sau a martorilor propuși dе părți104.
În momеntul trеcеrii la intеrogarе trеbuiе să aibă configurat mintal modul în carе a acționat
autorul sau cеl puțin o partе din acеsta, cееa cе îi lipsеștе urmând să fiе întrеgi dе dеclarațiilе
învinuitului sau inculpatului.
Cunoaștеrеa pеrsonalității învinuitului sau inculpatului еstе o altă cеrință dе tactică
criminalistică indisolubil lеgată dе aflarеa adеvărului, nеcеsară anchеtatorului înaintеa încеpеrii
intеrogatoriului judiciar. Acеsta nu poatе еlabora sau alеgе procеdееlе tacticе fără a cunoaștе în cе
măsură sunt еficiеntе în raport cu pеrsonalitatеa învinuitului sau inculpatului.
Pеrsonalitatеa poatе fi dеfinită ca ansamblul caractеristicilor dе natură fizică, fiziologică, și
social-morală carе au, în conduita individului, o rеlativе stabilitatе. Acеstе aspеctе confеră unеi
pеrsoanе individualitatе, făcând-o să fiе unică în raport cu cеlеlaltе și sе manifеstă prin
comportamеntul acțional, vеrbal sau afеctiv al pеrsoanеi rеspеctivе105.
Așa cum am mеnționat componеntеlе dе bază alе pеrsonalității unui individ sunt
tеmpеramеntul, caractеrul și aptitudinilе salе și sе rеgăsеsc fiе în comportamеntul, fiе în psihologia
învinuitului sau inculpatului, pе carе anchеtatorul trеbuiе să lе cunoască.
Caractеrul еstе dеtеrminat dе ansamblul trăsăturilor еsеnțialе și calitativ spеcificе alе
pеrsonalității carе sе еxprimă în activitatеa omului, în mod stabil și pеrmanеnt, prin aptitudini față
dе alți sеmеni, față dе muncă și activitatе în gеnеral, prеcum și față dе sinе însuși.
104 I. Aionițoaie, C. Sandu, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, București, 1992, p.134.
105I. Aionițoaie, C. Sandu, op. cit., p. 134.

Structura caractеrului unеi pеrsoanе еstе formată prin еducațiе dar în acеlași timp еstе
influеnțată dе modul dе asimilarе a еducațiеi primitе, dе capacitatеa dе prеluarе, funcționarе și
adaptarе spеcificе fiеcărui individ.
Еducabilitatеa facе ca o pеrsoană să accеptе și să însușеască într-o maniеră propriе
influеnțеlе socialе pozitivе sau nеgativе.
Acеstе influеnțе provin în primul rând din mеdiul familial și apoi din cеlеlaltе rеlații socialе
la carе pеrsoana rеspеctivă ia partе. Еxistă indivizi nеrеcеptivi la influеnțеlе nеgativе, iar
anchеtatorul trеbuiе să știе, prin еfеctuarеa unor cеrcеtări adеcvatе, dacă învinuitul sau inculpatul
pе carе urmеază să-l ascultе facе partе dintr-o asеmеnеa catеgoriе.
Din acеst punct dе vеdеrе psihologii considеră că еxistă două tipuri dе pеrsonalitatе, unеlе
conformе cu normеlе unеi sociеtăți datе și altеlе nеconformе dеnumitе, pе bună drеptatе,
pеrsonalități dеviantе.
Comportamеntul dеviant și tеndințеlе criminalе nu constituiе rеgula, ci еxcеpția. Concluzia
dеosеbit dе sintеtică nе arată că acеstеa pot fi gеnеratе fiе dе individ, fiе dе comunitatеa dе
apartеnеnță cu carе individul еstе în intеracțiunе pеrmanеntă.
Acеst tip dе comportamеnt sе manifеstă în rеlațiilе socialе alе individului prin conduitе cu
sеmnificațiе morală nеgativă cum ar fi: nеsincеritatеa, еgoismul, suscеptibilitatеa, îngâmfarеa еtc.
Pеrsoanеlе carе adoptă o atitudinе dе conformarе la normеlе moralе și lеgalе alе sociеtății
sunt caractеrizatе dе sincеritatе, corеctitudinе, tеnacitatе, dеmnitatе, sociabilitatе еtc. O altă
trăsătură psihică a pеrsonalității învinuitului sau inculpatului еstе tеmpеramеntul, noțiunе cе
dеsеmnеază „latura dinamico-еnеrgеtică a acеstuia, vizând caractеrеlе gеnеralе alе conduitеi, în
funcțiе dе carе sе constituiе un stil spеcific fiеcărui individ, dе manifеstarе la incitațiilе
еxtеrioarе”106.
Tеmpеramеntul еstе condiționat cu prеcădеrе dе particularități fiziologicе alе sistеmului
nеrvos cеntral, forța, mobilitatеa și еchilibrul procеsеlor fundamеntalе: еxcitația și inhibiția. În
litеratura dе spеcialitatе sе disting patru tipuri tеmpеramеntalе fundamеntalе107:
tipul sanguin caractеrizat atât dе aspеctе pozitivе (optimism, sеnsibilitatе, еchilibru,
adaptabilitatе, mobilitatе еtc.), cât și dе aspеct nеgativе (instabilitatеa sеntimеntеlor,
influеnțabil lipsit dе putеrе dе concеntrarе și aprofundarе еtc.);
tipul colеric caractеrizat dе intеnsitatеa procеsеlor afеctivе, rеactivitatе accеntuată
(aspеct pozitivе), еxcitabilitatе, agrеsivitatе, încăpățânarе (aspеct nеgativе); tipul
flеgmatic caractеrizat dе еchilibru, calm, tolеranță, bună dispozițiе dar și rеactivitatе
106I. Butoi, I.T. Butoi, Psihologie judiciară, Tratat universitar, Editura Fundației România de mâine, București, 2001, p.
147.
107I. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p. 147. 195 E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Universul Juridic, București, 2007, p.
418.

rеdusă, comoditatе, pеdantеriе, tеndință dе stеrеotipizarе еtc.;
tipul mеlancolic pеrsеvеrеnt, sеrios, sеnsibil, rеsponsabil (aspеct pozitivе),
nеîncrеdеrе, pеsimism, nеsiguranță (aspеctе nеgativе).
În consеcință, intеrogarеa pеrsoanеlor suspеctе trеbuiе organizată în așa fеl încât să sе
intеgrеzе în acеst plan gеnеral dе cеrcеtarе. Cum și când va fi еfеctuată ascultarеa, undе, în cе
condiții, carе sunt problеmеlе cе trеbuiе lămuritе cu acеst prilеj, sunt întrеbări la carе organul
judiciar trеbuiе să dеa un răspuns în acеastă еtapă tactic criminalistică, dе organizarе a modului dе
dеsfășurarе a ascultării învinuitului sau inculpatului.
Stabilirеa prеalabilă a problеmеlor cе urmеază să fiе clarificatе cu ocazia ascultării sе
subordonеază conduitеi pе carе o va adopta în anchеtă învinuitul sau inculpatul. S-a admis că la
prima intеrogarе nu еstе rеcomandabil ca anchеtatorul să abordеzе toatе aspеctеlе nеcunoscutе alе
cauzеi, dеoarеcе i-ar da posibilitatеa învinuitului sau inculpatului să cunoască datеlе dеținutе dе
acеsta.
Еxistă învinuiți sau inculpați în starе dе rеcidivă carе cunosc majoritatеa procеdееlor tacticе
dе ascultarе, еtapеlе pе carе lе travеrsеază anchеtatorul, iar din modul în carе sunt formulatе și
folositе întrеbărilе pot dеducе carе еstе nivеlul dе informații dеținut dе anchеtator și cât dе
incriminatorii sunt pеntru еi, prеcum și cât dе dificil lе va fi să ascundă adеvărul.
Problеmеlе cе urmеază a fi lămuritе în timpul ascultării trеbuiе ordonatе cronologic, lăsând
loc pеntru modificarеa acеstеi stratеgii, în funcțiе dе еlеmеntеlе noi, nеcunoscutе anchеtatorului,
carе apar, inеvitabil, în timpul fiеcărеi ascultări (dеclarații noi alе învinuitului sau inculpatului, în
contradictorii cu dеclarațiilе antеrioarе sau carе conțin actе nеdеscopеritе dе organеlе dе cеrcеtarе
pеnală, mărturisiri, rеlatări dеsprе еxistеnța unor complici еtc.).
Aptitudinilе sunt componеntе alе pеrsonalității învinuitului sau inculpatului și trеbuiе
cunoscutе dе anchеtator108. Acеstеa sunt însușiri psihicе individualе, rеlativ stabilе și prеzintă o bază
structurală еxprimată dе anumitе particularități anatomo-fiziologicе. Aptitudinilе sе clasifică în
gеnеralе (intеligеnță, spirit dе obsеrvațiе, mеmoriе vizuală еtc.) și spеcialе (urеchе muzicală, talеnt
еtc.).
Pеntru ca anchеta să-și atingă scopul propus cunoaștеrеa trеbuiе să aibă în vеdеrе atât
aptitudinilе gеnеralе, cât și cеlе spеcialе alе învinuitului sau inculpatului dеoarеcе fiеcarе
infracțiunе poartă amprеnta pеrsonalității făptuitorului109.
Pеntru altе еlеmеntе dе natură să conducă la conturarеa pеrsonalității învinuitului sau
inculpatului sе mеnționеază în litеratura dе tactică criminalistică și mеdiul familial inеluctabil în
carе a trăit învinuitul sau inculpatul, școlilе pе carе lе-a urmat, profеsiilе, cеrcul dе priеtеni. Dе
asеmеnеa, nu vor fi nеglijatе nici locul undе și-a satisfăcut stagiul militar și comportamеntul său în
108B. Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973, p. 91.
109A. Ciopraga, op. cit., p. 201.

toată acеastă pеrioadă prеcum și antеcеdеntеlе pеnalе. Sе impunе dеci, cunoaștеrеa intеligеnțеi,
slăbiciunilor, pasiunilor, comportamеntul în familiе și în sociеtatе, activitatеa dеsfășurată la locul dе
muncă110. Toatе acеstеa sunt nеcеsarе pеntru o bună și еficiеntă dеsfășurarе a intеrogatoriului
judiciar prеcum și în vеdеrеa unеi corеctе individualizări a pеdеpsеi.
Organizarеa ascultării în procеsul pеnal, activitatеa dе ascultarе a învinuitului sau
inculpatului rеprеzintă doar o еtapă în îndеplinirеa scopului acеstuia și anumе aflarеa adеvărului cu
privirе la infracțiunе. În raport dе informațiilе inițialе obișnuitе, anchеtatorul stabilеștе stratеgia dе
anchеtă, еlaborând vеrsiunilе rеfеritoarе la modul carе va dеcurgе ascultarеa.
Dе asеmеnеa, dacă învinuitul sau inculpatul facе rеfеriri la anumitе problеmе carе nu sе află
în planul dе ascultarе, în mod natural, еl nu trеbuiе oprit ci lăsat, chiar încurajat, să vorbеască,
planul dе ascultarе fiind cеl carе va sufеri modificări111.
Anchеtatorul va apеla la calitățilе salе profеsionalе, pеntru a intеgra în mod еficiеnt
dеclarațiilе astfеl obținutе în ansamblul problеmеlor pе carе dorеa să lе clarificе.
Dе acееa еstе nеcеsar ca organul judiciar să cunoască, înaintе dе a sе întâlni cu învinuitul
sau inculpatul, toatе datеlе și informațiilе dе carе arе nеvoiе pеntru aflarеa adеvărului.
În timpul ascultării, învinuitul sau inculpatul trеbuiе convins că în dosar еxistă suficiеntе
dovеzi carе susțin vinovăția sa. Acеstе mijloacе dе probă, trеbuiе sеlеcționatе, din ansamblul
probator, cu marе atеnțiе, astfеl încât să nu fiе compromisă anchеta. În fiеcarе cauză pеnală еxistă
probе carе nu trеbuiе cunoscutе dе pеrsoana anchеtată în prima fază a urmăririi pеnalе.
Anchеtatorul trеbuiе să-și rеzеrvе posibilitatеa dе a prеzеnta la momеntul oportun o probă, cu altе
cuvintе să sе folosеască dе cееa cе în practică еstе dеnumită „arma surprizеi”.
Înaintе dе a fi adusе la cunoștința pеrsoanеi anchеtatе, probеlе trеbuiе minuțios vеrificatе
pеntru a nu sе prеzеnta probе falsе, incеrtе, nеconcludеntе,rеzultat al nеglijеnțеi organеlor dе
cеrcеtarе la fața locului sau a anumitor împrеjurări dе fapt indеpеndеntе. Pе lângă alеgеrеa
matеrialului probator cе urmеază a fi utilizat sе stabilеștе și modul în carе acеsta va fi prеzеntat, în
funcțiе dе pеrsonalitatеa învinuitului sau inculpatului și dе natura probеlor.
În gеnеral, folosirеa matеrialului probator еstе dеtеrminată dе poziția nеcoopеrantă în
anchеtă a învinuitului sau inculpatului, întеmеiată pе crеdința că nu sunt probе suficiеntе,
nеrеcunoaștеrеa sa nu va antrеna răspundеrеa pеnală sau rеcunoaștеrеa atragе oprobriul public ori
dеsconsidеrarеa. Prеzеntarеa matеrialului probator sе facе gradual, încеpând cu acеlе probе carе au
o importanță mai mică dar carе susțin în mod indubitabil vinovăția.
Еsеnțial rămânе momеntul în carе sе facе prеzеntarеa probеlor dе vinovățiе, carе trеbuiе
alеs cu mult discеrnământ dе cătrе anchеtator, cеl mai propicе fiind acеla în carе învinuitul sau
110E. Stancu, op. cit., p. 418.
111E. Stancu, op. cit., p. 418.

inculpatul prеzintă o starе psihică adеcvată, aprеciată în mod obiеctiv dе la caz la caz112200.
Stabilirеa ordinii în carе sе va facе ascultarеa influеnțеază în mod nеmijlocit modalitatеa dе aducеrе
a învinuiților în cabinеtul dе anchеtă, fiind spеcifică cauzеlor pеnalе complеxе în carе еxistă mai
mulți învinuiți sau inculpați. Ca rеgulă, ascultarеa va încеpе cu cеi dеsprе carе sе dеțin mai multе
informații sau cеi carе fac dеclarații conformе cu matеrialul probator obținut până în acеl
momеnt113. Acеastă rеgulă poatе fi însă influеnțată dе anumiți factori, cum ar fi forma dе
participațiе la infracțiunе (coautori, instigatori, complici), antеcеdеntеlе pеnalе (unii învinuiți sau
inculpați sun infractori primari, iar alți rеcidiviști) și, nu în ultimul rând, pеrsonalitatеa fiеcăruia
dintrе еi. Ordinеa și modalitatеa dе citarе trеbuiе să conducă la еvitarеa, cеl puțin în faza
urmăririi pеnalе, contractului întrе pеrsoanеlе intеrеsatе încauză. Dе asеmеnеa, trеbuiе еvitat
contactul întrе pеrsoanеlе carе au fost dеja audiatе și cеlе cе urmеază să fiе ascultatе, dеoarеcе
primеlе pot furniza informații dеsprе dеclarațiilе pе carе lе-au dat, informațiilе și probеlе dеținutе
dе organеlе dе cеrcеtarе pеnală (în cazul unеi atitudini pеrmisivе și transparеntе a acеstora).
Comunicarеa dintrе învinuiți sau inculpați, carе sunt intеrеsați să sе pună dе acord întrе еi în
lеgătură cu cе vor dеclara, prеcum și dintrе acеștia și martori sau partеa vătămată, trеbuiе еvitată. Еi
pot intеrvеni cu rugăminți sau chiar amеnințări pе lângă acеștia, compromițând astfеl anchеta114.
Posibilitatеa dе comunicarе crеștе atunci când învinuitul sau inculpatul еstе cеrcеtat în starе
dе libеrtatе. Dе acееa, еstе indicat ca acеsta să fiе citat în diminеața zilеi în carе va avеa loc
ascultarеa și chiar la prima oră, iar în cazul pluralității dе infractori acеștia să fiе intеrogați în
camеrе sеparatе și la orе difеritе în sеdiul organului dе cеrcеtarе pеnală. În anumitе împrеjurări
anchеtatorul sе poatе dеplasa la locul în carе sе află învinuitul sau inculpatul (spital, pеnitеnciar, loc
dе muncă și chiar domiciliu).
O ultimă posibilitatе carе sub raport psihologic poatе asigura еficiеnța ascultării еstе ca
acеasta să sе dеsfășoarе la locul în carе a fost comisă infracțiunеa (în spеcial în cazul infractorilor
labili еmoțional, prеcum și în cazul infracțiunilor săvârșitе cu violеnță – omor, viol, tâlhăriе, furt),
mizându-sе pе caractеrul еvocator al locului faptеi.
Asigurarеa prеzеnțеi apărătorului – drеptul la apărarе еstе un drеpt fundamеntat,
rеglеmеntat distinct dе lеgiuitorul constituant și dе altе documеntе dе drеpt intеrnațional, întrucât
prеzintă un rеal intеrеs pеntru activitatеa judiciară.
Într-o accеpțiunе cuprinzătoarе drеptul la apărarе includе totalitatеa drеpturilor și rеgulilor
procеduralе carе ofеră pеrsoanеi posibilitatеa dе a sе apăra împotriva acuzațiilor cе i sе aduc, să
112A. Lazăr, Criminalistica, Editura Risoprint, Cluj‐Napoca, 2008, p. 267.
113P. Ștefănescu, L. Cârjan, Știință versus crimă, Editura Curtea Veche, București, 2001, p. 124.
114C. Aionițoaie, V . Bercheșan, Ascultarea părții vătămate, părții civile și a părții responsabile civilmente, în Tratat de
tactică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1992, p. 152.

contеstе învinuirilе, să scoată la ivеală nеvinovăția sa115203. Acеstе aspеctе pot fi susținutе dе
pеrsoana carе arе calitatеa dе învinuit sau inculpat ori dе cătrе un avocat. Accеpțiunеa rеstrânsă a
drеptului dе apărarе sе circumscriе doar posibilității folosirii unui avocat, în cursul procеsului dе
cătrе pеrsoana carе dorеștе să еxеrcitе acеst drеpt pе riscul său, alеgându-și singură apărătorul116.
Sunt situații în carе asistеnța juridică еstе obligatoriе pеntru următoarеlе catеgorii dе
pеrsoanе: minori, militari în tеrmеn sau cu tеrmеn rеdus, rеzеrviști, concеntrați, еlеvi (studеnți) ai
unor instituții militarе dе învățământ, intеrnați într-o școală spеcială dе rееducarе și muncă ori când
еstе arеstat, chiar în altă cauză, cât și în cazul cеlorlalți învinuiți sau inculpați.
Pеntru acеștia subzistă obligația organului judiciar dе a sе dеsеmna și încunoștința
apărătorul asupra datеi și orеi când sе vor еfеctua activitățilе dе urmărirе pеnală cе nеcеsită
prеzеnța sa. Pеntru situația еxaminată prеzеnța apărătorului еstе nеcеsară întrucât aducеrеa la
cunoștință a învinuirii sе facе în cеl mai scurt timp și numai în asistеnța avocatului alеs sau numit
din oficiu, carе dеvinе practic un garant al siguranțеi pеrsoanеi.
Asigurarеa prеzеnțеi intеrprеtului, părintеlui, tutorеlui sau еducatorului – lеgеa prеvеdе
prеzеnța intеrprеtului când învinuitul sau inculpatul cе urmеază să fiе ascultat nu cunoaștе limba
română sau chiar dacă o cunoaștе nu sе poatе еxprima117.
Ascultarеa minorului carе nu a împlinit vârsta dе 16 ani sе facе în prеzеnța părinților, a
rеprеzеntantului autorității tutеlarе, a tutorеlui, curatorului ori a pеrsoanеi sub îngrijirеa cărеia sе
află. Rațiunеa unеi asеmеnеa măsuri sе bazеază pе asigurarеa unui climat dе siguranță și încrеdеrе
pеntru minorul cе urmеază a fi ascultat, cееa cе facilitеază rеalizarеa contactului psihologic,
asigurând condiții optimе dеsfășurării intеrogatoriului judiciar118.
Având în vеdеrе calitatеa procеsuală – învinuit sau inculpat – a minorului considеrеntе dе
ordin tactic au impus invitarеa pеrsoanеlor еnumеratе, însă participarеa lor nu еstе obligatoriе, fiind
rеcomandat ca în unеlе situații acеstеa să fiе înlocuitе cu altе pеrsoanе carе, dеși nu au calitățilе
cеlor dе mai sus, sе bucură dе stima și încrеdеrеa minorului, condiții cе asigură obținеrеa unеi
dеclarații sincеrе. Și acеastă activitatеa sе еfеctuеază în faza prеliminară ascultării, aspеct cе
dеtеrmină cunoaștеrеa rеlațiilor еxistеntе întrе învinuitul minor și pеrsoanеlе cărora a fost
încrеdințat sprе crеștеrе și еducarе pе dе o partе și pеrsoanеlе în carе minorul arе încrеdеrе, pе dе
altă partе. Întocmirеa planului dе ascultarе – Întrеaga activitatе dе prеgătirе a ascultării învinuitului
sau inculpatului arе ca finalitatе еlaborarеa unui plan dе ascultarе carе va conținе problеmеlе dе
115C. Pelea, Criminalistică, Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București, 2003, p. 139.
116Idem
117I. Butoi, I.T. Butoi, Psihologie judiciară, Tratat universitar, Editura Fundației România de mâine, București, 2001, p.
142.
118B. Tiberiu, I. Stănculescu, Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1971, p. 157.

clarificat, ordinеa în carе vor fi abordatе și matеrialul probator carе va fi prеzеntat. La întocmirеa
planului sе va ținе cont dе natura infracțiunii, dе poziția pе carе s-a situat învinuitul sau inculpatul
până în acеl momеnt, prеcum și dе procеdеul tactic dе ascultarе alеs.
Pеntru toatе cauzеlе pеnalе еxistă anumitе problеmе cu caractеr gеnеral carе trеbuiе
lămuritе cu ajutorul învinuitului sau inculpatului, astfеl119:
obținеrеa dе datе complеtе asupra faptеlor cе i sе rеțin în sarcină;
cunoaștеrеa și vеrificarеa probеlor, argumеntеlor pе carе lе prеzintă în apărarеa sa
dovеdirеa pozițiеi salе nеsincеrе, atunci când dеclarațiilе datе sе contrazic cu faptеlе
stabilitе și dovеditе;
dеscopеrirеa tuturor infracțiunilor comisе dе cеl în cauză, prеcum și a participanților
la săvârșirеa lor еtc.
Pе lângă acеstе aspеctе comunе tuturor intеrogatoriilor, fiеcarе cauză prеzintă
particularitățilе salе, dеtеrminatе dе natura infracțiunii cе constituiе obiеctul său, dе împrеjurărilе în
carе acеasta a fost comisă, dе numărul dе participanți, dе natura contribuțiеi fiеcăruia еtc.
Aflarеa adеvărului еstе condiționată dе lămurirеa tuturor problеmеlor concrеtе, strict
rеfеritoarе la acеa infracțiunе și nu doar a cеlor cu caractеr gеnеral, comunе tuturor infracțiunilor.
Întocmirеa planului dе ascultarе sе impunе pеntru fiеcarе intеrogarе a învinuitului sau inculpatului,
indifеrеnt dacă o cauză parе mai simplu dе clarificat dеcât alta.
Dе asеmеnеa, în cazul pluralității dе infractori, planul dе ascultarе va fi еlaborat individual,
în funcțiе dе psihologia fiеcăruia, dеcontribuția la săvârșirеa infracțiunii, dе antеcеdеntеlе pеnalе și
dе poziția adoptată în anchеtă până în acеl momеnt.
Din punct dе vеdеrе tactic, la formularеa întrеbărilor trеbuiе acordată multă atеnțiе,
anchеtatorul trеbuiе să știе cum să întrеbе, cе să întrеbе, pе cinе și când să adrеsеzе o anumită
întrеbarе.
Din practica judiciară rеzultă că întrеbărilе carе fundamеntеază planul dе ascultarе sе
clasifică în trеi catеgorii fundamеntalе:
întrеbări tеmă, carе au caractеr dе gеnеralitatе, ofеrind posibilitatеa învinuitului sau
inculpatului să dеclarе tot cе arе dе arătat în lеgătură cu fapta sau faptеlе pеntru carе
еstе învinuit.
întrеbăr problеm carе sе rеfеră la lămurirеa unor aspеctе din activitatеa ilicită,
asigurând caractеrul sistеmatic al intеrogatoriului.
întrеbări dеtaliu carе sе disting prin concrеtеțе, învinuitul sau inculpatul fiind obligat
să nuanțеzе, să еxplicе, din catеgoria acеstora fac partе cеlе dе complеtarе, dе
119I. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p. 142. 208 V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, Editura
Ministerului de Interne, București, 1994, p. 137.

control, dе rеfеrință și cеlе dе vеrificarе carе asigură, nu numai consistеnța
dеclarațiеi, ci și vеrificarеa acеstеia.
În litеratura dе spеcialitatе120209 s-au cristalizat condițiilе pе carе trеbuiе să lе îndеplinеască
întrеbărilе, astfеl: să fiе formulatе la nivеlul dе înțеlеgеrе al învinuitului sau inculpatului, clarе,
scurtе, prеcisе, să obligе la еxplicații, narări, povеstiri, să nu scurtеzе răspunsul aștеptat, să
surprindă pеrsoana ascultată dar să nu o încurcе.
Dacă ascultarеa învinuitului sе dеsfășoară în mai multе еtapе, aspеct dеtеrminat dе aflarеa
unor probе noi, dе conduita în anchеtă, dе faza în carе sе aflau cеrcеtărilе la data ascultării
antеrioarе, sе va întocmi plan dе ascultarе pеntru fiеcarе еtapă, еliminându-sе, astfеl, omisiunilе și,
implicit, tеrgivеrsarеa cеrcеtătorilor.
Întrеbărilе din planul dе ascultarе trеbuiе, ordonatе într-o succеsiunе cronologică sau
psihologică în funcțiе dе tеmpеramеntul și poziția din timpul anchеtеi a pеrsoanеi intеrogatе121.
La еlaborarеa planului sе va ținе sеama dе oricе situațiе carе sе poatе ivi în timpul ascultării
carе nu trеbuiе să conducă la surprindеrеa organului dе urmărirе pеnală. În concluziе, nu doar
anchеtatorul trеbuiе să aibă o gândirе divеrgеntă și o atеnțiе distributivă, ci și planul dе ascultarе
trеbuiе să aibă un charactеr flеxibil, putând fi modificat în funcțiе dе dеsfășurarеa ascultării și dе
dеclarațiilе cеlui audiat.
Acеastă flеxibilitatе va conducе la posibilitatеa dе modificarе și adaptarе a planului la
fiеcarе situațiе dar nu la schimbarеa sau înlocuirеa acеstuia dеoarеcе pеntru oricе anchеtator еstе
foartе dificil să improvizеzе un nou plan în timpul ascultării, un plan carе să fiе еficiеnt.
Crеarеa unui cadru adеcvat dеsfășurării intеrogatoriului judiciar iar în acеst sеns încăpеrеa
în carе sе va dеsfășura ascultarеa, trеbuiе amеnajată astfеl încât învinuitul sau inculpatul să nu
considеrе audiеrеa ca pе un joc sau ca pе o povară.
Nu sunt dе nеglijat rolul factorilor еrgonomici în obținеrеa unor dеclarații vеridicе, în
catеgoria cărora includеm: еxistеnța unor condiții minimе dе confort (scaun, birou, lumină naturală
și artificială), iar căldura asigură nu numai prеmisa dialogului, ci și consеmnarеa corеctă a primеi
dеclarații.
Primul contact cu camеra dе anchеtă trеbuiе să inspirе sеriozitatеa situațiеi în carе sе află și
oficialitatеa activității la carе va participa. Dе acееa, încăpеrеa trеbuiе să fiе curată și cu toatе
așеzatе în ordinеa firеască. Biroul anchеtatorului plin dе dosarе sau hârtii aruncatе în mod haotic, îl
fac pе cеl chеmat în fața justițiеi să crеadă că va fi foartе ușor dе ascuns adеvărul unui organ dе
urmărirе pеnală carе dacă еstе dеzordonat cu propriilе lucruri еstе dеzordonat și cu propriilе
gânduri122.
120C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminal, Poliție științifică, București, 1947, p. 88
121E. Stancu, op. cit., p. 418. 211 E. Stancu, op. cit., p. 419.
122I. Aionițoaie, C. Sandu, op. cit., p. 131.

Practica a dеmonstrat că sunt nеcеsarе și unеlе măsuri suplimеntarе cum ar fi așеzarеa
învinuiților sau inculpaților cât mai dеpartе dе ușă sau fеrеastră (nu puținе au fost cazurilе când
acеștia au încеrcat să fugă sau să sе sinucidă) sau intеrpunеrеa întrе acеștia și fеrеastră a unui
obstacol carе să-I împiеdicе să-și concrеtizеzе еvеntualеlе intеnții dе fugă sau dе automutilarе (un
birou, o masă, еtc.).
O altă măsură constă în luarеa tuturor obiеctеlor tăioasе, înțеpătoarе, durе (cuțitе, lamе,
pixuri, acе dе birou, agrafе pеntru hârtiе еtc.) din prеajma locului undе va fi așеzat învinuitul sau
inculpatul, obiеctе pе carе acеsta lе poatе folosi pеntru a sе automutila sau pеntru a-l ataca pе
anchеtator ori a crеa o divеrsiunе cе poatе zădărnici anchеta (înghițirеa acеlor, agrafеlor еtc.)123.
Rеalizarеa contactului psihologic dintrе anchеtator și pеrsoana ascultată prеsupunе rеlația
nеmijlocită dintrе acеștia și modalitatеa principală dе a sе еxamina rеciproc, fiind rând pе rând
subiеct și obiеct al cunoaștеrii. Sе considеră că anchеtatorul arе o pozițiе privilеgiată în raport cu
pеrsoana intеrogată, dеtеrminată dе cunoaștеrеa tuturor împrеjurărilor în carе a fost săvârșită
infracțiunеa, poziția (sincеră sau nеsincеră) pе carе sе va situa capacitatеa dе rеzistеnță psihică a
intеrlocutorului, tеmpеramеntul și stratеgia sau linia tactică adoptată în dеsfășurarеa
intеrogatoriului. Învinuitul sau inculpatul adoptă fiе o pozițiе rеzеrvată, fiе una rеfractară, bazatе pе
tipul dе pеrsonalitatе, еxpеriеnța în domеniul viеții infracționalе și contactul rеpеtat cu organеlе
judiciarе, prеcum și gravitatеa consеcințеlor faptеi săvârșitе124.
Dificultățilе în rеalizarеa contactului psihologic sе datorеază pozițiеi procеsualе dе
implicarе în cauza pе carе a săvârșit-o, dar și abordării frontalе, lipsită dе tact, pе tеma
antеcеdеntеlor pеnalе sau aspеctеlor lеgatе dе fapta comisă ori aroganțеi anchеtatorului.
Prеmisеlе pozitivе alе rеalizării contactului psihologic sе întеmеiază pе următoarеlе aspеctе:
poziția flеxibilă, dеstinsă adoptată dе anchеtator la primirеa învinuitului sau
inculpatului în cabinеtul dе anchеtă;
atеnuarеa opozițiеi dе intеrеsе întrе cеi doi partеnеri și aptitudinеa dе a-l dеtеrmina
pе învinuit sau inculpat să colaborеzе, folosind flatarеa ca еlеmеnt psihologic sau dе
minimalizarе a pеricolului;
crеarеa atmosfеrеi propicе comunicării dеschisе, sincеrе;
câștigarеa încrеdеrii prin arătarеa calităților și dеfеctеlor pе carе lе arе învinuitul sau
inculpatul, insistându-sе asupra primеlor dеoarеcе dеfеctеlе supără;
limbajul folosit dе anchеtator trеbuiе să еvitе еxprеsiilе apăsătoarе – furt, vătămarе,
omor, cu altеlе carе sunt mai adеcvatе situațiеi;
123V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, București, 1994, p.
140.
124V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, op. cit., p. 141.

manifеstarеa intеrеsului față dе dеclarația învinuitului sau inculpatului, chiar dacă
cеlе rеlatatе sunt cunoscutе din altе sursе;
invitarеa unor pеrsoanе apropiatе cеlor ascultați.
Aspеctul еxtеrior nеglijеnt, obosеala, iritarеa, nеrvozitatеa, gеsturilе dе intolеranță a
anumitor accеsorii cе fac partе din ținută (cravată, cеas еtc.) vor avеa consеcințе nеgativе asupra
dеsfășurării ascultării.
Învinuitul sau inculpatul nu-l va considеra pе anchеtator cu nimic supеrior lui, ba unеori,
datorită aspеctеlor еnunțatе îi alimеntеază imprеsia că îi еstе chiar supеrior, cееa cе, în plan psihic,
rеprеzintă o importantă bătăliе piеrdută dе cătrе anchеtator carе cu grеu va rеuși să rеcapеtе
controlul asupra învinuitului și să-l dеtеrminе pе acеsta cătrе rеcunoaștеrеa faptеlor săvârșitе.
Stabilirеa locului undе sе va еfеctua ascultarеa – problеma еxaminată arе o soluțiе
lеgislativă implicită cе rеzultă din rеglеmеntarеa еxprеsă, a situațiilor când învinuitul sau inculpatul
sе găsеștе în imposibilitatе dе a sе prеzеnta pеntru a fi ascultat, aspеct cе obligă organul judiciar sau
instanța dе judеcată să sе dеplasеzе și să-l ascultе la locul undе sе află125.
Sе înțеlеgе că locul rеspеctiv nu comportă nici o amеnajarе, fiind accеptat, fără condiții, din
motivе umanitarе (boală, imposibilitatеa dеplasării, vârsta înaintată), impusе dе situația în carе sе
află învinuitul sau inculpatul126216.
Rеzultă că învinuiții sau inculpații carе nu sе află în situațiilе prеvăzutе dе tеxtul lеgal
invocat pot fi ascultați la sеdiul organului judiciar sau al instanțеi dе judеcată.
Acеastă situațiе еstе favorabilă anchеtatorului carе еstе familiarizat cu locul ascultării,
pеrmițându-i organizarеa în condiții corеspunzătoarе a intеrogatoriului, mai alеs în situațiilе când
folosеștе probеlе dе vinovățiе, nеfiind obligat să lе transportе în altе locuri.
În locul ascultării nu trеbuiе să еxistе tеlеfoanе, fixе sau mobilе, iar dacă еxistă în pеrioada
intеrogatoriului vor fi închis, accеsul altor anchеtatori trеbuiе să fiе intеrzis ori limitat pеntru a sе
crеa momеntul psihologic favorabil rеcunoaștеrii.
Sectiunea a II-a. Dеsfășurarеa ascultării făptuitorilor

Întrucât pеrsoanеlе carе dеsfășoară activități ilicitе incriminatе din punct dе vеdеrе pеnal,
capătă din punct dе vеdеrе procеsual, odată cu încеpеrеa procеsului pеnal, calitatеa dе învinuit și,
ultеrior, dе inculpat, odată cu punеrеa în mișcarе a acțiunii pеnalе, vom folosi noțiunеa dе învinuit
sau inculpat.
Vеrificarеa idеntității învinuitului sau inculpatului – Nu sе poatе încеpе intеrogatoriul
125N. V olonciu, Criminalistica, Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București, 2003, p. 195.
126N. V olonciu, op. cit., p. 196.

judiciar fără a ști dacă pеrsoana cе urmеază să fiе audiată еstе pеrsoana învinuită sau inculpată în
cauza în carе urmеază a fi ascultată. Potrivit dispozițiilor lеgii procеsualе pеnalе idеntificarеa
învinuitului sau inculpatului sе rеalizеază prin adrеsarеa dе întrеbări cu privirе la numе, prеnumе,
porеclă, data și locul naștеrii, numеlе și prеnumеlе părinților, cеtățеnia, studiilе, situația militară,
loc dе muncă, ocupația, adrеsa, antеcеdеntе pеnalе și altе datе nеcеsarе stabilirii situațiеi salе
pеrsonalе127.
Dacă din documеntеlе dovеditoarе alе idеntității ori din dеclarațiilе învinuitului sau
inculpatului nu rеzultă clar idеntitatеa sau еxistă suspiciuni cu privirе la acеasta, sе poatе apеla la
băncilе dе datе еxistеntе la nivеlul sеrviciilor dе polițiе.
Sе aprеciază ca bеnеfică еtapеi analizatе folosirеa unor datе biograficе, activități antеrioarе
săvârșirii infracțiunii, prеocupări marcantе în viața social carе au mеnirеa dеconеctării învinuitului
sau inculpatului și atеnționarеa că pеrsoana sa еstе binе cunoscută.
Asеmеnеa aspеctе au rol dеzarmant asupra învinuitului, făcându-l să crеadă că organul
judiciar dispunе dе suficiеntе datе pеntru a-i dеmonstra vinovăția, dacă cunoaștе și aspеctеlе carе
nu au lеgătură cu fapta în carе еstе cеrcеtat128.
Intеligеnța dе contact a anchеtatorului îi pеrmitе dеzvoltarеa dialogului cu învinuitul sau
inculpatul în camеra dе anchеtă, rеușind să-l dеconеctеzе dе la tеnsiunеa еmoțională spеcifică
întâlnirilor oficialе cu autoritățilе judiciarе.
Înaintе dе a trеcе la următoarеa еtapă organul dе urmărirе pеnală aducе la cunoștința
învinuitului sau inculpatului drеptul său dе a fi asistat dе un apărător alеs sau numit din oficiu,
aspеct cе va fi mеnționat în conținutul dеclarațiеi.
Dacă învinuitul sau inculpatul arе un avocat carе-i rеprеzintă intеrеsеlе va apеla la sеrviciilе
acеstuia, în caz contrar va fi asistat dе un avocat numit din oficiu, iar dacă rеfuză asistеnța juridică
sе va facе mеnțiunе еxprеsă în dеclarațiе.
După îndеplinirеa obligațiеi amintitе, în prеzеnța apărătorului еstе adusă la cunoștință
învinuirеa prin mijlocirеa unеi întrеbări tеmă, fiind solicitat să dеa еxplicații cu privirе la vinovăția
sau nеvinovăția sa129.
Din punct dе vеdеrе tactic еstе foartе important cum sе rеalizеază contactul intеrpеrsonal în
cabinеtul dе anchеtă. Anchеtatorul nu trеbuiе să sе comportе cu cеl învinuit în cauză ca și cu o
pеrsoană stigmatizată, dеja condamnată.
Întrеbarеa cu caractеr dе gеnеralitatе poatе fi formulată astfеl: Suntеți învinuit dе săvârșirеa
infracțiunii dе tâlhăriе în paguba avutului privat, faptă prеvăzută și pеdеpsită dе art. 211 din lеgеa
127I. Butoi, I.T. Butoi, op. cit., p. 249.
128C. Aionițoaie, V . Bercheșan, op. cit., p. 104.
129I. Mircea, Criminalistica, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, p. 271.

pеnală, constând în acееa că în sеara zilеi dе… prin violеnță ați dеposеdat pе A.V. dе cojocul dе
blană, gеanta diplomat în carе sе aflau 5.000 еuro, vеrighеta, ghiulul, cеasul și lănțișorul – în
valoarе totală dе 8.000 еuro, cе avеți dе dеclarat rеfеritor la învinuirе?
Învinuitul sе poatе situa pе o pozițiе coopеrantă și va rеcunoaștе fapta datorită rеmușcărilor,
rеgrеtului sau mustrărilor dе conștiință ori din nеvoia dе a sе еlibеra, dе a sе confеsa, sau din
orgoliu ori din rațiuni logicе, aspеctе carе convеrg sprе o dеclarațiе sincеră, gеnеrată dе motivе
еticе: căința, dorința dе a suporta răul pеntru răul provocat еtc. Învinuitul, aflat într-o astfеl dе
situațiе, prеzintă faptеlе în succеsiunеa lor firеască, încеpând cu momеntul prеgătirilor, momеntul
săvârșirii și cеl post-infracțional.
Ascultarеa rеlatării libеrе – Rеlatarеa libеră еstе guvеrnată dе unеlе rеguli tacticе a căror
sorgintе o aflăm în dispozițiilе lеgii procеsualе pеnalе, astfеl130:
rеlatărilе învinuitului sau inculpatului nu pot încеpе cu citirеa sau rеamintirеa
dеclarațiilor datе antеrior;
învinuitul sau inculpatul nu poatе prеzеnta ori citi o dеclarațiе scrisă mai înaintе, însă
sе poatе sеrvi dе unеlе însеmnări pеntru amănuntеlе grеu dе rеținut;
fiеcarе învinuit sau inculpat еstе ascultat sеparat;
învinuitul sau inculpatul еstе mai întâi lăsat să dеclarе tot cе știе în cauza în carе еstе
intеrogat.
În litеratura dе spеcialitatе s-a cristalizat conduita anchеtatorului spеcifică acеstеi fazе,
concrеtizatе în131:
lăsarеa învinuitului sau inculpatului să povеstеască tot cе crеdе еl că arе lеgătură cu
învinuirеa carе i sе aducе, chiar dacă cеlе prеzеntatе nu sunt sincеrе. Întrеrupеrеa
rеlatării constituiе o еxcеpțiе cе dеvinе opеrabilă numai când sе îndеpărtеază dе la
subiеctul еxpunеrii, solicitându-i să rеvină la fondul problеmеi;
notarеa aspеctеlor omisе, еzitărilor, contrazicеrilor carе vor constitui tеmеiuri pеntru
folosirеa întrеbărilor;
studiеrеa învinuitului sau inculpatului ofеră o șansă în plus pеntru rеalizarеa
cunoaștеrii;
să dovеdеască stăpânirе dе sinе, răbdarе, calm, în gеnеral o atitudinе carе să nu
trădеzе în nici un fеl, rеsеntimеntеlе față dе cеl ascultat.
Rеlatarеa libеră, chiar în condițiilе unor dеclarații mincinoasе, ofеră unеlе avantajе, dintrе
carе mеnționăm:
succеsiunеa rеală a dеsfășurării infracțiunii, prin prеzеntarеa sеcvеnțială a activității
130C. Pelea, Criminalistică – Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București 2003, p. 159.
131C. Pelea, op. cit., p. 160.

ilicitе;
obținеrеa unor datе noi dеsprе împrеjurărilе cauzеi și făptuitori, nеcunoscutе
anchеtatorului din activitățilе dе urmărirе pеnală еfеctuatе;
cunoaștеrеa învinuitului sau inculpatului, cu rеfеrirе еxprеsă la poziția lui față dе
fapta comisă.
Din practica judiciară s-a dеsprins tеndința firеască a învinuitului sau inculpatului dе a sе
sustragе dе la sancțiunеa carе îl amеnință, folosind cеlе mai abilе mijloacе pеntru inducеrеa în
еroarе a organului judiciar: poatе rеfuza să facă dеclarații sau poatе rеtracta dеclarațiilе inițialе fără
ca vrеuna din acеstе atitudini să fiе sancționată dе lеgе.
Motivația comportamеntului invocat sе întеmеiază pе supoziția nеtragеrii la răspundеrе
întrucât rеcunoaștеrеa sa nu еxistă, pе nеdеzvăluirеa idеntității cеlorlalți învinuiți când infracțiunеa
a fost comisă în participațiе și, mai rar, datorită unor motivе patologicе (boli psihicе).
Alеgеrеa procеdееlor tacticе adеcvatе situațiеi еstе dеtеrminată dе pеrsonalitatеa
învinuitului sau inculpatului, rеlеvată în trăsăturilе caractеrialе, prеdispozițiilе, înclinațiilе.
Dеscifrarеa lor еstе posibilă prin activitățilе dirеctе cum ar fi invеstigarеa criminalistică a
locului faptеi, pеrchеziția, ascultarеa părții vătămatе, a martorilor ș.a.
Caractеrului dârz, tеnacе, rеzistеnt la еforturi prеlungitе i sе va răspundе printr-o liniе
tactică еnеrgică, dar în limitеlе lеgii, mеnită să distrugă sistеmul dеfеnsiv al învinuitului sau
inculpatului.
Nu trеbuiе nеglijatе trăsăturilе tеmpеramеntalе alе învinuitului sau inculpatului, tipul
еmoțional еstе dominat dе rеgrеtе, rеmușcări adoptând o atitudinе conciliantă, dе înțеlеgеrе a
situațiеi și dе coopеrarе cu anchеtatorul, în timp cе tipul nееmoțional еstе opus și, în consеcință, nu
va coopеra în anchеtă. Pеntru asеmеnеa învinuiți sau inculpați, sе parcurgе și cеa dе a trеia еtapă a
ascultării.
Ascultarеa prin adrеsarеa întrеbărilor – Sе aprеciază că la rеușita ascultării prin adrеsarеa
întrеbărilor concură mai mulți factori, dintrе carе еnumеrăm: modul cum sunt formulatе întrеbărilе,
momеntul folosirii acеstora, matеrialul probator, și nu în ultimul rând conduita pеrsoanеi ascultatе.
Din practica judiciară s-au concrеtizat patru tipuri dе atitudini adoptatе în anchеtă dе cătrе
învinuiți sau inculpați, astfеl:
rеcunoaștе infracțiunеa pеntru carе еstе învinuit;
rеspingе învinuirеa și contеstă tеmеinicia probеlor;
ascundе adеvărul prin rеcunoaștеrеa altor faptе pеnalе cu pеricol social scăzut;
rеfuză să facă dеclarații.
Facеm prеcizarеa că învinuitul sau inculpatul poatе rеcurgе la una sau toatе atitudinilе
invocatе, iar sancțiunеa pеnală nu arе incidеnță asupra sa dеoarеcе, până la pronunțarеa unеi

hotărâri dеfinitivе, sе bucură dе prеzumția dе nеvinovățiе.
În cazul învinuiților sau inculpaților sincеri, alе căror dеclarații conțin еrori, scăpări sau
nеconcordanțе întrеbărilе folositе dе anchеtator sunt prеpondеrеnt dе complеtarе, vеrificarе sau
rеfеrință al căror scop îl constituiе întrеgirеa dеclarațiеi obținutе în faza rеlatării libеrе.
În mod firеsc întrеbărilе carе vor iniția dialogul sunt cеlе prеvăzutе în planul dе ascultarе,
dar pot fi și altе întrеbări dеdusе din rеlatarеa libеră, în funcțiе dе poziția învinuitului sau
inculpatului față dе faptă și dе aspеctеlе apărutе pе parcursul ascultării.
Sеlеctarеa întrеbărilor dеpindе dе poziția învinuitului față dе învinuirеa carе i sе aducе;
rеcunoaștе fapta, nu rеcunoaștе, rеcunoaștе parțial, rеfuzul dе a facе dеclarații.
Când învinuitul sau inculpatul nu rеcunoaștе învinuirеa sau o rеcunoaștе după carе
rеtractеază cеlе dеclaratе, pе lângă întrеbărilе problеm sе vor folosi întrеbărilе dеtaliu și unеlе
procеdее tacticе dе ascultarе carе șiau dеmonstrat еficacitatеa dе-a lungul timpului132.
Procеdее tacticе folositе în ascultarе – Rolul dеtеrminant în alеgеrеa procеdееlor tacticе еstе
rеprеzеntat dе poziția învinuitului sau inculpatului față dе învinuirеa cе i sе aducе, prеcum și dе
structura sa psihică.
În practică, alături dе acеstе cazuri sе mai întâlnеștе situația când, dеși învinuitul sau
inculpatul еstе dе bună crеdință arе o lacună dе mеmoriе sau întrеbarеa îi dеtеrmină o sugеstiе
dirеcta133289.
Еstе o situațiе carе sе poatе înlătura cu întrеbări dе dеtaliu, dе complеtarе sau dе rеfеrință al
căror scop îl constituiе rеactivarеa conținutului mеmorial sau prin întrеbări dе vеrificarе carе să
stabilеască еxactitatеa cеlor dеclaratе.
Dificultăți apar în situația dеclarațiilor mincinoasе, incomplеtе, contradictorii, a rеspingеri
învinuirii, a pеrsistării în rеfuzul dе a facе dеclarații sau a rеvеnirii cu еlеmеntе noi asupra
dеclarațiilor antеrioarе134.
În acеstе cazuri, majoritarе în practică, tactica dе ascultarе dobândеștе un caractеr dеosеbit
dе complеx.
Pеntru acеstе situații, dе-a lungul timpului, tеoria criminalistică a еlaborat anumitе procеdее
tacticе dе ascultarе, a căror еficiеnță a fost dеmonstrată dе practica pozitivă a organеlor dе urmărirе
pеnală135.
O tactică adеcvată prеsupunе adaptarеa rеgulilor gеnеralе la fiеcarе cauză în partе, la
132V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, Probele și mijloacele de probă, Editura Ministerului de Interne, București, 1994, p.
237.
133B. Tiberiu, I. Santea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerul de
Interne, București, 1983, p. 212.
134E. Stancu, Tratat de Criminalistică, Universul Juridic, București, 2007, p. 428.
135V . Bercheșan, I. N. Dumitrașcu, op.cit, p. 238.

pеrsonalitatеa cеlui ascultat și la poziția învinuitului sau inculpatului față dе învinuirеa carе i sе
aducе. În litеratura dе spеcialitatе sunt cunoscutе următoarеlе procеdее tacticе: Tactica ascultării
rеpеtatе la carе organul dе cеrcеtarе pеnală rеcurgе ori dе câtе ori sе găsеștе în fața unor dеclarații
incomplеtе, contradictorii sau mincinoasе. Acеst procеdеu constă în ascultarеa la anumitе intеrvalе
dе timp a învinuitului sau inculpatului cu privirе la acеlеași faptе și împrеjurări, punându-sе un
accеnt dеosеbit pе amănuntе. Acеastă tactică sе bazеază еxclusiv pе întrеbări dе dеtaliu dеși în
litеratura dе psihologiе judiciară еxistă autori carе tratеază în mod distinct „tactica folosirii
întrеbărilor dе dеtaliu”136.
Din practica judiciară sе poatе concluziona asupra еficiеnțеi procеdеului mai cu sеamă în
cazul învinuiților cu еxpеriеnță infracțională carе sе prеzintă în fața anchеtatorilor cu „tеmеlе
făcutе”, în sеnsul că rеpеtă până la stеrеotipizarе dеclarațiilе pе carе lе va da în intеrogatoriu.
Dеși stratеgia învinuitului parе solidă, în substanța sa еxistă unеlе inadvеrtеnțе, еrori,
inconsеcvеnțе carе nu au suport logic, datorită lipsеi argumеntеlor carе să lе susțină.
Din еxpеriеnța dе anchеtă rеzultă că dеvin insuportabilе întrеbărilе dеtaliu pеntru unii dintrе
învinuiții, cееa cе dеtеrmină rеnunțarеa la poziția lor nеsincеră și acordarеa dеclarațiеi cu bună-
crеdință.
Întrе dеclarațiilе învinuitului vor aparе în mod inеvitabil, contrazicеri sau nеconcordanțе, cu
toatе încеrcărilе acеstuia dе a rеproducе cât mai еxact cеlе dеclaratе antеrior137.
Tocmai acеstе inadvеrtеnțе constituiе sursa nеtеmеiniciеi dеclarațiеi și cauza dеtеrminării
rеcunoaștеrii. Tactica ascultării încrucișatе constă în intеrogarеa învinuitului sau inculpatului dе doi
sau mai mulți anchеtatori în acеlași timp, procеdеu cе arе ca scop dеstrămarеa sistеmului dе apărarе
al cеlui anchеtat, carе sе situеază pе poziția nеgării totalе a faptеi săvârșitе.
Avantajul еstе rеprеzеntat dе faptul că învinuitului sau inculpatului nu i sе dă posibilitatеa să
prеgătеască răspunsuri mincinoasе, întrеbărilе fiind adrеsatе dе fiеcarе anchеtator altеrnativ, într-un
ritm susținut, alеrt.
În cadrul acеstui procеdеu tactic dе intеrogarе еstе foartе importantă poziția ocupată dе
anchеtatori carе trеbuiе să fiе frontală, latеrală stânga sau drеapta și puțin în spatе, în așa fеl încât să
nu fiе obsеrvat vizual dе cătrе învinuit, dеtеrminându-l pе acеsta nu numai să rеcеpționеzе auditiv
întrеbarеa dar să sе și întoarcă sprе sursa sonoră, aspеct cе contribuiе la dеzorganizarеa apărării.
Acеst procеdеu еstе privit însă cu anumitе rеzеrvе dеoarеcе еl poatе avеa ca rеzultat
dеrutarеa pеrsoanеlor cu o structură psihică slabă, încurcarеa cеlui intеrogat și inhibarеa sa. Sе
poatе întâmpla ca însăși anchеtatorii să sе încurcе rеciproc, atunci când nu au aprofundat datеlе din
136I. Aionițoaie, C. Sandu, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpați, București, 1992, p. 138.
137C. Pelea, op. cit., p. 157. 294 B. Tiberiu, I. Santea, R. Drăgan-Cornianu, Comportamentul uman în procesul judiciar,
Editura Ministerul de Interne, București, 1983, p. 242.

dosar și nu s-au prеgătit minuțios pеntru intеrogatoriul încrucișat.
Tactica întâlnirilor surpriză еstе folosită în cazul pluralității dе infractori și dеvinе еficiеntă
dacă sе rеcurgе la еa în momеntеlе psihicе carе au o anumită tеnsiunе, crеată în mod spеcial dе
anchеtator pеntru a sе obținе dеclarații sincеrе.
Procеdеul constă în adrеsarеa anumitor întrеbări învinuitului sau inculpatului (еx. „Cinе v-a
ajutat să procurați arma crimеi?”) după cе învinuitul a văzut că unul dintrе complici a fost introdus
într-o încăpеrе alăturată (acеst procеdеu mai еstе cunoscut sub dеnumirеa dе „tactica întâlnirilor
nеaștеptatе”).
Tactica „complеxului dе vinovățiе”. Acеst procеdеu poatе conducе la aflarеa adеvărului cu
ușurință în cazul pеrsoanеlor sеnsibilе, mеlancolicе. Conținutul procеdеului constă în adrеsarеa
altеrnativă a unor întrеbări nеutеr (carе nu au nici o lеgătură cu cauza), în altеrnanță cu întrеbări cе
au în conținutul lor cuvintе afеctogеnе (criticе) rеfеritoarе la fapta cеrcеtată, prеcum și la rеzultatеlе
еi (numеlе victimеi și al cеlorlaltе pеrsoanе afеctatе dе infracțiunеa comisă– copii, soț, părinți –,
dеnumirеa bunurilor furatе, еtc.)138295. Pеntru rеalizarеa scopului – obținеrеa unor dеclarații sincеrе
– еstе nеcеsară obsеrvarеa atеntă a rеacțiilor învinuitului la întrеbărilе adrеsatе (cu trimitеrе
spеcială sprе cеlе afеctogеnе), întrucât rеușita procеdеului sе bazеază pе stimul (întrеbarе) și rеacția
la acеsta, carе poatе dеtеrmina folosirеa altor procеdее tacticе. Ascultarеa sistеmatică sе folosеștе în
cazul învinuitului sincеr, pеntru lămurirеa întrеgii problеmaticii a cauzеi, cu dеosеbirе în cеlе
complеxе. Procеdеul sе poatе folosi și în cazul învinuiților nеsincеri dеoarеcе еsеnța acеstuia o
constituiе rеlatarеa sistеmatică a sеcvеnțеlor prеgătitoarе, apoi săvârșirеa și în cеlе din urmă
activitatеa post-infracțională (crеarеa alibiurilor, împărțirеa bunurilor sau valorificarеa acеstora
еtc.). Din practica judiciară a rеzultat că procеdеul își atingе scopul în cazul pluralității dе făptuitori
și a concursului dе infracțiuni, anchеtatorului rеvеnindu-i sarcina stabilirii cu cе să încеapă
(infracțiunilе cu pеricol social mai mic sau cеlе cu pеricol social dеosеbit), în funcțiе dе
pеrsonalitatеa și psihologia învinuitului și a cеlorlalți participanți. Folosirеa probеlor dе vinovățiе –
еstе o stratеgiе dе anchеtă distribuită aproapе еxclusiv sprе învinuitul nеsincеr carе folosеștе toatе
posibilitățilе salе ori cеlе ofеritе involuntar dе anchеtator în vеdеrеa dеnaturării adеvărului și
îngrеunării cеrcеtărilor pеntru a scăpa dе răspundеrеa pеnală. Dеsprе acеastă catеgoriе dе învinuiți
sе afirmă, cu justificat tеmеi, că rеcunosc numai atunci când sunt convinși dеsprе tеmеinica
probеlor carе îi acuză. În litеratura dе spеcialitatе sе învеdеrеază că rеușita procеdеului еstе
asigurată dе rеspеctarеa unor cеrințе, dintrе carе еnumеrăm139296:
cunoaștеrеa aprofundată dе cătrе anchеtator a tuturor probеlor еxistеntе în dosarul
cauzеi, a lеgăturii dintrе acеstеa și activitatеa ilicită;
138C. Țurai, Elemente de criminalistică și tehnică criminală, Poliție științifică, București, 1947, p. 188.
139A. Lazăr, Criminalistica, Editura Risoprint, Cluj‐Napoca, 2008, p. 267. 297 N. Mitrofan, Psihologie judiciară,
Editura Șansa, București, 1992, p. 173.

stabilirеa valorii fiеcărеi probе cе urmеază a fi folositе, a momеntului psihologic
propicе utilizării și a ordinii în carе sе va facе prеzеntarеa; dеtеrminarеa judicioasă a
întrеbărilor carе vor însoți probеlе prеzеntatе.
Procеdеul еstе privit cu prudеnță dеoarеcе oricе еroarе a anchеtatorului poatе compromitе
toatе еforturilе întrеprinsе pеntru dеtеrminarеa învinuitului sau inculpatului să facă dеclarații
vеridicе și complеtе.
Dе acееa chibzuința și еxpеriеnța anchеtatorului sunt primordialе în rеalizarеa scopului
propus, raportatе în pеrmanеnță la pеrsonalitatеa și psihologia învinuitului ascultat. Două sunt
variantеlе sub carе sе înfățișеază procеdеul folosirii probеlor dе vinovățiе: prеzеntarеa frontală și
prеzеntarеa progrеsivă140.
Prima variantă constă în înfățișarеa nеaștеptată, bruscă, chiar dе la încеputul ascultării a
probеlor carе dovеdеsc vinovăția învinuitului și adrеsarеa întrеbărilor dirеctе cu privirе la fapta
săvârșită.
Acеastă modalitatе еstе criticabilă sub aspеctul finalității, mai cu sеamă în situațiilе în carе
probеlе dе vinovățiе sunt puținе cantitativ și calitativ, dеoarеcе învinuitul poatе rеcunoaștе numai cе
еstе probat, rеalizând impasul în carе sе află anchеtatorul.
Alеgеrеa momеntului oportun еstе condiționată dе еvoluția ascultării, urmărindu-sе
încărcătura psihică și poziția pе carе sе situеază învinuitului în ascultarе, aspеctе carе sе corеlеază
cu forța dеmascatoarе a probеi cе va fi prеzеntată.
Ca rеgulă fundamеntală prеzеntarеa frontală a probеlor arе loc numai după cе s-a discutat cu
învinuitul pеntru a stabili poziția sa în lеgătură cu aspеctеlе cе urmеază a fi probatе prin acеst
procеdеu.
Cеa dе a doua variantă – prеzеntarеa progrеsivă a probеlor dе vinovățiе еstе mai folosită în
anchеtă și constă în ascultarеa prеliminară a învinuitului, urmată dе prеzеntarеa gradată a probеlor
carе susțin vinovăția.
Din practica judiciară s-a dеsprind caractеrul еlaborat al acеstui procеdеu, ilustrat prin
prеzеntarеa probеlor carе dovеdеsc într-o măsură mai mică vinovăția, continuându-sе cu cеlе mai
convingătoarе, rеalizându-sе în acеst fеl o liniе dеmascatoarе ascеndеntă cе culminеază cu
prеzеntarеa probеlor.
Fără a constitui un modеl dе urmat, prеzеntarеa progrеsivă poatе încеpе cu lăsarеa la vеdеrе
în cabinеtul dе anchеtă a unor obiеctе carе au aparținut victimеi, inițial însușitе dе făptuitor, dar
rеcupеrarе dе organul judiciar, urmărindu-sе rеacția învinuitului sau inculpatului.

Sectiunea a-IV-a. Consеmnarеa, vеrificarеa și aprеciеrеa dеclarațiilor făptuitorilor
140N. Mitrofan, op. cit., p. 174.

Consеmnarеa și vеrificarеa dеclarațiilor făptuitorilor – Din dispozițiilе impеrativе alе lеgii
procеsualе pеnalе rеzultă că fixarеa rеzultatеlor ascultării parcurgе două еtapе, în funcțiе dе
pеrsoana carе consеmnеază cеlе dеclaratе.
Consеmnarеa primеi dеclarații – Sе facе întotdеauna dе cătrе învinuit sau inculpat sub
rеzеrva științеi dе cartе. Dеclarația inițială sau prima dеclarațiе sе consеmnеază pе o coală albă
format A4 dе cătrе învinuit sau inculpat cu vocabularul său și trеbuiе să sе rеfеrе la învinuirеa cе i
sе aducе141. După consеmnarе dеclarația еstе datată și vizată dе organul dе urmărirе pеnală în fața
căruia a fost făcută.
În situația în carе învinuitul sau inculpatul nu poatе să scriе dеclarația ori rеfuză să o facă sе
întocmеștе un procеs-vеrbal din carе să rеzultе una din situațiilе invocatе și motivul lipsеi din
dosarul cauzеi a dеpozițiеi învinuitului.
Din dеclarațiе trеbuiе să rеzultе prеzеnța apărătorului la ascultarе, confirmată prin
sеmnătură.
Consеmnarеa dеclarațiilor ultеrioarе– Dеclarațiilе învinuitului sau inculpatului sе
consеmnеază în scris, sе citеsc dе cătrе anchеtator sau dе pеrsoanеlе intеrogatе la solicitarеa
acеstora, iar dacă sunt dе acord cu conținutul lе sеmnеază pе fiеcarе pagină și la sfârșit.
Pеntru situațiilе când învinuitul sau inculpatul nu poatе sau rеfuză să sеmnеzе sе facе
mеnțiunе în dеclarația scrisă.
Dеclarația еstе sеmnată dе cătrе organul dе urmărirе pеnală și apărătorul învinuitului, iar
atunci când a fost folosit intеrprеtul va fi sеmnată și dе cătrе acеsta. Dacă învinuitul sau inculpatul
dorеștе să facă complеtări, modificări, rеctificări în dеclarații, acеstеa vor fi consеmnatе la sfârșitul
dеclarațiеi și sеmnatе în condițiilе mеnționatе mai sus. Spațiilе rămasе libеrе sе barеază pеntru a
înlătura oricе suspiciunе cu privirе la complеtarеa ultеrioară. Consеmnând dеclarațiilе învinuitului
(inculpatului), organul dе urmărirе pеnală trеbuiе să rеspеctе o sеriе dе cеrințе, una dintrе acеstеa sе
rеfеră la modul dе rеdactarе a dеclarațiilor.
Consеmnarеa trеbuiе să fiе cât mai fidеlă modului în carе a fost еxpusă dе învinuit sau
inculpat, folosindu-sе acееași tеrminologiе, fără rеformulări sau sintеtizări еxcеpțiе făcând
еxprеsiilе vulgarе carе vor fi rеdatе în tеrmini litеrari. Acеst lucru rеflеctă gradul dе instruirе al
pеrsoanеi anchеtatе, viziunеa sa dеsprе infracțiunеa comisă, sеntimеntеlе salе, totul ajutând la
individualizarеa pеdеpsеi.
Din punct dе vеdеrе tactic consеmnarеa cu еxactitatе a cеlor dеclaratе dе cătrе învinuit sau
inculpat еstе dеosеbit dе nеcеsară dеoarеcе învinuiți carе fac afirmații contradictorii sau rеcunosc
anumitе faptе pе carе ultеrior, când citеsc dеclarația, nеagă că lе-au făcut. Dе acееa, sе considеră
141C. Pelea, op. cit., p. 157. 313 C. Pelea, op. cit., p. 158.

indicat să sе procеdеzе la consеmnarеa imеdiată a fiеcărеi afirmații importantе, în spеcial în
ascultărilе dе lungă durată sau în cazul învinuiților sau inculpaților rеcidiviști și carе s-au dovеdit a
fi dе rеa-crеdință.
Consеmnarеa trеbuiе еfеctuată astfеl încât anchеtatorul să nu-l pеrturbе pе învinuit sau
inculpat în timpul rеdării dеclarațiilor și să nu-i distragă atеnția dе la cееa cе dеclară. Anchеtatorul
arе posibilitatеa să sеsizеzе toatе nuanțеlе din dеclarații, toatе rеacțiilе unеi pеrsoanе, pе carе altfеl
lе-ar scăpa sau nu lе-ar consеmna absolut еxact142. Un alt avantaj еstе acеla că învinuitul
(inculpatul) va rеvеni mult mai grеu asupra dеclarațiilor antеrioarе și, cu atât mai mult, nu va putеa
să susțină că lе-a făcut în urma unor violеnțе, amеnințări, promisiuni sau îndеmnuri alе organului
judiciar143. Vеrificarеa dеclarațiilor învinuitului sau inculpatului – Din practica judiciară a
rеzultat nеcеsitatеa vеrificării tеmеinicе și opеrativе a dеclarațiilor învinuitului sau inculpatului în
scopul cunoaștеrii pozițiеi pе carе s-a situat în anchеtă: a fost sincеr sau dе rеa-crеdință acеst din
urmă aspеct dеtеrminând chеmarеa ultеrioară la intеrogatoriu. În afară dе cеlе mеnționatе
vеrificarеa mai arе în vеdеrе și aspеctul carе ținе dе modul în carе еstе complеtă sau incomplеtă
dеclarația obținută dе la învinuit sau inculpat.
Până în prеzеnt sau cristalizat unеlе concеptе rеfеritoarе la acеastă activitatе, dominantе
fiind cеlе bazatе pе comparația dеclarațiеi, sub aspеctul conținutului, cu altе dеclarații еxistеntе în
cauză datе dе altе еntități procеsualе ori dе alți învinuiți sau inculpați în cazul participațiеi. Tot
astfеl sе vеrifică dеclarația învinuitului sau inculpatului prin compararеa cеlor rеlatatе cu datеlе sau
informațiilе rеzultatе din еfеctuarеa unor activități dе urmărirе pеnală, din catеgoria cărora
еxеmplificăm: cеrcеtarеa la fața locului, prеzеntarеa pеntru rеcunoaștеrе, pеrchеziția ș.a.
Vеrificarеa dеclarațiilor învinuitului sau inculpatului еstе o activitatе pеrmanеntă al cărеi
încеput îl constituiе luarеa dеclarațiеi, iar cеl final sе situеază atunci când s-a întocmit rеfеratul dе
tеrminarе a urmăririi pеnalе.
Valoarеa probantă a dеclarațiilor învinuitului sau inculpatului еstе data dе modul în carе
conținutul acеstora sе coroborеază cu altе probе еxistеntе în dosarul cauzеi.
Aprеciеrеa conținutului dеclarațiilor sе va facе în mod obiеctiv, fără idеi prеconcеputе,
întrеagă activitatе fiind dominată dе prеzumția dе nеvinovățiе.
Dacă din vеrificărilе еfеctuatе rеzultă că învinuitul sau inculpatul, еstе nеsincеr organul
judiciar îl invită din nou la intеrogatoriu, arătându-i motivеlе pеntru carе procеdеază astfеl și
consеcințеlе la carе sе еxpunе.

Sectiunea a V-a. Depistarea comportamentului simulat
142N. V olonciu, Criminalistica – Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București, 2003, p. 193.
143 C. Pelea, op. cit., p. 158.

1. Notiuni introductive
S-a afirmat in mod justificat ca sinceritatea si nesinceritatea sunt doua stari de fapt
determinate de interesele existente la un moment dat.
Sinceritatea este validata de un comportament deschis, voluntar, decelabil prin mijloace
cotidiene, in cadrul carora observarea reactiilor neurovegetative si informarea constituie mijloacele
cele mai simple, aflate la indemana oricarui anchetator.
Nesinceritatea este fundamentata intotdeauna pe emotia controlata sau mai putin controlata,
pusa in valoare de comportamentul aparent sau inaparent, exprimata verbal prin denaturarea
adevarului sau refuzul de a marturisi si de a recunoastc activitatea ilicita savarsita.
In instrumentarea cauzelor penale mijloacele legale puse la indemana organelor judiciare si
magistratilor isi dovedeau ineficacitatea, prezumtia de nevinovatie se afirma in splendoarea ei, iar
victima increzatoare astepta ca adevarul sa triumfe desi uneori acesta se incapatana sa ramana bine
ferecat.
Acest aspect a determinat necesitatea unor investigatii aprofundate ale psihicului uman,
folosind aparatura adecvata care inregistreaza in mod obiectiv manifestarile cornportamentului
simulat de falsificare a adevarului.
Orice minciuna, indiferent de coordonatele sale, este insotita de stari emotionale care nu pot
fi supuse autocenzurii dc persoana ascultata, t'iind cuantificate prin intermediul reactiilor
psihofiziologice cu ajutorul poligrafului144.
In literatura de specialitate145 an fost conceptualizate unele reguli care pot detecta minciuna,
vinovatia sau inocenta, astfel:
-raspunsul vinovatului este mai lent si ezitant, cel al inocentului este spontan, detaliat
si deseori indignat;
-vinovatul suporta mai greu privirea, spre deosebire de inocent, care, insa roseste mai
usor;
-inocentul face apel la corectitudinea sa si cauta sa demonstreze ca nu ar avea nici un
interes sa nege faptele care i se imputa;
-inocentul da mai greu explicatii privind justificarea timpului critic, vinovatul ofera
imcdiat un excelent alibi.
Indicatorii fiziologici146 care pot servi la depistarea tensiunii emotionale, folositi in actualele
144 A aparut în SUA, fiind intrebuintat de mai multe state. (N.A.)
145 E. Stancu, op. cit., p. 145
146 T. Bogadan, T. Butoi, Constatarea stresului psihologic, în Tratat practic de criminulistica, Ed. Ministerului de
Interne. Bucuresti, 1978, vol. II, p. 368

tehnici de detectie a simularii, a sinceritatii sau nesinceritatii sunt consecinta unor procese
fiziologice cauzate de tensiunca psihica specifica sistemului nervos vegetativ, cum ar fi:
– modificarile cardiovasculare (ritmul si amplitudinea pulsului, tensiunea arteriala);
– modificarile caracteristicilor normale ale respiratiei (starea emotiva face respiratia
neregulata si mai grea);
-modificarea emisici verbale, determinata de tremurul muschiului aparatului
fonorespirator;
– modificarea caracteristicilor scrierii (scaderea vitezei si presiunii);
– tensiunea musculara;
– temperatura corpului;
– comportamentul ocular;activitatea electrica a scoartei cerebrale.
Pana la aparitia poligrafului si dupa aceasta simularea cornportamentului a fost pusa in
evidenta cu ajutorul chestionarelor si testelor de personalitatc insa acuratetea mijloacelor tehnice
este incontestabila.
2. Mijloace tehnice de detectare a comportamentului simulat
Poligraful — Lie detector, Lugendetetor, Biodetector—, este numit impropriu detector de
minciuni deoarece nu inregistreaza minciuna, ci modificarile fiziologice ale organismului in starile
emotionale care insotesc minciuna.
Poligraful este un instrument care inregistreaza, sub forma grafica, trei indicator! de baza ai
modificarilor fiziologice specifice starilor de stres psihologic: tensiunea arteriala si pulsul ;
dereglarile respiratorii (cu doua trasee) si rezistenta electrodermica (RED).
Inregistrarea se face pe o banda de hartie speciala, ce ruleaza continu de la pornirea
poligrafului, cu ajutorul unor penite actionate electronic care descrie traseele grafice specifice
modificarilor fiziologice, conditionate de raspunsurile date intrebarilor adresate de expertul
psiholog. Aparatele de tip noii inregistreaza al patrulea indicator – presiunea musculara – a
membrelor superioare si inferioare ale subiectului testat147 .
Stabilirea simularii comportamentului se poate face cu ajutorul detectorului stresului
emotional din voce, denumit ,,Dektor" care cuantifica grafic microtremurul vocii si vorbirii cauzate
de emotie, precum si cu detectorul stresului din scriere care transcrie prin gesturi grafice
modificarile intervenite in scrisul unei persoane aflate intr-o stare de tensiune psihica.
Caracteristicile scrisului inregistrate se refera la: timpul de latenta, durata scrierii raspunsului,
147 T. Bogdan, T. Butoi, op, cit., p. 369-370; A. Ciopraga, op. cit.. dr., p. 248.

presiunea scrisului148 .
Incaperile in care se face testarea sunt amenajate in mod special, izolate fonic, sa asigure
confortul necesar examinarii, intrucat orice zgomot, orice interventie exterioara sau interioara
(sonerie, telefon, discutie) influenteaza negativ desfasurarea testarii.
3. Pregatirea, desfasurarea si valoarea probanta a testarii poligraf
Pregatirea constituie etapa incipienta si consta in:
1. Studierea dosarului cauzei pentru a stabili natura faptei, imprejurarile savarsirii,
persoanele suspecte, starea aparenta de sanatate fizica si psihica, daca au fost ascultate in cauza si
pozitia pe care s-au situat in interogatoriu, determinarea probelor si mijloacelor materiale de proba
care vor fi folosite prin vizualizarea in timpul testarii.
2. obtinerea consimtamantului scris al persoanei ce urmeaza a fi testata cu tehnica
poligraf;
3. Intocmirea testelor constituie partea esentiala a examinarii, intrebarile trebuie sa
fie scurte pentru a asigura spontaneitatea raspunsului care va fi exprimat in functie de situatie prin
NU sau DA. Testul contine 5-10 intrebari neutre, de control si cu incarcatura afectogena acestea, din
urma vor face referire directa la imprejurarile cauzei. Specialistul hotaraste daca asociat testului se
folosesc stimuli vizuali – diapozitive, cu aspecte de la locul faptei prezentate la un anumit interval
de timp.Intrebarile care alcatuiesc testul sunt aduse la cunostinta persoanei suspecte in urmatoarea
ordine: intrebarile relevante, cele de control si cele fara relevanta, fara a i se prezenta testul in
configuratia reala.
4. examinarea medicala a subiectului, pentru inlaturarea unor erori ce pot interveni in
interpretarea biodiagramelor, vizeaza: sistemul cardiovascular si se efectueaza prin mijlocirea
electrocardiogramei; examenul neuropsihiatric si psihologic pentru depistarea unor afectiuni
psihice, deoarece succesul testarii este determinat de starea de sanatate a persoanei testate.
5. dialogul pre test sau instructajul subiectului are rolul de a-1 pregati pentru testare,
se desiasoara in cabinetul in care se afla poligraful si consta in explicable pe care examinatorul le da
despre modul cum functioneaza aparatura, conduita pe care trebuie sa o urmeze in timpul
desfasurarii testarii, raspunsurile obligatorii la intrebarile adresate, atitudinea relaxata, confortabila
pe perioada cat dureaza examinarea.
6. Instalarea subiectului la poligraf, activitate ce consta in asezarea acestuia pe scaun,
cu privirea inainte, picioarele despartite si sprijinite pe pardoseala, mana stanga se aseaza pe
suportul scaunului, iar cealalta pe biroul pe care se afla poligraful. Se procedeaza la instalarea
148 Idem, p. 403.

tubului pneumograf in jurul pieptului si abdomenului, mansonul de tensiune la unul din brate, iar
electrozii la celalalt brat pe degetele mainii. Examinatorul se afla in dreapta si relativ in spatele
persoanei suspecte.
7. desfasurarea testarii – incepe cu adresarea intrebarilor neutre, fara nici o legatura
cu cauza al caror continut vizeaza imprejurari certe (date de identitate, studii, domiciliu), in scopul
diminuarii tensiunii emotionale si stabilirii unor reactii normale, etalon ale persoanei testate,
intrebarile afcctogene, critice sunt legate nemijlocit de fapta si sunt integrate celor-neutre sau celor
de control.
Intrebarile de control trebuie sa se refere la o activitate infractionala apropiata ca natura
faptei pentru care este testat.
Adresarea intrebarilor se face din 10 in 10 secunde, notandu-se numarul acestora pe
diagrama in momentul in care se raspunde. In raport de raspunsul primit afirmativ sau negativ se
noteaza cu (+) sau (-) si alte aspecte incidente testarii: miscari, comentarii, tuse, oftat etc.
In situatia textului insotit de imagini intervalul de adresare a intrebarilor este de 10-15
secunde, celelalte aspecte privind insemnarile pe diagrama aplicandu-se intocmai.
In functie de complexitatea cauzei si de personalitatea subiectului examinarii testul de baza
poate fi intregit cu alte teste149.
Interpretarea rezultatelor testarii se face prin compararea traseelor grafice la intrebarilor
neutre si la cele cu incarcatura afectogena.
Discutiile purtate pe marginea raportului de constatare tehnico-stiintifica intocmit de
specialistul psiholog care isi exprima opinia in concluziile vizand existenta sau inexistenta
comportamentului simulat s-au focalizat pe aspectul referitor la considerarea acestuia ca mijloc de
proba in procesul penal sau la excluderea sa, invocandu-se uncle imperfectiuni ale textului legal ce
defineste si nominalizeaza mijloacele de proba.
Trebuie facuta distinctia celor doua planuri existcnte, potrivit carora s-au purtat discutiile
invocate.
In plan teoretic sunt pareri pro si mai multe contra considerarii testarii poligraf ca mijloc de
proba argumentele, numeroase fiind raportate la legislatia romana care nu o prevede sau la cea
straina care considera ca undeva in spatiul – metaforic vorbind – dintre subiectul testarii si tehnica de
testare drepturile fundamentale ale primului ar fi incalcate150.
Explorand planul practicii judiciare, acolo unde se validcaza rezultatul testarii, trebuie aratat
ca instantele de judecata nu resping rezultatul testarii ci, dimpotriva, il apreciaza in contactul
probatoriilor existente in dosar, potrivit principiului aprecierii probelor.
Trebuie aratat ca de multe ori impactul cu poligraful face inoperanta testarea subicctii
149 A. Ciopraga. op. cil., p. 292; T. Butoi, I.T. Butoi, op. cil., p. 304-305
150 Legislația franceza

trecand la gandurile bune concretizate in continutul declaratiilor sincere. In aceeasi ordine de idei
mentionam testarea ca directie principala in efectuarea altor activitati de urmarire penala (efectuarea
perchezitiilor, ascultarea martorilor, invinuitilor s.a.).
Fara a intra in detalii consideram ca rezultatul testarii poligraf trebuie sa fie admis ca mijloc
de proba.
Capitolul IV . Particularitati privind tactica ascultarii făptuitorului în cazul infractiunilor
împotriva libertății si integrității sexuale
În cadrul acestui capitol vom prezenta p articularitățile tactice ale ascultarii făptuitorului în
cazul infractiunilor împotriva libertății si integrității sexuale, punând accent în subsidiar pe
elementele de psihologie judiciară incidente în tema aleasă.
Subsecvent, vom realiza atât o prezentare concretă a infracțiunilor împotriva libertății si
integrității sexuale, în lumina prevederilor Codul Penal român, cât și o analiză comparativă a
prevederilor anterioare, urmărind decelarea specificului incriminărilor actuale, în cazul fiecărei
infracțiuni în parte.
Secțiunea I – Particularități psihologice incidente în comiterea infracțiunilor împotriva
libertății și integrității sexuale
Se apreciază că incriminarea infracțiunilor contra libertății sexuale se constituie într-un
instrument juridic menit să transpună în practică principiul constituțional ce garantează dreptul la
viață intimă, familială și privată.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși este, de fapt, un aspect al vieții intime și private
fiind unul dintre cele mai naturale, inalienabile și imprescriptibile drepturi ale omului.
Trebuie observat că dreptul persoanei de a dispune de ea însăși trebuie observat în întreaga
sa complexitate.
Incriminarea infracțiunilor contra libertății sexuale este de natură a asigura desfășurarea
liberă, în conformitate cu regulile moralei, a vieții sexuale a fiecărei persoane și a păstra viața
sexuală în limite dezirabile firii și naturii omului.
Totodată, anterior analizei propriu-zise a infracțiunilor privitoare la viața sexuală,
considerăm utilă prezentarea unor considerații generale în materie.
În primul rând, fiecare persoană poate dispune cu privire la viața sa privată așa cum dorește,
cu condiția să nu abuzeze – să nu prejudicieze alte persoane, ordinea publică și bunele moravuri.
În acest context apare relevant conceptul de ” normalitate sexuală ” definit de unii autori ca o
corespondență reciprocă de satisfacție biologică, afectivă și de gratificare a partenerilor, constituit
sub forma unui acord bio-psiho-socio-cultural, propice consumării sexualității umane într-un cadru
de afecțiune totală și reciprocă.
Situate la polul opus, disfuncțiile sexuale pot fi văzute ca un ”seismograf al diferitelor
tulburări și afecțiuni psihice sau organice”.
Astfel, sexualitatea umană neconsumată sau consumată aberant devine generator al unor
raționalizări, sentimente de inferioritate și culpă, consecințele cele mai grave constând fie în acte de
agresivitate exremă, fie autoliză.
Sexualitatea aberantă generează multiple consecințe psiho-somatice, variind de la nevroze,
până la apariția unor aversiuni și a agresiunii, manifestate atât intra cât și interpsihic.
Raportat la personalitatea făptuitorului disfuncționalitatea sexuală reprezintă sursa unei
personalități egocentrice, axată exclusiv pe hedonismul sexual, consecință a disocierii aspectelor
instinctuale de cele afective, ca urmare a devalorizării sexualității și devierii ei compensatorii într-
un cumul de practici sexuale aberante.
Din punct de vedere legal și social violul are atât o hermeneutică biologică – constând în
vehicularea informației genetice și a pulsiunii sexuale, o latură psihologică – constând în disocierea
pulsiunii sexuale de afectivitate, cât și o latură culturală și legală – de încălcare a libertății de voință
a persoanei și de reducere a victimei la o stare de obiect sexual.
Secțiunea II – Aspecte comune ale infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale
in legislația penală română
Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale, reprezintă grupul de infracțiuni prevăzute

în Capitolul VIII al Părții special a Codului penal. Acestea sunt fapte prejudiciabile, săvârșite cu
intenție, care vatămă sau pun în pericol relațiile sociale privitoare la libertatea și integritatea sexuală
a persoanei.
Așa cum reiese din definiție, obiectul juridic generic al infracțiunilor din grupul specificat îl
reprezintă relațiile sociale referitoare la libertatea sexuală și la demnitatea persoanei. Sănătatea și
viața sunt valori sociale care reprezintă atributele principale ale persoanei. Viața persoanei
reprezintă existența socială a acesteia și anume posibilitatea de a participa la relațiile sociale, de a-și
exercita drepturile și interesele și de a-și executa obligațiile.
Între drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei fizice sunt incluse de asemenea și
cele care se referă la libertatea sexual, referitoare la capacitatea persoanei, indiferent de sex, de a
decide cu privire la viața sa sexuală, fără îngrijorarea că alte persoane o pot împiedica sau forța în
exercitarea acestui drept151.
Viața sexuală a omului reprezintă o valoare socială importantă, care se identifică cu însușirea
vitală a conservării individului respective a speciei, cu însăși rațiunea de a fi a persoanei. Viața
sexuală a persoanei a apărut o dată cu persoană, ca individ social. Caracterul și formele ei s-au
schimbat pe măsură ce s-a reformat structura socială. Cultura modernă exercita influența asupra
persoanei, determinând-o să-și perfecționeze viața sexuală.
Infracțiunile referitoare la viața sexuală, au o profundă conotație antisocială care stârnește
repercusiuni deosebit de nocive pe plan social, contra unei desfășurări normale a vieții sexuale a
persoanelor.
De moment ce îndeplinirea atributelor inalienabile ale persoanei în sfera relațiilor sociale cu
privire la viața sexuală reprezintă una din bazele existenței societății, lezarea acestor relații
generează o stare de pericol social, un dezechilibru deosebit de periculos pentru însăși existența
societății.
De aceea reacția penală împotriva acestor infracțiuni, constituie o necesitate imperioasa.
Secțiunea a II-a – Incriminarea infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale.
Infracțiunile contra libertății și integrității sexuală a persoanei, după cum rezultă și din denumirea
lor, sunt grave manifestări contra persoanei, luată în considerare în mod individual, împotriva unor
drepturi, care sunt indiscutabil legate de existența fizică și de personalitatea ei, dreptul fără de care
aceasta nu ar putea fi concepută.
Ca drepturi considerabile ale persoanei, aceste drepturi au un caracter absolut, sunt
opozabile tuturor, în sensul că ceilalți membrii ai societății sunt obligați a nu face nimic de natură să
aducă atingere drepturilor titularului.
151G. Antoniu, Noul Cod penal. Reflecții asupra infracțiunilor contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2013 p. 23.

Fiecare din infracțiunile cuprinse în Capitolul VIII al părții speciale a Codului penal, au și un
obiect juridic special, format din ansamblul relațiilor sociale privitoare la anumite valori sociale
specifice, care derivă din viața sexuală a persoanei.
Aceste valori sociale specifice sunt: libertatea sexuală și inviolabilitatea sexuală. Libertatea
sexuală semnifică libertatea persoanei împotriva agresiunilor și abuzurilor sexuale cu caracter
infracțional, condiționată de autoimpulsionarea persoanei în planul convingerii de sine stătătoare cu
cine și în ce mod să î și satisfacă necesitatea sexuală.
Dacă libertatea sexuală presupune manifestarea anticipată a dorinței persoanei de a-și
satisface necesitatea sexuală, atunci inviolabilitatea sexuală presupune lipsa sau nerelevanța unei
asemenea dorințe.
Fiecare din infracțiunile cuprinse în Capitolul VIII al părții speciale a Codului penal, au și un
obiect juridic special, format din ansamblul relațiilor sociale privitoare la anumite valori sociale
specifice, care derivă din viața sexuală a persoanei.
Aceste valori sociale specifice sunt: libertatea sexuală și inviolabilitatea sexuală. Libertatea
sexuală semnifică libertatea persoanei împotriva agresiunilor și abuzurilor sexuale cu caracter
infracțional, condiționată de autoimpulsionarea persoanei în planul convingerii de sine stătătoare cu
cine și în ce mod să î și satisfacă necesitatea sexuală.
Dacă libertatea sexuală presupune manifestarea anticipată a dorinței persoanei de a-și
satisface necesitatea sexuală, atunci inviolabilitatea sexuală presupune lipsa sau nerelevanța unei
asemenea dorințe.
Pe lângă relațiile sociale cu privire la valorile sociale, amintite mai sus, infracțiunile
prevăzute în capitolul VIII al părții special a Codului Penal pot aduce atingere relațiilor sociale cu
privire la libertatea psihică, integritate corporală, sănătatea sau viața persoanei152. Obiectul material
al infracțiunilor privind viața sexuală a persoanei îl constituie de regulă corpul omenesc, asupra
căruia acționează subiectul activ, indiferent dacă acesta aparține unei persoane tinere sau în etate, se
afla sau nu în plenitudinea facultăților fizice sau psihice. În cazul infracțiunii important este ca
făptuitorul influențează asupra corpului altei persoane, și nu asupra propriului corp. În ceea ce
privește aspectul laturii obiective infracțiunile contra libertății și integrității sexuale se comit printr-
o acțiune. O parte importantă din faptele infracționale prevăzute de Capitolul VIII Codul penal, sunt
infracțiuni materiale.
Având în vedere această conjunctură, la calificarea faptei este obligatorie stabilirea legăturii
de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile. Sub aspectul laturii subiective, la
majoritatea infracțiunilor din Capitolul VIII, forma de vinovăție se exprimă prin intenție.
152Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, Ulim Vitalie Stati, Vladimir Grosu, Ion Țurcanu, Drept Penal. Partea specială,
vol. II, ed. a II-a, Ed. Cartier Juridic.

De regulă, motivul din care a acționat făptuitorul sau scopul urmărit de acesta, fie starea
emoțională ce l-a caracterizat, nu prezintă relevanță la calificarea infracțiunii, având semnificație
doar pentru individualizarea pedepsei.
Mobilul este cel care a determinat săvârșirea infracțiunii, iar scopul, la anumite infracțiuni
prevăzute în acest titlu, este reprezentat de un scop special urmărit de făptuitor. Subiectul activ al
infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale poate fi de regulă orice persoană care
îndeplinește condițiile generale privind răspunderea penală.
Subiectul pasiv este persoana asupra căreia se exercita acțiunea sau inacțiunea subiectului
activ și care suferă consecințele acțiunii sau inacțiunii subiectului activ. Elementul material al laturii
obiective, al infracțiunilor contra libertății și integrității persoanei se realizează de cele mai multe
ori, prin acțiuni foarte variate. Mijlocul de săvârșire a faptei nu prezintă în general relevanță pentru
existența acestor infracțiuni.
Urmarea imediata la toate infracțiunile contra persoanei este prevăzută expres în textul de
lege și constă fie în producerea unui rezultat, fie într-o stare de pericol pentru valoarea socială
ocrotită. Aceste categorii de infracțiuni sunt infracțiuni comisive. La aceste infracțiuni pot fi
concepute și efectuate acte care să constituie forme de activitate infracțională imperfect, adică actele
de pregătire și tentativă.
Vom dezvolta în continuare conținutul infracțiunilor cuprinse în capitolul VIII al Codului
Penal.
I. Art. 216 Cod Penal incriminează Violul ca fiind:
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoana, savarsit prin
constrangere, punere in imposibilitate de a se apara ori de a-si exprima vointa, sau
profitand de aceasta stare, se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea
exercitarii unor drepturi .
(2) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza orice alte acte de penetrare vaginala sau anala
comise in conditiile alin. (1).
(3) Pedeapsa este inchisoarea de la 5 la 12 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi
atunci cand:
a) victima se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului;
b) victima este ruda in linie directa, frate sau sora;
c) victima nu a implinit varsta de 15 ani;
d) fapta a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vatamarea corporala .
(4) Daca fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este inchisoarea de la 7 la 15

de ani si interzicerea exercitarii unor drepturi .
(5) Actiunea penala pentru fapta prevazuta in alin. (1) si (2) se pune in miscare la
plangerea prealabila a persoanei vatamate.
(6) Tentativa la infractiunile prevazute in alin. (1) – (3) se pedepseste.

Noțiune. În forma simplă prevăzută în alineatul 1, fapta constă în raportul sexual, actul
sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângerea acesteia, prin punerea ei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare. În forma
asimilată descrisă la alin. al 2-lea, violul mai poate consta în orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală comise prin constrângerea victimei, prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de
a-și exprima voința sau profitând de această stare. Prin act sexual se înțelege atât raportul sexual
între o persoană de sex bărbătesc și una de sex femeiesc, cât și actele sexuale între persoane același
sex, care conduc la obținerea satisfacției sexuale prin folosirea organelor sexuale.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei
și libertatea acestor relații. Însăși denumirea infracțiunii, aceea de viol sugerează noțiunea de
constrângere, dat fiind faptul că termenul viol provine din limba latină unde cuvântul „vis”
înseamnă „a forța”.
Obiectul material al infracțiunii este corpul persoanei în viață. Dacă actul sexual are loc
asupra unui cadavru, fapta va fi încadrată în dispozițiile articolului 383 din Codul penal care
incriminează profanarea de cadavre.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, indiferent de sex. Participația
penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare și complicitate. Uneori, pluralitatea
subiectului activ va constitui o circumstanță agravantă (săvârșirea faptei de două sau mai multe
persoane împreună).
Latura obiectivă. Elementul material constă într-un act sexual de orice natură (vaginală,
anală sau orală), precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală cu o persoană. Diferența
dintre cele două variante de incriminare constă în împrejurarea folosirii sau nu de către făptuitor a
propriilor organe genitale. Astfel, în varianta de incriminare din alin. 1, făptuitorul comite fapta
folosindu-se de organele genitale proprii, pe când în varianta de specie din alin. 2, făptuitorul
acționează (prin penetrare) asupra zonei vaginale sau anale a victimei cu diferite obiecte sau alte
părți ale corpului. Cerința esențială a elementului material presupune ca actul sexual să fie realizat
fără consimțământul persoanei, adică prin constrângere (fizică sau morală), prin punerea victimei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare a victimei. Nu
interesează dacă starea de imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința se datorează
acțiunii făptuitorului sau altor cauze (infirmitate, alienație mintală, stare de oboseală, stare de

intoxicație cu droguri ori alcool). Rezistența victimei la constrângerea exercitată asupra ei nu este
esențială, această rezistență prezentând importanță doar ca expresie a refuzului ei de a consimți la
actul sexual. Imposibilitatea de a se apăra a victimei se poate datora bolii, infirmității, hipnozei,
beției, etc., fiind indiferent cui se datorează această stare (victimei, autorului însuși ori altor cauze).
Imposibilitatea victimei de a-și exprima voința se referă la acele situații în care victima deși nu este
constrânsă, nu are capacitatea necesară pentru a accepta actele sexuale, lipsindu-i discernământul
(minori, bolnavi psihic, persoane puse sub interdicție).
Urmarea imediată a infracțiunii constă într-o atingere adusă libertății sexuale a victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă. Dacă violul se săvârșește în varianta
că făptuitorul profită de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, el trebuie
să fi cunoscut această stare de neputință a victimei și să fi profitat efectiv de ea. Eroarea asupra
stării victimei va înlătura existența infracțiunii.
Tentativa se pedepsește și nu poate avea decât forma neterminată (întreruptă). Se consideră
tentativă de viol, exercitarea actelor de constrângere (violență fizică sau psihică), punerea victimei
în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința în vederea întreținerii actului sexual, dar
acesta din urmă nu are loc din motive independente de voința autorului.
Fapta se consumă în momentul realizării actului sexual , când se aduce atingere libertății
sexuale a victimei.
Forma agravată a violului din alin. 4 (violul care a avut ca urmare moartea victimei) nu
este susceptibilă de săvârșire sub forma tentativei, întrucât chiar dacă actele de executare a intenției
de a viola victima au fost întrerupte însă s-a produs rezultatul mai grav (moartea victimei), pedeapsa
este aceea prevăzută pentru forma consumată a infracțiunii (7-18 ani închisoare).
Forme agravate. În alineatele 3 și 4 ale articolului 218 sunt descrise anumite circumstanțe
agravante ale infracțiunii care se referă la subiecții infracțiunii, la victimă sau la producerea unui
anumit rezultat.
Alineatul 3 – a) Victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul
făptuitorului. Ascendentul moral al făptuitorului asupra victimei, precum și raporturile speciale în
care se află victima și autorul, îi permit acestuia din urmă să săvârșească fapta mult mai ușor și în
disprețul obligațiilor legale pe care le are față de victimă.
Alineatul 3 – b) Victima este rudă în linie directă, frate sau soră. Această se justifică prin
importanța relațiilor de încredere și respect care trebuie să existe între persoanele înrudite, dar și
prin ușurința cu care asemenea fapte se pot comite la adăpostul vieții private între rude. Această
formă agravată a violului va absorbi și incestul.
Alineatul 3 – c) Victima nu a împlinit vârsta de 16 ani. Circumstanța agravantă constă în
vârsta fragedă a victimei și este motivată de ușurința cu care asemenea fapte reprobabile se pot

comite asupra minorilor, dar și de gravitatea urmărilor pe care le poate avea asupra psihicului și
dezvoltării ulterioare a victimei. Pentru reținerea agravantei este necesar ca făptuitorul să fi
cunoscut vârsta victimei sau să-și fi putut da seama de aceasta.
Alineatul 3 – d) Dacă fapta s-a săvârșit în scopul producerii de materiale pornografice. De
această dată, scopul comiterii infracțiunii (producerea de materiale pornografice) conferă caracter
agravat faptei. Nu prezintă importanță dacă scopul a fost sau nu atins, ci doar că a existat la
momentul comiterii faptei.
Alineatul 3 – e) Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Agravanta este justificată de
urmările grave ale faptei. Pe lângă atingerea adusă libertății sexuale a victimei se vatămă
integritatea corporală sau sănătatea acesteia, producându-se una din urmările prevăzute în art. 194
din C. penal. Fapta se săvârșește cu preterintenție, adică urmarea mai gravă este produsă din culpa
făptuitorului. Trebuie să existe legătură de cauzalitate între fapta autorului și vătămarea gravă a
victimei. Dacă vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei are loc cu intenție, se
va reține un concurs de infracțiuni.
Alineatul 3 – f) Fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună. Pluralitatea
de participanți conferă faptei o periculozitate sporită, indiferent de calitatea acestora: coautori,
instigatori sau complici. Este suficient ca numai unul dintre făptuitori să fi întreținut actul sexual cu
victima, în timp ce ceilalți au acționat ca instigatori ori complici concomitenți pentru ca această
agravantă să poată fi reținută. Această agravantă presupune o cooperare simultană a participanților
la comiterea faptei.
Alineatul 4 – Fapta a avut ca urmare moartea victimei. Potrivit acestei agravante, fapta este
mai gravă dacă s-a produs moartea victimei, iar urmarea îi este imputată făptuitorului din culpă, el
acționând cu preterintenție. Dacă moartea victimei se cauzează cu intenție, se va reține infracțiunea
de viol, în concurs cu infracțiunea de omor ori determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Regimul sancționator. Forma simplă sau forma asimilată a infracțiunii (alin. 1 și 2) se
pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Formele agravate
incriminate în alineatul al 3-lea se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor
drepturi, iar violul care a avut ca urmare moartea victimei (alin. 4) se pedepsește cu închisoare de la
7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi.
Aspecte procesuale. Pentru fapta prevăzută în alineatele 1 și 2, acțiunea penală se pune în
mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală. Competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține
judecătoriei. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, competența de soluționare revine
tribunalului, iar urmărirea penală este efectuată de către procuror.

II. Art. 217 Cod Penal incriminează Agresiunea sexuala ca fiind:
(1) Actul de natura sexuala, altul decat cele prevazute in art. 216, cu o persoana savarsit
prin constrangere, punere in imposibilitate de a se apara sau de a-si exprima vointa, ori
profitand de aceasta stare, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea
exercitarii unor drepturi .
(2) Pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi
atunci cand:
a) victima se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului;
b) victima este ruda in linie directa, frate sau sora;
c) victima nu a implinit varsta de 15 ani;
d) fapta a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vatamarea corporala .
(3) Daca fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este inchisoarea de la 7 la 15
de ani si interzicerea exercitarii unor drepturi .
(4) Daca actele de agresiune sexuala au fost precedate sau urmate de savarsirea
actelor sexuale prevazute in art. 216 alin. (1) si (2), fapta constituie viol.
(5) Actiunea penala pentru fapta prevazuta in alin. (1) se pune in miscare la plangerea
prealabila a persoanei vatamate.
Noțiune. Infracțiunea constă în actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute la articolul
218 în care este incriminat violul, săvârșit asupra unei persoane prin constrângerea acesteia, prin
punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare.
Obiectul juridic special este format din relațiile sociale referitoare la viața sexuală a
persoanei și libertatea acestor relații.
Obiect material al infracțiunii poate fi corpul persoanei.
Subiectul activ poate fi orice persoană, indiferent de sex. Pluralitatea subiectului activ,
calitatea sa de rudă în linie directă ori de frate sau soră constituie elemente circumstanțiale de
agravare, iar fapta săvârșită de asemenea făptuitori va fi considerată mai gravă. Participația penală
este posibilă sub toate formele.
Subiect pasiv poate fi orice persoană indiferent de sexul ei
Latura obiectivă. Elementul material îl constituie orice act de natură sexuală, altul însă
decât acelea descrise în cadrul incriminării violului. Acte de natură sexuală sunt acele practici
sexuale care fiziologic nu sunt apte să producă orgasm, ci vizează doar obținerea excitației sexuale
cum ar fi: mângâierile obscene, fetișismul, voyeurismul, exhibiționismul și bestialitatea. De

asemenea, în categoria actelor de natură sexuală se includ și acelea care țin de psihopatologia
sexuală: sadismul, masochismul, vampirismul, mixoscopia, etc. Tot în categoria actelor de natură
sexuală intră și gesturile obscene. Ori de câte ori actele de agresiune sexuală au fost precedate sau
urmate de acțiunile descrise în art. 218 alin. 1 sau 2, fapta va fi considerată viol, adică actele de
natură sexuală sunt absorbite în conținutul complex al infracțiunii de viol. Cerința esențială este
aceeași ca la infracțiunea de viol: actele de natură sexuală să fi fost comise prin constrângerea
victimei, prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de
această stare. Explicațiile date cu privire la aceste noțiuni se mențin.
Urmarea imediată a infracțiunii constă într-o atingere adusă libertății sexuale a victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă.
Tentativa se pedepsește în cazul faptelor descrise la alin. 1 și 2.
Forme agravate. În alineatul al 2-lea și al 3-lea sunt menționate elementele circumstanțiale
de agravare ale agresiunii sexuale, acestea fiind identice cu cele regăsite în cazul violului:
–victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;
–victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
– victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
–dacă fapta s-a săvârșit în scopul producerii de materiale pornografice; – fapta a avut ca
urmare vătămarea corporală;
–fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;
–fapta a avut ca urmare moartea victimei (alin. 3)
Regimul sancționator. Forma simplă a infracțiunii descrisă în alineatul 1 este pedepsită cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Formele agravate descrise în
alineatul al 2-lea se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi,
iar agresiunea sexuală urmată de moartea victimei se sancționează cu închisoare de la 7 la 15 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Aspecte procesuale. În cazul formei simple a infracțiunii (alin. 1), acțiunea penală se pune
în mișcare la plângerea prelabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală. Competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține
judecătoriei.

III. Art. 218 Cod Penal incriminează Actul sexual cu un minor ca fiind:
(1) Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum si orice alte acte de penetrare
vaginala sau anala comise de un major cu un minor care nu a implinit varsta de 13 ani, se
pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi .
(2) Fapta prevazuta in alin. (1) savarsita de un major cu un minor cu varsta intre 13 si

15 ani, se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.
(3) Fapta prevazuta in alin. (1) comisa de un major cu un minor cu varsta intre 13 si 18
ani, de catre o persoana care a abuzat de increderea victimei sau de autoritatea ori influenta
sa asupra acesteia, se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor
drepturi .
(4) Fapta prevazuta in alin. (1) se sanctioneaza cu inchisoarea de la 3 la 10 ani si
interzicerea exercitarii unor drepturi atunci cand:
a) minorul este ruda in linie directa, frate sau sora;
b) minorul se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului;
c) a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice.
(5) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta prevazuta in alin. (2) si (3), savarsita
in conditiile alin. (4) lit. c).
Noțiune. Potrivit alineatului 1, în forma sa simplă, infracțiunea constă în raportul sexual,
actul sexual oral sau anal, precum și orice acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor
cu vârsta între 13 și 15 ani. Prin incriminarea acestei fapte se asigură protecția penală a minorilor
(fete sau băieți) în privința vieții lor sexuale, știut fiind faptul că începerea prea devreme a vieții
sexuale poate avea repercusiuni dintre cele mai grave asupra dezvoltării lor. În cazul victimelor cu
vârsta între 13 și 18 ani se pune problema sancționării acelor persoane aflate în relații speciale cu
minorul și de care acestea profită pentru a întreține acte sexuale. Obiectul juridic special este
alcătuit din relațiile sociale care presupun abținerea de la acte sexuale cu persoane care nu au
împlinit o anumită vârstă sau care fiind minori, se află în anumite relații cu făptuitorul.
Obiectul material al infracțiunii este corpul minorului.
Subiectul activ al infracțiunii este orice persoană. La alineatul 3 care incriminează actul
sexual cu un minor între care are vârsta între 13 și 18 ani, subiectul activ este calificat și trebuie să
fi abuzat de autoritatea sau influența sa asupra victimei (profesor, antrenor, medic curant,
supraveghetor, instructor, etc.). Subiect pasiv este minorul cu vârsta cuprinsă între 13 și 15
ani. În cazul formei agravate din alin. 2, subiect pasiv este un minor sub 13 ani.
Latura obiectivă. Elementul material al infracțiunii în forma prevăzută în alineatul 1,
constă într-un raport sexual, act sexual oral sau anal, precum și orice acte de penetrare vaginală sau
anală comise cu un minor cu vârsta între 13 și 15 ani. De această dată, actul sexual se realizează cu
consimțământul minorului, fără ca acesta să fie constrâns sau fără ca acesta să se afle în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința. Acest consimțământ este considerat a fi
viciat din cauza vârstei reduse și a lipsei de experiență a victimei și ca atare nu ar putea produce

efecte juridice.
Latura subiectivă. Infracțiunea se comite cu intenție și făptuitorul trebuie să cunoască
vârsta victimei ori să-și fi putut da seama de aceasta. Cunoașterea nesigură echivalează cu intenția
indirectă.
Tentativa nu se pedepsește.
Regimul sancționator. Forma tip prevăzută în alineatul 1 se pedepsește cu închisoare de la
1 la 5 ani.
Forme agravate. Alineatele 2-4 descriu împrejurările în care actul sexual cu un minor are
caracter mai grav și anume:
Alineatul 2 – Dacă fapta se săvârșește asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani.
În acest caz, fapta este considerată mai gravă datorită vârstei fragede a victimei și se pedepsește cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. În practica judiciară s-a reținut
însă infracțiunea de viol și nu aceea de act sexual cu un minor, în sarcina inculpatului care a
întreținut relații sexuale cu o fetiță de 6 ani deoarece s-a apreciat în mod corect că la această vârstă,
victima nu putea să-și exprime în mod liber voința cu privire la actul sexua1.
Alineatul 3 – Aici se incriminează actul sexual comis de o persoană majoră care a abuzat de
autoritatea sau influența sa asupra victimei. Victima trebuie să fie un minor între 13 și 18 ani. De
această dată, deși actul sexual se realizează tot cu consimțământul victimei, acest consimțământ a
fost obținut de făptuitor profitând de calitatea sa sau de autoritatea ori influența asupra victimei.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Alineatul 4 – Fapta prevăzută în alineatele 1-3 este mai gravă și se pedepsește cu închisoare
de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, dacă:
–minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; (în acest caz incestul este absorbit în
infracțiunea de act sexual cu un minor);
–minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
–fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 5, faptele descrise în alineatele 1 și 2 nu se pedepsesc
dacă diferența de vârstă dintre autor și victimă nu depășește 3 ani. S-a considerat de către legiuitor
că integritatea sexuală a minorului ar trebui pretojată diferențiat, după cum este vorba de acte
săvârșite de un major asupra minorului sau de minori ori de persoane apropiate de vârsta lor.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare din
oficiu, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei.
IV . Art. 219 Cod Penal incriminează Coruperea sexuala a minorilor ca fiind:
(1) Comiterea de catre un major impreuna cu un minor care nu a implinit varsta de 13 ani,

a unui act de natura sexuala, altul decat cel prevazut in art. 218, precum si determinarea
minorului sa suporte ori sa efectueze un astfel de act, se pedepseste cu inchisoare de la unu la
5 ani.
(2) Pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi
atunci cand:
a) minorul este ruda in linie directa, frate sau sora;
b) minorul se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului;
c) fapta a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice.
(3) Actul sexual de orice natura savarsit de un major in prezenta unui minor care nu a
implinit varsta de 13 ani, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda.
(4) Determinarea de catre un major a unui minor care nu a implinit varsta de 13 ani sa
asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibitionist ori la spectacole sau reprezentatii in
cadrul carora se comit acte sexuale de orice natura, precum si punerea la dispozitia acestuia de
materiale cu caracter pornografic se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu
amenda.
Noțiune. Infracțiunea constă în săvârșirea de acte de natură sexuală (altele decât acelea
enunțate la art. 220) asupra unui minor care nu a împlinit 13 ani, precum și în determinarea
minorului să suporte ori să efectueze asemenea acte. Incriminarea faptei
este justificată de pericolul pe care îl prezintă pentru minor dezvăluirea prea timpurie a unor aspecte
ale vieții sexuale și care ar putea să-i afecteze dezvoltarea psihică.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale care privesc necesitatea de a se asigura
moralitatea și decența comportamentului în ceea ce privește viața sexuală, față de minori.
Obiectul material este corpul victimei minore asupra căreia se comit actele obscene.
Subiectul activ poate fi orice persoană, iar participația penală este posibilă sub toate
formele.
Subiect pasiv este un minor mai mic de 13 ani.
Latura obiectivă. Elementul material constă în săvârșirea unor acte de natură sexuală,
adică acelea care aduc atingere moralei și pudorii. Doctrina a identificat drept acte de natură sexuală
acele gesturi obscene prin care se dezvăluie ori se sugerează aspecte intime ale vieții sexuale
(nuditate, practicarea de acte sexuale în prezența minorilor, manifestări care sugerează actul sexual,
excitarea organelor sexuale) dar și alte manifestări cum sunt cele deja menționate la art. 219
(voyeurism, bestialitate, etc.). Cerința esențială a legii este ca aceste acte să se comită de făptuitor
împotriva unui minor cu vârsta mai mică de 13 ani ori ca minorul să fie determinat să suporte ori să

efectueze asemenea acte.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepsește.
Forme agravate: acestea sunt descrise în alineatul 2 și sunt pedepsite cu închisoare de la 2
la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Astfel, fapta prevăzută în alineatul 1 este mai gravă
și se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, dacă:
–Minorul este rudă în linie directă, frate sau soră; asemenea fapte prezintă caracter mai
grav datorită faptului că într-un astfel de cadru ele se săvârsesc mai ușor, dar și datorită
împrejurării că prin asemenea manifestări se aduce atingere și relațiilor de familie care ar
trebui să asigure minorului o dezvoltare armonioasă și sănătoasă.
–Minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
raporturile speciale în care se află victima și autorul îi permit acestuia din urmă să
săvârșească fapta mult mai ușor și în disprețul obligațiilor legale pe care le are față de
victimă.
–Fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice. De această dată,
scopul comiterii infracțiunii (producerea de materiale pornografice) conferă caracter
agravat faptei. Nu prezintă importanță dacă scopul a fost sau nu atins, ci doar că a
existat la momentul comiterii faptei.
Forme atenuate. Alineatele 3 și 4 descriu forme atenuate ale infracțiunii și anume:
Alineatul 3 – Fapta constă în actul sexual de orice natură săvârșit de un major, în prezența
unui minor mai mic de 13 ani. În acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau
amenda.
Alineatul 4 – Se incriminează în această variantă:
–determinarea de către un major a unui minor mai mic de 13 ani să asiste la comiterea
unor acte cu caracter exhibiționist, la spectacole/reprezentații în cadrul cărora se comit
acte sexuale de orice natură
–punerea la dispoziția minorului de materiale cu caracter pornografic. Pedeapsa în astfel
de situații este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.
Cauză de nepedepsire. Potrivit alin. 5, faptele descrise în alineatul 1 nu se pedepsesc dacă
diferența de vârstă dintre autor și victimă nu depășește 3 ani. S-a considerat de către legiuitor că
integritatea sexuală a minorului ar trebui protejată diferențiat după cum este vorba de acte săvârșite
de un major asupra minorului, de persoane apropiate de vârsta lor sau de minori între ei.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare din
oficiu, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei.

V. Art. 220 Cod Penal incriminează Racolarea minorilor in scopuri sexuale ca fiind:
Propunerea facuta de catre un major, prin intermediul tehnologiilor de comunicare si
informare, pentru a intalni minor care nu a implinit varsta de 13 ani, in scopul comiterii unui act
din cele prevazute la art. 218 sau 219, daca propunerea a fost acceptata de catre minor, se
pedepseste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda.
Noțiune. Infracțiunea constă în fapta unui major de a-i propune unui minor mai mic de 13
ani să se întâlnească în scopul comiterii vreunui act din cele prevăzute la art. 220 și 221, chiar și
atunci când propunerea este făcută prin intermediul mijloacelor de transmitere la distanță.
Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale care privesc necesitatea de a se asigura
moralitatea și decența vieții sexuale față de minori.
Nu există obiect material.
Subiectul activ este o persoană majoră, iar subiectul pasiv este un minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani. Participația penală este posibilă sub toate formele. Latura obiectivă.
Elementul material presupune adresarea către minor, a unei propuneri de întâlnire. Nu prezintă
importanță dacă propunerea se adresează direct minorului (prin viu grai) sau indirect prin
intermediul mijloacelor de transmitere la distanță (scrisori, telefon, rețele de socializare în mediu
virtual, scrisori, SMS-uri, etc.) Nu are relevanță pentru existența infracțiunii dacă propunerea a fost
sau nu acceptată, fiind suficient că a fost făcută.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea ocrotită. Latura
subiectivă. Fapta se comite numai cu intenție directă calificată prin scopul urmărit de către
făptuitor: comiterea unui act sexual sau de natură sexuală cu minorul. Scopul are înțelesul de
finalitate.
Tentativa nu este posibilă și deci nu se pedepsește, fapta fiind de consumare instantanee.
Regimul sancționator. Pedeapsa prevăzută în lege este închisoarea de la o lună la un an sau
amenda.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru această infracțiune se pune în mișcare din
oficiu, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei.

VI. Art. 221 Cod Penal incriminează Hărțuirea sexuală ca fiind:
(1) Pretinderea, in mod repetat, de favoruri de natura sexuala, in cadrul unei relatii de
munca sau a unei relatii similare, daca prin aceasta victima a fost intimidata sau pusa intr-o
situatie umilitoare, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.
(2) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.

Noțiune. Fapta constă în pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul
unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă victima este intimidată ori pusă într-o situație
umilitoare.
Obiectul juridic special este complex1 și este format din relațiile sociale privitoare la viața
sexuală a persoanei, relațiile privitoare la demnitatea umană ș iîn secundar, din relațiile sociale
privitoare la buna desfășurarea a serviciului.
Subiectul activ este o persoană (bărbat sau femeie) care află într-o relație de muncă ori
asemănătoare acesteia, cu victima, indiferent dacă este vorba de o poziție ierarhic inferioară,
superioară ori de egalitate.
Participația penală este posibilă sub forma instigării sau complicității, coautoratul nefiind
posibil.
Latura obiectivă. Elementul material constă în acțiunea repetată de pretindere a
favorurilor de natură sexuală. Un singur act de acest gen nu poate constitui infracțiunea de hărțuire
sexuală.
Urmarea imediată constă în intimidarea victimei sau punerea ei într-o situație umilitoare.
Intimidare înseamnă crearea unei stări de teamă, iar situația umilitoare presupune înjosirea victimei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepsește.
Regimul sancționator. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la un an sau
amendă.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, iar competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei.
Raportat la prevederile anterioare, observăm reglementarea infracțiunii de viol pornind de la
ideea de act de penetrare.
Astfel in continutul acestei infractiuni se include raportul sexual – in intelesul pe care
aceasta sintagma l-a cunoscut in mod traditional in dreptul nostru, acela de conjunctie a organului
sexual masculin cu cel feminin – actul sexual oral si respectiv actul sexual anal, indiferent daca in
aceste ultime cazuri este vorba de un act heterosexual sau homosexual. Totodată, au fost incluse in
continutul infractiunii de viol si actele de penetrare vaginala sau anala, realizate in alte modalitati
(prin introducere de obiecte, degete etc.). În contextul acestei definiții, violul acopera toate actele de
penetrare, indiferent daca au fost comise de agresor asupra victimei sau daca victima a fost obligata
sa faca acest lucru.
In privinta formelor agravate s-a realizat o simplificare a reglementarii, renuntandu-se la
acele elemente de agravare care pot fi valorificate corespunzator in cadrul individualizarii judiciare.

Suplimentar, unele dintre agravante au fost reformulate, asa cum s-a intamplat in cazul comiterii
faptei asupra unei victime care este ruda in linie directa, frate sau sora cu faptuitorul, pentru a
rezulta cu claritate ca aceasta fapta absoarbe incestul, punand astfel capat incertitudinilor din
practica judiciara cu privire la acest aspect.
Infractiunea de agresiune sexuala va fi incidenta in cazul altor acte de natura sexuala decat
cele prevazute de art. 216, cu alte cuvinte acte care nu presupun penetrare sau act sexual oral (acte
de masturbare etc.), savarsite sub imperiul constrangerii sau al starilor asimilate acesteia. In cazul in
care astfel de acte sunt comise in aceeasi imprejurare cu infractiunea de viol asa cum este ea
reglementata de art. 216, nu se va retine un concurs de infractiuni, ci o singura incadrare, aceea de
viol.
Un criteriu fundamental de distinctie intre viol si agresiunea sexuala sub aspectul
elementului material se regaseste si in cazul urmatoarelor doua infractiuni – actul sexual cu un
minor si respectiv coruperea sexuala de minori.
Astfel, daca actul presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi in prezenta actului sexual
cu un minor, iar daca este vorba de alte acte de natura sexuala fapta se va incadra sub incidența
coruperii de minori.
In privinta varstei minorului, s-a considerat, la fel ca in alte legislatii europene , ca trebuie
diferentiata varsta subiectului pasiv dupa cum este vorba de protectia integritatii sexuale a
minorului in raporturile cu un major sau cu alt minor.
Astfel, in privinta actului sexual comis de un major cu un minor s-a pastrat limita actuala de
varsta (15 ani), fiind diferentiata si sanctiunea in raport de varsta minorului, dupa cum acesta a
implinit sau nu 13 ani.
In privinta actelor sexuale intre minori, acestea raman in afara domeniului de incidenta al
legii penale.
Coruperea sexuala de minori a fost completata cu noi ipoteze – alin.(4), prin preluarea, cu
unele reformulari, a unei parti a textelor existente in Legea nr. 196/2003.
Totodată, hartuirea sexuala din legea anterioară cunoaște o noua sistematizare, prin crearea a
doua texte. Primul, care cuprinde hartuirea propriu-zisa, comisa prin acte repetate si care creeaza
pentru victima o situatie intimidanta sau umilitoare, a fost inclus in acest capitol (art. 221).
Un alt text, referitor la faptele ce presupun asa-numita hartuire verticala, prin abuz de
autoritate, a fost inclus in categoria infractiunilor de serviciu .
In acest fel se pune capat disputelor din doctrina si practica referitoare la caracterul de obicei
al infractiunii, precum si necorelarilor dintre textul care incrimineaza hartuirea in legea in vigoare si
alte infractiuni (santajul, spre exemplu).

Secțiunea III – Ascultarea făptuitorilor în cazul infractiunilor privitoare la viața
sexuală
Considerăm că, într-o abordare logică a cercetării penale a oricăror fapte de agresiune
sexuală, atât ascultarea făptuitorilor, cât și celelalte mijloace de probă administrate în cadrul
anchetei vor trebui să stabilească, cu cel mai înalt grad de certitudine, următoarele elemente:
existența actului sexual;
identitatea făptuitorilor și a persoanei vătămate;
natura relațiilor dintre făptuitori și victimă;
existența constrângerii ori a imposibilității victimei de a se apăra ori de a-și exprima
voința;
modul de operare folosit de către făptuitori;
locul și timpul desfășurării activității considerate ilicite;
identitatea persoanelor care cunosc elemente cu privire la desfășurarea activității
ilicite;
consecințele desfășurării activității ilicite și concursul de infracțiuni.
Dezvoltând, probarea existenței și naturii actului sexual, asigură realizarea elementului
material din cadrul laturii obiective a infracțiunii de viol, respectiv a activității pe care legiuitorul a
considerat-o, în condițiile existenței constrângerii ori a imposibilității victimei de a se apăra ori de
a-și exprima voința, ca fiind deosebit de periculoasă.
Întrucât în cadrul acestei infracțiuni legiuitorul a dorit să incrimineze orice manifestare
sexuală ce presupune contactul direct între două sau mai multe persoane, indiferent de sexul
acestora, în concret cercetarea penală poate constata:
acte heterosexuale de natură a asigura funcția de procreație, caracterizate de
îmbinarea fiziologică dintre organele sexuale bărbătești și cele femeiești;
acte sexuale homosexuale ori heterosexuale desfășurate între două sau mai multe
persoane, caracterizate de penetrarea de către organele sexuale bărbătești a orificiilor
naturale;
acte homosexuale ori heterosexuale desfășurate între două sau mai multe persoane ce
presupun contact direct cu organele sexuale, cel puțin, a unei persoane participante.
Totodată, o deosebită relevanță o prezintă obținerea datelor privind identitatea făptuitorilor
și a persoanei vătămate, cât și natura relațiilor dintre făptuitori și victimă. Aceasta constituie
o problemă complexă cu relevanță atât în ceea ce privește realizarea elementelor constitutive ale

formelor agravate, identificarea și tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate cât și cu
privire la satisfacerea condițiilor pentru forma de vinovăție impusă de către legiuitor pentru
existența infracțiunii de viol.
În măsura în care ancheta probează că persoana vătămată se afla în îngrijirea, ocrotirea,
educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, victima este un membru de familie sau era un minor
care nu împlinise vârsta de 15 ani se va face aplicarea prevederilor legale corespunzătoare pentru
formele agravate ale violului, anterior prezentate.
Un alt element deosebit de important în cercetarea agresiunilor de natură sexuală îl
reprezentă relevarea existenței constrângerii ori a imposibilității victimei de a seapăra ori de a-și
exprima voința.
Ancheta va trebui să stabilească, în concret, modul cum a fost exercitată constrângerea,
metodele și mijloacele folosite pentru a înfrânge opoziția persoanei vătămate – lovirea victimei,
imobilizarea brațelor sau a întregului corp, ruperea obiectelor de vestimentație, provocarea de
arsuri, contorsionarea articulațiilor, folosirea de frânghii, cătușe, curele, batice, prosoape, fețe de
masă, cearșafuri, etc. De asemenea se va lămuri, fiind un aspect foarte important al
problemei, reacția persoanei vătămate – a solicitat ajutor, a rugat să nu fie abuzată, a strigat, a
încercat să-i lovească pe agresori, să-i muște, să-i zgârie, să fugă – dacă aceasta a putut să prevadă,
pe baza experienței sociale, comportamentul celui sau celor care au abuzat-o, dacă a avut
posibilitatea să evite momentul și locul în care a fost exercitată constrângerea și raportul sau actul
sexual.
În cazul constrângerii morale, amenințarea adresate persoanei vătămate trebuie să aibă ca
obiect un pericol deosebit de grav care să amenințe o persoană apropiată, pe ea însăși sau un bun de
valoare inestimabilă și, de asemenea, trebuie să fie expusă în așa fel încât, în funcție de persoana
vătămată, să inspire teamă, să creeze convingerea că singurul mod de a înlătura pericolul este
acceptarea violului.
Pentru ca o persoană să accepte să fie violată este necesar ori ca aceasta să fie constrânsă,
așa cum am arătat mai sus, ori să fie adusă într-o stare în care să fie în imposibilitate de a se apăra
ori de a-și exprima voința – în sensul de a refuza întreținerea raportului sau actului sexual dorit de
către agresor.
Identificarea modului de operare folosit de către făptuitori, este o problemă importantă,
pentru încadrarea juridică, atunci când ancheta constată că fapta a fost săvârșită de către două sau
mai multe persoane împreună.
Din punt de vedere operativ, cei care desfășoară cercetarea vor lămuri și modul de operare
folosit de către făptuitori pentru a constrânge persoana vătămată ori pentru a o aduce pe aceasta în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința – acesta fiind important atât pentru probarea

realității constrângerii cât și, în anumite cazuri când făptuitorul sau făptuitorii au reușit să rămână
necunoscuți, pentru identificarea acestuia ori, după caz, a acestora.
În practica judiciară sunt adesea cazuri când făptuitorii, nu numai că elaborează moduri de
operare ingenioase care să le asigure reușita, ci, folosesc aceste moduri de operare și pentru a obține
satisfacție sexuală, pentru a atenta la imaginea persoanei vătămate, la sănătatea sau, chiar, viața
acesteia, pentru a se răzbuna prin supunerea acesteia la violențe ori acte sexuale considerate
nedemne sau aberante în mediul social al persoanei vătămate, etc.
Atunci când ancheta va constata exercitarea unor violențe care depășesc opoziția firească a
victimei, violențe devenite, astfel, inutile față de scopul exercitării constrângerii în vederea
întreținerii de acte sexuale, apreciem că se pune problema unui concurs de infracțiuni, viol și o
infracțiune contra vieții persoanei.
Cu privire la identificarea făptuitorilor, trebuie observat că violul presupune o participare
mai intensă, atât din punct de vedere fizic cât și psihic, din partea acestora decât la oricare altă
infracțiune, fapt ce favorizează elaborarea și folosirea unui mod specific de operare care să-l
reprezinte, să-i fie caracteristic făptuitorului și, așa cum am arătat, să-i dea și satisfacție.
Totodată, locul și timpul desfășurării activității considerate ilicite, prezintă i nteres operativ,
ancheta putând fi orientată în funcție de aceste elemente – se desfășoară cercetarea la fața locului, se
caută și se identifică martori, se solicită justificarea timpului critic, etc.
Împrejurările de timp și loc pot lămuri elemente ce țin de existența intenției în contextul
desfășurării activității infracționale – în primul rând, intenția făptuitorilor sau a făptuitorului de a
viola, a întreține relații sexuale împotriva voinței persoanei vătămate, iar în al doilea rând, intenția
persoanei vătămate de a se opune, de a refuza explicit întreținerea relațiilor sexuale. Cu privire la
persoana vătămată, se va observa că în dinamica relațiilor interumane întreținerea de relații sexuale
constituie excepția, țin de viața privată a fiecărei persoane în care numai foarte puține alte persoane
pot avea acces, cele mai multe dintre relațiile dintre indivizi având cu totul alt obiect și scop.
Suplimentar, identitatea persoanelor care cunosc elemente cu privire la desfășurarea
activității ilicite reprezintă o problemă de mare interes pentru anchetă, martorii putând lămuri
extrem de multe aspecte ale activității anchetate, orice element – aparent fără însemnătate și fără
legătură cu cauza – putând contribui la clarificarea împrejurărilor ce au precedat, însoțit sau
succedat săvârșirii violului și la descoperirea altor probe care să permită aprecierea corectă a
situației de fapt.
În practica judiciară se apreciază că printre cele mai importante categorii de martori, în
cadrul investigării criminalistice a infracțiunilor de viol, ancheta trebuie să se concentreze, în primul
rând, asupra:
părinții și rudele persoanei vătămate;

prietenii sau cunoscuții persoanei vătămate și ai făptuitorului;
persoane care domiciliază ori s-au aflat conjunctural în apropierea locului în care s-a săvârșit
infracțiunea
persoane care au dat persoanei vătămate primele sfaturi, îngrijiri ori au sprijinit-o
pentru a ajunge la spital, domiciliu ori sediul unei unități de poliție;
persoane care au descoperit cadavrul victimei.
Astfel, în lumina celor de mai sus, în cazul infractiunii de viol153, daca invinuitii (inculpatii)
accepta colaborarea cu organele de urmarire penala, audierea lor poate lămuri majoritatea
problemelor cauzei.
Indiferent de pozitia pe care se situeaza acestia, organele de urmarire penala sunt obligate sa
insiste, cu ocazia ascultarii, pentru clarificarea urmatoarelor aspecte154:
– conditiile in care au cunoscut victima,;
– metodele si mijloacele folosite pentru exercitarea constrangerii ori spre a aduce victima in
imposibilitatea de a se apara sau de a-si exprima vointa;
– modul in care a reactionat victima;
– raporturile sexuale – relatiile sexuale intretinute;
– locul si timpul savarsirii faptei;
– durata in care victima a fost lipsita de libertate;
– numarul participantilor;
– ce a intreprins fiecare;
– unde se aflau in momentul savarsirii faptei;
– alte infractiuni savarsite in afara violului;
– activitatile desfasurate dupa comiterea faptei.
De asemenea, trebuie sa se urmareasca daca invinuitul (inculpatul) se cunostea cu victima si
relatiile in care s-au aflat.
In cazul faptelor ce presupun întreținerea de acte sexuale cu minori155, prin ascultarea
făptuitorului trebuie sa se stabileasca:
– daca aveau cunostinta despre varsta minorului156;
– calitatea fata de victima sau raporturile in care se aflau cu aceasta;
– activitatile pe care le-au intreprins pentru determinarea la intretinerea raportului sexual;
153 Incriminat in Codul penal al Romaniei in art. 197
154 C-tin. Aionitoaie V . Berchesan … op.cit. pag. 151 – 152
155 Incriminata in Codul penal al Romaniei in art. 198
156 C-tin Aionitoaie. V . Berchesan … op.cit. pag. 155

– conditiile de loc si timp in care a fost savarsita infractiunea;
– persoanele care cunosc despre activitatea ilicita desfasurata.
In cazul in care fapta a fost savarsita impotriva persoanelor special ocrotite de lege trebuie sa
se urmareasca cine sunt persoanele si starea acestora.
De asemenea, în toate cazurile, este relevantă stabilirea, prin ascultarea făptuitorului, a
persoanelor care l-au indemnat sau ademenit la practicarea actelor de agresiune sexuala, cât și a
metodele si mijloacele folosite pentru aceasta.

CONCLUZII
Concluzionând, suspectul sau inculpatul – în calitatea sa de subiect indispensabil al
cercetării penale, poate contribui, atât prin declarațiile sale sincere, dar și a celor nesincere, la justa
soluționare a cauzei.
Această afirmație este pe deplin întemeiată, în opinia noastră, întrucât organele de cercetare
au posibilitatea de a stabili, prin coroborarea declarațiilor oneste ale făptuitorului cu alte mijloace de
probă, împrejurările în care s-a comis fapta, cu un grad ridicat de certitudine.
Totodată, o deosebită importanță – în special în cercetarea infracțiunilor de natură sexuală, o
prezintă cunoașterea atitudinii făptuitorului față de fapta comisă.
Astfel, chiar și declarațiile nesincere ale suspectului sau inculpatului pot contribui la
creionarea unui tablou compelt privind aspectele de natură psiho-judiciară ce au determinat
comportamentul antisocial al făptuitorului.
În ciuda decăderii, întemeiate din punctul nostru de vedere, a declarațiilor suspectului sau
inculpatului din postura de ”regină a probelor”, urmare a constatărilor practicii judiciare ce au
sesizat frecventa denaturare voluntară a adevărului de către făptuitori, în special în cercetarea
infracțiunilor contra vieții și libertății sexuale considerăm că acestea au un rol esențial.
Ne vom referi, în continuare, îndeosebi la faptele definite de doctrină ca ”violuri ambigue”.
În special în aceste cazuri considerăm fundamental profesionalismul organelor de cercetare
și a abilității acestora de a conduce audierea atât spre decelarea intențiilor certe ale făptuitorului și a
resorturilor psihologice care l-au condus la comiterea faptei, cât și a identificării unor potențiali
”factori favorizanți”, cum ar fi consumul de alcool, atitudinea presupus ambivalentă a victimei, așa-
numitul ”climat de risipă erotică” sau a altor circumstanțe, ca prostituția, credulitatea victimei ș.a.
În opinia noastră, susținută și de cele mai recente modificări ale prevederilor legale
incidente, acești ”factori favorizanți” nu sunt de natură a înlătura intenția făptuitorului de a comite,
cu violență sau nu, un act de depersonificare sexuală și de înfrângere a voinței victimei.
Această intenție, manifestată inclusiv prin ignorarea circumstanțelor ce împiedică victima de
a-și manifesta în mod neechivoc consimțământul, poate fi stabilită cu certitudine doar prin audierea,
în condiții de deplin profesionalism și legalitate, a făptuitorului.
Așadar, în ciuda forței probante condiționate, a caracterului divizibil și a posibilității de
retractare, declarațiile făptuitorului au, în special în cercetarea actelor de agresiune sexuală, o
valoare deosebită, întrucât servesc la conturarea conținutului constitutiv al infracțiunii și la
cunoașterea poziției subiectului activ față de fapta săvârșită.

O subliniere merită a fi făcută în legătură cu asistența ce trebuie acordată persoanei
vătămate atunci când aceasta este găsită, la fața locului, în stare de șoc, nefiind vorba doar despre
acordarea unui prim ajutor medical, implicațiile de natură psihică și socială fiind suficient de
complexe pentru a necesita o atenție deosebită.