Tabel nr.10. Activități umane suportate de subecosistemul apelor curgătoare. [303175]
Tabel nr.10. Activități umane suportate de subecosistemul apelor curgătoare.
[anonimizat]. [anonimizat] 23,8 ha (Berzeasca), respectiv 16,9 ha (Șichevița) cumulat.
X.2. Principalele activități umane suportate de subecosistemul apelor stătătoare
Apele stătătoare suportă în mare măsură atât turismul cât și pescuitul din zonă. Turismul, [anonimizat] a capitolului, contribuie într-o [anonimizat].
Tabel nr. 11. Activități umane suportate de subecosistemul apelor stătătoare.
[anonimizat] (lacurile, dar și bălțile Dunării) au un rol important în menținerea agriculturii (creștere de animale și cultivarea plantelor), dar și a pescuitului sportiv și de subzistență. Pentru a [anonimizat] a [anonimizat]. Proximitatea pășunilor (sau a miriștilor pășunate) și a terenurilor agricole contribuie în mod semnificativ și la poluarea lacurilor și bălților în această zonă.
X.3. [anonimizat], [anonimizat]: creșterea animalelor și exploatarea lemnului. Prima afectează peste 20% [anonimizat] 17,24%. [anonimizat] – [anonimizat]. Însă, [anonimizat] a solului în zonele înmlăștinite. [anonimizat]. [anonimizat] a fost observat în majoritatea mlaștinilor cu vegetație lemnoasă (cel mai intens în unitățile Șichevița și Pojejena).
Tabel nr.12. Activități umane suportate de subecosistemul de mlaștini.
XI. [anonimizat] a [anonimizat]. Acest fapt se datorează prezenței în număr mare a presiunilor și afectând suprafețe însemnate prin intensitate lor crescută. Deasemenea, [anonimizat] a habitatelor.
Atât Planul de management al PNPF cât și studiile anterioare amintite la puctul B., conțin o serie de măsuri imperios necesare pentru îmbunătățirea stării de conservare a ecositsemelor (de ex. îndepărtarea turmelor de cai sălbăticiți de pe Ostrovul Moldova Veche, unde habitatele de mlaștini sunt grav compromise de suprapășunat; prevenirea, controlul și erdicarea speciilor alohtone invazive). Fără implementarea acestor măsuri procesul de deteriorare a ecosistemelor umede nu poate stopat și perspectivele conservării lor nu pot fi îmbunătățite.
XII. Descrierea fiecărui subtip de ecosistem forestier din PNPF
Conform OUG 195/2005 art. 3 alin 25 ecosistemul este un complex dinamic de comunități de plante, animale și microorganisme și mediul abiotic, care interacționează într-o unitate funcțională. Biocenoza pădurii împreună cu mediul anorganic reprezentat prin factorii climatici, edafici și orografici (habitatul sau biotopul pădurii) constituie ecosistemul forestier. La constituirea biocenozei pădurii participă un număr mare de specii lemnoase, specii ierboase, specii de mușchi, licheni, ciuperci, alge, bacterii, plante parazite și semiparazite și un număr mare de animale, păsări, reptile, micoorganisme.
Vegatația forestieră (biocenoza forestieră) constituie un covor continuu dintr-o mare diversitate de plante de la microfauna solului până la arborii cei mai înalți dispuși în etaje de vegatație. Animalele (zoocenoza forestieră) paricipă un număr mare de specii de la microfauna la mamifere, grupându-se în raport cu modul lor de nutriție.
Solul este componenta biotopului în care plantele își fixează rădăcinile și absorb apa și sărurile minerale necesare fotosintezei. Datorită strânsei legături între biocenoză și solul forestier rezultă o serie de particularități privind evoluția pădurii și implicit a solurilor forestiere.
Atmosfera constituie un subsistem al ecosistemului forestier, asigură plantelor și animalelor elementele necesare proceselor vitale: lumină, apă, căldură, bioxid de carbon, oxigen etc.
Factorii orografici prin modificările evidente ale regimului climatic local și solurilor forestiere înfluențează existența, structura și funcționalitatea pădurii. Elementele componente ale ecosistemului forestier nu acționează de sine stătător, ci sunt grupate și organizate potrivit specificului structural și funcțional al pădurii ca întreg, găsându-se într-o strânsă și durabilă înterdependență și concordanță atât timp cât se menține integritatea structurală a pădurii. Ca rezultat pădurea capătă astfel o integrare structurală și una funcțională, fiind capabilă de autoreglare, autoorganizare și autoregenarare. Datorită legăturilor dintre elementele componente, în interiorul pădurii se realizeazăun anumit mediu propriu, care se deosebește evident de mediul exterior al acesteia.
Caracteristica definitorie a ecosistemului forestier este prezența arborilor în stare gregară (arboretul), care realizează starea de masiv și acumulează biomasă. În raport cu exigențele, desimea și dimensiunile arborilor, și celelalte categorii de plante care participă la constituirea pădurii se grupează în mai multe etaje de vegetație, ca:
-etajul arborilor, care constituie arboretul
-etajul arbuștilor sau subarboretul
-etajul semințișului (sau a lăstărișului),
– etajul păturii ierbacee (pătură vie),
-litiera și solul forestier.
Ca urmare a relațiilor și proceselor care au loc la fiecare nivel de organizare, pădurea trece succesiv printr-o serie de faze de dezvoltare, iar în interiorul ei apar procese noi cu caracter colectiv: constituirea stării de masiv, creșterea și dezvoltarea, elagajul, eliminarea naturală, regenerarea, succesiunea. Elementele constitutive ale pădurii realizează o complexă și unitară comunitate de viață, un ecosistem.
Zoocenoza forestieră (Populațiile de animale)
Zoocenoza alături de fitocenoză este componenta biocenozei, care în răspândirea sa este influențată de biotop (de relieful, solul, substratul litologic, regimul precipitațiilor, temperatura și regimul circulației atmosferice). În comunitatea de viață a pădurii participă un număr mare de specii din toate grupele de animale. Caracteristic este faptul ca numărul speciilor crește de la animalele superioare (mamifere) la microfauna din sol, în timp ce biomasa lor se găsește într-un raport invers. Structura și comportamentul ecologic al faunei forestiere sunt legate de localizarea geografică și de structura de ansamblu a pădurii. Zoocenoza pădurii se caracterizează printr-o foarte dezvoltată stratificare în spatiul suprateran și subteran, și prezintă o accentuată neuniformitate a concentrației numerice și de biomasă.
Populația este forma funcțională de existență a speciei, formată de totalitatea indivizilor ce aparțin aceleiași specii. Ea se constituie într-un sistem biologic supraindividual, caracterizată printr-o organizare a vieții sociale și este structurată pe sexe și clase de vârste. Ca sistem biologic, populația are capacitate de autoreglare a parametrilor funcționali astfel încât să-și asigure existența și dezvoltarea de sine stătătoare pe timp nelimitat, atâta vreme cât factorii externi se încadrează în anumite limite.
Principalii parametrii ai populației sunt: efectivul, densitatea, natalitatea, mortalitatea, longevitatea și structura (pe sexe și clase de vârste).
În cadrul ecosistemului fiecare populație, în funcție de potențialul de înmulțire, încearcă să-și realizeze un număr cât mai mare de indivizi. Mediul abiotic și mediul biotic acționează permanent asupra populațiilor, relațiile trofice frânează dezvoltarea acestora în ritmul posibilităților de înmulțire. Factorii limitativi pot fi permanenți, sezoniere sau aleatorie. În funcție de rezistența la factorii de mediu speciile pot fi eurobionte și stenobionte.
Speciile eurobionte au rezistență mare la factorii de mediu, au o mare plasticitate ecologică, au un areal întins și relativ continuu (iepure, mistreț, vulpe etc).
Speciile stenobionte nu se pot dezvolta decât în cadrul unor biotopuri bine definite, au arealul restrâns, uneori insulari (cocoș de munte, urs etc ). pinul negru este o specie care poate valorifica condițiile staționale grele, pe versanți cu pantă mare, accidentați, calcaroși, cu insolație puternică, pe soluri care acumulează foarte multă lumină, arboretele mature sunt relativ bine încheiate. Subarboretul este compus din Cornus sanguinea, Cytisus nigricans, Carpinus orientalis, Cotinus coggygria etc. Pătura ierbacee de regulă este săracă alcătuită din Deschampsia flexuosa, Euphorbia cyparissias, Digitalis glandiflora, Melica uniflora,Driopteris filix mas, Fragaria viridis, Poa nemoralis etc.
Speciile de animalele în cadrul ecosistemului forestier sunt consumatoare primare, secundare sau terțiare, în sistemul de asigurarea hranei formează lanțuri trofice. Relațiile dintre diferite specii din ecosistem se pot manifesta prin neutralism, competiție, cooperare sau antagonism.
Având în vedere interesul deosebit pentru speciile care fac obiectul vânătorii, influența omului deosebit de mare asupra populațiilor acestor specii, zoocenoza ecosistemelor forestiere este modificată prin gospodărirea vânatului și activitatea de vânătoare.
Populațiile de nevertebrate: râme (Lumbricidae), moluște (Gasperopode), miriapode (Diplopode), păianjeni (Arachnida), muște (Diptera), viermi-sârmă (Elateridae), etc. sunt într-un număr mare în ecosistemul pădure, se caracterizează printr-o distribuție variabilă (concentrația cea mai mare este în rizosferă) și aparțin necroconsumatorilor.
Populațiile de insecte prezintă o zonalitate verticală în funcție de vegetație și de condițiile de climă. Ca și pentru specii de plante și animale, există specii de insecte euritope sau cosmopolite, care suportă variații mari ale factorilor abiotici și au o extindere mare, fiind întâlnite în mai multe etaje de vegetație.
În ecosistemele forestiere, insectele asigură polenizarea, constituie hrana pentru numeroși consumatori, contribuie la descompunerea substanței organice precum și la procesul de formare și evoluție a solurilor.
Alături de insecte și larvele lor (coleoptere, himenoptere, larve de diptere, lepidoptere) la afânarea și aerisirea solului, la formarea humusului și descompunerea substanțelor organice participă și acarieni, protozoare, colembole, nematode, rotiferi, gasteropode. Fauna solului, precum și speciile de amfibieni și reptile prezintă și ele o zonalitate în funcție de vegetatie.
Populațiile de păsări
Similar vegetației și speciile de păsări pot fi grupate în așanumitele etaje ornitologice. Etajarea se face și în acest caz în funcție de temperatura și umiditate, care determină instalarea pe verticală a unor anumite biocenoze cărora le sunt caracteristice anumite specii de păsări. Numele fiecărui etaj ornitologic este dat de cele mai caracteristice, dar și mai cunoscute specii sau familii de păsări, care sunt sedentare sau se deplasează puțin pe verticală. Astfel, etajului alpin îi corespunde etajul brumaritei, etajului coniferelor etajul tetraonidelor, etajului foioaselor etajul columbidelor iar zonei de silvostepa, etajul dropiei.
Clasificarea s-a facut numai pe baza speciilor clocitoare. Multe dintre speciile integrate într-un anumit etaj ornitologic pot fi găsite cuibărind și într-un etaj superior sau inferior; criteriul clasificării lor a fost etajul unde își au în timpul cuibăritului densitatea relativă cea mai mare, deci unde găsesc condițiile ecologice cele mai favorabile. De aceea de exemplu, pitigoiul mare (Parus major), deși este mai frecvent în etajul tetraonidelor decât cocoșul de munte (Tetrao urogallus) apare clasificat în Delta Dunarii unde are densitatea relativă cea mai mare.
Populații de mamifere
Speciile de mamifere din ecosistemul forestier sunt numeroase. Sunt adaptate la traiul în arbori (veverița, pârșul, jderul, pisica sălbatică etc ) pe sol și în solul pădurii (bursucul, șoareci de pădure, cârtița etc ) pe solul pădurii (specii răpitoare și de vânat). Ca regulă generală, densitatea numerică este foarte mare la animalele mici (ex. șoareci) și scade la cele de mari dimensiuni. Fauna cinegetică este o componentă importantantă, se află în strânsă intercondiționare cu celelalte componente ale biocenozei forestiere, dar este influențată și de interesul omului. Specii cu importanță în structura trofică și în funcționarea ecosistemelor forestiere sunt și nutria, jderul, hârciogul, dihorul,vidră, pârși, lilieci etc.
În comunitatea de viață a pădurii (a ecosistemului de pădure) între organismele vegetale și animale și mediul lor de viață se realizează relații strânse și complexe. Mediul pădurii are în alcătuire organisme vii, care formează biocenoza pădurii (mediu biotic, biogeografic) precum și componente anorganice, care constituie mediul abiotic (mediul fizico-geografic). Factorii mediului fizico-geografic intervin cu efecte favorabile sau nefavorabile, directe sau indirecte asupra biocenozei, fiecare în parte și toți la un loc într-o rezultate ecologică globală.
Descrierea habitatelor din ecosistemele forestiere este prezentată în anexa nr.2.
XII.1. Subecosisteme de păduri de rășinoase
Subecosistemele de păduri de rășinoase sunt puțin reprezentate în Parcul Natural Porțile de Fier. Pentru a le reprezenta mai bine, la cartare am evidențiat ca subecosisteme de rășinoase acele arborete, în care procentul rășinoaselor este cel puțin 50%.
In cadrul subecosistemelor de păduri de rășinoase am identificat următoarele habitate:
-9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum [Luzulo-Fagetum beech forests]
CLAS. PAL.: 41.11
-9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum [Asperulo-Fagetum beech forests]
CLAS. PAL.: 41.13
-9150 Păduri medio-europene de fag din Cephalanthero-Fagion pe substratecalcaroase [Medio-European limestone beech forests of the Cephalanthero-Fagion]
CLAS. PAL.: 41.16
-9170 Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum [Galio-Carpinetum oakhornbeam
forests]
CLAS. PAL.: 41.261, 41.262
-91Y0 Păduri dacice de stejar și carpen [Dacian oak-hornbeam forests]
CLAS. PAL.: 41.2C
-91M0 Păduri balcano-panonice de cer și gorun [Pannonian-Balkanic turkey oak -sessile oak forests]
CLAS. PAL.: 41.76
-91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion) [Illyrian Fagus sylvaticaforests (Aremonio-Fagion)]
CLAS. PAL.: 41.1C
-91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) [Dacian Beech forests (Symphyto-Fagion)]
CLAS. PAL.: 41.1D2
-9530* Păduri (sub)mediteraneene de pini negri endemici [(Sub-)Mediterranean pine forests with endemic black pines]
CLAS. PAL.: 42.61 până la 42.66
Rariștile cu pin negru din Parcul Natural Porțile de Fier, reprezintă, pe de o parte o disjuncție nordică a pinetelor din vestul peninsulei Balcanice, pe de altă parte sunt rezultatul unor plantații din urmă cu câteva decenii.
Condiții de biotop specifice habitatului
Rariștile de pin negru de Banat sunt răspândite la altitudini de 500-900 m, în zone cu clima caracterizată prin următoarele trăsături: temperaturi medii anuale -9-7 °C, precipitații: 900-1100 mm/an. Relieful pe care sunt instalate este reprezentat de versanți și stânci cu înclinare mare, substrat calcaros pe care sunt dezvoltate soluri rendzinice superficiale, scheletice eubazice, hidric echilibrate, vara uneori cu deficit de apă, eutrofice.
Condiții particulare identificate;
Habitatul 9530* Vegetație forestieră submediteraneeană cu endemitul Pinus nigra, întâlnim urmatoarele particularități:
În apropiere de Moldova Nouă apar suprafețe de pin negru, situate pe soluri brune acide, luvice și pe soluri gleizate. La vest de Șvinița se întâlnește endemitul, situat pe soluri podzolice. Mai la est în bazinul râurilor Tișovița și Liubotina apar erubaziomurile și pe Fețele Dunări, litosolurile și stâncăriile.
Treptele de relief al acestui habitat raportat la suprafața parcului este total diferit față de caracteristicile generale, aici întâlnindu-se altitudini mult mai mici. Apar în zona localități Moldova Noua, Fețele Dunării, unde coboară frecvent sub 400 m, la confluența pâraielor Tișovița și Liubotina cu Dunărea, acesta coboară până la altitudinea de 100 m. În estul localității Orșova, de-o parte și de alta a pârâului Slătinicului se regăsește acest endemit, altitudinea minimă în zona respectivă ajungând la 90 m. Aspectele substratului geologic particulare sunt caracterizate prin rocile din categoria metamorficelor, cu precădere în zona localității Moldova Nouă, evidențiate prin existența șisturilor verzi tufogene și sericito-cloritoase, a rocilor magmatice reprezentate de granitoide, acolo unde cresc biotopuri pe suprafețe restrânse între valea Liborajdea și Camenița și a suprafețelor cu peridotit și epigabrouri de pe văile Tișovița și Liubotina. În extremitatea estică, în depresiunea Severinului, vârful La Pietroi (271 m) apare habitat asociat micașisturilor și paragnaiselor.
Compoziție floristică
Deși sunt denumite adesea pinete, Pinus nigra, în majoritatea cazurilor, pinul nu este edificator, ci doar specie caracteristică. Speciile edificatoare sunt Quercus cerris, Quercus frainetto alături de care se găsesc și Fraxinus ornus, Quercus petraea, Lembotropis nigricans ssp. nigricans, Fagus sylvatica, Ceterach officinarum, Deschampsia flexuosa, Euphorbia cyparissias, Vulpia myuros, Thymus glabrescens, Jasione montana, Achillea coarctata etc.
Elemente structurale particularizate
Arboretele cu pin negru identificate pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier care ocupă suprafețele cele mai compacte au fost identificate în zona Eibenthal și între Gura Văii și Breznița. De asemenea pe culmea Ceretului există un arboret compact, rămășița unei vechi plantații. Ele sunt mai mult rezultatul unor plantații vechi, decât a unei distribuții naturale a speciei dominante. Sunt infiltrate pe fondul unor arborete de cvercinee, a căror structură se remarcă încă pregnant în compoziția floristică și în stratificarea pădurii. De asemenea, arboretele cu pin negru alternează cu arboretele de cvercinee și chiar cu făgetele, alcătuind o vegetație forestieră extrem de mozaicată. (Descrierea habitatului 9530*, Studiu privind Cartografierea habitatelor de pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier, proiect “RNP Romsilva Administrația Parcului Natural Porțile de Fier RA, garant al unui sistem adecvat de management al biodiversității" SMIS 36660 ).
În afara pinului negru varietatea banatica, care poate fi regăsit între valea Brostița și valea Slatina (Tricule), spre Eibenthal, sau la Ciucaru Mare, mai există plantații atît de pin negru, cît și de pin silvestru, molid, brad, larice și duglas, plantate în majoritatea cazurilor în amestec cu foioase, având în prezent 25-45 ani. La nord-vest de Moldova Nouă se mai găsesc cîteva arborete mai bătrîne (50-120 ani) de pin negru, în amestec chiar cu salcâm.
Molidul, bradul, laricele și duglasul au fost întroduse mai mult în arboretele de fag din zonele cu altitudini mai mari, în procent de 10-20% în amestec, rareori în procent mai ridicat. În valea Șiriniei s-a plantat mai ales duglas, în bazinetul pârâului Plavișevița Mică, a Văii Morilor și Ogașului Ciocilor duglas, larice și molid, pe valea Pucicova și pârâul Salcia duglas, în bazinetul superior a Văii Satului brad și molid. Deasemenea s-au întrodus rășinoase în amestec pe cursul superior al Mraconiei și pe Ogașul Teiul Mare: molid, brad, larice și duglas, vărsta acestor arborete este de 20-40 ani.
Majoritatea subecosistemelor de păduri de rășinoase sunt artificiale, apărute datorită activității umane. Specia cea mai răspîndită este pinul negru (Pinus nigra). Este o specie meridională bine adaptată la climatul mediteranean, cu insolație puternică, căldură estivală multă și înghețuri târzii rare, suportă bine gerurile mari și înghețurile, rezistă bine la secetă. Secetele repetate an de an, mai ales pe solurile de tipul rendzinelor, pot provoca uscarea arborilor. În pofida unor situații limitative, pinul negru este o specie care poate valorifica condițiile staționale grele, pe versanți cu pantă mare, accidentați, calcaroși, cu insolație puternică, pe soluri care acumulează foarte multă lumină, arboretele mature sunt relativ bine încheiate (Șofletea și Curtu 2007).
Subarboretul este compus din Cornus sanguinea, Cytisus nigricans, Carpinus orientalis, Cotinus coggygria etc. Pătura ierbacee de regulă este săracă alcătuită din Deschampsia flexuosa, Euphorbia cyparissias, Digitalis glandiflora, Melica uniflora, Dryopteris filix mas, Fragaria viridis, Poa nemoralis etc.
Fotografii reprezentative pentru subecosistemul de păduri de rășinoase
Fig. 12. Arboret artificial de pin la nord de Ilovița.
Fig. 13. Pinet la Eibenthal.
Fig. 14. Pin negru la sud de Eibenthal.
Fig. 15. Plantație de rășinoase (molid și larice) la Culmea Pietroasă lângă Cărbunari.
XII.2. Subecosisteme de pădure de cvercinee
În cadrul subecosistemelor de păduri de cverinee a fost identificat următoarele habitate:
-9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum [Luzulo-Fagetum beech forests]
CLAS. PAL.: 41.11
-9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum [Asperulo-Fagetum beech forests]
CLAS. PAL.: 41.13
-9170 Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum [Galio-Carpinetum oakhornbeam forests]
CLAS. PAL.: 41.261, 41.262
-9180* Păduri de Tilio-Acerion pe versanți, grohotișuri și ravene [Tilio-Acerion forests of slopes, screes and ravines]
CLAS. PAL.: 41.4
-91Y0 Păduri dacice de stejar și carpen [Dacian oak-hornbeam forests]
CLAS. PAL.: 41.2C
-91M0 Păduri balcano-panonice de cer și gorun [Pannonian-Balkanic turkey oak -sessile oak forests]
CLAS. PAL.: 41.76
-91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion) [Illyrian Fagus sylvatica forests (Aremonio-Fagion)]
CLAS. PAL.: 41.1C
-91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) [Dacian Beech forests (Symphyto-Fagion)]
CLAS. PAL.: 41.1D2
-91AA* Păduri est-europene de stejar pufos [Eastern white oak woods]
CLAS. PAL.: 41.7371, 41.7372
-91L0 Păduri ilirice de stejar cu carpen (Erythronio-Carpinion) [Illyrian oakhornbeam forests (Erythronio-Carpinion)]
CLAS. PAL.: 41.2A
-9530* Păduri (sub)mediteraneene de pini negri endemici [(Sub-)Mediterranean pine forests with endemic black pines]
CLAS. PAL.: 42.61 până la 42.66
Descrierea acestor habitate a fost obiectul lucrării Studiu privind Cartografierea habitatelor de pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier, proiect ”RNP Romsilva Administrația Parcului Natural Porțile de Fier RA, garant al unui sistem adecvat de management al biodiversității” SMIS 36660).
Subecosistemele de pădure de cvercinee se desfășoară în diferite asociații de cvercinee sau arborete pure (sau practic pure) de gorun între 200-650 m altitudine. Speciile edificatoare sunt gorunul la altitudini mai mari, iar la altitudini mai joase cerul și gârnița.
Gorunul Quercus petraea
În subetajul său de vegatație preferă versanții insoriți, unde formează arborete pure sau de amestec. În acest subetaj de vegatație gorunul se detașează ca specie edificatoare de ecosisteme forestiere cu o strctură fitocenică foarte bine conturată.
Se localizează mai rar pe funduri de văi sau pe versanți nordici (unde sunt localizate arborete de carpen, fag sau brad). La limita superioară se poate asocia cu fagul (goruneto-făgete) sau poate să apară diseminat în făgete. Gorunul urcă mai mult în altitudine decât oricare dintre celelalte cverinee indigene se datorează pretențiilor sale mai mici față de căldura din sezonul de vegetație și în special în timpul verii. Gorunul este o specie mezotermă cu cerințe medii față de precipitații, optimul ecologic se situează între 600-800 mm/an. Temperamentul gorunului este de lumină, dar mai puțin heliofil decât stejarul, în arboretele pure sau în cele în care este specie majoritară are coronamentul relativ strâns. Gorunul prezintă exigențe mari față de proprietățile fizice ale solurilor, fiind însă mai tolerant în privința însușirilor lor chimice. Optimul său de dezvoltare îl înregistrează pe solurile cu textură mai grosieră, afânate, bine drenate, cu umiditate constantă. Pe soluri grele, compacte, argiloase, cu regim variabil de umiditate (cum sunt cele de lunci și terase), apare mult mai rar, cedînd locul stejarului, cerului sau gârnitei. Versanții foarte slab înclinați, terasele, platourile și platformele cu roci sedimentare bogate în argilă, greu permeabile cu hidrisoluri, constituie situații defavorabile gorunului, în aceste situații arboretele sunt slab productive.
Arboretele de gorun de mare productivitate și adaptbilitate sunt situate pe soluri profunde. Se mulțumesc și cu soluri superficiale, cu mult schelet, de pe versanții accidentați, cu pante mari, chiar pe stâncării, inclusiv pe roci calcaroase, dar în asemenea condiții productivitatea și stabilitatea arboretelor sunt mult diminuate. Gorunul ca și celelalte cvercinee, datorită litierei bogate în substanțe tanante, greu alterabile, contribuie puternic la levigarea solurilor. Gorunul prezintă o mare eterogenitate adaptativă, neuniformitate generată și intreținută atât de particularități ale climatului din diversele zone ale arealului, cât și de o serie de cauze specifice de natură edafică. Gorunetele relativ termofile înclud populații adaptate de un cuantum sporit de căldură în sezonul de vegetație (temperaturi medii anuale de 11-12 °C). Gorunete de terase și piemonturi adaptate pe soluri podzolite, pseudogleizate sau pseudogleice, relativ compacte, cu drenaj deficitar și gorunetele de soluri rendzinice (rendzine litice) sau de stâncării (calcare, conglomerate calcaroase etc.) sunt ecotipuri edafice.
Gorunul dispune de capacitate mare de lăstărire până la vârste înaintate, cioatele au o durată relativ mare de vitalitate. Fructifică periodic la 4-6 ani, vitalitatea exemplarelor din sămânță este mai mare decât a exemplarelor din lăstari. Puieții suportă umbrirea masivului până la 4-6 ani, după care dacă nu sunt puși în lumină, se autoreceptează (Șofletea și Curtu 2007 ).
Quercus petraea ssp. polycarpa (gorun transilvănean)
Specie cu areal balcano-caucazian, este mai iubitor de căldură și mai rezistent la secetă decât gorunul comun. Rezistă mai bine decât gorunul pe soluri relativ compacte, dar evită pe cele cu fenomene de gleizare sau speudogleizare, cu variații mari de umiditate în timp sau pe profilul solului. Nu este pretențios față de profunzimea solului (Șofletea și Curtu 2007). În Parcul Natural Porțile de Fier Quercus petraea ssp. polycarpa ocupă în mod deosebit porțiunile mai uscate și mai calde din partea superioară a versanților însoriți.
Cer Quercus cerris
Formează arborete pure (cerete) sau de amestec mai ales cu gârnița sau cu alte foioase (cereto-șleauri). Cerul crește la coline și la câmpie, preferă ținuturile cu climate clade, cu sezon lung de vegetație, fiind o specie relativ termofilă. Gerurile mari de iarnă sunt greu suportate, provocându-i gelivuri. Suportă bine seceta și uscăciunea.
Solurile pe care crește cerul sunt adeseori grele, luto-argiloase sau argiloase, greu permeabile, deci cu drenaj intern deficitar, moderat până la puternic podzolite. Sunt soluri de mare compacitate în orizontul B, pseugogleice sau pseudogleizate, vertice, cu regim de umiditate foarte variabil, de la excesiv primăvara timpurie până la puternic uscate în timpul verii. Cerul manifertă o amplitudine destul de largă față de dinamica sezonieră a umidității din sol, consumând multă apă în perioadele în care acesta este în exces, reducându-și mult pretențiile în timpul secetelor din perioada verii.
Cerul și gârnița sunt sprecii de mare adaptabilitate pe soluri compacte, cu regim alternant de umiditate și cu conținut ridicat de apă necedabilă în timpul secetelor estivale. Cerul dispune de capacitate sporită de reglare a funcționării stomatelor în raport cu accesibilitatea apei în sol și alti parametrii ecologici ca temperatura aerului și deficitul de vapori de apă din atmosferă. Acest lucru este explicația și pentru faptul că fenomenul de uscare în perioada 1982-1993 a afectat mai puțin arboretele de cer decât pe cele de gârniță. Cerul se poate menține pe soluri bogate în carbonați (CaCO3), este o specie heliofilă, fructifică la 3-5 ani, lăstărește viguros, drajonează, creșterea puieților este mai acivă decât la gorun (Șofletea și Curtu 2007).
Gârniță Quercus frainetto
Gârnița de regulă apare în amestec cu cerul, dar poate forma și arborete pure. La fel ca cerul, este o specie eutermă-mezotermă, de ținuturi cu climă moderată, cu veri lungi și călduroase, manifestă sensibilitate față de îngheturi. Este o specie semixerofită, fapt care face posibilă uneori coborârea sa din ținuturile colinare, care-i sunt mai favorabile, până la câmpie, în zone cu numai 450-500 mm precipitații medii anuale (intervalul optim ecologic se situează între cca. 550-700 mm precipitații pe an). Uscăciunea aerului este un factor care limitează răspândirea sa în ținuturile silvostepice, alături de faptul că deși are capacitatea de a-și reduce transpirația în perioadele secetoase, are un mecanism mai greoi de închidere-deschidere a stomatelor.
Față de condițiile edafice maniferstă exigențe reduse, gârniței fiindu-i caracteristice adeseori solurile cele mai compacte, puternic îndesate, întru-cât dispune de o forță apreciabilă de extragere a apei din soluri cu textură fină, cu coeficient mare de ofilire și apa freatică situată la mare adâncime. Solurile din stațiunile caracteristice gârniței prezintă fenomene accentuate de podzolire și sunt caracterizate adeseori prin regim alternat de umiditate, primăvara îmbibate puternic cu apa din precipitații, iar vara devin extrem de uscate și crapă, prezentând o cantitate mică de apă cedabilă. Astfel de situații pot deveni limitative și gârniței, mai ales datorită stresului hidric prelungit, manifestat mulți ani la rând, întru-cât deficitului de umiditate i se adaugă slaba aerisire a solului ca urmare a compactității ridicate, ceea ce accentuează fenomenul de deperisare. Spre deosebire de cer, gârnița este sensibilă față de concentrația de CaCO3, preferând solurile cu compoziție silicioase. Temperamentul este de lumină. Maturitatea este târzie, fructifică la 4-6 ani, are o capacitate bună de lăstărire până la vârste înaintate. Valoarea ecologică este incontestabilă, îndeosebi în stațiuni extreme, pe care le poate pune în valoare, oferind beneficii sociale și economice (Șofletea și Curtu 2007).
Stejar pufos Quercus pubescens
Este o specie mediteraneană și submediteraniană. Prezența stejarului pufos este legată de stațiunile de silvostepă din regiunea de coline și câmpie, unde formează arborete rărite, dumbrăvite, în amestec cu specii termofile și xerofite.
Este o specie iubitoare de căldură și rezistentă la secetă și uscăciune. Prezența sa pe coaste pietroase sau nisipoase, pe cernoziomuri slab levigate, supuse insolației puternice și deficitului acentuat de umiditate, demonstrează toleranța pe care o manifestă față de o serie de factori staționali limitativi (chiar mai accentuată decât a stejarului brumăriu, cu care se asociază adeseori în silvostepă) (Șofletea și Curtu 2007).
Stabilitatea ecosistemică a pădurilor de cvercinee
Pădurile de cverinee s-au confruntat încă din secolul trecut cu perioade de criză, fiind afectate de uscări de amploare mai mare sau mai mică. Fenomenul a cunoscut, se pare, o dinamică crescândă în ultimii 6-7 decenii. Gorunul (alături de stejarul pedunculat) este unul din speciile afectate.
Multă vreme s-a considerat că stejarii semixerofiți (cerul și gârnița) și cei xerofiți (stejarul brumăriu și stejarul pufos) dispun de adaptabilitate față de secetă, care le permite o rezistența mare față de fenomenul de uscare determinat de stresul termo-hidric. În ultimii 2-3 decenii însă, uscarea s-a extins îngrijorător și la unele arborete de gârniță, cer și stejar brumăriu din sudul și vestul țării.
Dintre cauzele uscărilor au fost incriminate secetele prelungite și repetate, care au afectat mai ales arboretele din stațiuni cu soluri grele, compacte, gleizate sau pseudogleizate, cu regim hidrologic alternant. Au fost luate în considerare însă și alte cauze ca: defolierile intense și dese, boli cauzate de ciuperci patogene, poluarea aerului cu noxe industriale, pășunatul abuziv, gospodărirea defectuoasă (proveniența arboretelor din lăstari, cu consistență redusă, structuri simplificate prin lipsa speciilor insoțitoare, neaplicarea la timp și în mod corect a lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor etc.).
Cvercineele sunt afectate de numeroși factori dăunători biotici. Defolieri grave produc insectele Lymantria dispar, Tortix viridana, Operophtera brumata, Erannis defoliaria, Euproctis chrysorrhaea. Ciuperca Microsphaera abbreviata (Oidium) provoacă făinarea frunzelor, ghinda este atacată de Balaninus glandium. Larvele cărăbușul de mai Melolontha melolontha atacă rădăcinile puieților, iar adulții cărăbușului provoacă defolieri în anii cu gradații. La destabilizarea arboretelor de cvercinee contribuie deficiențele de fructificație, creșterea periodicității fructificației, cantități reduse de semințe (Șofletea și Curtu 2007).
Subarboretul în subecosistemele de păduri de cvercinee variază în limite largi în funcție de condițiile staționale și consistența pădurii. Cele mai frecvente specii în arboretele dominate de gorun sunt: Corylus avellana, Crataegus monogyna, Euonymus europaeus, Euonymus verrucosus, Cornus mas, Ligustrum vulgare, Cornus sanguinea, Sambucus nigra, Hedera helix, Clematis vitalba.
În arboretele dominate de cer și gârniță apare frecvent în subarboret Carpinus orientalis, Fraxinus ornus, Euonymus europaeus, Ligustrum vulgare, Cornus mas, Crataegus monogyna, Pyrus pyraster, Malus sylvestris, Syringa vulgaris, Clematis vitalba, Rubus hirtus.
Pătura ierbacee este foarte variată de la specii de mull pînă la specii termofile ca Lithospermum purpurocaeruleum. În ecosistemele cu arboretele dominate de gorun cele mai frecvente sunt: Asarum europaeum, Brachipodium sylvaticum, Dactylis polygama, Euphorbia amygdaloides, Geranium robertianum, Lamium galeobdolon, Lathyrus vernus, Lathyrus niger, Melica unifolia, Viola reichenbachiana, Viola mirabilis, Dryopteris filix mas.
Speciile termofile cartacteristice arboretelor cu cer, gârniță și gorun sunt: Potentilla micrantha, Helleborus odoratus, Chrysanthemum corymbosum, Lithospermum purpurocaeruleum, Genista tinctoria, Lychnis coronaria, Digitalis grandiflora, Lathyrus niger etc.
Subecosisteme de păduri de cvercinee de amestecuri de gorun, cer și gârniță pot fi întălnite în toate habitatele aflate la altitudine mai mică, caracterizate prin temperaturi mai ridicate și regim hidric mai deficitar.
Subetajul pădurilor de amestec cu elemente termofile este situat la altitudini de sub 300 m, pe suprafețe morfologice însorite și semiînsorite, constituind vegetația cea mai reprezentativă a Parcului Natural Porțile de Fier, este alcătuit din biocenoze în care domină specii termofile ca cer (Quercus cerris), gârniță (Quercus pubescens) și cărpiniță (Carpinus orientalis). Cereto-gârnițetele sunt caracteristice zonei Berzeasca-Cozla, gârnițetele cu cer apar mozaicat pe văile Berzeasca, Tișovița și Mraconia. Gârnițete cu stejar pufos sunt caracterisice suprafețelor cu pante abrupte ale Dealului Ciucaru Mare, Glaucina, Tricule. În aceste păduri frecvent apare un subetaj de cărpiniță (care uneori rămâne în subarboret), subarboretul este bogat în specii termofile ca scumpia și liliacul sălbatic.
În ecosisteme de păduri de cvercinee se întâlneste cel mare număr de insecte cca. 130 de specii de coleoptere, 150 de specii de lepidoptere si aproximativ 60 de specii de cynipidae.
Cynipidae-le determină apariția galelor pe frunzele, ramurile, flori, muguri, fructele și rădăcini de cverinee. Cele mai cunoscute gale sunt cele produse pe frunze de Cynips quercusfolii și pe ramurile tinere de Biorhiza pallida.
Coleopterul tipic cvercineelor este Lucanus cervus (rădașca); larva sa atinge 10 cm lungime și trăiește 5 ani în lemnul descompus al buturugilor.
Alte coleoptere a căror dezvoltare are loc exclusiv în interiorul trunchiurilor de arbori forestieri sunt Cerambycidae-le. În trunchiurile căzute trăiește Plagionotus arcuatus (croitorul viespe), de culoare neagră, cu dungi negre arcuite și marele Cerambyx cerdo (croitorul mare al lemnului de stejar) care este o specie pe cale de dispariție în Europa. Insecta matură caută răni din care curge seva; larva sapă galerii mari în arbori batrâni.
Tot în cvercinee, dintre Lepidoptere sunt de menționat Tortrix viridana (molia verde a stejarului), ale carei omizi pot consuma în întregime aparatul foliar al stejarilor, precum și Lymantria dispar (omida păroasă a stejarului), tot un defoliator periculos care, ca și Lymantria monacha. Coleoptera Calosoma sycophanta la care larvele și adulții sunt carnivore se hrănesc cu larve și nimfe, aceste insecte caută în special larvele din care se vor dezvoltă femele defoliatorilor.
În cvercinee xerofile sunt frecvente șopârlele – gusterul (Lacerta viridis) și șopârla cenușie (Lacerta agilis), însoțite de șarpele de alun (Coronella austriaca) și de șarpele lui Esculap (Elaphe longissima).
Atât reptilele cât și amfibienii consumă insecte în ecosistemul forestier contribuind la menținerea sub control a acestor populații.
În arborete de gorun se întâlnesc speciile de păsări caracteristice etajului columbidelor. Aceste păduri sunt mai luminoase, mai bogate în specii vegetale, cu luminișuri și goluri și subarboret bogat, astfel încât și numărul speciilor caracteristice este mare. Cele mai frecvente sunt:
Porumbelul de scorbură (Columba aenas), ciocănitoarea verde (Picus viridis), uliul porumbar (Accipiter gentilis), ciocănitoarea pestriță mijlocie (Dendrocopus medius), uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes), ciocănitoarea pestriță mică (Dendrocopus minor), acvila de câmp (Aquila heliaca), capîntorsul (Jynx torquilla), acvila pitică(Hieraëtus pennatus), sturzul cântător (Turdus philomelos), viesparul (Pernis apivorus), cojoaica comună (Certhia familiaris), șerparul (Circaëtus gallicus,) gaița (Garrulus glandarius), șoimul rândunelelor (Falco subbuteo), coțofana (Pica pica), buha mare (Bubo bubo), scorțarul (Sitta europaea), huhurezul mic (Strix aluco), fâsa de pădure (Anthus trivialis).
În goluri și luminișuri, în parchetele exploatate se întâlnesc: porumbelul gulerat (Columba palumbus),cocoșarul (Turdus pilaris), turturica (Streptopelia turtur), pițigoiul codat (Aegithalos caudatus), caprimulgul (Caprimulgus europaeus), câneparul (Acanthis cannabina), pupăza (Upupa epops), sticletele (Carduelis carduelis),silvia cu capul negru (Sylvia aticapilla), florintele (Carduelis chloris),silvia mică (Sylvia curruca),presura galbenă (Emberiza citrinella), pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), ciocârlia de pădure (Lullula arborea), grangurul (Oriolus oriolus).
Pe văile luminoase ale râurilor: muscarul gulerat (Ficedula albicollis), mărăcinarul negru (Saxicola torquata), muscarul negru (Ficedula hypoleuca), pițigoiul de livadă (Parus lugubris), mărăcinarul striat (Saxicola rubetra), ciuful pitic (Otus scops).
Dintre speciile de păsări ubicviste, care sunt bine reprezentate din etajul columbidelor până în cel al brumăriței, chiar dacă numărul lor de indivizi scade odată cu altitudinea apar cucul (Cuculus canorus), caprimulgul (Caprimulgus europaeus), cinteza (Fringila coelebs), codobatura albă (Motacilla alba).
În ecosisteme de păduri de cvercinee se întâlnesc numeroase specii de lilieci. Ei fac parte din ordinul Chiroptera folosesc drept teritorii de vânătoare mai ales pădurile de foioase dar și cele de amestec, iar Barbastella barbastellus (liliacul mops) și pădurile de rășinoase din care consumă fluturi nocturni mici.
Unii lilieci nu doar vânează și au adăpostul exclusiv în arborii pădurilor. În afară de liliacul mops, specii legate de ecosistemul forestier mai sunt Myotis mystacinus (liliacul bărbos), Nyctalus noctula (liliacul mare de amurg), Rhinilophus ferrumequinum (liliacul mare cu potcoavă), Nyctalus leisleri (liliacul mic de amurg), Pipistrellus nathusii (liliacul cu pielea aspră), Pipistrellus pipistrelus (liliacul pitic), Plecotus auritus (liliacul urecheat), Myotis bechsteinii (liliacul lui Bechstein), Myotis nanttereri (liliacul lui Nantterer) și Myotis daubentoni. Insectele care constituie hrana liliecilor se dezvoltă în habitate diverse: pe anumite plante erbacee, în locurile mlăștinoase, pe marginea apelor, în arborii batrâni, deperisanți etc. Fiecare specie de lilieci vânează în funcție de regimul său alimentar.
În ecosistemul pădurilor de cvercinee în Parcul Natural Porțile de Fier sunt prezente speciile de mamifere: cerb, căprior, mistreț, vulpe, lup, urs, râs, pisica sălbatică. Alte specii de mamifere comune în toate pădurile, de la câmpie la munte prezente sunt: ariciul, chițcanii, cârtița, dihorul, hermelina, jderul, nevăstuica, viezurele etc. Dintre speciile de mamifere enumerate majoritatea sunt specii ocrotite, încadrate în diferite grade protecție. Speciile de vânat fac obiectul activității de gospodărirea vânatului, pe teritoriul Parcului Natural Porțile Fier fiind mai multe fonduri de vânătoare. În ecosistemele de păduri de cvercinee se poate observa o fluctuație a efevtivelor de mamifere mari în funcție de abundență hranei, care este determinat de periodicitatea fructicației cvercineelor și de abundența sau lipsa plantelor ierboase în funcție de regimul anual al precipitațiilor.
Fotografii reprezentative pentru ecosistemul de păduri de cvercinee:
Fig. 16. Gorunet în zona Iloviței.
Fig. 17. Fructificație abundentă la cer în zona Iloviței.
Fig. 18. Gorunet lângă Eibenthal.
XII.3. Subecosisteme de pădure de fag
În cadrul subecosistemelor de păduri de fag a fost identificat următoarele habitate:
-9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum [Luzulo-Fagetum beech forests]
CLAS. PAL.: 41.11
-9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum [Asperulo-Fagetum beech forests]
CLAS. PAL.: 41.13
-9150 Păduri medio-europene de fag din Cephalanthero-Fagion pe substrate calcaroase [Medio-European limestone beech forests of the Cephalanthero-Fagion]
CLAS. PAL.: 41.16
-9170 Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum [Galio-Carpinetum oakhornbeam forests]
CLAS. PAL.: 41.261, 41.262
-91Y0 Păduri dacice de stejar și carpen [Dacian oak-hornbeam forests]
CLAS. PAL.: 41.2C
-91M0 Păduri balcano-panonice de cer și gorun [Pannonian-Balkanic turkey oak -sessile oak forests]
CLAS. PAL.: 41.76
-91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion) [Illyrian Fagus sylvatica forests (Aremonio-Fagion)]
CLAS. PAL.: 41.1C
-91L0 Păduri ilirice de stejar cu carpen (Erythronio-Carpinion) [Illyrian oakhornbeam forests (Erythronio-Carpinion)]
CLAS. PAL.: 41.2A
-91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) [Dacian Beech forests (Symphyto – Fagion)]
CLAS. PAL.: 41.1D
Subecosistemele de pădure de fag sunt situate în general între 500-1000 m altitudine.
Răspândirea făgetelor este înfluențată atât termic cât și de nivelul precipitățiilor, dar factorii climatici se pot compensa într-o anumită măsură. La temperaturi medii anuale de 10 °C fagul necesită 900-1000 mm/an precipitații. Prezența făgetelor de dealuri este cel mai frecvent influențată de condițiile geomorfologice particulare create de versanții umbriți și de existența văilor cu umiditate atmosferică ridicată, care pot favoriza coborârea făgetelor și la altitudini mici, la chiar sub 100 m. Totuși, fagul este foarte sensibil la secetă și uscăciune. Înghețurile târzii pot afecta plantulele de fag, dar și arborii maturi prin distrugerea frunzișului. Gerurile pot afecta puieții, mai ales în absența zăpezii, provoacă gelivuri în lemn și pișcături ale scoarței. Efecte nefavorabile determină și arșița, care poate afectă plantulele lipsite de adăpost, determinând ofilirea lor, iar la arborii puși brusc în lumină apar pârlituri ale scoarței. Sensibilitatea mare pe care o manifestă plantulele față de factorii climatici amintiți împiedică regenerarea naturală a fagului în afara adăpostului oferit de pădure. Dealtfel arboretele mature creează un mediu foarte favorabil regenerării naturale, semințișurile se instalează cu ușurință în urma tratamentelor silviculturale corect aplicate. Fagul având temperament de umbră, în stare de masiv se mulțumește cu 1/60-1/80 din luminozitatea totală. Uneori arboretele de fag sunt atât de bine încheiate, încât lumina pătrunde cu greu în interiorul lor, fiind lipsite de subarboret sau chiar de plante ierboase.
Fagul are o serie de ecotipuri distincte, în special cu adaptabilitate climatică. Un asemenea ecotip este fagul bănățean, ecotip relativ termofil, care manifestă mare adaptabilitate față de condițiile staționale locale, coborând la altitudini mici, chiar în stațiuni xerofitice. Făgetele bănățene prezintă o anumită individualitate genetică, adăpostind exemplare hibride de Fagus taurica, dar foarte probabil și de Fagus orientalis, de la care provin înclinațiile de relativă termofilie și relativ xerofitism.
În pofida limitelor sale ecologice determinate în special climatic, fagul este una dintre cele mai sigure specii. Făgetele dovedesc o bună rezistență față de vînturile puternice (doborături de vânt în făgete apar doar în condiții deosebite, când solul este înbibat cu apă). Făgetele sunt un puternic creator de mediu, întrețin un climat umbros, răcoros vara, cu structură particulară. Contribuie activ la intreținerea solului, care în general este bine structurat, litiera se descompune activ, astfel ca în climate favorabile formează humus de tip mull. Masivele de fag exercită influență favorabilă asupra regimului hidrologic. Coronamentul des reține cantități însemnate din apa provenită din precipității, la ploi de intensitate medie sau mare, apa se concentrează și se scurge pe trunchurile fagilor în curent continuu, astfel ca impactul asupra solului este mult diminuat. Litiera reține cantități mari de apă, care se înfiltrează în sol (inclusiv prin canalele pe care le crează rădăcinile putrezite).
Pădurile de fag au o bună rezistență față de atacurile dăunătorilor biotici. Insectele Mikiola fagi și Orchestes fagi produc gale pe frunze și rod mugurii și pețiolii frunzelor. Atacuri asupra frunzelor produc și Phyllaphis fagi, păduchele lânos și Operophtera brumata, cotarul , chiar și Lymantria monacha, omida păroasă a molidului. Ciuperca Phytophora omnivora atacă cotiledoanele plantulelor și frunzele crude, iar Nectria ditissima și Nectria galligena produc cancere pe tulpini și ramuri. Ciuperca Fomes fomentarius (iasca fagului) este foarte răspîndită în pădurile vârstinice și provoacă putrezirea rapidă a lemnului (Șofletea și Curtu 2007).
In stratul ierbos sunt prezente speciile indicatoare careacteristice tipurilor de păduri de făgete. Stratul ierbos se caracterizează mai cu seamă de speciile prevernale și vernale, vizibile doar ca urme în sezonul estival. În cursul verii și toamna covorul ierbos este slab dezvoltat cu acoperire de sub 5%.
În făgetele tip Luzula cele mai frecvente specii sunt Luzula luzuloides, Festuca drymeia, Dryopteris filix mas, Stellaria holostea, Euphorbia amygdaloides, Lamium galeobdolon, Lathyrus vernus, Dentaria glandulosa, Glechoma hirsuta etc., în cele de tip Asperula- Dentaria cele mai frecvente sunt Dentaria bulbifera, Galium odoratum, Anemone nemorosa, Anemone ranunculoides, Isopyrum thalictroides, Lamium galeobdolon, Viola reichendachiana, Milittis melysophyllum, Campanula persicifolia, Rubus hirtus. În făgetele cu Cephalenthera se găsesc alături de Cephalanthera damasonium și Cephalanthera rubra, Epipactis helleborine, Anemone nemorosa, Asarum europaeum, Campanula rapunculoides, Carex pilosa, Cardamine bulbifera, Euphorbia amygdaloides, Hepatica nobilis, Lathyrus vernus, Mercurialis perennis, Symphytum tuberosum.
În făgete entomofauna este foarte variată. Se dau doar câteva exemple: pe spatele frunzelor de fag se pot observa păduchele Phyllapis fagi, precum și Cryptococcus fagisuga (păduchele lânos al fagului), care trăiește în colonii pe trunchiuri și ramuri formând mari plăci albe, ca și cum arborele ar fi acoperit, Endomychus coccineus se hrănește cu filamente miceliene.
În făgete sunt întâlnite brotăcelul (Hyla arborea), singura broască arboricolă de la noi din țară și buhaiul de baltă cu burta roșie (Bombina bombina). Brotăcelul nu coboară pe sol decât în momentul reproducerii; este adaptat la acest mod de viață prin existența unor pernițe adezive în formă de ventuză cu care se termină degetele labelor sale, astfel încât să se poată deplasa pe frunzele netede. Este activă în special noaptea. Datorită coloritului ei de protecție nu se adăpostește, ziua stând la soare pe vegetatie. În majoritatea timpului stă cățărată pe plante, putând urca la câțiva metri de la sol. Este o specie vulnerabilă, fiind destul de sensibilă la poluare și uscăciune. Necesită măsuri locale de protecție.
Habitatul speciilor de păsări din etajul columbidelor este localizat în pădurile de fag, de amestec de fag cu gorun și gorun. În pădurile mai luminoase, mai bogate în specii vegetale, cu luminișuri și goluri și subarboret bogat, numărul speciilor caracteristice este mai mare.
În făgete se întâlnesc: porumbelul de scorbură (Columba oenas), ciocănitoarea verde (Picus viridis), uliul porumbar (Accipiter gentilis), ciocănitoarea pestrită mijlocie (Dendrocopos medius), uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes), ciocănitoarea pestrită mică (Dendrocopos minor), acvila de câmp (Aquila heliaca), capîntorsul (Jynx torquilla), acvila pitică(Hieraëtus pennatus), sturzul cântător (Turdus philomelos), viesparul (Pernis apivorus), cojoaica comună (Certhia familiaris), șerparul (Circaëtus gallicus) gaița (Garrulus glandarius), șoimul rândunelelor (Falco subbuteo) coțofana (Pica pica), buha mare (Bubo bubo), scorțarul (Sitta europaea), huhurezul mic (Strix aluco), fâsa de pădure (Anthus trivialis).
În goluri și luminișuri, în parchetele exploatate se întâlnesc: porumbelul gulerat (Columba palumbus), cocoșarul (Turdus pilaris), turturica (Streptopelia turtur), pițigoiul codat (Aegithalos caudatus), caprimulgul (Caprimulgus europaeus), câneparul (Acanthis cannabina), pupăza (Upupa epops), sticletele (Carduelis carduelis), silvia cu capul negru (Sylvia aticapilla), florintele (Carduelis chloris), silvia mică (Sylvia curruca), presura galbenă (Emberiza citrinella), pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), ciocârlia de pădure (Lullula arborea), grangurul (Oriolus oriolus).
Pe văile luminoase ale râurilor: muscarul gulerat (Ficedula albicollis), mărăcinarul negru (Saxicola torquata), muscarul negru (Ficedula hypoleuca), pițigoiul de livadă (Parus lugubris), mărăcinarul striat (Saxicola rubetra), ciuful pitic (Otus scops.)
Hrana animală o formează în majoritate insectele cu larvele și pontele lor, iar pentru răpitoare diferitele specii de mamifere, păsări, reptile etc. Hrana vegetală este alcătuită din diferite semințe și fructe, precum și părțile vegetale ale plantelor, ierburi etc. Speciile de pradă fac deplasări zilnice destul de mari în căutarea hranei, atât în etajul inferior cât și în cele superioare.
Scorburile sunt mai numeroase în aceste subecosisteme de făgete, ceea ce diminuează dependența de ciocănitori a speciilor care nidifică în scorburi închise.
Pârșii sunt mamifere rozătoare arboricole mai puțin cunoscute, care seamănă la înfățișare atât cu veveritele cât și cu sobolanii. La fel ca și chițcanii sunt greu de observat fiind activi mai ales noaptea și în plus hibernând iarna. Consuma mai ales fructe și semințe;
Glis glis (pârsul mare), Dryomis nitedula (pârșul cu coada stufoasă) preferă pădurile de foioase cu arbori batrâni. Muscardinus avellanarius (pârșul de alun) este întâlnit în toate tipurile de ecosisteme forestiere, dar le preferă pe cele în care găsește alun, cu ale cărui fructe se hrănește. Consumă însă și ghinda, fructe de pădure și mai rar insecte.
Alte specii de mamifere comune în toate pădurile, de la câmpie la munte sunt: ariciul, chițcanii, cârtița, dihorul, hermelina, jderul, nevăstuica, viezurele, Apodemus flavicollis (șoarecele gulerat), Apodemus sylvaticus (șoarecele de pădure).
În subecosistemul pădurilor de fag sunt prezente speciile de mamifere care sunt considerate specii de vânat: vulpe, mistreț, lup, urs, cerb, căprior, râs, pisica sălbatică etc.
Fotografii reprezentative pentru subecosistemul de păduri de fag:
Fig. 19. Făget lângă Gârnic.
Fig. 20. Făget pe Culmea Pietroasă.
XII.3. Subecosisteme de pădure de amestecuri de foioase
În cadrul subecosistemelor de păduri de amestec de foioase a fost identificat următoarele habitate:
-9110 Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum [Luzulo-Fagetum beech forests]
CLAS. PAL.: 41.11
-9130 Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum [Asperulo-Fagetum beech forests]
CLAS. PAL.: 41.13
-9150 Păduri medio-europene de fag din Cephalanthero-Fagion pe substrate calcaroase [Medio-European limestone beech forests of the Cephalanthero-Fagion]
CLAS. PAL.: 41.16
-9170 Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum [Galio-Carpinetum oakhornbeam forests]
CLAS. PAL.: 41.261, 41.262
-91Y0 Păduri dacice de stejar și carpen [Dacian oak-hornbeam forests]
CLAS. PAL.: 41.2C
-91M0 Păduri balcano-panonice de cer și gorun [Pannonian-Balkanic turkey oak –
sessile oak forests]
CLAS. PAL.: 41.76
-91K0 Păduri ilirice de Fagus sylvatica (Aremonio-Fagion) [Illyrian Fagus sylvatica forests (Aremonio-Fagion)]
CLAS. PAL.: 41.1C
-91L0 Păduri ilirice de stejar cu carpen (Erythronio-Carpinion) [Illyrian oakhornbeam forests (Erythronio-Carpinion)]
CLAS. PAL.: 41.2A
-91V0 Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion) [Dacian Beech forests (Symphyto-Fagion)]
CLAS. PAL.: 41.1D
-9530* Păduri (sub)mediteraneene de pini negri endemici [(Sub-)Mediterranean pine forests with endemic black pines]
CLAS. PAL.: 42.61 până la 42.66
Subecosistemul de pădure de amestec de foioase are o mare extindere în Parcul Național Porțile de Fier, ocupă cele mai diverse stațiuni de la cca. 100 m altitudine până la cca. 650 m altitudine. Între cca. 500-650 m altitudine se desfășoară amestecuri de făgete și gorunete, în care predomină speciile gorunul (Quercus petraea), fagul (Fagus sylvatica), uneori apare fagul balcanic (Fagus moesica), fagul oriental (Fagus orientalis). Alături de aceste specii de bază apar ca specii de amestec carpenul (Carpinus betulus), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), teii (Tilia cordata și Tilia platyphylos), ulm (Ulmus glabra), frasin (Fraxinus excelsior), brad (Abies alba), molid (Picea abies). Carpenul frecvent se asociază cu fagul, uneori devine invadant. Speciile de amestec de regulă nu depășesc 10-20% din compoziția arboretului, uneori multe specii apar dispersate.
Carpenul este o specie de climat continental, fiind mai adaptat decât fagul și bradul la înghețurile târzii, adeseori înlocuiește cele două specii în stațiuni dinspre poalele versanților, în depresiuni închise, cu frecvente inversiuni termice. Rezistă destul de bine la ger, dar nu suportă gerurile mari (-35°C). Are nevoie de mai multă căldură în sezonul de vegetație decât fagul și bradul, din această cauză nu apare în climate montane. Pe de altă parte evită climatele stepice, deoarece pretinde soluri revene (specie mezofită), neexpusă uscăciunii, fără variații mari de umiditate pe profil, ceea ce se reflectă în lipsa sa sau creșterea puțin activă în zonele de terase. Se dezvoltă bine pe solurile bogate în baze de schimb (mezobazice-eubazice) neutre. Nu suportă solurile mlăștinoase sau turboase. Pe solurile compacte vegetează slab, fiind prezent în măsură foarte mică în stațiunile tipice de cerete și gârnițete. Are temperament de semiumbră, puieții cresc bine în condiții de adăpost oferit de arboretul matur, fiind feriți de pericolul uscăciunii (Șofletea și Curtu 2007).
Este o specie valoroasă de amestec, rezistă bine la etajul dominant al arboretului, stimulând creșterea în înăițime și elagajul speciilor de bază, mai ales în pădurile de cvercinee. Litiera sa se descompune activ, înbogățește solul, formează humus de tip mull, acoperă bine solul și îl ferește de pierderea apei prin evaporare. Se regenerează ușor din sămînță și lăstari, devine ușor invadant, dacă nu sunt executate lucrările de îngrijire.
Între 200-500 m altitudne în amestecuri domină gorunul, alături de care apar alte cvercinee (cer și gârniță ) și alte specii de foioase ca fag, paltin, frasin, tei, carpen, ulm, cireș etc.
Frasinul prezintă o amplitudine climatică destul de largă, ceea ce-i permite să ocupe un teritoriu atât de mare, din ținuturile mediraneene până în cele boreale, sau de câmpie până în regiunea montană mijocie (specie relativ euritermă). Este însă afectat adeseori de înghețurile târzii, care surprind mugurele terminal pornit în vegetație, ceea ce explică frecventele infurcirii ale trunchiului.
La altitudini mijlocii sau mai mari din arealul său, mai ales în regiunile bogate în precipitații, se instalează uneori pe soluri superficiale, scheletice, chiar pe stâncării, de obicei pe substrate calcaroase, comportându-se ca o specie mezoxerofită și subtermofilă. În cazul frasinului se conturează două ecotipuri: un ecotip de luncă pe soluri profunde și un ecotip de calcar pe soluri superficiale, rendzinice (Șofletea și Curtu 2007).
Pe versanții însoriți, pe soluri scheletice și pe depozite reziduale tip tera rossa vegetează gorunete cu cărpiniță.
Cărpinița preferă ținuturile mediteraneene cu ieri blânde și veri călduroase, se localizează în stațiuni calde și uscate (specie termofilă și xerofită), de pe coaste pietroase, uneori stâncoase, însorite, cu stâncării calcaroase.
Cel mai adesea se întâlnește pe rendzine sau faeoziomuri (pseudorendzine) superficiale, cu mult schelet, supuse uscăciunii în sezonul de vegetație. Temperamentul său este mai de lumină decât al carpenului, comportându-se ca o specie heliofilă în tufărișurile secundare de pe coastele puternic însorite, sau ca specie de semiumbră în subetajul pădurilor relativ rărite de cvercinee. Este o specie de primă împădurire a terenurilor degradate de pe coaste calcaroase, uscate, pe care le protejează și le ameliorează prin frunzișul sau ușor alterabil.
La altitudini sub 300 m pe suprafețe însorite și semiînsorite se desfășoară asociații de vegatație forestieră în care domină speciile termofile precum cer, gârniță, stejar pufos, cărpiniță, mojdrean etc. Aceste ecosisteme de păduri de foioase sunt cele mai reprezentative pentru Parcul Natural Porțile de Fier.
Mojdreanul este exigent față de căldură, comportându-se adeseori ca o specie termofilă, ca pe Valea Dunării unde se asociază adeseori cu scumpia, stejarul pufos, cărpinița, liliacul, porumbarul, vișinul turcesc etc. Rezistă bine la secetă, dar nu este, totuși, specie xerofită, ci doar mezoxerofită-mezofită. Adeseori, mai ales la altitudini mari se instalează pe versanți insoriți, pe soluri superficiale, scheletice, de tipul rendzinelor litice (specie calcicolă). Preferă solurile bogate în baze de schimb. Prin toleranța sa la uscăciune și insolație este specie protectoare de sol, specie insoțitoare a altor specii din subetajul pădurilor de amestec (Șofletea și Curtu 2007).
Stratul arbustiv este foarte variat.
În amestecurile de gorun cu fag cele mai frecvente specii arbustive sunt Corylus avellana, Crataegus monogyna, Euonymus europaeus, Eounymus verrucosus, Cornus mas, Ligustrum vulgare, Cornus sanguinea, Sambucus nigra, Hedera helix, Clematis vitalba.
În altitudini mai joase subarboretul este foarte bogat în specii termofile, dintre care frecvent domină Carpinus orientalis, Cotinus coggygria, Fraxinus ornus, Padus mahaleb, Syringa vulgaris, Ligustrum vulgare, Cornus sanguinea, Sambucus nigra, Hedera helix,
Clematis vitalba, Euonymus europaeus, Euonymus verrucosus etc.
Pătura ierbacee variază de la speciile de mull în amestecuri de fag cu gorun până la speciile termofile la altitudini mai joase. În subecosistemele cu arboretele dominate de gorun și fag cele mai frecvente specii ierboase sunt: Asarum europaeum, Brachyopodium sylvaticum, Dactylis polygama, Euphorbia amygdaloides, Geranium robertianum, Lamium galeobdolon, Lathyrus vernus, Lathyrus niger, Melica unifolia, Viola reichenbachiana, Viola mirabilis, Dryopteris filix-mas.
Speciile termofile cartacteristice arboretelor cu cer, gârniță, stejar pufos, tei, cărpiniță sunt: Potentilla micrantha, Helleborus odoratus, Chrysanthemum corymbosum, Lithospermum purpurocaeruleum, Genista tinctoria, Lychnis coronaria, Digitalis glandiflora, Lathyrus niger etc.
Fauna ecosistemelor de păduri de amestecuri de foioase este asemănătoare faunei ecosistemelor de păduri de cvercinee și este deosebit de bogată.
Fotografii reprezentative pentru subecosistemul de păduri de amestec:
Fig. 21. Pădure de amestec la Eșelnița.
Fig. 22. Pădure de amestec pe valea Berzasca.
XIII. Distribuția subtipurilor de ecosisteme forestiere
XIII.1. Distribuția subecosistemelor de păduri de râșinoase în Parcul Natural Porțile de Fier
Râșinoasele au fost gasite la următoarele locuri: Tricule, Ciucaru Mare, stâncile de la Trescovăț, Eibenthal, Moldova Nouă.
XIII.2. Distribuția subecosistemelor de păduri de cvercinee în Parcul Natural Porțile de Fier
Cvercineele se găsesc caracteristic pe versanții însoriți, de multe ori în inversiune altitudinală cu fagul.
Gorunete pure sau aproape pure găsim pe:
– versanții sudici ai cursului de mijloc a Radimnei;
– pe valea Suvereca, valea Gramensca, valea Mică, versanții sudici ai pâraielor Ravensca Mică și Valea Streneacului;
– pe culmile dintre Ogașul Roch și Ogașul Sec;
– bazinetul Strenica, Povalina, Lut cu afluenții, valea Pursgorțeni, valea Recea, Tișovița;
– Valea Lubotina și afluenții;
– Dealul Curăiști;
– versanții cu expoziție sudică de pe văile afluenților Plavișeviței, Carninei Mari, Ogașul Marnitului, ogașul lui Giurgi;
– masivul dintre pârâul Salcia și ogașul Sănuni;
– între afluenții estici cu expoziție vestică ai Mraconiei;
– în bazinetul ogașul Teiul Mare (afluent de stânga a Eșelniței);
– mozaicat cu amestecuri de foioase sau alte cvercinee pe pârâul Criviței, Racovățului, Vodiței și Jidostiței;
XIII.3. Distribuția subecosistemelor de păduri de fag în Parcul Natural Porțile de Fier
În Parcul Natural Porțile de Fier în structura pădurilor de fag dominate Fagus sylvatica se mai întâlnesc și speciile Fagus taurica, Fagus moesica și Fagus orientalis. Făgetele sunt de regulă arborete pure sau practic pure (specii de amestec carpen, diseminat paltin, frasin tei, ulm, cireș, brad etc.).
Subecosistemul făgetelor are răspândirea determinată de condițiile staționale favorabile fagului. Făgetele sunt răspândite cu precădere la altitudinile mai mari, fagul coboară totuși chiar până la nivelul Dunării la punctul de vărsare a Mraconiei în Dunăre.
Subecosistemele de fag au o mare extindere în partea centrală și nordică a parcului, cele mai mari suprafețe fiind în zona înaltă a Munților Almăjului. Local, în special în sectoarele înguste se observă o tendință de inversiune de vegatație, fagul coborând sub gorun pe versanții nordici de pe cursul mijlociu al văilor Stariște, Elișeva, Liubotina.
A fost identificat făgete pure sau aproape pure în următoarele suprafețe:
– versantul drept al văii Sasca-Reca, a văii Dubochii Potoc din zona vestică a parcului;
– versanții nordici din valea Radimnei pe cursul de mijloc, cu văile Ogașul Mărului, valea Miului, Ogașele Comanului, Braglete și Turcin;
– întregul curs superior al Radimnei, cu văile Radimnuța și Urzicari;
– cursul superior al pâraielor Valea Mică, Valea Mare, Pojejena, Pârva Reca, Ogașul Surlii, Valea Dobrița;
-văile Curcubata, Tisa Potoc, Palevini, Odăile, Izvorul Lung, Vrelea;
– versanții nordici de pe valea Liborojdea, Crușovița și Valea Seacă;
– afluenții Cremeniței din zona parcului inclusiv valea Răchita;
– pe văile Gramensca, Ravensca și Sichevița, cursurile superioare;
– unele suprafețe pe valea Oraviței;
– pe Valea Mare (Berzasca) pe ogașul Lupescu, pârâul Glovei, pîrîul Vercioran și Tulineci, (toate cu expoziție mai mult nordică), bazinetul superior al Văii mari și Dragoșelii;
– bazinetele afluenților superioari ale Șiriniei și Elișevei (Poloșeva);
– cursul superior a pâraielor Luti, pârâul Lamuri, Tișovița și Lubotina;
-valea Vezuini;
-văile Plavișevița, Preibei și Carnina Mare;
-pe Valea Morilor și valea Satului (zona Dubova) se găsesc făgete intercalate mozaicat cu amestecuri de foioase, preferînd mai mult versanții nordici ai afluenților, același fenomen întâlnim și pe valea Mraconiei, valea Mala, valea Cusa în bazinetul Eșelniței pe ogașul Fântăna Rece, iar în zona estică a parcului pe valea Vodiței și valea Slătinicu Mare;
Stratul arbustiv este slab reprezentat, constituit din puține specii –Carpinus orientalis, Cornus mas, Crataegus monogyna, Clematis vitalba, Rubus hirtus.
XIII.4. Distribuția subecosistemelor de păduri de amestecuri foioase în Parcul Natural Porțile de Fier
Subecosistemul pădurilor de amestecuri de foioase ocupă majoritatea suprafeței de păduri din Parcul Natural Porțile de Fier:
– valea Ribișului, Selistachii, Velica Reca, Seasca Reca, Belboresca, Brezovița Mare, versantul stâng inferior al Radimnei pînă la valea Socilor;
-culmea Naidășului;
– în bazinetul Măceștilor s-au instalat artificial amestecuri de fag, gorun, molid, brad și pin silvestru respectiv negru;
– valea Grecuțului;
– valea Mare (Baron);
– valea Găurii și cursul inferior al văii Tisa Potoc;
– bazinetele Ogașul Recica, Toronița, Camenița și valea Recica aproape în intregime;
– versantul stâng al Șiriniei până la pârâul Stanca;
– bazinetul superior al Tișoviței, al pârâului Zăliștei și al văii Morilor;
– versantul drept al Mraconiei până la Valea Neamțului, iar de la pârâului Soblan pe versantul stâng;
– valea Ghilohanului în întregime;
– versantul drept superior al pârâului Mala și al pîrîului Cusa;
– versanții inferiori ai pârâului Slătinicu Mare;
Pe valea Eșelniței, Bahnei, Vodiței și Jidostiței aceste amestecuri sunt răspîndite mozaicat între păduri de cvercinee și mai rar făgete.
XIV. Starea de conservare a fiecărui subtip de ecosistem de pădure
XIV.1. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de păduri de rășinoase
Pentru evaluarea stării actuale de conservare a subecosistemelor de pădure de rășinoase s-au folosit parametrii de mai jos:
Tabel nr. 13.
În Parcul Natural Porțile de Fier a fost identificat 999,38 ha de subecosisteme de păduri de rășinoase. Ca urmare a analizei subecosistemelor de păduri de rășinoase, s-a constatat că parametrii de mai sus nu coboară sub pragul acceptabil, starea acestora fiind în general favorbilă. Unele aspecte constatate referitor la acești parametri:
– dinamica suprafeței:
– arboretele bătrâne de pin negru varietate banatica s-au împuținat în cursul deceniilor, dar s-au executat plantații pentru înlocuirea lor.
– în multe locuri cu ocazia regenerării artificiale a pădurii s-au întrodus specii de rășinoase: molid, brad, larice, duglas, însă din aceste specii rareori s-au realizat arborete pure, sau cu procent de rășinoase peste 50%, ele încadrându-se la ecosistemele de păduri de amestec.
– găsim însă arborete artificiale de pin negru și pin silvestru pure sau aproape pure, aceste specii fiind agreate de multe ori și în realizarea amestecurilor sau completarea golurilor (ex. pârâul Recea, valea Crușovița).
-specii alohtone:
– în stațiunile nefavorabile altor specii de amestec în trecut s-au realizat plantații cu pin negru sau pin silvestru în amestec cu salcâm, sau chiar salcâmete pure în habitatele de pin. În asemenea situații salcâmul se dovedește specie invazivă, răspândirea lui prin lăstărire defavorizează celelalte specii forestiere.
XIV.2. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de cvercinee
Pentru evaluarea stării actuale de conservare a subecosistemelor de pădure de cvercinee s-au folosit parametrii de mai jos:
Tabel nr. 14.
În Parcul Natural Porțile de Fier a fost identificat 13.970,5 ha de subecosisteme de păduri de cvercinee.
După analiza subecosistemelor de cvercinee, a fost constatat că starea de conservare a acestora este în general favorabilă și atinge pragul acceptabil la toți parametrii menționați. Referitor la acești parametri putem trage unele concluzii:
– dinamica suprafeței: suprafețele păduroase din pășunile împădurite suferă modificări, regenerarea lor după exploatarea masei lemnoase fiind de multe ori deficitară. Sunt însă și suprafețe de pășuni mai puțin umblate de animale, pe care se instalează spontan vegetația forestieră. Exemplu: pășunea împădurită Eibenthal.
– gradul de acoperire: cvercineele fiind specii de lumină arboretele mature rareori au consistența peste 0,8 – mai ales gorunetele din zonele cu regim hidric mai favorabil sunt mai închise, arboretele vârstnice din versanții abrupți au consistențe reduse până la 0,5. De exemplu gorunetele cu gârniță și mojdrean din zona de protecție integrală P16, pe pârâul Recea sau ogașul Traila. Stâncăriile de lângă Cazanele Mari ale Dunării, având acoperire de 0,3 cu speciile cărpiniță, cer, gârniță și mojdrean, nici nu le-am înclus între ecosistemele forestiere identificate, deși constituie unitate amenajistică silvică.
XIV.3. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de fag
Pentru evaluarea stării actuale de conservare a subecosistemelor de pădure de fag s-au folosit parametrii de mai jos:
Tabel nr. 15.
În Parcul Natural Porțile de Fier a fost identificat 25.921,4 ha de subecosisteme de păduri de fag. Ca urmare a analizei subecosistemelor de fag, s-a constatat că parametrii de mai sus nu coboară sub pragul acceptabil. Starea subecosistemelor de fag în general este favorbilă. Menționăm unele aspecte constatate referitor la acești parametri:
– dinamica suprafeței:
– făgetele din pășunile împădurite au suferit reduceri de suprafețe, regenerarea lor fiind de multe ori deficitară. Sunt însă și suprafețe de pășuni mai puțin umblate de animale, pe care se instalează spontan vegetația forestieră.
– în multe arborete s-au întrodus în mod artificial specii de rășinoase: molid, brad, larice, duglas, pin negru și pin silvestru (de exemplu pe valea Mraconiei), iar în unele cazuri neexecutarea corectă a lucrărilor de îngrijire a condus la derivarea parțială a făgetelor, prin înmulțirea plopului tremurător, a carpenului, salciei și altor specii nedorite din punct de vedere silvicultural (de exemplu pe valea Șiriniei, în jurul pășunii satului Bigăr sau pe ogașul Răchitii). Cu aceste arborete s-a redus suprafața făgetelor, ele adăugându-se în prezent subecosistemului amestecurilor de foioase,
– solul: eroziuni de suprafață sunt cauzate de exploatarea lemnului, sau de precipitații pe suprafețele fără vegetație, în special în zona drumurilor forestiere. Suprefețele afectate nu sunt semnificative.
XIV.4. Evaluarea stării de conservare a subecosistemelor de pădure de amestec
Pentru evaluarea stării actuale de conservare a subecosistemelor de pădure de amestec de foioase s-au folosit parametrii de mai jos:
Tabel nr. 16.
În Parcul Natural Porțile de Fier a fost identificat 43.914,3 ha de subecosisteme de păduri de amestec de foioase. Ca urmare a analizei subecosistemelor de păduri de amestec de foioase, s-a constatat că starea de conservare a acestora nu coboară sub pragul acceptabil conform parametrilor de mai sus. Starea acestor subecosisteme în general este favorbilă. Unele aspecte constatate referitor la acești parametri:
– dinamica suprafeței:
– în multe locuri cu ocazia regenerării artificiale a pădurii s-au întrodus în făgete specii de rășinoase: molid, brad, larice, duglas, pin negru și pin silvestru (de exemplu pe valea Mraconiei), iar în unele cazuri neexecutarea corectă a lucrărilor de îngrijire a condus la derivarea parțială a făgetelor, prin înmulțirea plopului tremurător, a carpenului, salciei și altor specii nedorite din punct de vedere silvicultural (de exemplu pe valea Șiriniei, în jurul pășunii satului Bigăr sau pe ogașul Răchitii). Cu aceste arborete s-a redus suprafața făgetelor, ele adăugându-se în prezent ecosistemului amestecurilor de foioase, care astfel acum constituie 50% din totalul pădurilor din Parcul Natural Porțile de Fier.
– la fel, ca în cazul făgetelor sau pădurilor de cvercinee, pășunile împădurite au suferit reduceri de suprafețe, regenerarea lor fiind de multe ori deficitară. Sunt însă și suprafețe de pășuni mai puțin umblate de animale, pe care se instalează spontan vegetația forestieră.
– pădurile comunale au fost supuse unor presiuni mari, suprafețe mari au fost exploatate (ex. în pădurile orașului Moldova Nouă), regenerarea acestora trebuie urmărită cu atenție
Concluzii generale legat de starea de conservare a ecosistemelor forestiere
În parcul Natural Porțile de fier s-au identificat 84.805,58 ha ecosisteme de păduri, și anume:
– ecosisteme de păduri de rășinoase 999,38 ha
– ecosisteme de păduri de cvercinee 13.970,5 ha
– ecosisteme de păduri de fag 25.921,4 ha
– ecosisteme de păduri de amestecuri foioase 43.914,3 ha
Aceste ecosisteme au fost delimitate în coordinate GIS (sistem Stereo 70).
A fost evaluat starea de conservare la fiecare ecosistem în parte, constatând că aceasta este favorabilă pentru toate ecosistemele forestiere. Menționăm unele aspecte privind starea ecosistemelor și factorii perturbatori (biotici sau abiotici) care pot avea efecte negative asupra acesteia:
Dinamica suprafețelor: modificări ale suprafețelor pot interveni prin extinderea pășunilor împădurite în cazul suprafețelor nepășunate, dar și reducerea suprafețelor, datorată regenerării deficitare după exploatări. Se va urmări regenerarea pădurilor în toate cazurile în care amenajamentele o prevăd.
Compoziția: sunt prezente compoziții neconforme cu tipul fundamental de pădure, în urma regenerărilor artificiale a pădurilor din trecut. Se va urmări cu atenție promovarea speciilor corespunzătoare atât la regenerarea, cât și la îngrijirea și conducerea arboretelor
Lemnul mort din pădure: În toate ecosistemele am găsit lemn mort, atât arbori uscați în picior, cât și arbori aflați în curs de descompunere, aceștia constituind condiție pentru menținerea biodiversității din păduri.
Fig. 23. Lemn mort Valea Vodiței.
Specii alohtone: S-au identificat mai multe specii lemnoase alohtone (larice, duglas, salcâm, stejar roșu, cenușer), acestea au fost întroduse în majoritatea cazurilor cu ocazia regenerării artificiale a arboretelor prin plantații mai mult ca specii de amestec, dar uneori s-au realizat și arborete pure. Se recomandă să se urmărească înlăturarea lor cu ocazia lucrărilor silviculturale din viitor.
Fauna: În parc se regăsesc speciile reprezentative ecosistemelor de păduri. Vânătoarea se practică doar pe suprafețele pe care nu este interzisă.
Fig. 24. Exemplare de căprior zona Eșelnița.
Factori antropici: Depozitarea gunoaielor este din nefericire o practică foarte răspândită pe teritoriul parcului, pădurile fiind afectate mai ales lângă drumurile forestiere sau comunale, în apropierea localităților, dar nu numai. Deși este dificilă identificarea făptașilor, trebuie luate măsuri pentru a stopa acest fenomen cât se poate de dăunător din punct de vedere estetic, dar și în ce privește poluarea mediului.
Fig. 25. Autoturism abandonat la pârâul Luti.
Fig. 26. Gunoi menajer la zona Radimna.
XV. Principalele tipuri de activități suportate de ecosistemele de păduri
În funcție de zonarea internă a Parcului Natural Porțile de Fier ecosisteme de pădure suportă activitățile după cum urmează:
În zonele de protecție integrală se pot desfășura următoarele activități:
– Activități științifice și educative;
– Activități de ecoturism care nu necesită realizarea de construcții-investiții;
– Localizarea și stingerea operativă a incendiilor;
– Intervențiile în scopul reconstrucției ecologice a ecosistemelor naturale și al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, cu avizul administrației Parcului Natural Porțile de Fier în baza hotărârii consiliului științific, și aprobate de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor.
– Acțiunile de înlăturare a efectelor unor calamități, cu avizul administrației ariei naturale protejate, în baza hotărârii consiliului științific, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor.
– Acțiunile de prevenire a înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri, care nu necesită extrageri de arbori și de monitorizare a acestora.
– Acțiunile de combatere a înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure, în cazul în care apar focare de înmulțire, cu avizul administrației, în baza hotărârii consiliului științific, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor.
În zonele de management durabil se pot desfășura următoarele activități:
– Activități științifice și educative;
– Activități de ecoturism care nu necesită realizarea de construcții-investiții;
– Utilizarea rațională a pășunilor împădurite pentru recoltat iarbă și pășunat numai cu animale domestice, de către proprietarii care dețin pășuni sau care dețin dreptul de utilizare a acestora în orice formă recunoscută prin legislația națională în vigoare, pe suprafețele, în perioadele și cu speciile și efectivele avizate de administrația parcului, astfel încât să nu fie afectate habitatele naturale și speciile de floră și faună prezente.
– Localizarea și stingerea operativă a incendiilor;
– Intervențiile pentru menținerea habitatelor în vederea protejării anumitor specii, grupuri de specii sau comunități biotice care constituie obiectul protecției, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, cu avizul administrației ariei naturale protejate, în baza consiliului științific, a planului de acțiune provizoriu, elaborat și valabil până la intrare în vigoare a planului de management.
– Intervențiile în scopul reconstrucției ecologice a ecosistemelor naturale și al reabilitării unor ecosisteme necorespunzătoare sau degradate, cu avizul administrației Parcului Natural Por’ile de Fier, în baza hotărârii consiliului științific, și aprobate de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor.
– Acțiunile de înlăturare a efectelor unor calamități, cu avizul administrației ariei naturale protejate, în baza hotărârii consiliului științific, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor.
– Activitățile de protecție a pădurilor, acțiunile de prevenire a înmulțirii în masă a dăunătorilor forestieri, care necesită evacuarea materialului lemnos din pădure în cantități care depășesc prevederile amenajamentelor, în baza hotărîrii consiliului științific și ulterior, cu aprobarea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurii.
-activități tradiționale de utilizare a unor resurse regenerabile, în limita capacității productive și de suport a ecosistemelor, prin tehnologii cu impact redus, precum recoltarea de fructe de pădure, de ciuperci și de plante medicinale, cu respectarea normativelor în vigoare. Acestea se pot desfășura numai de persoanele fizice și juridice care dețin /administrază terenuri în interiorul parcului sau de comunitățile locale, cu aprobarea administrației ariei natural protejate
– Lucrări de îngrijire și conducere a arboretelor și lucrări de conservare
– Aplicarea de tratamente silvice care promovează regenerarea naturală a arboretelor, tratamentul tăierilor de transformare spre grădinărit, tratamentul tăierilor grădinărite și cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive clasice sau în margine de masiv, tratamentul tăierilor succesive clasice sau în margine de masiv, în arboretele de molid, tăieri rase pe parchete de maximum 1 ha.
– Activități de vânătoare cu avizarea cotelor de recoltă și a acțiunilor de vânătoare de către administratorul ariei natural protejate. Avizarea cotelor de recoltă de către administratorul ariei naturale protejate se face în baza hotărârii consiliului științific
În zonele de dezvoltare durabilă se pot desfășura activități de:
– Investiții/ dezvoltare, cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea principiului de utilizare durabilă resurselor naturale și de prevenire a oricăror efecte negative semnificative asupra biodiversității;
– In zonele de dezvoltare durabilă, pe lângă activitățile premise în zonele de protecție integrală și zonele de management durabil, se mai pot desfășura următoarele activități, cu respectarea prevederilor din planul de management;
– Activități de vânătoare;
– Activități de exploatare a resurselor minerale neregenerabile, în perimetrul și suprafața existentă la data aprobării planului de management, fără mărirea suprafeței acestora;
– Lucrări de ingrijire și conducere a arboretelor și lucrări de conservare;
– Aplicarea de tratamente silvice care promovează regenerarea naturală a arboretelor – tratamentul tăierilor de transformare spre grădinărit, tratamentul tăierilor grădinărite și cvasigrădinărite, tratamentul tăierilor progresive clasice sau în margine de masiv, tratamentul tăierilor succesive clasice sau în margine de masiv, tratamentul tăierilor în crâng în sălcâmete In zonele de dezvoltare durabilă din Parcul Natural Porțile de Fier se pot aplica tratamentul tăierilor rase în arboretele de molid pe suprafețe de maximum 1ha;
– Alte activități tradiționale efectuate de comunitățile locale;
– Activități de investiții/dezvoltare, cu avizul administratorilor ariilor naturale protejate pentru fiecare obiectiv, conform planurilor de urbanism legal aprobate. (OUG 57/2007);
Activități economice pe unități administrativ teritoriale
În Planul de Management al Parcului Natural Porțile de Fier se fac referiri amănunțite asupra prezenței antropice pe această suprafață, inclusiv activitățile economice intreprinse de om.
Defileul Dunării a reprezentat un spațiu propice pentru locuire încă din paleolitic, însă cele mai multe așezări sunt atestate documentar din Evul Mediu și în secolul al XIX-lea.
Dezvoltarea activităților de extracție a resurselor minerale, a exploatărilor forestiere și a navigației pe Dunăre a condus la creșterea numărului de așezări și de locuitori de pe teritoriul parcului.
În ce privește pădurile, în condițiile socio-economice precapitaliste din România, valorificarea lemnului nu era o activitate rentabilă, până la apariția ”Codicelui silvic”-24 iunie 1881, un prim act normativ privind gospodărirea pădurilor, recoltarea masei lemnoase se făcea în funcție de interesele de moment ale proprietarilor de păduri, cel mai adesea prin tăieri de rărire sau prin tăieri în crâng și fâșii. Ca urmarea acestui mod defectuos de gospodărire, pădurile s-au degradat structural și s-au redus ca suprafață. O altă cauză care a contribuit la degradarea structurală a pădurilor a fost pășunatul abuziv, practicat în exces și fără discernământ. Acest fenomen s-a redus cu aplicarea legislației silvice, amenajarea pădurilor și punerea în aplicare a amenajamentelor silvice. Importanța pădurilor în economia zonei Parcului Natural Porțile de Fier este și astăzi considerabilă.
În ceea ce privește dezvoltarea activităților industriale, în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, acestea erau concentrate în orașul Orșova- Șantierul Naval, o centrală electrică, industrie textilă și alimentară, întreprinderea de prelucrare a lemnului și o rafinărie de petrol. În bazinetul Moldova Veche caracteristică era industria extractivă a cuprului și fierului de la Moldova Nouă, industrie alimentară, industrie textilă la Sf. Elena și portul mineralier Moldova Veche. În afară de acestea, existau mai multe exploatări miniere: huilă în zona Cozla-Bigăr și în zona Eibenthal, fier și cupru între Plavișevița și Eșelnița.
Arealul Parcului Natural Porțile de Fier a rămas predominant agrar și după al doilea război mondial, cu toată dezvoltarea industrială a celor două orașe aflate la extremitățile estică și vestică.
În secolul al XX-lea, au avut loc două evenimente importante pentru dinamica așezărilor umane: declararea unor localități noi, în comunele Sichevița și Șopotu Nou, sate formate prin fenomenul de roire și realizarea lacului de acumulare Porțile de Fier I, care a produs mutații semnificative la nivelul așezărilor din Defileul Dunării.
Construirea sitemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I a determinat strămutarea vetrelor unor localități precum Orșova, Svinița, Eșelnița și dispariția altora ca Tișovița, Ogradena, Plavișevița, Ada-Kaleh, vechile vetre fiind inundate de apele lacului de acumulare Porțile de Fier I.
Creșterea numărului de locuitori a fost încurajată de construirea barajului de la Gura Văii, precum și de dezvoltarea activităților miniere de la Moldova Nouă, Cozla, Bigăr și Baia Nouă, acestea atrăgând un număr ridicat de familii, în special din estul țării, din județele cu excedent de populație și valori mari ale sporului natural și populației active tinere.
După evenimentele din 1989, lipsa susținerii prin subvenții a unor activități miniere nerentabile a dus la închiderea mai multori exploatări miniere: exploatările de cărbune de la Bigăr și Cozla, o parte din exploatările de cupru de la Moldova Nouă, precum și exploatările de cărbune de la Baia Nouă și la disponibilizarea forței de muncă. Creșterea șomajului până la cote alarmante, peste 30% din populația activă, a făcut ca în anul 1999 să se declare zona defavorizată Anina-Moldova Nouă, zonă care include o bună parte din teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier.
În prezent activitățile economice se concentrează în două centre economice, Orșova și Moldova Nouă, care polarizează localitățile din acest spațiu. Comparativ cu1989, în aceste centre urbane, a crescut semnificativ ponderea șomajului pe fondul diminuării activităților din sectorul productiv.
În present numărul de locuitori din cadrul Parcul Natural Porțile de Fier înregistrează o scădere accentuată, atât sporul natural cât și sporul migrator fiind negative după 1989. Sporul natural negativ este determinat de natalitatea foarte redusă, specifică Banatului și accentuată de îmbătrânirea populației, dar și de mortalitatea ridicată, în special din mediul rural. Cu ocazia recensământului din 2011 în localitățile de pe teritoriul Parcului Natural Porțile de Fier s-au înregistrat 41.852 de locuitori, din care 10.441 în orașul Orșova, 12.350 în Moldova Nouă.
Activitățile agricole au rămas de tip subzistențial, fără a asigura nici măcar necesarul de produse alimentare pentru populația din Parcul Natural Porțile de Fier.
O amploare deosebită a luat pescuitul, în ciuda faptului că rezervele piscicole din Dunăre au scăzut considerabil.
Industria extractive și-a redus capacitățile de producție, minele care nu au fost închise funcționând mult sub potențialul lor. Înschimb, exploatarea rocilor de construcție a cunoscut o dinamică accentuată, pe fondul creșterii cererii din construcții. La Ponicova există o stație de prelucrare a cuarțului iar la Sichevița o stație de concasare și sortare a pietrei. La Orșova există o stație de prelucrare a minereurilor nemetalice (feldspat, cuarț, talc), material primă provenind de la exploatările din apropiere.
Industria energetică este reprezentată de Centrala Hidroelectrică Porțile de Fier care folosește apă din lacul de acumulare. Transportul curentului electric se face prin linii de înaltă tensiune cu numeroase ramificații care pornesc din dreptul barajului Porțile de Fier.
Industria alimentară este prezentă în orașele Orșova și Moldova Nouă, la care se mai adaugă mici unități de panificație (în Svinița, Berzasca etc).
Industria portuară a înregistrat o scădere puternică, volumul mărfurilor tranzitate prin porturile fluviale din Parcul Natural Porțile de Fier fiind foarte redus. Doar șantierul naval de la Orșova, mai funcționează la capacitate ridicată, unitatea fiind privatizată și având comenzi externe.
O activitate potențială este turismul, în zonă existând dotări tehnice care să poată suporta un flux touristic organizat de dimensiuni reduse. Astfel, în localitățile Eșelnița, Dubova, Svinița, Cozla, Berzasca, Orșova, dar și în alte localități de pe suprafața parcului, există pensiuni agroturistice care au intrat deja în fluxul turistic național.
Ecosistemele forestiere din Parcul Natural Porțile de Fier sunt afectate de următoarele activităție conomice:
Activitățile miniere;
Gospodărirea pădurilor (silvicultură, exploatări forestiere, valorificarea produselor accesorii );
Prelucrarea lemnului;
Vânătoarea;
Agricultura și creșterea animalelor;
Turismul;
Industria afectează pădurile mai mult prin lipsa acestuia în majoritatea localităților, lipsa locurilor de muncă contribuind la limitarea activităților populației la cele amintite mai sus, exercitând astfel o influență mai mare asupra ecosistemelor forestiere. Populația locală încearcă să găsească resurse de subzistență din activități ca recoltarea de lemn de foc, recoltare de fructe de pădure, ciuperci, plante medicinale, turism neorganizat etc, care afectează ecosistemele forestiere.
Tabel nr. 17. Activitățile economice prezente în unitățile administrativ-teritoriale care afectează ecosistemele forestiere:
Serviciile ecosistemice furnizate de ecosisteme de păduri
Serviciile ecosistemice furnizate de ecosistemele forestere sunt produse și servicii de care beneficiază populația locală și unele sectoare de activite care trăiesc și activează în proximitatea ecosistemelor forestiere și folosesc resursele și serviciile oferite de aceste ecosisteme. Serviciile ecosistemice de regulă sunt grupate în patru categorii:
Servicii de suport sunt servicii care crează condițiile necesare pentru furnizarea tuturor celorlalte servicii oferite de ecosistem. Aceste servicii se mai numesc și servicii de sprijin. Ele se deosebesc de alte servicii prin faptul că impactul lor asupra oamenilor este indirect sau apare într-un timp foarte lung. Exemple sunt fotosinteza, formarea solului, producția primară etc.
Servicii de furnizare sau servicii de provizionare sunt reprezentate de toate produsele care provin din ecosistemul de pădure. Se referă la produse ca: lemnul, apa, fructe de pădure, ciuperci, vînat, plante medicinale, semințe etc.
Beneficiile economice directe, tangibile se concretizează prin resurse, respectiv produse obținute direct din pădure.
Principală resursă a ecosistemelor de pădure este lemnul pentru prelucrarea industrială și pentru lemn de foc. Nevoia de lemn de foc a populației locale este binecunoscută. Neasigurarea acestei nevoi face ca presiunea asupra pădurii (care de regulă se manifestă prin tăieri ilegale) să fie menținută.
Apa și furnizarea apei pentru populație, ape minerale pentru alimentație sau tratament, apă pentru utilizare industrială sau agricolă este resursa importantă a ecosistemului de pădure.
Dintre produsele nelemnoase sustenabil recoltabile, adevărate medicamente naturale, plante medicinale și aromatice utilizate direct sau pentru prelucrare în industria farmaceutică oferă populației locale venituri importante.
Resurse de energie, combustibil și energie hidroelectrică obținute din ecosistemul forestier poate contribui la aprovizionarea localităților cu energie electrică, termică etc.
Produse alimentare de natură vegetală (fructe, ciuperci, plante, semințe etc) și de natură animală (carne de vânat, pește etc.) sunt importante resurse pentru comunitățile locale pentru consum propriu și valorificări.
Ecosistemul forestier oferă produse ornamentale ca pomi de Crăciun, ramuri, frunze, conuri, flori, etc. recoltate de localnici pentru diferite ocazii sau pentru valorificare. Produsele pădurii sunt deosebit de împortante pentru comunități datorită capacității lor de regenerare continuă, în condițiile gestionării și folosirii lor responsabile.
Servicii de reglare sau servicii de regularizare reprezintă capacitatea ecosistemelor de a regla procese importante ca: reglarea (modificarea) climei, regularizarea scurgeii apei, reducerea vitezei vântului, reținerea particolelor de praf, sechestrarea carbonului etc.
Datorită caracterulului continuu și necondiționat al serviciilor indirecte oferite de pădure, servicii care rezultă din existența pădurii, aceste servicii de regulă nu sunt percepute în comunități. Aceste servicii se evidențiază în general în situații limită cauzate de lipsa sau diminuarea lor (atunci când apar fenomene ca inundații, alunecări de teren etc.).
Cele mai cunoscute servicii de reglare sunt:
Regularizarea gazelor cu efect de seră, funcția de sechestrare a carbonului este recunoscută, în ultimul deceniu există diverse proiecte bazate pe captarea carbonului. Pădurile stochează cea mai mare cantitate de carbon dintre toate ecosistemele, de aceea exploatarea nesustenabilă a lemnului are efecte negative majore. De beneficile economice ale sechestrării carbonului de regulă nu benefiază direct comunitățile locale.
Stabilizarea microclimatului
Ecosistemul pădure creează un microclimat specific; își creează un mediu intern favorabil mai moderat și lipsit de excesele termice diferit de cel exterior. Comparativ cu terenul descoperit temperaturile medii anuale din pădure sunt mai reduse cu 0,5-2 grade C, iar cele anuale cu 1-4 grade C, temperaturile minime sunt mai ridicate iar maximele sunt mai coborâte, prin urmare amplitudinile termice sunt mai reduse. Oscilațiile zilnice de temperaturi sunt mai mici în pădure decât în câmp deschis. Influența favorabilă a pădurii se manifestă mai ales vara.
Datorită insolației reduse, terperatura medie anuală a solului este mai mică în pădure decât în câmp deschis. Diferența cea mai mare se înregistrează vara.
Regularizarea apei
Pădurea generează modificări importante ale regimului de umidite atmosferică și edafică atât în interiorul pădurii cât și în exteriorul său. Aerul din pădure este mai umed (cu cca 15% mai umed), datorită transpirației arborilor și evaporării apei din precipitații.
O parte din apa din precipitații (10-20% foioase, 25-50% la rășinoase în funcție de specie) este reținută în coronament și repusă în atmosferă sub forma de vapori de apă. În cazul ploilor slabe cea mai mare parte din precipitații se reține în coronament. Gradul de intercepție a apei în coronament variază de durata ploii, de etajarea și profilul arboretului, de consistența arboretului.
O altă parte din precipitații se infiltrează în sol (40-50%), iar 1-5% se scurge la suprafața solului. Scurgerea la suprafață este redusă în cazul unei densități normale a pădurii, ploi normale, în sezonul de vegetație. Transportul de aluviuni pe versanți este doar de 0,5 mc/an/ha în cazul unor versanți împăduriți, comparativ cu 50-120 mc/an/ha pe terenuri agricole cu pante asemănătoare.
Cu toate ca o cantitate mare de apă de infiltrează în sol, solul forestier nu este mai umed decât terenul descoperit datorită faptului că o mare cantitate de apă este eliminată de arbori prin procesul de transpirație.
Pădurea regularizează viteza de topire a zăpezii, protejează și mărește capacitatea de infiltrare a apei în sol și în litieră, ceea ce duce la menținerea unui regim echilibrat al debitului și calității aplelor.
Pe cursul râurilor pădurile de luncă joacă rol important în stabilizarea malurilor râurilor și disiparea energiei exercitate de debite mari de apă rezultate din precipitații. Efectele funcției hidrologice a pădurii sunt complexe, pe de o parte previne inundațiile provocate de creșterea excesivă a debitelor de apă, pe de altă parte soluționează lipsa apei în perioadele fără precipitații, prin faptul ca râurile se alimentează din apa freatică, provenită din infiltrări. Influența benefică a pădurii devine mai evidentă în condițiile unor variații mari ale regimului precipitațiilor.
Pădurea este un obstacol în calea vântului, viteza vântului care pătrunde în interiorul pădurii scade treptat și particolele de praf se rețin în funcție de caracteristicile structurale ale pădurii. Se produce schimbarea direcției vântului prin ridicarea maselor de aer deasupra pădurii, după pădure vântul coboară treptat spre sol și revine la viteza inițială la o distanță care depășește de 20 ori înăltimea arboretului.
Protejarea solului împotriva eroziunii și degradării
Prin funcția de protecție a solului și a terenurilor, pădurea contribuie la reducerea scurgerii de suprafață, previne eroziunea accelerată a solurilor și a reliefului. Astfel se păstrează fertilitatea solurilor, se evită colmatarea râurilor sau a lacurilor de acumulare, a drumurilor. Pădurea contribuie la refacerea solurilor prin procesul de pedogeneză,aceasta poate reface și pune în valoare solurile degradate producând un volumul mare de necromasă, care prin descompunere se transformă în humus forestier.
Reținerea nutrienților, pădurile contribuie la reținerea nutrienților în sol prin stoparea eroziunii și fluxului din stratul superior al acestuia. Ecosistemele forestiere stabile oferă acest serviciu nu numai în pădure, dar și în ecosistemele de pășune și terenuri agricole din apropierea lor.
Servicii culturale sunt beneficii imateriale oferite de ecosisteme ca: valoarea estetică a peisajului, turism, spații de recreere, educație etc.
Ecoturism și recreere
Turismul este unul dintre marii beneficiari ai serviciilor ecosistemului forestier. Cele mai multe obiective turistice importantante sunt o asociere intre monumente ale naturii, istorice, religoase și culturale. În Parcul Natural Porțile de Fier se remarcă Mănăstirea Vodița, Mănăstirea Sf. Ana, Mănăstirea Mraconia, Chipul lui Decebal săpat în stâncă, Cetatea Tri Kule, Cetatea Ladislau etc. Pădurile sunt considerate în mod tradițional locuri unde oamenii se pot odihni și petrece timpul liber.
Peisaj și agrement
Peisajul pădurii deosebit de echilibrat, pictoresc, uneori impresionant are un efect benefic asupra oamenilor. Este sursă de inspirație pentru artiști (pictori, poeți, compozitori etc.), sursă de sănătate pentru vizitatori. În apropierea localităților există locuri de picnic frecventate de populația locală sau locuri de popas pentru turiști. Vânătoarea poate fi considerată o activitate de petrecere a timpului liber.
Educație
Ecosistemul forestier oferă spațiul și materialul necesar pentru acumulare de cunoștințe legate de natură (plante, animale, apă, sol, păsări etc.), pentru formarea unor deprinderi, socializare etc. pentru membrii comunităților locale și în special copiilor. Educația pentru respectul naturii, protejarea biodiversității dar și dezvoltarea spiritului de echipă se poate realiza în spații generoase oferite de ecosistemul forestier. În acest spațiu oamenii (înclusiv copii și tineri) devin mai sensibili și mai receptivi.
Patrimoniu spiritual, religios, cultural
Multe monumente istorice sunt situate în păduri. Din punct de vedere istoric pădurile au servit ca refugiu pentru oameni, numeroase locașuri religioase au fost și sunt protejate de păduri (păduri cu valoare ridicată de conservare). Aceste obiective au o legătură foarte puternică cu comunitățile locale și sunt frecventate anual de un număr mare de vizitatori. Numeroase obiceiuri populare din viața comunităților se leagă de păduri (Festivalul Smochinilor, hramul bisericilor din localități etc.).
Biodiversitatea
Ecosistemele forestiere se caracterizează printr-o mare varietate și abundență de specii de plante și animale, care prezintă un grad mare de adaptabilitate la condițiile în care trăiesc, ceea ce le conferă stabilitate în timp și asigură viabilitatea ecosistemului. Ecosistemul forestier statbil are capacitatea de a conserva fondul genetic, proveniențele locale formate în timp, adaptatate la condițiile locale sunt cele mai viabile specii. O pădure cu speciile sale autohtone este un produs al evoluției, pe parcursul căruia biodiversitatea a atins o stabilitate și o structură adaptată la condițiile mediului.
Introducerea unor specii forestiere exotice poate genera poluarea ecosistemelor locale cu specii alohtone, care pot deveni invazive. (Proiectul UNDP/GEF Imbunătățirea sustenabilității financiare a rețelei de arii naturale protejate din Munții Carpați 2010-2013)
XVI. Evaluarea speciilor alohtone invazive analiza efectelor adverse asupra ecosistemelor de zone umede și ecosisteme de forestiere, metode de prevenire, control și eradicare propuse.
XVI.1. Specii de plante
Conform formularului standard al sitului ROSCI0206 Porțile de Fierau fost identificate 9 tipuri de habitate care sunt strict legate de subecosistemele de zone umede, ocupând din suprafața toatală a sitului 8.31%. În aceste ecositeme umede până acum au fost identificate o serie de specii alohtone cu tendințe invazive și căteva specii native problematice (Goia, 2013):
1. Specii alohtone cu caracter invaziv (11 specii): Elodeea nuttallii, Elodea canadensis, Vallisneria spiralis, Erigeron anuus, Conyza canadensis, Ambrosia artemisifolia, Amorpha fruticosa, Asclepias syriaca, Paspalum paspalodes, Bidens frondosa, Xanthium italicum
2. Specii alohtone potențial invazive (16 specii): Azolla filiculoides, Portulaca oleracea, Hibiscus trionum, Sorgum halepense, Amaranthus retroflexus, Galinsoga parviflora, Echinocystis lobata, Xanthium italicum, Chenopodium ambrosioides, Panicum capilare, Acorus calamus, Juncus tennuis, Euphorbia maculata, Cyperus odoratus, Oenothera parviflora, Oenothera biennis
3. Specii autohtone cu caracter invaziv (4 specii): Trapa natans, Ceratophyllum demersum, Echinochloa crus-galli, Lythrum salicaria
(extras din Studiul de evaluare adecvată pentru proiectul „Îmbunătățirea statutului de conservare pentru speciile și habitatele prioritare din zonele umede ale Porților de Fier” – Recoltare specii acvatice invazive – macrofite, specii invazive terestre, reconstrucție ecologică cu Salix alba, montare platforme odihnă pentru cormorani pitici. LIFE + 10 NAT/RO/740, Elaborator: S.C. AMH MEDIU EXPERT S.R.L., 2013)
Aspecte generale privind speciile alohtone invazive în Europa și în special România
După momentul aderării la Uniunea Europeană, România și-a asumat o serie de obligații în ceea ce privește protecția naturii și conservarea biodiversității, și prin ratificarea Directivei 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică, modificată de Directivele 97/62/CE,2006/105/CE și de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003, transpusă și implementată total prin mai mult acte normative românești. Pe lângă instituirea rețelei de arii protejate Natura 2000, România – ca și celelalte țări membre – se angajează pentru protecția și conservarea valorilor naturale native, pe întreg teritoriul țării.
Amenințarea la adresa integrității patrimoniului natural, reprezentată de invazia speciilor de plante și animale alohtone exotice, este una de o mare actualitate pe plan european și elaborarea urgentă a unor soluții practice de prevenire și eradicare reprezintă o provocare pentru toate statele membre.
Specii invazive se consideră a fi acele specii alohtone (introduse sau ajunse în România de pe alte continente) care se răspândesc în mod agresiv, înlocuind speciile autohtone (native), afectând biodiversitatea, cauzând extincția unor specii rare, transformând ecosistemele naturale, iar pe lângă acestea, cauzând și serioase daune economice. Pe teritoriul țării noastre au fost identificate o serie de specii de plante invazive de către specialiști biologi (de ex. Anastasiu și Negrean 2007, Invadatori vegetali din România, http://www.specii-invazive.ro/node/72; Anastasiu și Negrean 2009, Neophytes in Romania, http://www.specii-invazive.ro/node/114 ).
În urma conștientizării acestui pericol, atât pe plan comunitar cât și la nivelul țărilor membre au fost inițiate ample lucrări de evaluare și proiecte de lege privind măsurile ce se impun pentru gestionarea fenomenului (prevenirea și stoparea invaziei, eradicarea). Unul dintre aceste proiecte de evaluare este și platforma DAISIE (Delivering Alien Invasive Species Inventories for Europe), finanțată de Comisia Europeană, menită să întocmească lista speciilor alohtone cu mare potențial invaziv și să elaboreze un profil complet pentru fiecare specie în parte. Regulamentul nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2014, privind prevenirea și gestionarea introducerii și răspândirii speciilor alohtone invazive, este un act legislativ european intrat în vigoare pe 01 ianuarie 2015. Pentru elaborarea listei de specii alohtone, care reprezintă baza de implementare a regulamentului pe plan european, a fost înființat un grup de lucru (Working Group on Invasive Alien Species – WGIAS) iar stadiul actual poate fi consultat pe platforma European Alien Species Information Network – EASIN.
Pe plan european și național există o amplă literatură privind aspectele generale și specifice ale acestei probleme, cu o serie de studii care au analizat impactul invaziei diferitelor specii exotice asupra habitatele naturale. Multe specii de plante alohtone invazive (mai ales cele ierboase) se propagă rapid, în mod spontan, dar dispersia multor specii de arbori exotici este facilitată în mod activ de lucrările de împădurire. Prin plantarea masivă a acestor specii (în special salcâm, glădiță, plop euramerican) sunt substituite pe zone extinse tipurile de pădure climazonale fundamentale, iar habitatele complexe reprezentate de aceste păduri originale, formate din specii native, sunt complet pierdute.
Specii alohtone identificate în ecosistemele umede din PNPF
În cadrul evaluărilor din teren (septembrie 2016) au fost identificate 88 de specii alohtone, cu 1306 puncte de ocurență în total, care au fost repartizate în trei grupe: specii alohtone cu potențial invaziv, specii alohtone invazive și specii alohtone invazive înregistrate cu impact semnificativ în ecosistemele umede din PNPF (29). Speciile din ultima grupă sunt analizate și prezentate individual la punctul E.
Tabel nr.18. Lista speciilor de plante alohtone identificate în ecosistemele umede din PNPF.
1. Ambrosia artemisiifolia L. – Ambrozie
1.1. Date generale
Specia este de origine Nord Americană răspândită între latitudinile 30° – 50° atât N cât și S. Crește până la o altitudine de 1,000 m. A fost introdusă neintenționat în secolul al XVIII-lea, probabil prin importul cerealelor. Din secolul 19 există primele date privind naturalizarea ambroziei (Csiszár 2012). Ambrosia artemisiifolia este o plantă anuală cu un ciclu de viață scurt care se desfășoară între 115-183 de zile. Semințele își pot menține viabilitatea 40 de ani. Fiind o specie pionieră colonizează rapid suprafețele nude din zonele urbane, de-a lungul căilor ferate, drumurilor, respectiv terenelor agricole. Dispare însă cu înaintarea succesiunii și încheierea vegetației din habitatele naturale sau seminaturale prin excludere de către specii mai competitive (Moskalenko 2001, Csiszár 2012).
Fig. 28. Invazie cu Ambrosia artemisiifolia în zone ruderal, pe malul Dunării, la Eșelnița (foto: Mátis Attila).
1.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Specia este răspândită în habitatele umede. Fiind o specie anuală cu caracter pionier, apare frecvent în habitate cu multe suprafețe nude ca băncile de nisip, nămol și de pietriș în albia râurilor (habitatul de interes comunitar 3270). Este prezentă și în pajiștile aluviale unde prezența ei este facilitată de pășunat sau fragmentarea habitatului prin drumuri, poteci sau construcții de orice natura care provoacă apariția solului nud. Specia apare în subecosistemele umede de ape stătătoare cu o acoperire medie de 3,2%. Cel mai abundent este în UAT Șichevița iar cea mai scăzută acoperire medie o are în UAT-ul Berzeasca.
Ambrosia artemisiifolia apare în subecosistemele umede de ape stătătoare cu o acoperire medie de 5% în habitatele unde a fost prezentă. Cel mai abundent este în UAT Sichevița iar cel mai rar în UAT Dubova. Specia are o acoperire medie de 2,9%. în subecosistemele umede de mlaștin. Cel mai abundent este în UAT Sichevița iar cel mai rar în UAT Orșova.
Tabel 19. Acoperirea medie a speciei Ambrosia artemisiifolia în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
1.3. Impactul
În comunitățile în care speciile pioniere și anuale au o funcție ecologică împortantă, ca habitatele de interes comunitar 3270 și 3130, Ambrosia poate exclude speciile native caracteristice pentru comunitate prin competiție și poate domina comunitatea facilitând scăderea fitodiversității. Specia poate cauza scăderea semnificativă a randementului în culturi (Varga și colab. 2000, Varga și colab. 2002). Poate servi ca și gazdă în trasmiterea bolilor vegetale. Deasemenea polenul plantei este un alergen puternic și poate afecta sănătatea polpulației umane.
Ambrozia fiind o plantă cu un ciclu de viață scurtă și producând o cantiate semnificativă de semințe, are un potențial de invazie mare. Cele mai importante căi de răspândire reprezintă drumurile, căile ferate și terenurile agricole abandonate recent (Csiszár 2012).
1.4. Metode de combatere
Metode preventive pentru combaterea speciei Ambrosia artemisiifolia pot fi promovarea și aplicarea pășunatului extensiv și cositului respectiv managementului tradițional a pajiștilor. O altă posibilitate preventivă ar fi prevenția abandonării a terenelor arabile sau cosirea acestora după abandon.
Eradicarea speciei este posibilă prin aplicarea metodelor mecanice sau chimice. Controlul mecanic este posibil prin cositul terenului infectat cu această specie, foarte aproape de suprafața solului. Controlul chimic s-ar realiza cu erbicide ca cloransulam-metil sau clorimuron. Controlul chimic ar fi indicat doar în terenurile agriculturale abandonate sau zonele urbane deoarece în habitatele naturale sau seminaturale pot afecta negativ fitodiversitatea nativă.
2. Amorpha fruticosa L. – Salcâm mic
2.1. Date generale
Specie de arbust cu proveniență din partea Estică a Americii de Nord introdusă în prima parte a secolului al XIX-lea pentru utilizare decorativă (Dumitrescu et al. 2012). Specia preferă în principiu habitate ripariene de-a lungul râurilor, pâraielor unde se dezvoltă pe soluri aluviale cu depunere recentă. Din cauza toleranței la metale grele (zinc, cupru, plumb etc.) și rezistenței sale la soluri sărăturate, perturbate, colonizează rapid marginile drumurilor, șanțurile de-a lungul căilor ferate, carierele abandonate etc. (Seo și colab. 2008, Xiang și colab. 2011, Dumitrescu și colab. 2012).
Amorpha fruticosa se reproduce în principal prin semințe, mai rar vegetativ. Este capabilă aparținând familiei Fabaceae de a fixa azot atmosferic cu ajutorul microorganismelor fixatoare de azot cu care traiește în simbioză așadar pote trăi și pe soluri sărace.
Fig. 29. Amorpha fruticosa între calea ferată și malul amenajat al Dunării (foto: Szabó Anna).
2.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Amorpha fruticosa este larg răspândită în ecosistemele umede în PNPF: vegetează pe tot parcursul Dunării și la confluența râurilor majore pe malul apelor pe soluri aluviale sau pietrișuri chiar și pe stâncile folosite pentru amenajarea artificială a malul Dunării. Principalele habitate de interes comunitar Natura 2000 afectate de această specie sunt 3270 și 3130. Pătrunde și în pădurile ripariene de salcie albă și plop alb (92A0) mai rar în aninișuri (91E0*) dar cele mai mari suprafețe le ocupă în zonele cu defrișări respectiv pe marginea acestor tipuri de habitate forestiere sau de-a lungul drumurilor, potecilor care le străbat.
În subecosistemele umede de ape curgătoare specia Amorpha fruticosa ocupă în mediu 6.11% din suprafața totală a locațiilor unde a fost observată. Este a treia cea mai abundentă specie alohtonă invazivă din acest subtip de ecosistem. Cea mai mare acoperire o are în UAT Pojejena cu 12,66% iar cea mai mică acoperire în UAT Orșova cu 1%.
Specia Amorpha fruticosa ocupă în mediu 4% din suprafața totală a subecosistemelor umede de ape stătătoare unde a fost prezentă. Cea mai mare acoperire o are în UAT Moldova Nouă cu 7,5% iar cea mai mică acoperire în UAT Eșelnița cu 2%.
Specia Amorpha fruticosa ocupă în mediu 14.21% din suprafața totală a subecosistemelor umede de mlaștini și terenurile inundabile în locațiile unde a fost prezentă. Este a doua cea mai abundentă specie terestră din acest subtip de ecosistem. Din punct de vedere a UAT, cea mai mare acoperire o are în UAT Berzasca și Moldova Nouă cu 23,3% iar cea mai mică în Orșova și Pescari cu 1%.
Tabel 20. Acoperirea medie a speciei Amorpha fruticosa în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
2.3. Impactul
Împactul negativ ecologic a salcâmului pitic se concentrează asupra pădurilor ripariene (92A0) și asupra comunităților pioniere și a buruienișurilor formate pe aluviunile râurilor (habitatele de interes comunitar 3270 și 3130). Colonizând rapid suprafețe vulnerabile în ecosistemele umede și formând comunități monodominate de această specie, scade fitodiversitatea în numeroase habitate umede (Szigetvári 2002). Ca urmare a defrișării pădurilor ripariene, Amorpha crește rapid și câștigă spațiu și prin aleopatie respectiv prin competiție exclude majoritatea speciilor native și împiedică regenerarea pădurilor ripariene (Csiszár 2009, Dumitrescu și colab. 2012).
Din punct de vedere economic scade valoarea de exploatare a ecosistemelor forestiere deoarece împiedică regenerarea arborilor și a pădurilor în locațiile unde acest arbust sa stabilit. În cazul pajiștilor aluviale cu invazie de Amorpha valoarea furajeră a pajiștilor din punct de vedere a pășunatului dar și a cositului scade drastic deoarece habitatele de pajiști dispar paralel cu colonizarea salcâmului pitic.
Având o regenerare și creștere rapidă și fiind extrem de competitoare, Amorpha are un potențial de invazie mare. Principalele căi de dispersie a semințelor sunt râurile.
2.4. Metode de combatere
Combaterea mechanică constă prin tăierea plantulelor și a lăstarilor pentru a împiedica înflorirea și dispersia semințelor. Experimente pe terenuri invadate de Amorpha confirmă că tăierea arbuștilor și cositul sistematic poate fi benefic din punct de vedere al combaterii acestei specii respectiv a reabilitării fitodiversității în habitatele afectate (Szigetvári 2002).
Controlul chimic cu substanțe ca imazan, glifosat, triclopir poate fi efectiv însă nu se recomandă utilizarea chimicalelor în arii protejate cum este și PNPF, deoarece poate afecta și alte specii de plante autochtone respectiv poate remodela structura și compoziția habitatelor naturale respectiv există un risc considerabil pentru poluarea apelor curgătoare și stătătoare adiacente populațiilor de Amorpha (Csiszár și Korda 2015).
3. Amaranthus retroflexus L. – Știr
3.1. Date generale
Plantă de origine Nord Americană nativă în centrul și estul SUA, în sudul Canadei respectiv și Nordul și Estul Mexicului. Specia este naturalizată în zonele temperate atât în emisfera nordică cât și în cea sudică. Specia a fost semnalată din Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, Japonia, Marea parte a Asiei (China, India, Russia), Australia, Noua Zelandă (Weaver și McWilliams 1980). Amaranthus retroflexus este o specie anuală și crește pe soluri bogate în azot și fosfor cu suprafețe nude ca aluviuni le ale apelor curgătoare, depozite de deșeuri, marginea drumurilor, terenuri arabile și gradini. Planta asimilează cu fotosinteză de tip C4 având anatomia frunzei Kranz așadar este rezistentă la temperaturi ridicate și ariditate. Specia se reproduce exclusiv sexuat, prin semințe și pot produce – în cazul unor indivizi viguroase – chiar și 100.000 de semințe care vor germina în condiții mai calde (Weaver și McWilliams 1980).
3.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
În ecosistemele umede în PNPF Amaranthus retroflexus apare sporadic înspecial de-a lungul pâraielor pe aluviuni de pietriș, nisip cu formare recentă respectiv cu întinse suprafețe nude. Mai apare și în ecosistemele umede care se suprapun cu zone urbane (grădini, curți). Specia apar doar sporadic în subecosistemele umede de ape curgătoare cu o acoperire medie de 0,43%. Cea mai mare acoperire medie a fost în UAT Moldova Nouă cu 1,25% iar cea mai mică în UAT Dubova cu 0,1%.
În subecosistemele umede de ape stătătoare apare doar în UAT Eșelnița cu o acoperire medie de 0.5%.
În subecosistemele umede de mlaștini și terenuri inundabile apare cu o acoperire medie de 0.41%. Cea mai mare acoperire medie o are în UAT Moldova Nouă cu 1,5%, iar cea mai mică în UAT Pojejena cu 0.1%.
Tabel 21. Acoperirea medie a speciei Amaranthus retroflexus în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
3.3. Impactul
Din punct de vedere ecologic poate afecta negativ ecosistemele umede în cazul habitatelor de interes comunitar 3270, 3130 deoarece colonizează aluviunile de pe marginea râurilor, lacurilor și intră în competiție cu speciile pioniere native a acestor habitate.
Amaranthus retroflexus poate avea și impact negativ din perspectivă economică deoarece este capabilă să acumuleze nitrați care pot fi otrăvitoare la animale în cazul consumului (Weaver și McWilliams 1980). În cazul în care invadează diferite plantații de ex. soia, porumb, bumbac sfeclă roșie, specia poate reduce producția (Weaver și McWilliams 1980, Bensch și colab. 2003). Specia poate fi și gazdă pentru o serie de dăunători și paraziți: nematode ca Meloidogyne spp. și fungi ca Alternaria solani afectând cartofi și roșii. Și virusuri afectând castraveți și rosii pot fi transmiși prin Amaranthus. Pe de altă parte Amaranthus retroflexus poate provoca alergii la om (Mitchell și Rook 1979, Würtzen și colab. 1995).
Având un ciclu de viață scurt și producând o cantitate mare de semințe are un potențial de invazie mare în orice mediu cu un regim de disturbanță ridicată. Principalele căi de dispersie o reprezintă drumurile, terenurile arabile, zonele urbane cu multe suprafețe nude și cu soluri bogate în azot.
3.4. Metode de combatere
În sisteme agriculturale controlul și combaterea speciei se poate realiza prin cultivarea plantelor înaintea germinării sau dezvoltării plantulelor de Amaranthus, apoi când plantele cultivate s-au stabilit, se pot acoperi rândurile între plantulele crescute unde se dezvoltă germinulele de Amaranthus cu sol pentru a opri dezvoltarea acestora. Semințele sunt viabile pe o perioadă scurtă de 4-5 ani așadar aratul după o perioadă mai lungă poate fi benefică deoarece semințele de Amaranthus nu germinează mai adânc în sol. Și acoperirea solului nud cu fân sau alte biomase poate împiedica germinarea semințelor și dezvoltarea plantulelor. O altă posibilitate de combatere este pășunatul cu animale înaintea plantării sau germinării a plantelor de cultură.
Control chimic este posibil cu ajutorul erbicidelor care inhibă fotosinteza: atrazin, metribuzin, linuron, bromoxinil, simazin. Plantă sensibilă la sulfonirunee, 2,4 D, dicamba, acifluorfen, fomesafen, pendmetalin (Weawer și McWilliams 1980, Bauer 1995, Mamarot și Rodriguez 1997). Control biologic a fost testat cu agenți patogeni fungici (Burki 1997). Controlul chimic și biologic însă nu este recomandat în zonele ecosistemelor umede și în arii protejate deoarece substanțele aplicate pot pătrunde în apele curgătoare și în habitatele naturale și vor polua aceste sisteme.
4. Azolla filiculoides Lam. – Azolla
4.1. Date generale
Specie nativă pentru zonele subtropicale-tropicale ale Americi de Nord, Americii Centrale și Sud Americii. S-a observat prima dată în 1880 în Franța și de atunci s-a răspândit în cele mai multe țări din centrul și sudul Europei, inclusiv România (Csiszár 2012). Specia preferă un climat cald, cu veri umede și ierni blânde. Apare în ape curgătoare lente, lacuri, bălți, canale de obicei în ape eutrofe deoarece este limitată de cantitatea de fosfor. Planta, cu ajutorul cianobacteriilor simbiote, este capabilă de a fixa azot atmosferic (Lumpkin și Plucknett 1982).
Se reproduce de obicei vegetativ dar în condiții favorabile poate produce și spori însă mai rar (Csiszár 2012). Este foarte mobilă, lipinduse ușor de corpul animalelor (păsări, mamifere) și crește foarte repede dublându-și biomasa în 4-5 zile, creând un covor dens de 5-20 cm grosime pe suprafața apelor (Lumpkin și Plucknett 1982).
Fig. 30. Azolla filiculoides rezistă pe nămolul recent expus de retragerea apelor, invadând și habitatele de tip 3130, în Delta Nerei (foto: Mátis Attila).
4.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Apare sporadic în câteva golfuri în zona Delta Nerei și la confluența unor râuri cu Dunărea, unde curgerea apei este lentă. Nu s-au observat populații dezvoltate, covoare groase alcătuite de această specie niciunde în ecosistemele umede în PNPF. Indivizii speciei apar izolați între alte specii natante, asemanătoare morfologic ca Lemna minor, Spirodela polyrhiza și Salvinia natans fiind dificil de observat.
Prezența speciei nu sa comfirmat în subecosistemele umede de ape curgătoare.
Azolla filiculoides acopera în medie 0,4 % din subecosistemele umede de ape stătătoare în locațiile unde a fost prezentă. Cea mai mare acoperire a avut-o în UAT Dubova cu 1% și cea mai mică în UAT Moldova Nouă cu 0,1%.
În cazul acestor subtipuri de ecosisteme specia Azolla filiculoides a fost observată într-o singură locație în UAT Socol, cu o acoperire medie de 0,1%.
Tabel 22. Acoperirea medie a speciei Azolla filiculoides în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
4.3. Impact
Formând în multe situații un covor dens și gros (chiar și de 5-20 cm), împiedică penetrarea luminii și a oxigenului în interiorul apei. De asemenea, fiind simbiontă cu microbionte fixatoare de azot atmosferic, prin decompunerea plantei pătrunde o cantitate mare de azot în apă. Toate acestea au ca rezultat eutrofizarea ecosistemului acvatic: anaerobizarea apei ce facilitează producția și acumularea toxinelor, respectiv acumularea nutrienților ca azotul în apă. Acest proces de eutrofizare are efecte devastatoare asupra speciilor prezente rezultând în moartea peștilor, insectelor, crustacenilor și în general a faunei acvatice, respectiv plantelor acvatice în afară de Azolla filiculoides (Kelly și Maguire 2009, Gratwicke și Marshall 2001).
Din punct de vede al impactului economic, Azolla filiculoides poate afecta pescuitul deoarece populațiile de pești în cazul eutrofizării provocate de specie mor sau migrează în ape mai curate fără Azolla filiculoides și condiți anaerobe. În cazul în care specia produce un covor gros poate afecta negativ și circulația cu bărci. Prin facilitarea eutrofizării apa poate fi toxică pentru animalele domestice și pentru oameni (Gratwicke și Marshall 2001). Potențialul de invazie a speciei Azolla filiculoides este mică pentru subecosistemele de ape stătătoare deoarece nu s-au observat populații mari în zonă, ea apărând doar prin indivizi sporadici în ape. Principalele căi de dispersie o constituie apele curgătoare, înspecial Dunărea.
4.4. Metode de combatere
Controlul mecanic poate fi aplicat în cazul infestărilor pe suprafețe mai mici dar dense, ocupate de această specie și constă prin recoltări cu greblare sau cu plase cu cochiuri fine. Pe lungă durată metoda nu este efectivă pentru că doar mici fragmente rămase în corpul de apă pot rezulta o regenerare rapidă. Nici sporii nu pot fi îndepărtați cu această metodă (Kelly și Maguire 2009).
Controlul chimic se poate face cu erbicide ca glyfosatul, paraquatul, diquatul și kerosenă dar merită aplicat doar în cazul în care suprafața apei este 90-100% acoperită de această specie, pentru a evita pagube asupra restul florei dar și faunei. Glyfosatul este toxic și pentru animale așadar aplicare acestor chimicale nu este recomandată (Kelly și Maguire 2009).
Controlul biologic constă prin aplicarea erbivorilor naturali a acestor specie. Experimente cu specia Stenopelmus rufinasus a avut succese mari în mai multe locuri ale lumii și poate reduce semnificativ covorul de Azolla filiculoides în doar câțiva ani (McConnachie și colab. 2003, Kelly și Maguire 2009).
5. Ailanthus altissima (Mill.) Swingle – Cenușer
5.1. Date generale
Specie de origine Asiatică, răspândită pe cursul inferior a râului Jangce, în China și Korea până la altitudini de 1500-1800 m. A fost introdus în secolul XVIII în Europa de Vest și America de Nord ca arbore decorativ în grădini. Primele populații sălbatice au fost semnalate în 1856 în Austria. Azi este răspândită în Africa de Nord, Japonia, Europa, America de Nord și Sud, Australia, Noua Zelandă (Csiszár 2012). Specia are o durată de viață relativ scurtă pentru un arbor, trăiește de la 30 până la 50 ani (Burns și Honkala 1990). Fructele mature apar toamna și sunt dispersate prin vânt din septembrie până în primăvară. Semințele își păstrează viablitatea pe o perioadă lungă (Burns și Honkala 1990). Fructul germinează în luna mai fiind o specie adaptată la un climat mai cald, iar plantulele se dezvoltă deosebit de repede, într-un an pot ajunge până la 2 m înălțime. Se dezvoltă deosebit de bine și vegetativ prin drajoni sau lăstari. Specia crește pe o varietate mare de soluri de la protosoluri la diverse soluri mai evoluate. Este limitată de temperaturile foarte scăzute și un covor de zăpadă mare iarna, fiind o specie care preferă un climat mai blând, temperată-subtropicală (Burns și Honkala 1990, Csiszár 2012). Fiind o specie pionieră este sensibilă la competiție și umbră însă frunzele și scoarța au un efect allelopatic puternic împiedicând germinarea multori arbori nativ (Heisey 1990, Burns și Honkala 1990, Csiszár 2012).
5.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Ailanthus altissima este larg răspândit în ecosistemele umede pe aluviunile cu pietriș a râurilor și pe malul Dunării, pe stâncile depozitate după construcția drumului și ridicarea porților de fier în anii 60. Este prezent în habitatele de interes comunitar 3270, 91E0* și 6430.
Specia este prezentă cu o acoperire medie în acest subtip de ecosistem cu 3,64%. Cea mai frecventă este în UAT Eșelnița cu 20% iar cel mai rară în UAT Șichevița cu 1,5% acoperire medie.
Specia nu a fost observată în subtipul de ecosistem umed ape stătătoare.
Specia este prezentă cu o acoperire medie în acest subtip de ecosistem de 3,55%. Cel mai abundentă este în UAT Eșelnița cu 20% iar mai rar în UAT Pojejena și Șichevița cu 1,5% acoperire medie.
Tabel 23. Acoperirea medie a speciei Ailanthus altissima în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
5.3. Impact
Ailanthus altissima are un efect negativ asupra ecosistemelor umede în special asupra habitatelor de interes comunitar 3270, 91E0* și 6430, stabilite pe depozitele de pietriș în luncile râurilor. Prin allelopatie împiedică germinarea și dezvoltare speciilor native în aceste comunități (Heisey 1990). Prin umbrire împiedică regenerarea comunităților naturale în ecosistemele umede (Burns și Honkala 1990, Csiszár 2012).
Impactul economic se manifestă prin proprietățile allelopatice a scoarței și a frunzelor: studii arată că toxicitatea acestora împiedică germinarea speciilor cultivate ca de ex. Medicago sativa (Heisey 1990, Slanoja și colab. 2014). Din punct de vedere silvicultural, Ailanthus altissima poate împiedica regenerarea pădurilor ripariene prin toxiciatea scoarței și a frunzelor. În cazul în care invadează habitatele de pajiști poate scade valoarea furajeră a acestora prin allelopatie și umbrire.
Specia are un potențial de invazie mare înspecial în habitatele mai uscate, cu soluri scheletice și rareori inundate. În cazul ecosistemelor umede asemenea habitate sunt cu depozitări de pietris și nisip de-a lungul râurilor. Principalele căi de dispersie pentru această specie o reprezintă drumurile și apele curgătoare.
5.4. Metode de combatere
Combaterea acestei specii trebuie să se concentreze la eliminarea rădăcinii. Controlul mechanic prin tăierea tulpinii poate fi efectiv doar în cazul în care este combinat cu un tratament de erbicid sau tăierea se aplică repetat mai mulți ani în șir, până rădăcinile sunt epuizate și regenerarea subterană devine imposibilă (Csiszár 2012).
Controlul chimic poate fi realizat cu erbicidele Glyfosat, Triclopyr, Picloran/2,4D (Bowker și Stringer 2011) și aceste tratamente s-au dovedit a fi cele mai efective pentru combaterea speciei. De preferat ar fi combinarea controlului mechanic cu cel chimic.
5.5. Distribuția speciei în ecosistemele forestiere
În Parcul natural Porțile de Fier cenușerul a fost identificat lângă drumurile forestiere și pe pășuni, la Baziaș și pe valea Dunării lângă șosea. Specia a fost întrodusă chiar în plantații pe terenuri degradate cu pante mari, pe versanții de lângă Dunăre la sud de Gura Văii, în amestec cu pin negru. În semințișuri și arborete tinere apare diseminat, la închiderea stării de masiv rămâne în subarboret și este eliminat, fiind foarte exigent față de lumină. Suprafața totală pe care s-a identificat cenușer în ecosistemele forestiere este de 84,30 ha. Procentul acestor suprafețe în totalul ecosistemelor respective este după cum urmează:
Ecosisteme de păduri rășinoase 0,00 %
Ecosisteme de păduri de fag 0,00 %
Ecosisteme de păduri de cvercinee 0,00 %
Ecosisteme de păduri de amestec de foioase 0,19%
Fig. 31. Ailanthus altissima pe teren cu eroziune lângă Eibenthal.
Impactul
Cenușerul prezintă pericol redus pentru arborete, răspândirea lui fiind restricționată de condițiile de lumină din arboretele închise. Totuși pe suprafețele exploatate și în curs de regenerare își manifestă caracterul invaziv, cu creșterile lui însemnate putând afecta negativ dezvoltarea puieților forestieri. Pericolul de invazie a cenușerului se datorează în cea mai mare parte capacității de răspândire prin semințe și vegetativă eficiente, și este ridicat pe terenurile virane, pe terenuri agricole abandonate, pășuni, pajiștile bogate în specii, tufărișuri, la marginea drumurilor și în enclave luminoase. Are componente allelopatice în frunze și coajă, și prezintă competivitate ridicată față de speciile arbustive și ierboase autohtone. Modifică activ structura, compoziția și caracteristicile ecologice ale suprafeței invadate.
5.7. Metode de combatere
Eliminarea speciei din suprafețele invadate este îngreunată de capacitatea ridicată de răspândire vegetativă. Se recomandă:
– Reintroducerea în folosință a terenurilor agricole;
– Curățarea pășunilor punând accent deosebit pe înlăturarea cenușerului și a altor specii alohtone invadatoare;
– Înlăturarea periodică a exemplarelor de pe marginile drumurilor naționale, județene și forestiere, folosind metodele permise de planul de management (manuale și mecanice);
6. Acorus calamus L. – Obligeană
6.1. Date generale
Originea speciei Acorus calamus respectiv probleme legate de introducerea ei în Europa a fost un subiect controversat pentru o perioadă destul de lungă în literatura de specialitate. Cel mai probabil specia este nativă în India și a fost introdusă în Europa în secolul XVI pentru aplicații farmaceutice (Buell 1935). Este considerată specie alohtonă și în America de Nord. Planta are un sistem de rizomi foarte dezvoltat și crește în habitate semi-acvatice fiind tolerantă la condiții de anoxie, preferând însă concentrații mari de nutrienți (Jeon și colab. 2013). Specia se înmulțeste numai vegetativ în România. Mugurii frunzelor apar toamna iar se dezvoltă doar la începutul primăverii deobicei mai repede decât speciile de Typha și alte macrofite. Căteva tulpini submerse iernează (Jeon și colab. 2013) și se dezvoltă primăvara timpurie. Aceste caracteristici îi conferă un avantaj competitiv față de alte macrofite semi-acvatice (Vojtíšková și colab. 2006).
Fig. 32. Acorus calamus invadează subecosistemele de mlaștini de pe Ostrovul Moldova Veche (foto: Mátis Attila).
6.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Acorus calamus a fost observată în două locații, în Delta Nerei respectiv pe Insula Ostrovu Moldova Veche pe malul Dunării, în zone înmlăștinite. Specia a fost prezentă în ecosistemele umede de ape stătătoare și în ecosisteme umede de mlaștini și terenuri inundabile, în UAT Socol cu o acoperire de 3% în locația unde a fost observată.
6.3. Impact
Impactul speciei Acorus calamus asupra ecosistemelor umede este puțin discutată în literatura de specialitate. Ecologia speciei în zonele în care a fost introdusă este puțin studiată. Totuși competitivitatea speciei prin sistemul dezvoltat de rizomi, rezistența sa la anoxie și la eutrofizare (Jeon și colab. 2013) sugerează că poate exclude specii native și poate transforma comunitățile naturale formând comunități monodominate de Acorus calamus.
Impactul economic a speciei Acorus calamus poate fi chiar pozitivă deoarece este o plantă valorificată farmaceutic. Principala cale de dispersie o reprezintă Dunărea, fragmentele de rizomi pot fi transportate în locații neinfectate cu Acorus calamus. Deoarece specia nu se reproduce sexuat respectiv este de origine tropicală fiind sensibilă la temperaturi extreme iarna, potențialul de invazie a speciei este considerată mică în România.
6.4. Metode de combatare
Acorus calamus este semi-acvatică și nu se recomandăm metode chimice de combatere a speciei deoarece riscul de a polua apele curgătoare este foarte mare. Metode mecanice ar consta în extracția completă a indivizilor împreună cu rizomul lor deoarece este singura sursă de propagare a speciei. Combaterea ar trebui efectuată toamna sau iarna, cand nivelul apelor este cel mai scăzut.
7. Aster lanceolatus Willd. – Albăstrică
(Sinonim: Symphyotrichum lanceolatum (Willd.) G.L.Nesom)
7.1. Date generale
Specie de origine Nord Americană nativă în Canada și SUA. A fost introdusă în Europa din motive decorative în grădini în secolul XVII-XVIII în Marea Britanie (Chmielewski and Semple 2001). Este răspândit în România și crește în habitate umede de-a lungul râurilor în păduri și marginea pădurilor ripariene și în pajiști umede. Specia are un rizom viguros, ramificat, cu care se fixează de solurile aluviale. Frunzele se dezvoltă deja primăvara timpurie din muguri subterani a rizomului. Mugurii rizomului se dezvoltă din iulie pană în decembrie. Înflorește toamna târzie când majoritatea speciilor native au deja fruct și produce în mediu 1,000 de achene pe inflorescență. Achenele cu pappus și sunt dispersate cu ajutorul vântului (dispersie anemochoră) (Obratov-Petković și colab. 2009, Obratov-Petković și colab. 2016).
Fig. 33. Aster lanceolatus înflorit (foto: Szabó Anna).
7.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Aster lanceolatus apare pe toate suprefețele de ecosistemele umede din PNPF, în pădurile ripariene, în lizierea pădurilor riparie, în buruienișuri înalte higrofile, în stufărișuri și alte habitate de mlaștini. Specia este prezentă în subecosisteme umede de ape curgătoare cu o acoperire medie de 4,41% în locațiile unde a fost observată. Cea mai mare acoperire a fost înregistrată în UAT Moldova Nouă iar cea mai mică în UAT Sichevița și Svinița.
Specia a fost observată în subecosisteme umede de ape stătătoare cu o acoperire medie de 2,44% în locațiile unde a fost prezentă. Cea mai mare acoperire a fost înregistrată în UAT Pojejena cu 3,5% iar ce mai mică în Moldova Nouă cu 1%.
Specia a avut o acoperire medie de 3,53% în acest subtip de ecosistem în locațiile unde a fost prezentă. Cel mai abundentă a fost în UAT Moldova Nouă cu 8,87% acoperire iar cea mai rară în UAT Pescari cu 0,1% acoperire medie.
Tabel 24. Acoperirea medie a speciei Aster lanceolatus în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
7.3. Impact
Impactul ecologic al speciei Aster lanceolatus se bazează pe ciclul de viață respectiv caracteristicile anatomice și fiziologice a acestuia. Este capabilă de a se reproduce sexual printr-o mulțime de achene dotate cu pappus și vegetativ prin rizomi, respectiv tulpina se dezvoltă primăvara timpurie din rizomul subteran (Chmielewski and Semple 2001). Planta are și un efect allelopatic care afectează negativ speciile native amplificând competitivitatea speciei (Nešić și colab. 2016). Toate aceste caractere rezultă într-o strategie extrem de competitivă față de specii native iar pe de altă parte îi asigură rezistență la inundații și o abilitate de a coloniza rapid și efectiv aluviunile nude, recent depuse de râuri. Prin pătrundere în comunitățile naturale modifică compoziția și structura naturală a acestora respectiv contribuie la reducerea fitodiversității (Obratov-Petković și colab. 2016). Studiile arată că specia este capabilă de a modifica proprietățile chimice ale solului. Metale grele ca Ni, Cu, Zn s-au observat într-o concentrație mai ridicată în habitate unde Aster lanceolatus era abundentă comparativ cu alte habitate unde era absentă specia (Obratov-Petković și colab. 2016).
Principalele căi de dispersie pentru Aster lanceolatus reprezintă râurile și drumurile. Specia are un potențial de invazie mare fiind prezentă aproape în fiecare habitat umed din arealul PNPF.
7.4. Metode de combatere
Cositul în pajiștile invadate de această specie poate aduce rezultate benefice în combaterea ei (Chmielewski and Semple 2001). Cositul ar trebui aplicat înaintea înfloririi în iulie-august pentru a împiedica dispersia achenelor mature. Cositul trebuie repetat până la epuizarea rizomilor subterani care permit speciei o regenerare vegetativă rapidă.
Controlul chimic poate fi realizat cu erbcidele 2,4-D, Bromax 4G, Simazin, toate pot fii efective. Studii prinvid controlul și combaterea speciei sunt necesare deoarece literatura de speciealitate privind acest subiect în arealul nou al speciei sunt insuficiente.
8. Bidens frondosa L. – nu are denumire populară în limba română
8.1. Date generale
Specia Bidens frondosa este o plantă originară din America de Nord. Specia a fost introdusă în Italia ca plantă ornamentală în anii 1700; propagându-se de-a lungul cursurilor de râuri, azi este prezent în majoritatea continentului european, China, Japonia, etc. În multe țări a fost introdus intenționat, datorită proprietăților medicinale și decorative.
Specia face parte din familia Asteraceae, este o plantă anuală, înflorește din iulie până în septembrie; semințele se formează la începutul toamnei, achenele sunt prevăzute cu țepi cu ajutorul cărora se atașează ușor de blana animalelor. Astfel se diseminează foarte eficient. Are o creștere rapidă și este mult mai competitivă decât speciile native Bidens tripartita și Bidens cernua. Este o specie pionieră în zonele umede, colonizează malurile, șanțurile, iazurile, habitatele deschise, o întâlnim pe malul cursurilor de apă, în pășuni umede, de-a lungul drumurilor, în grădini, pe terenuri abandonate, terenuri cu umiditate mare a solului, pe soluri fertile, bogate în nutrienți.
Fig. 35. Invazie cu Bidens frondosa în habitat de tip 3270 (foto: Mátis Attila).
8.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Specia Bidens frondosa apare în subecosisteme de mlaștini (12 unități administrative, cu acoperire medie 3,15%), ape curgătoare (cu o acoperire medie de 2,87%), mai rar pe malul apelor stătătoare (cu acoperire medie de 1%). În mlaștini se concentrează în unitatea administrativ teritorială Pojejena (8,51 ha) și Moldova Nouă (4,29 ha). În subecosistemul ape curgătoare are o distribuție aproape uniformă în zona cursului Dunării, dar apare și pe văile la altitudini mai mari. A fost observată în 45 piețe de probă.
Tabel 25. Acoperirea medie a speciei Bidens frondosa în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale
8.3. Impactul
În habitate umede de regulă ocupă locul speciei autohtone Bidens tripartita și devine dominantă, rezultând dispariția populațiilor locale. Are un potențial de reproducere ridicată și ocupă cu mult succes terenurile abandonate. Are un potențial mare de invazie, se poate răspândi spontan prin cursurile râurilor și cu semințele atașate de blana animalelor.
8.4. Metode de combatere
Prevenirea răspândirii speciei este posibilă prin control mecanic: prin cosit regulat înainte de înflorirea speciei. Pe terenuri arabile din Coreea de Sud au fost conduse experimente reușite de combatere biologică, cu ajutorul speciei Hadjina chinensis, dar metoda nu a fost aplicată pe scară largă. Există și o gamă largă de ierbicide, care se pot folosi în prevenirea răspândirii speciei, dar metoda chimică trebuie evitată în vecinătatea habitatelor naturale.
9. Bidens vulgata Greene – nu are denumire populară în limba română
9.1. Date generale
Bidens vulgata este o plantă din familia Asteraceae, anuală, robustă, cu creștere rapidă, originară din sud estul Americii de Nord. Preferă locurile umede, însorite și solul argilos. Se dezvoltă în zone periodic inundate, păduri cu umiditate ridicată, zone mlăștinoase, pajiști de luncă, pe marginea șanțurilor. Perioada de înflorire este în iulie-septembrie, semințele au o culoare de la verde măsliniu până la maro, cu suprafețe netede și doi ghimpi în partea superioară care ajută la răspândirea speciei.
9.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Specia Bidens vulgata a fost identificată în subecosistemele de ape curgătoare, ape stătătoare și mlaștini cu terenuri inundabile, având o răspândire aproximativ uniformă pe teritoriul PNPF. A fost identificată în 21 de fragmente de mlaștini, cele mai mari acoperiri au fost realizate de Bidens vulgata în unitățile administrativ-teritoriale Eșelnița (4,5%) și Socol (3 %).
Tabel 26. Acoperirea medie a speciei Bidens vulgata în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
9.3. Impactul
Este o plantă invazivă în Europa, competitivă cu speciile indigene, este o amenințare pentru speciile autohtone și habitatele naturale umede. Fructul este o achenă prevăzută în vârf cu o pereche de țepi cu care se prinde de blana mamiferelor, de penele păsărilor și prin această cale de răspândire invadează foarte eficient. Are un potențial de invazie mare.
9.4. Metode de combatere
În zonele umede se pot aplica numai metode mecanice de eliminare prin cosit regulat înainte de formarea semințelor.
10. Chenopodium ambrosioides (L.) Kostel. – Tămâiță
(Sinonim: Dysphania ambrosioides (L.) Mosyakin & Clemants)
10.1. Date generale
Este o plantă anuală din familia Chenopodiaceae originară din America Centrală, America de Sud și Mexic. A fost introdusă ca plantă culinară, aromatică, medicinală, de aceea este răspândită în Statele Unite ale Americii, Europa, Marea Britanie, Africa, Australia. În gama de distribuție nativă specia a fost cultivată în perioada precolumbiană. În afara distribuției naturale specia a fost introdusă activ, probabil de mai multe ori, de asemenea a fost introdusă și accidental prin semințe. De exemplu în Coreea a fost introdusă accidental în jurul anilor 1970 și a devenit larg răspândită, datorită perturbării habitatelor, prin înlocuirea plantelor indigene.
Înălțimea speciei este între 30-80 cm, dar poate ajunge și la 1 m. Specia are un miros fetid, puternic. Este multi-ramificată, are tulpină cu nervuri cilindrice, mai mult sau mai puțin pubescente.
Fig. 36. Invazie cu Chenopodium ambrosioides în habitat de tip 3130 în Delta Nerei (foto: Mátis Attila).
10.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Specia este distribuită de a lungul apelor curgătoare, de a lungul Dunării și a pârâurilor care se varsă în Dunăre (identificată în 7 fragmente) precum și în mlaștinile situate de a lungul apelor curgătoare (identificată în 8 fragmente). În mlaștini și terenuri inundabile este reprezentată numai în unitățile administrativ-teritoriale Berzasca și Socol, în vestul și partea centrală a PNPF. Specia Chenopodium ambrosioides este cea mai abundentă în unitatea administrativă-teritorială Dubova cu un procent de 0,75%, în subecosistemele de ape curgătoare și mlaștini.
Tabel 27. Acoperirea medie a speciei Chenopodium ambrosioides în subecosistemele de zone umede, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
10.3. Impactul
Chenopodium ambrosioides este plantă utilizată des ca plantă aromatică, condiment sau plantă medicinală pentru ceai. Din frunze se extrage uleiuri esențiale care sunt utilizate în prepararea cosmeticelor. Frunzele, tulpina și semințele sunt consumabile în formă gătită sau ca și condiment tradiționalîn Mexic.
Tămâița este comună în pășuni și terenuri arabile, fiind o amenințare pentru activități agricole. Poate reprima comunitățile de specii native dacă pătrunde în habitate naturale. Specia ocupă repede fragmentele de habitate periclitate, și devine dominant deoarece împiedică germinarea semințelor speciilor native pioniere.
10.4. Metode de combatere
Cea mai eficientă metodă de combatere mecanică este cositul înainte de înflorirea speciei în habitatele periclitate.
11. Conyza canadensis (L.) Cronquist – Bătrâniș
11.1. Date generale
Specia Conyza canadensis este originară din America de Nord (Statele Unite ale Americii și Canada). A fost introdusă în Europa în anii 1600, ulteriorîn Asia și Australia. Este o plantă anuală din familia Asteraceae, germinează toamna, rozeta de frunze persistă pe parcursul iernii; înflorește doar în sezonul următor. Perioada de înflorire este iulie-septembrie. Un individ poate produce peste 250.000 semințe de mici dimensiuni și împrăștierea semințelor prin vânt este extrem de eficientă.
Fig. 37. Invazie cu Conyza canadensis în pajiști ruderalizate de pe malul Dunării, la Eșelnița (foto: Mátis Attila).
11.2. Distribuția speciei în ecosistemele umede
Bătrânișul are o răspândire largă pe teritoriul PNPF, fiind prezentă și în ecosisteme umede, mai ales lângă apele curgătoare și în mlaștini și terenuri inundabile. A fost observată în 41 fragmente de habitate. Specia este prezentă cu o acoperire medie de 0,92% în subecosistemul apelor curgătoare, 1,55% în mlaștini și 1,75% în ape stătătoare.
Tabel 28. Acoperirea medie a speciei Conyza canadensis în subecosistemele de zone umede studiate, defalcată pe unități administrativ-teritoriale.
11.3. Impactul
Conyza canadensis este înregistrată ca buruiană în 70 de țări, în peste 40 de tipuri de culturi de diverse plante. Este întâlnită frecvent în culturile perene mai puțin intensive cum ar fi livezile, podgorii, plantații de arbori, pășuni, culturi de trestie de zahăr și pepiniere ornamentale. Efectul competitiv al speciei este ridicat, în România a fost înregistrată o scădere cu 64% a producției în culturile de sfeclă de zahăr; în cazul podgoriilor s-a înregistrat o reducere cu 28% a producției. Este planta gazdă a unor virusuri care atacă roșiile (pătarea tomatelor, ramificarea tomatelor), a unor nematode (Meloidogyne javanica, Rotylenchulus reniformis) și agenți fungici Sclerotinia minor.
Pornind de la studiile care demonstrează că prezența speciei Conyza canadensis are efecte semnificative asupra raportului carbon/azot din sol într-o livadă subtropicală, se pot prognoza efecte similare în cadrul ecosistemelor naturale unde specia devine invazivă. Uleiurile extrase din bătrâniș are un efect antifungic. În habitate naturale și terenuri agricole are un potențial de invazie mare datorită numărului mare a semințelor și împrăștierea prin vânt. Semințele pot ajunge la 2-122 km de plantă.
11.4. Metode de combatere
Există o gamă largă de prevenire a răspândirii speciei, mai ales pentru terenuri agricole. În scop de control mecanic se poate aplica plivirea, săparea terenului agricol. O metodă eficientă este și rotația culturilor, în cadrul sistemelor extensive se aplică utilizarea speciei Trifolium subterraneum în rotație. Controlul chimic nu este recomandată în ecosistemele umede naturale și în vecinătatea habitatelor naturale; în culturi agricole se utilizează 2,4-D și dicamba, dar adesea cu efecte slabe, specia fiind rezistentă la unele erbicide.
În ecosisteme ruderale, pajiști și ecosisteme umede se poate folosi cositul ca metodă de reprimare.
12. Cyperus odoratus L. – nu are denumire populară în limba română
12.1. Date generale
Cyperus odoratus este o plantă anuală sau perenă din familia Cyperaceae originară din America de Nord. Este răspândită în America Centrală, America de Sud, Asia, Africa și Australia. Este răspândită pe zone umede, cu nămol incluzând zone modificate, perturbate. Cyperus odoratus este o specie cu o înălțime între 30-130 cm, perioada de înflorire este între august și octombrie. Frunzele sunt 1 cm late. Axul spiculețului se află în zig-zag, articulat la baza fiecărei flori, la maturitate se fragmentează în segmente, fiecare segment cu bractee și fruct.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tabel nr.10. Activități umane suportate de subecosistemul apelor curgătoare. [303175] (ID: 303175)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.