Suveranitati Nationale ale Statului

SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI SUVERANITĂȚII NAȚIONALE ALE STATELOR

Suveranitatea statală este calitatea de a avea autoritatea supremă și independentă asupra unei suprafețe geografice. Noțiunea contemporană a suveranității statale datează de la Pacea de la Westfalia din 1648, care a inițiat un nou sistem de ordine politică în Europa centrală.

SUVERANITATEA WESTFALIANĂ ȘI DEFINIȚIA SCURTĂ A SUVERANITĂȚII STATALE

Pacea de la Westfalia este considerată a fi începutul sistemului statelor Europene și care codifică drepturile statelor suverane. Din acest punct de vedere s-a înființat conexiunea centrală dintre autorități suverane și teritorii definite. În codificările respective existau anumite caracteristici încă asociate astăzi cu suveranitatea statală, incluzând principiul neamestecului în afacerile interne ale altor state.

Statul este definit ca fiind o comunitate ce constă într-un teritoriu și o populație, astfel fiind caracterizat prin suveranitate. Politica internă și prevederile constituționale sunt doar fapte și trebuie avute în vedere doar pentru a determina stăpânirea asupra populației și a teritoriului. Existența unei populații permanente este esențială, dar nu există vreo specificație cu privire la cantitatea acesteia, iar necesitatea unui teritoriu definit se bazează pe necesitatea unui teritoriu particular pentru operaționalitate.

Astfel, suveranitatea statală poate fi înțeleasă din mai multe perspective, respectiv cea clasică, prin care autoritățile statului își exercită prerogativele și au datoria de a asigura bunăstarea populației precum și de a veghea la securitatea ei, sau cea care privește posibilitatea angajării răspunderii statului în virtutea suveranității sale, pentru acțiunile sau inacțiunile autorităților sale.

EVOLUȚIILE ECONOMIEI GLOBALE CU IMPACT ASUPRA NOȚIUNII DE SUVERANITATE STATALĂ

Prin apariția conceptului de economie politică împreună cu dezvoltarea activității economiei capitaliste, s-a dezvoltat ideea că societatea este caracterizată prin regulile sale interne care îi conferă o identitate extra politică, mai ales contribuind la dezvoltarea ideii cum că este de datoria fiecărui stat de a asigura condițiile necesare pentru dezvoltarea bunăstării materiale a societății sale. În epoca modernă, aceste dezvoltări s-au transformat în revendicările privind autodeterminarea.

Cu câteva decenii în urmă, fiecare stat național era considerat a fi omnipotent în interiorul granițelor sale, iar amenințări la suveranitatea lor puteau apărea numai din partea altor state suverane cu ambiții expansioniste.

Așadar dacă inițial se conferise, prin principiile adoptate prin documentele de la Westfalia, o obligație a statelor de a nu interveni în afacerile care țin de competența națională a unui alt stat prin excluderea oricărei modalități de intervenție, ulterior în doctrină această accepțiune a devenit din ce în ce mai contestată, întrucăt tot mai multe chestiuni care erau considerate a fi domeniul rezervat sau competența internă a statului, precum politicile de securitate și afaceri externe, politica fiscal-financiară, politicile economice sau de protecție socială, ies din această categorie datorită globalizării relațiilor internaționale și codificării internaționale a unor domenii, precum dreptul financiar internațional, drepturile omului, dreptul umanitar, etc.

GLOBALIZAREA ȘI SUVERANITATEA STATALĂ

Din punct de vedere juridic, cele mai multe state naționale încă prezumă a fi puternice și capabile de a-și păstra deplinătatea suveranității naționale, însă aceasta este erodată și subminată în mai multe feluri.

SUBMINAREA SUVERANITĂȚII STATALE. METODE

Această subminare și eroziune a suveranității a intervenit în primă fază atunci când statele au apelat la modele federaliste, care într-o mare măsură implica împărțirea puterilor suverane între autoritățile federale și statele membre, inclusiv puteri precum cea judecătorească, financiară, fiscală și de ordine publică.

În a doua fază, datorită dezvoltării rapide al sistemului de protecție socială și adâncirii crizei sale, precum și o creștere mai mare ale piețelor financiare mondiale, suveranitatea statelor a fost pusă sub o presiune dublă reprezentată de marile dificultăți de susținere a sistemului statal de protecție socială și forța dominantă a noilor puteri multinaționale financiare, precum instituțiile financiarea internațioanle, băncile globale și regionale de dezvoltare, agențiile de rating financiar, fondurile internaționale de investiții, etc. Astfel, aceste noi puteri au creat o nouă eroziune a suveranității statelor naționale în stabilirea politicilor fiscale, economice și industriale.

ACTORII GLOBALI ȘI SUVERANITATEA

Astfel, globalizarea a plasat principiul suveranității naționale într-un mare pericol. Actorii financiar mondiali au puterea de a deversa economiile naționale și de a ignora granițele naționale, câteodată forțând guvernele naționale și forțele politice de a urma dictatele acestor actori, chiar dacă acestea sunt în contradicție cu programele politice alese de popoarele suverane prin alegeri democratice. Motivul pentru care statele pot fi firave pe piețele mondiale se datorează faptului că actorii de pe piețele financiare dețin un număr foarte mare de obligațiuni de stat și prin intermediul acestora impun opțiuni, inclusiv politice, asupra statelor, ajungându-se la un principiul conform căruia „cine deține părți din datoria ta, acela deține și părți din opțiunile tale”. Aceasta este relația tipică bazată pe putere care este creată între creditori și debitori. Actorii financiari globali au tendința de investi în reforme care din punctul lor de vedere trebuie implementate în anumite state, influențând și uneori dictând politici guvernamentale în diferite domenii, precum politicile fiscale, reglementarea piețelor de muncă, domeniul taxelor și nivelele lor, sistemul protecției sociale, liberalizarea piețelor sau privatizările.

În finanțele internaționale se folosesc diferite unelte în vederea administrării puterilor asupra statelor, precum prin intermediul agențiilor financiare internaționale de rating sau corupției existente în interiorul guvernelor sau administrației publice. Astfel, prin intermediul acestor unelte există capabilitatea de a crea și remodela opinii publice privind starea de sănătate a unei întregi națiuni și să se impună opțiuni guvernelor pentru așa zisa normalizare a situației.

Așadar, una din cele mai importante norme care a început a fi asociat cu statalitatea suverană este urmărirea unei dezvoltări economice, adică datoria guvernului unui stat suveran de a furniza bunăstare materială populației sale. Așa cum anumiți cercetători în domeniu au susținut că „statul este mandatat cu responsabilitatea de a menține o bunăstare națională … ceea ce înseamnă politici economice naționale care stimulează produsul național brut și un program național de bunăstare socială”. Întrucăt aceste principii au început să devină politici interne ale statelor, mai multe organizații internațioanle și practici au început să vocifereze aceste lucruri la nivel intenațional. Acestea sunt instituții funcționale precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, dar și numeroase tratate și protocoale menite să regelementeze și să extindă activitatea economică internațională.

RELAȚIILE DINTRE INSTITUȚIILE FINANCIARE INTERNAȚIONALE ȘI STATE

Raporturile dintre state și instituțiile financiare internațioanle s-au dezvoltat într-un set de norme și practici bazate pe relațiile concepute inițial între state și instituțiile respective. De exemplu, principiul neimxitunii în afacerile interne ale statelor a fost consacrat în Articles of Agreement al Băncii Mondiale. În acest caz banca a considerat că rolul său ar fi al unui expert neutru ce acționează în calitate de consilier economic.

PERCEPȚIA INSTITUȚIILOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMICE ÎN RAPORT CU PRINCIPIUL SUVERANITĂȚII

Subiectul suveranității naționale și principiul neimixtiunii au fost plasate în permanență în conflict cu cel al dezvoltării economice, mai ales cu nevoia instituțiilor financiare internaționale de a asista statele în dezvoltare în realizarea politicilor și proiectului economic. Astfel că instituțiile financiare internaționale puteau împrumuta guvernele numai în cazul în care acestea foloseau banii respectivi pentru a înainta proiectul lor economic în numele poporului. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au fost dedicate principiului cum că guvernele statelor aflate în dezvoltare ar trebui, într-o oarecare măsură, să reprezinte voința și aspirațiile popoarelor lor.

Având în vederea acestea, relațiile dintre state și instituțiile financiare internaționale au fost înțelese în baza unui punct de vedere individualizat asupra dezvoltării economice. Până în anii 1970, dezvoltarea economică a fost înțeleasă, în mare, ca fiind mișcată în principal prin intermediul investițiilor crescute sau îmbunătățirea sistemelor de educație și sănătate, și nu prin prisma unor politici macroeconomice sau prin cadrul politic și intituțional al unei societăți, ca factori determinanți ai dezvoltării economice. În acest sens, intituțiile financiare internaționale nu au fost preocupate cu multe componente ce deveniseră afaceri interne.

ACCEPȚIUNILE INSTITUȚIILOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE ASUPRA STATELOR ÎN CURS DE DEZVOLTARE

În urma unor îndatorări succesive și dependente din partea țărilor subdezvoltate, aceste preocupări ale instituțiilor financiare internaționale au început să se contureze într-o altă direcție. În cazul statelor în curs de dezvoltare, Banca Mondială a arătat că în cele mai multe state dependente de ajutoarele financiare internaționale, „ajutoarele financiare și asistența nu mai pot fi privite ca un accesoriu la resursele de investiții interne, ci au devenit principale în administrarea lor economică și la funcționarea continuă a guvernelor, fiind evident că masa bugetului de capital și o parte mare din bugetele periodice ale guvernelor provin, direct sau indirect, din resursele plasate de aceste ajutoare externe”. Sume foarte mari de ajutoare către aceste state dependente provin majoritar de la Fondul Monetar Internațional și Banca Modială. Astfel, tările subdezvoltate care nu au o acord cu FMI și Banca Mondială au o probabilitate foarte mică de a primi alte ajutoare externe. Această dependență extremă pe asistența externă oferă creditorilor oportunitatea de a exercita pârghiile asupra guvernelor.

Într-o altă accepțiune, a intervenit o schimbare în percepția creditorilor asupra guvernelor mai multor state în curs de dezvoltare. Foarte multe guverne s-au dovedit a fi corupte și incompetente, unele chiar și sălbatice în raport cu cetățenii lor. Din acest punct de vedere, acestea au eșuat în îndeplinirea scopurilor privind suveranitatea națională, atât prin prisma dezvoltării economice, cât și din punct de vedere politic și social. Mai mult, prin acceptarea argumentelor economiei neo-clasice din partea instituțiilor financiare internaționale, au furnizat motive întemeiate pentru a interoga sau impune restricții în activitățile statelor. Din acest punct de vedere, guvernele nu mai erau considerate a fi greșit în elaborarea și implementarea politicilor economice sau fără experiență, victime ale unor circumstanțe nefavorabile, ci deveniseră o cauză a lipsei de dezvoltare economică și politică. Datorită acestor circumstanțe, specialiștii în domeniul au arătat că noțiunea de suveranitate devenea înțeleasă prin faptul că guvernelor le erau conferite responsabilitatea de a asista și proteja popoarele aflate în interiorul granițelor administrate de aceștia, iar dacă eșuau în respectarea obligațiilor lor, atunci riscau să compromită legitimitatea lor.

Deci, ghidându-se în baza noilor accepțiuni asupra suveranității naționale, de mai multe ori creditorii au simțit posibilitatea de a interveni în afacerile interne ale mai multor state în curs de dezvoltare pe seama îmbunătățirii bunăstării economice, drepturilor omului și libertăților politice. În alte cuvinte, instituțiile financiare internaționale au devenit actori principali în încercarea de a împlini scopurile suveranității statale și făcând acest lucru au devenit întruchiparea organizațională a setului de idealuri care este întotdeauna o potențială amenințare la adresa suveranității statale. Această imixtiune în afacerile interne ale statelor din partea instituțiilor financiare internaționale s-a realizat în trei etape. Prima etapă a fost extinderea scopurilor activităților instituțiilor financiare internaționale, a doua etapă a fost prin creșterea dramatică a implicării în adâncime a instituțiilor financiare internațioanle, iar a treia etapă prin creșterea nivelelor de ajutoare și coordonare din partea creditorilor.

VIZIUNEA INSTITUȚIILOR FINANCIARE INTERNAȚIONALE CU PRIVIRE LA ASISTENȚA FINANCIARĂ. IMPACT ASUPRA AFACERILOR INTERNE ALE STATELOR

Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au elaborat o nouă viziune cu privire la ajutorarea și asistența financiară a statelor, văzând esențială ajustarea structurală ca o precondiție necesară pentru succesul împrumuturilor de investiții. Astfel, împrumuturile de ajustare structurală și sectorială au început să conțină un număr foarte mare de condiții de politici atașate, precum elimirarea taxelor de import, scăderea taxelor, scăderea controlului dobânzilor, devalorizarea monedei, eliminarea restricțiilor în industrii, privatizarea sau restructurarea companiilor deținute de stat sau eliminarea controalelor asupra prețurilor la alimente, energie și agricultură. Deci, instituțiile financiare internaționale, în special Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, au devenit mai îngrijorate cu foarte multe aspecte ale reglementărilor instituționale, economice și politice ale statelor în curs de dezvoltare. Aceștia au subliniat în continuare idea de bună guvernare. Conform acestora, a îmbunătăți guvernarea înseamnă a îmbunătăți administrarea sectorului public, restructurând sistemul juridic, descentralizând administrația publică, îmbunătățind responsabilizarea și încurajând transparența. Mai mult, instituțiile financiare internaționale, în special Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, se îngrijorează și cu privire la cheltuielile privind armata și apărarea, precum și bugetele privind securitatea, în țările în curs de dezvoltare.

Așadar, instituțiile financiare internaționale au început să își fixeze prioritățile și condițiile de împrumutare a statelor în curs de dezvoltare, în baza unor evaluări personale cu privire la necesitățile și prioritățile de dezvoltare ale statului împrumutat. Asta înseamnă că instituțiile financiare internaționale precum Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional stabileau prioritățile de dezvoltare ale statelor care doreau să se împrumute și impuneau condițiile aferente pentru atingerea priorităților respective, luând asupra sa responsabilitatea de facto pentru identificarea și pregătirea proiectelor de dezvoltare. În cazul Băncii Mondiale, această identificare și pregătire ale proiectelor de dezvoltare a început să aibă loc printr-un nou mecanism cvasi-juridic, guvernat de normele dreptului financiar internațional, dar și de normele și practicile economice, politice și ale relațiilor internaționale, denumită „Country Assistance Strategy”, prin intermediul căruia se exprimă atât nivelul, cât și compoziția asistenței ce urmează a fi acordate statului împrumutat.

MECANISMUL „COUNTRY ASSISTANCE STRATEGY” AL BĂNCII MONDIALE ȘI EVOLUȚIA SA

Mecanismul denumit „Country Assistance Strategy” a devenit un cadru de dezvoltare al Băncii Modiale într-un stat împrumutat. Acest document conține:

descriere a strategiei Băncii Mondiale într-un anumit stat, în baza unei evaluări ale priorităților statului respectiv;

indicație al nivelului și tipurilor de asistență ce urmează a fi furnizat în baza unei strategii elaborate și portofoliul de performanță al statului împrumutat.

„Country Assistance Strategy” devine necesar pentru:

a identifica zonele cheie unde Banca Mondială are un avantaj comparativ și unde asistența sa va avea cel mai mare impact asupra reducerii sărăciei;

a stabili nivelul și compoziția asistenței tehnice și financiare pe care Banca Mondială urmărește să furnizeze statului împrumutat.

„Country Assistance Strategy” este un mecanism participativ, adică este dezvoltat în consultare cu autoritățile statului împrumutat, organizațiile societății civile, partenerii de dezvoltare și alte părți interesate. Totuși, acesta nu este un document negociat. Diferențele dintre agenda proprie ale guvernului statului împrumutate și strategia susținută de Banca Mondială sunt evidențiate în document.

În anul 2014, Banca Mondială a adoptat un nou mecanism cadru de dezvoltare pentru implementare în statele împrumutate, succesor al „Country Assistance Strategy”, denumit „Country Partnership Framework”. Acest nou mecanism este menit să aducă o abordare nouă la angajamentele de țară, ce are drept scop de a face modelul acționat de țară al Băncii Mondiale mai sistematică, bazat pe dovezi, selectiv și axat pe obiectivele de a reduce sărăcia extremă și creșterea unei prosperități comune într-un mod mai durabil.

INTERVENȚIA ÎN AFACERILE INTERNE ALE STATELOR DIN PARTEA INSTITUȚIILOR FINANCIARE INTERNAȚIOANLE

Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional nu sunt întotdeauna interesate cu determina reforme economice și politice majore în statele împrumutate, ci sunt de asemenea interesate cu încercarea de a reconstrui, în cel mai minuțios detaliu, funcționarea guvernelor. Această posibilitate le este oferită datorită inabilității guvernelor de a îndeplini responsabilitățile lor cu privire la suveranitatea statală. În consecință normele fundamentale privind suveranitatea sunt deseori încălcate prin urmărirea altor norme.

Totuși, instituțiile financiare internaționale nu își pot face felul întotdeauna după bunul lor plac. În ciuda scopurilor și profunzimii activităților Băncii Mondiale în interior statelor împrumutate, statele în curs de dezvoltare au putut deseori să reziste implementării condițiilor de împrumut, disimulând, negociând și în general încercând să mențină o formă aparentă de control asupra procesului de reformă economică și politică.

Acest lucru a devenit posibil datorită multitudinilor de instituții financiare ce operează într-un anumit stat, proliferarea acestor insituții furnizând guvernelor posibilitatea de a eschiva de la implementarea anumitor politici. Astfel, sub auspiciile Băncii Mondiale, instituțiile creditoare au devenit coordonate pentru a putea diminua manevrele guvernelor și a lua din mâna acestora controlul asupra fondurilor împrumutate, destinația ajutoarelor și deciziile privind prioritățile de dezvoltare.

CONCLUZII

Este evident că statele împrumutate și instituțiile financiare internaționale, precum Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional, încearcă cu vârf și îndesat să mențină aparențele suveranității statale, arătând că activitățiile și preocupările creditorilor nu prezintă nicio amenințare suveranității.

Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional sunt foarte precaute atunci când vine vorba de ajutoarele financiare, susținând că toate deciziile privind acordarea acestora, stabilirea strategiilor, identificarea proiectelor de dezvoltare, evaluarea necesitățiilor și politicilor, precum și implementarea reformelor sunt stabilite de comun acord cu autoritățile statului împrumutat. Nimic mai corect.

Pe de o parte, statul este un subiect de drept internațional, iar suveranitatea sa este un principiu fundamental al statalității și al normelor internaționale. De asemenea, suveranitatea, în cele mai multe cazuri este exercitată de către popoare, direct sau indirect, prin interpuși aleși să le reprezinte interesele, în baza unor programe politice, proiecte și politici statale, etc.

Pe cealaltă parte, instituțiile financiare internaționale acordă împrumuturi statelor în baza acceptării unor documente cadru ce conțin anumite condiții pentru acordarea împrumutului. Condițiile respective sunt stabilite în baza unei evaluări amănunțite efectuate de către instituțiile financiare internaționale care arată necesitățile de dezvoltare ale statului împrumutat, prioritățile economice, fiscale, politice, legislative, etc. Toate acestea numai din punctul de vedere al instituției care acordă împrumutul respectiv.

Așadar, prin acceptarea condițiilor impuse de către instituția care acrodă împrumutul, este posibil ca guvernul statul respectiv să cedeze o parte din suveranitatea sa economică, financiară și fiscală, depinzând de condițiile impuse. Este posibil ca guvernul respectiv să nu mai poată implementa programul său politic împreună cu politicile sale, în baza căruia a fost legitimat de către popor guverneze țara, întrucăt printr-o scrisoare de acceptare s-a angajat să respecte și să implementeze politicile și reformele enunțate în condițiile impuse de către instituția finanțatoare.

În apărarea lor, guvernele pot argumenta că acest demers este făcut pentru a asigura bunăstarea materială a cetățenilor săi, element fundamental pentru asigurarea suveranității statale. Totuși, prin această asumare, guvernul statului respectiv devine dependent de instituția finanțatoare, astfel cedând o parte a suveranității existente acesteia.

Insituțiile financiare internaționale sunt pregătite să intervină în aproape toate aspectele economice, politice și sociale, în cele mai multe cazuri guvernele nemaiavând control asupra proiectelor lor economice. În răspuns la această chestiune, se poate argumenta că situația a fost începută de către guverne atunci când au decis să intre în relații contractuale cu instituțiile financiare internaționale, această relație nefiind diferită de cele prin care statele încheie acorduri internaționale prin care cedează din autoritățile lor în favoarea valorificării unor beneficii. Totuși, acordurile încheiate de către state nu pot avea aceeași valoare juridică cu relațiile contractuale dintre state și instituțiile financiare internaționale, întrucăt acordurile internaționale sunt negociate de către state și ulterior semnării lor sunt ratificate și introduse în legislație internă a statului respectiv. Pe când în cazul raporturilor contractuale cu instituțiile financiare internaționale, documentele acceptate de către guverne nu sunt negociate, ci impuse, iar politicile ce cândva țineau strict de afacerile interne ale statelor, sunt stabilite de către finanțator și supuse implementării statului împrumutat prin legiferare și reforme în diferite domenii.

În final, raporturile dintre intituțiile financiare internaționale și state sunt deseori raporturi de supunere, în sensul că autoritatea guvernului poate fi oricând subminată prin simpla deciziel al instituției finanțatoare, din momentul în care statul respectiv începe raporturile contractuale cu obligații unilaterale cu instituția financiară care împrumută. Prin acest mecanism de dependență financiară, statele care recurg la împrumuturi internaționale, de facto își cedează suveranitatea sau o mare parte din ea acestor instituții. Totuși, având în vedere evoluția globalizării principiul suveranității statale, suveranității economice, devine din ce în ce mai mult o pură teorie.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Malcolm N. Shaw, International Law, ediția a 6-a, Cambridge University Press, 2008

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, „Drept Intenațional Public – Sinteze”, ediția a 6-a, Ed. C. H. Beck, București, 2011

Tom Farer, Beyond Sovereignty: Collectively Defending Democracy in the Armericas, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1996

Documente internaționale. Articole de specialitate

Banca Mondială, Governance and Development, Washington, 1992

Fondul Monetar Internațional, Good Governance: The IMF’s Role, Washington, 1997

Banca Mondială, Sub-Saharan Africa: From Crisis to Sustainable Development, Washington, 1989

Banca Mondială, Assesing Development Effectiveness: Evaluation in the World Bank and the International Finance Corporation, Washington, 1994

Banca Mondială, World Development Report 1991, Washington, 1991

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Articles of Agreement

Devendra Ray Panday și Maurice Williams, „Aid Coordination and Effectiveness: Least Developed Countries 1981-1989”, studiu pregătit pentru a 2-a Conferință ONU privind Statele Subdezvoltate, 1990

Paul Mosley et al., Aid and Power, vol. 1, 1991

Christopher Clapham, Africa and the International System: The Politics of State Survival, Cambridge, 1996

J. Donnelly, „The Social Construction of Human Rights”, Human Rights in Global Politics, Cambridge University Press, 1999

Nicholas Greenwood Onuf, „The Republican Legacy in International Thought”, Cambridge Studies in International Relations, vol. 59, Cambridge University Press, 1998

J. Samuel Barkin and Bruce Cronin, „The State and the Nation: Changing norms and the rules of sovereignty in international relations”. International Organization, vol. 48, pg. 107-130, 1994

Leo Gross, „The Peace of Westphalia, 1648-1948”, The American Journal of International Law, vol. 42, pg. 20-41, 1948

Francis Deng, „Reconciling Sovereignty with Responsability: A basis for International Humanitarian Action”, Africa in Politics: Post-Cold War Challenges, Westview Press, 1995

George Thomas și Pat Lauderdale, „State Authority and National Welfare Programs in the World System Context”, Sociological Forum, vol. 3, 1988

Charles Taylor, „Invoking Civil Society”, 1990

V. Tanzi, „Corruption Around the World: Causes, Consequences, Scope and Cures”, IMF WP, 1998

Stephen Lister și Mike Stevens, „Aid Coordination and Management”, document intern al Băncii Modiale, 1922

Referințe electronice

Pagina de internet a Băncii Mondiale, www.worldbank.org

Pagina de intern al Fondului Monetar Intenaționale, www.imf.org