Suveranitatea Statelor Prin Prisma Uniunii Europenedocx

=== Suveranitatea statelor prin prisma Uniunii Europene ===

Capitolul II – Suveranitatea statelor prin prisma Uniunii Europene

2.1 Perspectiva asupra suveranitatii statelor membre ale Uniunii Europene

Participarea Statelor Membre la construcția europeană a avut ca bază adaptarea suveranității la imperativele interdependențelor internaționale și celor decurgând din dezvoltarea organizațiilor europene constituite de aceste state și nu un demers juridic de limitare a suveranității naționale.

În dezvoltarea societății europene apăreau noi subiecte, care puteau fi soluționate mai bine doar la nivel european. Punctul de plecare a fost punerea în comun a unor resurse economice folosite, la momentul respectiv, pentru susținerea efortului de război: cărbunele și oțelul. Ulterior, s-au adăugat chestiuni precum energia atomică, politica agricolă, politica tarifară comună, poluarea atmosferică, terorismul (cu atât mai mult după 11 septembrie 2001), traficul de droguri, crizele monetare sau contaminarea cu diferiți viruși, care depășeau granițele și deci controlul exclusiv al statului. Statele nu mai puteau oferi soluții pentru rezolvarea eficientă a acestor probleme. Rezolvarea era posibilă doar printr-un efort în comun. Așa cum afirmă și Krasner, partajarea acestor atribute care țineau de suveranitatea interdependenței nu afecta elementul principal al suveranității interne, și anume organizarea procesului de decizie intern, ci mai degrabă îmbunătățea controlul asupra flagelurilor amintite.

Țări precum Franța sau Germania au prevăzut expres în constituțiile lor posibilitatea transferării unor atribute ale suveranității către instituțiile europene. Preambulul Constituției franceze din 1946 prevedea că “sub rezerva reciprocității, Franța consimte la limitări ale suveranității necesare organizării și apărării păcii”.

Într-adevăr, transferul unor atribute ale suveranității a fost ireversibil și a implicat un număr crescând de competențe, creându-se în acest fel o ordine juridică nouă, indiscutabil de origine monistă.

Dat fiind faptul că Uniunea Europeană, ca reuniune a statelor suverane, a fost constituită luând forma unei organizații internaționale cu competențe superioare statului, văzând pe de altă parte faptul că ea posedă personalitate juridică internațională, fiind așadar un subiect de drept internațional, suveranitatea Statelor care o compun suferise o diminuare substanțială.

Uniunea Europeană posedă capacitatea juridică de a încheia tratate (ius tractum), de a întreține relații și de a fi reprezentată în raporturile sale cu celelalte subiecte de drept internațional (ius legationis); având propria sa identitate, ea este unul dintre membrele societății internaționale cu o politică exterioară și securitate comună ; în același timp, obligațiile sale se opun statelor sale membre care trebuie să le respecte și să le execute.

În consecință, statele membre își păstrează suveranitatea, fiind mereu subiecte de drept internațional, dar capacitatea lor juridică și de a acționa la nivel internațional a devenit mai restrânsă. Aceste state au un statut special. UE rămâne încă o uniune a statelor suverane. Raporturile dintre Uniune și aceste state membre sunt de o natură specială de subordonare impusă celor din urmă (în special pentru cele care sunt deja colectivizate); Uniunea își ia angajamente în numele lor (orice tratat care trece prin Uniune obligă statele; coexistența pe scena internațională a Uniunii cu statele membre presupune o politică exterioară comună care se stabilește la nivelul Uniunii.

Statele membre pot încheia tratate cu statele terțe și cu organizațiile internaționale doar în măsura în care această competență nu aparține exclusiv Uniunii și în măsura compatibilității acestor tratate cu obligațiile lor asumate ca membru al Uniunii. Cazul statelor membre este totuși particular pentru că integrarea europeană impune o adaptare de ordin juridic – de structură și funcțională.

Într-o opinie generală, U.E. intră, cel puțin prima faciae în categoria organizațiilor internaționale, având tipologia acestora; reprezintă o asociere de state, realizată într-un anumit scop, constituită într-o entitate distinctă și independentă de statele care o compun – cu propria sa ordine juridică, înființată în baza unui tratat internațional multilateral – actul său constitutiv, dispune de organe proprii orânduite într-o anumită structură de organizare și funcționare și căreia

s-a conferit personalitate juridică.

Dar U.E. nu constituie o organizație internațională în sensul clasic al conceptului – una interguvernamentală, ci una suprastatală, cu substanțiale elemente de suprastatalitate, de o anvergură necunoscută până acum și care îi schimbă esența de asociere de state, chiar dacă cadrul instituțional în care a fost transpusă este una de organizație internațională;suprastatalitatea este dată de punerea în comun a suveranităților – prin transfer al atributelor de suveranitate de la state la U.E., până la contopirea lor, precum și de natura și conținutul raporturilor pe care ea le are cu statele ei membre (cu care împarte atributele de suveranitate – făcând acte de guvernare a societății și substituindu-se acestora), cât și cu statele terțe (devenind parteneră în relațiile cu acestea, în locul statelor pe care le reprezintă).

Dar U.E. cuprinde și unele elemente specifice pe care le au uniunile de state (confederații și federații).

Drept urmare, U.E. reprezintă mai mult decât o simplă asociere de state – care este organizația internațională, alcătuind o structură similară cu aceea a unei uniuni de state, cu elemente pe care le regăsim când la federație, când la confederație, fără însă să poată fi identificată ca atare; constituită pe sistemul unei organizații internaționale, U.E. urmărește integrarea societăților din statele participante într-un spațiu economic, social, politic și juridic unic; este constituită și funcționează într-un sistem propriu, având în vedere "crearea unei Uniuni tot mai profunde între popoarele Europei"; instituie o piață internă, o uniune economică. Raportul dintre U.E. și statele sale membre este conceput astfel, încât să țină seama de scopul final pe care îl are, iar pentru aceasta, Uniunea este înzestrată cu personalitate juridică, având și competențe "pentru realizarea obiectivelor lor comune".

Pentru aceasta, U.E. are o structură și competențe în formă similară cu cele de la organizații (pentru că nu există ori nu era acceptată în acea vreme o altă figură juridică decât a acesteia), dar în conținut, elementele ei ne reamintesc de un sistem de grupare de state. Există o partajare a autorității și guvernării între U.E. și statele sale membre; acestea participă la activitatea U.E. și decid asupra rolului, inclusiv a existenței ei, dar participarea lor este redusă în segmentul comunitarizat. U.E. are personalitate juridică, dispune de o anumită capacitate juridică care îi este necesară și are ordine juridică proprie; ea își conturează identitatea pe scena internațională, își afirmă valorile și interesele ei. Are structură proprie de funcționare potrivit scopului propus; în calitate de subiect de drept, U.E. întreține relații cu statele și celelalte subiecte de drept internațional, încheie tratate, participă la viața internațională, desfășurând o gamă largă de acțiuni externe, o politică externă și de securitate comună etc.

Însăși existența U.E. o presupune pe aceea a statelor; instituțiile ei de bază – Consiliul European, Consiliul, ca și Parlamentul, sunt constituite din șefii de stat sau de guverne ai statelor membre, respectiv aleși în statele membre, dând expresie tocmai acestei idei – U.E. se compune din state suverane.

Cu toate acestea, suveranitatea statelor membre ale U.E., deși este cu mult mai necesară, este, totodată, și mai împovărată de angajamente și mai știrbită, în ceea ce privește atributele lor de suveranitate decât în cazul participării la alte organizații internaționale. U.E. este o organizație internațională, cu o notă evidentă de ceea ce constituie o uniune de state, iar atributele suprastatale pe care le-a dobândit prin transferul de suveranitate de la statele membre, conduc la o clară limitare a suveranității statelor membre.

Actiunea externa, înfățișează întreaga gamă de situații (politica externă, politica comercială comună, cooperarea cu alte state, ajutorul umanitar etc.) în care U.E. acționează în calitate de titular; ca atare, s-a stabilit cine o reprezintă, că are atribuții de a încheia tratate ș.a.

Așadar, sfera largă de competențe ale U.E. reduce în mod vizibil din atribuțiile de suveranitate ale statelor membre; și chiar dacă conceptul (ca atare) de suveranitate cuprinde trăsăturile de exclusivitate, indivizibilitate și inalienabilitate, în raport cu U.E., domeniul rezervat al unui stat membru este substanțial redus.

Pentru realizarea obiectivelor U.E. (stabilirea unei piețe comune, libera circulație a bunurilor, capitalurilor, serviciilor, a forței de muncă și a persoanelor), înființarea unei uniuni economice și monetare (armonizarea politicilor economice și introducerea unei singure monede) și conducerea politicilor și a activităților comune (stabilirea politicilor comune și prețurilor agricole), statele membre au renunțat la atribute din suveranitatea lor, transferându-le la Comunități; de aici, și nevoia de a dispune de un sistem legal pentru definirea sarcinilor și competențelor care revin instituțiilor și statelor membre.

Normele dreptului comunitar, în sensul restrâns al termenului, sunt edictate în cadrul U.E. și se află cuprinse în tratatele institutive, așa cum au fost ele modificate, completate și adoptate (tratatele de aderare și actele modificatoare) – ca surse primare ale acestuia și în regulile din actele emise de către instituțiile comunitare în aplicarea acestor tratate – surse derivate.

Prin ipoteză, statele membre ale U.E. continuă să rămână subiecte de drept internațional; făcând parte din comunitatea internațională, ele întrețin relații cu alte state și subiecte de drept internațional (chiar dacă aceste relații sunt diferențiate, prin amprenta pe care o pune apartenența lor la U.E.); atâta vreme cât continuă să existe (pentru că participarea în sine a unui stat la o organizație nu constituie un caz de încetare, a personalității juridice internaționale ori de amputare a ei, ci, dimpotrivă, de confirmare a existenței, prin exercitarea atributelor sale de suveranitate), ele dețin calitatea de subiect de drept internațional; statele membre ale U.E. sunt state suverane și ca atare, sunt înzestrate cu personalitate juridică de drept internațional, având calitatea de subiect de drept internațional.

Statele membre întrețin relații externe cu U.E., ca și în cazul oricărei alte organizații, guvernate de dreptul internațional, dar au, în plus, și relații instituționalizate – cârmuite de dreptul comunitar (care este dreptul intern al U.E.); statele membre se raportează așadar, la două ordini juridice. Ca urmare a participării lor într-o organizație internațională cu caracter suprastatal, statele membre ale U.E. și-au asumat o serie de angajamente cu repercusiuni asupra întinderii suveranității lor de stat; un tablou cât de cât ilustrativ cu privire la atributele de suveranitate pe care nu le mai exercită a fost prezentat mai sus; precizăm că nu este vorba de simpla asumare de către statele membre a unor îndatoriri oarecare (care este normală pentru orice stat membru), ci de o subordonare a lor care, trebuie să-i spunem pe nume, reduce esențialmente din suveranitate și le aduce la un statut de state cu suveranitate limitată, chiar dacă virtual, aceasta ar putea redeveni completă (în cazul retragerii din U.E.).

Statutul statelor membre ale U.E. încetează de a mai fi unul general și unitar; una este poziția lor față de U.E. și alta, în raport de comunitatea internațională în ansamblul ei, chiar dacă în ambele ipoteze, în cadrul U.E., ca și în general, ele sunt ținute a respecta regulile dreptului internațional; aceste posturi distincte conduc și la o ierarhizare a importanței relațiilor pe care ele le au – sunt prioritare relațiile comunitare.

În postura lui de stat membru al U.E., fiecare dintre ele este legat organic de Uniune și de celelalte state membre; relațiile cu familia europeană (Uniunea și statele membre) sunt primordiale; împreună, fac parte din structura U.E., au relații speciale (extinse, de profunzime, preferențiale și se conduc după regulile U.E.), iar acest lucru se exprimă în mod vizibil în angajamentele pe care și le asumă și în volumul relațiilor dintre ele (nu numai între state, ci și la nivelul cetățenilor lor). Transferul atributelor de suveranitate la U.E. – guvernarea, imprimă în această structură închegată a statelor membre, duce la stabilirea unor anumite raporturi care poartă o natură specială – una asociativă, cu acomodări reciproce care să întărească relațiile dintre ele.

Limita acțiunilor lor este dată de o dublă coordonată – decurg din cerința respectării atât a regulilor dreptului internațional (ca membre ale comunității internaționale), cât și a celor comunitare (ca membre ale U.E.). Ansamblul de obligații și de legături face ca această categorie de relații să aibă un regim cu statut special (comparativ cu cel al statelor federate dintr-o federație).

2.2 INTEGRITATEA TERITORIALĂ – CONSECINȚĂ A SUVERANITĂȚII STATELOR

a. Consacrarea principiului integrității teritoriale ca principiu fundamental al dreptului internațional contemporan. Suveranitatea statelor implică respectarea integrității lor teritoriale. S-a afirmat astfel, în dreptul internațional, principiul integrității teritoriale a statelor, care înseamnă, pe de o parte, dreptul statului la inviolabilitatea și intangibilitatea teritoriului asupra căruia își exercită suveranitatea iar, pe de altă parte, obligația celorlalte state de a se abține de la orice încălcare a acestui drept.

Este deci explicabil de ce în perioada cand existau numai state bazate pe exploatare, iar războiul de agresiune era considerat licit, principiul integrității teritoriale nu s-a putut înscrie în dreptul internațional.

In antichitate și în evul mediu, statele sclavagiste și cele feudale duceau războaie de cucerire și de cotropire a teritoriilor altor state.

Expansiunea teritorială a statelor puternice continuă în capitalism și apoi în imperialism, cand a avut loc împărțirea și reimpărțirea lumii, atat în Europa, cat și pe celelalte continente, prin războaiele de cotropire și diferite așa-zise moduri de dobandire a teritoriului, admise de dreptul internațional din acea epocă. Așa erau, de pilda anexiunea, cucerirea, ocupația, menite să justifice expansiunea teritorială a marilor puteri prin acapararea teritoriului altor popoare, modificarea hărții lumii după bunul lor plac, menținerea popoarelor sub jug străin în cadrul unor imperii (ca acela austro-ungar sau otoman, fără a mai vorbi de imperiile coloniale).

Cu toate acestea, în numeroase cazuri, popoarele, în lupta lor pentru independență, reușesc, îndeosebi în secolul al XlX-lea, să-și constituie state naționale, avand la bază teritoriul pe care îl locuiau și apărau împotriva încercărilor de subjugare.

Lupta popoarelor pentru cucerirea independenței de stat și asigurarea integrității teritoriului lor este ilustrată și de istoria țării noastre. Țara Românească, Moldova, Transilvania s-au aflat veacuri de-a randul sub stăpanire străină, dar aceasta nu a reușit să înăbușe setea de libertate a poporului, să stingă puternica sa dorință de unitate, de a se constitui într-un stat național, pe teritoriul patriei noastre.

In contextul luptei popoarelor pentru independență și unitate națională, principiul integrității teritoriale își croiește drum și pe planul dreptului internațional.

Din experiența primului război mondial, care a demonstrat consecințele distrugătoare ale expansiunii teritoriale, într-o măsura mult mai mare decat războaiele precedente, cat și din dorința de a se menține statu-quo-ul stabilit prin pacea de la Versailles a fost introdus în Pactul Ligii Națiunilor un text care se referă la respectarea integrității teritoriale.

Astfel, art. 10 din Pact prevedea că membrii Ligii se obligă « să respecte și să apere împotriva oricărui atac din afară integritatea teritorială și independența politică existentă a tuturor membrilor ligii». Principiul integrității teritoriale este astfel formulat cu un conținut restrans la garantarea reciprocă a integrității teritoriale numai a statelor membre în Liga Națiunilor. Este totuși importantă consacrarea acestui principiu în tratatul multilateral care era Pactul Ligii Națiunilor.

După cum se știe însă, integritatea teritorială și independența politică a statelor a fost încălcată de agresorii fasciști, fără ca Liga Națiunilor să poată lua vreo măsură pentru stăvilirea politicii expansioniste a acestora, politică ce a dus la declanșarea celui de-al doilea război mondial.

Experiența acestui război a determinat statele coaliției antihitleriste să proclame în Carta Națiunilor Unite (art. 2 alin. 4) obligația tuturor statelor de a se abține, în relațiile internaționale, de la amenințarea cu forța sau de la folosirea ei împotriva integrității teritoriale ori a independenței politice a vreunui stat.

Carta consacră astfel principiul integrității teritoriale cu o sferă de aplicare universală, obligația respectării lui în ansamblul relațiilor internaționale.

Respectarea principiului integrității teritoriale apare așadar în epoca noastră ca o condiție a menținerii și consolidării păcii, a interzicerii agresiunii, a dezvoltării relațiilor prietenești și a colaborării dintre state.

De atunci, principiul integrității teritoriale este reafirmat în numeroase documente internaționale din ultimele decenii.

Astfel, de exemplu, în articolul 1 din Carta Organizației Statelor Americane (1948) se prevede că statele americane înființează o organizație care are, printre scopurile sale, apărarea integrității teritoriale și a independenței lor.

Carta Organizației Unității Africane (1963), art. II, enunță, printre scopurile Organizației, apărarea suveranității, integrității teritoriale și independenței. Articolul III, referitor la principiile care trebuie să guverneze relațiile dintre statele membre, include printre aceste principii respectul pentru suveranitatea și integritatea teritorială a fiecărui stat și pentru dreptul său inalienabil la existență independentă.

Principiul integrității teritoriale este proclamat în numeroase conferințe internaționale ale țărilor afro-asiatice, ca de exemplu Conferința de la Bandung din 1955, prima conferință de la Accra (1958) a statelor africane independente, Conferința de la Casablanca din 1961 si Cea de-a doua conferință a șefilor de state sau de guverne a țărilor neangajate (Cairo, 1964). Principiul integrității teritoriale ocupă astfel un loc important alături de principiul suveranității și egalității în drepturi în cadrul principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan.

b. Raportul dintre principiul integrității teritoriale și dreptul statului asupra teritoriului său. Principiul integrității teritoriale constituie un corolar al suveranității teritoriale a statelor. Exercitand suveranitatea teritorială, fiecare stat are dreptul ca aceasta să-i fie respectată de celelalte state. Respectul suveranității teritoriale al unui stat se exprimă tocmai în principiul integrității sau inviolabilității teritoriului acestuia.

De aceea, problema naturii dreptului statului asupra teritoriului său are o deosebită importanță pentru principiul integrității teritoriale, putandu-se afirma că acesta din urmă nu poate fi conceput decat dacă dreptul statului asupra teritoriului este definit ca suveranitate teritorială.

Se explică astfel de ce principiul integrității teritoriale a apărut relativ tarziu. Intr-adevăr, în oranduirile anterioare celei capitaliste, teritoriul era privit ca proprietate exclusivă a monarhului (suveranului) care-1 putea vinde, schimba sau dărui. Proprietatea monarhului asupra pămantului constituind izvorul puterii statului asupra teritoriului, nu se putea vorbi despre o integritate a acestuia.

Această situație s-a reflectat și în teoriile feudale cu privire la natura juridică a teritoriului, teoriile patrimoniale, potrivit cărora dreptul statului asupra teritoriului avea un cracter patrimonial (dominium). Suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra pămantului, proprietate privată.

Victoria revoluțiilor burgheze a determinat o schimbare în concepția asupra supremației teritoriale a statului, făcandu-și loc treptat și ideea de imperium, de supremație teritorială, diferită de ideea de dominium, de proprietate.

Astfel, dacă în prima jumătate a secolului al XlX-lea, este formulată teoria « teritoriului-obiect», care concepea teritoriul ca un obiect de proprietate a statului sau, într-o altă variantă, ca un obiect al unui drept real de suveranitate ori ca o proprietate de drept internațional, în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea această teorie începe să fie respinsă de o serie de juriști burghezi.

Atacurile acestor juriști împotriva teoriei-obiect proveneau din încercarea de a justifica, într-o oarecare măsură, amestecul statului în afacerile proprietarilor funciari. Deoarece aceste atacuri erau contrare intereselor proprietarilor, se elaborează atunci teoria «teritoriului-limită » (teoria spațiului sau a limitei). Teoria spațiului nu consideră teritoriul ca pe un obiect al puterii supreme a statului, ci numai ca un spațiu în limitele căruia statul își exercită puterea sa.

Deși prezenta unele trăsături pozitive față de teoria obiectului, respingand concepția civilistă, patrimonialistă, cu privire la teritoriu, teoria spațiului nu distingea între teritoriu în raporturile interne și teritoriul în relațiile internaționale, domeniu în care sunt admisibile, în anumite condiții, modificări teritoriale. Adoptand teoria spațiului, asemenea modificări ar însemna schimbări în însăși structura statului și nu numai a teritoriului asupra căruia își exercită suveranitatea.

Teoriile de mai sus au apărut și s-au dezvoltat în perioada capitalismului premonopolist. In faza imperialismului se face simțită însă nevoia elaborării unei teorii care să golească de conținut suveranitatea teritorială și care să «justifice» acapararea unor teritorii străine, prin crearea așa-ziselor sfere de influență, prin închirierea pe termen lung, prin administrare, ca și, mai recent, posibilitatea de a instala baze militare pe teritoriile altor state.

Concluziile pe care le trag adepții teoriei competenței ilustrează caracterul antiștiințific al acesteia,ca al întregii concepții normativiste. Este o teorie contrară realităților epocii noastre, în care popoarele luptă pentru independență, suveranitate națională și integritate teritorială și se situează pe un plan asemănător cu teoriile geopolitice fasciste și cu teoriile cosmopolite privind «integrarea» sau «statul mondial». Suntem în prezența unor teorii nihiliste care, negand suveranitatea statelor în general, încearcă să desființeze și suveranitatea teritorială, ca una dintre principalele forme de manifestare a suveranității. Totodată, ele tind să înlăture principiul integrității teritoriale, al cărui fundament îl constituie tocmai suveranitatea statului asupra teritoriului.

După cum rezultă din cele de mai sus, cele mai multe dintre teoriile formulate în literatura occidentală cu privire la natura dreptului statului asupra teritoriului apar ca fiind contradictorii, inconsistente din punct de vedere științific și putand servi, prin negarea suveranității și integrității teritoriale, ca o «justificare» a infiltrării cercurilor imperialiste pe teritorii străine.

Este evident că națiunile sau popoarele nu pot exista fără teritorii. Dreptul lor de a-și hotărî singure soarta, de a se organiza în stat, suveranitatea lor națională, se exercită pe o anumită porțiune a globului, pe care națiunile și popoarele au dreptul de a o apăra împotriva oricăror atingeri din afară. De aceea, teritoriul apare ca expresia materială a supremației, independenței și inviolabilității poporului care îl locuiește, iar suveranitatea statului ca mijloc pentru realizarea acestei supremații și apărarea integrității teritoriale.

Conținutul suveranității teritoriale, la fel ca și al suveranității în general, este determinat de baza economică a societății, de relațiile de producție dominante, existente într-un anumit moment al dezvoltării sociale.

In țările socialiste, suveranitatea și integritatea teritorială constituie o însușire a statului ca exponent real, autentic al poporului, care deține puterea în stat, suveranitatea statului asupra teritoriului fiind expresia suveranității naționale.

Constituția Republicii Socialiste România din 1965 prevede că statul nostru este un stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar. Teritoriul său este inalienabil și indivizibil (art. 1). Constituția mai consacră și faptul că bogățiile de orice natură ale teritoriului aparțin întregului popor, fiind proprietate de stat (art. 7).

Consacrand atat suveranitatea statului asupra teritoriului, pe care îl declară inalienabil și indivizibil, cît și proprietatea socialistă de stat, Constituția României Socialiste dă expresia conținutului social politic al suveranității teritoriale în statul socialist și proclamă integritatea teritorială a statului nostru.

c. Consecințe ale principiului integrității teritoriale. O primă consecință a principiului integrității teritoriale o constituie inadmisibilitatea oricărei atingeri aduse teritoriului unui stat prin acte de agresiune, cum ar fi pătrunderea cu forța pe teritoriul altui stat, cucerirea sau anexiunea. Această consecință decurge din prevederile art. 2 alin. 4 din Carta O.N.U., care interzice amenințarea cu forța și folosirea forței împotriva integrității teritoriale a unui alt stat.

Totodată, în lumina principiului integrității teritoriale sunt ilicite orice acțiuni care ar tinde la alipirea cu forța, la dezmembrarea unui teritoriu, la modificarea prin constrangere a frontierelor statului.

O a doua consecință a integrității și suveranității teritoriale o constituie neadmiterea exercitării puterii de către un stat pe teritoriul unui alt stat. Prin aceasta se exprimă caracterul exclusiv al suveranității teritoriale în sensul că fiecare stat își exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu și are numai el dreptul de a-și desfășura acolo activitatea. Caracterul exclusiv al suveranității teritoriale, în care se manifestă și principiul integrității teritoriale, a fost recunoscut în mai multe hotărîri ale unor instanțe internaționale.

In doctrina occidentală a dreptului internațional se afirmă însă că ar exista anumite excepții de la caracterul exclusiv, și prin aceasta indivizibil, al suveranității teritoriale.

Prin afirmarea cu putere în dreptul internațional contemporan a principiului suveranității și integrității teritoriale, corolar al suveranității naționale, situațiile de condominiu nu mai pot fi considerate viabile.

O altă excepție de la caracterul exclusiv al suveranității și integrității teritoriale ar constitui-o, după părerea unor doctrinari occidentali, așa-zisele servituți internaționale, definite ca restricții excepționale aduse suveranității teritoriale a statelor prin tratate, potrivit cărora o parte sau întregul teritoriu al unui stat este destinat să servească perpetuu unui anumit scop sau interes al altui stat.

Teoria servituțiilor nu-și poate găsi aplicarea în dreptul internațional. Intr-adevăr, servitutea de drept civil este un drept real accesoriu dreptului de proprietate și presupune existența unui fond dominant și unuia servant care să fie contigue, astfel încat însăși natura lucrurilor sau legea să impună crearea servituții. Servituțiile convenționale se întalnesc foarte rar. Or, în dreptul internațional, suveranitatea teritorială nu poate fi asimilată cu un drept de proprietate pe care statul să-l greveze cu servituți, nu există un fond dominant si unul servant, iar așa-zisele servituți s-au constituit întotdeauna pe cale convențională.

In concluzie, nu există excepții de la principiul integrității teritoriale exprimat în caracterul exclusiv al suveranității statului asupra teritoriului său.

Aceasta nu înseamnă însă că, potrivit dreptului internațional, un stat, exprimîndu-și în mod liber voința, nu poate acorda altor state, prin convenții internaționale, unele drepturi de a folosi teritoriul său, în limite bine definite, și de obicei pe bază de reciprocitate. Ne referim în special la dreptul de tranzit (feroviar, aerian etc.) pe care și-l acordă reciproc statele, prin convențiile de reglementare a transporturilor terestre, aeriene, etc., pentru a favoriza colaborarea dintre ele și dezvoltarea relațiilor economice internaționale. Acordarea unor asemenea drepturi nu știrbește cu nimic caracterul exclusiv al suveranității și integrității teritoriale.

Prin natura și consecințele sale, principiul integrității teritoriale, principiu fundamental al dreptului internațional are un rol important pentru menținerea păcii și securității internaționale, respectarea sa fiind o condiție esențială în această privință.

Republica Socialistă România apără cu fermitate principiul integrității teritoriale, ca bază a relațiilor de colaborare multilaterală cu celelalte state, de asigurare a păcii și securității în Europa și în întreaga lume.