Suveranitatea Si Diplomatia In Reglementarea Conflictelor Internationale

Abstract

Statele au fost și rămân actorii principali în relațiile internaționale. Scopul principal al fiecărui stat este realizarea interesele lor în relațiile cu alte țări. În astfel de situații, din momentul că statele au scopuri diferite, ar putea apăra conflicte. Aceasta este una dintre cele mai importante obiectiv ale dreptului internațional pentru a rezolva în mod pașnic astfel de conflicte, prin folosirea mijloacelor cele mai potrivite.

Când vorbim despre diferendele la nivel internațional, este important să menționăm faptul că aceste poate fi de natură politică și juridică. Aceasta diviziune a fost deseori contraversat, deoarece orice conflict este asociat cu unele considerații politice. Din acet motiv, este foarte greu pentru a defini criteriile care vor decide natura reală a unui conflict sau dispută.

Există multe modalități pentru a rezova conflictee internaționale. În trecut, conflictele între state au fost rezolvate prin război. Dar, de la sfărșitul primului războiul mondial, războiul nu mai este privit ca mijloc pentru a rezolva conflictele între state.

Introducere

După sfărșitul Războiului Rece, consolidarea statală se confruntă cu probleme de guvernare teritoriale postconflictuale și state prăbușite. Cum au fost și intervențiile din Bosnia, Nambia, Cambodia, Angola, Rwanda, Kosova, Timorul de Est, și recent în Afganistan și Irak. Însă, există cazuri în care consolidarea statală internaționaă se confruntă atăt cu probleme de guvernare și suveranității, cum ar fi Kosovo și Timorul de Est. În acest cadru Kosovo reprezintă un caz unic, avănd în vedere că consolidarea statală internațională a avut loc sub suveranitatea încert. Unii cercetori, Zaum (2007) și Comisia Internațională a Independenței în Kosovo (2001), introduc dezbaterea cu privire la problema consolidarei statală internațiolă în Kosovo prin perspectiva suveranității. Comisia Internațională a Independenței pentru Kosovo discută necesitatea pentru a rezolva problema suvranității Kosovo ca rezultat al consolidarei statal internațională. În timp ce, Zaum (2007) afirmă că modul în care conceptul de suveranitate modelează agenda internațională de consolidare statală, influențează comportamentul de constructori statal internațional, în special autoritatea pe care exercită, folosind Kosovo ca un exemplu.

Kosovo încă nu are un statut definitiv în arena internațională, datorită conflictului nerezolvat cu Serbia. Un conflict care durează de mulți ani.

Principalele cauze ale conflictelor internaționale sunt: economice, teritoriale, etnice, religioase, ideologice, încălcarea drepturilor omului etc.

Metodele principale, care au demostrat că sunt mai eficiente pentru rezolvarea conflictului sunt: intervenția unei părți terțe, grupurile de contact, negocierile, medierea, etc. Aceste metode au fost considerate funcționale în funcție de abordarea părților implicate în conflict, precum și cei implicați în soluționarea conflictelor.

Ceea ce este specific în natura conflictului , este durata lor, acest element este vital în găsirea oportunități de soluționarea conflictelor. În cazul în care intervenția este eficientă și utilizează mijloace funcționale în rezolvarea conflictelor, acest conflict poate fi temporar. În caz contrar, confictele poate fi permanente și durata lor poate constitui oportunități de a genera noi conflicte, ceea ce poate conduce la război regionale.

De easemenea, răspăndirea geografică sau impactul conflictelor în mai mult decăt un teritor/stat împlică mai mult actori în conflict, interesele cărora poate fi individuale sau în comun, în funcție de poziția pe care au în conflict.

Cazul conflictului din Kosovo, reprezintă un caz care poate fi chemat o ”chestiune internă„, care poate lua dimesiune de implicare regională, dar și implicarea actorilor global pentru rezolvarea acestui conflict.

Capitol I: Suveranitatea si Diplomatia in reglementarea conflictelor internationale

1.1 Suveranitatea statelor

Suverenitatea se referă la dreptul unui stat pentru a decide politicile sale fără intervenția exterior. Suveranitatea este un concept relativ nou, care a apărut în Conferența de Pace de la Westfalia din 1648 și nașterea statelor naționale. Doctrina Westphalia definește suveranitatea statului ca o putere absolută a autorității statal într-u teritoriu aflat sub conducerea sa.

În esență, suveranitatea westfaliană presupune imunitatea absolută a statelor din orice intervenție exterioră. Cu această realizare, pacea de la Westfalia a stabilit principiul suveranității statelor și principiul de non-intervenției ca piatră de temelie a sistemulu internațional. Conceptul de suveranitate a existat în secolele trecute în termeni de suverani și ca un principi fundamental pentru stabilirea relațiile și tradițiile juridice dinte diferite entității teritoriale cum ar fi Egiptul, China, și Imperiul Roman. Acest concept a fost abordat din diferiții cercetori, printre care Bodin și Hobbes, ambi oferă o rațiune intelectuală pentru legemitatea unui suveran ca autoritatea finală în interiorul statului.

Folosind definiția lui Max Weber de stat ca o comunitate umană care pretinde să obțină legitimitatea a folosierei forței fizice în cadrul uni anumit teritoriu , suveranitatea de stat este înțeleasă ca competență exclusivă a autorităților de stat, inclusiv legitimitatea d a folosi forța peste populația în teritorul repsectiv.

În termeni convenționali, suveranitatea este definită în articolul 2.1 din Cartea ONU, care prevede: ” Organizația este întemeiată pe principiul egalitîții suverane a tuturor Membrilor ei”, ceea ce înseamnă că toate statee membre ale ONU sunt la fel de suveran și, prin urmare, nu pot înterveni reciproc în afaceri interne. Aceasta reprezintă baza unui sistem internațional compus din state autonome, bine guvernate, și reconoscute la nivel internațional.

După afirmația lui James( 1986:25), suveranitatea este definit ca o condiție, absolut, legal și unitar. Este ”legal” deoarece un stat suveran nu este subordonat altui suveran, dar este egal de către dreptul internațional. În același timp, suveranitatea este un termn ”absolut„ deoarece ori este prezent ori lipeste, așa cum este și ”unitar„, în sensul că un stat suveran este autoritatea supremă sub jurisdicția sa.

Elementele de egalitate juridică, independență și compentență se găsesc într-o definiție extinsă a suveranități oferit de ICSS, care argumentează că: ”fiecare stat este liber, din dreptul internațional, pentru a decide și a acționa în mod liber cu privire la problemele, înclusiv alegerea sistemului politic, economic, social și culturar, și formularea politicii externe”.

Zauum (2005: 26-38) a fost concentrat pe ”autoritatea” și ”recunoașterea” ca și componentele bază ale suveranității. În definiția sa, autoritatea se referă la exercitarea puterii politice, și aplicarea politicilor aflate sub juridicția unei autorități. Zaum pune accentul asupra două aspecte importante ale autorității, cum ar fi legitimitatea și dreptul de a fi ascultat. Recunoașterea este considerat un alt comoponent important a suveranității de către Zaum care definește două aspecte ale recunoașterii internaționale: recunoașterea statalității, care stabilește statutul unei entități politice ca un stat în sistemul internațional; și, recunoașterea suveranității care tratează problema autonomiei unui stat în sistemul internațional.

Krasner (2004:87-88) definește celor trei dimesiuni ale suveranității: suveranitatea juridică internațională, suveranitatea westfaliană, și suveranitatea internă . Suveranitatea juridică internațională se referă la recunoașterea juridică internațională a entității teritoriale independente; suveranitatea westfaliană se referă ala dreptul unui stat pentru a decide politicile sale fără nici un intervenție exterior; suveranitatea internă se referă la capacitatea de guvernare eficientă al autorității pe teritoriul unui stat.

1.2 Suverantitatea poporului

În dezbaterea contemorană, format de schimbările a sistemului internațional entru creșterea relevanței drepturului omului, înțelesul suveranității sa extins. Suveranitatea modernă se înțelege ca definiție pentru ”drepturile„, și responsabilitățile” ale unei stat față de poporul său. În cadrul acestui ecoluție, Kofi Annan (1999) în articolul lui în ”The economist”, a propus două concepte despre suveranitatea: unul orientat spre statul și altul la oamenii. Abordarea lui poate fi considerată un progres în eforturile ale regăndirii suveranității ca o valoare atașat poporului, în timp se face apel sa state să își asume responsabilitatea pentru a proteja popoarelor lor. Annan nu numai a deschis ușa pentru reconceptualizarea suveranității, ci, de asemenea a facut clar că suveranitatea poporul trebuiea să ocupă un rol mai important decăt suveranitatea statului.

În cadrul acestei linii a găndirii vine și Jackson (1996: 26-31), care argumentează doă feluri de suveranității: suveranitatea pozitivă și suveranitatea negativă. Conform Jackson, suveranitatea negativă este dreptul statelor de a guverna fără intervenția exterioară. Însă, Jackson consideră că statele trebuie să fie responsabil pentru a asigura servicii eficiente pentru cetățenii lor, cu scopul de a se bucura de statutul de stat legitim, – aceasta este suveranitatea pozitivă. Bazat în această teorie, Jackson identifică ” quasi states„, referindu-se la aceste state care au un deficit de suveranitate pozitivă oferind posibilitatea pentru autoguvernare.

Această nouă abordare pentru înțelegerea suveranitatății a dat naștere unui nou concept numit” soveranitatea ca responsabilitate„, care avansează suveranitatea la un alt nivel, îmbrățișând ideea de o populație centrice suverane, spre dosebire de ideea tradițională, care a fost numai despre state centrice. Din 1993, conceptul suveranității ca responsabilitate a fost abordat în scrierile lui Francis Deng (1993). Deng afirmă că suveranitatea implică responsabilitatea pentru a asigura siguranța și bunăstarea cetățenilor și pentru a proteja drepturile lor, solicitănd comunității internațională deținerea responsabilității guvernelor în caz de eșec în misiunea lor. Așa cum afirmă Deng (1993: 13), ” atunci cănd guvernul nu poate sau nu dorește să crează condițiile necesare petru asigurarea drepturile populației, și ca rezultat duce la încălcarea gravă a drepturilor omului în masă, suveranitatea în sensul de responsabilitate guvernului este pierdut și trebuie să oferă comunitatea internațională asistența necesară„.

Suveranitatea ca responsabilitate a statelor datează la începutul anului 1992, atunci cănd Seretarul General al ONU Boutros Boutros-Ghali a declarat: „ Timpul suveranității absolut a trecut; teoria lui nu corespundea cu realitatea. (Agenda pentru Pace 1992 alin.17). De atunci, procesul sa dezvoltat în continuare pentru a evolua în direcția uni doctrine de Responsabilitatea pentru a Proteja, promulgată de către Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitatea Statelor ( CIIS) în 2001.

Principiile de bază a doctrinei ” Responsabilitatea de a proteja„, ăn ceea ce privește suveranitatea, sunt:

Stat suveran presupune responsabilitate, iar responsabilitatea principalp este protejarea populației, și;

În cazul în care o populație suferă de amenințări, ca urmare a unui războiului intern,insurgență, represiune sau eșecul statului, iar statul respectiv nu dorește sau nu poate evita, principiul de non-intervenției duce la responsabilitatea internațională pentru a proteja. (ICISS 2001: XI).

Conceptul de ”responsabilitatea suveranității” susnține ideea de intervenției internațională în caz cănd statul nu reușeste să protejează proprii cetățenii sau în cazul cănd abuzează cu ei.

1.3 Concepte diferite ale suveranității ca instrumente politice pentru consolidarea statală

Așa cum a evoluat doctrina intervenționismului, cercetorii au ăncercat să vină cu diferite forume pentru suveranitatea ca un instrument politic pentru consolidarea statală internațională. Cadrul acestor instumente politice implică o varietate de idei de la ideea radicală a retragerea suveranității la ideea moderată de partejarea suveranității. Unele dintre ele sunt analizate mai jos pentru a exemina eficacitatea lor în raport cu situațiile în consolidarea statală, cu un accent specific asupra construcției statală sub suveranitate nesigură.

Retragerea suveranității

Au fost reprezentate multe idei despre retragerea suveranității din diferiții cercetori, prezentate în principal în sistemele totalitare și suveranitatea suspendată.

Richard Haas (2005) a prezentat în scrierile lui o abordare radicală în privința problemei suveranității statelor abuzive. Haas afirmă că acțiunile eficiente internaționale necesită o apreciere că suveranitatea nu este absolută, și că suvernaitatea rprezintă atăt drepturile cetățenilor precum și drepturile guvernelor. Haas este de părerea că guvernele nu trebuie să permită masacrarea propriul popor, dan în caz că aceasta să întămplă, ”suveranitatea totală” trebuie luată din acest guvern. El menționează situația din Bosnia, Kosovo, Haiti, Rwanda, Timorul de Est și Somalia, unde un mare număr de civil nevinovați au suferit violența și genocidul provenind din interiorul propriilor granițe sau din guvernele lor. ”Actul de genpocid este dovadă că statul a încălcat obligația pe care are față de populația sa și , ca urmare trebuie să renunță parțial sau integral de la suveranitatea sa”. (Haas 2005:43) O schimbare în politica relațiilor internaționale de la ” mai mul intevenșionism” și ”mai punțin suveranitate”, este văzut de la Haas ca o opurtunitate care ajuta la o lume mai buna. Haas afirmă că suveranitatea nu este absolută , și că inervenția exterioară este necesară pentru a păstra viața humană și pacea în anumite circumstanțe.

Noile sisteme bazate pe incredere

Noile sisteme pe încreder sugerate de la Helman și Ratner (2003), Caplan (2002), Fearon și Laitin (2004), și Krasner (2004) presupun retragerea suveranității de facto din anumite state, să permită o consolidare statală internațională pentru ai ajuta să recupereze problemele. Sistemele de tutelare sau protectore, au fost apalicate în perioda de după războiul mondial, au recăștigat relevanța lor, în abordarea problemelor ale statelor falimentate și de reconstrucția postconflictuală. Fearon și Laitin (2004: 7) susțin că intervențiile internaționale trec spre o formă de guvernare internațională, care poate fi descris ca neotrusteeship, unde internaționalo căută un mandat legal internațional pentru ccontrolarea asupra autorității politice interne și în funcțiile economice. Conform lui Fearon și Laitin, termenul se referă la implicarea structurilor internaționale și cele interne în bosnia, Kosovo, Timorul de Est, Sierra Leone, Afganistan și, posibil pe termen lung, în Irak.

Sistemele de tutelă sunt interzzise de către Cartea ONU, deoarece aceasta întervine la suveranitatea statelor, totuși cercetori consideră că trebuie să există modalități de reconcișiere pe de o parte, și pe de altă parte trebuie respectat suveranitatea statelor. Î acest sens, Helman și Ratner (1993) consider că înfințarea tutelară sub egida consiliului de Securitate al ON este necesară. Ei argumentează că, sistemele de tutelă nu sunt compatibile cu suveranitatea convențională, deoarece scopil lor este îmbunătățirea suveranității unui stat, precizănd: ” scupu sistemului de tutelă este să ajută un stat eșuat pentru a relua responsabilitatea pentru sine…și pe termen lung provează suveranitatea”. (Helman and Ratner 1993 : 17)

Noile sisteme de tutelă reprezintă dificultății în intervenția internațională în statele suverane, internaționali nu numai își asumă suveranitatea internă, dar sugerează și retagerea suveranității juridic internațional ale statelor pentru o perioadă de timp nedeterminată. Conform Krasner (2004: 106), sub sistemului de tutelă, suveranitatea Westfalia/Vattelian a sistemului politic ar fi violate, autoritatea executivă ar fi înlocuit cu actorii externi, și suveranitatea juridic internațional va fi suspendat.

Prin urmar, sistemele de tutelă nu încalcă de jure suveranitatea statală, aceasta încă nu a fost acceptată ca un instrumen legal. Totuți, în ultia perioadă, ”tutela internaționalp pentru statele eșuateși teritoriile contestate , a devenit o realitate,în toate înțelesurile”, Caplan (2002:7).

Suspendarea suveranități

Suspendarea suveranități este o formă de a retragere suveranitatea din statele în mod temporar, până cănd să nu mai existe motive care au determinat aceasta acțiune. Fenomenul de suspendare a suveranități ți utilizarea ca un instrument pentru consolidarea statală au fost abordate din diferiții autorii, precum Schaschter (1963), Crawford (2003), Brownlie (2003), Yannis (2002), etc. Schaschter descrie suveranitatea suspendată ca un fenomen de conrtadicție între suveranitatea legală și practică, care se aplică la anumite situașii în care există statecare nu pot exercita funcția lor guvernamentală ( Schaschter 1963: 685-688). Suveranitatea suspendată poate fi ilustrată din practica ocupației statelor externe, care poate să asumă puterea suveranității dar nu pot să determină statalitatea lor. Ian Brownlie (2003: &), obsearvă suspendarea suveranității din perspectiva dreptului internațional, care afirmă că sub ocupația străină, personalitatea juridică a statului ocupat rămâne neatins, dar drepturile suverane sunt compromise. Recent, conceptul de suveranitate suspendată este pus în practică din consolidarea statală unde suveranitatea a fost retrasă din un alt stat și acordă consolidarea statală internațională, în timp se în mod legal îi aparține un stat. Cazurile ca Timorul de Est, Kosovo, Bosnia și Cambodgia sunt tipice. În Kosovo, UNMIK a avut compentențele de suveranitate deoarece a asumat toate; cele executive, legislative, judiciare și competențele prevăzute din Rezoluția 1244 și Regulamentul UMNIK, nr.1.

Problema legitimității suveranității suspendat a fost dominant în dezbaterile ștințifice. Yannis( 2002: 1048) afirmă că internaționali nu pot să fi deținătorii legitim a suveranității statal dacă aceasta este voința poporului și este exercitată pe baza principiul de autodeterminare. Totuși, Yannis favorizează defeniția juridică a acestui concept în dreptul internațional, cu scopul pentru a permite consolidarea statală internațională să se bucură de mandatul clar pentu îndeplinirea misiunii. El face referire la cazurile de Kosovo și Timorul de Est, care au reaprins intresul pentru acest concept ca o oportinutate pentru a îmbunătăți performanța la consolidarea statală internațională. Yannis (2002: 1052) afirmă că suveranitatea suspendată trebuie să fie vazut mai mult ca o oportunitate pentru a crește transparență și responsabilitate a consolidarei statală și mai puțin ca o șansă de a introduce relații irearhice în politica internațională.

Împărtășirea suveranității

Ideea suveranității împărtăși între autoritatea naționalp și ceea internațională cere din actorii naționali disponbilitatea lor de a compromite suveranitatea Westfaliană/Vatellian pentru o perioadă nedeterminată. Keasner (2004: 108-118) afirmă că, pentru a pune în aplicare suveranitatea partajată, trebuie să fie respectate două principii: în primul rănd, este necesar îndepărtarea de la conceptul unitar al suveranității convențional și separarea în diferite dimesiuni, cum ar fi: suveranitatea uridic internațional, suveranitatea Westfalia și suveraitatea internă (ibid: 87); și, în al doilea rănd este nevoie de compromiterea anumite dimesiuni suveranității penru a susține recuperare celorlalte dimesiuni eșuate prin intermediul consolidarei internațională.

În practicile contemporane a consilidare statală, partajarea suveranității a fost pus in aplicare în cazurile Kosovo, Bosniei, Timorului de Est, Afganistan, Irak, etc.

Conceptul de suveranitate partajată a fost aplicat în diferite forme, înclusiv prin intermdiul asistenței ONU sau delegarea suveranității către ONU (Helman și Ratner 1993), și modelul al gradație al suveranității (Keohane 2003).

Asistență de guvernanță

Modelul de asistență de guvernare presupune implicarea ONU în administrarea comună a unui stat vizat, cu toate că autoritatea pentru deciziile finale rămăne guvernului națională. Acest model de suveranitate sugerează că suveranitatea formală trebuie să râmănă la guvernul național, și anumite puteri suverane trebuie să se transera la ONU, organizmul care administrează țara respectivă. Cazurile în care a fost pus în aplicare sunt Georgia, Zair, o parte in Afirca și Asia ( Helman și Ratner 1993: 13-14).

Delegarea puterii la ONU

Modelul de delegare o parte substanțială alatribuții guvernamenate către ONU, asigură că suveranitatea formală să rămînă la guvernul național, care are putere de veto, totuș, practic statul este guvernat de către ONU (Helman și Ratner 1993: 14-15). De exempil, în cazul Cambodgiei, Autoritatea Transițională al ONU în Cambodgia (UNTAC), a dat autoritatea administrației civlă. În acest model, aranjamentele suveranității partajat între autoritatea internațională și guvernul național sunt efectuate cu acordul autorităților naționale.

Gradația suveranității

Keohane (2003: 297) a introdus modelul de ”gradare suveranității” care presupune acordarea suveranități societăților cu probleme printr-un procest treptat, până cănd aceasta să fie capabile să exercită autoritatea politică fără ajutor extern. Keohane propune patru pași pentru gradarea suveranității. Primul pas este suveranitatea nominală, ceea ce implică statul să recăștigă suveranitatea juridică internațională în cadrul ONU, dar autoritatea este în âinile ONU sau o altă autoritate. Al doilea pas este suveranitatea limitată, care implică autoritatea națională și, în mare parte autoritatea este în mâinile populației locale. Cu toate acestea, ONU sau oa altă autoritate externă poate anula deciziile atunci cănd se observa abuzuri cu drepturile omului sau sunt în contradicție cu acordurile semnate. Etapa finală este suveranitatea inegrată, ceea ce însemană că autoritatea internă este în mâinile cetățenilor și nu există nici o autoritate externă, dar există restricți constituționale de la o putere supranațională, cum ar fi Uniunea Europeană. Keohane susține că societățile cu probleme nu ar trebuie să aspiră toate elementele de suveranitate absolut, crezănd la ideea că suveranitatea westfaliană nu trebuie să fie acordatî acestora. ” Societățile cu problme trebuie să fie trimise direct de la suveranitatea limitată la suveranitatea inegrată”, sugerează autorul (Keohane 2003: 297). Aceste lucru imlică state/societății cu probleme care trebuie să fie inegrate în context mai larg al instituțiilo multilaterale, cum ar fi UE.

În ciuda importanței pentreu rezolvarea eșecurile statelor sau reconstrucția post-conflictuală, suveranitatea partajat este opusul cu actorii național, care sunt dispuși să fav un compromis pentru suveranitatea lor. Faptul că aceste state nu pot să rezolvă problemele lor și, avănd în vedere că suveranitatea partajată nu este considerată în od necesar o încălcare a dreptului internațional, dă legitimitate la acest instrument de politică.

1.4 Soluționarea diferendelor internaționale

În literatura de specialitate și profesională ne întâlnim cu numeroase definiții pentru diplomație. În general, putem spune că diplomația reprezintă reglementarea relațiilor de drept public internațional și reglementarea relațiilor dintre state.

Conform Dicționarului diplomatic apărut la București în 1979, diplomația este „ conducerea raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state prin mijloace sau căi oficiale”. Ea cuprinde astfel deopotrivă „acțiuea proprie a agenților diplomatici și activitatea specifică a ministrului afacerilor exerne, a adujencuților săi, ca și activitatea șefului de stat, a primului ministriu, precum și a altor persoane în domeniul politicii externe. În acest fel, diplomația se prezintă ca un instrument de bază al ansamblului relațiilor externe ale unui stat, al apărării drepurilor și intereselor acestuia, al condutiei sale prcatice in viața internațională”.

Barston(1988:1) dă următoarea definițe la începutul analizei sale privind diplomația modernă: ”diplomația se ocupă cu gestonarea relațiilor dintre state și de alți factori. Din perspectiva statului, diplomația se ocupă cu consultarea și implementarea a politicii externe. Ca atare, este un mijloc prin care țările prin intermediul reprezentanților oficial și alții, exprimă, adoptă și asigură interesele lor parțiale sau generale, folosind în această perioadă corespodența, discuțiile particulare, vizitele, amenințării și alte activități similare”.

Nicolson (1988: 3-5) are o abordare similară și menționează inițial cinci elemente diferite pentru conceperea diplomației:

Diplomația este un sinonim pentru ”politica externă„;

Diploația înseamnă negociere;

Diplomație sunt procesele și instrumentele, cu care se dezvoltă aceste negocieri;

Diplomația este parte a Ministerului Afacerilor Externe;

Diplomația este o abilitate, talent.

Pe baza acestora spuse mai sus, putem spune că diplomația pe de o parte este calea pentru reglementarea relațiilor dintre state suverane în mod pașnic și, pe de altă parte, diplomația este un instrument ca o organizație să pună în aplicare acest regulament a relațiilor dintre state suverane și, de asemena, politica externă.

În grupul de mijloacele diplomatice pentru rezolvarea diferendelor internaționale sunt: negocierile, medierea și servicii bune, comisii de anchetă și comisioanele de reconciliere. Până recent rezolvarea diferendelor internaționale care apar dintre statele, dreptul internațional permite o anumită marjă dintre statele care oferă disponibilitatea de a rezolva un conflict, ceea ce înseamnă alegerea de a soluționa un diferend, și dacă este necesar utilizarea forței. Astfel, în dreptul internțional, pentru o lungă perioadă de timp a avut loc folosirea forței ca o modalitate de a forța un stat sî se supună voinței unui slt stat, care este mult mai puternic. După sfărșitul primului război mondial, a fost creat Liga Națiunilor, scopul această organizație a fost că pacea și securitatea internațională sa nu fie pusă în pericol, dreptul internațional căștigă o nouă dimensiune, care a fost lansat la Haga cu semnarea Convenției de la Haga cu privire la soluționarea pașnică a diferendelor internaționale de anii 1899 și 1907. Convenția de la Viena și dreptul internațional a facut un pas mare spre rezolvarea diferendelor internațional în modul diplomatic și judiciar, dar utilizarea forței va intra în joc ăn special la începutul secolului al XX-lea. După al doilea război mondial, principul soluținării pașnice a diferendelor internaționale va găsi sprijin în continuare. Cartea ONU, în secțiunea pentru scopurile și principiile ONU afrimă principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale. După al doilea război mondial folosirea forței de către state, ca o modalitatea de atinge diferite scopuri, nu va avea loc. Mijloacele diplomatice pentru rezolvarea diferendelor internaționale au fost implementate în numeroase cazuri în care au reușit și uneori au eșuat. Aceste probleme de drept internțional, care au de a face cu diplomația, respectiv cu soluționarea diplomatică a diferendelor internaționale, sunt prezentate mai jos.

1.5 Negocierile

În dreptul internațional, negocierile sunt definite ca discuții între reprezentații de stat cu scopul de a realiza acorduri între state pentu anumite probleme care afectează statele sau, în scopul de a ajunge la un acord între ele. Dicționarul juridic de drept de la Universitatea din Oxford (2009), dă această definiție pentru negocierile:

”procedură diplomtică în care reprezentații statelor, fie prin contact direct sau corespodență, se angajeze să discute probleme de interes comun și să încerce să soluționeze disputele care au apărute dintre ele„

Din această definiție dată pentu negocierii vedem că acestea sunt mijloace diplomatice pentru a rezolva diferendelor internaționale între state. Ca atare, ele sunt foarte importante și sunt considerate ca fiind cea mai răspândită și simplu formă, pentru a rezolva un diferend cu caracter internațional. De obicei, negocieriile înainte de a căuta alte modalități de rezolvare a diferend. Deci, negocerile sunt funcția cel mai important a diplomației. În unele cazuri, chiar cuvăntul diplomacy are semnificația de ”negociere”, care înseamnă că problema poate fi rezolvată prin punerea în funcție a diplomației.

Ca un instrument important pentru soluționarea pașnică a diferendelor internaționale este, de asemenea observată în Cartea ONU, articolul 33, anineatul 1 din Carte prevede:

” Părțiile la orice diferend a căruia prelungirea ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale trebuie să caute să-l rezlve, inainte de toate, prin tratative, ancheta, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acrduri regionale sau prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor„.

Analizănd această prevdere a Cartei ONU, este ușor de remarcat faptul că modurile diferite prevăzute pentru soluționarea pașnică a diferendelor dintre state, negocierile sunt principalele.

De asemenea, practica statelor a arâtat că în unele cazuri negocierile sunt singura metodă prin care se poate atinge o soluție. Acest lucru nu numai că este prima metodă prin care se poate rezolva diferendelor între statele, ci pentru că prin negocieri, țările văd avantajele pe care acest mod de soluționare a diferendelor, în special cănd o problemă nu pare atât de complicat.

Convenția de la Viena cu privire la continuarea statelor în ceea ce privește respectarea tratatelor la articolul 41, sublinează:

” În cazul în care apare un diferend privind interprentarea sau aplicarea acestei convenții între două sau mai multe părți la Convenței, acestea ar putea încerce să-l rezolve prin consultare sau negociere„.

Deci, negocierile au locoul principal în rezolvarea diferendelor care apar între state. Metodele de negocieri, variează de la o cultura la alta, dar țările ar trebui să fie ghidate de bunăvință pentru a ajunge la un acord pentru care au fost așezat la masa negocierilor, exceptănd ăn orice caz orice preciune, amenințări și șantaj care pot veni în perioda î care părțile caută o soluție pentru problema.

Deoarece negocierile sunt considerate ca fiind unul dintre cele mai importante instrumente pentru soluționarea diferendelor dintre state ei, în mod norma au condus la necisitatea lor de studiu de către diferiți experți. Printre cel mai importanți autorii care au studiat acest domeniu sunt Zartman și Berman. Acești autori fac o clasificare în trei etape pentru întregul proces de negociere: discuții preliminare, formulare de bază și elaborarea detaliat.

Prima etapă a negocierilor este numit de către mulți cercetori ca discuții preliminare. În timpul acestei faze, se efectuează cea mai mare parte din discuții. În timpul acestei faze, discuțiile care se desfășoară merg în direcția în care să ajung la un acord, care să fie valabil pentru părțile, pregătesc agenda și sunt de acord cu privire la modul cum să continue discuții. În cursul pregătirii agendei, părțile sunt de acord pentru problemele care va fi discutată. Agenda trebuie să fie bine formulată și din punct de vedere lingvistic, în mod în care nici una dintre părțile să nu interpretează în beneficiul să în vitor. Agenda ar trebuie să fie facută publică pentru publicul, cu tote că desfășurarea discuțiilor ar trebui să rămână confidențiale în conformitate cu practica diplomatică. În cadrul discuțiilor dintre Kosovoși Serbia, guvernul kosovar a fost acuzat că a deținut secret agenda negocieri. O parte importantă pe agendă este ordinea problemelor care trebuie discutate între părțile. Agenda este elaborată în colaborare între părțile, înainte de începerea procesului de negociere.

Este foarte important forma în care se dezvoltă negocierile, care poate să fie: directe și indiretcte.

Negocierile directe sunt atunci când părțile negociează față în față, fără prezența și medierea orice terț. Aceste discuții sunt cazuri clasice și funcționale atunci cand părțile de negociere au fiabilitatea adecvat între ele, au abilități și cultura de negociere și voință politică pentru discuții, la fel ca și complet obligați să pună în aplicare în mod strict ce semnează. Negocierile bilaterale sunt acele negocierii, care sunt, de obicei, desfășurate direct. Avantajul negocierilor bilaterale este aceea că au o flexabilitate ridicată, viteză și confidențialitate.

Odată ce părțile decid forma discuților, ei pot decide, de asemenea, locul unde o să se desfășoară discuțiile. De multe ori se întămplă că locul desfășurator al negocierilor internaționale să fie Elveția sau Austria, deoarece aceste țări se bucură de statutul de stat neutru. În ultima vreme, cu excepția Elveție și Austrie, în calitete de loc de întâlniri între părți este și Franța, Conferința de pace pentru Kosovo din Rambouillet din 1999.

O altă problemă care se discută în faza prelimineară este timpul, căt timp vor dura negocierile între părțile. Este importantă durata discuților, deoarece părțile nu se poate să discută despre o problemă pentru o perioadă nedeterminată. În cazul în care în negocierii o să fie parte și un terți, și problemele care vor fi discutate sunt sensibile, și părțile vor avea mai mult nevoie de timp pentru toți participanți ca să nu apară dificultăți practice mai târziu.

Deci, negocierile sunt considerate ca un proces lung, plin de dificultăți, momente în care părțile trebuie să creeze favoruri în mod în care să trec în celelalte etape. Părțile poate ajung la o soluție, dar, uneori ele pot fi interupte, caz în care nu ar fi o soluție pentru problema și părțile caute alte soluție pentru problema, prin alte forme diplomatice.

1.6 Servicii Bune și Medierea

Serviciile bune sunt întâlnite în denumiri diferite în diferite limbi. În limba engleză este numită ca ”Good offices”, în limba franceză este folosit termenul ”bons offoces”. Dicționarul de Drept din Universitatea din Oxford, oferă acest definiție pentru servicii bune:

” o tehnică de rezolvare a diferendelor internaționale, în care partea terță cu acordul statelor aflate în conflict, servește ca un intermediar prin sugestii prietenoase și încearcă să convingă părțile pentru soluționarea diferendului dintre ele prin discuți„. Dina această definiție, înțelegem că serviciile sunt un mecanism pentru soluționarea conflictelor între state cu intervenția unui terț, care se străduiește să ofere părților să ajungă la soluții. De obicei, servicile bune sunt oferite din un stat sau un grup de state, organizațiile internaționale, cu caracter general. Cum ar fi ONU, sau orice organizație cu caracter regional. În cadrul ONU, funcționează, de asemenea, o comisie permanentă pentru serviciile bune stabilite de către Adunarea Generală în 1950. Rolul țării terțe în soluționarea diferendelor, este de a așeza părțile în discuții. Deci, după ce părțile se așeză la masa negocierilor, misunea sa este considerat îndeplinit.

Un alt instrumen pentru rezolvarea diferendelor înternaționale în mod pașnic este medierea. La fel ca și ”servicii bune”, și la mediere avem intervenția unui terț care se străduiește să ofere părților soluționarea diferendelor între ele. La prima vedere, se pare că medierea și ”servicii bune” sunt asemănătoare, dar în realitate există diferențe între aceste două metode, deoarece la mediere, rolul mediatorului constă nu numai în aducerea părților la masa negocierilor dar și la participarea pe tot paracursul procesului de negociere, chiar și oferin părților sugesti, sfături și propuneri.

În dicționarul de Drept din Universitatea din Oxford medierea este definit în modul următor:

” metodă pentru rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale, în care un treț acționează cu acordul statelor aflate în conflict și participă activ în procesul de negocieri, oferind sugesti esențiale cu privire la condițiile de soluționare și, în general, încercănd să împace cerințele opuse, mereu încercănd să nu crează neplăceri între părți„. De fapt rolul mediatorului este foarte important deoarece de-a lungul procesului este activ și este implicat direct în solutionarea problemei între părțile. Mediatorul care este angajat într-un proces, pentru a oferi asistența lui, ar trebui să fie foarte atent pentru a îndeplini misiunea însercinat. În acest sens, ar trebui să fie neutru în conflictul dintre părți și să nu facorizează niciuna dintre părțile în timpul pregătirii agendei. Misiunea mediatorului este oferira părților, prin sfaturi și propuneri să ajungă la o soluție. Deci, putem să observăm clar că obictivul principal a mediatorului este atingerea uni acord între părțile aflate în conflict.

Din moment ce medierea servește pentru a rezolva diferendelor internaționale în mod pașnic, acestea este prevăzut din mai multe acorduri internaționale. Aici, putem menționa:

Traratul de Pace de la Paris, în anul 1856;

Convenția de la Haga cu privire la soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, 1899 și 1907;

Tratatul de Pace de la Versailles, din 1919;

Liga Națiunilor;

Cartea ONU.

Cei mai importanti mediatorii în relații internaționle, sunt state și organizații internaționale. Pentru a rezolva un conflict internațional, de obicei mediator au fost statele. De obicei, marile puteri au jucat rolul mediator pentru multe probleme. În cartea sa ”Diplomație și practică”, Berridge sublinează motivele pentru care statel au jucat rolul de mediator în multe conflicte internaționale, și rolul lor a fost foarte important. El a menționat trei motive fundamentale:

Aceste state, poartă mantaua de mediator, pentru a pune capât crizelor care amenință stabilitatea globală, înclusiv stabilitatea economic, pentru care au interese importante.

În general, marile puteri cred că este rezonabil pentru a media conflictele care apar în alianțe sau grupuri de state, care aceștia au un rol de lider. Motivele sunt foarte clare: este foarte importantă să se mențină solidaritatea și pentru a preveni înterferențele de ”ajutor” din exterior.

Este clar că mmarile putere, folosesc medierea ca mijloc pentru extinderea rețelei de client în favoarea lor.

Este important să notăm că, lângă state și organizații internaționale ca un mediator în soluționare unui conflict, poate fi o persoană sau o organizație non-guvernamentală. Dar cănd medierea este făcut din o organizație neguvernamentală sau o persoană, putem să spunem că acest tip de mediere este neoficială. Atunci când vorbim despre mediere neoficial, în cele mai multe cazuri, este fără succes. Totuți, este posibil ca uneori, atunci cănd medirea este o combinație între ceea formal și cea informală, părțile să ajungă la o soluție. Totuși, în prezent, medierea pentru rezolvarea pașnică a conflictelor din state, a devenit o obișnuință. Acest tip de mediere este numit mediere multilateral, și apare în două forme:

Mediere coordinată, și;

Mediere necoordinată.

Medierea coordonată este un fel de mediere în care rolul de mediator este jucat de mai multe state. Grupul de coordonatror este numit altfel și ca ”grup de contact”. Grupul de contact, infințat în anul 1994, pentru a aborda conflilictul din Bosnia, se reactivează în 1999 pentru a aborda criza din Kosovo. Acestea era compusă din Germania, Franța, Marea Britania, Rusia și Statele Unite ale Americii.

În cursul anului 2008, Secretarul General al onul, vorbind de importanța medierii în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, cerănd AP și KS furnizarea de mijloace adecvate, în scopul de a consolida rolul de mediere prin intermediul ONU.El a menționat că experiența arată că eforturile de a coordona în mod eficient medierea, a fost de succes în construirea și menținerea păcii sale.

Medierea necoordonată, este un fel de mediere în care ca mediator se prezintă anumite state. Acest tip de mediere pot fi considerat la fel de favorabil pentru părțile aflate în conflict. Dar de ce este considerat fvaorabil acest tip de mediere pentru părțile aflate în conflict? În primul rănd, în medierile necoordonate, părțile aflate în conflict au posiblitate să ascultă sugestiile diferite făcute din mediatorii. În al doilea rând, din moment că acest tip de mediere pot fi considerat ca o concurență între mediatorii, părțile aflate în conflict, au posibilitatea să acceptă această alegere, care este considerată favorabil de către toate soluțiile oferite de intermediari. Cănd există două state sau două organizații internaționale în calitate de mediator, responsabilitatea este împărțită între cele două mediatorii. Părțile aflate în coflict poate accepta sau respinge medierea. În asemenea cazuri, mediatorul nu este obligat să medieze și se poate retrage din procesul pentru soluționarea diferendelor. Ca un mediator poate să apară un alt mediator ca să continuă misiunea interuptă din mediatorul anterior.

1.6 Investigații

Convenția de la Haga privind soluționarea pașnică diferendelor internaționale, în anul 1907 prevede că în orice conflict internaținal, în care nu sunt afectatea onorea și interesele vitale ale statului, și că este rezultatul unui dezacord cu privirea evaluarea situație de fapt ar putea fi creat o comisie de investigație, dacă părțile nu reușesc să ajung la o soluție prin mijloace diplomatice.

Comisia de investigație, poate fi creat prin acordul părților. Astfel, părțile aflate în conflict trebuie să ăși dă acordul pentru o comisie neutru, care va avea grijă să adune toate faptele. Deci, comisia de investigație are ca sarcină principală investigarea tuturor faptelor pentru a vedea natura conflictului.

Comisia de investigație este format din membri din țările care sunt în conflict. Uneori, membrii comisiei de investigație sunt persoane neutru. Comisia de investigație este proiectat pentru multe acorduri internaționale. Cartea ONU prevede că Consiliul de securitate poate investiga orice caz sau conflict, pentru a nu pune în pericol menținerea păcii și securității internaționale.

Învocănd acestea prevdere a Cartei ONU, Consiliul de Securitate prin diferite rezoluții, a permis crearea unor astfel de organisme. Este important de menționat că, ăn prezent rarori să întămplă că conflictele să se rezolvă prin comisii de investigație, pentru motivul că părțile au posibilitatea să nu respecta concluziile astfel de comisii.

1.7 Reconcelierea

Reconcielerea reprezintă un alt mod de a soluționa conflictul într-o formă pașnică. La fel ca în comisia de investigație, și la reconceliere, avem un număr de persoane, care au datoria de a examina și dezvăluie orice fapt în ceea ce privește conflictul care a apărut între cele două subiecte de drept internațional, să pregătească un raport cu privire la activitatea desfășurat și propune soluționarea conflictului între ele. Este o nouă formă de soluționarea diferendelor internaționale în mod pașnic. Această formă de soluționare a diferndelor internaționale în mod pașnic, este prevăzut în ma multe convenții internaționale, cum ar fi:

Convenția de la Haga, 1899 și 1907 cu privire la soluționarea conflictelor în mod pașnic;

Actul general privind soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, aprobat de către Liga Națiunilor în 1928,

Convenția interamericană pentru reconciliere, în 1929;

Cartea Organizației Națiunilor Unite;

Cartea Ligii Arabe;

Cartea Organizației Uniunii Africane;

Tratatul de la Bogota privind soluționarea pașnică, în 1948;

Acordul de la Bruxelles din 1948;

Convenția europeană pentru soluționarea pașnică a diferendelor, în 1957;

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor 1969;

Convenția privind drepturl mări, 1982.

Pentru conflictele, care au caracter politic și juridic, reconcilerea este considerat instrumentul potrivit pentru soluționarea acestor diferendelor. Această formă de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, de obicei, este plasat în conformitate cu cererea unei dintre părți care sunt în conflict, atunci este voința părților cum o să stabilesc locul în care Comisia va dezvolta activitatea de reconciliere, ce competențe va avea acest comisie și așa mai departe.

II: Uniunea Europeana si SUA in fata crizei din Kosovo

2.1 EULEX- Misiunea UE în Kosvo

Ce este EULEX?

EULEX este cea mai mare misiune civilă pentru Apărarea și Securitatea Europene, până acum. Sopul său principal este asistarea și susținerea autoritățile Kosovare în statul de drept, în special poliția, sistemul judiciar și vamal. Misiunea nu este guvernarea sau reglementarea Kosovo. Aceasta este o misiune tehnică, care va motoriza și consilia, păstrând în același timp un număr limitat de competențe executive. Eulex lucrează ân cadrul general al Rezoluției 1244 a Națiunilor Unite și are un lanț de comandă unificat, la Bruxelles.

DECLARATA MISIUNI:

Misiunea EULEX a oferit sprijinul pentru autoritățile din Kosovo în aplicarea legii și în progresul lor către durabilitate și responsabilitate. Această misiune dezvoltă consolidarea sistemului judiciar multi-etnic, independent, precum și un serviciu de poliție și vamală multi-etnic, asigurându-se că aceste instituții să nu fie influențate politic. Misiunea, în cooperare cu programele de asistența a Comisiei Europene, pune în aplicare mandatul prin motorizare, îndrumare și consiliere, păstrând în același timp, anumite responsabilități executive stabile.

UE a oficializat decizia pentru misiunea civilă în Kosovo, cu sediul la Priștina. Belgard a condamnt cu permitate această misiun, numindu-l ”rușinos” și o încălcare a dreptului internațional.

2.2 Intervenția NATO

Ideea de intervenție umanitară, pentru prima dată a fost menționat din Thomas Aquini în secolul al XII-lea. El a aderat principiul unui stat suveran care are dreptul de a interveni în problemele interne ale uni alt stat ” în cazul în care acesta maltratează cetățenii săi”. Acestă idee este considerat unul dintre principiile al intervenției militară în apărarea umanității. Principiul intervenției umanitare are o importață deosbeită, deoarece oferă statelor dreptul de afiliere la pedepsirea statului care încalcă principiile umanitare, astfel încât să nu fie posibil să provoace alte pierderi de vieți oamenești. Din acest motiv, prin urmare, intervenția umanitară trebuie să fie privită în contextul tendințelor actuale a folosirea forței în general, pentru a afla dacă foloisirea forței în contextul interveței internațioanlă este un concept legal sau nu al dreptului internațional.

Intervențile constituie de cele mai multe ori răspunsuri deosebite la unele situații deosebite. În Kosovo, occidentali au intervenit din punct de vedere militar pentru a gestiona o criză ce amenință stabilitatea în Balcan, și deci în Europa, dar și pentru a asigura credibilitatea NATO.

Intervențiile externe (militare) sunt multinaționale și se realizează prin intermediul organizațiilor internaționale, care devin actorii și care își dezvoltă niște politici proprii. La logica statelor se adugă ceea a organizațiilor internaționale. Aceste răspund la unele nevoi, politici și împrejurări diferite și îmbracă deci forme diferite.

Fiind vorba despre bazele unei intervenții legate în mod direct de teatrul (și de actorii) crizei, se pot distinge, în mod sistematic, următoarele elemente: o intervenție militară pentru gestionarea unei situații de criză este pusă în practică dacă este considerată a fi necesară și, în același timp, posibilă.

În primul rând, o intervenție este socotită a fi necesară dacă evoluțiile crizei luate în considerație sunt de natură să amenințe interesele naționale ale statelor susceptibilie de a interveni. Interesele naționale sunt greu de definit: ele sunt subiective și evolutive – ceea ce ține astăzi de interesul național al unui stat, mâine poate fi o chestiune mai puțin determinantă sau care nu mai contează. De asemenea, ceea ce poate fi socotit necesar pentru unele state să nu fie la fel pentru celelalte, sau să fie necesar într-un anumit moment și după un timp să nu mai conteze.

Intervenția devine necesară atunci cănd politica de neintervenție este considerat a fi mai periculoasă sau mai destabilizatoare decăt aceea care constă într-o intervenție. În materie de interenție externă, necesitatea nu este nici un element obiectiv, nici unul imuabil. În al doilea rând, o intervenție devine posibil dacă este întrunit un ansamblu de factori, în principal de ordin politic, militaro-strategic și juridic. În plan politic, statele care presupune că vor interveni trebuie să-și exprime unele păreri convergente asupra necesității intervenției; nici un stat puternic nu trebuie să i se opună acesteia; această intervenție nu trebuie să fie îndreptată împotriva unui stat puternic. La acestea se adugă unele elemente interne de care se va ține seama, cu ar fi sprijinul opiniei publice în vederea intervenției respective sau stabilitatea și coeziunea guvernelor care participă la aceasta. Pe plan militaro-strategic, intervenția trebuie să fie realizată din punct de vedere tehnic, având în vedere instrumentele disponibile (capacități operaționale, forțe prepozitionate), situația geostrategică a țării respectivă și natura crizei. Ea nu trebuie totuși să implice niște riscuri prea mari, evaluarea riscurilor suportabile fiind în funcție de interesele care trebuie apărate. Pe plan juridic, o operațiune va fi cu atăt mai ușor de conceput – și de pus în practică – cu atât aceasta va baza pe fundamente juridice clar stabilite, adică, în majoritatea cazurilor, pe o rezoluție a Consilului de Securitate al ONU. În cazul operațiunii din Kosovo intervenția armată a occidentalilor a fost considerată a fi în același timp necesară și posibilă; necesară, din pricina impasului diplomatic, a poziției ireductabile a președintelui Miloșevici, a represiunii populației albeneze, a riscurilor de ”contaminare” a altor țări din regiune, a perspectivelor unei catastrofe umanitare, a amenințărilor repetate din partea NATO dar și a eșecului pe care l-ar fi înregistrat acestea organizație dacă ar fi adoptat o politică de abținere. A lipsit fundamentul juridic al operațiunii, însă voința politică a occidentalilor de a nu ține cont de aceasta a redus consecințele unui astfel de dificultăți.

Planul de a folosi forțele NATO drept instument de pacificare a beligeranților a apărut drept viabil la jumătatea anului 1998. În iunie 1998 președintele Statelor Unite s-a angajat să apere Kosovo și să implice chiar forțele armate americane dacă ar fi cazul. Nu exista nici o rezoluție a Consiliului de Securitate care să menționeze în mod implicit sau explicit posibilitatea utilizarării forței pentru a rezolva acest conflict. Acțiunile NATO au fost motivate atât de principi democratice, cât și de interese strategice. La 24 martie 1999, NATO declanșează atacul aerian împotriva Iugaslaviei cerând retragerea completă din Kosovo a tuturor forțelor militare, paramilitare și a unităților speciale de poliție iugoslave pentru a permite repatrierea liberă și voluntară a refugiaților și a celor dislocați. Campania de bombardare NATO a durat de la 24 martie la 11iunie 1999. Scopul operațiunii NATO a fost menținerea păcii și asigurarea că albanezii se vor putea întoarce la casele lor. La 12 iunie 1999, după ce Miloșevic a acceptat condiiile, trupele KFOR, o forță NATO, a fost pregătită pentru a efectua operațiuni de luptă, dar în cele de urmă, misunea sa a fost doar de menținere a păcii. Statutul juridic al acestei intervenții a devenit subiectul unei dezbateri larg, deoarece folosirea forței de către una sau mai multe state împotriva unui stat suveran, este interzis prin articolul 2 din Cartea Organizației Națiunilor Unite. Aici sunt excluse doar două cazuri:

Autoapararea în conforitate cu articolul 51, care este acceptat ca drept cutumiar și prin urmare, trebuie să fie puse în aplicare de către toate țările.

și atunci cănd Consiliul de Securitate a autorizat folosirea forței în conformitate cu articolul 42 din Carta.

În cazul intervențieie NATO în teritoriul Iugolaviei, autoapărarea nu era justificată și nu a fost folosit vreodată, astfel încăt singura posibilitatea a rămas autorizarea de către Consiliul de Securitatea prin rezoluție, prin carea era nevoie nu numai aprobrea membrilor Consiliului, dar, de asemenea, că nici unul dintre memebrii săi permanenți să nu impun veto pentru această decizie. Această rezoluție nu a fost elaborat niciodată, deoarece Rusia a impus veto, în calitatea de membru permanent al Consiliului.

Singurele alegeri care ar putea fi facuți au fost:

luarea unei decizie de a acționa, legalitatea a cărora a fost discutabil, dar care avea de salvat vieți și ar pune capăt tratamentelor degradate și inumane; sau

o altă posibilitatea ar fi respectarea, printre altele, dreptul de stat suveran în dreptul internațional, care practic ar fi permis în continuarea încălcarea flagrantă a drepturilor omului, care sunt, de asemenea, parte foarte importantă a dreptului internațional.

La data de 23 aprilie 1999 au fost reconfirmate Obiectivele NATO privind conflictul din Kosovo care au fos stabilite în declarația întunirii extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic la data de 12 aprilie 1999:

Încetarea controlabilă a tuturor acțiunilor militare și încetarea imediată a violențelor și a actelor de represiune;

Retragerea din Kosovo a forțelor de poliție, militare și paramilitare;

Staționarea în Kosovo a unei prezențe militare internaționale;

Repatrierea în siguranță și necondițioată a tuturor refugiaților și persoanelor deportate și accesul nestingherit al organizațiilor de ajutor umanitar în scopul asistării acestora;

Stabilirea unui angajament-cadru politic petru kosovo pe baza acordurile de la Ramboulliet, în conformitate cu legile internaționale și Cartea Națiunilor Unite.

După cinci ani relativ de calm, confruntările au reizbucnit, în martie 2004, punând uneori în dificultate forțele NATO și poliția internațională. KFOR și administrația ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensității revoluței, unele ezitări locale și lipsa de coordonare, în anumite momente. În 1998 se hotorăse și împlicarea forțelor NATO în stabilirea păcii iar în urma unui acord de incetare a focului părțile admit 2000 de observatori OSCE ca să fie trimis în zona pentru a supraveghea aplicarea acestuia. OSCE-ul, o organizație pan-europene, nu a avut niciodată o pondere atât de mare în aplenarea vreunui conflict internațional.

Pe paracursul desfășurării conflictului, realizarea acesot obiective, alături de măsurile de asigurare a implementării lor totale, au fost considerate de către Alianță drept condiții necesare pentru încetarea violențelor și suferințelor umane din Kosovo.

2.3 REZOLUȚIA 1244

Rezoluția 1244 a Consililui de Securitate a fost adoptar în 10 iunie 1999, care prevede retragerea trupelor sârbe din Kosovo. Această rezoluție stabilește statutul politic al Kosovo ca protector al ONU și administrat tot de la ONU în conformitate cu dispozițiile Aleanței Atlantice.

În conformitate cu rezoluția, ONU are responsabilitatea pentru administrarea civilă și NATO pentru securitatea în Kosovo.

Rezoluția o face Kosovo protectorat al ONU, dar în această rezoluție de mai multe ori este menționat faptul că Kosovo este parte a Iugoslaviei.

Prin această rezoluție, internaționali s-au exprimat că principala sarcină a administrației internațională ar fi realizarea unei soluții pentru Kosovo, cu autonomie substanțială say de autoguvernare în cadrul Federației Iugoslaviei, citâd acordul de la Rambouillet, care implica kosovarii în referendumul de autodeterminare. La intrarea acestei rezoluții a fost menționat în mod formal că Kosovo a fost parte a suveranității Federației Iugoslave atunci cănd ”de facto„ Kosovo nu a fost parte a Federației Iugoslave. Rezoluția 1244 a pus Kosovo sub administrația internațonală și, de asemenea, a autorizat NATO pentru protejarea granițele sale și asigurarea securității și păcii în țară. Administrarea internațională ar trebui să faciliteze soluționarea conflictelor și realizarea statutului pentru viitorul al Kosovo.

Înainte să discută statutul Kosovo, comunitatea internațională a fost dedicat în pregătirea clasei politice a Kosovo, ca aceasta să fie dispus să își asume responsabilitatea și să ghideze viitorul stat independent al Kosovo.

2.4 INTERNAȚIONALIZAREA PROBLEMEI KOSOVO- CONFERINTA DE LA RAMBOULLIET

Imagini de masacre în satele Kosovei, imagini cu copii uciși sau dispăruți, precum și exodul în masă a populației civile , prezentată din cele mai prestigioase presa internațională, a reamintit lumi povestea a Holocastului. Transformand cazul Kosovoa, în caz de referință, pentru rolul și influența în mass-media,în special în ceea internațională, ocupănd loc în agenda global pentru soluționarea conflictelor. Președintele American văzând situația din Kosovo, a afirmat: ” Condamnăm brutalitatea aplicaă asupra albanezii din Kosovo. Trebuie să luăm în considerare că aceasta este un semn foarte grav. Noi nu vrem să avem un alt caz de purificare etnică în Balcan.„

În cosecință, rolul presei internațională a avut o importanță deosebită fiind comparat ca fiind echivalentă cu diplomația, în special în ultimul secol, precum și un raport de strâns legat între aceste două compenente: mass-media –diplomație în rezolvarea conflictelor, prima în conștientizarea și pregătirea opiniei pe diverse crize, ciclu care se încheie cu reutatea rolului diplomațieie în rezolvarea acestor crize. Cazul Kosovo, a fost o probemă foarte mare la nivel mondial pentru securitatea și stabilitatea Balcanului, și fără implicarea Occidentului această problema nu pot fi rezolvată. Masacra forțelor militare și de poliție împotriva populației nevinovată, a atins conștința Americano-european, diplomația a căruia a fost pus în mișcare, în cadrul unei Conferințe care va rezolva problema a drepturilor albanezilor.

Conferința internațională pentru Kosovo, a avut loc la Rambouillet între 6 și 23 februarie și între 15-18 în Paris. Această conferință a prezentat ultimul effort politic pentru a pune capăt războiului și genocidului sârb împotriva albanezilor, punerea Kosovo sub egida NATO, stabilirea unui statut temporar pentru Kosovo cu posibilitate de a rezolva după o anumit interval de timp, precum și a evita pericolul potențial care amenința pacea și securitatea internațională în cel moment.

Conferința a fost organizat din Grupul de Contact , compus din: Christopher Hill (SUA), Wolfgang Petritsch (UE) și Boris Majorski (Federația Rusă), care în aceste discuții, au reprezentat comunitatea internațională, care a avut rolul de intermediar între părți, partea albanezii din Kosovoa și partea sârb-iugoslavă. Delegația albaneză din Kosovo a fost reprezentat din spectrului politic din acea vreme, reprezentații military ai Armatei de Eliberare a Kosovo și societatea civilă. În timp ce pe de altă parte, delegația sârbă a constatat din înalți funcționari ai guvernului sârbi și membri ai minorităților naționale care trăiesc în Kosovo, această acțiune , prin care Belgradul incerca să creeze o imagine falsă de egalitate, abordre civilizat și democratic minorităților naționale, ca o reacție la acuzațiile constatate de la comunitatea internațională pentru încălcarea drepturilor albanezilor din Kosovo, și ca un contrarăspuns la compoziția mono etnică a delegației Kosovo.

Specificul acestei conferințe a fost că delegațiile nu s-au intălnit niciodată pentru negocieri directe, dar toate ideile, sugestiile și propunerile privind subiectele propuse de către comunitatea internațională sa transmit la cealaltă parte prin organizatorii conferinței, o acțiune care a dus la întărzirea realizării unui aranjament politic stabil.

O altă specific acestei conferință a fost unitatea deplină a deligației albaneză în luarea deciziilor, precum și discuția cu privire la proiectul propus, o abordare diferită de partea sârbă, care nu a fost unic și autonom în luarea deciziilor, ca urmare a vizitelor dese a presedintele sârb Milan Milutinovic, care aduce instrucțiunile din Belgrad.

DOCUMENTUL CU PRINCIPIILE NENEGOCIABILE

Necesitatea opririi violenței și respectarea încetarea focului;

Soluționarea pașnică prin intermediul dialogului;:

Acord temporar pentru o solușionare definitivă după o perioada de trei ani;

Consistență unilaterală a statutului de tranziție;

Integritatea teritorială a RFI și țările vecine;

Protejarea drepturilor tuturor comunităților naționale ( păstrarea identității, limbii și educației, protecție specială pentru instituțiile și obiecții religioase);

Algeri libere și corecte în Kosovo (locale și generale), sub supravegherea OSCE.

Nici una dintre părțile nu va fi urmărit penal pentru acțunile legate de conflictul din Kosovo( cu excepția crimelor de război și alte încălcări grave dreptului internațional);

Amnistia și eliberarea deținuților politici;

Participarea internațională și cooperarea deplină al tuturor părților în aplicarea a acestui acord.

Cu toate negocierile și draft-ul final propus din toate părțile, singurul rezultat obținut, cu cererea părților, a fost întorcerea în Paris după două săptămăni cu poziția finală a părților respective.În caz respingerii, sârbi au fost amenințat cu atacuri aeriane din NATO, în timp ce albanezi cu apostazie și izolare internațională.

Delegația Kosovo a avut un mare sprijin din SUA petru a lua astfel de decizii importante, ca să nu spunem ca SUA a avut rolul în consilieri. Aici trebuie menționat angajamentul deosebit al Secretarei de Stat, Madeleine Albright, care a fost dedicat, cu toată puterea ei decizional, misiunei vital pentru pace în Kosovo și salvarea vieților omenești. Într-una din conversațiile cu deligația Kosovo, ea a spus: ” Nu înțelegeți că fără un acord nu va fi nici o intervenție din partea NATO. O să fiți responsabil pentru mortea oamenilor, dacă nu vă răzgandiți. A fi lider, înseamnă a lua decizii serioase.

Refuzul delegației sârbă să semneze acordul pe de o parte și semnarea acestuia de către delegația Kosovo a închis ușa pentru un potențial compromis, și a deschis un nou capitol pentru viitorul popor al Kosovei, cel al sprijinul internațional pentru problema Kosovo care a dus la intervenția NATO.

Din acel moment a început o nouă epocă pentru albanezi din Kosovo. Se poate spune că fără angajamentul secretarului american, Madeliene Albright, președintele Bill Clinton, prim-inistrul britanic Tony Blair, ministrul Robin Cook și generalul Wesely Clarck, razboiul din Kosovo nu incepuse.

Capitol III: Coflictul Kosovo-Serbia

3.1 Conflictul din Kosovo

Marile schimbări apărute în Europa la sfărșitul secolului 20, după sfărșitul Războiulului Rece și căderea zidulu Berlinului, aduc și confictul din Kosovo. Procesul schimbărilor aduce două tipuri de război: pe de o parte, războiul de valori, între democrație și totalitarism, și pe celălalte parte, răzbiul pentru teritoriile, între agresori și victime.

Cu desfințarea fost Federației Iugoslavie, Serbia a încercat să profită din ocazia pentru a realiza visul pentru ”Marea Serbia”, dar Kosovo și alte unități federale din fost Federația Iugoslavă au început bătălia finală pentru viitorul lor liber. Serbia a lănsat războiul în teritoriile ăe care intenționa să preia, împotriva popoarelor care vroiau independență. Războaiele au dat naștere statele de Slovenia, Croația, Bosnia, Kosovo, întrucăt Macedonia și Muntenegru au fost create în mod pașnic.

Conflictul din Kosovo are rădâcini istorice, politice și social-economice complexe. Provincia Kosovo a apărut ca entitate politică în anul 1945. În ani 1980 albanezii din Kosovo au cerut că statutul provinciei să treacă de la cel de „provincei autonomă” la cel „republică”, cu dreptul de a se sepera de Iugoslavia. La sfărșitul războiului, Iugoslavia a fost ocupat de Armata Roșie care a impus regiumul comunist al lui Tito. Kosovo a capătat sub regimul Tito statutul de „regiune autonomă”, din 1974, Constituția Iugoslaviei garantă provincei Kosovo dreptul la „auto-guvernare”.

La violențele albanezilor din Kosovo, reclamate de sărbi, poliția nu a luat nici o măsura. Acest fapt i-a determinat pe mulți sărbi să apuce calea emigrației. Casele părăsite și terenurile lor au fost imediat ocupate de albanezi. Sărbii rămași în Kosovo protestează: în 1986 are loc prima contra-manifestare. Din 1974 și pănă la sfărțitul 1980, albanezii din Kosovo s-au bucurat de cea mai mare autonomie administrativă și culturală din intreagă lor istorie.

În 1990, confruntările au luat amploare și violențele s-au înmulțit. Așa că, în septembrie 1990, Guvernul sărb a modificat Constituția, și a redefinit statutul Kosovo drept regiune a Serbiei al carei control administrativ și executiv treacă din măna „guvernului regional” în cea a Guvernului de la Belgard.

În vara anului 1992, albanezii și sărbii din Kosovo se separau total, unii de ceilalți. La alegerile din decembrie 1992, albanezii au fost însă sfătuit să nu vină la vot. Astfel „ Partidul Socialist” al lui Miloșevici a căștigat alegerile. Statele Unite, Marea Britania, Franța, Italia și Rusia au format gupul de contact privind Kosovo și au încercat să aducă situația către o rezolvare pașnică. Speranțele că diplomația internațională le va rezolva problemele fiind spulberate, UCK a început o campanie de terorism împotriva sărbilor kosovavari, campanie care a provocat războiul din 1998-1999.

Prin apariția UCK, „Armata de Eliberare din Kosovo”, a dus la creșterea frustrărilor populației albaneze. Cei mai mulți albanezi au văzut UCK ca „lupători de libertate” legitimi, în timp ce guvernul iugoslav îi considera „teroriști” atacănd poliția și civilii. În martie 1999 faza războiului , a adus creșterea nesiguranței în zonele urbane, inclusiv bombardamentelor și crime. Astfel de atacuri au avut loc în timpul discuțiilor de la Rambouillet, în februarie.

Oficial, comunitatea internațională, a cerut incetarea luptelor . Ea a cerut în special că sârbii să sfărșească ofensivele sale împotriva UCK în timp ce încerca să convigă UCK să scadă interesul pentru independență. Mai mult decăt atăt, au fost încercări de a-l convinge pe Miloșevici să permită trupelor NATO de menținere a păcii să intre în Kosovo.

3.2 Independența Kosovo

În noiembre 2005 a început procesul oficial pentru statutul final al Kosovo. Începănd din 1999, cănd Serbia a retras forțele armete, Kosovo a fost administrat de la UNMIK, ONU și insituțiile democratice al Kosovo: Parlamentu, Președintele și Guvernul Kosovo.

Cu toate că Serbia nu dispunea nici un control asupra Kosovo, în Rezoluția 1244 a Consiliul de Securitate, era menționată de mai multe ori că Kosovo era protectorat al ONU, dar din punct de vedere juridic era parte al Republicii Federale al Iugoslave. În conformitate cu această rezoluție, responsabilitatea ONU era administrația cicilă și securitatea Kosovo era responsabilitatea NATO. La data de 2 februarie, Martii Ahtisaari a prezentat propunea sa pentru statutul Kosovei la Priștina și la Belgrad. La 17 ferbruarie a fost adoptată declarația pentru independeța Kosovo, creănd astfel cel mai nou stat din Europa. Conform declarației presedintelui Kosovo, Fatmir Sejdiu, independența a marcat sfărșitul al procesului de destramare a Iugoslaviei, și Kosovo va fi un stat democratic, multietnic și integrat în regiune. Kosovo va trebui să aibă steagul său.

După ce Kosovo a declarat independența, prim-ministrul și președintele Serbiei au ieșit cu o declarație oficială împotriva acestei decizii, pe care au denumit ilegal. Rusia a încercat să blochează declarația independeței provincei Kosovo, cu o ședință urgentă al Consiliului de Securitate cu argumentul că sârbii care trăiesc în această țară, sunt în preicol. Majoritatea membrilor al Consiliului de securitate au sprijinit independența, ăn timp ce Rusia considera că aceasta a încalcat Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate.

SUA și UE, membri al Conisliului de Securitate , au susținut declarația de independența a Kosovo. ”Independența supraveghată, din comunitatea internațională, este singura modalitate pentru a asigura stabilitatea în Balcan”, a declarat SUA, Ccroația, Italia și Franța. Potrivit acestora, declarația independenței Kosovo a încheiat procesul negocierile privind statutul provincei, și această independență nu va crea un precedent. De asemenea, aceste state au declarat că procesul a fost în deplin conformitate du dreptul internațional și Rezoluția 1244.

Înaltul Reprezentat al UE pentru politica externă și de securitate, Solana, a declarat că Kosovo este un caz unic, ”sui generis„, care nu creeză preedent pentru alte conflicte , și, prin urmare, UE nu va sprijin declarații de independență a republicilor în spațiul post-sovietic. BE a declarat că o să susțină dezvoltatea economică și politică, chiar și după independență. Provocările principale cu care se confruntă Kosovo sunt consolidare statului de drept și lupta împotriva crimei organizat și a corupției. Asistența financiară al UE pentru Kosovo în anii 2007-2010 a fost de un miliard de euro, care a înclus și suportul pentru procesele politice și economice a țări, dar și prezența UE în Kosovo. Potrivit UE, Kosovo a făcut progrese cu privire la crearea unei societate democratic și multi-etnic.

Declarația independenței Kosovo este bazată în documentul principal al dreptului internațional, Carta Naținilor Unite, care, în articolul 2 est indicat în mod clar, dreptul de autodeterminare al națiunilor. Acest principiu se poate aplica în cazurile atunci cănd o națiune este eliberat de ocupatorul, menținerea puterei de la majoritatea și nu minoritate, sau libertatea de la apartheidul. Aceste principii dau legimitatea actului declarației de independență a Kosovo.

Principiul autodeterminării este permis pe baza unor criterii explicate clare, declarația independenței Kosovo în mod unilaterală a fost garantată de dreptul internațional, care permit un aseamnea act atunci cănd:

1.Există firca pentru destremarea în continuarea în interiorul țării și în străinătate;

2. Instabilitatea statului din care se face destramare( destramarea Iugoslaviei și continuarea violenței Serbiei a permis Kosovo dreptul la secesiune), și în cazurile în care o populație este discriminat etnic/ cultural/ lingvistic/religios,etc.

În cazul federățiilor, unitățile constituive au dreptul de a declara independența, fără acordul altor unități. Prembulul Constituție Iugoslaviei de 1974 permitea un astfel de act, un drpt care apărținea și proincei Kosovo. Declararea provincei Kosovo îndeplănește toate condițiile prevăzute din dreptul internațional, precum:

Exiztenșa unei națiuni care dorește independența;

Cănd este exercitat o discriminare sistematică asupra această populație;

În cazul cănd există o dominație culturală asupra societății, care dorește divizarea;

În cazul în care puterea se divizează prin mijloace pașnice;

În cazul în care independența aduce stabilitatea și pacea regională;

Garantarea drepturile omului pentru minoritățile în statul nou.

Condițiile menționate mai sus, susțin că independenșa Kosovo este voința a majorității populație aflată în Kosovo, cu structură etnică, în care 92% sunt albanezi, 5% sârbi și 3% din alte minorități.

După politologul american Bugajski: ”Formarerea unui stat nou legitim, deschis pentru instituțiile internaționale este soluția pentru Europa de Sud-Est, și nu păstrarea unei federație instabile. Sfărșitul războiului de la KLA și intervenția NATO în Serbia, în 1999, în conformitate cu acordul tehnic-militar, semnat între KFOR, Republica Federală, și Republica Serbiei, comunitatea internaționale este identificat ca singurul entitate care are mandatul pentru a utiliza forța și pentru a păstra ordinea în regiune.

Indiferent că Kosovo este o țară mică, rolul său în istoria administrației internațională a fost foarte importantă, deoarce este amintit ca una dintre țările care a avut cel mai complex conflict pentru a rezolva. Rolul comunității internaționale în acest conflict a fost important și costisitor, în același tim au fost identificate punctele slabe și succesul cu care sa demostrat că fără soluționarea acestuia conflict, Balcanul nu putea să fi stabil și pașnic.

3.3 NEGOCIERI KOSOVO-SERBIA

După șapte ani de la declararea independenței, și patru ani de la lansarea negocierilor, Kosovo încă nu pare ca o țară care a rezolvat toate problemele interne și cele externe. În primul rănd, nerecunoșterea de către toate țări ale lumi și neaderarea la organizațile internaționale a făcut că să fie în continuare un fel de sui generis în relațiile și dreptul internațional. De asemenea, faptul că partea de nord a țări nu se află sub jurisdicția Kosovo, reprezintă o problemă serioasă politică și pentru securitatea. Prin urmare, pentru a rezolva aceste probleme a fost necesar începarea imediată a negocierilor între aceste țări pentru a găsi soluții accepatbile pentru ambele părți. Avănd în vedere experiența istoric și relațiile tensionate dintre ele, a fost necesar intrmediarea de către comunitatea internațională. În cazul asta, Uniunea Europeană a avut un rol important în negocierii, și în garantarea acordurile semnate.

Cu timpul s-au dezvoltat o serie de negocieri și dialoguri, care au culminat cu întălniri între prim-miniștri și președinții celor doă țări.

În analiza respectivă, o să încep cu descrierea negocierilor dintre Belgrad și Priștina pentru a prezenta atitudinea celor două țări în ceea ce privește soluționarea problemei Kosovo. De asemenea, voi prezenta poziția guvernelor respective, după îndependența Kosovo, împlementarea acordurilor semnate, viitorul acestor negocieri și cum o să fie relațiia acestor țări, doar un raport mai buna sau recunoaștere reciprocă a statalitășii ca două țări vecine?

Pe paracursul analizarei acestor negocierii, este prezentat și lipsa transperenței a documentelor oficiale, înclusiv agenda oficială a negocierilor, precum și publicarea acodurilor semnate în versiunea oficial.

Prin medierea Uniunii Europene, Serbia și Kosovo au avut o serie de întâlniri între reprzentanți ai celor două națiuni la Bruxelles, care a început ca ”discuții tehnice” și au ajuns unele acorduri care se ocupă cu:

Libera circulație a cetățenilor;

Recunoșterea ștampilelor vamale;

Registrele cadastru;

Recunoșterea diplomelor;

Gestionarea integrată a frontierilor;

Reprezentarea regională a Kosovo, care a fost a atins cu cererea unei note de subsol lângă numele Kosovo.

După atingerea acestor acorduri au început discuțiile pentru rezolvarea problemelor din nord. Acum, nivelul de participanții la negocierii este cea mai mare pentru că participă prim-miniștrii celor două țări, precum și Înaltul Reprezentat al UE pentru afaceri externe, Catherin Ashton.

De la începutul negocierilor ambele părți au faucut poziția clară: Kosovo nu va vorbi niciodată pentru teritoriul provinciei și partea sârbă a declarat că nu va discuta asupra statutului provinciei, dar ambele părți sunt interesate în dezvoltarea dialogului politic. Dar, Ashton a condiționat ajungera la un acord comun cu procesele de integrare în Uniunea Europeană ale celor două țări.

Până în prezent au avut loc opt întâlniri și nu există încă nici un acord între părți. Propunerile sunt diverse cu privire la nordul Kosovo. Cererea din partea Kosovo este dizolvarea structurilor paralele finanțate din Serbia și stabilirea nordului țării în cadrul ordinii constituțional al Kosovo.

3.4 Situația actuală din nordul Kosovo

Situația creată după războiul, în nordul Kosovo, nu s-au îmbunătățit, din contra, separarea este mai aprofundat și puterea al Belgrad-ului este reală. Acolo se organizeză alegerile locale din Serbia, se voteze diferite referendumuri organizate din guvernul sărb și guvernul local este consolidat. Suprinzător este faptul că intră în conflict cu punctul 1,3 c din Acordul de la Kumanovo. În conformitate cu acest acord, în Kosovo nu trebuie să fie nici o poliție militară sârbă, în timp ce în nordul kosovo este evident prezența membrilor (MPB) Serbei.

Această situație sa agravat mai mult atunci cănd Adunarea din Kosovo, a declart Kosovo ca un stat independent și suveran la data de17 februarie 2008. Ca un semn de nemulțumire, sârbi au blocat drumurile și după două zile au ars puncetele de forntiera 1 ți 31, care conduc la Serbia. Astăzi, acest zonă a devenit dominată de anarhie și nefuncționarea legi și zona este controlată din criminalii. Potrivit coordonatorului Oficiului pentru strategia de nord a Kosovo, sunt 3000 consumatori de droguri, și 67 gupuri implicate în infracțiuni și contrabandă. Recentele evoluții sunt caracterizate de o relație extrem de tensionată. Scenele difuzate din posturi diferite de televiziune sunt tragice și în aceași timp ”comice„, pentru că continuă „jocul de tenis„ între trupele KFOR și sârbi locali. În momentul cănd soldații elimină o baricadă, cățiva metri distanță sârbi construiesc o altă baricadă, și în acest mod „jocul” continuă la nesfărșit. Continuă discuțiile cu conducătorii ilegali din nord pentru îndepărtarea baricadelor și stabilizarea situației dar, la sfărșitul zilei situația este aceeași ca la începutul zilei. Libera circulației a cetățenilor kosovari, precum și mecanismul internațional este impideicat și este creat o stare de haos. Dar, indifernet de situația reală a nordului Kosovo se discută și se dă propuneri diferite, evaluări și recomandări. Până în prezent și a propus multe propuneri: Propunerea cuprinzător a Acordului asupra statutului provincei Kosovo, pachetul Ahtisaari, recunoașterea drepturilie minorităților sârbi și toate celelalte în mod egal, plan care a fost acceptat șin guvernul Kosovo și comunitatea internațională. Apoi, planul de 4 puncte a fostului președinte sârb Boris Tadic, care înclude: soluționare specială pentru nordul Kosovo, protecția pentru mănăstirile și moștenirea sârbă, proecția bunurilor sârbe și siguranța sârbilor care trăiesc în encelave, luând ca exemplu Irlanda de Nord, Tirolul de Sud și IugoslaviaAceastă propunere a fost respins de la Priștina oficială și comunitatea internațională.

Cel mai frecvent propunere este schimbarea treitorii între Kosovo și Serbia, în care schimbul înclude trei muncipalități sârbe din nordul Kosovo, cu trei muncipalități albaneze de valea Preșevo. Guvenrul Kosovo a declarat prin fostul prim-ministrul Hashim Thaci că este împotriva partiției Kosovo. ” Unii oficiali sârbi oferă partiția Kosovo, dar schimbarea granițelor ar fi un precedent pentru Balcanul. Sârbii din nordul Kosovo trebuie să se integrezeîn societate. Niciodată nu o sa ajungem la divizre, deoarece divizarea Kosovo ar însemna schimbarea granițelor a cel puțin șase țări.” Kosovo și serbia au un interes. ”Acest lucru ar fi sfărșitul epocii de conflict în regiune și integrarea mai rapidă a tuturor statelor la UE.” Și comunitatea internațională rămâne în poziția pe care frontierele din Balcan să nu fie modificate, recomandarea lor este soluționarea conflictului în nordul Kosovo prin pachetul Ahtisaari și Acordul din Konciul pentru a ajunge la noi acorduri în Valea Preșevo. Aceatsă declarație din partea UE, pentru neschimbarea frontierelor, a fost transmis de către Ștefan Fule, Comisarul pentru Extinderea UE, într-o întălnire cu oficialii sârbi, conform căruia spunea: ” Singura noastră cerere este că nu vrem divizuirea Kosovo”.

3.5 Poziția Serbiei

Respingerea suveranități Kosovo din partea Serbiei a împedicat recunoșterea înternațională a Kosovo ca stat independent și a adus probleme la aderarea țării la instituții și oranizații internaționale, dar și cu funcționarea internă a statului, păstrănd structura paralele de guvnerare. În special nordul Kosovei, care de facto se află sub controlul Serbiei, rămâne una dintre problemele cruciale în soluționarea diferendelor între Priștina și Belgrad.

Belgradul a propus informal ideea de divizării Kosovo ca o posibilă soluționare defenitivă a problemei Kosovo. Din momentul ce această opțiune a fost respins categoric de către comunitatea internațională și Priștina ofcială, Serbia a început să propună idei despre autonomia municiplități cu majoritate sârbă din Kosovo ca o entitate separată în Kosovo.

Avizul Curtei Internațională de Justiției (CIJ) pentru independența Kosovo și mesajul cancelarului german, Angela Merkel, că statutul de stat candidat la aderarea la UE este condiționat de demontarea structurile Serbiei la nord și normalizarea relațiilor cu Kosovo, a făcut că Serbia să fie mai pragmatică despre Kosovo. În acest context, dilema că Serbia trebuie să aleagă între Kosovo și Bruxelles, guvernul din Belgrad a înlocuit poziția că vrea ”și Kosovo și UE„. După ce Tomislav Nikolic a obținut victoria în alegerile preșidențiale, atitudinea față de cazul Kosovo a schimbat semnificativ. În ianuarie 2013, Parlamentul Serbiei a adoptat o rezoluței pentru a susține dialogul cu Priștina, în care se cerea crearea Muncipalități autonome sârbe. Unii specialsiști au interpretat această că la final Serbia o să se deplasează de la iluzia că poate să aibă putere în Kosovo și că aceasta recunoaște implicit integritatea teritorială. În timp ce unii analiști văd platforma aceasta ca o schimbare politică în randul lierilor și pratidelor din Serbia.

Intențiile Serbiei în acest dialog, pe lăngă stimularei care dine pentru aderarea la UE, sunt crearea unei entități sărbe autonome în nordul Kosovo, care merge dincolo de dreturile și de auto-guvernare locare cu care se bucură muncipiltăți cu majoritate sârbă sub planului Ahtisaari. Astfel, este greu de așteptat recunoașterea Kosovo din Serbia din acest dialog, și că nordul Kosovoe rămâne cel mai sensibil subiect al negocierilor, deoarece obiectivele Serbiei sunt legate cu acest scop, respectiv a unui entități teritoriale care să fie foarte puțin sub jurisdicția Priștinei oficiale, politic și financiar.

3.6 Poziția Kosovo

Un avantaj a Kosovei a fost conesnsul complet politic cu privire la necisitatea unui dialog, atăt din guvernul , precum și partidele din opoziției, cu excepția mișcării Vetevendosje, care sa opus de la începutul acestor negocieri. La data de 12 octombrie 2012 a fost adoptată o rezoluție de către Adunarea Kosovo pentru normalizarea relațiilor dintre Republica Kosovo și Republica Serbiei.

Poziția Kosovo în negocierile, care inițial au fost tehnice, este că integritatea teritorilă și ordinea constituțională sunt condiții nenegociabile ți că scopul este integrarea zonei de nord a țării și normaizarea relațiilor cu Serbia. Precum și Serbia, și Kosovo este tentată din Bruxelles, respectiv în procesul de integrare europeană și liberalizarea vizelor. Dar scopul acestui dialog este schimbarea poziția Serbiei, care împiedică aderarea Kosovo la ONU și recunoașterea de alte state.

Procesul îndelungat al negocieriilor, lipsa de transparență cu privire la subiectele discutate și lipsa uno, documente oficiale apoi întârzierea procesului de integrarea europeană a condus la creșterea lipsei de încredere a populației și critici din partea opoziției.

Faptul că aceste negocierii au o importanță vitală pentru Republica Kosovo și Serbia, precum și stabilitatea regiunii, această necesită o mai bună clarificare a opiniei publice despre conținutul acordurilor.

Un element foarte îmoprtant în acest proces este rolul mediatorului, respectiv Bruxelles, care trebuie să impinge părțile să acceptă acordurile și să-și pună în aplicare.

Negocierile ar trebuie să producă rezultate concrete și acceptabile pentru a nu eșua în totalitate. O realizare extraordinară este că părțile au ajuns la un acord să-și rezolvă dispuetele prin dialog și nu folosirea forței. Până acum părțile au ajuns la o serie de acorduri și sunt dispuse pentru a rezolva și alte probleme.

De asemenea, este nescesar un angajament puternic și transparent de la Bruxelles și comunității internaționale pentru a încheia cu succes aceste negocieri.

Acest dialog este o oportunitate excelentă, deoarece poate fi un generatori a păcii și normalizarea relațiilor între Kosovo și Serbia, în cazur în care ambele țări reușesc să găsească soluții constuctive în beneficiul cetățenilor ambele țări. Un dialog reușit poate util petntru stabilirea coperării în diferite domenii între populația albaneză și sârbe, și între cele două țări.

Totuși, ca să fim realiști este foarte greu să așteptăm că discuțiile să aduc la un tratat de pace și recunoaștere reciprocă sau de o reconciliere istorică între cele două popoare, dar este un bun început crearea condițiilor de cooperare și normalizarea relațiilor între ei

3.7 Relații Externe Kosovo

Imediat după declararea independeței Kosovo, au fost trimise scrisoare către guvernele în toată lumea pentru recunoșterea sa ca stat independent. Recunașterea Kosovo sa confirmat imediat în primele ore a datei de 27 februarie 2008, Germania a fost prima țară care a desmenat ambasadorul său în Kosovo. Ministrul de Externe al Suediei, Carl Bildt, a fost primul ministu de externe care a a vizitat Kosovo, la data de 8 martie 2008.

Din 9 noiembre 2009, 65 din 192 state mebre suverane ale ONU au recunoscut oficial Kosovo, dintre care 7 din 8 membrii al G8. Albania, Statele Unite ale Americii, Marea Britania, Fanța, Germania și Turcia au fost cei mai mari susținatori ai problemei Kosovo și continuă să ajută în procesul de lobby internațional. Între timp, Serbia se opune independenței Kosovo, împreuna cu Rusia Republica Populară Chinei și alte țări. Majoritatea statelor Uniunii Europene au reconoscut Kosovo, 23 din 27. Membrii UE decid indivindual dacă vor să recunoască Kosovo, în timp ce UE a trimis Misiunea EULEX pentru a asigura supravegherea păcii. Dezamagitor este faptul că principalele șări din lumea arabă și islamică se opun independeței Kosovo. Cetățenii kosovari se confruntă cu dificutățile de călătorie: multe țări nu recunosc pașapoartele Kosovei, în timp ce asigurarea vizelor este foarte dificil.

Statele membre permanente ale Consiliului de Securitate, sunt îmărțite în ceea ce privește independența Kosovo. SUA, Marea Britania ți Franța au reconsocut independența Kosovo, în timp ce Rusia a considerat acest act ca un act ilegal. La data de 15 mai 2008, Rusia, China și India, intr-o declarație în comun au cerut negocieri noi între autoritățle de Belgrad și Priștina.

Republica Macedoniei a ridicat problema de stabilire frotierilor între ei și Kosovo. Comisia comunaă pentru stabilirea frontierilor între Macedonia și Kosovo a început activiteta sa, la 25 martie 2008, în Skopie.

3.8 Kosovo, caz univerzal sau sui-generis?

Este Kosovo un prcedent care va servi pentru rezolvarea altor conflicte etnice? Independența Kosovo va fi un precedent pentru toate conflictele înghețate din spațiul post-sovietic?

Poziția Moscovei pentru rezolvarea statutului Kosovo era că soluționarea trebuie să aibă un caracter universal: ” Pentru spațiul post-sovietic este foarte importat pentru că încă nu sunt rezolvate toate conflictele. Nu putem să punem în aplicare o serie de principii pentru un caz și altele pentru un alt caz”, a declarat președintele rus, Vladimir Putin. Potrivit lui, pentru rezolvarea conflictelor oriunde ar fi, trebuie uramărit principiile dreptului internațional și nu obiective politice. El a declarat că trebuie repectate și alte părți care sunt implicate în conflict, aducănd ca exemplu conflictul din Caucaz și Cipru. După concepția președintelui rus, soluția pentru diferite conflicte nu trebuie să fie diferit, soluționarea unui conflict trebuie să serească ca un model pentru toate celelalte cazuri. Fostul prim-ministru rus, academicianul Primakov, a contastat indeăendența Kosovo, deoarece potrivit lui, acest ”precedent„ încurajează separatismul în Europa.

Precedentul Kosovo a fost susținut și de către politica și diplomația sârbă. Conform președintele sârb Boris Tadic, ”Kosovo nu este un caz unic„. Acordarea independenței porvincei Kosvo încurajează mișcările teroriste ți provoacă val de destabilizare în alte țări din regiune, cum ar fi Macedonia și Bosnia-Herțegovina. Potrivit prim-ministrul Vojislav Kostunica, soluționarea problemei minorităților prin autodeterminatre duce în mod inevitabil la modificarea frontierilor și complicații preiculoase.

”Precedentul Kosovo” a influențat și țările cu copoziție etnică eterogene. Modul de rezolvare a conflictului din Kosovoa fost privit cu teamă, din Spania, România a și Indonezia deoarece putea să aibă un impact și asupra problemelor interne.

Dar conceptul occidentului asupra „precedentului Kosov„ este total opus, Kosovo este un ”caz unic”. Aceasta a fost afirmat de la vice secretarul de stat al SUA, intr-un interviu pentr BBC, la data de 03.07.2006, unde a declarat că era impotriv ideii că rezolvarea problemei Kosovo va crea un precedent pentru alte probleme, oriunde ar fi aceasta.

Kosovo este un caz unic, deoarece reprezintă destrămarea violentă a Iugoslaviei și Comunitatea Internațională, pe baza Rezoluții 1244. A adoptat măsuri de stabilizare situație, ceea ce nu sa întămplat cu alte conflicte. Aceeași părere au avut și reprezentanți oficial ai Marii Britaniei, Franției și Germaniei, în Grupul de Contact. Șeful diplomației europene, Solana și șeful NATO, Scheffer, au declarat că soluționarea conflictului Kosovo este unic pentru un caz unic. Reprezentantul special al Secretarului General al ONU, Martti Ahtisaari, a caracterizat cazul Kosovo ca un ”caz sui generis„, care are o istorie în sine, și a descris discuțiile despre precedentul ca politice.

Cazul Kosovo, reprezintă două concepte diferite: conceptul de un ”precedent” care este susținut de la Rusia și Serbia și, conceptul de unicitate care este susținut din occidentul. Susținători conceptului de ”precedentului Kosovo” fac referire la teoria dreptului internațional și încearcă să susțină că numai pe baza principilor dreptului internațional se poate oferi o soluție adecvate și pe termen lung pentru statutul Kosovo. Susținătorii conceptului de unicitatea cazului Kosovo clasifică ca ”sui generis”, unic și deosebit de celelalte conflicte. Ca atare, necesită o soluție specifică, diferite de alte cazuri, o soluție unică. Potrivit acestora, soluționarea problemei Kosovo reprezintă întradevăr un scop politic, dar acest scop este folosit pentru a păstra valorile democratice și securitatea pe termen lung a unui dintre regiunile cele mai tulburate a Europei.

Apariția acestor două concepte ți ciocănirea lor pe tot paracursul procesului statutului Kosovo a complicat și mai mult în găsirea unei soluție rapid și acceptabil din toate părțile interesate.

Este greu să găsești asemănări între Kosovo și Cipru, Tibet sau Quebec, dar nu putem să spunem același lucru pentru Kosovo și conflictele din spațiul post-sovietic ca în Transnistria, Osetia de sud, Nagorno, Karabah și Abhazia, care au elemente în comun. Destramarea Iugoslaviei și Uniunii sovieticeși sfărșitul Războiului Rece reprezintă un moment istoric comun atunci cănd au declarat independența și secesiunea din fostele entități statale. Ceea ce este în comun la aceste conflicte este șiși angajamentul facotrului internațional, ăntr-o formă sau alta.

În continuare, analaiza comparativă ne oferă diferențele între aceste conflicte, dar nu numai forma dar și fondul acestora. Ele au caracter geopolitic, strategic, istoric, demografic etc. Prima diferență are de a face cu denuirea lor. În politică, cazuri de Transnistria, Osetia de Sud, Abazhia și Nagorno, sunt clasificate ca ”conflicte inghețate”. Status qou-l stabilit cu semnarea acrodului de încetare a focului la începutul anilor 1990, continuă fără nici o schimbare. Statutul lor politic continuă să fie ”conflict înghețat”. Kosovo nu este un ”conflict înghețat”, și reprezintă o opurnitate pe care comunitatatea internațională este capabil să rezolve. Intervenția militară a comunități internațională în Iugoslavia, în martie 1999, pentru salvarea dispariția unei națiuni întreagă, marchează începutul sfărșitului conflictului din Kosovo. De atunci, Kosovo nu a rămas în loc, cu ajutorl comunității internațională, a avansat spre independență. Elementele care au făcut posibil independența Kosovo sunt: Rezoluția 1244, rezoluția Consiliului de Securitate al ONU care a pus Kosovo sub protecteratul internațional, impelmentarea standardelor pentru a consolida instituțiile democratice și statul de drept, deschiderea procesului politic petru stabilirea statutului, neprepetarea situației înainte de 1999, și luarea ăn considerare voința poporului, și propunerea de către reprezentantul ONU, Martti Ahtisaari pentru soluționarea statutului provincei Kosovo. Aceste fapte sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia că conflictul din Kosovo, spre deosebire de cazurile tărilor din spațiul post-sovietic, nu poate fi clasificat ca un ”conflict inghețat”, nici teoric, nici practic.

O altă diferență între Kosovo și ”conflictele inghețate” sin spațiul post-sovietic, aparține aspectelelor juridice și consituționale. Aceasta este cel mai importantă diferență între aceste conflicte și înclude trei momente, care sunt:

Cadrul constituțional și juridic ca parte a fostelor federațior socialiste.

Cadrul constituțional și juridic care este bazat la crearea ”de facto” a independenței etnică în perioada `80-`90.

Cadrul constituțional și juridic actual.

În conformitate cu primul punct este de remarcat că Kosovo, spre deosebire de republicile auto-proclamate independente în spațiul post-sovietic, a fost element constituțional al Federației iugoslave, cu atribute statale asemănătoare de republică. Constituția din 1974 definea aceasta țară ca Republică Federală. Conform constitușiei federală, Kosovo a avut granițile stabilite în același mod ca și celelalte republici. Organizarea internă politică, socială și economică era bazată pe constituția Kosovo. Nici una ditre entitățile din ” conflictele inhețate” nu au avut astfel de statut, experiență sau drepturi.

În ceea ce privește cadrul constituțional și juridic, pe care sunt bazate ca entități independente ”de facto”, ele nu au existat ca republicii sau entității federale. Spre deosebire, Kosovo era independent ”de facto”, legal referind la cadrul constituțional și juridic din constituțioa RSF, mai concret din constituția 1974. Cuadrul constituțional și juridic actual este un alt element clar care face diferența între Kosovo și ”conflictele inghețate”.

Din anul 1999, pe baza Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate, Kosovo era sub protectoratul internațional, și nu sub protectoriatul Serbiei. În nici una dintre teritoriile ”conflictelor ingheșate”, nu funcționează o rezoluție similare cu rezoluția 1244, nici una dintre esle nu este sub protectoratul Națiunilor Unite, și de asemenea, nici una nu se bucură de recunoaștere internațională.

O altă diferență este și în domeniul demografiei. În primul rănd, populația actuală a Kosovo este dublu populației celor patru republici autoproclamamte independente, luate impreuna. În al doilea rănd, albanezii din Kosovo reprezintă majoritatea, în timp ce în unele dintre teritoarele al ”conflictelor inghețate” populația nu reprezintă majoritatea, ca și î Abhazia. Existența unor dinfernțe atât de clare, duce la concluzia că cazul Kosovo este foarte diferit cu cel al ” conflictelor inghețate” din spațiul post-sovietic.

Concluzii

Soluționare pașnică a diferendelor internaționale este una dintre problemele cele mai contraevrsate în zilele de astăzi. Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale este una dintre princiipile bază ale dreptului internațional. Acest principiu este confirmat de o serie de acte internaționale, de la Convenția de la Haga cu privire la soluționarea pașnică a diferendelor internaționale în 1899 și a Cartei ONU în 1945. Conform acestiu principiu, statele trebuie să rezolvă disputele internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât, pacea și securitatea internațională să nu fie pus în pericol. Statele trebuie să colaborează în raporturile între ele în conformitate cu Cartea ONU. De asemenea, principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale constă și în egalitatea drepturilor și dreptul la autodeterminare a popoarelor, incluzănd și respectarea principiului egalității de suveranitate între state.

De la cercetarea și analiza realizat în aceasta lucrare am ajuns la concluzia că, rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice este metoda cel mai bună, care se aplică din ce în ce mai mult în zilele de astăzi în relațiile dintre state. În contextul mijloacelor diplomatice pentru rezolvarea diferendelor internaționale, negocierile sunt mijloacele cele mai importante, deoarece prin intermediul lor se poate depășirea conflictelor de natură politică, economică, etc.