Suveranitatea Ca Principiu al Dreptului International Publicdocx

=== Suveranitatea ca principiu al Dreptului International Public ===

Capitolul I – Suveranitatea ca principiu al Dreptului International Public

Principiile fundamentale ale Dreptului International Contemporan in dezvolatarea relatiilor dintre state

Principiile fundamentale ale dreptului international contemporan au o deosebita importanta in asigurarea unei dezvoltari normale a relatiilor dintre state, în direcția apărării păcii, securității și cooperăm între popoare.

Istoria relațiilor internaționale demonstrează cu prisosință că încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional a echivalat și echivalează cu dezlănțuirea războaielor de agresiune, cu subjugarea popoarelor, cu provocarea unor focare de neliniște și de tensiune. De aceea, forțele păcii și ale progresului se pronunță cu hotărare pentru așezarea acestor principii la baza relațiilor dintre state.

Se observă, totodată, că cercuri tot mai largi ale opiniei publice internaționale consideră că aplicarea principiilor independenței și suveranității naționale, egalității în drepturi și neamestecului în treburile interne reprezintă unul dintre comandamentele fundamentale ale vieții contemporane, singura bază rațională acceptabila pentru rezolvarea numeroaselor probleme pe care le ridica raporturile dintre state si popoare, pentru salvgardarea pacii si securitatii in lume.

Tinand seama de rolul deosebit de important pe care aceste principii, ca si alte principii fundamentale ale Dreptului International Contemporan, il au in asigurarea pacii si securitatii internationale, ele au fost consacrate in tot mai multe documente de drept international, adoptate, in cursul celui de al doilea razboi mondial si in perioada care s-a scurs de la acesta, sub presiunea fortelor care militeaza pentru pace si progres.

Astfel, principiile fundamentale ale dreptului international contemporan și-au găsit consacrarea în Carta O.N.U., cel mai important tratat, la care sunt părți 122 de state, și anume în preambul și în capitolul I (privitor la scopurile și principiile Organizației ).

In afară de Carta O.N.U. și de alte tratate internaționale, pe care le vom indica în continuare, principiile fundamentale ale dreptului internațional au fost afirmate în declarații adoptate de conferințe, la care au participat un mare număr de state, în diferite declarații bilaterale2, precum și în rezoluții ale Adunării Generale O.N.U.

Rolul deosebit de însemnat in relațiile dintre state al principiilor fundamentale și apariția unor elemente noi în conținutul lor au pus la ordinea zilei și problema codificării lor.

Intr-adevăr, principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, așa cum au fost consacrate în Carta O.N.U., își îmbogățesc conținutul pe măsura dezvoltării noilor realități ale lumii contemporane.

Pe baza unei inițiative a statelor socialiste, Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția 1815 (XVII) din 18 decembrie 1962, a hotărat să se întreprindă un studiu al pincipiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea intre state, în conformitate cu Carta, în scopul dezvoltării lor progresive și codificării lor, în așa fel îneît să se asigure o aplicare mai eficace a acestora.

După cum se arată în preambulul rezoluției, marile prefaceri politice, economice, sociale și științifice, care au intervenit în lume de la adoptarea Cartei, au scos în evidență și mai mult importanța principiilor sale și a aplicării lor pentru întărirea păcii și dezvoltarea de relații pașnice și de bună vecinătate între națiuni, indiferent de deosebirile politice-sociale dintre ele și de gradul lor de dezvoltare. Se subliniază, de asemenea, importanța obligației statelor de a respecta strict dreptul internațional și faptul că supunerea popoarelor unei dominații și exploatări străine constituie o piedică în promovarea păcii și colaborării internaționale.

In literatura juridică socialistă sunt enumerate principii cu un caracter de maximă generalitate și legate direct de asigurarea păcii și securității internaționale, ca și de dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta.

La asemenea principii s-a oprit și Adunarea Generală a O.N.U. în urma dezbaterilor prin care s-a hotărît codificarea principiilor de drept internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state.

La sesiunea a XVII-a a Adunării Generale a O.N.U. (1962), a fost discutată o propunere cehoslovacă prin care se indicau o serie de principii, grupate în trei secțiuni.

Prima secțiune conține principiile fundamentale ale dreptului internațional, considerate ca direct legate de menținerea și întărirea păcii și securității internaționale. Sunt astfel enumerate:

– obligația de a lua măsuri pentru menținerea păcii și securității internaționale;

– principiul rezolvării pe cale pașnică a diferendelor internaționale;

– principiul interzicerii amenințării cu forța sau a folosirii ei;

– principiul interzicerii armelor de distrugere în masă;

– principiul dezarmării generale și totale;

– principiul interzicerii propagandei dușmănoase;

– principiul securității colective.

Cea de-a doua secțiune cuprinde principiile privind statutul juridic al statelor, fără respectarea cărora nu poate fi concepută dezvoltarea unor relații pașnice și de prietenie în epoca noastră.

In această secțiune sunt enumerate:

– principiul suveranității statelor;

– principiul inviolabilității teritoriului;

– respectarea independenței statelor;

– principiul egalității suverane;

– dreptul statului de a participa la relațiile internaționale, în primul rînd dreptul statelor de a participa la discutarea problemelor internaționale, de a fi membru în organizații internaționale și parte în tratate multilaterale generale, care privesc interesele sale legitime.

In a treia secțiune sunt cuprinse:

– dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta;

– principiile lichidării colonialismului în toate formele sale;

– respectarea drepturilor omului;

– cooperarea în domeniul economic, social și cultural;

– îndeplinirea întocmai a obligațiilor internaționale;

– principiul răspunderii statelor.

Adunarea Generală a O.N.U. în rezoluția 1815 (XVII) din 18 decembrie 1962 a enumerat enunțiativ următoarele principii de drept internațional:

– principiul abținerii statelor în relațiile internaționale de la amenințarea cu forța și folosirea ei împotriva integrității teritoriale și a independenței politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite;

– principiul că statele își vor rezolva pe cale pașnică diferendele dintre ele, în așa fel încat pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie primejduite;

– obligația de a nu interveni în probleme de competență internă a fiecărui stat;

– obligația statelor de a colabora între ele în conformitate cu Carta;

– principiul egalității în drepturi și dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta;

– principiul egalității suverane a statelor;

– principiul potrivit căruia statele trebuie să-și îndeplinească cu bună credință obligațiile asumate de ele în conformitate cu Carta.

Observăm, în special, că din această enumerare lipsește principiul coexistenței pașnice între statele aparținînd unor oranduiri social-politice diferite, care ocupă un loc de seamă în cadrul principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan. Fiind consacrat în documente de drept internațional sau rezultand din ansamblul prevederilor unor tratate, cum este Carta O.N.U., principiul coexistenței pașnice nu este numai un principiu de politică externa, ci și un principiu de drept, organic legat de celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan.

1.2 Notiunea juridica a „suveranitatii de stat” si evolutia sa juridica

Definitia juridica a suveranitatii provine fie dintr-o prezentare a elementelor sale constitutive, fie ca atribut esential al puterii de stat, suveranitatea fiind caracterizata ca „unitate a suprematiei si independentei puterii de stat, suma a celor trei aspecte majore : intern, extern si teritorial” sau ca „facultatea statului de a se pronunta in toate domeniile cu puterea ultimului cuvant” sau ca „independenta fata de orice control din afara”

In drept international se considera ca suvernitatea si egalitatea statelor reprezinta „doctrina constitutionala de baza a dreptului natiunilor care guverneaza o comunitate constand in principal din state ce detin in mod uniform personalitatea juridica”. Astfel in masura in care statele sunt egale si detin personalitate juridica, trebuie sa acceptam si faptul ca suveranitatea este in mare masura, o relatie intre state.

Altii definesc suveranitatea de stat ca fiind un fenomen istoric si politic strans legat de aparitia statului si totodata, ca un atribut fundamental al acestuia. Particularitatea puterii de stat, in unele opinii, este de a avea prin esenta sa, insusirea inerenta, organica, de a fi suverana, de „a incarna in caracterul ei suprem si independent vointa realizarii deplinesi exclusive a intereselor clasei dominante, ceea ce se infaptuieste in activitatea organizata a statului.

Datorita caracterului suveran al puterii de stat, statul ca enitatea politica este considerat ca avand, in unele conceptii in doctrina, sub unele forme si in toate manifestarile sale, un caracter suveran.

Aceste conceptii se opun ideii conform careia suveranitatea nu ar fi o insusire reala, inerenta a puterii de stat, ci doar o componenta atribuita statului de drept international.

Principalele caracteristici generale ale suveranității de stat sunt urmatoarele :

a. Consacrarea principiului suveranității în documente internaționale contemporane. Suveranitatea de stat, principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, ocupă un loc central în cadrul acestui drept, reflectand astfel realitățile epocii noastre, în care popoarele, înțelegand tot mai mult sensul și cerințele dezvoltării societății, luptă activ pentru dobandirea suveranității și independenței, pentru apărarea și consolidarea ei.« Există astăzi condiții incomparabile cu cele din trecut ca popoarele să-și asigure o dezvoltare independentă, suverană, să se bucure de egalitate în relațiile internaționale, să-și organizeze așa cum doresc viața politică, socială și economică, să pășească pe calea cea mai corespunzătoare intereselor lor fundamentale ».

Suveranitatea ca principiu fundamental al dreptului internațional contemporan a fost consacrată în numeroase tratate internaționale.

Astfel, în articolul 2, paragraful 1 al Cartei O.N.U. se prevede că Organizația se întemeiază pe egalitatea suverană a statelor membre.

In Carta Organizației Unității Africane, adoptată la 26 mai 1963, se arată că Organizația va urmări să apere suveranitatea statelor membre, acestea obligîndu-se să respecte cu strictețe suveranitatea fiecărui stat (art. II și III).

Pe continentul american, Carta Organizației Statelor Americane, adoptată la Bogota la 30 aprilie 1948, proclama de asemenea, în mod solemn, apărarea suveranității, respectarea suveranității și independenței statelor, ca element esențial al ordinii internaționale (art. I și V).

Necesitatea respectării suveranității, ca principiu fundamental al relațiilor dintre state, a fost subliniată în hotărîrile unor conferințe internaționale, în jurisprudența internațională, precum și în rezoluții și documente adoptate de diferite foruri internaționale.

Este astfel incontestabil că principiul suveranității statelor constituie un principiu fundamental al dreptului internațional contemporan. El domină cele mai importante instituții ale acestui drept. Principiul suveranității își găsește expresia și în celelalte principii fundamentale ale dreptului internațional contemporan, cum sunt respectarea integrității teritoriale, egalității suverane, neamestecului în treburile interne,, interzicerea folosirii forței în relațiile internaționale, principii care au ca scop să asigure respectarea suveranității și personalității statelor.

b. Conținutul si trăsăturile suveranității de stat. Suveranitatea de stat a fost definită ca independența deplină politică și economică a statului, ca dreptul acestuia de a stabili și înfăptui o politică internă și externă independentă. Statul suveran este un stat care nu este

supus nici unui alt stat, exercitandu-și puterea pe teritoriul țării și în relațiile internaționale ale acesteia.

Această definiție înglobează aspectul intern și aspectul extern al suveranității statului. Suveranitatea statului ne apare astfel ca o noțiune unitară în esența ei, atat în privința rezolvării problemelor interne, cat și a problemelor care se ivesc în relațiile cu celelalte state. Considerand suveranitatea ca o noțiune unitara, aplicăm teza marxist-leninistă, potrivit căreia politica externă este indisolubil legată de politica internă.

Definiția dată mai sus suveranității învederează esența generală a noțiunii de suveranitate a statului.; Continutul acestei suveranități din punct de vedere social-politic este determinat de baza economică a societății și de clasa dominantă în stat. Așadar, deși suveranitatea apare ca o noțiune unitară, conținutul ei social și politic diferă, în funcție de tipurile de state. Ca însușire primordială a puterii de stat, suveranitatea exercită o puternică influență nu numai pe planul relațiilor sociale din interiorul statelor, dar și pe planul relațiilor internaționale.

Este necesar să mai subliniem că suveranitatea politică fără o independență economică deplină nu poate avea un caracter real. Experiența social-istorică arată că statele sunt cu adevărat suverane numai dacă își pot exercita nestanjenit dreptul de a dispune liber de resursele și bogățiile naturale ale țării lor, drept care exprimă suveranitatea permanentă a națiunilor și popoarelor asupra acestor bogății.1

In această privință este edificator exemplul statelor socialiste. In temeiul suveranității sale, statul socialist își exercită conducerea asupra întregii activități economice a țării, își îndeplinește rolul său de instrument principal al construirii socialismului și comunismului. Pe această bază el stabilește relațiile economice cu celelalte state.

Intr-o ordine asemănătoare de idei se știe că tinerele state suverane, după ce și-au caștigat independența politică, desfășoară o intensă activitate pentru consolidarea independenței lor economice, tocmai pentru că aceasta reprezintă condiția unei adevărate suveranități.

Definind noțiunea suveranității de stat, este necesar ca ea sa fie delimitată de suveranitatea națională și de suveranitatea poporului. Acestea sunt strîns legate de dreptul popoarelor de a- si hotărî singure soarta, care va fi examinat ulterior.

Suveranitatea de stat se caracterizează prin următoarele trăsături fundamentale: exclusivitate, indivizibilitate și inalienabilitate.

Caracterul exclusiv al suveranității se manifestă în faptul că pe un teritoriu statal nu pot exista, în principiu, două suveranități, ci numai una singură.

Prin indivizibilitatea suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată. Cu alte cuvinte, atributele ei nu pot aparține într-un stat mai multor titulari.

In doctrina occidentală se susține, uneori, pe linia încercării de a lipsi suveranitatea de conținut, și « divizibilitatea » suveranității. Se afirmă că ar exista posibilitatea de a separa deținerea suveranității de exercițiul ei. In asemenea situații, un stat ar putea să păstreze un jus nudum, adică o suveranitate nominală, pe cand exercițiul suveranității ar fi acordat unui alt stat (ca, de exemplu, în cadrul unui protectorat). Statul care deține suveranitatea nominală ar continua, potrivit acestei concepții, să fie suveran.

Concepția « divizibilității» suveranității este artificială și incompatibilă cu natura suveranității. In situațiile la care se referă autorii occidentali, cu adevărat suveran este numai statul care își exercită suveranitatea. Statul care o deține în mod nominal a încetat să mai fie suveran. Astfel, « divizibilitatea » suveranității este o concepție care, atat din punct de vedere logic, cat și din punct de vedere al realității politice apare ca fiind contradictorie.

Caracterul indivizibil al suveranității se manifestă și în faptul că orice atingere adusă independenței economice afectează si conținutul politic al suveranității.

In ceea ce privește suveranitatea statului socialist, care are deopotrivă un conținut politic și economic, s-a arătat că, întrucat conducerea planificată a economiei naționale este unul dintre atributele fundamentale ale suveranității acestuia, iar planul de stat este unic și indivizibil, extragerea unor părți sau secțiuni din acest plan care să fie transferate în afara statului ar împiedica exercitarea acestei suveranități .

Indivizibilitatea diferitelor aspecte ale suveranității a fost evidențiată și în jurisprudența internațională. Astfel, Curtea Permanentă de Justiție Internațională, într-o hotărare dată în 1931 (în speța privind problemele vamale dintre Austria și Germania), a arătat că independența este violată ori de cate ori se încalcă, fie aspectul ei economic, fie cel politic sau orice alt aspect, ele fiind în practică unitare și indivizibile.

Un alt caracter al suveranității este inalienabilitatea ei, în sensul că cedarea suveranității, abandonarea sau transferarea atributelor ei esențiale altor state ori unor organizații internaționale echivalează cu vidarea suveranității de orice conținut.

In legătură cu inalienabilitatea suveranității este necesar să precizăm că nu pot fi reținute concepțiile formulate în literatura occidentală cu privire la « suveranitatea relativă » sau « limitată ».

După cum am mai arătat, unii autori susțin necesitatea unor limitări tot mai substanțiale ale suveranității, invocand exigențele colaborării internaționale și preconizează trecerea unor atribute ale suveranității asupra unor organizații internaționale cu caracter suprastatal.

Asemenea concepții sunt vădit contrare caracterului inalienabil al suveranității, deoarece limitări de genul celor preconizate, care afectează funcțiile fundamentale ale statului, echivaleaza pană la urmă cu imposibilitatea ca acesta să mai fie considerat un stat suveran în adevărata accepție a cuvantului.

Incercand să prezinte «limitarea» suveranității ca un fenomen obișnuit, unii autori occidentali afirmă că simpla încheiere de tratate internaționale, reducand libertatea de acțiune a statelor, ar însemna o continuă restrangere a suveranității lor. Observăm însă că încheierea unor tratate – în conformitate cu dreptul internațional – reprezintă o exercitare a suveranității în cadrul dreptului internațional, iar nu o « limitare » ori « abandonare » a ei.

c. Caracterul imperativ al principiului suveranității. Principiul suveranității statelor, ca principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, face parte din jus cogens gentium.

In doctrina occidentală, susținandu-se caracterul alienabil al suveranității și limitarea ei, s-a pus sub semnul îndoielii dacă principiul suveranității face sau nu parte din jus cogens gentium.

După părerea lui Verdross, s-ar putea considera că deși statele pot, în principiu, să renunțe la drepturile lor, acestea nu pot să abandoneze drepturile necesare pentru îndeplinirea obligațiior internaționale. Intrucat această regulă exprimă interesul întregii comunități internaționale – criteriu propus de Verdross pentru identificarea normelor lui jus cogens —ea are caracter de jus cogens.

Cu alte cuvinte, în această opinie, principiul suveranității ar avea numai parțial o valoare imperativă.

G. Schwarzenberger, considerand că întrucat orice stat este liber să-și restrangă sau să-și abandoneze suveranitatea singur sau împreună cu alte state suverane, să se constituie într-o nouă entitate internațională, nici una din regulile dreptului internațional cutumiar referitoare la principiul suveranității nu ar constitui jus cogens.

Socotim că principiul suveranității, prin însuși caracterul sau de principiu fundamental al dreptului internațional, face parte din jus cogens. Toate statele sunt obligate să-și respecte reciproc suveranitatea, ceea ce demonstrează caracterul imperativ al principiului, întrucat un stat care ar impune altuia încheierea unor tratate sau săvarșirea unor acte, ori abținerea de la săvarșirea unor acte, contrare principiului suveranității, înfrangand o normă de jus cogens, ar săvarși acte nule din punctul de vedere al dreptului internațional.

Cat privește renunțarea unui stat la atribute ale suveranității sale, presupunînd că ea ar fi fost liber consimțită, aceasta echivalează, după cum am văzut, cu încetarea acestor state de a mai fi cu adevărat suverane. Ori de cate ori suveranitatea este golită de conținut, nu se infirmă caracterul imperativ al principiului suveranității. Un stat care și-ar pierde suveranitatea prin propria lui voință încetează de a mai cădea sub incidența principiului suveranității.

Precizăm însă că în cazul contopirii nu se încalcă principiul suveranității statelor, dacă aceasta a fost rezultatul unui tratat încheiat pe baze egale și a exprimat dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta. Contopirea nu înseamnă decat fuziunea celor două suveranități, spre a da naștere unei suveranități noi, fără ca suveranitățile originare să dispară. După cum arată și exemple din viața internațională (fuziunea Egiptului cu Siria constituind Republica Arabă Unită și apoi separarea lor), dacă uniunea se dizolvă, fiecare stat își regăsește suveranitatea sa originară, care a intrat în compunerea suveranității statului rezultat din contopire și a reapărut intactă în momentul încetării acesteia.

In literatura juridică socialistă s-a mai subliniat că principiul suveranității are caracter imperativ, întrucat nici o normă generală de drept internațional nu ar putea înlătura suveranitatea, deoarece tocmai existența suveranității constituie premisa existenței normelor dreptului internațional și a acestui drept în general.

Statele nu pot crea orice fel de norme de drept internațional în general, ci numai cele care pornesc de la principiul suveranității statelor.

Rezultă astfel că principiul suveranității face parte din jus cogens, ca principiu fundamental al dreptului internațional, ocupand un loc central în cadrul acestui drept.

1.3 ASPECTE GENERALE ALE EXERCIȚIULUI SUVERANITĂȚII (JURISDICȚIEI) STATULUI

Suveranitatea statului se exercită asupra teritoriului său cu toate părțile componente, asupra navelor și aeronavelor avand naționalitatea statului, precum și asupra persoanelor aflate pe acest teritoriu, cu unele excepții.

Exercițiul suveranității asupra teritoriului este denumit și jurisdicția teritorială a statului, iar asupra persoanelor, jurisdicția personală.

Jurisdicția statului se înfăptuiește prin edictarea de legi și emiterea de acte administrative, prin orice alte măsuri în vederea aplicării acestora și prin activitatea organelor sale judecătorești sau altor organe jurisdicționale. Acestea produc efecte pe teritoriul statului de la care emană, dar pot avea uneori și efecte pe teritoriul altor state (efecte extrateritoriale).

Statul străin, tocmai ca rezultat al calității sale de stat suveran, nu este supus jurisdicției unui alt stat. Sunt probleme pe care le vom examina în liniile lor generale.

Efectele extrateritoriale ale legilor și actelor adoptate de state în temeiul suveranității lor. Uneori, măsurile legislative sau de altă natură luate de state în temeiul jurisdicției lor pot avea efecte juridice și în alte state, și anume în privința persoanelor sau bunurilor aflate în străinătate.

Astfel, referindu-ne la cazurile cele mai importante, la măsurile de naționalizare adoptate de un stat în temeiul suveranității sale, observăm că ele se aplică și bunurilor persoanelor fizice sau juridice aparținand acelui stat, deși se găsesc în străinătate.

In doctrina occidentală se discută dacă există o regulă de drept internațional potrivit căreia trebuie să se recunoască efectul extrateritorial al unor asemenea măsuri, o serie de autori susținand inexistența unei asemenea reguli, bazîndu-se și pe hotărîrile unor instanțe judecătorești. Socotim că un asemenea punct de vedere nu ține seama de obligația statelor de a-și respecta reciproc suveranitatea, deci și măsurile legislative sau de alt ordin luate de acesta.

Naționalizările apar ca actul unui stat suveran, act recunoscut de dreptul internațional. Din momentul în care principiul general este recunoașterea legilor unui stat de către instanțele altuia, orice motive pentru a discrimina față de legile de naționalizare nu sunt întemeiate din punct de vedere juridic. De altfel, numeroasele acorduri internaționale încheiate, ca și o bună parte din practica judecătorească a unor state occidentale au înțeles să recunoască pe deplin efectele extrateritoriale ale legilor de naționalizare.

In același sens, practica judecătorească a unor state, în special practica britanică și din S.U.A. au condus la formularea doctrinei « actului de stat». Potrivit acestei doctrine, tribunalele unui stat nu au dreptul să aprecieze validitatea unui act săvarșit de un stat străin în temeiul suveranității sale.

Această doctrină dă expresia, după părerea noastră, principiului de drept internațional al respectării suveranității statului străin. A recunoaște unor instanțe străine dreptul de a cenzura actul săvarșit de către un stat ar însemna controlul actului unui suveran de către un alt suveran.

Considerăm astfel că respectul datorat suveranității statelor impune ca efectele extrateritoriale pe care le pot avea legile sau orice alte măsuri, expresia jurisdicției statului, să fie pe deplin luate în considerare și pe teritoriul altor state.

Imunitatea de jurisdicție și de execuție a statului străin. Un stat, în virtutea suveranității sale, se bucură de imunitate de jurisdicție și de execuție în fața instanțelor judecătorești străine. Cu alte cuvinte, acestea nu sunt competente să judece acțiunile intentate împotriva unui stat străin.

Imunitatea de jurisdicție a statului străin exprimă principiul par in parem non habet juridictionem (un stat suveran nu poate judeca un alt stat suveran). Acesta este un principiu de drept internațional, iar nu un principiu decurgand din comitas gentium.

In doctrina occidentală s-a susținut că imunitatea de jurisdicție nu ar avea un caracter absolut (privind orice acte ale unui stat), ci unul limitat numai la actele jure imperii (acte săvîrșite de state în virtutea puterii lor suverane), actele săvarșite jure gestionis (în domeniul dreptului privat, comercial) nefiind exceptate de la jurisdicția instanțelor unui alt stat.

Această distincție, aplicată și de instanțele judecătorești din unele state capitaliste, nu poate fi reținută, întrucat nu se poate stabili cu precizie hotarul între un act săvarșit de stat ca suveran și un act care nu ar fi comis în această calitate.

Distincția este cu atat mai puțin aplicabilă statelor socialiste, în care statul titular al suveranității este în același timp titularul proprietății socialiste și conduce întreaga viață economică a țării.

Precizăm că, în virtutea suveranității sale, statul poate renunța la imunitatea de jurisdicție, de la caz la caz (expres sau prin introducerea unei acțiuni în fața instanțelor unui alt stat).

Respectarea consecințelor de ordin general ale suveranității evocate aici prezintă o deosebită importanță pentru desfășurarea normală a relațiilor dintre state și, în primul rand, dintre state aparținand unor sisteme economice și sociale diferite. In statele socialiste au fost înfăptuite naționalizări. Suveranitatea acestor state are, ca element constitutiv, suveranitatea economică. Coexistența pașnică, schimbul activ de valori materiale, impune luarea în considerare și stricta respectare a consecințelor suveranității acestor state.

Statele în curs de dezvoltare recurg la măsuri de etatizare economică, care pun și ele în joc necesitatea respectării pe plan internațional a actelor lor suverane. Se învederează și din acest punct de vedere însemnătatea deosebită a consecințelor suveranității, sub aspectele evocate.