Suspendarea și Perimarea In Procedura Contencioasa

=== 6768eb60bfd85eb5e9a1c82081bddfe102a34180_428499_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND JUDECATA ÎN PROCEDURA CONTENCIOASĂ

Preliminarii

Caracteristicile judecății

Natura raportului de judecată

Elementele constitutive ale judecății

CAPITOLUL II INCIDENTE PROCEDURALE

Suspendarea

Definirea suspendării procesului

Formele de suspendare

Regimul procedural al suspendării judecății procesului

Efectele suspendării

Reluarea judecății

2.2. Perimarea

Noțiunea și natura juridică a perimării

Termenul de perimare

Întreruperea sau suspendarea termenului de perimare

Condițiile perimării

Procedura perimării

Efectele perimării

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

ș.a. – și alții

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
PRIVIND JUDECATA ÎN PROCEDURA CONTENCIOASĂ

Preliminarii

Judecata semnifică o legătură juridică, un raport de drept, care ia naștere odată cu cererea introductivă de instanță și sfârșește prin executarea hotărârii pronunțate. Ca orice alt raport juridic, participanții la judecată au un statut predeterminat de lege și îndeplinesc, în baza acestui statut, funcții specifice.

În raport cu statutul lor, unii dintre participanți exercită „atribuții”, alții exercită „drepturi” ș îndeplinesc „obligații subiective” ori prevalează „prerogative” și îndeplinesc „sarcini îndatoriri „profesionale” sau de „serviciu” – toate integrate în funcția jurisdicționals care, în deplinătate, aparține instanțelor judecătorești.

Două sunt componentele fundamentale ale acestei funcții: litigiul și judecata. „Litigiul” este diferendul care opune părțile și el formează „materia” judecății; „judecata semnifică raportul sau, mai exact, sinteza raporturilor procesuale care iau naștere între participanții – în forme și de pe planuri diferite – la rezolvarea diferendului.

Legătura dintre ele este de ordinul evidenței: litigiul constituie obiectul judecății, judecata este forma de rezolvare a litigiului. Litigiul este condiția sine qua non a oricărei judecăți contencioase, el este premisa majoră a oricărui polisilogism judiciar.

Așa se explică încetarea judecății când litigiul se stinge (bunăoară, prin achiesare totală și necondiționată, prin renunțarea Ia însuși dreptul dedus judecății, prin tranzacție). Cele două categorii – litigiul și judecata – rămân totuși autonome; litigiul poate da naștere la două sau la mai multe judecăți, concomitente (ca în cazul litispendenței) sau succesive (judecata în fond și în primă instanță, judecata în apel sau, în condițiile prevăzute de lege, chiar în recurs).

Caracteristicile judecății

Judecata se caracterizează prin câteva trăsături care îi atribuie specificitate:

Caracterul formalist, în sensul că raportul de judecată ia naștere, se desfășoară și se finalizează în cadrul unei proceduri esențialmente formaliste. Instanța și părțile, precum și ceilalți participanți la judecată trebuie să îndeplinească actele procesuale predeterminate și într-o anume succesiune. Totuși, formalismul nu este cu totul opus liberalismului procesual;

Caracterul autonom, în sensul că raportul de judecată, deși se suprapune raportului litigios, nu se identifică cu acesta. Acest caracter rezultă cu evidență din raptul că stingerea vremelnică a raportului litigios (de exemplu, prin renunțarea la judecată sau prin perimare), nu antrenează irevocabil și stingerea judecății, aceasta putând să înceapă din nou sau putând să reînceapă (în cazul suspendării judecății);

Caracterul evolutiv, dinamic, până la obținerea hotărârii judecătorești și executarea acesteia. Spre deosebire de raporturile obișnuite, în care drepturile și obligațiile subiective ale participanților sunt definite la momentul nașterii raportului juridic, raportul de judecată este un raport în continuă „mișcare”, cristalizând faze și etape procesuale.

Mai mult însă, în condițiile prevăzute de lege, el își modifică substanța și cadrul (de exemplu, prin achiesare parțială la pretenții sau prin intervenția terților în proces).

Natura raportului de judecată

În doctrina clasică străină s-a considerat că raportul de judecată are ca sursă „contractul judiciar” al părților: reclamantul, având inițiativa procesului, face astfel o ofertă adversarul său – pârât în proces – să tranșeze diferendul dintre ei prin intermediul instanței – al unui organ de jurisdicție (iuris dictio), iar pârâtul acceptă oferta. Î

Într-adevăr- unele elemente caracteristice raportului de judecată ar putea fi convertite în argumente în sprijinul unei asemenea opinii: cadrul litigiului este stabilit prin voința părților; reclamantul – uneori cu acordul pârâtului – poate desista de la judecatâ părțile pot pune capăt litigiului prin tranzacție; hotărârea judecătorească produce efecte cu privire la părți. Este însă numai o aparență, iar concluzia cu privire a natura contractuală a raportului de judecată este fictivă.

Chiar acceptând posibile e argumente aduse în atenție, nu s-ar putea face abstracție de altele, care le demolează pe cele dintâi. Bunăoară, uneori instanța se sesizează din oficiu; pârâtul este implicat în proces, indiferent de manifestarea vreunei voințe proprii în acest sens; chiar absent de ia judecată, el poate fi condamnat printr-o hotărâre prezumată ca fiind adoptată în cadrul unei proceduri contradictorii; convenția părților în sensul rezolvării litigiului pe cale amiabilă, uneori la inițiativa judecătorului, nu semnifică decât „soluționarea” voluntară a litigiului, a posteriori declanșării lui, nu însăși declanșarea lui pe cale contractuală.

Adevărul este cât se poate de simplu: prerogativele instanței de judecatâ drepturile și obligațiile procesuale ale părților sau ale altor participanți în procesul civil sunt impuse prin lege; și nu numai în profitul acestora, ci în beneficiul întregii societât pentru salvgardarea statului de drept.

Concluzia nu poate fi decât aceeași, dacă se examinează raporturile dintre părți (a), dintre părți și instanță (b), precum și efectele hotărârii (c).

Raportul de judecată nu produce un efect novator între părți și el are o natură legală.

Astfel, dacă părțile se află în diferend și litigiul este adus în fața instanței, calitatea lor de „părți” în judecată se suprapune calității lor din raportul juridic material, substanțial..

Existența procesului pune părțile într-un raport juridic nou, fără însă să afecteze raportul juridic substanțial sau situația lor juridică patrimonială sau nepatrimonială.

Acest raport de judecată este de origine legală, prerogativele și îndatoririle, drepturile și obligațiile ce decurg din el sunt produsul legii.

Cererea în justiție – considerată act-condiție – provoacă într-adevăr intervenția instanței, dând naștere unor obligații jurisdicționale. Dar instanța este obligată să statueze nu în virtutea vreunei convenții a părților, ci pentru că legea însăși o obligă, sub sancțiunea denegării de dreptate, prevăzută de art. 5 alin. (1) C. pr. civ.

Judecata, desăvârșită printr-o hotărâre, nu rămâne totdeauna fără efecte față de terți, fie pentru că ei intervin voluntar în proces, fie pentru că ei sunt atrași forțat în cauză.

Elementele constitutive ale judecății

Orice raport juridic comportă câteva elemente constitutive, care, de altfel, îl și individualizează. Elementele constitutive ale raportului de judecată sunt esențialmente judiciare și se grupează în jurul a doi poli: obiectul și cauza judecății; subiectele implicate în judecată. Cu alte cuvinte, „materia litigioasă” sau „elementele obiective”; participanții la judecată sau „elementele subiective”.

“Materia litigioasă” sau „elementele obiective” ale judecății semnifică conflictul de interese dintre părți – „litigiul”. Conținutul și cuprinderea litigiului sunt determinate prin obiectul și cauza acestuia. Aceste elemente „obiective” de determinare a litigiului prezintă o indeniabilă importanță pentru judecată, mai ales sub aspectul circumscrierii „puterii jurisdicționale” a acesteia, al litispendenței și al autorității lucrului judecat.

„Obiectul” desemnează ceea ce reclamantul solicită instanței să-i acorde iar „cauza” semnifică fundamentul a ceea ce se cere. Precizarea conținutului acestor elemente și mai ales încercarea de a le izola nu sunt totdeauna lesnicioase.

Obiectul litigiului ar putea fi considerat rezultatul urmărit prin exercitarea acțiunii de către reclamant (condamnarea pârâtului la plata unei sume de bani, rezoluția contractului, repararea prejudiciului, obligarea la executarea unei obligații etc.). Astfel exprimat, obiectul rămâne echivoc și înșelător: a) Este posibilă confuzia între „cerere” – actul prin care partea solicită concursul instanței – și „conținutul" acesteia, asupra căruia instanța trebuie să se pronunțe prin dispozitivul hotărârii, motiv pentru care este preferabil – pentru a desemna obiectul litigiului – termenul „pretenție”:

Adeseori, obiectul litigiului sau „materia litigioasă” nu rămâne aceea descrisă sau precizată de reclamant prin cererea sa. El însuși poate întregi sau modifica obiectul cererii [art. 204 alin. (1) C. pr. civ.], terțul poate interveni în interes propriu [art. 61 alin. (2) C. pr. civ.], pârâtul poate face o cerere reconvențională [art. 209 alin. (1) C. pr. civ. etc.].

Rezultă astfel indubitabil că obiectul litigiului – „materia litigioasă” – nu se identifică cu obiectul cererii de chemare în judecată. Așadar, obiectul litigiului sau „materia litigioasă” se exprimă prin „pretențiile” formulate de părți cele cuprinse în actul introductiv de instanță, cele rezultate din concluziile în fond sau din apărări, precum și cele cuprinse în cererile incidentale.

Cauza explică și fundamentează juridicește rațiunile materiei litigioase' Cauza cererii este actul sau faptul juridic care constituie fundamentul de drept ce se solicită a fi sancționat sau „principiul generator al dreptului invocat”.

Determinarea cauzei nu este însă, totdeauna, atât de lesnicioasă precum pare.

Dificultățile ce apar în determinarea „cauzei” sunt sporite și de relațiile complexe ce există între aceasta și, pe de o parte, „obiectul cererii”, iar pe de alta „motivele de fapt și de drept”:

Articolul 189 lit. c) C. pr. civ. precizează că între elementele cererii de chemare în judecată trebuie să se afle, de asemenea, „obiectul cererii”. Or, uneori, „obiectul cererii” este desemnat într-un sens larg, el referindu-se în același timp la pretențiile propriu-zise, dar și la fundamentul lor, pe scurt la „termenii dezbaterii”.

Există o interpenetrație aproape inevitabilă între obiectul și cauza cererii, adesea întinderea unei pretenții fiind determinată de fundamentul ei. (De exemplu, cu privire la unul și același bun, pretenția reclamantului poate fi diferită, în raport cu fundamentul ei juridic: acțiune în revendicare, acțiune confesorie, acțiune negatorie, acțiune în complângere, acțiune în reintegrare ș.a.).

Articolul 194 lit. d) C. pr. civ. înscrie, de asemenea, printre elementele necesare cererii de chemare în judecată, „arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

Aceste „motive” sunt „de fapt”, când ele sunt deduse din circumstanțele cauzei; ele sunt „de drept”, când sunt deduse dintr-un text legal, dintr-un principiu de drept sau dintr-o noțiune juridică.

Adeseori, verificarea „motivelor de drept” presupune în mod necesar verificarea „motivelor de fapt”, iar interșanjabilitatea acestora face aproape imposibilă delimitarea motivelor și apoi separarea lor de cauză. De exemplu, invocarea inadmisibilității cererii, întrucât a intervenit prescripția extinctivă. Raportul de complementarietate dintre „cauză” și „motive” a și îndemnat o parte a doctrinei să considere că între acestea există mai degrabă o diferență de grad decât una de natură.

Cauza este fundamentul direct și imediat al pretenției, motivele nu sunt decât instrumentul cauzei. Se reiterează astfel, în procedură, distincția clasică din dreptul contractelor dintre causa proxima și causa remota.

În pofida dificultăților, distincția dintre „cauză” și „motive” rămâne indiscutabil necesară, mai ales pentru verificarea existenței autorității lucrului judecat.

Subiectele implicate în judecată sau “participanții la procesul civil” sunt diferiți cu roluri și statute proprii. Unii sunt “participant principali” (instanța, părțile, repreyentantul Ministerului Public), alții sunt “participant secundari sau auxiliari” (avocatul, martorii, expertul.

CAPITOLUL II

INCIDENTE PROCEDURALE

2.1. Suspendarea procesului

2.1.1. Definirea suspendării procesului

Înainte de toate și în forma cea mai generală de exprimare, suspendarea procesului reprezintă un incident în cursul desfășurării acestuia; „incident”, întrucât judecata trebuie să se caracterizeze prin continuitate, prin desfășurarea logică a actelor și faptelor procesuale, până la rezultatul final. Totuși, uneori, cursul judecății este oprit.

„Suspendarea judecății” – ca instituție procesual-civilă – desemnează tocmai situația în care procedura de judecată este oprită. Prin suspendarea judecății se înțelege deci oprirea cursului judecății, ca urmare a unor împrejurări voite de părți – reflectând astfel principiul disponibilității în procesul civil – sau independente de voința ori de situația lor personală din proces.

Suspendarea judecății nu este numai o consecință a unora dintre principiile procesului civil, dar și o garanție a acestora (bunăoară, dreptul părții la un proces echitabil, dreptul la apărare, principiul egalității părților, principiul contrad/ctorialității).

Suspendarea judecății nu este o soluție de continuitate: judecata subzistă (cererea introductivă își produce efectele, actele procedurale anterioare își conservă eficacitatea și, mai mult, paradoxal, sub anumite aspecte, cursul judecății continuă). Vremelnic, doar judecata este suspendată.

2.1.2. Formele de suspendare a procesului

Acestea sunt determinate de cauzele sau de motivele de suspendare, care, deși extrem de diferite, sunt expres și limitativ prevăzute de lege. În principal, cauzele suspendării judecății sunt arătate de art. 411-413 C. pr. civ., dar există și alte texte care, de asemenea, menționează asemenea cauze – de exemplu, art. 134 C. pr. civ., în cazul conflictului de competență, art. 143 C. pr. civ., în cazul cererii de strămutare a procesului.

Potrivit cu natura cauzelor, a normelor prin care ele sunt stabilite și a soluțiilor impuse sau lăsate la aprecierea instanței, suspendarea poate fi obligatorie (A) sau facultativă (B).

Toate formele de suspendare sunt „judiciare”, motivele suspendării urmând a fi verificate sau constatate de instanță, iar suspendarea fiind dispusă prin hotărârea acesteia.

Suspendarea obligatorie poate interveni la inițiativa părților, numită de lege „suspendare voluntară” sau ea poate interveni de drept, în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art. 411 C. pr. civ., instanța „va suspenda judecata”: a) când amândouă părțile o cer; b) când niciuna din părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea pricinii, dacă reclamantul sau pârâtul nu a cerut în scris judecarea în lipsă.

Ambele ipoteze evocă manifestarea de voință a părților, care poate fi expresă sau tacită (lipsa lor de diligență, dezinteresul deliberat față de proces).

În prima ipoteză, suntem în prezența unei manifestări exprese de voință a părților, făcută în scris sau oral în fața instanței, care o va înscrie în încheierea de suspendare a judecății. Posibilitatea pentru părți de a cere suspendarea – ca expresie a disponibilității în contenciosul privat – poate avea mobiluri diferite, care, în principiu, nu sunt susceptibile de verificare din partea instanței.. Când sunt mai multe părți în proces, cererea trebuie să aparțină tuturor.

În cea de-a doua ipoteză, instanța va suspenda judecata – când nu s-a cerut în scris judecarea în lipsă – dacă „amândouă părțile” nu se înfățișează la strigarea pricinii; altminteri, potrivit art. 223 alin. (2) C. pr. civ., când „se înfățișează numai una din părți”, judecata continuă instanța examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește, putând – cum spune legea – să primească excepțiile și apărările părții care lipsește.

Lipsa părților nu poate avea semnificația unei suspendări a judecății „pe cale convențională , această lipsă dând naștere unei simple situații precare de fapt.

Potrivit art. 412 alin. (1) C. pr. civ., „judecata cauzelor se suspendă de drept” în cazurile expres și limitativ arătate, dacă ele s-au ivit înainte de închiderea dezbaterilor, și anume: a) Decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora. Dacă, în momentul sesizării instanței, cei chemat în judecată era decedat, judecata nu se suspendă, ci reclamantul urmează să-și modifice cererea, chemând în judecată pe moștenitori; b) Punerea sub interdicție judecătorească sau punerea sub curatelă a uneia dintre părți, până la numirea tutorelui sau a curatorului. Această cauză de suspendare a judecății nu operează atunci când tutorele este deja numit; c) Decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părți, dacă a survenit cu mai puțin de 15 zile înainte de ziua înfățișării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar; d) încetarea funcției tutorelui sau a curatorului, până la numirea unui nou tutore sau curator; e) Dizolvarea persoanei juridice, până la desemnarea lichidatorului; f) Deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori a lichidatorului judiciar; g) Formularea de către instanță a unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană; h) în orice alte cazuri prevăzute de lege.

Suspendarea facultativă, numită uneori și „judecătorească”, operează, în urma aprecierii oportunității ei de către instanța judecătorească, când legea reglementează prin norme permisive cauzele de suspendare:

Articolul 413 alin. (1) C. pr. civ. arată că instanța „poate” suspenda judecata:

Când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei „alte judecăți”. Această „altă judecată” trebuie să fie în curs în fața unei alte „instanțe judecătorești”, nu în fața unui oarecare organ de jurisdicție administrativă. În raport cu reglementarea anterioară, identică în esență cu actuala reglementare, s-a considerat că textul se referă la existența unor „chestiuni prejudiciale”, a căror soluționare ar putea avea o înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei. Astfel cum rezultă din chiar cuprinsul articolului menționat, existența sau inexistența dreptului face deja obiectul unei alte „judecăți”; suntem, deci, în prezența a două „judecăți” concomitente;

Când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel. O aplicare a acestei ipoteze e făcută de art. 307 C. pr. civ.: „Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deși denunțarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanța, dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de îndată înscrisul denunțat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia în acest scop”;

în alte cazuri prevăzute de lege. Aceste „alte” cazuri sunt prevăzute în legea comună de procedură civilă sau în legi speciale. Aducem în atenție câteva situații. Bunăoară, art. 143 alin. (1) C. pr. civ. arată că, în cazul în care s-a formulat o cerere de strămutare a procesului, la solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauțiuni; pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă fără citarea părților, chiar înainte de primul termen de judecată. Dispoziții cuprinse în legi speciale pot, de asemenea, să prevadă situații de suspendare facultativă a judecății.

În condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) C. pr. civ., suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă – art. 413 alin. (2) C. pr. civ.

Pentru a contracara manevrele procesuale exclusiv dilatorii, prin alin. (3) al art. 413 C. pr. civ., alineat nou introdus, s-a precizat că instanța poate reveni motivat asupra suspendării, „dacă se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia ori dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză”. Textul legal ni se pare nu numai retoric, dar și confuz, iar în raport cu motivele care au justificat suspendarea, nu sesizăm posibila lipsă de diligență a părții, după ce măsura suspendării a fost dispusă.

2.1.3. Regimul procedural al suspendării judecării procesului.

Dacă sunt întrunite condițiile legii, suspendarea judecării procesului intervine sau poate interveni, după caz, la cerere sau din oficiu, pentru un timp determinat sau până la producerea unui eveniment determinat, în principiu, în fața oricărei jurisdicții și în orice judecată. Suspendarea judecării procesului în toate cazurile, se dispune printr-o încheiere, instanța constatând prin aceasta existența împrejurării care a condus la această măsură.

În actuala reglementare, art. 414 alin. (1) C. pr. civ. prevede, în sfârșit și in terminis, că încheierea poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța ierarhic superioară, indiferent de faptul că suspendarea a intervenit în judecata recursului. „Când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție – hotărârea este definitivă”. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

2.1.4. Efectele suspendării

Suspendarea judecării: a) Are un efect general, în sensul că ea vizează toate părțile din proces, pentru a se evita astfel pronunțarea unor hotărâri contradictorii; b) Orice act de procedură făcut pe timpul suspendării judecării procesului – cu excepția cererii de repunere pe rol a procesului – este lovit de nulitate. Nulitatea are însă un caracter relativ, ea putând fi invocată numai de partea în folosul căreia s-a dispus suspendarea. Nulitatea va trebui invocată prin mijlocirea căilor de atac, acțiunea în anulare nefiind îngăduită contra unei hotărâri; c) Prin încheierea de suspendare a judecării procesului, instanța nu se dezînvestește, judecata subzistă deci, dar ea este vremelnic suspendată. Prin definiție, ceea ce s-a suspendat nu se „închide” sau nu se „stinge”, ci se amână doar. Sunt concludente în acest sens prevederile art. 418 alin. (1) C. pr. civ., în sensul cărora cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 413 C. pr. civ., precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată; d) Suspendarea judecății atrage, în condițiile prevăzute de art. 418 alin. (1) C. pr. civ., suspendarea cursului perimării.

2.1.5. Reluarea judecății

Întrucât prin suspendare instanța nu se dezînvestește, după înlăturarea cauzei care a determinat suspendarea, judecata nu este „reluată”, ci numai „continuată”. Judecata nu este continuată de instanță din oficiu, ci, de regulă, în condițiile prevăzute de art. 415 C. pr. civ., și anume: a) Prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când judecata s-a suspendat prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor; b) Prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor tutorelui sau a curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar sau, după caz, a părții interesate, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute de art. 412 alin. (1) pct. 1-6 C. pr. civ.; c) Pentru ipotezele prevăzute de art. 412 alin. (1) pct. 7 C. pr. civ., după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene; d) Prin alte modalități prevăzute de lege.

Prelungirea suspendării, după dispariția cauzei care a determinat-o, poate conduce la perimare.

2.2. Perimarea

2.2.1. Noțiunea și natura juridică a perimării

Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare – arată art. 416 alin. (1) C. pr. civ. – se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții timp de
6 luni.

Perimarea evocă ideea de „stingere”, de „desființare” (perimere) a judecății, a unui act sau a mai multor acte procedurale, prin efectul atribuit de lege trecerii unei perioade determinate. Ea este o cauză de stingere a judecății sub titlu principal, așadar, procesul se stinge – acțiunea civilă nu se finalizează – dacă cererea a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de 6 luni. Perimarea poate fi invocată și, eventual, constatată în fața oricărei jurisdicții civile indiferent de natura ei și de gradul acesteia în ierarhia instanțelor, indiferent de procedura aplicabilă soluționării cererii, indiferent dacă reprezentarea în justiție este sau nu obligatorie, indiferent de obiectul litigiului și indiferent de partea din vina căreia a intervenit perimarea.

Efectul extinctiv al perimării nu afectează acțiunea civilă – care poate fi reluată într-un nou proces, identic cu cel stins prin perimare, dacă dreptul la acțiune nu s-a prescris ci numai raporturile procesuale. În acest sens, art. 416 C. pr. civ. precizează, pe de o parte, că prin perimare nu-și produc efectele „actele de procedură făcute în acea instanță”, iar, pe de alta, că poate fi făcută „o nouă cerere de chemare în jdecată”. În fine, cum rezultă din prevederile
art. 416 alin. (1) C. pr. civ., „cererea” e neavenită, nu acțiunea civilă în integralitatea ei. Perimarea este o .sancțiune” care se bazează pe prezumția de renunțare la judecată sau pentru a pedepsi lipsa de diligență a părții.

2.2.2. Termenul de perimare

Termenul de 6 luni, având ca efect perimarea, este un termen imperativ și bineînțeles peremptiv. El își produce efectul peremptiv indiferent de varietatea termenelor de forcluziune sau a celor de prescripție, care, eventual, ar putea fi invocate în procesul civil.

Termenul de perimare, în lipsa unor dispoziții contrare, se calculează potrivit „sistemului inclusiv", conform regulilor comune cu privire la calculul termenelor de procedură, reguli prevăzute de art. 181 C. pr. civ., așa încât el se împlinește în ziua corespunzătoare a lunii când a început să curgă; dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acelei luni.

Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. Punctul de plecare al termenului de perimare se confundă astfel cu un act procedural întreruptiv; cu alte cuvinte, fiecare nou act de procedură constituie punctul de plecare al unui nou termen de perimare. Aceasta, întrucât termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act procedural făcut în proces. Deci nu un act procedural predeterminat, fixat în timp în manieră imuabilă, ci cel din urmă act, având semnificația celei din urmă diligențe.

Dar, pentru ca părțile să fie diligente, ele trebuie să fi avut efectiv posibilitatea de a acționa. Tocmai de aceasta, în ce ne privește, considerăm că: a) Termenul de perimare nu curge de la data primirii de către instanță a cererii de chemare în judecată, ci de la data când părțile legal citate urmau să se prezinte în fața instanței, afară doar dacă termenul de judecată n-a putut fi fixat din cauza anumitor lipsuri ale cererii; b) Termenul de perimare nu curge de la data depunerii apelului sau a recursului, ci de la data legal fixată pentru soluționarea acestuia; c) în cazul casării cu trimitere, termenul de perimare trebuie calculat de la data, adusă la cunoștință părților, fixată pentru rejudecare. Fixarea termenului de judecată nu stă în puterea părților și nici nu se face la stăruința lor, ci de instanță din oficiu. De altminteri, art. 416 alin. (3) C. pr. civ. precizează in fine că termenul de perimare nu curge, de asemenea, cât timp nu se poate fixa „termen de judecată”.

2.2.3. Întreruperea sau suspendarea termenului de perimare

Spre deosebire de alte termene legale procedurale, termenul de perimare este susceptibil de întrerupere sau de suspendare.

Întreruperea poate interveni „prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes” Așadar, întreruperea termenului de perimare se poate realiza:

Prin diligență uneia dintre părți, manifestată prin orice act de natură procedurală, făcând parte din judecată și având ca scop continuarea ei. Actul de procedură întreruptiv se caracterizează deci prin natura lui, prin obiect și prin origine: Prin natura lui, actul întreruptiv poate fi orice „act de procedură” care se raportează la judecată și tinde la continuarea acesteia, chiar dacă actul nu trebuie comunicat părții adverse.

Aprecierea ca atare a actului aparține instanței. Aceasta nu trebuie să se mărginească la aprecierea elementelor „formale” ale actului; ea trebuie să aibă în vedere mai ales partea care l-a făcut, să prevaleze deci în apreciere sensul real și neîndoielnic al actului, ca manifestare a „diligenței” pentru a „impulsiona” judecata. Așa fiind, precum și pentru că legea nu vorbește de „acte valabile”, opinăm că are rezultat întreruptiv și actul procedural lovit de nulitate;

Prin obiectul lui, actul întreruptiv trebuie să facă parte din „judecata susceptibilă de perimare și el să fi avut ca scop continuarea acesteia;

Prin originea sa, actul trebuie să aparțină „părților” care justifică un interes sau mandatarilor acestora. în cazul coparticipării procesuale, active sau pasive, cererea de perimare sau actul de procedură întrerupător de perimare al unuia folosește și celorlalți.

Întreruperea judecății este totodată o cauză de întrerupere a termenului de perimare. Aceasta, întrucât întreruperea judecății antrenează inevitabil un gen de „timp mort” și ar fi injust ca acesta să fie ignorat la calculul termenului de perimare, dacă judecata a fost efectiv întreruptă; b) judecata a fost întreruptă înainte de împlinirea ternenului de perimare.

O amplă și substanțială pledoarie s-a făcut în favoarea ideii că termenul de perimare se întrerupe și ca urmare a suspendării convenționale a judecății, dacă o atare măsură este dispusă, în condițiile legii, de instanța competentă. În esență, pledoaria făcută pentru un răspuns afirmativ se sprijină pe principiul rolului activ al instanței. Dar, acest principiu trebuie acum reexaminat, în condițiile unui mai accentuat ceralism procesual. Indiferent însă de asemenea considerente, este de reținut că: a) Arunci când judecata s-a suspendat prin învoiala părților sau prin lipsa lor, aceasta ne'ncepe numai prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți (art. 415 pct. 1 pr. civ.); b) Legea nu prevede repunerea pe rol a cauzei din oficiu, de către instanță, rupă suspendarea judecății. Suspendarea convențională a judecății implică, în subsidiar, nu intenția părților de a o continua, ci posibila lor intenție de a o abandona. 3e altfel, indiferent de asemenea considerente, urmează a se observa că, potrivit art. 418 C. pr. civ., suspendarea judecății se răsfrânge în perimetrul cursului perimării “umai dacă suspendarea s-a produs de drept sau dacă ea a fost apreciată ca "ecesară de către instanță, indiferent, așadar, de atitudinea părților din proces în egătură cu suspendarea.

În situațiile arătate, dacă, după reluarea judecății, se ajunge iarăși, din vina părții, starea de nelucrare a cauzei, va începe să curgă un nou termen de perimare, dar, bineînțeles, timpul anterior reluării judecății nu se va lua în calculul noului termen.

Suspendarea termenului de perimare se realizează în alte condiții decât suspendarea termenului de prescripție. Și anume, suspendarea perimării operează în condițiile prevăzute de art. 418 alin. (1) C. pr. civ.: „Cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 413, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată :e lipsa de stăruință a părților în judecată”.

În cazurile de suspendare de drept a judecății, cursul perimării este suspendat timp de o lună de la data când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea jdecății, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă trei luni ale termenului de perimare.

Perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată să stăruie în judecată din cauza unor „motive temeinic justificate”, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

2.2.4. Condițiile perimării.

Articolul 416 C. pr. civ., prin elementele pe care le cuprinde în structura sa, evocă condițiile perimării: a) învestirea instanței cu o cerere care implică desfășurarea unei activități de fond1 sau de control judiciar. într-adevăr, cum arată art. 416 alin. (1) C. pr. civ., este perimabilă „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare”. Este vorba, așadar, de orice cereri, indiferent de natura și de caracterul lor. De la această regulă, legea nu a exceptat nici executarea silită, deși aceasta nu semnifică o activitate judiciară, de fond sau de control judiciar stricto sensu ; b) Rămânerea cauzei înnelucrare timp de 6 luni; c) Rămânerea cauzei în nelucrare să fi fost determinată de culpa părții.

Este vorba de o prezumție simplă de culpă, dedusă de instanță din simplul fapt al rămânerii cauzei în nelucrare Partea nu este în culpă dacă: actul de procedură trebuia îndeplinit din oficiu; fără vina părții, cererea ei n-a ajuns încă la instanța competentă să o judece; fără vina părții, nu s-a putut încă stabili termen de judecată; d) Nu există o cauză de stingere a procesului, prevăzută de o normă specială.

2.2.5. Procedura perimării.

Aceasta este reglementată, în elementele ei esențiale, de art. 420 și 421 C. pr. civ. înainte de a descrie aceste elemente, câteva precizări sunt necesare.

Astfel cum menționează art. 416 alin. (1) C. pr. civ. cererea „se perimă de drept”; totuși, perimarea trebuie să fie constatată de instanță. Atunci care este semnificația mențiunii făcute și care sunt consecințele ei?

În primul rând, perimarea fiind o chestiune de fapt, ea trebuie dovedită și verificată în cadrul unei activități de judecată, care presupune, între altele, dezbaterea contradictorie asupra îndeplinirii condițiilor perimării. În acest sens, dispozițiile art. 420 alin. (1) C. pr. civ. sunt edificatoare: „Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate. Judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea”. În aceste condiții, precizarea făcută de art. 416 alin. (1) C. pr. civ. are scopul de a releva caracterul imperativ al dispozițiilor legale cu privire la perimare. Odată întrunite aceste condiții, instanța are obligația, nu facultatea, de a constata perimarea.

În al doilea rând, precizarea art. 416 alin. (1) C. pr. civ. are semnificația de a releva faptul că perempțiunea conduce la un drept definitiv dobândit, de care fiecare parte se poate prevala.. Decurg de aici două consecințe: a) Perimarea nu poate fi acoperită prin diligenta manifestată de una dintre părți, după expirarea termenului de 6 luni, cealaltă parte putându-i opune excepția perimării. Față de natura imperativă a normelor care reglementează perimarea și de interesul general ocrotit prin ele, perimarea va putea fi invocată și de procuror, atunci când el participă la dezbateri; sau de instanță din oficiu; b) întrucât cererea se perimă de drept, ea nesprijinindu-se – nici exclusiv, nici cu întâietate – pe prezumția de abandonare a litigiului, instanța nu are posibilitatea de a aprecia perimarea însăși, ci doar să verifice condițiile ei.

Procedura perimării interesează sub următoarele aspecte: invocarea perimării, constatarea ei, căile de atac față de hotărârea instanței de constatare sau de infirmare a procedurii perimării.

Invocarea perimării implică precizări cu privire la subiecții care o pot invoca, modalitatea de invocare și momentul procesual al invocării.

Subiecții actului sau faptului de invocare a perimării pot fi: instanța, părțile și procurorul. Perimarea – precizează art. 420 alin. (1) C. pr. civ. – se constată din ofici sau la cererea „părții interesate” Pe temeiul art. 92 alin. (1) C. pr. civ. și în condițiile restrictive prevăzute, reprezentantul Ministerului Public poate, de asemenea, să invoce perimarea.

Instanța, în lipsa altei cereri pentru a se constata perimarea, punând cauza pe rol, după împlinirea termenului de perimare, va pune din oficiu în discuția contradictorie a părților chestiunea perimării, citându-le în acest scop. Față de caracterul imperativ al normelor cu privire la perimare, părțile nu pot renunța la constatarea acesteia.

Părțile – fie reclamantul , fie pârâtul -, personal sau prin mandatar, pe cale directă sau pe calea excepției, după caz, au dreptul să ceară instanței constatarea perimării. Prin „parte” nu trebuie să se înțeleagă, în sens restrictiv, numai „reclamantul” și „pârâtul”, ci orice persoană care, participând la activitatea de judecată, a dobândit o asemenea calitate.

Astfel, poate solicita constatarea perimării intervenientui principal, intervenientul accesoriu, dar numai în favoarea părții pentru care a intervenit; terțul introdus în proces pe temeiul art. 68 alin. (1) C. pr. civ., dacă, firește, justifică un interes, chematul în garanție, întrucât acesta se bucură de independență procesuală; cel arătat ca titular al dreptului, deoarece, astfel, după caz, el dobândește fie calitatea de pârât, fie pe cea asemănătoare intervenientului principal, dar forțat.

Modalitatea de invocare a perimării poate fi, după caz, „cererea” făcută în acest scop de către una dintre părți sau „excepția procesuală”. Din actuala formulare a art. 420 alin. (1) și (2) C. pr. civ. rezultă ambele aceste modalități: „cererea părții interesate”; „excepția”, invocată în camera de consiliu sau în ședință publică.

Într-adevăr, dacă termenul de perimare s-a împlinit, iar instanța nu a dispus din oficiu repunerea cauzei pe rol în vederea constatării perimării ori această constatare n-a fost cerută de procuror, partea interesată va putea face o „cerere” în acest sens.

Fiind o cerere incidentală, ea se introduce la instanța învestită cu soluționarea cererii principale. Întrucât nu privește fondul litigiului, ea nu trebuie comunicată 'n copie celeilalte părți. Primind cererea, instanța dispune repunerea cauzei pe rol, raând termen de judecată și citând părțile, astfel ca printr-o activitate de judecată, în -rma dezbaterilor contradictorii, să se pronunțe asupra cererii de perimare;

Dacă, după împlinirea termenului de perimare, litigiul a fost reluat pentru soluționarea lui în fond, fără să se fi observat incidentul perimării, oricare dintre părți – precum și instanța sau procurorul – poate invoca perimarea, respectiv excepția perimării, în camera de consiliu sau în ședință publică. Excepția perimării trebuie ivocată înaintea celorlalte excepții, nu simultan cu ele.

Momentul procesual al invocării perimării este dependent de natura normelor oin care se reglementează perimarea și de condițiile perimării. în amândouă situațiile – cererea sau excepția – este necesar ca termenul de perimare să se fi împlinit; altminteri, se va invoca excepția prematurității. Perimarea fiind reglementată prin "orme imperative, excepția poate fi ridicată oricând în cursul judecății. Atât din cuprinsul fostei reglementări, cât și din actuala reglementare – art. 420 alin. (3) C. pr. dv. – rezulta și rezultă că perimarea nu poate fi ridicată prima oară în instanța de apel. Dar, dacă instanța constată că perimarea nu a operat,^încheierea pronunțată în acest sens va putea fi atacată odată cu fondul procesului. întrucât perimarea intervine de crept, excepția perimării are întâietate față de orice alte mijloace procesuale. Numai dacă cererea de perimare și actul întrerupător de perimare s-ar realiza concomitent, în ultima zi a termenului prevăzut de art. 416 alin. (1) C. pr. civ., acesta din urmă ar avea întâietate față de cel dintâi, fiind săvârșit înăuntrul termenului legal.

Constatarea perimării se face de instanța învestită cu soluționarea cererii principale sau a căii de atac. Ținând seama de caracterul incidental al perimării, instanța se va alcătui în completul prevăzut de lege pentru ipoteza rezolvării cererii principale.

Constatarea se face, după caz, printr-o încheiere sau printr-o hotărâre, în sensul restrictiv al termenului. Forma actului de constatare depinde de soluția dată: a) Dacă cererea sau excepția de perimare se respinge, instanța va pronunța o încheiere, care poate fi atacată numai odată cu fondul; b) Dacă cererea sau excepția de perimare a fost admisă, instanța va pronunța o hotărâre, care este susceptibilă de atac, cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare, la instanța ierarhic superioară. Când perimarea se constată de o secție a înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul se judecă de Completul de 5 judecători – art. 421 alin. (2) C. pr. civ.

Perimarea poate interveni și în faza apelului sau a recursului, art. 416 și urm. C. pr. civ. aplicându-se corespunzător.

Hotărârea de perimare definitivă poate face obiectul contestației în anulare, nu însă și al revizuirii, întrucât o asemenea hotărâre nu este una de fond.

Dacă s-ar perima contestația în anulare sau revizuirea, s-a considerat că, întrucât perimarea constituie un incident, hotărârea de perimare va putea fi atacată cu recurs numai dacă și hotărârea ce urma să se pronunțe asupra contestației în anulare sau a revizuirii era susceptibilă de recurs.

2.2.5. Efectele perimării sunt guvernate de două reguli: 1°. Perimarea stinge retroactiv procesul civil; 2°. Perimarea nu afectează dreptul subiectiv, nici dreptul la acțiune.

Stingând retroactiv procesul civil, părțile sunt repuse în situația anterioară introducerii cererii la instanța de fond. Așa fiind, toate efectele atașate cererii introductive de instanță dispar retroactiv: a) se consideră că instanța nu a fost nicicând sesizată; b) înseamnă că întreruperea prescripției prin cererea de chemare în judecată nu s-a produs; c) pârâtul este considerat de bună-credință; d) daunele moratorii sunt înlăturate; e) cheltuielile de judecată se impută părții din vina căreia s-a produs perimarea

Aceasta nu înseamnă că se perimă numai actul de sesizare a instanței. Articolul 422 alin. (1) C. pr. civ. este deplin lămuritor în acest sens, precizând că „toate actele de procedură făcute în acea instanță” nu-și produc efectele. Precizarea conduce la alte două concluzii: a) Nu sunt afectate actele procedurale făcute într-o altă instanță, deși ele ar fi conexe cu cele perimate; b) Nu sunt, de asemenea, afectate: actele făcute în afara instanței (de exemplu, o somație anterioară cererii introductive de instanță își conservă efectul punerii în întârziere); dovezile administrate în cursul judecății, care pot fi folosite într-o nouă judecată, dacă noua instanță nu consideră necesară refacerea lor [art. 422 alin. (2) C. pr. civ.]; autoritatea lucrului judecat cât privește rezolvarea dată unora dintre capetele de cerere, anterior constatării perimării, își păstrează eficacitatea; tranzacția parțială își produce efectele.

În pofida principiului relativității actelor de procedură, perimarea este indivizibilă.

S-a putut reține că, în sensul art. 419 C. pr. civ., atunci când există coparticipare procesuală, actul de procedură întrerupător de perimare al unuia folosește și celorlalți. Indivizibilitatea perimării conduce la consecințe simetric identice: a) perimarea cerută de către unul dintre coparticipanți folosește tuturor celor aflați în litisconsorțiu; b) perimarea opusă unuia produce efect extinctiv față de toți cei aflați în tovărășie procesuală.

Perimarea nu afectează dreptul subiectiv, nici dreptul la acțiune. Efectul extinctiv al perimării nu afectează acțiunea civilă – care poate fi reluată într-un nou proces, identic cu cel stins prin perimare, dacă dreptul la acțiune nu s-a prescris -, ci numai raporturile procesuale. în acest sens, art. 422 C. pr. civ. precizează, pe de o parte, că, prin perimare, nu-și produc efectele „actele de procedură făcute în acea instanță”, iar, pe de alta, că poate fi făcută „o nouă cerere de chemare în judecată”. În fine, cum rezultă din art. 422 alin. (1) C. pr. civ., „cererea” e neavenită, nu acțiunea civilă în integralitatea ei.

Cât privește însă dreptul la acțiune, două circumstanțe limitative trebuie avute în vedere, care, indirect, pot afecta și dreptul subiectiv: a) Dreptul la acțiune poate fi exercitat, ulterior perimării, dacă nu a intervenit prescripția extinctivă; b) Dacă s-a perimat apelul, hotărârea instanței de fond devine definitivă. Perimarea, în acest din urmă caz, produce aceleași efecte ca achiesarea la hotărârea instanței de fond; c) Dacă s-a perimat cererea de recurs, hotărârea recurată devine definitivă, nemaiputându-se exercita un nou recurs; d) Dacă s-a perimat o contestație în anulare sau o cerere de revizuire, pentru motivul invocat prin cererea de perimare nu se mai poate exercita calea extraordinară de retractare.

CONCLUZII

Între îndatoririle comune părților, art. 10 alin. (1) C. pr. civ. o înscrie și pe aceea ca ele „să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și la termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia”. Cu totul firesc. Hotărârea este „scopul natural” al oricărui proces. în alte cuvinte, obișnuit, procesul se stinge atunci când hotărârea judecătorească a fost obținută și valorizată. Totuși, uneori, procesul se stinge sau cursul lui se suspendă și pentru că, expres sau tacit, una dintre părți sau amândouă înțeleg să nu mai stăruiască în obținerea hotărârii sau în executarea ei ori înțeleg să temporizeze soluționarea litigiului sau, în fine, sunt constrânse de împrejurări exterioare voinței ior să parcurgă cu celeritate și continuitate etapele desfășurării procesului.

Cu totul de înțeles această disponibilitate, atunci când ea este, cu adevărat, disponibilitate. Procesul civil este un raport juridic sau, poate mai riguros vorbind, un sistem unitar de raporturi procesuale, din care decurg drepturi și obligații pentru subiectele lui, inclusiv dreptul de a dispune de „soarta” procesului.

Incidentele procedurale care pot apărea în cursul procesului (renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul dedus judecății, suspendarea procesului, perimarea cererii) nu sunt, toate și totdeauna, forme de obiectivare a principiului disponibilității, ci și forme de manifestare a unora dintre garanțiile procesului civil.

Ele nu sunt, toate și totdeauna, împrejurări cu sens negativ, ci, adeseori, conjuncturi procedurale cu sens pozitiv. Exceptând unele ipoteze de suspendare a procesului, celelalte incidente sau așa-zise „incidente” sunt forme de manifestare a principiului disponibilității în procesul civil, cum, de altfel, se precizează de art. 9 alin. (3) C. pr. civ.: „în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege”. În ce măsură pe temeiul disponibilității – una dintre părți sau amândouă pot dispune de „soarta” procesului? Răspunsul poate fi diferit. în orice caz, el este dependent de câteva premise, legale și teoretice: a) Disponibilitatea – ca prerogativă legală – nu se poate manifesta altfel decât în limitele legii; b) Libertatea de decizie a părților în procesul civil este dependentă și de sistemul teoretic acreditat cu privire la natura raportului procesual și subiectele acestui raport. Sub aspectul ambelor premise, actualmente, părțile procesului nu dispun de o „libertate suverană”. Poate fi deci vorba de un gen de „curatelă judiciară” care, exercitată în condițiile legii sau în limite rezonabile, nu numai că nu stânjenește supărător liberalismul părților, ci chiar îl ocrotește, punându-l la adăpost de eventuale consecințe potrivnice sensului său.

Circumstanțele care pot să împiedice finalizarea acțiunii, în pofida diversității lor, pot fi totuși grupate în câteva categorii: a) Unele dintre aceste circumstanțe au semnificația de „cauze principale”, intrinseci judecății (renunțarea la judecată, perimarea). Esențial, în aceste ipoteze, rămâne faptul că partea va putea începe un nou proces; b) Alte circumstanțe au semnificația de „cauze secundare” sau „accesorii”, în sensul că, dispărând litigiul, pe cale de consecință dispare și acțiunea prin care s-a realizat „legarea instanței” (renunțarea la dreptul dedus judecății). Dacă s-au ivit asemenea circumstanțe, partea nu va putea începe un nou proces; c) în fine, suspendarea procesului, dacă nu degenerează în perimare, doar întârzie judecata sau întrerupe cursul ei.

Potrivit cu sursa sau fundamentul respectivelor circumstanțe unele au ca fundament exclusiv voința părților, care, unilateral sau de comun acord, decid să pună capăt litigiului (uneori renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul dedus judecății), iar ltele au ca fundament dispozițiile legii, care fixează cauzele, condițiile și efectele stingerii judecății sau a întârzierii ei (perimarea, suspendarea).

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Deleanu, I. Tratat de procedură civilă, vol. I, ediție revăzută, completată și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2013;

Basarab, M. Drept procesual penal vol.I, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, Facultatea de Drept, 1973;

Articole din reviste de specialitate

Legislație

*** Constituția României revizuită

*** Practică judiciară