Suspendarea Actului Administrativ

Suspendarea actului administrativ

CUPRINS

CAPITOLUL 1 Noțiuni generale privind actele administrative

1.1.Definiția și trăsăturile actului administrativ

1.2.Intrarea în vigoare și executarea actelor administrative

1.3.Încetarea efectelor actelor administrative, modificarea și completarea lor

CAPITOLUL 2 Noțiuni generale privind suspendarea actelor administrative

2.1.Considerații generale

2.2.Regimul juridic general al suspendării

2.3. Comparație între modalitățile de ieșire din vigoare a actelor administrative si suspendare

2.4. Procedura în fața instantei de contencios administrativ

2.5. Efectele hotărârii de suspendare

CAPITOLUL 3

Tipuri de suspendare

3.1. Suspendarea administrativă

3.2.Suspendarea la cerere judecatorească

3.3.Suspendarea legala

3.3.1.Suspendarea de drept

3.3.2.Suspendarea legală facultativă

CAPITOLUL IV Practica judecatorească

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1 Noțiuni generale privind actele administrative

1.1.Definiția si trăsăturile actului administrativ

Prin întreaga sa activitate statul urmărește realizarea obiectivelor de interes general cu caracter politic, social, economic, cultural ale societății, exercitând în acest scop cele trei funcții constituționale și anume funcția legislativă, funcția adminsitrativa și funcția jurisdicțională.

În conformitate cu prevederile constituționale, funcția legislativă este realizată de organele puterii legislative (Senatul și Camera Deputaților) prin activitatea de elaborare, dezbatere și adoptare a legilor. Funcția administrativă este realizată de organele puterii executiv- administrative (Guvern, ministere, consilii locale, consilii județene etc) prin activitatea de organizare a executării legilor și de executare în concret a acestora. Funcția jurisdicțională a statului este realizată de organele puterii judecătorești(Judecătorii, Tribunale, Curți de Apel, Inalata Curte de Casație și Justiție, etc) prin soluționarea litigiilor care apar între particulari sau între particulari și administrație.

Din punct de vedere al obiectului lucrării de față, cea care prezintă importanță este activitatea desfășurată de organele puterii executiv-administrative.

În acest domeniu, actul administrativ este principala formă de realizare a activitații executive și totodată principalul mijloc prin care se procedează la organizarea executării și executarea în concret a actelor normative, celelalte forme fiind faptele administrative si operațiunile administrative.

Când spunem că actul administrativ este principala formă de activitate a administrației publice, nu avem în vedere aspectul cantitativ ci calitativ, și anume forță juridică a acestuia. Ponderea actului administrativ în sfera formelor de activitate ale organelor administrației publice variază, după cum ne plasăm la un nivel ierarhic sau altul al organizării administrației publice.

La organele de la baza sistemului organizării administrației publice au o pondere mai mare operațiunile și faptele materiale, iar pe măsură ce urcăm spre organele din vârful organizării-Președintele României și Guvernul- ponderea acestora scade în favoarea actelor juridice, în principal a actului administrativ.

Afirmând că o formă concretă sau altă a activității administrative este producătoare de efecte juridice, înțelegem că ea da naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Această precizare este necesară deoarece în limbaj juridic, nu orice consecințe juridice ale unei forme concrete de activitate ori ale unui înscris sunt considerate efecte juridice ale faptului administrativ, ci numai acelea care constau în nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Așadar, nu orice act emis sau adoptat de organele administrației publice este un act administrativ, ci numai acelea care cuprind o manifestare unilaterală și expresă de a da naștere, a modifică sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice.

Într-o definiție, actele administrative constituie o categorie de acte juridice adoptate sau emise, în principal, de autoritățile administrației publice, precum și de instituțiile publice și celelalte structuri organizatorice constituite în condițiile legii, prin care se asigura realizarea sarcinilor care revin administrației publice .

După un alt autor, prin act administrativ înțelegem “acea formă juridică principala a activității organelor administrației publice, care constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, a modifică sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice, sub controlul principial de legalitate al instanțelor judecătorești.”

Articolul 2 alin. 1 lit.”c” din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, așa cu a fost modificată de Legea nr. 262/2007, definește actul administrativ că fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care da naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Această definiție legală are în vedere actul administrativ unilateral tipic, nouă lege a contenciosului administrativ asimilând actului administrativ și alte acte juridice și, chiar fapte materiale . Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 lit. “c”, sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au că obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ. De asemenea, potrivit art. 2 alin. 2, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Trăsăturile actului administrativ

În ceea ce privește trăsăturile actului administrativ, se poate constata că în literatura de specialitate nu există o unanimitate cu privire la numărul, denumirea și conținutul trăsăturilor actului administrativ. Se poate sintetiza totuși că actele administrative sunt acte juridice, manifestări unilaterale de voință, emise în vederea organizării executării legii sau executării în concret a acesteia de către autoritatea competentă, in regim de drept public.

Actul administrativ este un act juridic, adică produce efecte juridice, făcând să ia naștere, să se modifice sau să se stingă drepturi și obligații. Astfel, o hotărâre a unui Consiliu local poate stabili anumite drepturi și obligații pentru locuitorii unei unități administrativ-teritoriale iar dispoziția primarului poate da naștere unor drepturi in favoarea unui funcționar public. Spre deosebire de actul administrativ, operațiunea materială sau operațiunea administrativă, nu produc efecte juridice, de cele mai multe ori ele premerg sau pregătesc adoptarea/emiterea actelor administrative.

Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință. Fiind o manifestare unilaterală de voință, actul administrativ se deosebește de actele contractuale ale administrației, fie ele guvernate de regimul juridic de drept public sau de regimul juridic privat. Actul administrativ își păstrează caracterul unilateral și în cazul în care este emis în urma unei cereri a particularilor (de exemplu, autorizația de construcție), când este adoptat de două sau mai multe autorități administrative împreună (un ordin comun al mai multor miniștri, spre exemplu), sau cu participarea mai multor persoane fizice (actele organelor colegiale, cum ar fi Consiliul local, Consiliul județean, Guvernul).

Actul administrativ este adoptat/emis de catre o autoritate publica în vederea organizării executării legii sau executării în concet a acesteia. Actele administrative sunt adoptate/emise de organele sistemului administrației publice, dar și de organe apartinând puterii legislative și judecătorești în activitatea organizatorică a acestora sau de executare în concret a legii, precum și de persoane de drept privat care au fost înființate, autorizate sau acreditate prin lege să realizeze un serviciu public. În acest sens, art. 2 alin. 1 lit. b din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prevede ca sunt asimilate autoritaților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Astfel, spre exemplu, o diplomă de absolvire emisă de o universitate particulara sau orice act prin care este stabilita raspunderea disciplinara de către organele competente ale oricarui ordin profesional (Colegiul medicilor, baroul de avocati, Ordinul Arhitectilor etc) sunt acte administrative emise sau adoptate de entități care functioneaza în afara sistemului administrației publice, dar pe care legea le asimileaza actelor administrative și le conferă un regim juridic corespunzător. În altă ordine de idei, actul administrativ este unilateral nu pentru că ar fi opera unei sigure persoane, ci pentru ca el degaja o singură vointă juridica ce provine de la o persoană administrativă, chiar daca aceasta ar fi o structură de tip colegial. Pe baza acesui caracter, actele administrative se deosebesc de alte tipuri de acte ce intervin în activitatea administrației publice. Institutiile administrației publice, având personalitate juridică pot intra în raporturi de drept civil, de dreptul muncii, financiare etc.

Actul administrativ este adoptat sau emis de către autoritatea competentă în regim de putere publică, ceea ce il deosebește de alte acte ale organelor administrației publice. Actul administrativ concretizează voința autorității publice ca subiect de drept special, învestit cu putere publică, și, în consecință, produce efecte juridice care vor fi guvernate de regimul juridic de drept public. El este obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră sub incidența sa, pentru autoritatea publică emitentă sau inferioară, precum și pentru autoritatea publică superioară. Obligativitatea actului administrativ este și o consecință a prezumției de legalitate de care se bucură toate actele administrative, acestea fiind emise pe baza și în vederea executării legii.

e) Actul administrativ are un regim juridic specific, în centrul căruia se află Legea contenciosului administrativ

Noțiunea de regim juridic, în general, însumează ansamblul condițiilor de fond și de formă care deosebesc actele juridice de diferite tipuri, aflate în circuitul civil. În cazul actului administrativ, elementul central al regimului sau se afla legea contenciosului administrativ. Potrivit definiției date de art. 2 alin. 1 lit. din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înțelege “activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul

s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”;

“Această trăsătură permite diferențierea actului administrativ emis în principal, de autoritățile administrației publice, de actele de autoritate specifice altor categorii de autorități publice. Există însă și acte administrative exceptate de la controlul în contencios administrativ.

În egală măsură, există acte administrative aparținând altor autorități publice decât cele ale administrației publice, care pot face obiectul unor acțiuni în contencios administrativ, potrivit art.52 din Constituția republicată.”

f) Actul administrativ este executoriu din oficiu, în sensul că poate fi executat imediat după aducerea la cunoștința persoanelor interesate, respectiv publicarea sa, așadar din momentul din care produce efecte juridice, fără a mai fi nevoie de intervenția unui alt act în acest sens. Din această perspectivă, actele administrative se deosebesc de hotărârile judecătorești, care au nevoie de o procedură posterioară, de învestire cu formulă executorie, pentru a putea fi puse în executare. Forța executorie nu trebuie confundată cu executarea forțată (din oficiu) a actului administrativ, ce poate apărea doar în anumite condiții, și anume când legea o autorizează (ex.: expulzarea unui cetățean străin, confiscarea anumitor bunuri de către agentul constatator al contravenției, etc.) sau când există anumite circumstanțe excepționale.

Actele administrative sunt emise pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor și a celorlalte acte normative emise de autoritățile superioare. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, această trăsătură este consecința ierarhiei în care se constituie normele juridice: în frunte se află Constituția (legea fundamentală a statului), urmează legile organice, legile ordinare, actele administrative normative ale Guvernului cu putere de lege (ordonanțe), alte acte normative ale Guvernului (hotărâri de Guvern) actele administrative normative ale altor autorități centrale (ordine și instrucțiuni ale miniștrilor, spre exemplu), actele administrative individuale ale autorităților centrale, actele normative ale autorităților locale, și, în final, actele administrative individuale ale acestora. Piramida ierarhică a normelor juridice guvernează eficiența și aplicabilitatea actelor administrative, astfel încât fiecare act administrativ de la un nivel inferior se conformează actelor administrative cu forță superioară, legilor și Constituției țării

Actele administrative pot fi grupate în diverse categorii, dupa anumite criterii, aceasta grupare prezentand importanta nu numai teoretica ci si practica.

a)După natura juridică, actele administrative pot fi acte de autoritate, acte de gestiune si acte jurisdicționale.

Actele administrative de autoritate( sau acte administrative de putere publică) se adoptă sau se emit de o autoritate publică-legislativă, executivă, judecatorească, în mod unilateral, pe baza și în vederea executării legii, în scopul nașterii, modificării sau stingerii unor raporturi juridice. Executarea lor este asigurată de puterea publică, iar nerespectarea prevederilor lor atrage sancționarea celor în culpă.

Actele administrative de gestiune se încheie de serviciile publice administrative cu persoanele fizice și juridice și privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale( judet, municipiu, oraș, comună), după caz. Aceste acte sunt acte bilaterale, cuprinzând două manifestări de voință( a serviciului public administrativ și a unei persoane fizice sau juridice). În literatura juridică s-a facut distincția dintre actele de putere publică, făcute de organele statului, care au formă de acte unilaterale și actele realizate de administrație, ca gestionar al patrimoniului statului, județului sau comunei-așadar, actele încheiate în exercitarea atribuțiilor de drept privat ale statului și ale unităților administrativ-teritoriale- care sunt acte patrimoniale, contractuale, de gestiune, care au formă bilaterală, fiind necesare doua manifestări de voință.

Actele administrative jurisdicționale se emit în mod unilateral de autoritățile de jurisdicție administrative, anume abilitate de lege și rezolvă conflicte apărute intre servicii publice și particulari.

b) După gradul de întindere al efectelor juridice, actele administrative sunt acte administrative normative și acte administrative individuale.

Actele administrative normative produc efecte cu caracter general și impersonal. Intră în această categorie decretele Președintelui României, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, instrucțiuni, regulamente ale miniștrilor și ale conducătorilor celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, hotărarile consiliilor judetene și locale, precum și unele ordine ale prefectilor și dispozitii ale primarilor.

Actele normative se caracterizeaza prin aceea ca ele conțin reguli generale de conduita, impersonale și de aplicabilitate repetata, la un număr nelimitat de subiecți. Stabilind o conduită formulata în abstract, actele normative își produc efectele din momentul intrarii în vigoare, iar executarea repetată a acestora nu le afectează caracterul obligatoriu. Astfel, de pildă sancționarea contravenționaă a unor persoane se poate realiza repetat, pentru aceeași faptă, săvârșită în aceeasi zi, fără ca actul normativ în temeiul caruia se aplică sancțiunea să-și piardă caracterul obligatoriu. Actele administrative individuale se caracterizează prin faptul că manifestarea de voință a organului competent creează, modifică sau stinge drepturi subiective sau obligații în profitul sau sarcina uneia sau mai multor persoane anterior determinate. În categoria actelor admistrative individuale intră unele decrete ale Președintelui României, ordine ale miniștrilor, acte emise de conducătorii serviciilor publice deconcentrate, dispozițiile primarilor și ale presedinților consiliilor județene, autorizațiile, actele de sancționare, actele atributive de statut personal și actele privind patrimoniul public local.

Pentru a organiza executarea legii, organele administrației publice vor adopta sau emite acte administrative cu caracter normativ, prin care vor stabili condițiile și modalitățile de aplicare a legii, iar pentru a realiza executarea în concret a legii, organele administrației publice vor adopta sau emite acte administrative cu caracter individual prin care dispozițiile legii vor fi aplicate la un caz concret.

c) După competența materială a organului administrației publice care le adoptă sau emite, actele administrative pot avea caracter general, vizând toate domeniile vieții sociale a statului(hotărârile Guvernului) ori ale unei unități administrativ-teritoriale (hotărârile consiliului județean) sau pot fi acte administrative de specialitate, care au ca obiect un anumit domeniu de activitate determinat de competența materiala a organului emitent (ordinele și instrucțiunile miniștrilor).

d) După competența teritorială a organului administrației publice care le adoptă/emite, există acte administrative cu efecte pe întreg teritoriul țării (hotărârile guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor etc) sau acte administrative cu efecte în unitatea administrativ-teritorială în care funcționează organul care le-a adoptat sau emis (ordinele prefecților, hotărârile consiliului local).

e) După forma organului care le adopta/emite, se disting actele administrative adoptate de organele colegiale(hotărârile Guvernului, hotărârile consiliilor locale) și acte administrative emise de organe unipersonale(decretele Președintelui României, ordinele prefecților, dispozițiile președintelui consiliului județean)

Până la adoptarea Legii nr. 52/2003 privind transparența în administrația publică nu există decât o definiție doctrinară cu privire la actele administrative de autoritate normative, care le caracterizează ca fiind reglementări de principiu cu caracter obligatoriu, formulate în abstract, in vederea aplicarii la un numar nedeterminat de persoane. Abia Legea nr. 52/2003 da o definitie legala a actului administrativ normativ, ca fiind :”actul emis sau adoptat de o autoritate publica, cu aplicabilitate generala”(art.3lit.a).

Luand in considerare multitudinea de definitii si clasificari ce au ca obiect actul administrativ, se poate concluziona ca pentru rezolvarea multiplelor si complexelor sarcini ce revin administratiei, organele care o compun emit sau adopta acte juridice administrative, fie de autoritate, fie de gestiune sau jurisdictionale, cele normative constituind insa partea cea mai importanta a acestei activitati.

Pentru a indeplini rolul de principal instrument de realizarea a atributiilor organelor administratiei, actul administrativ este necesar sa raspunda unor conditii de forma si fond, adica sa se incadreze in ceea ce literatura de specialitate denumeste “regimul juridic al actelor administrative”. Din acest punct de vedere intereseaza legalitatea și oportunitatea actelor administrative, forma si procedura emiterii lor, precum si forta juridica si efectele juridice ale actelor administrative.

Cerinta de legalitate desi pare relativ usor de analizat, pornind de la textele legale aplicabile fiecarui act normativ, a generat opinii diverse. Potrivit uneia dintre ele, conditiile-tip de legalitate se refera la urmatoarele imperative:

-actul administrativ sa fie emis in baza și in executarea legii;

-actul administrativ sa fie emis pe baza actelor tuturor organelor de stat care sunt superioare organului administrativ emitent;

-actul administrativ sa fie emis de organul administrativ numai in limitele competentei sale;

-actul administrativ sa fie conform scopului legii ca și al celorlalte acte normative ale organelor superioare organului administrativ emitent;

-actul administrativ sa respecte cerintele legale referitoare la forma sa ;

-actul administrativ sa fie oportun.

O alta parte a doctrinei se refera la conditii generale de legalitate, iar pe de alta parte, conditii specifice de legalitate, pe considerente de oportunitate. In sfera conditiilor generale sunt retinute:

-actul administrativ sa fie emis in conformitate cu litera și spiritul Constitutiei;

-actul administrativ sa fie emis in litera și spiritul legilor si ordonantelor;

-actul administrativ sa fie emis pe baza actelor tuturor organelor administratiei publice care sunt superioare organului administrativ emitent;

-actul administrativ sa fie emis de organul administrativ numai in limitele competentei sale;

-actul administrativ sa fie emis in forma și cu procedura prevazute de lege.

Analizand evolutia teoriilor privind conditiile generale de legalitate a actului administrativ de autoritate, trebuie sa subliniem ca in literatura de specialitate exista o mare varietate de opinii. Cu toata aceasta varietate de idei, retinem sintetic ca actul administrativ trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii de legalitate:

-sa fie emis de organul competent și in limitele competentei sale

-sa fie emis in forma și cu procedura prevazuta de lege

-sa fie conform continutului legii.

Neindeplinirea uneia din conditiile de legalitate atrage aplicarea sanctiunilor specifice dreptului administrativ. Trebuie insa subliniat ca dincolo de tragerea la raspundere a organului administratiei publice sau, dupa caz, a functionarilor publici, vor interveni sanctiuni cu privire la actul administrativ, intr-o formulare generica, se va pune problema nulitatii acestuia.

Autorii de drept administrativ sunt unanimi in a aprecia ca nu toate conditiile de legalitate au aceeasi valoare și, in consecinta, nu toate “fundamenteaza” acelasi gen de nulitate. Este posibil ca pentru neindeplinirea unor conditii mai putin importante ( de forma, de procedura, sau chiar de oportunitate) sa intervina numai anulabilitatea care ingaduie posibilitatea “acoperirii”(teoria salvgardarii actului).

1.2.Intrarea in vigoare si executarea actelor administrative

Actele administrative sunt emise in scopul de a produce efecte juridice, adica in vederea crearii, modificarii sau stingerii anumitor raporturi juridice.

Punerea in executare a actului administrativ este indisolubil legata de prezumtia de legalitate, prezumție relativă aflată la baza regimului juridic aplicabil actului administrativ. Atâta vreme cât actul administrativ se aplică, se prezumă că acesta a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.

Sub aspectul efectelor juridice pe care le produce, prezumția de legalitate este de două feluri: prezumție relativă de legalitate și prezumție absolută de legalitate. Prezumția de legalitate este relativă, iuris tantum, în cazul actelor administrative, deoarece acestea pot fi atacate de cei vătămați în drepturile sau în interesele lor legitime, urmând ca instanțele judecătorești să cerceteze legalitatea lor. Prezumția relativă de legalitate poate fi, deci, răsturnată, dovedindu-se cu probe că actul administrativ este ilegal.

În mod cu totul excepțional, există și o prezumție absolută de ilegalitate, iuris et de iure, ce nu poate fi combătută, nefiind deci posibilă cercetarea legalității actului care beneficiază de o astfel de prezumție. Asemenea acte nu pot fi atacate pe nici o cale.

Prezumția de legalitate este asociată cu alte două prezumții și anume: prezumția de autenticitate și prezumția de veridicitate.

Prin prezumția de autenticitate se înțelege calitatea pe care o are actul administrativ de a fi considerat că provine în mod real de la organul evocat prin forma sa exterioară.

Prin prezumția de veridicitate se înțelege calitatea actului administrativ de a corespunde adevărului.

Cu privire la momentul intrarii in vigoare a actului administrativ, cu toate ca nu exista o prevedere legala expresa in acest sens, regula unanim acceptata de literatura de specialitate este aceea ca actul administrativ va produce efecte juridice de la data publicarii sale, in cazul actelor administrative normative și de la data comunicarii sale, in cazul actelor administrative cu caracter individual.

Actele administrative normative, avand caracter general, impersonal, obligatoriu, trebuie aduse la cunostinta celor interesati, operatiune ce se materializeaza prin publicare. Astfel, art. 108(4) din Constitutia Romaniei dispune: “Hotararile și ordonantele adoptate de Guvern se semneaza de catre primul ministru, se contrasemneaza de ministrii care au obligatia punerii lor in executare și se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Nepublicarea atrage inexistenta hotararii sau a ordonantei”. Deci publicarea constituie o conditie de valabilitate a actului dar și o conditie esentiala pentru ca actul administrativ sa produca efecte juridice. In conditiile in care actul administrativ nu este publicat, nu se poate pretinde obligatia de executare a prevederilor sale caci “regula de drept nemo censetur ignorare legem, impune si concluzia dupa care nu se poate pretinde unui subiect de drept o anumita conduita inainte de a i se aduce la cunostinta prescriptia actului”.

Actele cu caracter individual se comunica celor interesati. De regula, momentul comunicarii coincide cu momentul inceputului producerii de efecte juridice. Insa, exista situatii in care emitentul actului stabileste o data expresa sau de referinta ulterioara momentului comunicarii, pentru ca un act sa inceapa sa produca efecte fata de cel caruia i se adreseaza.

Pentru emitent, actul produce obligatii din momentul emiterii sale, in sensul ca, odata luata decizia, autoritatea emitenta trebuie sa ia masuri de publicare sau comunicare, in conformitate cu regulile procedurale prevazute de lege. De asemenea, tot din momentul adoptarii actului administrativ, organului emitent ii revine obligatia de a nu-l modifica sau abroga decat dupa procedura ingaduita de lege .

În ceea ce privește actele normative adoptate de autoritățile administrației publice locale, în vederea intrării lor în vigoare, acestea se aduc la cunoștința publică în condițiile Legii nr. 215/2001, prin afișare în locuri autorizate și prin publicare într-un cotidian local de mare tiraj. Astfel, aceste acte normative produc efecte de la data aducerii la cunoștința publică printr-una din modalitățile prevăzute de lege (a se vedea art. 49, 68, 106, 115 alin. (6) din Legea administratiei publice locale nr. 215/2001).

Din momentul intrării sale în vigoare, actul normativ guvernează deplin relațiile sociale, nimeni neputând să se sustragă aplicării sale pe motiv că nu cunoaște legea, fiind aplicabil principiul nemo censetur ignorare legem, existând deci o prezumție absolută de cunoaștere a legii.

Actul administrativ adus la cunostinta publicului ori comunicat, dupa caz, persoanelor interesate in termenul si cu procedura prevazute de lege, devine obligatoriu și se aplică pentru viitor, neavând caracter retroactiv .

De la principiul neretroactivității actelor administrative există și excepții: actele administrative prin care se constată existența sau întinderea unor drepturi si obligații ce au luat naștere anterior ori inexistența lor . Aceste acte se mai numesc si declarative sau recognitive, ele recunoscând existența unor drepturi si obligații ce s-au născut în trecut( certificatul de naștere, actul de confirmare a unui act anterior sau actul de revocare a unui act administrativ).

1.3. Încetarea efectelor actelor administrative

Ca orice acte juridice, și actele administrative produc efecte juridice până la momentul ieșirii lor din vigoare, prin modalitățile consacrate: printr-un act de abrogare, de retractare, revocare, anulare, etc. Trebuie făcută distincția între încetarea producerii efectelor juridice, în general, și încetarea producerii unor efecte determinate, și anume obligatia de executare, care se produce prin faptul material al aducerii ei la îndeplinire.

O altă distincție pe care se cuvine sa o facem se referă la durata de timp pentru care încetează producerea efectelor juridice ale actelor administrative, și din acest punct de vedere, putem discuta despre încetarea definitivă a efectelor actului administrativ sau încetarea cu caracter temporar.

În ceea ce privește modalitățile de ieșire din vigoare a actelor administrative, adică de încetare definitivă a efectelor acestora, literatura de specialitate a consacrat următoarele modalități:

a)abrogarea

b)anularea

c)revocarea

a)Abrogarea actului administrativ reprezintă încetarea definitivă pentru viitor a efectelor actului administrativ normativ prin emiterea/adoptarea unui nou act administrativ sau prin efectul legii.

După modul în care se dispune, abrogarea/încetarea efectelor poate fi expresă sau implicită iar, după întinderea efectelor pe care le produce, aceasta poate fi totală sau parțială.

Abrogarea se poate dispune de catre organul emitent, organul ierarhic superior sau de către Parlament.

b)Anularea actului administrativ este definită ca fiind “operațiunea juridică ce constă într-o manifestare de voință în scopul de a determina, în mod direct, desființarea actului și, deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta.”

În general, anularea este văzută, atât in dreptul civil, cât și în dreptul administrativ ca o sancțiune aplicată actului juridic pentru situațiile în care actul se dovedeste lovit de unele vicii de legalitate. Prin anularea actului administrativ se sancționează fie nerespectarea în momentul emiterii/adoptării actului a unor condiții de fond, esențiale pentru validitatea actului(nulitate absolută), fie nerespectarea unor condiții de formă, de mai mică importanță(nulitate relativă). Specific anulării, ca modalitate de încetare a efectelor actului administrativ este faptul că ea este dispusă de un alt organ decât cel care a emis actul, respectiv organul ierarhic superior sau instanța de judecată și are efecte atât pentru trecut cât și pentru viitor.

c)Revocarea actelor administrative este definită ca fiind “operațiunea juridică prin intermediul căreia organul emitent sau organul ierarhic superior acestuia desființează (scoate din vigoare) un act”. Atunci când organul care desființează actul este chiar organul emitent, operațiunea poartă denumirea de retractare, iar atunci când desființarea se face de către organul ierarhic superior, suntem în prezența revocării propriu-zise.

Revocarea reprezintă un principiu fundamental al regimului juridic al actelor administrative, fapt ce rezultă atât din prevederile art.21 și cât și din art.52 din Constituția României, precum și din dispozițiile Legii contenciosului administrativ, Legea nr.554/2004 care menține caracterul obligatoriu al procedurii prealabile ce fusese consacrat prin Legea nr.29/1990, vechea lege în materie.

Astfel, potrivit art 7 alin.(1) din actuala lege a contenciosului administrativ, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Prin această procedura prealabilă, legiuitorul a fundamentat dreptul administrației de a reveni oricând asupra actului emis.

Principiul revocării actelor administrative a devenit o constantă a dreptului public românesc, fiind unanim admis de toți specialiștii, recunoscut de practicienii din administrația publică dar neprevăzut expres, ca atare, în vreun text de lege. Este motivul pentru care, în doctrina actuală a fost subliniată necesitatea consacrării sale în viitorul Cod de procedură administrativă, aflat în faza de proiect, la nivelul Guvernului, aspect care ar clarifica o serie de probleme teoretice și ar oferi un criteriu sigur pentru practica administrativă și judecătorească.

Revocarea ridică unele probleme speciale, cum ar fi cea a situației efectelor juridice deja produse până atunci sau cea a consecințelor juridice ale efectelor produse, în raport de cauzele care au determinat-o.

În ce privește condițiile în care trebuie dispusă revocarea, vom reține că, aceasta trebuie dispusă printr-un act cu cel puțin aceeași forță juridică cu a actului revocat, cu respectarea procedurii de emitere și cu admiterea posibilității unei acțiuni în instanța de contencios administrativ. Ea trebuie motivată. De la această regulă, pot apărea excepții, în cazul în care, după ce actul a fost emis, au intervenit reguli noi care au modificat procedura de elaborare a acestuia, actul de revocare urmând să respecte noile norme procedurale.

Cauzele pentru care se poate revoca un act administrativ privesc fie motive de nelegalitate a actului fie motive de neoportunitate. Cauzele de revocare pot fi anterioare, concomitente sau ulterioare emiterii/adoptarii actului iar efectele revocarii sunt atat pentru trecut cat si pentru viitor.

Ca principiu, actele administrative normative sunt oricând revocabile, în timp ce actele administrative individuale comportă o serie de excepții de la principiul revocabilității.

Excepțiile ce privesc actele administrative cu caracter individual se în cadreaza în una din următoarele categorii:

a) actele administrative declarate irevocabile printr-o dispoziție expresă a legii;

b) actele administrative cu caracter jurisdicțional;

c) actele administrative de aplicare a sancțiunilor corespunzătoare formelor răspunderii din dreptul administrativ;

d) actele administrative de punere în executare a actelor procedurale penale;

e) actele administrative care au dat naștere la contracte civile (în sensul larg al termenului);

f) actele administrative emise ca urmare a existenței unor contracte civile;

g) actele administrative care dau naștere la drepturi subiective garantate de lege sub aspectul stabilității;

h) actele administrative care au fost executate material.

În ceea ce privește încetarea temporară a efectelor actelor administrative, aceasta se realizează prin operațiunea juridică numită “suspendare “.

CAPITOLUL 2 Notiuni generale privind suspendarea actelor administrative

2.1.Considerații generale

După cum arătam în capitolul precedent, obligația de executare pentru actele administrative poate să înceteze fie în mod temporar, fie în mod definitiv.

Încetarea temporară a obligației de executare a actelor administrative constituie o suspendare a executarii lor.

Operațiunea de suspendare a efectelor unui act juridic poate fi definită ca reprezentând “ întreruperea producerii de efecte de către actul in discutie sau incetarea temporara a efectelor actelor administrative “.

Potrivit unei opinii, noțiunii de supendare a actelor administrative i se pot atribui doua sensuri “sticto sensu” si “lato sensu”. Prin suspendare “stricto sensu” se întelege incetarea temporară a obligației de executare după intrarea în vigoare a actului administrativ, adică după ce acesta a început să producă efecte juridice, în timp ce prin suspendare “lato sensu” se intelege nu numai încetarea temporară a unei activități deja începute, ci și cazurile in care un act administrativ intră în vigoare ulterior momentului în care a fost emis și ar fi trebuit să intre în vigoare.

Suspendarea este dispusă de regulă atunci când există un dubiu cu privire la legalitatea sau oportunitatea unui act. Atunci când există o certitudine în ceea ce privește această nelegalitate sau o inoportunitate, se ia o masura definitivă de încetare a efectelor actelor administrative (prin abrogare, revocare, anulare). Pe lângă situațiile de încetare temporară a obligației de executare a actului dupa intrarea lui în vigoare și după producerea de efecte juridice, în sfera suspendării trebuie incluse si situațiile în care actul este suspendat după adoptarea/emiterea lui dar inainte de a produce efecte juridice. Este vorba de cazurile în care, între momentul adoptării actului si punerea sa in aplicare se produc modificari in conditiile de fapt sau este necesara armonizarea actului emis, cu alte acte emise la nivel ierarhic superior.

In toate cazurile, conditia esentiala este ca incetarea obligatiei de executare sa fie temporara, indiferent daca termenul este expres prevazut sau depinde de indeplinirea unei conditii, deoarece, in caz contrar, se poate ajunge in situatia de stopare a activitatii administratiei, avand in vedere ca prin suspendare se amână punerea in executare a actului, acesta ramanand totusi in vigoare, pe toata perioada suspendarii.

Impotriva institutiei suspendarii actelor administrative s-ar putea argumenta ca aceasta duce la suspendarea insăși a legii, având in vedere ca administratia, prin actele sale serveste la executarea in concret a legii. Cu toate acestea, tocmai necesitatea respectarii legii determina apelul la aceasta forma de incetare temporara a efectelor actelor administrative. In acest sens, uneori este absolut necesar sa se suspende executarea unui act administrativ asupra caruia exista dubii, incertitudini cu privire la legalitatea si oportunitatea sa, tocmai pentru a se da organului competent posibilitatea sa verifice aceste cerinte spre a nu se ajunge la incalcarea legii. Asadar, prin suspendare, nu numai ca nu se incalca legea, ci dimpotriva, se intareste activitatea de executare in concret a legilor, ceea ce constituie cea mai importanta misiune a organelor administratiei publice.

Temeiul constitutional al suspendarii actului administrativ il gasim in prevederile art. 123 alin. 5 al Constitutiei care consacra dreptul prefectului de a ataca un act adoptat de consiliul local, consiliul judetean sau primar, actul atacat fiind suspendat de drept.

Ca sanctiune administrativ-disciplinara, suspendarea o regasim consacrata in mai multe prevederi legale. Articolul 71 din Legea administratiei publice locale nr. 215/2001 prevede ca “mandatul primarului se suspenda de drept numai in cazul in care acesta a fosta arestat preventiv”, iar articolul 95 din Constitutie reglementeaza institutia suspendarii din functie a Presedintelui Romaniei, institutie pe care doctrina o califica drept o forma de raspundere politica.

Sintetizand prevederile legale și doctrina in materia suspendarii actelor administrative, putem retine urmatoarele situatii in care se poate dispune suspendarea actului administrative:

a)contestarea legalitatii de catre o persoana ce se considera vatamata prin emiterea unui act administrativ

b)schimbarea conditiilor de fapt dupa emiterea actului,

c)necesitatea de a pune de acord actul administrativ cu actele organelor ierarhice superioare, emise ulterior adoptarii actului

d)aplicarea unei sancțiuni persoanei fizice

e) clarificarea unor indoieli ale organului emitent asupra legalitatii actului.

Cu privire la utilizarea suspendarii actului in activitatea administratiei publice, prof. Antonie Iorgovan, citandu-l pe R. Ionescu, considera ca, “oricat de mare ar fi sfera acestor cauze, ele nu pot transforma suspendarea intr-o regula a regimului juridic al actelor administrative, la fel ca revocarea. Daca s-ar proceda asa, s-ar ajunge sa se impiedice activitatea administrativa, sa se incalce legea si legalitatea”.

2.2.Regimul juridic general al suspendarii actelor administrative

Dupa cum aratam în capitolul anterior, în centrul regimului juridic al actului adminsitrativ se află Legea contenciosului administrativ. În ceea ce privește institutiția suspendării actului administrative interesează în mod special prevederile art. 14-14 in legea susmențîonată dar si prevederi din Constituție sau alte acte normative cum ar fi: Legea administratiei publice locale nr. 215/2001 sau Legea nr. 188/1999 privind statutul functionarului public.

Art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede ca “ În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate.”

Așadar, cauzele care pot determina suspendarea se refera fie la existenta unui dubiu, a unei incertitudini cu privire la legalitatea unui act administrativ, fie la existenta unei plangeri din partea personei ce se considera vatamata printr-un act administrativ, fie la necesitatea aplicarii unei sanctiuni administrativ-disciplinare unui functionar public sau unei alte persoane incadrata intr-un organ public.

Cu privire la organele care pot dispune suspendarea actului administrativ, in practica se intalnesc urmatoarele situatii:

-suspendarea dispusa de catre organul emitent al actului

-suspendarea dispusa de catre organul ierarhic superior

-suspendarea dispusa de instanta de judecata sau de Ministerul Public

-suspendarea dispusa de legiuitor sau de autorul actului

Suspendarea poate fi dispusă printr-un act juridic al organului emitent al actului supus suspendarii sau al unui organ ierarhic superior, de către instanța judecatoreasca, sau poate opera in temeiul legii.

Efectele juridice ale suspendării sunt întreruperea temporară a efectelor actului administrativ, urmând ca dupa incetarea cauzelor care au determinat suspendarea sa se produca fie repunerea in vigoare a actului, fie scoaterea lui din vigoare prin modurile expuse anterior.

Cunoscand regimul juridic al suspendarii actului administrativ, se poate face o analiza comparativa asupra suspendarii și a modalitatilor de incetare a efectelor actelor administrative.

În primul rand, revocarea reprezinta o regula, avand in vedere recunoasterea unanima a principiului revocabilitatii actelor normative, în timp ce suspendarea este o operațiune utilizată în situatii exceptionale, putand fi dispusă atunci când actul administrativ este îndoielnic din punct de vere al legalității sau al oportunității.

În funcțîe de cauza care determină necesitatea dispunerii suspendării sau a anulării ori revocarii, constatăm ca revocarea și anularea intervin in situatiile in care nelegalitatea sau neoportunitatea actului administrativ sunt o certitudine, in timp ce suspendarea intervine atunci cand se nasc doar simple incertitudini cu privire la aspectele ce tin de legalitate sau de oportunitate.

Din punct de vedere al autoritatilor care pot dispune cele trei tipuri de operatiuni juridice , se constata urmatoarea situatie:

Suspendarea poate fi dispusa de autoritatile competente sa decida revocarea, precizand situatia existentei organelor autonome, care nu au autoritate ierarhic superioara, dar și de un alt organ public competent, de regula o instant judecatoreasca.

Revocarea poste fi dispusa atat de organul emitent, cat și de cel ierarhic superior. Exista unele categorii de autoritati ale adminstratiei publice care nu au organe ierarhic superioare și ale caror acte pot fi revocate doar de ele insele, adica pot fi doar retractate;

Anularea poate fi dispusă atât de organul ierarhic superior, dacă există un asemenea organ, căt și de instanța de judecată sau exclusiv de instanta de judecată, dacă nu există organ ierarhic superior.

Din punct de vedere al efectelor produse, suspendarea produce doar întreruperea, încetarea cu caracter temporar a acestor efecte, în vreme ce anularea și revocarea produc încetarea cu caracter definitiv a acestor efecte.

„Față de această poziție tradițională din doctrina administrativă, în realitate, analiza evoluției practicii administrative și a jurisprudenței administrative din ultimii ani demonstrează faptul că, în timp ce situațiile de revocare a actelor administrative sunt destul de rare, în cazul acțiunilor în contencios administrativ sunt tot mai des întâlnite cazurile în care reclamantul o dată cu introducerea acțiunii de anulare a actului administrativ vătămător introduce și o cerere de suspendare în condițiile stabilite de Legea contenciosului administrativ.”

SUSPENDAREA DE DREPT(Dacian Cosmin Dragos, pagina 295)

Suspendarea de drept a actului administrativ se produce ca efect al unor prevederi constitutitonale sau legale, cauzele pentru care legiuitorul trimite la suspendarea actului administrativ fiind diferite.

Astfel, potrivit art.147 alin. 1 din Constitutia Romaniei ”Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”

În acest caz ne aflăm în situția în care este necesară suspendarea actului administrativ pentru a putea fi pus de accord cu deciziile Curtii Constitutionale. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 9 mai 2011 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alin. (3) al art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și s-a constatat că sintagma "cele care privesc apărarea și securitatea națională" cuprinsă de acestea este neconstituțională. Aplicându-se prevederile art. 147 alin 1 din Constituție, în intervalul 9 mai 2011-23 iunie 2011, dispozițiile alin. (3) al art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 au fost suspendate de drept încetându-și efectele juridice începând cu data de 24 iunie 2011, întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor atacate.

O alta cauza de suspendare legala o reprezinta situatia in care introducerea actiunii în contencios administrativ are ca efect suspendarea de drept a actului administrativ atacat. Este cazul art. 123 din Constituție potrivit caruia “prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal”, situatie in care actul atacat este suspendat de drept, sau cazul contenciosului obiectiv reglementat de art. 3 alin 3 din Legea nr. 554/2004,cu privire la inițiativa Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Este vorba de așa-numitul “contencios administrativ pentru exces de putere”.

Justificarea acestei optiuni a legiuitorului, ce are in vedere faptul ca prin astfel de actiuni se apara legalitatea obiectiva și buna functionare a adminsitratiei publice, nu scapa criticilor, deoarece se creeaza o situatie favorizata, in care reclamantul nu trebuie sa motiveze in niciun fel necesitatea suspendarii, iar aplicarea in practica a acestor dispozitii poate duce la abuzuri-cum ar fi cazul prefectului, organ in continuare politic(desi, conform legii, apolitic), care, in mod sicanator, introduce actiuni in contencios administrativ, blocand astfel activitatea autoritatilor administratiei publice locale in care activeaza demnitari de alta orientare politica.

Din pacate, in cazul prefectului nici nu poate fi vorba de adoptarea unei solutii diferite prin lege, intrucat suspendarea de drept este impusa prin Constituite-situatie in aceeasi masura criticabila, deoarece rolul unei legi fundamentale este acela de a stabili doar principii fundamentale, nu de a intra in detaliu si a reglementa exhaustiv anumite institutii de drept.

In cazul Agentiei Naționale a Funcționarilor Publici, însă, considerăm necesară și posibilă modificarea legii în sensul în care și această autoritate sa fie obligata sa-și justifice cererea de suspendare adresată instantei de contencios administrativ.

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instituie suspendarea ope legis prin art. 14 alin. 5 introdus prin Legea nr. 262/2007. Conform prevederilor acestui alineat, pentru a oferi mai multă protecție contra abuzurilor administratiei, în ipoteza în care, dupa pronunțarea unei hotărari judecatorești prin care se dispune suspendarea unui act administrative, se emite un nou act administrative, cu același conținut ca și cel suspendat de instanta, noul act este suspendat de drept. În practică s-a decis că acest text devine aplicabil atât atunci când noul act este emis de aceeași autoritate, căt și în situația în care autoritatea ierarhic superioară sau chiar o altă autoritate cu atribuții în același domeniu emite un act subsecvent primului, cu un conținut identic sau care produce aceleași efecte juridice. Un act administrativ se încadreaza în ipoteza enunțatădaca produce efecte juridice similar primului act, asupra aceluiasi destinatar, afectand obiectul sau continutul raportului juridic initial ori ale unui raport juridic in stransa legatura cu acesta(ex. Dupa suspendarea executarii ordinului prin care \Ministrul Justitiei a dispus incetarea calitatii de executor judecatoresc, camera teritoriala a executrilor judecatoresti a emis o hotarare prin care a impus destinatarului sa predea stampila, legitimatia si lucrarile in curs).

Un alt exemplu de suspendare ope legis este prevederea din art. 24 al Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 2/2001 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor, in conformitate cu care procesul verbal de stabilire a amenzii si despagubirilor nu devine executoriu decat dupa 15 zile de la comunicare.

De asemenea, conform art. 31 alin. 3 din actul normativ susmentionat, plangerea adresata organului competent impotriva procesului-verbal de aplicare a unei sanctiuni administrative atrage suspendarea executarii acestui act administrative. Suntem deci in prezenta unei suspendari care opereaza direct prin efectul legii, din momentul introducerii plangerii la organul competent și pana cand acesta se pronunta, fie respingand plangerea, fie anuland actul atacat, fie modificandu-l.

SUSPENDAREA JUDECATOREASCA(revista dreptul 2/2008)

Suspendarea executarii actului administrativ este un mijloc pentru asigurarea respectării principiului legalității care guverneaza intreaga activitate a administratiei publice. Avand in vedere forta executorie a actului administrativ, suspendarea este o masura de exceptie, cu caracter vremelnic, instituita pentru protectia provizorie a drepturilor si intereselor legitime ale destinatarului actului sau ale tertilor lezati, masura care se justifica numai daca actul administrativ conține dispozitii a caror indeplinire ar produce consecinte greu sau imposibil de inlaturat in ipoteza in care acesta ar fi ulterior anulat prin hotarare judecatoreasca.

Sediul materiei suspendarii judecatoresti a actului administrativ îl constituie art. 14 si art. 15 din Legea nr. 554/2004 astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 262/2007.

Gabriela bogasiu legea contenciosului administrative, ed a IIa

Astfel, prin art. 14 alin. 1 al Legii se confera persoanei vatamate posibilitatea ca, dupa formularea plangerii prealabile la autoritatea emitenta a actului administrativ sau la autoritatea ierarhic superioara, sa formuleze și o actiune la instanta de contencios administrativ prin care sa solicite suspendarea executarii actului administrativ pana la pronunțarea instanței de fond. Se reglementează așadar o procedură facultativă de suspendare a actului administrativ pe cale judecatoreasca, admisibilă numai după introducerea prealabilă a recursului administrativ.

Alineatul 1 al art. 14 prevede că numai actele administrative unilaterale pot fi obiect al unei cereri de suspendare a executarii, fara a se face distinctie intre actele administrative unilaterale individuale sau actele administrative unilaterale normative. Bineinteles, este vorba de acte administrative aflate in vigoare, neexistand posibilitatea de a fi suspendate acte ale caror efecte sunt epuizate, deoarece, in caz contrar, obiectul suspendarii ar fi inexistent. De asemenea, din aceleasi considerente, nu se poate solicita suspendarea emiterii unui act adminsitrativ.

In ceea ce privește contractele administrative, o mare parte a teoreticienilor în materia contenciosului administrativ, este adepta a opiniei ca acestea nu pot face obiectul cererii de suspendare. Avand în vedere că actuala lege a contenciosului în urma modificărilor și completărilor aduse prin Lgea nr. 262/2007 asimilează noțiunii de act administrativ si “contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice” prin legi speciale putănd fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ, considerăm ca se poate acorda calitate procesuală activă și autorităților publice într-o cerere de suspendare, atunci cănd încearcă să se protejeze față de un contract administrativ a carui executare îi provoacă o perturbare gravă a funcționării.

Ce-a de-a treia condiție pentru admisibilitatea cererii de suspendare a actului administrativ, dedusa logic din corelarea prevederilor art. 14 alin. 1 cu art. 7, este de ordin procedural si se refera la depunerea dovezii privind exercitarea procedurii prealabile. În lipsa acestei dovezi, cererea trebuie respinsă ca inadmisibilă. Exceptia lipsei reclamației administrative prealabile fiind o problemă de ordine publică,poate fi ridicată la primul termen de judecată sau ulteior, atât de instanță, din oficiu, dar si de părți.

Cu privire la titularii dreptului de a cere suspendarea judecatorească a actului administrativ, potrivit definitiei prevazute in art. 2 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, prin “persoane vatamate” se intelege “orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri”. De asemenea, “sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate”.

Totodata, art. 14 alin. 3 reglementează și posibilitatea introducerii unei cereri de suspendare a actului administrativ normativ de catre Ministerul Public, din oficiu sau la sesizare, cand in cauza este un interes public major de natura să perturbe grav funcționarea unui serviciu public administrativ. Prin modificarile aduse de Legea nr. 262/2007 s-a largit sfera serviciilor publice administrative a caror functionare poate fi protejată prin cererea de suspendare a Ministerului Public, în sensul ca sunt incluse toate aceste servicii, nu doar cele naționale, cum prevedea inițial art. 14 alin. 3 din Legea nr. 554/2004.

Conform unor opinii plasarea acestei prevederi referitoare la Ministerul Public în conținutul art. 14 este discutabila, avănd în vedere că în cazul acțiunilor introduse de Ministerul Public nu este obligatorie procedura prealabilă, or, confor ipotezei-cadru a art. 14, procedura prealabilă este una dintre condițiile admiterii suspendării actului administrativ.

Ministerul Public poate cere suspendarea doar pentru actele administrative normative prin care este vătămat un interes public major, de natură a perturba grav functionarea unui serviciu public administrativ, cu toate ca poate ataca în contencios administrativ si acte administrative individuale emise cu exces de putere.” În realitate însă pot exista situații în care si prin acte administrative individuale să fie vătămat un interes public major, mai ales că în prezent s-a renunțat la vechea formulare care viza perturbarea gravă a funcționării unui serviciu public administrativ de importanță națională, ce a fost înlocuită cu aceea referitoare la perturbarea grava a functionarii unui serviciu public administrativ”. In acest sens considerăm ca Ministerul Public ar trebui sa aiba calitate procesuală activa atat în ceea ce privește anularea actelor administrative individuale emise cu exces de putere cat și în ceea ce privește exercitarea cererii de suspendare a lor, în cazurile în care efectele aplicării actelor respective ar putea pricinui perturbarea gravă a functionarii unui serviciu public administrativ.

Suspendarea executarii actului administrativ poate fi dispusă numai cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor expres prevăzute de lege: existența unui caz bune justificat si necesitatea prevenirii unei pagube iminente. Acestor doua condiții li se adaugă o a treia, de ordin procedural, dedusă din interpretarea logică a prevederii analizate, și anume condiția ca reclamantul să facă dovada declanșării procedurii prealabile administrative.

Cazul bine justificat este definit in art. 2 alin.1 lit. t ca fiind “împrejurarea legata de strea de fapt si de drept care este de natură să creeze o îndoiala serioasă în privința legalității actului administrativ”.Suntem în prezența unui caz bine justificat dacă din imprejurările cauzei rezultă o îndoiala puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie temeiul caracterului executoriu al actelor administrative. Reclamantul care afirmă existența unor motive de nelegalitate, trebuie să ofere și unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată sa permita formarea unui dubiu serios asupra legalitatii actului, ce poate reprezenta stadiul incipient al convingerii ca, in final, este posibil ca prezumtia de legalitate sa fie rasturnata.

Nelegalitatea poate viza atât încălcari ale normelor de drept procedural, cat si ale normelor de drept material; esential este ca acestea sa fie evidente, sa poata fi identificate cu ușurinta, la nivelul aparentelor.

In evaluarea imprejurarilor ce pot constitui cazuri bine justificate, pot prezenta relevanta si criterii cum sunt: natura propriu-zisa a masurii dispuse de autoritatea publica, conduita ulterioara a destinatarului actului, posibilele efecte asupra unor raporturi juridice conexe.

In argumentarea cazului bine justificat nu se pot invoca probleme ce tin de legalitatea actului administrativ în discuție, deoarece aspectele de legalitate se analizează numai în cadrul actiunii în anulare. Pentru a hotărâ cu privire la oportunitatea aprobarii cererii de suspendare, instanța are numai posibilitatea de a efectua o cercetare sumara a aprenței dreptului. “Daca se pronunța asupra unor astfel de sustineri și examineaza în acest fel legalitatea actului, instanța realizează o prejudecare a fondului, ceea ce excede cadrului procesual al cererii de suspendare a executarii actului administrativ”

Paguba iminentă este definită de art. 2 alin. 1 lit. ș, ca fiind “prejudiciul material viitor si previzibil sau, după caz, perturbarea gravă a funcționării unei autoritați publice sau a unui serviciu public.”

Doctrina administrativă actuală considera ca această definiție legală suplinește dificultățile de interpretare și de aplicare manifestate în practica judecatorească pe perioada cât a fost în vigoare Legea nr. 29/1990, care utiliza expresia de paguba iminentă iar instanțele si părțile de multe ori o interpretau în sensul dreptului civil, considerând că pentru îndeplinirea acestei condiții trebuie sa existe un prejudiciu material, real si efectiv și care să poata fi demonstrate.

Prima teză are în vedere daune materiale care pot fi produse prin punerea în executare a actului administrativ, fiind necesară verificarea de către instanță a gravitații si iminenței prejudiciului în funcție de toate circumstanțele pricinii, cu respectarea principiului proportionalitatii, luand in considerara natura propriu-zisa a masurii administrative și circumstanțele concrete în care intervine. De exemplu, in cazul eliberării dintr-o funcție a unei persoane și a pierderii veniturilor aferente, este important a se cerceta situatia financiară și familială a persoanei ce se consideră vătămată si solicită suspendarea efectelor actului administrativ. În cazul suspendării unui act administrativ fiscal sau a unui act administrativ prin care se aplică sancțiunea amenzii pentru un agent economic, sunt relevante probele ce se refera la ponderea sarcinii fiscale sau a amenzii aplicate în raport cu rezultatele financiare ale reclamantului, existența unei situații de criză economico-financiară, impactul asupra angajaților, perturbarea unui anumit segment al pieței.

În domeniul urbanismului, în situația în care se solicită suspendarea efectelor unei autorizații de construire sau desființare, un criteriu relevant pentru admiterea cererii de suspendare îl constituie efectele pe care operațiunea respectivă le-ar putea avea asupra realitații materiale).

Conform definiției doctrinare, prejudiciul reprezintă orice încălcare a unui drept care are o valoare patrimonială. Prejudiciul viitor este cel care nu s-a relizat încă, însă există certitudinea producerii sale si el este susceptibil de evaluare. Cererea de suspendare a efectelor actului administrativ este motivată tocmai de nevoia de a fi oprită producerea prejudiciului, în situația unui act ale cărui efecte sunt consumate deja, suspendarea ar fi lipsită de utilitate, câ timp efectele nedorite ale actului sunt deja produse. O altă condiție ce vizeaza prejudiciul este caracterul său previzibil. Despre producerea prejudiciului trebuie să existe indicii clare că se va produce, deoarece un prejudiciu incert nu va permite solicitarea măsurii de suspendare a actului administrativ. Prejudiciul poate avea formă materială su poate fi de natură procesuală, putand sa pună partea vătămată într-o situție defavorabilă prin executarea actului administariv.

Din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție se desprinde concluzia că invocarea unui prejudiciu pur financiar cum ar fi , de exemplu pierderea salariului, nu reprezintă un motiv suficient si concludent pentru a considera ca sunt îndeplinite condițiile legale pentru suspendarea executării. Pentru a admite suspendarea executării, trebuie, în principiu, ca prejudiciul să fie nesusceptibil de a fi reparat printr-o indemnizație ulterioara.

Teza a doua a definiției pagubei iminente are în vedere vătămările aduse interesului public. Potrivit definiției cuprinse în art. 2 alin. 1 lit. r. din Legea nr. 554/2004, noțiunea de interes legitim public exprimă “interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice”.

Consideram ca paguba iminenta, în sensul aratat de teza a doua a definitiei poate fi invocata ca temei al unei cereri de suspendare a actului administrativ, de către o autoritate publică sau un serviciu public, numai dacă efectele produse de actul respectiv sunt atât de grave încât amenință însăși funcționarea autoritații publice sau a unui serviciu public. Un subiect de drept privat nu poate invoca aceasta ipoteză în motivarea unei cereri de suspendare a executării unui act administrative decât în subsidiar, în măsura în care perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public ar decurge în mod logic din vatamarea dreptului său subiectiv ori a interesului legitim privat.

Procedura de judecată

Analiza îndeplinirii condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Procedura specială instituită de art. 14 si art. 15 din Legea nr. 554/2004 exclude aplicarea normelor privind ordonanța președințiala, cuprinse in Codul de procedura civila, in material suspendării executarii actelor administrative unilaterale.

Instanța competentă din punct de vedere material și teritorial se determină potrivit normelor de competență prevăzute de art. 10 din Legea nr. 554/2004 pentru judecarea acțiunii în anularea actului administrativ.

Cererea se judecă de urgență si cu precădere , cu citarea părților, fiind soluționată printr-o hotărâre executorie de drept și susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Spre deosebire de regimul stability de art. 20 alin. 2 pentru recursul exercitat împotriva hotărârii prin care se soluționeaza acțiunea în anularea actului, în materia analizată, recursul nu este suspensiv de executare.

În raport cu prevederile art. 424 C. pr. Civ., hotărârea pronunțată în temeiul art. 14 alin. 4 din Legea nr. 554/2004 este “sentință”, pentru ca instanța se dezînvestește, rezolvând fondul cererii care are drept obiect suspendarea executarii actului administrativ.

Durata Suspendării

Suspendarea dainuie până la judecarea în primă instant a acțiunii de fond, având ca obiect anularea actului, dar în cazul admiterii acțiunii în primă instant, suspendarea se prelungește de drept până la soluționarea definitive a cauzei, conform prevederilor art. 15 alin.4. Textul prevede “soluționarea definitive și irevocabilă a cauzei”, dar, potrivit art. 8 din Lgea nr. 76/2012, de la data intrarii în vigoare a noului Cod de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească “definitive și irevocabilă” sau, după caz, “irevocabilă”, se vor ințelege ca fiind facute la hotărârea judecătorească “definitivă”.

Completarea art. 14 alin. 1 cu prevederea potrivit căreia” în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea înceteaza de drept și făra nicio formalitate”, a avut ca scop acoperirea unei lacune a formei inițiale a legii, care, conform unor opinii exprimate în doctrina, prezenta riscul obținerii suspendării actului administrativ în faza procedurii prealabile administrative, fară ca partea să mai intenteze acțiunea în justiție în termenul prevazut de lege. Conform art. 14 alin. 4, hotarârea prin care se pronunță suspendarea este excutorie de drept, astfel ca termenul de 60 de zile curge de la data pronunțării hotărârii de suspendare a executării, chiar dacă aceasta a fost dispusă în prima instanță.

GABRIELA BOGASIU-PAG. 383-384

Formularea generală a art. 14 alin. 1 teza finală, nu acoperă însa toate situațiile în care, î nvirtutea unor norme ale legilor special, demersul judiciar nu poate fi încadrat în tiparul trasat prin art.1, art.7 și art.8 din Legea nr. 554/2004.

Relevant, în acest sens este exemplul actelor administrative fiscal, supuse unei procedure administrative de contestare amplu și detaliat reglementate în art. 205 si urmatoarele din Codul de procedură fiscal, procedură care se finalizează cu o decizie supusă controlului judecătoresc, conform art. 218 alin. 2din acelasi cod. Practica judiciară s-a cristalizat în sensul că instanța de contencios adminsitrativ și fiscal se învestește cu fondul litigiului fiscal numai daca a fost emisa decizia de soluțîonare a contestației administrative, în caz contrar acțiunea fiind respinsă, ca premature sau ca inadmisibilă.

Autoritatea fiscal competentă are obligația de a solutiona contestația administrative în termenul de 45 e zile de la înregistrare, prevăzut în art. 70 din Codul de procedură fiscal. Numai că acest acest termen poate fi prelungit, în situațiile în care sunt necesare informații suplimentare relevante pentru luarea deciziei, cu perioada cuprinsă între data solicitării și data primirii informațiilor solicitate. De asemenea, art. 214 din Codul de procedură fiscal permite autorității fiscale ca în anumite condiții să suspende procdura de soluționare a contestației.Aceste ipoteze reglementate de lege, cărora li se adaugă, în multe cazuri, tergiversarea nejustificată a derulării procedurii, fac ca în practica administrative fiscal regula să fi devenit soluționarea contestațiilor peste termenul de 45 de zile mentionat mai sus.

În acest context consideram că ori de câte ori autoritatea fiscală nu a emis decizia de soluționare a contestației în cadrul intervalului de 6 luni de la data suspendării executării actului administartiv fiscal, reclamantului nu îi poate fi opusă teza finală a art. 14 alin. 1 din Legea contenciosului administrative în situația în care, în lipsa deciziei reglementate în art. 218 Cod procedură fiscal, nu s-a adresat instanței în acel termen. Interpretarea contrară ar impune persoanei care se consideră vătămată un demers judiciar formal, cu unicul scop de a nu pierde beneficiul suspendării, dar inutil în ceea ce privește tranșarea fondului raportului de drept fiscal litigios.

Prin art. 15 alin. 1 al Legii nr. 554/2004, este conferita persoanei o a doua posibilitate, repectiv, aceea de a solicita ca, pentru motivele prevazute la art. 14, odata cu actiunea in anulare

Reglementarea din art. 15 din Legea nr. 554/2004se referă la cererea de suspendare a executării actului administrativ unilateral, formulată după declanșarea fazei judiciare a controlului de legalitate a actului administrativ. O astfel de cerere poate fi formulate de partea vatamata fie prin acțiunea adresată instanței competente

2.3. Comparatie intre modalitatile de iesire din vigoare a actelor administrative si suspendare

2.4. Procedura in fata instantei de contencios administrativ

2.5. Efectele hotararii de suspendare

R O M A N I A

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
SECTIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV SI FISCAL
 

Decizia nr. 1002/2012
Dosar nr. 1178/44/2011

Sedinta publica de la 24 februarie 2012

Asupra recursului de fata,

Din examinarea lucrarilor din dosar a constatat urmatoarele:

I. Circumstantele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea inregistrata pe rolul Curtii de Apel Galati, reclamantul C.S. in contradictoriu cu parata A.N.V. a solicitat suspendarea efectelor actului administrativ cu caracter individual reprezentat de Ordinul nr. 7454 din 02 august 2011 emis de Vicepresedintele A.N.A.F., pana la pronuntarea de instanta de fond asupra cauzei.

2. Hotararea Curții de Apel

Prin sentinta nr. 292 din 3 octombrie 2011a Curtii de Apel Galati a fost admisa cererea formulata de reclamantul C.S., in contradictoriu cu autoritatea parata A.N.V., in sensul ca a fost suspendata executarea Ordinului nr. 7454 din 02 august 2011 al vicepresedintelui A.N.A.F., ce conduce A.N.V., pana la pronuntarea instantei de fond asupra acestui act.

Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta a retinut ca suspendarea executarii actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispozitia instantei de judecata, in vederea respectarii principiului legalitatii, retinand ca atat timp cat autoritatea emitenta sau judecatorul se afla intr-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urma sa nu-si produca efectele asupra celor vizati.

Legiuitorul national a fost obligat sa gaseasca criterii pertinente pentru suspendarea executarii actelor administrative pana la clarificarea exacta a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile in speta. Masura cu caracter provizoriu determina punerea in balanta a interesului social cu cel personal, preeminenta unuia dintre ele fiind subsumata principiului legalitatii.

Mai mult, instanta de fond a retinut ca executarea imediata si integrala a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi atacate poate cauza persoanelor, in anumite circumstante, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea il impune sa fie evitat, in masura posibilului.

Instanta a apreciat ca suspendarea efectelor actelor administrative reprezinta o situatie de exceptie, la care judecatorul de contencios administrativ poate sa recurga atunci cand sunt indeplinite conditiile impuse de Legea nr. 554/2004, respectiv existenta unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenta unui caz bine justificat si prevenirea unei pagube iminente si a constatat ca in cauza de fata sunt indeplinite conditiile prevazute de lege.

In speta analizata, Curtea a constatat ca exista un caz bine justificat. Sunt invocate mai multe aspecte care fundamenteaza ideea unei indoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ solicitat a fi suspendat.

Astfel, s-a retinut ca reclamantul a invocat nelegalitatea Ordinului nr. 2406 din 04 iulie 2011 si Ordinului nr. 2407 din 04 iulie 2011 emise de Presedintele A.N.A.F., ce nu au fost publicate in M. Of., Partea I.

Prin urmare, instanta a apreciat ca exista o aparenta de nelegalitate a actelor administrative a caror suspendare se solicita de reclamant, aspect care nu poate fi considerat ca fiind o prejudecare a fondului, ci doar o examinare sumara a imprejurarilor expuse.

Instanta a retinut ca in speta este indeplinita si conditia prevenirii pagubei iminente, impusa de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 si definita de art. 2 alin. (1) lit. s) din aceeasi lege, ca fiind prejudiciul material viitor si previzibil.

Astfel, caracterul iminent al prejudiciului ce va fi suportat de reclamant este reprezentat de faptul ca, prin ordinul mentionat, reclamantul a fost eliberat din functie, incepand cu data de 08 august 2011, iar la momentul pronuntarii hotararii acesta nu presteaza o activitate remunerata, ceea ce in mod evident afecteaza situatia financiara a reclamantului.

3. Recursul declarat de D.R.A.O.V. Galati in nume propriu si pentru A.N.V.

Recurentele au criticat solutia instantei de fond ca nelegala si netemeinica, aratand ca in cauza dedusa judecatii nu sunt indeplinite cele doua conditii pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ. S-a sustinut faptul ca pana la anularea actului administrativ de catre o instanta judecatoreasca, acest act se bucura de prezumtia de legalitate, prezumtie care nu a fost rasturnata in cauza de fata.

S-a aratat faptul ca pretinsa nelegalitate retinuta de instanta de fond, in ceea ce priveste nepublicarea in M. Of. a Ordinelor nr. 2406 si nr. 2407 din 2011 nu exista, actele fiind emise in conformitate cu prevederile legale, recurentele precizand ca ordinele aratate nu sunt acte administrative cu caracter normativ si, ca atare, nu trebuie publicate in M. Of., asa cum prevad dispozitiile art. 11 lit. b) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative.

De asemenea, s-a aratat ca nu au fost incalcate dispozitiile legale referitoare la Statutul functionarului public prin organizarea examenului de testare profesionala, intrucat dispozitiile art. 100 alin. (1) si (3) din Legea nr. 188/1999 prevad expres necesitatea organizarii examenului pentru ipoteza reorganizarii, in situatia in care mai multi functionari opteaza pentru aceeasi functie publica.

Cu privire la paguba iminenta, recurentele au aratat ca reclamantul nu a dovedit existenta unei pagube si nici macar un prejudiciu greu sau imposibil de inlaturat in ipoteza anularii actului.

II. Decizia instantei de recurs.

Inalta Curte de Casatie si Justitie analizand actele si lucrarile dosarului in raport cu motivele invocate, sentinta pronuntata si dispozitiile legale incidente in cauza, va admite recursul si va modifica in tot sentinta atacata in sensul ca va respinge cererea de suspendare formulata in cauza ca nefondata.

Inalta Curte a retinut ca actul administrativ atacat, respectiv Ordinul nr. 7454/2011, a fost emis de autoritatea parata in temeiul prevederilor art. 97 lit. c) si art. 99 alin. (1) lit. b), alin. (3), alin. (5) din Legea nr. 188/1999, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.

Instanta de control judiciar a retinut ca acest ordin a fost emis in conformitate cu dispozitiile art. 7 alin. (5) din H.G. nr. 110/2009 privind organizarea si functionarea A.N.V., modificata si completata prin H.G. nr. 565/2011, conform carora numarul maxim de posturi aprobat pentru A.N.V. este de 3.159.

In aplicarea acestor dispozitii, la data de 4 iulie 2011 au fost emise Ordinele Presedintelui A.N.A.F. nr. 2406/2011 privind aprobarea structurilor organizatorice ale aparatului central al A.N.V., D.R.A.O.V. si Directiilor Judetene si a Municipiului Bucuresti si nr. 2407/2011 privind aprobarea statelor de functii ale A.N.V., aparat central si structuri subordonate.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, in cazuri bine justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, dupa sesizarea in conditiile art. 7 a autoritatii publice care a emis actul sau a autoritatii ierarhic superioare, persoana vatamata poate sa ceara instantei competente sa dispuna suspendarea executarii actului administrativ unilateral pana la pronuntarea instantei de fond.

Inalta Curte, vazand dispozitiile legale mai sus aratate a constatat ca un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai in situatia in care vor fi indeplinite cumulativ cele doua conditii: existenta unui caz bine justificat si necesitatea evitarii unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Notiunea de caz bine justificat a fost definita la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele imprejurari legate de starea de fapt si de drept care sunt de natura sa creeze o indoiala serioasa in privinta legalitatii actului administrativ.

In jurisprudenta sa constanta, Sectia de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti a retinut ca pentru conturarea cazului temeinic justificat, care sa impuna suspendarea unui act administrativ, instanta nu trebuie sa procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se intemeiaza insasi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie sa-si limiteze verificarea doar la acele imprejurari vadite de fapt si/ sau de drept care au capacitatea sa produca o indoiala serioasa asupra prezumtiei de legalitate de care se bucura un act administrativ.

Astfel de imprejurari vadite, de fapt sau/ si de drept care sunt de natura sa produca o indoiala serioasa cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost retinute de inalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de catre un organ necompetent sau cu depasirea competentei, actul administrativ emis in temeiul unor dispozitii legale declarate neconstitutionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importanta a actului administrativ in calea recursului administrativ.

Ori, asa cum s-a aratat, actul administrativ atacat a fost emis ca urmare a dispozitiilor legale referitoare la reorganizarea A.N.V., fiind emise si comunicate preavizele acelor functionari publici ale caror posturi au fost supuse reorganizarii.

Prin preavizele emise se aducea la cunostinta functionarilor publici ca posturile pe care le ocupa vor fi supuse reorganizarii si ca pana la data de 12 iulie 2011, ora 16:30, acestia pot opta pentru o functie vacanta corespunzatoare, optiune care constituie in acelasi timp si cerere de inscriere la examen, iar in situatia in care nu se exercita nicio optiune pentru posturile vacante se va dispune incetarea raporturilor de serviciu prin eliberarea din functia publica incepand cu data de 8 august 2011, data de intrare in vigoare a noilor structuri organizatorice si a noilor state de functii.

Analizand actele si lucrarile dosarului, Inalta Curte retine faptul ca instanta de fond a facut o gresita aplicare a dispozitiilor legale, fiind incident in cauza dedusa judecatii motivul de recurs prevazut de dispozitiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, reclamantul prezinta cazul bine justificat ca fiind acela al existentei unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind aratate imprejurari legate de starea de fapt si de drept, insa Inalta Curte retine ca toate aceste situatii nu sunt de natura a argumenta cazul bine justificat.

Toate aspectele prezentate de reclamant au fost analizate de Inalta Curte si s-a constatat ca nu exista indicii de nelegalitate in emiterea actelor administrative atacate.

De asemenea, din dispozitiile art. 2 alin. (1) lit. s) din lege, rezulta ca notiunea de paguba iminenta are in vedere producerea unui prejudiciu material viitor si previzibil, greu sau imposibil de reparat, conditie inexistenta in cazul unei diminuari salariale, care poate fi recuperata.

Inalta Curte rejudecand cererea de suspendare formulata a constatat ca in aparenta indiciile de nelegalitate ale actelor contestate nu se circumscriu dispozitiilor prevazute de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind de natura a crea o indoiala serioasa in privinta legalitatii actului administrativ.

Nici conditia pagubei iminente nu este indeplinita in cauza, prejudiciul material invocat de reclamant nu exista.

Pentru toate aceste considerente, in temeiul art. 312 C. proc. civ., Inalta Curte va admite recursul formulat si va modifica hotararea atacata, in sensul ca va respinge cererea de suspendare formulata ca neintemeiata.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I D E

 Admite recursul formulat de D.R.A.O. vamale Galati in nume propriu si pentru A.N.V. impotriva sentintei nr. 292 din 3 octombrie 2011 a Curtii de Apel Galati, sectia contencios administrativ si fiscal.

Modifica sentinta atacata in sensul ca respinge cererea de suspendare formulata de reclamantul C.S. ca neintemeiata.

Irevocabila.

Pronuntata in sedinta publica, astazi 24 februarie 2012.

Data aparitiei: 27 Septembrie 2012